ION IONESCU BUCOVU

SCRIITORII
ȘI

MAGIA
DRAGOSTEI

2021
 [Type here]

DRAGOSTEA, ETERNA POVESTE…

Dragi cititori, ne place să știm totul despre scriitorii noștri, dar mai ales ne place să
știm cum au iubit ei, cum i-a cuprins magia dragostei, cum s-au comportat cu femeile iubite,
cum le-au cucerit dragostea iubitelor, cum s-au purtat în intimitate cu muzele lor. Cum au
fost cuprinsi de magia dragostei.
Magia dragostei ! Cred in magia dragostei. Aceea dragoste care te face să fluturi de
fericire. Acea nebunie, acele momente unice, acele atingeri mirifice ale mâinilor, acele
plimbări romantice și pline de liniște și în final, acea iubire superbă care te înalță la cer…
Iubirea este candoare, bunătate, altruism, puritate, devoțiune, blândețe, adevăr. Iubirea pentru
Dumnezeu, soți, iubiți, părinți, copii, familie, prieteni, oameni, necuvântătoare sau natură este o putere
nemărginită. Dragostea este putere și nimeni nu ar putea distruge cele mai trainice temelii. Din
dragoste dai totul, crezi totul, nu îți poți fi suficient.
Medicul englez William Harvey, adepții lui Hipocrat, filosofi ca Platon și Aristotel, marele
medic grec Galenus, gânditorii Evului Mediu, filosofii creștini din sec.XIII-XIV, renașterea, celebrele
Caiete ale lui Leonardo da Vinci (1452-1519), Andreas Vesalius (1514-1564) au dat o varietate de
semnificații funcțiilor inimii, fiind considerată și ca centru al iubirii. În privinţa dragostei, Descartes
scria că atunci când vedem un obiect al iubirii, în creier se formează un gând pe care sângele îl duce la
inimă.
Cine poate vorbi mai bine despre dragoste dacă nu poeții, scriitorii?
Marii scriitori şi poeţi români și străini care au lăsat în urma lor tulburătoare opere
despre dragoste au trăit poveşti de amor impresionante. Mărturii ale felului în care au iubit
sau au suferit din dragoste sunt nu doar operele lor, ci şi trăirile lor sau corespondenţa lăsată
întru veșnicie.
Eminescu şi Veronica Micle,Tudor Arghezi și Paraschiva, Mircea Eliade și Meitrei,
Cioran şi Friedgard, Rebreanu şi Fanny, Marin Preda şi Aurora Cornu, Nichita Stănescu și
Dora, sunt doar câteva dintre perechile de îndrăgostiţi din literatura română care au lăsat în
urma lor amintiri de neuitat, scrisori de dragoste memorabile, însemnări sau poezii, sau de ce
nu, romane care ne-a încântat tinerețea. Povestea de dragoste Eminescu-Veronica, despre
care s-au scris zeci de cărţi şi mii de rânduri, blamată de unii şi admirată de cei mai mulți, a
rămas vie şi astăzi prin corespondenţa celor doi, care a supravieţuit testului timpului.
 Iată câteva frânturi de gânduri ale câtorva scriitori despre dragoste:
 ”E o fericire să fii iubit. E una şi mai mare: să iubeşti. Cine le are pe amândouă e
mai presus de lumea timpului, mai tare decât soarta, mai tare decât moartea.” Alexandru
Vlahuță
“Te iubesc pentru că mă iubești: acesta e un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru
că te iubesc, și nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc: aici începe iubirea. Îți
mulțumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii.” Liviu Rebreanu
“Nimeni nu iubește când nu speră, măcar inconștient, să fie iubit. De aceea, numai un
nebun se înamorează de regine.”  Garabet Ibrăileanu .
“În dragoste, a iubi înseamnă de multe ori a înțelege.”  Nicolae Iorga
“Iubirea cheamă iubire. Nu este atât de important ca să fii iubit, cât să iubești tu cu
toată puterea și cu toată ființa.” Constantin Brâncuși

1
 [Type here]

“O iubire care nu e eternă, nu e nimic, iubirea este totul sau nu este nimic.” Camil
Petrescu
“Dragostea arde, dar lipsa ei usucă.” Ionel Teodoreanu
“În iubire ne gustăm, ne savurăm pe noi înșine, ne încântăm cu voluptățile tremurului
nostru erotic. Din acest motiv, iubirea este cu atât mai intensă și mai profundă cu cât
distanța de persoana iubită este mai mare.”  Emil Cioran
.“Iubirea poate să fie oricum, numai să fie! Poți să arăți ca un chimval răsunător, dar
dacă dragoste nu e… spune evanghelistul. E vorba, desigur, de dragostea divină, dar a
noastră, cea profană, are oare vreo limită care s-o împiedice să atingă granița divinului?
Lăcașul ei nu e tot inima umană?” Marin Preda
“Dragostea însă, ca și viața, cere totul. Dragostea este dăruire deplină. Cine iubește
cu adevărat, duce în el ceva din frumusețea și nebunia mărilor.” Fănuș Neagu . 
Dragostea este romantism, este tinerețe, este visare, o știm de la marii roamntici.
Și mai romantici decât romanticii au fost Héloïse si Abélard sau Dante si Beatrice,
Paolo si Francesca (despre care pomenește tot Dante), Petrarca si Laura si multi altii, pâna in
zilele noastre. Si-apoi, atatea cupluri celebre din carți de fictiune: Mica Sirena si Printul, Don
Quijote si Dulcinea, Pygmalion si Galateea, Merlin si Nimue, Dafnis si Cloe, Filemon si
Baucis, Tristan si Isolda, Ofelia si Hamlet, Jane Eyre si Rochester, Catherine si Heathcliff,
Miskin si Nastasia Filipovna, Gatsby si Daisy, Gustav Aschenbach si Tadzio (din Moarte la
Venetia de Thomas Mann) și tot așa până azi.
   “Când dragostea vorbește, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului” este un
celebru citat al lui William Shakespeare despre iubire.
Despre iubire s-a scris în istoria religiilor, în literatura universală, în filosofie, în toate culturile,
științele, artele, ideologiile și epocile. Este un izvor infinit de energie, un subiect inepuizabil, este
divinul lăsat pe pământ înaintea păcatului, măreția cerului și pământului, suflarea a tot ceea ce este viu,
sublimul, însăți desăvârșirea.
Despre iubirea din Noul Testament vom găsi în 1 Corinteni, capitolul 13. “1.Chiar dacă aș
vorbi în limbi omenești și îngerești, și n’aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval
zîngănitor. 2. Și chiar dacă aș avea darul proorociei, și aș cunoaște toate tainele și toată știinţa; chiar
dacă aș avea toată credința aşa încât să mut și munții, şi n’aș avea dragoste, nu sunt nimic. 3. Și
chiar dacă mi-aș împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, și
n’aș avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic. 4. Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de
bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie. 5. Nu se poartă
necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău. 6. Nu se bucură de nelegiure,
ci se bucură de adevăr. 7. Acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. 8. Dragostea nu
va pieri niciodată. Proorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. 9. Căci
cunoaștem în parte, și proorocim în parte. 10. Dar când va veni ce este desăvârşit, acest ,,în parte“ se
va sfârşi. 11. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când
m’am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. 12. Acum, vedem ca într’o oglindă, în chip
întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin,
aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin. 13. Acum dar rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi
dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” 
Cel mai frumos text despre dragoste (literalmente și in toate sensurile, cum ar spune
un poet), rămâne un fragment din Epistola catre corinteni a Apostolului Pavel:
«De aș grăi in limbile oamenilor si ale îngerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am
arama sunatoare si chimval răsunător. Și de aș avea darul proorociei si tainele toate le-as

2
 [Type here]

cunoaste si orice stiinta, si de as avea atata credinta incat să mut si munții, iar dragoste nu
am, nimic nu sunt. Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar
dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste.
Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu
se lauda, nu se trufeste. Dragostea nu se poarta cu necuviința, nu caută ale sale, nu se
aprinde de manie, nu gândeste răul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucură de adevar.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieste, toate le rabdă. Dragostea nu cade
niciodata».
Dragostea e irațională, ea vine la vârste când nu te-ai gândi.
Romantică sau altfel, dragostea adevărată nu cade niciodată, este veșnică și
atotbiruitoare. Și cum zice psalmistul, pastișat de Marin Preda în ,,Cel mai iubit dintre
pământeni”: ,,Dacă dragoste nu e, nimic nu e.”

Ion Ionescu- Bucovu

3
 [Type here]

1. EMINESCU ȘI VERONICA MICLE-

O POVESTE DE DRAGOSTE ETERNĂ

În scurta viață a poetului, Eminescu a fost înamorat de câteva femei (vezi și cartea
domnului Daniel DEJANU –,,Iubirile lui Eminescu’’.
Este întâi necunoscuta copilă din Ipotești, adolescenta care moare la 16 ani și îi inspiră,
pe lângă meditațiile din „Elena” și din „Mortua est !”, evocări proaspete în cheie idilic-
elegiacă, precum „O, dulce înger blând...”
Este apoi Eufrosina Popescu, actrița deprinsă cu omagiile și succesul sălilor de teatru,
pe care poetul o va asemăna cu „ o rece marmoră” și mai este micuța Milli, vesela nemțoaică
de la Berlin, fericită să-l însoțească în călătoriile sale cu trenul la clasa a III-a (”Din Berlin la
Potsdam merge/ Drum de fier, precum se știe”) și să-i bucure plictisul duminica. Apoi este
femeia care nu i-a răspuns la pasiunea lui pentru ea , Mite Kremnitz, confidenta reginei, pe
care a învățat-o limba română, la insistențele lui Titu Maiorescu. Am mai putea adăuga o
ultimă femeie cu o reputație îndoielnică, pe Cleopatra Leca-Poenaru, fiica pictorului Leca
pentru care poetul a avut „ o pasiune mortală” de scurtă durată. Dar pasiunea lui cea mare a
fost și a rămas Veronica Micle.

4
 [Type here]

Pe o filă din „Amartolon sotiria” din biblioteca sa, poetul și-a însemnat, muind în
cerneală violetă, un moment înălțător din iubirea pentru Veronica Micle. Ea îi dăruise flori
de culoarea seninului din ochii ei și poetul în culmea fericirii, o asemuia madonelor
rafaelice : „Ziua de 4/16 febr.1876 a fost cea mai fericită a vieții mele. Eu am ținut pe
Veronica în brațe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dădu flori albastre pe care le
voi ține în toată viața mea”.
S-a vorbit mult despre dragostea dintre Eminescu și Veronica Micle, dragostea lor s-a
întors pe toate fețele, rămânând însă și acum plină de mister. De la Octav Minar până la
ultimul critic literar de astăzi, Veronica Micle, fie a fost ridicată în slăvi, fie coborâtă în
infern. La început Eminescu a văzut-o pe Veronica Micle, fără a-i atrage atenția, în casa
profesorului Micle. Aici el venea adesea cu prietenul său, Miron Pompiliu, secretarul
Universității. Micle îl chema adesea pe Miron Pompiliu fie pentru programul săptămânal al
cursurilor, fie pentru alte treburi ale Universității.
A doua oară a văzut-o pe Veronica la serbarea de la Putna.Iată un fragment din
,,Martirii lui Eros’’de Ion Ionescu-Bucovu, referitor la cunoașterea Veronicăi de către
Eminescu :
„Gândul îi fugi aiurea la Iași și la Putna; anul trecut fusese la Putna la serbarea lui
Ștefan cel Sfânt, înainte de asta dăduse pe la prietenul lui, Miron Pompiliu, pe la Iași și
plecaseră amândoi pe la rectorul Micle. Atunci Miron îl recomandase rectorului:
<Dumnealui e student la Viena, autorul ,,Venerei și Madonei’’, fostul elev al lui Pumnul!>
Acolo văzuse el prima dată acest chip de înger, cânta în hol la pian Bach…<Cine este
duduia?>-îl întrebase el curios pe Miron. <Soția rectorului!>- îi făcuse Miron cu ochiul și
tăcuseră. Cânta Patimile după Ioan atât de frumos și atât de trist încât îl impresionase pe
poet.
A doua oară o zărise la Putna cu ocazia serbării; de undeva din bătrânii codri ai lui
Dragoș răsunase un corn prelung ca o chemare din alt timp, soarele scăpătase, se lăsase
seara cu miresmele ei peste toată Valea Putnei și jos, în fața mânăstirii se-ncinsese o horă
mare în care se prinseseră fete și flăcăi în frumoase costume naționale din toate ținuturile
locuite de români. Cântau vestiții lăutari ai Sucevei, era veselie peste tot, de la moșneag
până la țâncii care se hârjoneau pe lângă maicile lor. Deodată încep să bată clopotele
mânăstirii vestind venirea delegației Iașului, sosiseră în rădvane domnul Kogălniceanu,
primarul Cerchez, poetul Alecsandri și alți mari oameni care salutau ceremonios adunarea.
Din ultimul rădvan coboară această ființă cu rectorul; acum o recunoscu, fusese îmbrăcată
cu aceeași manta albastră, având pe cap o broboadă cu ciucurași care-o făceau să semene
cu țărăncuțele din pânzele lui Grigorescu.”(Martirii lui Eros-roman)
Inițial Veronica Micle a vrut să-l cunoască pe Eminescu, poetul care o vrăjise cu
versurile lui din „Convorbiri literare”. Venită la Viena pentru a consulta niște doctori și
pentru o boală de piele( psoriasis), acum îl găsește disponibil, poet ce-i face toate poftele
mergând împreună cu ea la teatru, la operă, vizitând muzeele, opereta, parcurile și grădinile
imperiale. Acum se înfiripă între ei legenda dragostei care va dăinui cât va fi iubire pe acest
pământ.

Veronica Micle la 18 ani

5
 [Type here]

Născută în același an cu Eminescu, 1850, la 22 aprilie, la Năsăud, de religie greco-

catolică, Veronica Micle rămâne orfană de tată în același an. Cizmarul Ilie Câmpeanu
luptase ca voluntar și fusese rănit in 1848, in Muntii Apuseni, sub flamurile lui Avram Iancu.
Prigoana se abătu și asupra familiei, mama Veronicăi, Ana Câmpeanu, fiind anchetată de
poliția habsburgica. Situația grea o face să treacă munții în vara lui 1850, în Moldova. Banii
obținuți din vânzarea modestei case din Năsăud și împrumuturile îi ajung pentru a-și
cumpăra o casa în Târgu-Neamt. Mânăstirea Neamțului își vindea "odăițele humuite" de pe
Ulița Mare, pentru a termina spitalul și noul local al școlii. Peste ani, in 1886, Veronica
Micle va dărui această casă cu cerdac, acoperită cu draniță, mânăstirii Văratec, pentru a servi
drept locuință maicilor bolnave sau celor aflate în târg cu treburi. Curând familia se mută la
Iași. Ana Câmpeanu, femeie simplă, spală rufe cu ziua și se ocupă cu moșitul. In iunie 1863,
Veronica Micle absolvă Școala Centrala din Iași cu diploma de eminență. Din comisia
examinatoare fac parte, între alții, Ștefan Micle, viitorul rector al Universității din Iași.
Născut la Feleac, lânga Cluj, școlit la Blaj, voluntar in 1848, după o licenta in drept la Sibiu,
apoi absolvent al Politehnicii din Viena, impresionat de frumusețea și inteligența fetei,
Ștefan Micle o cere in căsătorie pe Veronica în anul următor. Căsătoria se încheie la 7
august, la Cluj, spre bucuria unei mame excedate de grijile cotidiene.

Din adolescență, Veronica Micle pășeste într-o căsnicie în care admirația și respectul
elevului răman precumpănitoare. Diferenta de 30 de ani e, la urma urmei, cât o viață de om.
Cu finețe paternă, Ștefan Micle se ocupă de educația atât de tinerei sale soții. Doamna Micle
ia lecții de franceză, de canto și pian, de literatură universală. Talentul îi e ocrotit și încurajat
de soțul blând, "un cuget bun, onest si organizat". "Bălăuca" (porecla Veronicai Micle,
folosită mai târziu cu răutate) începe să aibă orgoliul, motivat, al prestanței sale. Cultura,
limbile străine exersate (franceza, în care își redactează o parte a corespondenței, și
germana), universul intelectual depășesc cu mult nivelul doamnelor de salon. La 29 aprilie
1866, se naște primul copil, Valeria, care îi moștenește talentul literar și vocea. In anii de
școală, Veronica Micle cântase aria Violetei din "Traviata", în fața directorului unei trupe
italiene. Printr-o farsă pusă la cale de profesorul de muzica, tânăra imbrăcată in rochie albă
fusese prezentată drept cea mai vestita cântăreață română. Respectivul director îi propusese
pe loc un angajament, aflând doar in ultima clipa adevarul...
Veronica îl cunoscuse pe Mihai Eminescu la Viena, in 1872, unde plecase pentru a-și
trata o eczemă. Tânăra doamnă blondă, cu părul foarte lung, ușor ciufulit, ridicat într-un coc
parcă ireal, din care scăpau cu blândețe doua șuvițe transparente, atrăgea atenția imediat.
Naturalețea ei dovedea inteligență, știa să fie spirituală cu grație. Fotografia din 1868 fixeaza
privirea trista, de o melancolie adâncă, a Veronicai Micle. La Viena, Eminescu o conduce
prin parcuri și muzee, pe bulevarde, în împrejurimi. Poetul care o impresionase in paginile
"Convorbirilor literare" devenea acum, treptat, idolul ei de o viata. "M-am gândit cu drag la
tine până nu te-am cunoscut,/ Te știam numai din nume, de nu te-aș mai fi știut!/ Și-am dorit

6
 [Type here]

să pot odata să te văd odată eu,/Să-ți închin a mea viață, să te fac idolul meu” Idolul
imaginar corespundea, oare, cu omul real, tânărul entuziast, de o frumusețe seducatoare, care
trezea admirația tuturor celor ce-l cunoșteau?
Înaripat de imaginația romantică a poetului, chipul Veronicăi Micle domină lirica de
dragoste eminesciana a anilor 1874-1877, numită de unii istorici literari „perioada
veroniană". Veronica e "floarea albastră", "floarea albă de cireș", "liana", "copilul cu păr
bălai" etc.
Mitul "îngerului blond" se născuse.
La Iași, in perioada 1874-1877, Eminescu se afla constant în casa familiei Micle, la
seratele literare ale Veronicăi. Se știe că femeile nu erau acceptate la ședințele "Junimii",
chiar dacă publicau în "Convorbiri literare", unde Veronica Micle tipărește, relativ frecvent,
începând cu numărul din 1 decembrie 1875. Sunt ani de stabilitate materială, dar melancolia
romantică rămâne starea dominantă a poetei.

Casa în care se presupune că a trait Veronica Micle

"Și ce-i această melancolie dacă nu starea unei triste reverii?", se intreabă Veronica
Micle intr-o scrisoare. Legenda plimbărilor celor doi indrăgostiți în Copou, a visării pe banca
de sub teiul devenit și el mitologie, revarsă, în anii respectivi, o sumbră realitate.
Colportările, bârfa, calomniile la adresa doamnei Micle fierb. Dragostea pentru Eminescu și
succesul literar năucesc femei cu caracter mărunt. Dacă e să-l credem pe Octav Minar,
biograful cel mai entuziast al Veronicai, casa Micle primește curent scrisori anonime cu
insulte triviale. "Spionajul" e curent în salonul literar al Veronicăi. Moartea lui Ștefan Micle,
in 1879, stinge pentru o clipă bârfele și acuzatiile. "O milă disprețuitoare începuse să planeze
în jurul acestei femei" (Octav Minar). Urmează zece ani grei, deprimanți. Situația materială
se înrăutățeste vizibil, pensia de urmaș nu e aprobată decât târziu, după mulți ani. Veneratul
profesor, cel care înființase catedrele de fizică și chimie ale Universității ieșene, le dotase cu
aparatură și colecții știintifice, întemeiase Observatorul meteorologic din Iași, nu întrunea
conditiile administrative pentru acordarea pensiei de urmaș. Ii lipsea un an vechime. Pentru
a-și căpăta drepturile, tânăra văduvă călătoreste la București, la începutul lunii septembrie,
unde rămâne, lângă Eminescu, o luna și jumătate. Se infăptuia un vis. Corespondența din

7
 [Type here]

aceasta perioadă stă mărturie pentru nestinsa pasiune dintre cei doi. "Superstițioasă și
fatalistă după cum mă știi", scrie Veronica Micle, "scrisorile tale sunt singurele, când tu nu
ești de față, care mă mai asigură și mă mai liniștesc." "Eminescu al meu, singurul obiect al
dragostei mele, singurul si unicul motiv al durerii si fericirii mele", începe o epistola din 23
decembrie 1881. Pline de o infinită tandrețe, aceste scrisori acoperă cu straluciri fugare o
viață amară.
Cine era Ștefan Micle ?
Ștefan Micle s-a născut în comuna Feleac, lângă Cluj, pe 25 septembrie 1820, din
părinți săraci. A urmat școala primară la Cluj, iar studiile liceale le-a făcut la Cluj, Blaj și
Bistrița. Pentru a putea să se intreţină, încă din timpul şcolii a fost nevoit să lucreze,
desfăşurând diverse activităţi ca ucenic. A frecventat Facultatea de Drept din Cluj, pe care o
termină cu nota eminente, în 1843. A avut un rol activ în Revoluţia de la 1848 din
Transilvania .
În 1850 obține o bursă și studiază la Viena, la Școala Politehnică. Aici, mulțumită
indemânării sale experimentale, ajunge să atragă asupra sa atenția profesorului de fizica, care
îl adăpostește chiar în localul Institutului de fizică. În anul 1856 vine la Iași la invitaţia lui
A.T. Laurian și este numit profesor de fizică și chimie la nou înfiinţată instituţie de
învăţământ superior, care continua tradiţia Academiei Mihăilene. Chemarea lui Micle la Iasi
a făcut parte din planul de reorganizare a școlilor naționale din Moldova adoptat sub
domnitorul Grigore Ghica, începând cu anul 1849.
Odată cu înființarea Universității din Iași, la 26 octombrie 1860, Ștefan Micle este
numit profesor universitar la catedra de fizică și chimie. Între 1867-1875 a fost rector al
Universității din Iași.
Pe 7 august 1864 s-a căsătorit la Cluj cu tânăra năsăudeancă Veronica Micle (născută
Câmpeanu). Micle ştia să-şi puna știinţa la dispoziția unui public mai larg. El a deschis un
curs liber de fizică, despre care V.A. Urechia în cunoscuta sa carte „Istoria şcoalelor” scrie:
„In anii 1858-1859 se ţin la Iaşi primele cursuri libere gratuite. Cel dintâi curs liber a fost
inaugurat în ziua de duminica Tomii 1858 de către profesorul Ştefan Micle. Consiliul
profesoral.... la 17 martie 1858 a aprobat facerea acestui curs liber de fizică populară în
sala cea mare a Academiei de la 12 până la 1 p.m. Experimentele făcute de profesorul Micle
atrăgeau un numeros auditoriu la aceste cursuri”.
Micle a fost un profesor model. Asupra calităților sale didactice, P. Suciu are
următoarele aprecieri: „Ca profesor, atât de liceu cât şi la Universitate a ştiut el să urmeze
în propunerile sale regulele pedagogice cu cea mai mare exactitate. El, adică, se cobora la
nivelul ascultătorilor săi, aşa încât toţi înțelegeau ce propunea el. În scurt propunerile sale
erau clare, inteligibile pentru oricare şcolar sau student. El atât in privința propunerii cât și
fregventării la clase poate fi numit modelul profesorilor care vor să-și împlinească cu
sfințenie datoria lor. El, nu numai în școală, ci și în societate, oriunde se afla, răspândea
lumina cunoștintelor sale. El voia să facă lumea toată, cu care venea in contact, ca să știe
ceea ce știa el”.
Este regretabil că nici lecţiile ținute la Academia Mihăileană, nici cursurile de la
Facultatea de Ştiințe și nici conferinţele publice nu s-au publicat. Rămase în manuscris, cu
timpul s-au pierdut. Istrati spune ca a văzut urmatoarele manuscrise ale lui Micle:
Mineralogia, Mecanica agricola, Astronomia, Botanica, Zoologia, Chimia analitica, Chimia
anorganica, Chimia organica si Chimia experimentala.

8
 [Type here]

Cei care l-au cunoscut l-au admirat nu numai ca profesor ci si ca om. P. Poni spune ca
„Micle era bunătatea intrupată”, iar B. P. Hasdeu scrie despre el că „era cel mai bun om, și
incapabil de a face vreun rău”.
S-a stins din viaţă la 4 august 1879 la Iași.
Moartea lui Ștefan Micle, bucurie pentru mulți dușmani, nu însemnase același lucru
pentru Veronica Micle, adâncită în singurătate și pesimism. Proiectul de căsătorie cu
Eminescu prinde contur, dar este zădărnicit de Maiorescu, în primăvara lui 1880. Explicația
de ordin material pe care i-o dă criticul poetului ascunde de fapt un resentiment încă
puternic. In 1864, Veronica Micle și mama ei apăruseră într-un proces răsunător intentat
vanitosului critic. Președinte al Comitetului de inspectiune școlară, Maiorescu era invinuit de
"fapte scandaloase" în care era implicată subdirectoarea Școlii Centrale de fete, domnișoara
Emilia Rckert. Făcând parte, prin soțul său, din cercul simpatizanților Școlii Ardelene din
Blaj, adversari ai lui Maiorescu, Veronica Micle susține cu înverșunare acuzația, poate reală.
Cercul junimist se împotriveste căsătoriei, invocand, între altele, flacăra poeziei ce
trebuie ținută trează prin suferință. Conform mărturisirii Virginiei Micle, în mai-iunie 1880,
Veronica Micle are un copil de la Eminescu, născut mort. Din vara aceluiași an până în
decembrie 1881 urmează o ruptură, ce aduce și mai multă mâhnire în sufletul poetei. De la
adresarea plină de gingasie, de la vocea caldă care răzbate în aceste cuvinte, "Scumpul și
iubitul meu Emin", cele câteva scrisori din această perioada trec la severul "Domnul meu",
chiar dacă efuziunea discretă, filtrată de rațiune, nu lipseste: "Eminescu meu, va veni un timp
când vei simți toată amărăciunea mea, de a mă fi sacrificat pe mine, idolul tău de altădată,
unor considerente care nu-ți vor da nicicând nimic de ceea ce te lasă a întrevedea, și nimic
din cele pierdute".
Deși în ultima lună a lui 1881 vine in București, își ocolește, din ambiție, idolul de-o
viață. Urmează regrete amarnice, iar împăcarea dovedește, în corespondență, o pasiune
aproape morbidă: "Te vei convinge că din mii de ființe, abia una poate iubi cum te iubesc eu
pe tine; și dacă m-ai ucide, te-aș iubi și în minutele agoniei". Scrisorile din prima parte a
anului 1882 exprimă frenezia dragostei și, în plus, dorinta femeii de a se simți ocrotită:
"Deprinsă de copilă, chiar, a fi sub aripile cuiva, îndată după moartea lui, tu ai venit, te-am
văzut și m-ai mângâiat" Dar gândul întors în urmă nu aduce decât o imensa durere. La
sfârșitul lui ianuarie 1882, Veronica Micle revine în București pentru câteva zile, vizitându-l
pe Eminescu în locuința din str. Buzesti nr. 5. Proiectul căsătoriei se reaprinde, din nou
zadarnic, nu numai datorită opozitiei, pentru a doua oara a lui Maiorescu, ci și a sfâșietoarei
deprimari eminesciene.

9
 [Type here]

Veronica

Nici relația lui Eminescu cu Mite Kremnitz, secretara particulară a regelui Carol, nici
dragostea pentru Cleopatra Poenaru-Lecca, nici curtezanii insistenți, între care poetul
bucureștean Iuliu I. Rosca, cu care poartă o elegantă corespondență, nu o putuseră clinti.
"Prefer să fiu metresa lui Eminescu decât nevasta unui prinț", avea să spună mai târziu
Veronica prin vocea ficei ei, Virginia Micle. Fugara aventură a Veronicai Micle cu
Caragiale, purtarea îndoielnică a acestuia sunt folosite cu dibăcie de dușmanii celor doi mari
indrăgostiți ai literaturii romane. Iubirea uriașă dobândește chip tragic. Afirmația dintr-o
scrisoare: "Sunt lucruri în lume pe care ai dori să se intâmple (căsătoria cu Eminescu), dar
și de care mulțumești cerului că nu-ți implineste dorința, așa e cazul meu", e consecința unui
orgoliu rănit în perioada rupturii.
Odata cu declanșarea bolii lui Eminescu, in 1883, începe un veritabil calvar.
Ponegritorii poetei nu încetează, ba chiar găsesc de cuviință (ca Iacob Negruzzi) să insinueze
murdar aventuri închipuite (vestea spitalizării lui Eminescu ar fi lăsat-o indiferentă pe
Veronica Micle, care avea în vizită un ofiter). Iarna lui 1883-1884, cu relativa însănătoșire a
lui Eminescu, îi readuce în Copou, pe urmele de odinioara. In 1886, o găsim pe Veronica în
București, unde se mutase, obligată de studiile de Conservator ale Valeriei. Locuiește pe
Calea Victoriei la nr. 73, apoi pe str. Dreaptă, în sfârșit pe str. Soarelui (din 1888). Face
demersuri pentru a obține o bursă în străinătate pentru Valeria, care va studia la Paris. In
1887, primul exemplar al volumului de Poezii (Editura Ig. Haimann) este trimis lui
Eminescu, cu dedicația: "Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neștearsă
dragoste, Bucuresti, 6 februarie 1887". "Și te iubesc ca și atunce/ Cu tot avântu-nchipurii/
Și cu acea simțire dulce/ Ce-o dă trecutul amintirii." In aprilie 1888, se duce de doua ori la
Botoșani, stăruind pe lângă Eminescu s-o urmeze la București, pentru un tratament mai bun.
Sora poetului, Harieta, o detestă și o defăimează în fel si chip. Intervenția precipitată a
Bălăucăi e considerata un blestem ("bălăuca", "berecheta", "îndrăcita", "cu o droaie de
nespălați").
La sfârșitul anului, Veronica Micle e din nou la Botosani, lânga poetul bolnav. La 10
aprilie 1889, când evolutia bolii se dovedea ireversibilă, Veronica Micle ii răspunde lui A.C.
Cuza, care se interesa de starea sănătății poetului: "Lumea m-a acuzat de lipsa de simțire și
de umanitate față de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc

10
 [Type here]

sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu in cea mai
splendidă epocă a vieții sale intelectuale. Și sunt fără nici o lege și fără nici un Dumnezeu,
să-mi rămâie cel puțin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat in ființa lui
Eminescu". Moartea poetului, în dimineața de 16 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Șutu, o
găsește pe Veronica în Bucuresti, scriind chiar in acea zi, printr-o fatală coincidenta, poezia
"Raze de luna", ce apare in cotidianul "România" din 20 iunie, in incheierea reportajului
funeraliilor lui Eminescu. A scris-o înfrigurată, in numai 20 de minute, inainte de a fi aflat
cumplita veste.
La slujba prohodirii din biserica Sf. Gheorghe, o doamnă din Moldova, citim intr-un
ziar din Transilvania, așeza pe pieptul poetului o cunună de "Nu-mă-uita". Doamna era, fără
indoială, Veronica Micle.
Zilele de după moartea lui Eminescu i se părură Veronicăi un greu şi lung coşmar.
Până acum trăia el şi mai avea o speranţă. Acum se năruise totul…De ce mai trăia ea? Ce-o
mai lega de viaţă şi de tot ce-i pământesc?
Merse zile la rând şi plânse pe mormântul lui. Pleca pe seară, îndoliată, cumpăra flori
şi mergea la Bellu la mormântul lui Mihai, stătea ore întregi îngenunchiată înaintea
mormântului şi purta un dialog surd cu poetul.
Dar veni Valeria şi-o găsi distrusă şi-o îndemnă să plece undeva în provincie pentru a
se aerisi şi a ieşi din acest coşmar.
Căldurile Bucureştiului se înteţiră şi viaţa devenea aici din ce în ce mai apăsătoare.
Veronica stătea ore întregi la masă şi îşi rememora tot trecutul ei… Cum trecuse cu maică-sa
munţii, prigonite de autorităţile austriece din cauza lui taică-său… Cum se instalase la Târgu
Neamţ şi-o ajuta pe maică-sa la treburile gospodăreşti… Apoi plecarea la Iaşi, Şcoala
centrală de fete, episodul atât de nenorocit cu Maiorescu pe care acum îl regreta amarnic,
nefericita ei mezalianţă cu Micle, creşterea fetiţelor, dragostea ei pentru Eminescu, marea şi
unica ei pasiune…
Câteva zile la rând răscoli sertarele şi-şi strânse toate hârtiile ei, poezii nepublicate sau
încercări neizbutite, ciorne de scrisori pentru Eminescu sau scrisorile lui pe care le păstrase
cu sfinţenie într-un sertăraş, sub cheie, ascunzându-le de indiscretele fete… Lua câte-o
scrisoare, începea s-o citească, îşi amintea apoi episoade din dragostea lor, îşi punea apoi
întrebări care rămâneau fără răspunsuri… Câtă fericire ar fi fost pe ei de se întâlneau atunci
la paisprezece ani! Câtă fericire ar fi fost pe ei de se căsătoreau imediat după moartea lui
Micle… Poate soarta lor ar fi fost alta!
Aduna rând pe rând scrisorile, le ordona pe date, le despacheta din plicuri, le întindea
colţurile, făce adnotări pe ele, apoi le împăturea şi le punea iară la loc cu grijă… După ce le
strânse, le făcu pachet într-o coală şi le legă cu o pamblică roşie, strânsă în cele patru părţi cu
un nod mare terminat în buclişoare.
„Aici este corespondenţa mea cu Eminescu - scrise ea îngrijit pe pachet, conştientă de
valoarea acestor scrisori - o parte din scrisorile mele sunt aici, o parte a rămas la el. De voi
trăi, voi scrie ceva relativ la fazele acestui amor trist şi nenorocit, de voi muri, lumea să
ierte: Toate relele ce sunt într-un mod fatal legate de o mână de pământ, cum a zis însuşi
Eminescu.”
Sub pamblică puse ca moto o scurtă poezioară, adresată ei într-una din scrisori:

,,Copil bălai cu ochi albaştri,

Simbol al vremilor eterne,

11
 [Type here]

Ah! ce perfidă este lumea,

Nu vrea să ştie de amor…
Clădeam o lume de iluzii
Pe-aripi de corb croncănitor… »

Luă pachetul cu scrisori şi-l puse bine cu gândul ca, atunci când va reveni din voiajul
său, să scrie totuşi ceva referitor la acest amor mistuitor…
Peste câteva zile, chemă femeia din casă, o ţigăncuşă simpatică:
-Puşlenghio!
-Da, cucoană?
-Fă-mi bagajele, dragă, că vreau să mă călătoresc! Plec la Târgu Neamţ; poate voi sta
mai mult pe-acolo, să ai grijă de casă… Ştii ce te rog?
-Ştiu dacă-mi spuneţi!
-Să vărui tu toate camerele şi să speli covoarele că s-au cam murdărit!
Veselă, Puşlenghia, că rămâne singură peste vară şi se poate întâlni în voie cu prietenul
ei acasă la Veronica, îi răspunse bucuroasă:
-Voi spăla şi voi vărui cu plăcere, cucoană…
Acum n-are să mai stea la poartă cu amorezul ei. Toată lumea de pe strada Soarelui îi
cunoştea…
-Să vii peste o oră să-ţi dau o scrisoare să mi-o pui la poştă!
-După ce storc rufele şi le-ntind, vin!
Veronica se aşeză la masă şi-i scrise prietenei ei, Smaranda Gârbea, care era profesoară
la Sinaia. Pe ea o mai avea. Voia să i se confeseze… Mai întâi vru să-i propună s-o viziteze
la Sinaia, se simţea bine întotdeauna la ea; se gândi însă că Măndica poate va merge în
vacanţă şi ea va sta tot singură… La Târgu Neamţ avea totuşi mai mulţi prieteni, erau doar
meleagurile copilăriei ei! „Măndico, dragă, începu ea, Trebuie să-ţi anunţ cu toată părerea
de rău moartea şi chiar îngropăciunea lui Eminescu. Prin o fatală coincidenţă tocmai în
ziua când el murise, eu, fără să ştiu, am scris versuri pe tema „Ce n-ar da un mort din
groapă…” şi pe care le-am publicat în „România”… Nu-i mai spusese de visul care-o
torturase toată noaptea: acel vultur cu ghearele întinse spre ea. Nu-i mai spusese nici de
coincidenţa stranie din ziar: pe aceeaşi filă cu poezia se relata reportajul morţii lui
Eminescu…
„…gândeşte-te, continua ea, de un an de zile n-am făcut un vers cât de infim şi în ziua
aceea m-au cuprins un fel de friguri şi în două zeci de minute a fost făcută…”
Părăsirea Bucureştiului se lăsă în sufletul ei cu adânci păreri de rău că nu făcuse totul
pentru Eminescu…Acum părăsea şi locul mormântului său. În cele două săptămâni, cât
trecuseră de la moartea lui, îi pusese în fiecare zi pe mormânt flori şi câte-o lumânare, acum
nu mai putea… Cine-i va mai aprinde şi lui o lumânare la cap? Ea îi va aprinde făcliile pe
umedul mormânt în sufletul ei… Îi va aprinde o torţă care va arde mereu-mereu…
Dar părăsirea Bucureştiului îi făcu şi bine căci, după moarte, lumea începuse s-o arate
cu degetul ca singura cauză a nefericirii poetului, urmare a colportărilor a fel de fel de
legende, una mai năstruşnică decât alta, despre ei de către junimişti…
La plecare îşi luă la revedere de la camerele ei, sărută pozele copilelor şi pe-a lui Mihai
pe care-o puse în sertar cu pachetul de scrisori şi-i mai reaminti femeii din casă de
curăţenie…

12
 [Type here]

Din Bucureşti luă trenul spre Paşcani. În dimineaţa aceea se lăsaseră călduri mari,
sufocante, un fel de pâclă care te îneca. Se-aşeză la geamul cupeului, aşa cum îi plăcea ei, să-
i defileze prin faţă câmpia, pădurea, munţii, satele. În compartiment mai călători cu o
doamnă care mergea la Focşani. Doamna dormi tot timpul şi Veronica, cu geamul
întredeschis, privea în depărtări şi se gândea aiurea legănată de zgomotul plăcut al roţilor de
tren…
La Paşcani se urcă într-o diligenţă şi-l rugă pe birjar s-o ducă la Târgu Neamţ printre
ocolişul dealurilor, când domoale, când abrupte, care altădată i se păruseră nişte tărâmuri de
vis…. Merse câteva ore urcând povârnişul Paşcanilor cu ochii pe măreţia munţilor din zare,
lăsă în urmă Câşteştii, tăie cu şerpuiri uşoare drumul prin Moţca, Cristeşti, Timişeşti,
Plăieşu, Graşi, până hăt-departe în negura caselor de târg ale Cetăţii Neamţului, care se zărea
spânzurată pe coama dealului, martoră a altor timpuri… Calea era grea, plină de grohotişuri
formate din piatră spartă, caii înaintau greu, ferindu-se de spărturile zgrunţuroase ale pietrei.
Trecu prin Humuleştii lui Creangă la ceas de seară, când soarele se lăsa la chindie şi cucoşii
sus pe garduri anunţau cu trâmbiţele lor sfârşitul acelei zile obositoare. Erau locurile ei
preferate, copilărise aici lângă Ozana şi i se întipărise pe retină pentru toată viaţa… Oare
cum va fi atunci când va închide ea ochii pe veci? - se întrebă, venindu-i în gând nişte idei
năstruşnice… Nu cu imaginea acestor meleaguri se va duce ea în mormânt? Pe Calea
Vânătorului casele de draniţă se răriseră şi crescuseră ca nişte săgeţi cu vârfurile pe cer
plutele albe şi pădurea de mesteceni care foşnea uşor, şoptit, un cântec de adormire…
Fiind foarte obosită, trase la mitocul Frevoniei Sârbu, din chinovia Filioarei şi peste
noapte se odihni la ea. Noaptea i se păru un lung chin; deşi obosită, nu închise ochii nici un
pic! Tot îl vedea pe Mihai cu faţa schimonosită pe catafalc cu ochii închişi, ca un Crist
izgonit de pe cruce şi părăsit la margine de drum. Ca un proscris aruncat la câini… „Gonit
de toată lumea, prin anii mei să trec…” - îşi amintea Veronica frânturi din poeziile lui.
„Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce…” Erau cugetările lui, rugăciunea unui Dac
blestemat…
A doua zi puse de i se pregătiră două camere lângă biserica Sfântul Ioan, lângă fântâna
cu apă rece şi limpede de vizavi. Maicile-i culeseră măghiran şi-i puseră-n fereastră, lângă el
aranjară meri rotaţi şi tulpine crude de molid, aducând miros proaspăt din Valea Fecioarelor.
Câteva zile stătu singură în cerdac în haina-i de doliu, apoi le povesti măicuţelor cum murise
Eminescu acolo la Bucureşti şi cum colindase ea cu el aceste meleaguri…
Începu să lucreze la un album în care transcria versuri proprii în dialog cu poeziile lui
Eminescu, dedicate ei şi însoţindu-le de comentarii. Câteodată nota pe câte un petec de hârtie
frânturi de versuri pe care şi le mai aducea aminte sau le însăila acum:

Tot e vis…
Ca un cântec trist de jale din pustiul amintirii,
Ca o searbădă icoană luminată de departe,
Astfel tristă, mohorâtă, e arena omenirei,
Unde omul se nutreşte cu himera nemurirei,
Uitând că nimic din viaţă nu mai vine după moarte…

13
 [Type here]

Luna august veni peste codrii Văraticului cu mari călduri şi cu zile secetoase; iarba
verde, stropită parcă cu leşie, se legăna bătută de adierile leneşe ale unui vânt cald acolo în
Poiana Ţigăncii.
Veronica, singură, mai tristă ca oricând, se aşeza jos pe iarbă ore întregi şi privea
în gol, bântuită de gânduri negre, în acea tăcere a zilelor de vară când numai soarele mai este
stăpân pe natură… Gâzele bâzâiau zănatic şi se strângeau bezmetice de sete pe firişoarele
pârâiaşului obosit care surgea agale din munţi. Femeia savura acel peisaj de basm, sorbind
mirosurile de aglice şi de sulfină, amestecate cu damf de tămâie de la mânăstiri; pârâiaşul de
apă, firav, aluneca la vale în reflexe jucăuşe de lumini argintii, în razele soarelui…
Se gândea la scrisoarea ei către Smaranda Gârbea, prietena ei, oare ajunsese la
destinaţie? Îi scrisese chiar pe 1 august şi îi comunicase scumpei ei prietene că Virginia
venise la ea la Văratic cu falca umflată din cauza unei măsele… Că luase chinină să-i treacă
şi acum îi mai rămăsese doar nişte bubiţe pe buze… O ruga pe Smaranda să-i trimită fratele
ei, doctorul, o doză de picături de arsenic… Şi-o invita să vină şi ea s-o vadă… „Aşa moartă,
îşi continuă ea gândurile, cu rochia aceea albastră, pe catafalc, între flori… Ca un înger…
Să zboare uşor spre Eminescu… Doamneee, cum vor fi acele clipe?…”
O trezi din gândurile ei o călugăriţă care trece cu o doniţă plină cu apă pe carăruia din
dreapta; silueta ei în acel décor de linişte şi singurătate îi păru Veronicăi o apariţie stranie…
Odată, demult, aici se legau visele lor dulci de dragoste şi oglimda râului le prindea
chipurile lor împreunate şi le legăna în valuri până când Mihai arunca câte-o piatră şi spărgea
luciul apei în cioburi de oglindă.
Acum Veronica se plimba singură pe aceste meleaguri, altădată bătătorite numai de ei;
se aşeza ore întregi pe câte-o buturugă şi rămânea încremenită cu gândurile rătăcite. Ea, care
odinioară căuta compania oamenilor, acum fugea de lume ca o sălbatică, ca o puritană jurată
să nu-i păteze amintirea celui ce-o iubise atât de mult… Adesea îi veneau ca un laitmotiv în
minte versurile lui pe tema morţii şi acum versifica şi ea pe aceleaşi motive în metrica lui:

O, moarte, vin de treci

Pe inima-mi pustie… şi curmă-a mele gânduri
S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,
Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,
Mi-e dor de-un lung repaos… Să dorm,
Să dorm pe veci.

În liniştea-mi eternă, să am sub lespezi reci

Un somn fără de vise, un vis fără suspine;
N-aştept nici recompensă, n-aştept lumini divine,
Acestea-s toate basme, sunt toate vis himeric;
Viaţa-i licărire ce piere-n întuneric.
Destul… aş vrea repaos… Să dorm…,
Să dorm pe veci.

Apoi adăugă ceva mai jos, ca o stranie presimţire: Poiana Ţigăncii. 1 august 1889
Femeia, îndoliată, rătăcea abătută, cu un toiag în mână, ziua întreagă, locurile pe unde
odată îşi purtaseră ei paşii. Trecea prin braniştea cu mesteceni, prin pădurea lor de argint,
cum o numise atunci Mihai, şi privea, printre lacrimi, luciul acela alb, jucăuş, al frunzelor de

14
 [Type here]

mesteacăn în mii de reflexe, părând, parcă, un décor de poveste din povestea lor de dragoste,
atât de frumoasă!
Fugea apoi repede să gonească umbrele pe cărările Filioarei, reintrând în Văratic şi
urca dealul spre o chilioară dosnică care, cu ani în urmă, fusese închiriată şi lui Eminescu şi
în care, acum era cazată fiica ei, Virginia, bolnavă şi ea, sub îngrijirea maicilor din mitoc şi a
doctorului din Târgu Neamţ. După ce află veşti despre fată, plecă înapoi la vale, ceva mai
bucuroasă că fata îşi recăpătase sănătatea. Ochii ei umezi se înseninară dintrodată, plini de o
lumină sălbatică, faţa-şi căpătă roşeaţa de odinioară şi uitându-se-n dreapta şi-n stânga şi
asigurându-se că nu e văzută de nimeni, începu să cânte cântece de jale şi romanţe cu vocea
ei de filomelă.
Maicile de prinprejur stăteau pitite printre boscheţi şi-i ascultau glasul ei duios, cum se
tânguia-n adevărate bocete şi plângeau şi ele soarta femeii, atât de crunt lovită.
După ce cântă câtva timp, atrasă de acel loc misterios, plecă iară, pe firul micului
pârâiaş spre Poiana Ţigăncii. Şi îşi aduse aminte cum stătea cu poetul în iarbă, la umbra
brazilor şi-i povestise acea întâmplare cu Megaluza şi Constandin. De oboseală, se aşeză pe
o buturugă şi privi, ca odinioară, oglinda apei, care aluneca uşor la vale. La început avu o
ameţeală uşoară, nu-şi dădu seama ce se întâmplase cu ea; dădu totul pe valurile mişcătoare
ale apei… Auzi apoi un vuiet puternic în urechi. Îşi întoarse iar privirea pe luciul apei şi văzu
deodată în legănările valurilor figura stranie a lui Eminescu. Avea faţa întoarsă-n sus, tot cu
chica lui, şi ochii lui, şi buzele lui… „Să fie halucinaţie? - se întrebă ea. Nu se poate, era
Emin… Miţicul ei drag… Scumpul şi iubitul ei Emin, Titi al ei, Băieţelul ei iubit…”
Păru că vedenia leagă cu ea un dialog. Şi auzi prin vuietul din urechi câteva cuvinte,
era vocea lui groasă de bariton, ieşită parcă din pământ, erau cuvintele poetului, clare, şoptite
la ureche: „Dulcea şi draga mea copilă, ce faci tu în acestă singurătate? Veronicuţa mea…
„Ea îi răspunse: „Aştept să vin la tine, Miţicul meu…” Şi figura lui a dispărut, înghiţită de
apă. Când se trezi, începu să tremure şi să ameţească şi mai rău… Eminescu se întorsese ca
strigoii s-o ia şi pe ea cu el. „Ce faci tu în această singurătate?” - mai stăruia în mintea ei
acea stranie întrebare… Şi răspunsul ei: „Aştept să vin la tine…” Ce aştepta? Acel nenorocit
arsenic care nu mai venea? Clipe prielnice să se-mbrace-n armuri îngereşti şi să zboare spre
înaltul zării, acolo unde străluceşte el noaptea? Să urce pe scări de mătase-n imensitatea
albastră şi să-l întâmpine cu ruga ei, ca odinioară: „Cobori în jos, luceafăr blând…” Într-o
muzică de sfere şi îngeri?…
Şi iar privi oglinda apei.
Şi văzu cum peste chipul ei se suprapuse chipul poetului într-un straniu surâs, mai mult
rânjet… Râdea întruna… Îi auzea hohotele de râs care se vărsau peste toată pădurea. Şi
pădurea le fura ecoul şi le multiplica…
„Strigoii vin imediat după moarte, gândi femeia, se întorc pe pământ să ademenească
fiinţele iubite şi să le ia cu ei. Doamneee, ce frică, Doamneee, ce singurătate!” Şi începu să
ţipe tare şi să fugă ca o nebună de acele imagini înfricoşate…
Ecoul ţipetelor ei se prelungi până la mânăstire. Câteva maici de la mitocul din
apropiere, alarmate, fugiră spre locul cu pricina. Şi o găsiră aproape de râu, pe-o pajişte
verde, căzută în neştire pe iarbă. Fugise cât fugise şi căzuse, ameţită… Inima-i bătea
puternic, mâinile şi picioarele i se răciseră, faţa i se îngălbenise, sufla greu, gura-i era
încleştată, buzele vinete şi uscate…
Privea fix ca un bolnav de epilepsie şi rar de tot avea mişcări dezordonate din corp,
zvâcniri necontrolate ca posedaţii…

15
 [Type here]

Maicile o frecară cu oţet pe mâini şi pe piept, apoi o luară pe braţe şi-o adăpostiră într-
o chilioară din apropiere…
Căldurile de peste zi trecuseră, se lăsase o răcoare binefăcătoare peste pădure;
ferestrele larg deschise ale chilioarei aduceau aer proaspăt, îmbălsămat cu mirosuri de
busuioc şi de răşină. Călugăriţele care-i călcaseră casa, curioase să vadă ce mai face doamna
Micle şi dacă s-a însănătoşit, aduseseră flori şi le puseseră într-o ulcică: măghiran, aglice,
maci, izmă şi busuioc. În grădină florile vesele zâmbiau acelei seri, udate de mâinile harnice
ale călugăriţelor. Molidul din faţa casei, sădit cândva, într-o vară, de mâna lui Micle, când
fuseseră cazaţi aici, crescuse mare, acoperind cu umbra lui fereastra din faţă.
Veronica se trezise din lunga ei agonie în pat; privea camera cu ochii roată de jur-
împrejur, în colţul din dreapta, spre răsărit, veghea Preacurata cu pruncul în braţe, sub care
lumina pal o candelă bătută-n fir de aramă, sprijinită-n cui de o cruciuliţă. Pe peretele din
faţă erau puse două prosoape mari, ţărăneşti, sub ale căror arcade Valeria pusese chipurile lor
când erau mici, înrămate proaspăt la Piatra. Un opaiţ pus pe masă încă mai pâlpâia stins,
aruncând umbre jucăuşe pe perete. Maica Frevonia veghea, îngrijorată la capul Veronicăi şi
din când în când îi mângâia fruntea şi i-o ştergea de sudoare cu un prosopel de bumbac,
apăsat de degetele ei aspre şi osoase.
-Maică Frevonio, îngână Veronica stins, ce-a fost cu mine? Tare sunt mâhnită…
-Nu ştie maica, duduie Miclea! Dar ai slăbit tare rău! Mai stai locului, nu mai colinda
toată ziulica cât e de mare potecile noastre pustii…
-Mi-a fost frică, maică Frevonio! În apa aceea blestemată l-am văzut pe Mihai sub
formă de strigoi!
-Prostii, maică! Închină-te la Dumnezeu! Vedeniile sunt închipuiri deavoleşti… Sau
poate-ai adormit şi-au fost vise…
-N-au fost vise, maică, l-am văzut cu ochii mei…
-Poate-ai aţipit, duducă Veronico, poate te-a furat somnul c-am auzit că nici azi-noapte
n-ai dormit… Tot lucrezi la albumul dumitale şi neglijezi somnul şi masa… Cuconu Mihai
nu putea să te viziteze ziua în chip de strigoi; strigoii se lasă seara în casele oamenilor…
-El a fost, maică Frevonio, că se-apropie cele patruzeci de zile de când a murit…
-Mai taci, duduie Veronico, din gură! Odihneşte-te! Are să-ţi aducă maica Frevonia
plachie cu smântână şi-o fleică de carne perpelită pe jar cu vinişor din beciul mitocului…
Lasă morţii, tale n-ai auzit: morţii cu morţii, viii cu viii! Rânduieşte-ţi viaţa cu cei vii că ai
cele copile să le rostuieşti!
Avea dreptate, maica Frevonia, dar nu putea să-şi revină. Gustă ceva din bunătăţile
aduse şi se mai întremă, sculându-se între perini.
În a doua seară chilioarele Veronicăi erau pline de oaspeţi; auziseră şi ei de păţania
femeii şi veniseră s-o vadă şi să-i ţie de urât. Din Roman sosiseră soţii Curelaru, din Iaşi
veniră cunoştinţe de-ale profesorului, colege de-ale ei de la Şcoala centrală de fete şi multe
admiratoare. Se întinsese în mitoc taifas mare, Veronica auzi veşti de la Iaşi, discutară despre
noua capitală, cum a fost înmormântarea poetului, cum trăise el singur, părăsit de toţi; le
povesti şi obsesia ei din Poiana Ţigăncii, auzi veşti despre rudele ei de la Roman…
După masă oaspeţii plecară şi Veronica rămase singură să se odihnească. Se trânti în
pat obosită de-atâtea discuţii şi încercă să închidă ochii. Închise geamurile să nu mai audă
nimic, puse un cearceaf în cap să se ferească de lumină şi încercă să doarmă.
Insomnia care-o tortura de câteva zile totuşi nu-i da pace. Îi reveni în minte o scenă de
la seratele ei literare. Eminescu, pe scaun în faţa ei, citea o poezie, privirile lui discrete o

16
 [Type here]

învăluiau şi ea se ruşina şi punea capul în jos. „Să nu mai faci asemenea gesturi!- îl mustrase
ea. Te trădezi şi-mi faci netrai în casă!” „Să fugim undeva în lume!” - îi trăznise lui.
„Unde?” - întrebase ea tandră cu mâna după gâtul lui. „În ţara visurilor! Auzi? În ţara
visurilor!” El tot visa… Altădată răspunsese: „La Paris! Sau în Spania! Sau în America!!”
Trecuseră de-atunci mai bine de zece ani…
Să fugă cu poetul în Ţara Visurilor?
O vizitase şi doctorul:
-Ce te doare, coană Veronico?
-Nimic, domnule doctor! Atât: insomnii, dureri de cap, o stare generală proastă…
-Să iei drogurile astea! - îi zise doctorul. Şi pe urmă mai stăm de vorbă…
Şi a plecat şi doctorul, a rămas cu ceasornicul din perete care parcă-i bătea timpul drept
pe creier. „Of, Doamne, se lamenta ea, ce să fac, Doamne?” „Drogurile, Veronico, îi
răspundea cealaltă Veronică care se cuibărise în sufletul ei- ele sunt cel mai bun remediu!”
Tocmai sosise Virginia cu pilulele de arsenic de la fratele Smarandei şi i le pusese în
sertăraşul din noptieră. „Dar trebuie făcut totul foarte repede, fără să mai gândesc ceva!”
Şi coborî din pat şi se năpusti asupra sertăraşului, puse la gură flaconul cu arsenic şi-l
sorbi cu o demenţială poftă…
Se învârti de câteva ori casa cu ea, mai avu timp să-şi mai amintească de cele două
copile, apoi, ca prin vis, văzu figura lui Eminescu apropiindu-se de ea… După care a căzut
în neştire ca o apă liniştită după o mare furtună…
Când a venit Virginia şi a găsit-o aşa, a fugit repede la chilioara măicuţei Frevonia
Sârboaica să-i spună şi ei. Călugăriţa tocmai se pregătea de utrenie. Se îmbrăca şi-şi căuta
lumânările….
-Vino, măicuţă, că moare mama! Am găsit-o înţepenită în pat!
-Dar ce-a făcut, păcatele mele, că era mai bine! - se mira măicuţa, căutând clondirul de
oţet.
-Nu ştiu! Hai mai repede c-o găsim moartă…
Şi-au fugit repede la Veronica.
Învineţise şi-i ieşiseră clăbucii la gură. Găsiră şi flaconul cu arsenic pe jos.
-S-a otrăvit, maică, fugi repede după lapte!
Încercă să caute lapte, dar nu găsi sticla. Câteva picături de apă pe buze nu-i făcură
aproape nimic. Rămăsese cu gura încleştată şi privirile fixe şi umezite…
Sosiră şi cei doi medici, Cantemir şi Ursulescu, care între timp auziseră ce se
întâmplase. Dar veniseră prea târziu; Veronica agoniza, vărsa sânge şi se răcise, faţa i se
crispase şi i se bulbucaseră ochii în cap. Medicul Ursulescu îi luă pulsul şi constată că starea
bolnavei este foarte gravă; doctorul Cantemir îi făcu câteva injecţii, dar speranţele se
spulberară repede când văzu că boala evoluează rapid.
Spre seară, situaţia ei se agravă şi chilioara ei rămase luminată toată noaptea. La capul
ei, cele două maice, Fevronia şi cu Evghenia Negri se jeleau şi blestemau această zi fatală.
Evghenia, în genunchi, cu faţa la Preacurata se ruga pentru binecuvântarea Veronicăi…
La sfârşitul vecerniei, aproape de miezul nopţii, clopotele mânăstirii începură să
tânguie glas de moarte. Slujba de la biserică se terminase, murmurul rugăciunulor încetase şi
maicile părăseau sfântul lăcaş. În chiliile Veronicăi se-auzeau bocete şi prin ferestre se
vedeau lumânările arzând în paraclisier… Glasul Virginiei spărgea aerul nopţii cu notele ei
dulci de soprană:

17
 [Type here]

-Mamăăă, mamăăă! Blestemată ai fost, mamăăă! Şi ce viaţă tristă ai dus, mamăăă! Ce

rău ţi-am făcut noi de ne-ai părăsit aşa repede, mamăăă?
Apoi au venit maicile toate care-o cunoşteau. Evghenia o cunoştea de pruncă, de când
venise maică-sa cu ea în braţe de la Năsăud… Şi Piguţa, şi Eleonora, şi Sofia… Toate o
plângeau…
Un zvon trist ca un vânt otrăvit trecu pe toate cărările Văraticului la ceas de noapte: a
murit Veronica Micle, ibovnica lui Eminescu…
Era 3 august 1889, tot o zi de sâmbătă ca la moartea lui Eminescu
Şi călugăriţele nu dormiră, începură să depene poveşti despre viaţa ei şi despre
dragostea ei cu Eminescu… Se ţesea o legendă… Iar clopotele spărgeau asurzitor întunericul
senin al nopţii, tot cu lună, şi tot cu stele… Se-nfiorau florile, plângeau copacii, agoniza
micuţul pârâiaş, şi tot Văraticul era răscolit de cumplita durere…
Prinzând de vestea morţii de la călugăriţele ce se boceau pe carăruie, doctorul Taussig
lăsă trăsura încet şi-ncepu să se-nchine:
-Dumnezeu s-o ierte!
-Dumnezeu s-o ierte, domnule doctor!
Apoi tăcut, intră în casă, o privi pe moartă, îi aprinse o lumânare la cap într-o tăcere
solemnă, şi se-aplecă peste masă, rupând fila calendarului care rămăsese la 3 august 1889…
Noaptea parcă nu-şi mai ridica vălul…
Voia să încremenească într-o legendă…
Luceafărul de ziuă, cu ochi de strigoi, privea din alte lumi pe fereastră chipul iubitei,
plecată şi ea din această lume spre depărtările lui astrale. Şi din lumea lui repeta oracular
blestemul:

„Nici cenuşa noastră-n lume,

Scumpo, nu s-o întâlni!”

2. PRIMA IUBIRE A LUI OCAVIAN GOGA

18
 [Type here]

Era o splendidă lună de primăvară. Începutul lunii mai 1938. Poetul, care se întorsese
decurând din străinătate, împreună cu soferul pleacă cu maşina de la Bucureşti la Ciucea. Pe
4 mai poetul este în mare vervă, avea o buna dispozitie şi o sănătate de invidiat. Spre prânzul
acelei zile fatidice a plecat împreuna cu Alexandru Hodos la Cluj să ia masa cu prietenul lor
comun, avocatul Laurian Gabor. La întoarcere pe la orele17, poetul era foarte vesel,
interesându-se de masa pentru a doua zi, când trebuia să sosească într-o vizită un principe de
Bourbon. Pe când însoţitorul său, vorbea la telefon cu staţiunea piscicolă Poeni, de la care
trebuia sa ia nişte păstrăvi pentru masă, a auzit din salonul vecin o chemare insistenta şi
neobişnuită. A alergat repede spre salon şi l-a văzut pe poet cum alunecase pe covor la
ieşirea din salon spre baie. Ultimele lui cuvinte au fost: cu mine aţi terminat!
A încercat să-l ridice şi a constatat că partea dreapta a corpului îi era paralizată. Era
palid şi încerca să vorbească incoerent. Pare-se că o chema pe soţie, pe Vetura Goga, şi pe
medici. Toată această drama a durat cam 10 minute.
Au sosit în grabă prietenii Alexandru Hodos şi Laurian Gabor, care se plimbau prin
grădină. A venit urgent de la Bucureşti în mare grabă cu avionul soţia şi profesorii dr. Iuliu
Haţeganu şi I. Minea de la Cluj, iar de la Bucureşti prof. Bazil Teodorescu, medicul curant al
poetului. Tot ce s-a încercat a fost zadarnic. Congestia celebrala era gravă şi ireparabilă. În
ziua de 6 mai lucrurile s-au complicat: s-a ivit şi o congestie pulmonară. Permanent cu mâna
stângă strângea uşor coltul pernei iar cea draptă era paralizată.
Agonia a durat două zile.
În ziua de 7 mai 1938, la orele 14 şi un sfert poetul s-a stins din viaţă. Avea numai 57
de ani. ( relatare făcuta de Victor ŢINCU).
Răşinarii este o localitate veche, în Mărginimea Sibiului. Când am ajuns aici, un soare
strălucitor cuprindea toată zarea. Voiam neapărat să vizitez aceste meleaguri încărcate de
istorie. La popa Bratu poposise şi adolescentul Eminescu în peregrinările lui prin ţară şi
apelase la preot să-i fie înlesnită trecera graniţei spre Muntenia. Şi tot aici se născuseră doi
mari oameni de cultură ai României. Este vorba de Octavian Goga şi Emil Cioran.
Ca profesor de limba română voiam neapărat să vizitez casa în care se născuse şi
copilărise Octavian Goga. Am străbătut cu piciorul satul pe lângă firişorul de apă care curgea
paralel cu o străduţă îngustă până aproape de Uliţa Popilor. Am urcat dealul încet până la

19
 [Type here]

casa cu numărul 778, am intrat în curte şi am descoperit o lume apusă, o curte mare străjuită
de arbori seculari şi o casă veche, păstrată ca muzeu de pe timpul lui Popa Bratu. Am avut
norocul să întâlnesc aici o rudă de-a poetului, venită proaspăt de la Bucureşti, care ne-a
purtat prin toate încăperile, povestindu-ne din viaţa şi activitatea poetului, văzându-i
obiectele personale, camera de lucru, biblioteca, biblia etc.Nu voi insista asupra poetului şi a
politicianului. Mă voi referi la iubirile lui Octavian Goga care au rămas ca nişte poveşti
frumoase pentru viitorime.
Octavian Goga s-a născut aici la 1 aprilie 1881ca fiu al preotului ortodox Iosif Goga şi
al Aureliei, învăţătoare în sat. Aici « a cunoscut păsurile satului » şi s-a contopit cu durerile
şi suferinţele lui. La « cârciuma din Dealu-Mare » va fi cântat cândva « Niculae, Laie
Chioru,/ cântăreţ din patru strune pe care-bată-l Domnu !- El nu vede toate cele ; Din lăută
două ştie : Una-i dor şi alta-i jale. »
Aici s-a întors poetul din vâltorile politice ale timpului care i-au « smuls nervi şi multă
cerneală » să ia o gură de aer curat şi să se odihnească. El avea să spună mai târziu, despre
aceste meleaguri :
« Îmi tremură durerea-n gene
Cum calc pe vechiul drum bătut… »
Natura aceea proaspătă în care a deschis ochii poetul, Goga n-a încetat niciodată s-o
dorească, s-o iubească, regretând permanent plecarea de lângă părinţi, din satul natal :
« De ce m-aţi dus de lângă voi,
De ce m-aţi dus de-acasă ?
Să fi rămas fecior la plug,
Să fi rămas la coasă.
Atunci eu nu mai rătăceam
Pe-atâtea căi răzleţe
Şi-aţi fi avut şi voi acum
Un stâlp la bătrâneţe… »
Proaspăt absolvent de liceu, Octavian Goga în anul 1900 trăieşte prima iubire
adolescentină. Participând la o nuntă în comuna Tohanu Vechi o va cunoaşte pe Aurelia
Roşu, o tânără în devenire învăţătoare, timidă şi plină de delicateţe, care era şi domnişoară de
onoare la nunta fratelui ei. Idila lor de dragoste a început la 18 şi respectiv 19 ani, ea încă
elevă la Seminarul Pedagogic din Blaj. « În acele zile am hotărât să ne căsătorim. Hotărâsem
să facem facultatea împreună şi după căsătorie să călătorim, el ca poet, eu ca pictoriţă. Ne-
am înţeles să ne întânim la Budapesta. Părinţii nu m-au lăsat să plec şi eu la Budapesta să-mi
fac studiile » avea să povestească mai târziu Aurelia, regretând pentru toată viaţa acestă
hotărâre absurdă a părinţilor.
În toamna anului 1904 Goga va pleca student la Budapesta, dar legăturile lor vor fi tot
mai strânse, dovadă cele 50 de cărţi poştale pe care i le-a trimis poetul tinerei învăţătoare. În
ele erau şi versuri delicate închinate iubitei. O lovitură groaznică dă peste el. În ajunul
Crăciunului moare tatăl său. « Am îndurat o lovitură grea şi neaşteptată…Eu am fost supus
fără nicio pregătire la acestă rupere bruscă… ». Ca să-şi termine studiile Goga a trebuit să se
căsătorească cu Hortensia Cosma, fiica politicianului şi bancherului Partenie Cosma,
directorul băncii Albina, cel mai bogat român din Ardeal. Vă închipuiţi ce a fost în sufletul
lui de adolescent, renunţând la Aurelia ?La acestă veste tristă, dăscăliţa Aurelia Rusu s-a
retras la o mânăstire din Sibiu şi nu s-a mai căsătorit toată viaţa. În 1904, Goga, participând
la serbările jubiliare ale revistei Familia la Oradea, a căutat-o pe tânăra învăţătoare la

20
 [Type here]

mânăstire dar tânăra învăţătoare a refuzat să-l mai vadă, conştientă fiind de imposibilitatea
continuării relaţiei lor. Îndurerat poetul îi dedică o poezie pe care o şi publică în Revista
ilustrată de la Şoimuş, revistă citită şi de învăţătoare :
Răsună toaca de utrină,
În pacea unei nopţi târzii
Şi, rând pe rând, câte-un opaiţ
S-aprinde-n multele chilii…
Te văd în colţul vechi de strană
Cum stai răpusă de răstrişti
Şi-atâta jale pare scrisă
În ochii tăi curaţi şi trişti…
Şi cum te-nchini la rugăciune
Eu mă gândesc înduioşat
Nemilostiva toac-a nopţii
Ce vis frumos ţi-a tulburat?
Aurelia a ieşit din mânăstire târziu şi s-a încadrat la o şcoală din Negria, din judeţul
Maramureş, apoi s-a mutat la şcoala din Bătnăieni, profesând apreoape 35 de ani. Deşi
curtată de mulţi tineri, femeia a ales să nu se mai căsătorească niciodatră.
Goga a încercat şi mai târziu să ia legătura cu ea. Revenit în Maramureş la prietenul
său Vasile Lucaciu, pe motiv că vrea să organizeze o cină, a invitat-o şi pe ea. Deşi a trimis
vesela penteru masă, Aurelia a refuzat să participle. În acestă perioadă (1900-1903), inspirit
din această idilă tragică, poetul scrie poezia “Dăscăliţa”, în care se regăsesc acordurile unei
iubiri pierdute definitiv, deşi criticii literari o pun pe seama morţii surorii lui. Cu certitudine
însă poezia “Rămâi” a fost scrisă pentru Aurelia:
“Rămâi pe veci departe
Să nu cobori la mine,
Rămâi în adumbrirea
Poveştilor senine

Şi uită-ncet povestea
De-un cântăreţ pribeag,
Biet precupeţ de lacrimi
Ce ţi-a zâmbit în prag.”
Aurelia Rusu a muril la 93 de ani, plânsă de întregul sat, având pe mormânt gravate
versurile lui Octavian Goga:
“Iar vântul spune crengilor plecate
Povestea ta, frumoasă domnişoară…”
Octavia Goga s-a căsătorit cu Hortensia Cosma la 14 octombrie 1906. Femeia era o
fiinţă senină, plină de delicateţe şi sensibilitate, de o nespusă frumuseţe fizică şi morală. Se
alintau şi se desmierdau cu diminutivele Vişca şi Vişcu sau Tani. Poetul i-a închinat în
revista Luceafărul poezia “O rază” Căsătoria lor s-a oficiat la Sibiu având ca naşi pe
Alexandrina şi Alexandru Vlahuţă. Mai tot timpul soţii au stat despărţiţi. El făcea dese
drumuri la Bucureşti, o vreme a fost condamnat şi închis la Szegedpe motive politice.
Dragostea lor s-a răcit repede. Deja la 11 februarie 1912, Hortensia îi scria că “ dacă tu m-ai
cunoaşte, dacă ai şti ce e în sufletul meu, poate că ar fi altfel viaţa noastră. Eu nu sunt
supărată, sunt tristă, nespus de tristă când văd că toată viaţa mea n-are niciun rost, că sunt

21
 [Type here]

chiar o piedică acolo unde mi-aş da şi sufletul pentru fericirea ta” Care fericire? Goga era
deja un nefericit. Singurătatea, nemulţumirile, frustările, cotidianul toate au erodat fragila lor
dragoste.
Acum Tavi se apropiase foarte mult de o prietenă din copilărie, anume Veturia
Triteanu, care era mereu prezentă în familia lui. Veturia Triteanu, fiică de preot, se căsătorise
la 18 ani cu o faţă bisericească puţin agreată de femeie, Lazăr Triteanu, la rugămintea
părinţilor. Octavian Goga face marea greşeală să se îndrăgostească de ea şi, sub pretextul că
a rămas însărcinată cu poetul, o ia în căsătorie. Se cunoscuseră încă de copii la Sibiu, în
prezenţa părinţilor, ea elevă de pension de 13 ani, el liceean la 15 ani. Încă de la acestă vârstă
îşi trimiteau bilete de dragoste, femeia, chir şi căsătorită fiind, nepăsându-i de ironiile
prietenilor sau de prejudecăţile celor din jur.
Provenită dintr-o veche familie românească, Veturia a urmat pensionul săsesc la Sibiu,
vorbea fluent germana, franceza, maghiara şi româna şi se pregătea de o carieră strălucită,
avea un glas frumos şi voia să devină soprană. A debutat la Sibiu în 1903 cu piesa
„Răsunetul de la Crişana” de Ion Vidu, fiind numită „ privighetoarea Ardealului” În 1909
cântă pe scene din Budapesta. În 1909 pe 14 noiembrie, regele Carol o decorează cu medalia
Bene Merenti pentru realizările în cultura muzicală româneasc, iar pe 28 decembrie 1909
cântă la Ateneul Român acompaniată de George Enescu şi T. Fucs A interpretat cântece de
Tiberiu Brediceanu, piese de Bach, Dvorak şi Stauss. În 1912 acompaniată de George
Enescu şi Cella Delavrancea interpretează roluri din Cavalleria rusticană de Mascani şi
Secretul Susanei de E. Wolff.
În 1909 şi 1912 Goga este acuzat de propagandaă naţionalistă şi este închis. Din
închisoare iată ce-i scrie Veturiei: „Duţă dragă…mi-am adus aminte că şi pe cel mai prost
aşternut se poate visa frumos…” S-au căsătorit în anul 1921, pe 15 ianuarie, ziua de naştere a
lui Eminescu, aleasă special. Goga, fiind Ministru al Instrucţiunii şi Cultelor, a făcut un târg
cu Lazăr Triteanu, soţul Veturiei. Să i-o dea pe Vetura în schimbul mitrei de episcop ortodox
al României. Triteanu a acceptat târgul şi a lăsat-o în pace pe vetura.
Nepotul poetului, Mircea Goga, povesteşte că familia lui Goga, în special mama
poetului, n-a acceptat-o niciodată pe Veturia. Noră în casă a rămas Hortensia… Iată cum o
descrie Lucian Blaga în „Hronicul şi Cântecul vârstelor”: „Veturia era în zenitul fiinţei. Cei
treizeci de ani ai ei înfloreau în frumuseţea ei matură, fascinantă, al cărei secret consistă mai
ales în expresie şi mimică. Ea îşi trăia viaţa într-un fel degajat, artistic, în izbitor contrast cu
modul provincial şi cuprins de comălexe al celor mai multe dintre femeile cetăţii. Vioiciunea
spirituală, sănătoasă, plină de nerv, infelxiunile conştient cultivate ale glasului, priceperea în
chestiuni artistice… au rotunjit în jurul ei un nimb ce aşază în penumbrăpe toate semenele ei
din aceste ţinuturi” Acum urcă pe scene din Berlin, îl cunoaşte pe Wagner, cântând în
tetralogia lui.
Pentru a nu alimenta gelozia soţului promite că se lasă de muzică, acceptând exilul
transilvan la Ciucea, în Castelul pe care-l cumpărase poetul în 1919 de la văduva lui Ady
Endre. Vetura se întâlneşte cu Brâncuş şi îi solicită acestuia să realizeze un mausoleu, dar
împrejurări necunoscute, au făcut să nu se realizeze visul. Veturia îl angajază pe George
Matei Cantacuzino, care va realiza planul mausoleului, decorurile fiind proiectate de Nora
Steriade. Construcţia lui a durat aproape 20 de ani. Octavian Goga nu a apucat să vadă
Mausoleul finalizat. Moartea lui la 57 de ani a ridicat şi mai ridică multe semne de întrebare.
Deşi a fost înmormântat la Cimitirul Bellu, după construirea Mausoleului trupul lui a fost
mutat la Ciucea.

22
 [Type here]

Veturia Goga i-a supravieţuit încă 41 de ani poetului. Nepotul lui ,Mircea Goga,
profesor de limba rămână la Sorbona, afirmă că „mariajul Veturiei cu Octavian Goga n-a
fost pentru ea altceva decât împlinirea unei misiuni încredinţate ei de către Serviciile secrete
germane, a căror agentă recrutată încă din 1914 a fost, la Bayereuth…” „Privighetoarea
României” a fost metamorfozată în eminenţa cenuşie a lui Carol al doilea în „privighetoarea
lui Carol al doilea”.Marea Doamnă a dictaturii antonesciene, care l-a slujit pe Hitler cu
ardoare, „ciripindu-şi” propriul soţ, pe Octavian Goga, dar şi pe Carol al doilea, pe Mareşalul
Antonescu, ca de altfel pe mai toţi cei din stafful celui de al treilea Reich, conducându-i la
pierzanie. Marii muzicieni ai timpului i-au aşternut pe frunte laurii gloriei muzicale, capetele
încoronate ale Europei, marii bărbaţi de stat ai lumii s-au înclinat în faţa ei, iar uşile palatelor
s-au deschis larg în intrări triumfale. Dar, în loc să urce în lumină, a preferat să uneltească
din umbră. A trădat doi soţi, şi propria ţară, apoi pe rând, puterile străine, în a căror soldă s-a
aflat, Germania şi Anglia, şi cu siguranţă ar fi trădat-o şi pe a treia, Uniunea Sovietică, al
cărei agent devenise după 1944. Mircea Goga o acuză pe Veturia că ar fi grăbit şi moartea
soţului ei. „Tavi a fost otrăvit!”-i-a declarat el lui Iuliu Haţeganu. Dan Brudaşcu, cel mai
apropiat om al Veturiei, în articolul „Otrăvit din ordinul lui Carol al doilea”, scrie: „Goga a
fost ucis din cauză că devenise indezirabil şi periculos pentru intenţiile dictatoriale ale lui
Carol al doilea, iar asasinarea lui a fost realizată prin concursul lui Mihail Moruzov, şeful
serviciilor secrete” Ce să credem? Multe detalii nu se cunosc. S-a descoperit în arhivele
germane un memoriu al Veturiei Goga. Textul redactat în germană din anul 1938 cuprinde
dovezile privind otrăvirea lui Octavian Goga.
Au rămas până azi doar teorii, ipoteze şi legende despre moartea lui. Dar se pune
întrebarea, cum în plină vârstă, plecat de la Bucureşti la Ciucea, având o sănătate de invidiat
şi o bună dispoziţie, fiind foarte vesel, trecând pe la Poeni să cumpere nişte peşte pentru o
masă festivă,în Salonul Staţiunii piscicole, Laurian Gabor, care îl însoţea, a auzit o chemare
înăbuşită. Ducându-se repede l-a găsit pe poet trântit pe podea la ieşirea din salon. Ultimele
lui cuvinte au fost: „Cu mine aţi terminat!” Ultima lui dorinţă a fost să fie înmormântat la
Cicea, aici unde s-au împletit dragoste cu bucuria, dorinţele cu suferinţele. Din păcate la
moartea lui Mausoleul nu era gata. A fost înmormântat la cimitirul Bellu, apoi adus şi depus
în „Mausoleul Iubirii”, la Ciucea, unde îşi vor duce somnul de veci cei doi soţi.
Ca epitaf, Veturia a transcris în mozaic, o strofă din poemul lui „Din larg”:
„Jur-împrejur e largul care cântă,
E sore-n cer, e sărbătoare sfântă,
Şi-n vreme ce mi-a amuţit pământul
Fiorul păcii-n suflet mi se lasă,
Eternităţi îmi flutură veşmântul;
Simt Dumnezeu cum mă primeşte-acasă…”
Sic tranzit gloria mundi…

Bibliografie:
-Ion Dodu Bălan- Octavian Goga, Monografie, ed. Minerva, 1975;
-Ioan Scurtu şi colab. Enciclopedia de istorie a României, Ed. Memoria, Bucureşti
2002;
-Dan Brudaşcu, Octavian Goga otrăvit…Pro Seculum Nr. 4.
-Mircea Goga, Vetura Goga „Privighetoarea lui Hitler” Ed. RAO, Bucureşti, „2007;
-Suciu Sebastian, Octavian goga, Iubiri din tinereţe. Istorie şi cultură, 2010M.

23
 [Type here]

Spioana lui Hitler. Care e adevărul despre soția lui Octavian Goga? – Castelul de la Ciucea

Carte poștală scrisă Aureliei Rusu și o ilustată

CONACUL DIN CIUCEA

3.MIRCEA ELIADE și MEITREYI DEVI

24
 [Type here]

Scriitor, istoric al religiilor, filozof si profesor român, Mircea Eliade s-a nascut pe 13
martie 1907 la Bucuresti.
Scriitorul urmeaza cursurile liceale la Liceul "Spiru Haret", iar din 1925 devine student al
Facultatii de Litere si Filozofie din Bucuresti.
Mircea Eliade incepe să scrie articole de entomologie de la varsta de 14 ani, publicand
prima sa opera "Inamicul viermelui de matase" in 1921. A urmat povestirea fantastica "Cum
am gasit piatra filosofală", lucrare premiata de "Ziarul știintelor populare", si "Romanul
Adolescentului Miop".
După susținerea tezei de licentă, Eliade studiaza sanscrita si filozofia hindusa la
Universitatea din Calculta, locuind o perioadă in casa profesorului Dasgupta, unde o
cunoaste pe fiica acestuia, Maitreyi. Mircea Eliade valorifică experiența trăită in India in
romanul ,,Maitreyi”, opera ce il face celebru.
In perioada 1932 - 1943 publica alte volume de proza literara si stiintifica la fel de
apreciate: Huliganii (1935), Domnisoara Christina (1936), India (1936), Sarpele (1937),
Nunta in cer (1938), La tiganci (1969), Noapte de Sanziene (1971), In curte la Dionis
(1977).Mircea Eliade se stabileste la Chicago din anul 1957 si activeaza ca profesor de

25
 [Type here]

istorie comparata a religiilor la Universitatea "Loyola", continuandu-si in tot acest timp

activitatea publicistica si literara. In 1976 incepe publicarea operei "Istoria credintelor si
ideilor religioase", una din principalele sale lucrari stiintifice. Alte opere importante: Tratat
de istoria religiilor, Mitul eternei reintoarceri (1949), Sacru si profan (1956), De la
Zamolxis la Genghis-Han (1970), Istoria credintelor si ideilor religioase - 3 volume (1976-
1978).
Eliade devine membru al Academiei Americane de arte si stiinte pe 11 mai 1966, si
primeste mai multe doctorate honoris causa. Scriitorul a murit la 22 aprilie 1986 la Chicago,
si a fost incinerat la Capela Rockfeller din Hyde Park.
Indianist, istoric al religiilor, filozof, mare savant de anvergură universală, Mircea
Eliade este un autor complex și complet,de anvergura uni Cantemir, o personalitate culturală
mare care iubea scrisul și o făcea zilnic, fără excepție. Se simte plăcerea scrisului în fiecare
frază de-a lui pe care o citești, se simte fiorul acela pe care doar cuvântul bine gândit și
măiestru așternut pe pagină ți-l poate da. Este un adevărat periplu printre gânduri, trăiri și
sentimente intense orice întâlnire cu operele autorului român.
 Cu el și cu Maitreyi suntem in fața unei mari povești de iubire, care a fermecat lumea
literară a secolul XX!? O poveste la intersecția a două civilizații – la modă de la o vreme –
între un tinăr european, creștin, și o hindusă !? A fost Maitreyi iubirea vieții lui Mircea
Eliade ? Dar ce a însemnat Eliade pentru Maitreyi !? Povestea a iscat multe controverse și a
alimentat o legendă. La o vârstă fragetă de 21 de ani, în anul 1928 iarna, a plecat spre țara
visurilor lui, India, să studieze sanscrita și yoga cu mari yoghini și profesori.Proaspăt
absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, Eliade îl găsește în India pe
profesorul Surendranath Dasgupta, între care, după primele întâlniri, între ei s-a format o
legătură strânsă care avea să-l aducă pe român în casa în care locuia şi Maitreyi. În luna
ianuarie a anului 1930, Eliade s-a mutat acasă la Dasgupta, unde a cunoscut-o pe fiica cea
mare a acestuia:Maitreyi Devi. Când a întâlnit-o prima dată, Eliade nu a fost deloc atras de
Maitreyi, după cum povesteşte chiar el în romanul ce poartă numele femeii. „Mi se părea
urâtă ― cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi răsfrânte, cu sânii
puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt. Când i-am
fost prezentat şi şi-a adus palmele la frunte, să mă salute, i-am văzut deodată braţul întreg
gol şi m-a lovit culoarea pielii:mată, brună, de un brun nemaiîntâlnit până atunci, s-ar fi
spus de lut şi de ceară”. 
Apoi, a început o perioadă în care cei doi îşi petreceau din ce în ce mai mult timp
împreună. Mircea Eliade începuse să o înveţe franceză pe tânără Maitreyi, iar ea îl învăţa pe
Eliade bengaleză. Uşor-uşor, fără să-şi dea seama, Eliade a început să ţină la Maitreyi,
înfiripându-se între ei o mare dragoste. 
„Cu tot ce putea separa o sensibilitate şi o cultură indiană de una occidentală, cu
toate neîndemânările sau îndrăznelile noastre, dragostea a crescut şi s-a împlinit aşa cum îi
era destinul”, nota Eliade în Memoriile sale. Au trăit împreună clipe impresionante şi pentru
că dragostea lor creştea cu fiecare zi, Mircea Eliade a decis s-o ceară în căsătorie pe
Maitreyi. Cei doi s-au logodit pe malul unui lac, în cadrul unui ritual pe care Maitreyi îl
pusese la punct cu mare grijă, după cum nota Eliade. Familia fetei nu era de acord cu această
relaţie, întrucât Eliade şi Maitreyi făceau parte din două lumi total diferite şi imediat ce a
aflat de legătura amoroasă a celor doi, tatăl fetei îl alungă pe Eliade din casa lor. În ciuda
dragostei care se născuse între cei doi, aceştia s-au despărţit şi s-au reîntâlnit zeci de ani mai
târziu, când Maitreyi era deja în vârstă şi avea o familie împlinită. În 1933, pe când avea 26

26
 [Type here]

de ani, Eliade publică romanul „Maitreyi“, unde povesteşte cu lux de amănunte povestea de
amor pe care a trăit-o luni de-a rândul cu frumoasa Maitreyi.
.  „Maitreyi” este un roman al experienței, un periplu printre simțămintele
personajului narator, care își mărturisește cu mare sinceritate experiențele de viață inedite
trăite în casa șefului său, Narendra Sen, unde a simțit pentru prima dată fiorii dragostei
adevărate și unde a trăit întâia dată dăruirea totală de dragul celui de lângă tine. De
asemenea, este un roman unic în literatura română prin prisma exotismului ce abundă între
paginile sale, precum și a fidelității cu care autorul redă întâmplările  de atunci, întorcându-
se către el, cel de atunci, prin prisma confesiunii cuprinse în jurnalul său. Observăm primul
contact al lui Allan cu obiceiurile indiene, ce i se păreau barbare și primitive, după care
urmează îndrăgostirea de tot ceea ce are India mai bun de oferit, de toate acele sentimente
pure, neprelucrate, de intensitatea tuturor trăirilor, care pot fi provocate chiar și de un simplu
obiect, așa cum este un arbust obișnuit, urmat de vindecarea prin asceză în Himalaya și
întoarcerea la o viață normală, de european. Este un fel de joc al seducției care se petrece pe
două planuri: atât la nivel personal, prin schimbarea percepției asupra sinelui și a lumii în
general, cât și la nivel sufletesc, prin apropierea de Maitreyi, fapt care se petrece ca în marile
romane de dragoste. 
       Romanul a apărut pentru prima dată în anul 1933 și redă întâmplări petrecute în
anul 1930, într-o Indie aflată într-o stare de alertă permanentă, în care revoltele izbucneau la
tot pasul, iar colonizarea și educarea indienilor părea posibilă. Eliade își scrie povestea
pornind de la niște întâmplări reale petrecute în anii de după imediata lui terminare a
studiilor din cadrul Facultății de Litere, când pleacă în India pentru a studia sanscrita și yoga.
Maestrul său spiritual, Dagsputa, este cel care îi facilitează întâlnirea cu Maitreyi cea reală,
trăind în casa maestrului său. Apropierea dintre cei doi chiar se petrece, iar ceea ce a fost la
acel moment aproape o obsesie, s-a transformat mai târziu într-o narațiune cu iz oriental, în
care realul se împletește cu imaginarul, dând naștere uneia dintre cele mai frumoase povești
de dragoste din literatură, asemănătoare celei dintre Romeo și Julieta, Daphnis și Cloe, Paul
și Virginia sau Tristan și Isolda. Povestea dintre Allan și Maitreyi se situează pe un picior de
egalitate cu toate aceste mărețe povești ale umanității ceea ce face mult mai grea discuția pe
marginea cărții, căci sublimul și miraculosul se petrec chiar în fața ochilor tăi, iar redarea în
cuvinte a tuturor experiențelor pe care le trăiești alături de personajul narator, care suferă o
ieșire din planul temporal și spațial, pierzându-se în totalitate în iubirea sa pentru tânăra
indiancă, devine aproape imposibilă:
           „O fericire calmă şi în acelaşi timp şi violentă, în faţa căreia sufletul nu
opunea nici o rezistenţă; o beatitudine a simţurilor care depăşea senzualitatea, ca şi cum ar
fi participat la ea o fericire cerească, la o stare de Har. La început starea se susţinea numai
din priviri. Apoi am început să ne atingem mâinile, fără a ne despărţi totuşi, ochii. Strângeri
barbare, mângâieri de devot.”
Este o dăruire supremă, un dans inițiatic în tainele universale ale sentimentului suprem,
iubirea, este schimbare de roluri, îmbrățișare veșnică în veșmântul siguranței, al păcii și
liniștii interioare, este uniune totală, ce trece dincolo de timp și spațiu, este înălțare deasupra
tuturor cutumelor sociale, a tuturor diferențelor de cultură și de perspectivă asupra vieții.
Iubirea lor este transcendentală și poate tocmai de aceea niciunul dintre ei nu a fost capabil
să anticipeze întregul dezastru ce avea să urmeze. Totul era prea ireal, prea sublim, prea la
nivel de vis, de ideal, iar acest fapt nu avea cum să dureze o infinitate, dar cei doi îndrăgostiți
nu au puterea de a observa totul cu luciditate, rațional. Trăiesc prea mult în bula lor ce îi

27
 [Type here]

ținea departe de tot ceea ce îi înconjura și nu mai sunt capabili să observe semnalele pe care
cei din jur li le ofereau.
           Povestea este redată din punctul de vedere a lui Allan, care, ajuns la maturitate,
se întoarce spre alte timpuri și ne relatează, prin prisma memoriei și cu ajutorul propriilor
jurnale, experiențele sale din India, unde a trăit la intensitate maximă printre indieni,
preluând din obiceiurile și modul lor de gândire.
          Allan este inginer și a ajuns în India pentru a moderniza un pământ pe care îl
credea barbar, neinițiat în modernitate, și se bucură de viața sa de european aflat pe
continentul asiatic alături de prietenul său, Harold, și de două fete întâlnite aici, Geurtie și
Clara. Lucrează alături de Narendra Sen, un bărbat extrem de respectat în comunitatea sa, de
care Allan ajunge să se apropie extraordinar de tare. Tocmai de aceea, după ce se
îmbolnăvește de malarie, convalescența și-o va petrece în casa șefului său, unde a fost
invitat. Motivul venirii sale aici îi va fi revelat abia mai târziu, chiar de către fiica
superiorului său, care îi va spune că tatăl ei visa să îl înfieze, pentru ca Allan să îi ducă mai
apoi în Europa, unde nu vor mai trece prin chinul revoltelor și a instabilității economice,
politice și sociale pe care India le traversa tot mai frecvent.
La început i s-a părut urâtă.  Însă, pe măsură ce cei doi se apropie mai tare, sub pavăza
unui schimb de învățătură inițial, de franceză și bengaleză, și mai apoi pentru a aranja în mod
alfabetic biblioteca lui Narendra Sen,  Allan începe să o vadă pe tânăra de doar șaisprezece
ani cu alți ochi. Îl atrage inocența și modul ei de a se dărui total, îl intrigă modul ei diferit de
a fi de al europenelor, mult mai direct și mai fidel, mult mai aproape de o experiență
transcendentală, de o poveste presărată cu praf de stele. Îl ajută și cadrul înconjurător, căci
Bhowanipore este fascinant, cu florile și fântânile sale, îl ajută și destăinuirile lui Maitreyi,
care îi apare ca o zeiță ce a atins cu iubirea ei frunzele unui copac ce îi mângâia trupul, care a
simțit că se îndrăgostește de gurul ei, care este capabilă de oferire la un nivel mult diferit de
tot ceea ce cunoscuse până atunci. De la discuțiile lor pure nu este decât un pas până la
dăruirea carnală și la legarea sufletească pe care cei doi o pecetluiesc prin intermediul unui
inel străvechi și a unui legământ pe care Maitreyi îl face într-un cadru idilic, la lacuri:
          „― Mă leg pe tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan, și a nimănui altuia. Voi
crește din el că iarba din tine. Și cum aștepți tu ploaia, așa îi voi aștepta eu venirea, și cum
îți sunt ție razele, așa va fi trupul lui mie. Mă leg în fața ta că unirea noastră va rodi, căci
mi-e drag cu voia mea, și tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupra-mi, căci eu l-
am ales. Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă minți, maica mea. Dacă mă simți aproape,
cum te simt eu acum, și cu mâna și cu inelul, întărește-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie
necunoscuta lui să-i aduc, viață de rod și de joc să-i dau. Să fie viața noastră că bucuria
ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrățișarea noastră  ca cea dintâi zi a monsoon-ului.
Ploaie să fie sărutul nostru. Și cum tu niciodată nu obosești, maica mea, tot astfel să nu
obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, și tu,
maică, mi l-ai adus aproape.”
       Observăm astfel implicarea elementelor naturii în legarea celor doi îndrăgostiți
unul de altul, întoarcerea la un ritual sacru ce îi apropie de elementele naturale, care îi face să
se piardă cu totul în povestea lor și să uite de toți cei din jur. Își fac promisiuni pe cred chiar
cred că vor apuca să le ducă la îndeplinire, își jură unul altuia că vor lupta cu toată forța
pentru a trece peste dorința familiei ei de a o căsători doar cu un indian din aceeași castră, ba
chiar Maitreyi este pregătită să facă fapte nefăcute doar pentru a fi alungată din casă,
căpătându-și astfel libertatea pe care la acel moment nu o are. Însă, cei doi trec cu vederea

28
 [Type here]

multe, trec peste puterea obiceiurilor și a tradițiilor în care este închistată societatea indiană,
uită că nu pot face lucruri fără acordul familiei. Sunt imprudenți și aceasta îi va costa scump,
căci oamenii din casă încep să vadă idila lor și aceasta ajunge chiar și la urechile lui
Narendra Sen și a soției sale, care îl alungă pe Allan din casa lor și îi desparte pentru
eternitate. Ruptura este definitivă, brutală, nedreaptă și ajunge să îi distrugă la nivel
emoțional pe amândoi, la o intensitate la care nu s-ar fi așteptat. Allan spune:
        „Am fost un om moral, de aici mi se trag toate tragediile. Am iubit întotdeauna
pe mai multe planuri, n-am ştiut să sacrific totul pentru un singur sâmbure de adevăr sau de
viaţă, de aceea m-am lovit de toate pragurile şi m-au dus valurile cum au vrut.”
         Finalul aduce lacrimi în ochi, căci devii una cu toate acele peregrinări ale lui
Allan pe străzile indiene, urmând firul Gangelui, ca pe un zeu protector, ce culminează cu
izolarea sa de câteva luni în Himalaya, precum și cu toate tragediile ce au loc în casa familiei
lui Narendra Sen. Moartea vine ca un fel de pedeapsă pentru ruperea unor legăminte sacre,
ce își aveau originea în lumi mult mai înalte decât planul terestru și acest fapt nu poate
produce nimic altceva decât un mare dezechilibru.
În anul 1971, Maitreyi Devi se întâlneşte cu sanscritologul român Sergiu. Al. George,
cel care îi  povesteşte despre romanul scris de Eliade care îi poartă numele. După 42 de ani
de la ruputura dintre ea şi Mircea Eliade, Maitreyi publică un roman răspuns intitulat
„Dragostea nu moare“, care a fost editat și l;a noi în țară.
În primăvara anului 1973, în timp ce redacta deja „Dragostea nu moare”, Maitreyi îl
vizitează la Chicago pe Eliade, acolo unde ajunge cu o delegaţie de iezuiţi. Se pare că
întâlnirea a fost pusă la cele de un prieten comun.

,,Ca femeie de litere, cartea ei, ”Dragostea nu moare” în care redă subiectul știut – idila
cu Mircea Eliade. Romanul are același destin ca romanul lui Eliade- are succes, este premiat.
Este un caz foarte rar cînd avem ambele versiuni ale unui love story. Fiecare cititor poate
astfel să își ia partea lui de adevăr, cf propriei sensibilități. Personal, cred că “adevărul
adevărat “ ( ce s-a intimplat între ei) nu îl găsim în romanul ”Maitreyi” a lui Eliade ci în
“Dragostea nu moare”. Dar cartea mai bună, literar vorbind, este a lui Eliade pe care nu
adevărul l-a preocupat. Nici nu era mare lucru de povestit, realitatea fusese simplă, o biata
idilă fără suspens, fără emoții puternice, o idila ratată prea devreme. Eliade a fost interesat să
scrie o carte, bună dacă se poate, după toate regulile prozei. Adică o ficțiune și s-a folosit de
doar cîteva elemente ale realității.”-scrie Stelian Tănase

După aproape 40 de ani, Maitreyi află că Eliade a publicat romanul dedicat ei şi decide
să îi răspundă tot printr-un roman. Nu mai ştiau nimic unul de celălalt. Eliade trăise din plin,
Maitreyi în cele din urmă îşi refăcuse viaţa şi avea o familie frumoasă şi împlinită. Cu toate
acestea, se pare că legătura puternică dintre cei doi nu s-a rupt niciodată. După 43 de ani de
la despărţite, în primăvara anului 1973, cei doi se revăd la Chicago, întâlnirea fiind pusă la
cale de un prieten comun.  Maitreyi şi Mircea Eliade   Iată ce declara unul din martorii acelei
întâlniri, profesorul Pabitra Sarkar, doctor în lingvistică, într-un interviu acordat în 2008
revistei Timpul: „Maitreyi Devi radia. La fel, şi Eliade. Nu ştiu ce gândeau, dar cred că
amândoi erau fericiţi. Însă Eliade era un bătrân urât, ştiam ca nu fusese prea frumos nici în
tinereţe şi nu înţelegeam cum s-a îndrăgostit Maitreyi de el...”   „(...) Când am întâlnit-o, a
doua zi, era bucuroasă. Ne-a spus ca şi-a îndeplinit misiunea pentru care a venit la
Chicago, anume să îl întâlnească pe Eliade şi să îl facă să se simtă bine în modul tipic

29
 [Type here]

bengalez: servindu-i cu mâncare gătită cu propria ei mână. Era fericită şi ne-a povestit
despre iubirea ei pentru Mircea. Până atunci nu am ştiut nimic cu siguranţă, aveam doar
bănuieli”, a rememorat Sarkar. Ce scria Maitreyi după ce l-a revăzut pe Eliade. În scrisoarea
trimisă de Maitreyi Devi către Mac Linscott Ricketts, în data de 20 februarie 1976, din
Calcutta, indianca rememora întâlnirea cu Mircea Eliade, după 43 de ani. Ea i-a oferit o cină
bengaleză, potrivit scrisorii incluse în volumul „Maitreyi Devi - Mac Linscott Rocketts.
Corespondenţă 1976-1988“ (ediţie şi prefaţă de Mihaela Gligo, introducere de Mac Linscott
Ricketts, traducere de Mihaela Gligor şi Maria-Daniela Pomohaci, editura Casa Cărţii de
Ştiinţă Cluj-Napoca, 2012). Fragment din scrisoarea lui Maitreyi: „Sunt surprinsă că Mircea
nu a menţionat în amintirile lui motivul real pentru care a părăsit Calcutta. Are o minunată
capacitate de a înţelege greşit şi a fost întotdeauna rezervat în a spune adevărul, cu
indiferenţa aşteptată din partea unui bărbat învăţat şi înţelept. Acesta este ghinionul meu.
Când l‐am reîntâlnit în 1973, după 43 de ani, l‐am întrebat de ce a scris astfel de lucruri
calomnioase despre mine. Mi‐a spus că era o ficţiune şi că sunt şi alte persoane cu acelaşi
nume ca al meu! Ei bine, ce puteţi spune despre asta!? Rabi Thakur, Uday Sankar sunt de
asemenea nume fictive? A folosit toate numele reale şi multe întâmplări reale şi, totuşi,
aceasta este o versiune deformată. Îmi dau seama că mintea lui, la acea vreme, a fost de
asemenea torturată şi deformată din cauza suferinţei profunde. Îl iert pentru suferinţa pe
care mi‐a provocat‐o prin scrierea unor lucruri neadevărate şi nedemne pentru o indiancă.
L‐am întrebat, direct, când am venit la el noaptea. Şi mi‐a răspuns: fantezie, fantezie. Ştiam
că era o fantezie, într‐un sens, însă este periculoasă pentru că este o jumătate de adevăr.   În
cele din urmă, mi‐a promis că va adăuga un Epilog la următoarea ediţie a [romanului]
Maitreyi, şi va explica faptul că, deşi unele incidente descrise în carte sunt adevărate, altele
nu sunt. Mi‐a spus că îmi va trimite acest epilog să îl verific. Însă, ca de obicei, nu şi ‐a ţinut
promisiunea. Acum aflu din scrisoarea dumneavoastră că a omis întregul episod din
memoriile sale – de ce? Nu poate omite părţile. Aici a avut oportunitatea să spună că multe
dintre lucrurile pe care le‐a scris despre mine nu au fost adevărate şi să mă absolve de vină.
Poate nu este conştient că în 1973, printr‐o ciudată întâmplare a destinului, un preot iezuit
(se presupune că o persoană religioasă) a tradus un rezumat al cărţii sale [Maitreyi] în
bengali. A fost un act cumplit şi mi‐a compromis poziţia aici. Oricum, la acea vreme, cartea
mea era gata şi, dacă am avut ceva ezitări în a o publica, ele au dispărut. De fapt, am fost
forţată de o inexplicabilă constrângere lăuntrică să spun întregul adevăr. Nu a fost un lucru
uşor pentru o femeie indiancă. Ediţia în limba bengali, Na Hanyate, a fost foarte apreciată
de publicul larg, însă familia mea s‐a declarat ofensată pentru că m ‐am expus pe mine şi
problemele noastre familiale. Când veţi primi ediţia în engleză veţi cunoaşte reprezentarea
adevărată a întregului episod, văzut dintr‐o altă dimensiune a timpului, ca o experienţă
transcendentală. (..). Nu‐mi pot imagina de ce nu are curajul să spună adevărul şi să
rectifice ofensa pe care mi‐a aruncat‐o fără a fi nevoie în cartea lui, Maitreyi“ . Reacţia lui
Eliade În introducerea volumului de corespondenţă din Maitreyi şi Mac Linscott Riscketts,
acesta din urmă scrie, în august 2012, următoarele: „Eliade a scris foarte puţin în Jurnalul
său despre vizita ei la Chicago, în 1973, şi despre turneul ei în America. Şi ‐a exprimat
părerile, scurt, în 13 aprilie 1973: „Întâlnire cu M. După aproape patruzeci şi trei de ani.
Totul mi se pare neverosimil, ireal, fals ‐ şi, într‐un anumit sens, de prost gust”. Într‐o
însemnare mai lungă, Eliade comentează: M. pleacă să conferenţieze în mai multe
Universităţi. Deci, o săptămână, două, în linişte. N‐am notat aici nimic în legătură cu
această vizită. Va trebui să povestesc totul, pe îndelete, în al doilea volum al Autobiografiei.

30
 [Type here]

Deocamdată, un singur amănunt: admirabila („angelica”, spunea Y.) purtare a lui

Christinel. A întovărăşit‐o peste tot, a fost tot timpul liber cu M (sunt multe altele de
adăugat) .  Şi totuşi, Maitreyi a plecat cu o impresie nefavorabilă despre Christinel. „Ea
mi‐a părut foarte posesivă şi superficială” . Maitreyi a fost critică la adresa lui Christinel
după ce au fost împreună la cumpărături şi Christinel a cheltuit 100 de dolari pe o rochie.
Însă Maitreyi admite că şi ea a făcut ceva similar, cheltuind zece mii de rupii doar ca să îl
vadă pe Mircea din nou. După ce Christinel a citit It Does Not Die, Maitreyi a primit o
scrisoare de la ea, în care era acuzată că i‐a distrus lui Mircea „minunata fantezie –
Maitreyi”. Însă Maitreyi credea că furia ei s‐a născut din teama că volumul „ îi va aduce pe
cei doi autori mult mai aproape, într‐un fel ciudat”“.

31
 [Type here]

4. ȘTEFAN AUGUSTIN DOINAȘ ȘI IRINEL LICIU,

o poveste de dragoste care a continuat dincolo de
moarte ; ,,o prea mare iubire ucide”

Poet, eseist, dramaturg, traducator, membru al Academiei Romane, doctor honoris

causa al Universitatii „Lucian Blaga“ din Sibiu. Nascut la 26 aprilie 1922 in comuna
Caporal Alexa, jud. Arad. Licentiat in Litere si Filozofie. A facut parte din „Cercul
Literar“ din Sibiu. A publicat 13 volume de poezie (intre care Omul cu compasul,1966,
Seminția lui Lacoon,1967, Ipostaze,1968, Anotimpul secret,1975, Hespera,1980,

32
 [Type here]

Vânătoare cu șoim,1985,Lamentatiile (1994), cinci volume de critica literara si eseu, între

care Lampa lui Diogene (1968), Orfeu si tentatia realului (1974), Lectura
poeziei (1980), Mastile adevarului poetic (1992), o piesa de teatru (Brutus si fii sai, 1990),
30 de volume de traduceri de poezie si proza (din Dante, Goethe, Hoelderlin, Gerhardt
Hauptmann, Malarme, Valery, Gottfried Benn, Papini, Jorge Guillen, Roberto Sanesi,
Pierre Emmanuel, Michel Deguy, Fr. Nietzsche si altii), literatura pentru copii ( Povestea
celor sapte frati, 1980). Lucrarile sale au fost traduse in limbile germana, engleza,
macedoneana, sarba, maghiara, slovena, bulgara, spaniola, italiana. A fost distins cu
Premiul „E. Lovinescu“ 1947, Premiul Academiei Romane 1968, sapte premii ale Uniunii
Scriitorilor din Romania, Medalia Goethe a Institutului Goethe din Munchen (Germania) si
Premiul european pentru Literatura al K.O.V. (Iugoslavia). A fost redactor-sef al
revistei Secolul 20, presedinte al Fundatiei culturale „Secolul 21“ și director al Centrului
cultural pluridisciplinar „Paul Valery“ din România.
Dragostea dintre Augustin Doinaș și Irinel Liciu este poate cea mai frumoasă și mai
tragică poveste de iubire din literatura română…A pornit cu o poezie scrisă pe un măr și
a sfârșit după aproape jumătate de secol, cu un gest zguduitor care va stupefia o lume
întreagă. Între aceste clipe au stat: poeme, balet, faimă, închisoare, comunism, trădări,
iertări, onoruri, cancer, moarte, sinucidere…
Poetul Ştefan Augustin Doinaş, , (pseudonimul literar al lui Ștefan Popa) s-a născut
la 26 aprilie 1922 în localitatea Cherechiu, comuna Sântana din judeţul Arad (interbelic),
“într-o casă de oameni înstăriți” (este expresia folosită chiar de poet, într-o convorbire
din 1998 cu publicistul Emil Şimăndan).
Viitorul poet urmează școala primară în satul natal (“în satul meu se făcea o școală
extrem de serioasă…”), iar apoi Liceul Moise Nicoară la Arad (care “avea un extraordinar
director, pe Ascaniu Crișan, profesor de matematici”).Profesorul de română care îl cucerește
pe tânărul venit de la țară este Alecu Constantinescu (tatăl dramaturgului Paul Everac).În
toamna anului 1941, absolventul de liceu pleacă la Sibiu – unde se refugiase Universitatea
clujeană, după trecerea Ardealului de Nord sub jurisdicție maghiară – și se înscrie la
Medicină, dar încă din primul an frecventează și cursurile de la Litere și Filosofie.
În anul 1944 se transferă la această facultate, unde îi are ca profesori pe Lucian Blaga,
la istoria culturii, pe Liviu Rusu, la estetică, pe D.D. Roşca, la istoria filosofiei și la filosofia
generală. Activează în cadrul Cercului Literar de la Sibiu, alături de Ion Negoiţescu, Radu
Stanca, Ion Dezideriu Sîrbu, Cornel Regman, Eugen Todoran, Ovidiu Cotruş, Radu
Enescu ș.a.
Trăiește din stilizări și reușește să publice și câte ceva din textele proprii, iar la 1 ian.
1956 se angajează ca redactor la revista Teatru, datorită intervenției lui Radu Stanca.
Acum începe marea dragoste dintre el și balerina Irinel Liciu, al cărei nume era, de
fapt, Silvia Lia Voicu..
S-au cunoscut în casa unor prieteni, la Bucureşti, prin anii 50 iar dragostea lor a
început ca o străfulgerare a cărei intensitate i-a cuprins brusc și definitiv. Doinaș era pe
atunci doar un poet-ziarist la o revistă literară, în vreme ce Irinel era o stea a Capitalei: prim-
solista baletului Operei Române, prietenă cu fiicele lui Gheorghiu-Dej, Tanţi şi Lica
Gheorghiu, și se pare că îi făceau curte chiar Maurer și Emil Bodnăraș, corifeii
comunismului nou instalat în România.
Arestat la 3 februarie 1957, este condamnat la un an de închisoare “pentru omisiune de
denunț”. (“…în redacția revistei Teatru – unde mă aflam cu I.D. Sîrbu – a venit Marcel

33
 [Type here]

Petrișor, tot un arădean, un originar de pe meleagurile arădene, care ne-a informat despre
revoluția din Ungaria. Ne-a spus că, în cazul în care va fi și la noi manifestație, armata va fi
de partea noastră, după care vom cere scoaterea limbii ruse din învățământ și așa mai
departe… După trei zile Marcel Petrișor a fost arestat, iar eu am fost ridicat după trei luni.
De ce? Marcel Petrișor a fost bătut cu ranga ca să spună cu cine a mai stat de vorbă în
legătură cu revoluția din Ungaria, aflându-se astfel și despre mine! […] Eu am fost
condamnat la un an, cu circumstanțe atenuante, pentru omisiune de denunț.”)
La 5 februarie 1958 este eliberat, prin intervenția lui Irinel la fetele lui Gh.Gheorghiu-
Dej, iar la 8 aprilie 1958 se căsătorește cu Irinel Liciu, primă balerină la Operă. Până în 1963
i se interzice să reintre în viața literară. Apoi, George Ivaşcu îl angajează la revista Lumea.
Din 1969 începe să lucreze în redacția revistei  Secolul XX (al cărei redactor-șef va
deveni în 1992). A fost, în ultimul deceniu al vieții, directorul revistei Secolul XX, apoi
președintele fundației cu același nume, care s-a transformat înSecolul 21. Publică numeroase
cărți – de poezie, de critică literară – și traduce din mari scriitori ai lumii, remarcându-se
printr-o înaltă ținută intelectuală și printr-o atitudine demnă în raport cu autoritățile.
Activitatea sa literară acoperă toate genurile, meritele sale culturale și literare i-au fost
recunoscute din plin, poetul devenind academician în anul 1992.
După eliberare, purtând stigmatul de fost deţinut politic, trăieşte, o bună perioadă „ca
un parazit” fiind întreţinut de Irinel Liciu, „Ani de zile, după căsătorie, am fost prinţ
consort”,mărturisea, într-un interviu, Ştefan Augustin Doinaş. „Pur şi simplu m-a întreţinut,
trăiam pe spinarea ei”. Irinel era în vogă. El mergea, ascuns sub pălărie şi palton, să o aştepte
la ieşirea de la Opera. Era un proscris. Ea primise titlul de Artist Emerit al Poporului chiar
din mâinile lui Gheorghiu-Dej.
Poetul o cere de soție după un an de la ieșirea din închisoare. Balerina își împlinește
cel mai frumos vis și devine soţia lui Ştefan Augustin Doinaş. Dar, pe măsură ce viaţa ei de
familie părea că se consolidează şi fericirea părea să se stabilească definitiv în viaţa ei, prim
solista de la Opera din Bucureşti începea să aibă probleme în carieră iar, în cele din urmă, a
fost nevoită să renunțe la dans.Pe 12 februarie 1970 marea balerină dansează pentru ultima
oară. Acelaşi rol ca la debut - Lebăda Albă.
Cercul de viața al balerinei s-a închis.
De aici înainte ea își rezervă tot timpul pentru Doinaş…
În timp ce gloria ei a apus, a poetului, atunci răsărea. Într-o seară, scrie „Mistreţul cu
colţi de argint” și i-o citeşte soției.Ea este prima care aude probabil una dintre cele mai
frumoase poezii din literatură noastră. Dar scriitorul, nestatornic în dragoste, aluneca spre
alte femei, deşi iubirea pentru Irinel e infinită. Irinel află, e ceva ce o macină. Atâta dragoste,
,,un Univers de dragoste şi el înşală !”
Pentru prima dată își face bagajele. Doinaş simte că a înfuriat până şi pe Zeii
olimpieni. Se pune la birou şi reușește o altă capodoperă : „Azi ne despărţim” :
„Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim cum s-au despărţit apele de uscat”.
Dar dragostea ei arde. Irinel se întoarce. De fapt, unii zic că nici nu a plecat. 1989 îi
prinde împreună. Cum au fost şi în 1977 şi în 1968. Scriitorii îl propun pentru Nobel.
Academia Română îl primeşte cu braţele deschise.
,,Apoi… Apoi vin accidentele vasculare şi tonele de medicamente. Cancer. Nu Zodia
Cancerului, ci boala. Mai poate merge greu cu un baston. Are 80 de ani şi el ştie asta.

34
 [Type here]

Vineri spre sâmbătă, 25 mai 2002. Pe masa de operaţie. Infarct. Scurt ! Doctorul Irinel
Popescu a chemat-o pe Irinel Liciu l-a spital. Nu i-a spus de ce. A înţeles ea acolo. Se
stinsese la 80 de ani şi o lună. Din acest timp, 50 fuseseră împreună. N-a plâns, n-a jeluit,nu
s-a dat în spectacol.
S-a întors acasă. S-a aranjat, s-a dat cu fard . Ştia că atunci când barcagiul Charon te
trece Styxul, râul mitologic care separă lumea celor vii de lumea morților, trebuie să te arăţi
frumoasă şi nerădbătoare pentru întâlnirea cu cei dragi. Cu cel drag…
S-a dus la biroul lui Doinaş. A surâs o secundă. „Aceeaşi dezordine monumentală
A luat stiloul lui şi a aşternut pe o coală de hârtie 16 cuvinte. Cele mai frumoase şi mai
tragice din Istoria iubirilor noastre. Apoi a strâns pumnul, pentru ultima oară. L-a golit, cu un
pahar de apă. Era plin cu somnifere. A găsit-o menajera, a doua zi de dimineaţă.”-povestește
scriitorul Stelian Tănase.
Patriarhia Română, înmuiată în faţă acestei profunde tragedii din Lumea noastră, le-a
dat voie să păşească dimpreună pe tărâmul Veșniciei fiind de acord să aibă slubă religioasă,
cu toate că Irinel – fiind sinucigașă, păcat extrem – nu ar fi avut acest drept.
Au fost înmormântaţi dimpreună, cu salve de tun, cu fanfară, pe Aleea
Academicienilor,din Bellu, ceea ce spune multe… De fapt, spune totul.
Cele 16 cuvinte scrise de Irinel erau acestea: „Domnul meu şi Dumnezeul meu, iartă-
mă! Doinaş, dulcele meu, o prea mare iubire ucide !”
Bibliografie: Cea mai frumoasă TRAGICĂ poveste de dragoste din România.
ȘTEFAN AUGUSTIN DOINAȘ (poet, eseist, traducător, deținut politic);
IRINEL LICIU ( balerină prim-solistă a baletului Operei Române din București - timp
de 20 de ani)
5. VIAȚA AMOROASĂ A LUI ANTON PANN

Anton Pann, „ finul pepelei/ cel isteț ca un proverb”- așa cum l-a numit Eminescu, pe
numele adevărat Anton Pantoleon Petroveanu, autorul „Poveștii vorbei” a avut o viață
amoroasă ieșită din comun.

35
 [Type here]

Mai întâi trebuie să spunem că era un om cult al timpului, bun cunoscător al

literaturilor balcanice, cunoștea cinci limbi străine (româna, greaca, bulgara, turca și rusa) și
avea temeinice cunoștințe de muzică bisericească. Avea un glas melodios și foarte plăcut,
fiind la începuturi paraclisier iar apoi cântăreț de seamă în mai multe biserici din Muntenia,
Oltenia, Moldova și chiar peste Carpați, în cetatea Brașovului, la biserica din Șchei. A fost
profesor de muzică pe la diferite școli și mânăstiri, a cules, a scris și a tipărit nenumărate
lucrări bisericești și literare. Prin scrierile lui„ de la lume adunate și iarși la lume date” a
izbutit să tipărească peste o sută de volume, unele în mai multe ediții, răspândite pe tot
întinsul țării. A scris calendare, cântece de stea, istorioare, basme din popor, a tradus cărți de
bună purtare, a strâns snoave, povești și zicători, a înmănucheat atâtea versuri din care a scos
cântecul de petrecere bătrânesc.
Anton Pann a fost căsătorit de trei ori cu trei femei mai tinere decât el și c a să nu pară
diferența de vârstă prea mare între el și soții, și-a micșorat vârsta, dându-se mult mai tânăr.
Cam prin anul 1820 la vârsta de 22-23 de ani se căsătorește cu o fată frumoasă, dar
săracă, anume Zamfira Agurezean, armeancă după nume. Femeia nu dorea această căsătorie,
dar a fost obligată de părinți. În scurtă vreme l-a părăsit, după cum însuși el scrie:
„a fugit și m-a lăsat
și dealul Mitrofoliei
necontenit l-am urcat,
arătând la judecată
că ea pe altu a voit
și cu mine cununată
cu minciuni s-a pomenit”
Mitropolia a refuzat să desfacă această căsătorie mult timp. Șapte ani, cât a conviețuit
cu ea„n-am putut în lumea asta/ să leg două la un loc” Era cheltuitoare, dornică de lux. După
șapte ani, Zamfira amenințând că vrea să se omoare dacă nu i se dă libertatea, mitropolia
aprobă despărțirea„ dându-i zestrea, am rupt foaia/ și de ea mă despărții”. Din această
căsătorie a rămas un fiu care i-a făcut toată viața zile negre.
În vara anului 1826 pleacă la Râmnicu Vâlcea unde a fost numit profesor la
școala de muzică de pe lângă Episcopie și mai apoi însărcinat să dea lecții de cântare
călugărițelor de la Mânăstirea Dintr-un Lemn, de lângă Govora. Aici întânlește pe sora
Anica, o fetiță de numai 16 ani, care, fiind orfană, fusese crescută de mică între zidurile
mânăstirii de către stareța Platonida.
Acum psaltul avea o înfățișare cuceritoare, frumos la chip ca un faun și repede îi îndoi
inima fetei care era încântată de simțămintele profesorului, făcându-i declarații de dragoste
șii cântându-i psalmuri și acrostihuri.
Povestea căsătoriei cu această fată e demnă de un roman erotic. Mai întâi o ceru de
soție de la maica stareță. Platonida l-a refuzat categoric și a pus la mare caznă și canon pe
biata fată. Întânlindu-se în secret, cei doi iubiți așteptau momentul prielnic pentru a putea
fugi amândoi în lumea largă. Ocazia nu întârzie mult și într-o noapte în vara anului 1828,
fata a fugit din mănăstire și s-au întânlit la marginea pădurii din apropiere. Pregătiți cu cele
trebuitoare pentru îmbrăcăminte și hrană, el a tuns-o chilug, a îmbrăcat-o băiețește și au
pornit la drum, trecând munții spre Brașov. „Cărăușii și călătorii despre Transilvania,
întânlindu-i, se opreau și îi opreau în cale, îi priveau curioși și ziceau în felul lor: no, că
mândru ți-i ficiorul, dragă domnule. Să ți-l trăiască dumnezeu și să ți-l tunie, că parca-ar fi o
băiețică”.

36
 [Type here]

Ajunși la Brașov, și-au găsit o locuință în mahalaua Șcheilor și anton Pann s-a angajat
la biserica Sf. Neculae, unde mai cântase și altădată, după „ zavera din 1821” Acum anton
Pann era un om vesel, fericit:
„Astăzi râd, vorbesc, glumesc,
Cu ceea ce o iubesc”.
Pe Anica n-o lăsa singură, o lua cu el la biserică fiindcă și ea avea un glas ales,
punând-o să cânte în cor. Vocea, frumusețea și mișcările ei, au atras atenția credincioșilor
care nu le-au iertat această idilă și l-au concediat pe preot.
Nemaiavând nicio sursă de existență au venit la București în mahalaua Staicu-Bradu.
Aici au fost cunoscuți ca soți adevărați, necunoscându-li-se trecutul. Din căsătoria lor au
rezultat doi copii, Gheorghe, mort după trei ani, și Ecaterina (Tina). Pentru Gheorghe, Pann a
compus versuri de jale, regretând moartea fiului:
”…Bucuria mea în lume
O avusei pe un nume,
Ce îl priveam ca o floare
Și îl iubeam cu dogoare,
Dar tirană nenorocirea,
Ce-mi pizmuia fericirea,
Mi l-a răpit fără veste
Și-acum nicăieri nu este.
Eu mă uit, strig după dânsul
S-a dus, nu-mi adude plânsul,
Întristarea ochii-mi stoarce,
Dar în zadar: nu se întoarce”.
Și Anica, ca și Zamfira, prima soție, l-a părăsit în anul 1837. Femeia, dornică de lux, n-
a putut să suporte sărăcia soțului. În anul 1834, în timp ce Anton Pann prin țară spre a vinde
cărțile tipărite de el, femeia sfătuită de o mătușă, a încărcat lucrurile casei, și-a luat fetița și l-
a părăsit, ducându-se la acea mătușă, stareță la Surpatele. După multe intervenții, Anica a
fost adusă înapoi, unde de silă, de milă a stat până în 1837, când l-a părăsit definitiv. Anica
s-a recăsătorit imediat cu Nae Milcoveanu din Râmnicu Vâlcea.
„ Cu a doua făcui casă și, la al zecelea an,
Vrând să se facă mai gradă, mă urâ și-mi fu dușman”.
……………………………………………..
„Căci eu singur am fost
Cu dragoste la toate
Bărbat, slugă și rob prost,
Slujindu-ți cât se poate.”
Rămas singur, Pann și-a găsit mânâierea în scris. După moartea mamei sale în 1839,
nemaiputând suporta singurătatea, se gândi să se căsătorească. Acum o cunoaște pe
Ecaterina, o copilă din cartier, care nu împlinise 18 ani. Bărbatul cu aproape 30 de ani mai
mare ca fata a întâmpinat greutăți la căsătorie. Îi promise însă averea, daruri de nuntă, și fata
consimți căsătoria. Și-au mutat gospodăria într-o locuință modestă din curtea Bisericii Albe,
pe Podul Mogoșoaiei, unde Anton Pann era prim-cântăreț.
Cu Tinca a trăit 14 ani, până la sfârșitul vieții lui.
”Întru toate cu dreptate
S-a purtat cât a trăit,

37
 [Type here]

De nelegiuite fapte
În viața sa s-a păzit.”
Anton Pann îi lasă toată averea ei și dorește să fie înmormântat la Mânăstirea Viforâta.
Astfel se termină viața amoroasă a lui Anton Pann.

6. MARIN PREDA :
,,DACĂ DRAGOSTE NU E, NIMIC NU E”

„Îl iubesc pe MARIN PREDA viu, mort și până la sfârșitul vieții mele”
( Aurora Cornu)
...Iar de-aș răspunde, oarbă, la chemare,
M-ai mistui-n văpaia trecătoare…
Aștept, iubite,flacăra albastră
Ciudata flacără care nu moare…
(Aurora Cornu-Flacăra albastră)
Eugen Simion spunea undeva că voia să scrie „o viață” a lui Marin Preda pentru că
omul e tot atât de interesant ca și opera. Biografia spirituală a lui Marin Preda interesează pe
cititor pentru că și-a trăit o bună parte din existența lui retras într-o încăpere tapetată cu
plută. Ne place să știm pe cine a iubit, ce credea despre dragoste acel om fragil și nevrotic,
cum a iubit femeia, cum a cântat-o el în romanele lui, care a fost sbuciumul lui la părăsirea
iubitei, cum primea ideea morții sau ce însemna pentru el prietenia.

38
 [Type here]

Marin Preda nu mai este, a rămas însă în istoria literară un mare scriitor, poate cel mai
mare scriitor român al ultimului sfârșit de secol. Moartea lui venită din senin, în plină glorie
cu romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” într-un mai apocaliptic, în 1980 a sporit atenția
cititorului nu numai asupra operei ci și asupra omului Marin Preda. Cine a fost Marin Preda,
omul ? Venit de la țară dintr-o comună pierdută în câmpia Găvanu-Burdea, Siliștea-Gumești,
fiu de țăran, dintr-o familie numeroasă, Preda s-a adaptat greu mediului citadin. Așa se
explică faptul că sentimentele lui de dragoste au rămas pe planul doi mult timp, până și-a
făcut o carieră.
Să ne amintim câteva secvența din viața lui. În 1937, evitând Școala Normală din
Turnu-Măgurele (pe atunci, reședința județului Teleorman), unde taxele erau prea mari, se
prezintă la Școala Normală din Câmpulung-Muscel, dar este respins la vizita medicală din
cauza miopiei. Tatăl intenționează acum să-l dea la o școală de meserii. Intervine însă
salvator librarul Constantin Păun din Miroși, de la care elevul Marin Preda își procura cărți,
și îl duce la Școala Normală din Abrud, unde reușește la examenul de bursă cu nota 10. Se
integrează vieții de normalist internist, este mulțumit de profesori, se împacă bine cu colegii
ardeleni și petrece vacanța de iarnă a anului 1939 la un coleg din Abrud.
În toamna lui 1939 este transferat la Școala Normală din Cristur-Odorhei, unde își
continuă studiile încă un an. Ca și la Abrud, a manifestat un interes deosebit pentru istorie,
română și chiar matematici. În ședințele Societății literare din școală este remarcat de
profesorul Justin Salanțiu, care îi prezice că „va ajunge un mare scriitor”, în cadrul societății
scrie și citește câteva schițe. O compunere care avea ca erou chiar pe tatăl său, aleasă pentru
a fi publicată în revista școlii rămâne nepublicată, revista preconizată nu mai apare datorită
evenimentelor dramatice care vor urma. Cei trei ani de viață transilvană vor fi evocați în
„Viața ca o pradă” și în „Cel mai iubit dintre pământeni”. În 1940, în urma Dictatului de la
Viena, elevul Preda Marin primește o repartiție pentru o școală similară din București.
În ianuarie 1941 asistă la tulburele evenimente ale rebeliunii legionare și ale reprimării
ei de către Ion Antonescu. Intră în contact cu refugiații ardeleni și se întâlnește cu siliștenii
lui stabiliți în București. Toate acestea vor fi evocate peste trei decenii în „Delirul” și în
„Viața ca o pradă”.
La sfârșitul anului școlar 1940-1941 (cu ajutorul directorului școlii), susține examenul
de capacitate, însă datorită greutăților materiale se hotărăște să renunțe la școală.
În timpul verii nu mai revine în sat: „Aveam impresia că dacă mă întorc, n-o să mai
pot pleca”. Nereușind să publice nimic și nici să-și găsească o slujbă, Marin Preda o duce din
ce în ce mai greu: „Mi-e imposibil să-mi amintesc și să înțeleg cum am putut trăi, din ce
surse, toată toamna și toată iarna lui '41-'42. Doar lucruri fără legătură, nefirești... N-
aveam unde dormi, era lapoviță prin tot Bucureștiul, și umblam fără oprire cu tramvaiul de
la Gara de Nord la Gara de Est. Toată ziua și toată noaptea.” Uneori mai trăgea la fratele
său Nilă, într-o mansardă minusculă unde „rămânea pierdut ceasuri întregi, cu coatele sub
ceafă”.
În volumul colectiv de versuri „Sîrmă ghimpată”, Geo Dumitrescu include poezia
„Întoarcerea fiului rătăcit” de Marin Preda, dar manuscrisul volumului nu obține viză pentru
tipărire. Tot prin intermediul lui Geo Dumitrescu, Marin Preda este angajat corector la ziarul
„Timpul”, în 1941.
În aprilie 1942 debutează cu schița Părlitu' în ziarul Timpul (nr. 1771 și 1772 din 15 și
16 aprilie), la pagina literară „Popasuri”, girată de Miron Radu Paraschivescu. Debutul la 20

39
 [Type here]

de ani îi dă încredere în scrisul său, publicând în continuare schițele și povestirile:

Strigoaica, Salcâmul, Calul, Noaptea, La câmp.
În septembrie părăsește postul de corector la Timpul. Pentru scurt timp este angajat
funcționar la Institutul de statistică. La recomandarea lui E. Lovinescu, poetul Ion Vinea îl
angajează secretar de redacție la „Evenimentul zilei”.
În 1943, martie, îi apare Colina în ziarul „Vremea războiului”. În aprilie „Evenimentul
zilei” pubică schița Rotila. Ia parte la câteva ședințe ale cenaclului Sburătorul, condus de
criticul Eugen Lovinescu, unde nuvela Calul produce asupra celor prezenți o vie impresie,
stârnind încântarea lui Dinu Nicodin, care intră în posesia manuscrisului contra unei mari
sume de bani.[]Nuvela va fi inclusă în volumul său de debut din 1948, Întâlnirea din
pământuri. În nuvela care dă numele volumului, criticii recunosc imediat pe tatăl autorului,
care va apărea cu nume schimbat în Moromeții. Ea este construită pornind de la tehnica
„muștei pe perete“ (o narațiune perfect obiectivată, behavioristă, folosită în epocă de Albert
Camus, William Faulkner sau mai târziu de Truman Capote). Un precursor al lui Marin
Preda din literatura română fusese Anton Holban în nuvela Chinuri.
Între 1943-1945 este luat în armată, experiență descrisă în operele de mai târziu, în
romanele Viața ca o pradă și Delirul. În 1945 devine corector la ziarul „România liberă”.
Apoi din 1952devine redactor la revista „Viața românească”.
Și acum să revenim la subiect.
La 32 de ani, când începuse să scrie nuvelele lui din viața țărănească, se întâlnește cu o
domnișoară de 20 de ani, o fată tot de la țară, frumoasă, talentată și inteligentă, colegă la
Școala de literatură „M. Eminescu”cu Nicolae Labiș, care avea să-i cucerească inima din
primele clipe de cunoștință. Este vorba despre Aurora Cornu, poetă, care se încercase și ea
în arta scrisului. Fata venea tot de la țară, din Prahova. Avea ambiții mari pe care și le-a pus
în practică mai târziu.
Scriitorul Marin Preda si poeta Aurora Cornu s-au cunoscut in 1952, la Uniunea
Scriitorilor. Abia peste doi ani s-au revăzut, când tânăra, autoare a unui volum de versuri
publicat in acel an, „Studenta”, devenea redactor la ”Viata Românească”. Era frumoasă, cu o
privire inteligentă si l-a vrăjit pe scriitorul deja consacrat. El era cunoscut ca o persoana
introvertita, singuratică și morocanoasă.
Cine era Aurora Cornu?
Aurora Cornu s-a născut în data de 6 decembrie 1931, în satul Provița de Jos,
din județul Prahova, ea a fugit de trei ori de acasă, ultima dată definitiv la vârsta de 14 ani. A
fost adoptată de un unchi. Tatăl ei a murit în închisoare după ce a fost arestat pentru
adăpostirea unui general fugar al defunctei armate regale române (care a fost un alt unchi al
ei) și condamnat la 11 ani de închisoare.
A absolvit Școala Literară „Mihai Eminescu” din București, și a lucrat pentru un timp
pentru secțiunea poezie de la Viața Românească, timp în care a făcut traduceri.
Primul ei soț a fost scriitorul Marin Preda, cu care a fost căsătorită între 1955 și
1959 (sau 1960), și pe care l-a încurajat să publice Moromeții, al cărui manuscris l-a găsit
într-un sertar.La mijlocul anilor 1960, logodnicul ei, matematicianul Tudor Ganea, nu a
reușit să o scoată din România, așa că a văzut o șansă să dezerteze în vest în timp ce era la
festivalul de poezie din Knokke-Het Zoute, Belgia. S-a stabilit la Paris, Franța, și, fiind
săracă, soția pictorului Pierre Emmanuel i-a plătit chiria timp de mai mulți ani. La Paris s-a
împrietenit, printre alții, cu emigranții români Mircea Eliade, Emil Cioran și Jean
Parvulesco.

40
 [Type here]

Între 1967 și 1978, a fost colaboratoare la programul literar de radio difuzat la Radio
Europa Liberă, de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca.
În timp ce trăia în Franța, s-a căsătorit cu Aurel Cornea, un inginer de sunet de
televiziune român născut în Franța. Ea a plătit costurile de construcție pentru o biserică din
comuna Cornu, o biserică al cărei design a fost inspirat de un desen de-al lui Horia Damian.
În ultimii ani, a locuit la Paris și în New York.A decedat în data de 14 martie 2021, la
vârsta de 89 de ani. A fost internată în spitalul Broca din Paris, după ce a fost infectată
cu COVID-19.
Acum Marin Preda, după ce a cunoscut-o, dintr-o data s-a schimbat, devenise exaltat
ca orice îndragostit. El avea 32 de ani, ea 20. In vara acelui an mergeau la mare impreună, în
fosta stațiune „Vasile Roaita” si Preda îi trimitea un bilet de dragoste tulburator, a doua zi,
cerând-o de sortie.
S-au cunoscut în cantina Uniunii Scriitorilor, în 1952, şi au avut atunci un mic schimb
de cuvinte, nu foarte amabil. Apoi s-au ignorat reciproc. Doi ani mai târziu s-au revăzut la
mare, în staţiunea “Vasile Roaită”. Marin Preda avea 32 de ani, Aurora Cornu, aproape 20...
Din nou s-au înfruntat: ea ocupa, de o săptămână, camera pentru care avea el repartiţie.
Marin Preda a încercat să fie politicos, spunându-i că dacă preferă camera, el se poate duce
în altă parte. Ea nu a acceptat, însă, favorurile şi a început să-şi adune lucrurile împrăştiate
prin toată camera. Preda o privea fix, din cadrul uşii, stânjenindu-i mişcările, îndrăgostindu-
se de ele.
A doua zi, ieşind la plajă, Aurora a primit prima scrisoare de dragoste de la el: “Dar
iată că o adiere de durere, de părere de rău, de mâhnire izvorăşte din inima mea. Te-am făcut
să suferi (nu ştiu unde, când şi de ce), dar simt că acest lucru s-a întâmplat şi mi-e greu să
îndur asta acum, singur, cu gândul la tine, scriindu-ţi întâia mea scrisoare de dragoste. (...) Te
iubesc de tot, cu părul tău, cu hainele tale verzi, cu salopeta şi sandalele tale ciudate. Iubesc
cingătoarea ta ascunsă, copcile, oasele trupului tău... Totul, aspiraţiile tale, somnul tău...
Vanitatea şi cochetăria ta distilată, neliniştile tale profunde, gândul tău puţin îngheţat,
categoric şi fără ascunzişuri, atât de temut de către amatorii de compromisuri“.

AuroraCornu

S-au reîntâlnit pe plajă şi au încheiat un armistiţiu. Pe malul mării au împărţit acelaşi cearşaf,

41
 [Type here]

pe care stăteau de vorbă, uitând de ei, prăjindu-se sub soarele puternic. Erau doi tovarăşi de
singurătate care aveau în faţa lor lumea... Seara, mâncau împreună, sub un copac, din acelaşi
ceaun, izolaţi de restul lumii.
Prima cerere în căsătorie a venit, în glumă, chiar din a doua sau a treia zi. Se plimbau
pe străzi. El i-a cerut, în glumă, să-i cumpere o limonadă. Ea a acceptat, gândindu-se că
“poate n-are bani la el”, apoi a comentat: “Uite-aşa se compromite o femeie”. Iar el a replicat
iute: “Dacă te-am compromis, te iau de nevastă”.
Vacanţa s-a sfârşit mai devreme pentru Aurora, care a plecat la Sinaia, unde avea
repartiţie. Preda a rămas singur, la malul mării pe care-o împărșiseră la doi, şi a început să-i
scrie lungi scrisori de dragoste...
“Sept. 1954 Dragă Aurora, după ce ai plecat în seara aceea…am venit acasă ca şi când
nu s-ar fi întâmplat nimic şi eram foarte mirat de această senzaţie. Ştiam că te-am cunoscut,
ştiam că ne-am plimbat împreună, că ceasuri întregi am stat fascinat de prezenţa ta, că
sufletul meu a tremurat de nenumărate ori la auzul glasului tău şi că în ultima vreme tot ce
era aici, marea şi valurile, şi răsăritul soarelui, şi apusul, şi portiţa vilei, şi apele minerale, şi
nopţile cu stele, erai tu şi aceasta din prima zi şi atât de mult, încât tot ce ştiam, că te-am
cunoscut şi m-am bucurat, toate acestea mi se păreau atât de fireşti, încât plecarea ta nu putea
să strice ceea ce se realizase, plecarea ta nu însemna aproape nimic, plecarea ta nu putea să
ia după tine toate acestea.”
În perioada aceea, Aurora era bolnavă, extrem de slăbită şi extrem de sensibilă. A
îngrijit-o, ca un infirmier, vreme de un an. Marin Preda a fost un ipohondru toată viaţa, îi era
frică de boli şi de spitale, dar pe ea a îngrijit-o ca pe un copil.
Singurul lor copil a fost “Moromeţii”. S-au mutat în Cotroceni, în casa pe care el o
descrie în ultima parte a romanului “Cel mai iubit dintre pământeni”. Marin Preda citea pe
atunci Spinoza şi asculta încontinuu Bach. Difuzoarele bubuiau în toată casa, pentru că lui îi
plăcea să simtă muzica cu tot trupul. Adormeau după miezul nopţii, pe acordurile din
“Mattheus Passion”, iar el se deştepta dis-de-dimineaţă şi se apuca de scris. Când se trezea,
Aurora era primul critic al celor mai proaspete fraze din “Moromeţii”. A moşit facerea cărţii,
care a fost, într-un fel, şi copilul ei. Singurul pe care l-au avut împreună.
Erau istoviţi unul de altul, dar niciodată plictisiţi.
În primăvara lui ‘55, s-au căsătorit la Sfatul Popular. Singuri, pe fugă, fără vreo floare
sau vreun pahar de şampanie. Aurora spune despre el că era un amant perfect şi un soţ
excesiv de delicat.
“Mă simţeam regină, nimic nu era prea bun pentru mine. Vântul care bătea trebuia să
bată aşa, încât să nu mă supere... Marin era în stare să sărute pământul pe care călcam”.
Petreceau împreună zilele şi nopţile. Erau tot timpul unul lângă celălalt. Se întâmpla de
multe ori ca el să înceapă o frază, iar ea să o termine. Glumeau tot timpul, se tachinau fără
încetare, iar casa lor era plină de râsul lui Marin şi chiotele Aurorei. Erau extrem de istoviţi
unul de altul, dar niciodată plictisiţi...
“7 iunie ’55 Aurora dragă, iubita mea,(...) Te-am sărutat la staţia de tramvai de două
ori, întocmai ca în copilărie, când plecam la câmp înfricoşat de soare şi beam dinainte apă
multă. Dar apa băută fără sete nu înlătură setea de mai târziu, ci doar te chinuie, prin
amintirea ei, aşa cum mă chinuie pe mine acum sărutările luate la despărţire. Ele nu ţin locul
dorinţei chinuitoare care mă stăpâneşte acum în amintire, de a te strânge la piept şi a sorbi
bucuria de pe buzele tale iubite. Noapte bună trupului tău drag şi ochilor tăi frumoşi! Fii
liniştită şi dormi. Odihneşte-te şi vino sâmbătă! Eu te iubesc atat de mult...”

42
 [Type here]

Aurora îl prevenise, din primele zile ale vieţii lor în doi că, atunci când va voi să plece,
el va trebui să nu se împotrivească. Frica lui cea mare, însă, nu era că ea îl va lăsa, ci că nu
va putea cuprinde, pe de-a întregul, toată dragostea pe care i-o purta.
Erau din aceeaşi rasă. La fel de puternici şi de orgolioşi, la fel de loviţi de patima
condeiului. Dar în fiecare poveste de dragoste există prizonieri şi învingători. Fără să-l poată
învinge, Aurora n-a vrut nici să capituleze... Nici familia, nici dragostea n-o puteau ţine
prizonieră.
“Dec. 1957(...) La plecarea mea de acasă am rămas cu inima nedăruită şi mă simt cu
durere pentru tine fiindcă te iubeam aşa de mult şi n-am avut o clipă destinsă să te strâng în
braţe şi să-mi fac sufletul bun. Din pricina, poate, a tinereţii tale prea necoapte şi, în acelaşi
timp, totuşi prea... să zicem, avizate, o pojghiţă artificială răceşte suprafaţa dorurilor mele
pentru tine şi miezul lor prea viu izbucneşte apoi te miri când şi tocmai când e prea târziu şi
îmi pricinuieşte dureri care nu se vindecă. Acestea sunt rănile mele în viaţa cu tine şi dacă ai
muri sau dacă m-ai părăsi (ceea ce ar fi totuna) ele, aşadar, nu s-ar mai vindeca şi aş fi un
infirm...”
Marin Preda : ”Sinaia, 24 august 1958. Mă aflu la Sinaia în convalescență, dar zău că
nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că o s-o petrec în condiții atât de rele : nevasta mea are
chef de despărțire...nevastă-mea s-a instalat și mai bine în inima mea rănită și mi-au trebuit
trei, patru zile de chinuri ca s-o alung de-acolo....vrea să se despartă : foarte bine ! Ea e poetă
și își urmează destinul( bun sau rău), o felicit pentru curajul de a-l înfrunta singură ( așa cel
puțin pretinde că nu se va mai mărita niciodată).” (Jurnal intin- Marin Preda)
Aurora l-a părăsit. A plâns şi a suferit un an înainte de plecare. Apoi, n-a mai avut
lacrimi ... “Am ţinut piept patru ani, spune ea... Nu mai era nimic de adăugat la dragostea
noastră. Mai mult, ar fi însemnat pentru mine anularea nu a personalităţii mele, ci chiar a
persoanei mele creatoare, pentru că tot ce respiram mergea către literatura lui, care era
fascinantă şi foarte puternică.”
Au plâns şi s-au iubit la despărţire.
În septembrie 1958, el a venit după ea la Sinaia şi au trăit, după cum mărturiseşte
Aurora, cele mai sublime săptămâni de despărţire pe care le putea visa. Un singur lucru i-a
reproşat Preda totdeauna: că nu l-a lăsat pe el să plângă pe stradă în voie, că l-a luat de mână
şi l-a ascuns în spatele unui tufiş, să nu-l mai vadă nimeni, că i-a fost, adică, ruşine de
lacrimile lui.
"Lui - glonţul dragostei i-a ars inima, prăbuşindu-l peste lungi scrisori de iubire în care
se dăruia, fără să-i pese că se pierde. Pe ea, care era “bolnavă de plecare” - aşa cum singură
mărturiseşte -, nici măcar dragostea n-a putut să o ţină prizonieră. S-a rupt de el, pentru că îi
era teamă că, după atâta vreme de stat lângă Marin Preda, aripile n-or să mai ştie să o poarte
pe cerul ei. A umblat toată viaţa prin lume, aşa cum a visat, dar nu şi-a mai găsit niciodată
locul. Singurul ei acasă a rămas inima lui Marin Preda. El s-a mai recăsătorit de două ori, a
avut-o pe Eta, care l-a îngrijit, apoi pe Elena, care i-a dăruit doi fii. Dar în nici una dintre
nevestele sale n-a reuşit s-o găsească pe Aurora, fata de la malul mării pentru care a scris
prima lui scrisoare de dragoste...
Marin Preda : „ Dacă Aurora vrea să se despartă, eu trebuie negreșit să mă vindec de
dragostea pentru ea, și numai timpul mă poate ajuta... Ce bine aș conduce eu această criză
dacă psihicul meu nu s-ar resimți încă de pe urma bolii.” (Jurnal intim-Marin Preda). Trebuie
să spunem că lui Marin Preda i se agravase boala psihică de care se trata la doctorul Kindy
Sonnenreich, medic psihiatru.

43
 [Type here]

De plâns, au plâns amândoi, dar tot s-au despărţit. Ea a plecat de-acasă, lăsându-i doar
un bilet: “Marine, eu plec, te părăsesc. Vezi ce faci... Cheile sunt colo, banii dincolo...”.
Desfacerea căsătoriei a fost tot la Sfatul Popular. De comun acord. Ea a luat vina, părăsirea
domiciliului conjugal adică, în care a mai locuit vreun an după divorţ, iar el a luat procedura.
Marin Preda : „Aurora e foarte departe de ceea ce se numește amor. E obsedată de
destinul ei literar, lucru pe care, având în vedere vârsta ei, 27 de ani, îl înțeleg foarte bine. La
aceeași vârstă eu însumi am părăsit-o pe prima mea femeie cu care am trăit și am plecat din
București (tot la Sinaia) să înfrunt soarta. ” E vorba despre Nadia Strungaru despre care îi
povestește lui Geo Dumitrescu în câteva scrisori.
Pe urmă, relaţia lor a intrat într-o zonă întunecată. Marin Preda s-a internat chiar în
acel an, 1959, pentru o nevroză. A iertat-o repede pentru o vină pe care n-a avut-o şi au
redevenit prieteni. Deşi se recăsătorise cu Eta, a doua lui nevastă, Marin o vizita adesea pe
Aurora şi o întreba dacă poate să o ajute, dacă are nevoie de ceva. Peste ani, când Aurora se
recăsătorise şi ea, o vizita în casa soacrei.
Ea a plecat în ‘65 la Paris şi, după un timp, când el a venit să viziteze Franţa, s-au
văzut zi de zi, vreme de o lună, numai pentru plăcerea de a se certa din orice fleac. De dragul
vremurilor trecute. Peste ani, s-au reîntâlnit în “Capşa” şi el a întrebat-o: “De fapt, tu de ce
m-ai lasat pe mine?”. Iar Aurora i-a răspuns: “Nu ştiu, Marine...”. Ultima oară s-au văzut cu
puţin înainte ca el să moară. Au luat masa împreună, au povestit despre vieţile lor. Nimic nu
prevestea Marea Despărţire... S-au iubit până la capăt. Şi, indiferent de oamenii care au intrat
pe rând în vieţile lor şi de care s-au îndrăgostit, iubirea lor a rămas întreagă.
Aurora l-a iubit din toată inima, chiar dacă uneori el n-a simţit asta. A purtat cu ea prin
lume scrisorile lui de dragoste. I-a fost teamă că se vor pierde. Că îl va pierde... În anii cât au
fost împreună, i-a răspuns în scris la fiecare declaraţie de dragoste... Scrisorile ei s-au pierdut
însă.
De când s-au despărţit, Aurora a început să-l viseze şi să vorbească cu el în vis. De
când a murit, îl visează şi mai des. Îl simte, spune ea, mai aproape decât atunci când era în
viaţă. Acum se “întâlneşte” cu el în şedinţele de spiritism pe care le face cu prietenele din
Paris. Îl întreabă dacă vrea să se reîncarneze, iar Marin Preda îi răspunde că tot român vrea
să fie. “Îl aştept în viaţa următoare...” , spune Aurora. "
Fiind un autor de succes, serviciile secrete îl vedeau ca pe un „bun cultural” al
poporului și aveau grijă de el.
Prima notă informativă provine din data de 9 septembrie 1952 si a fost publicată în
revista de cultura „Altitudini”, in mai 2006: „Sus-numitul va fi supravegheat în continuare
informativ pentru a se strănge probe și pentru a fi încadrat in U.M. (n.r.  – unitate de
muncă).”
Scriitorul confirmă faptul că se afla in vizorul autoritatilor in volumul de eseuri
„Imposibila intoarcere”: „Prin 1952 mă aflam la Tușnad, intr-un prim concediu adevarat din
viața mea. Un prieten foarte nelinistit in conștiința lui, neliniște pe care n-o înțeleg nici azi,
mă avertizase prin luna mai a aceluiași an că daca nu scriu imediat ceva prin care să dispară
norii unei maladii de care mi se legase numele (naturalism!) și în care nepăsător pluteam voi
fi exclus din Uniunea Scriitorilor și maladia literara se va transforma în una politică. Atunci
va fi grav… Reușise să mă neliniștească și pe mine”. Marin Preda scapa de brațul poliției
politice scriind povestirea „Desfasurarea”, care are ca subiect colectivizarea.
A doua perioada in care intră puternic in atentia Securitatii este in anul 1965, pe
vremea cand era căsătorit cu Eta Wexler, cea de-a doua sotie, critic literar de origine

44
 [Type here]

evreiasca. Aceasta căsătorie nu este văzută cu ochi buni de partid și de poliția politica,
apreciind ca Marin Preda a căzut sub influența „cercurilor naționaliste evreiești”.
In Dosarul cu numarul 11.119 din Fondul „D” al Arhivei Serviciului Romăn de
Informații se consemnează: „La recomandarea și aranjamentul unor evrei, Marin Preda s-a
căsătorit cu o evreică, Eta Vexler, ajungând treptat să fie înconjurat și îndrumat in literatură
și în viața sa, aproape în exclusivitate, de elemente naționaliste evreiesti, cum sunt: Ovid S.
Crohmalniceanu, critic literar, element dușmănos, Paul Cornea, conferențiar universitar,
element dușmănos, Horia Bratu, critic literar, Nina Cassian, scriitoare, N. Tertulian, critic
literar si alții.
Influența negativa exercitată asupra lui Marin Preda și în mod deosebit cea a lui Ovid
S. Crohmălniceanu se observa mai ales in atitudinea acestuia față de creația literară, fața de
problemele ce frământă pe marea majoritate a scriitorilor, în poziția pe care o are față de
regimul nostru democrat-popular.” In urma acestui raport, in locuinta lui Marin Preda este
montată aparatură de ascultare. Scriitorul scapă și de această dată, divorțând de Eta si
publicând volumul doi din „Moromeții”, mulți critici considerând cartea un compromis
politic.
A treia oară când scriitorul este urmărit informativ  de Securitate este in anul 1971,
imediat dupa lansarea „Tezelor din iulie”, prin care Ceaușescu întrerupe brutal libertatea de
expresie și introduce cenzura.
Dosarul „Editorul”, cum are codul raportul de urmărire, este inchis pe  19 martie
1973,  cu concluzia: „In urma discutiei pe care organele de partid au avut-o cu Marin Preda
în decembrie 1972, acesta și-a îmbunătățit activitatea, sporindu-și exigența în ce priveste
calitatea și conținutul lucrărilor ce apar la editura pe care o conduce.”

45
 [Type here]

Marin Preda, Elena Preda cu copii

In anul 2016, intr-un interviu pentru Adevărul, Aurora Cornu a povestit despre iubirea
ei cu Marin Preda. Intrebată cu ce anume a cucerit-o scriitorul, aceasta a raspuns:
"Cu literatura lui. Și pe urmă faptul ca avea un cap de intelectual foarte intersant între
ceilalti scriitori - nu prea era nici unul frumos, in afara de Petru Dumitriu, al doilea mare
scriitor în vremea aia. Eu l-am lăsat la mare și am plecat la Sinaia și de acolo sunt scrisorile
de dragoste. Repet: Dumnezeu ni l-a dat pe Marin Preda, dar "Morometii" vi i-am dat eu. Eu
i-am descoperit manuscrisul cu copilăria lui în sertar, pe care nu voia să-l publice. El băgase
deja personaje in alte scrieri, pe Adam Fântana, Marioara Fântana. Dupa ce el a publicat
"Moromeții" eu l-am lasat pe Marin. Timp de patru ani nu ne-am despartit aproape deloc, am
stat unul peste altul. A publicat "Morometii", voia sa scrie "Risipitorii". Apoi, un an de zile
am avut eu șantajul cu anorexia, nu mâncam deloc".
"De durere că-l las. Marin fiind leu, un orgoliu profund, nu ierta pe nimeni. Nu se
răzbuna, dar nu uita. Eu voiam să plec, voiam să văd lumea, iar el voia să impartă soarta cu
poporul lui. Care popor îl adora. In România, Marin Preda e un mare scriitor. Si Securitatea
i-a făcut dosar. Cei de la "Flamura Prahovei" nu voiau să mă lase să plec și eu îi șantajam că
mor în mijlocul lor dacă nu mă lasă. Marin spera că iubirea mă va impiedica să plec. Am
avut o discuție: i-am spus că da, ne căsătorim, pentru că nu puteam, spre exemplu, să
mergem împreuna la hoteluri, dar i-am spus: "Marine, dacă eu voi vrea sa plec, să nu mă
oprești", a declarat scriitoarea.
Următoarea femeie din viaţa lui fost Eta Vexler, critic literar, cu origini evreieşti cu
care s-a căsătorit repede.  „Ne-am îndrăgostit repede, în câteva săptămâni, aveam nevoie
unul de celalalt“, nota Preda în jurnal. O cunoaşte pe Eta la data de 23 decembrie. Căsătoria
celor doi a durat doar opt ani. Se despart în 1966, iar Eta emigrează în Izrael.

Marin Preda cu Elena Mitev Preda, ultima soție

46
 [Type here]

Atreia soție și ultima a fost Elena Preda cu care are doi băieți, pe Nicolae și Alexandru.
La doi ani de la despărţirea de Eta, Preda o cunoaşte pe Elena Mitev, inginer agronom
din curtea Palatului Mogosoaia. Ca în cazul celorlalte căsnicii, scriitorul oficializează relaţia
repede. Se căsătoreşte cu Elena în acelaşi an în care o cunoaşte, 1968. La doi ani de la
căsătorie, apare şi primul copil al scriitorului, Nicolae. Elena este cea care descoperă că
Preda îşi dorea copii şi voia să devină tată.  „În timp ce copilul dormea, am ieşit să fac nişte
mici cumpărături şi, când am revenit, am rămas cutremurată – l-am găsit pe Marin în faţa
pătuţului lui Nicolae, în genunchi. Stătea şi privea nemişcat, de parcă s-ar fi rugat. L-am
lasat în pace, nevrând să tulbur această scenă, si, după vreo oră, când am reintrat în cameră,
Marin se suise pur si simplu în patuţul lui Alexandru. Se făcuse atât de mic, încât să încapă
acolo şi să-şi ţină copilul în braţe. În veci, nu o sa pot uita această imagine:o efigie perfecta a
iubirii părinteşti, a imenselor lui resurse de ocrotire şi tandrețe”, declara Elena Preda într-un
interviu dat după moartea scriitorului.
Elena i-a dăruit şi cel de-al doilea fiu lui Marin Preda, pe Alexandru. Să fie soţia unui
geniu precum Preda, un scriitor captivat de munca sa şi dedicat complet actului creaţiei, nu a
fost pentru cea de-a treia soţie o sarcină uşoară, după cum ea însăşi a recunoscut:„Chiar fiind
soţia lui, îmi venea câteodată destul de greu sa creez momente de intimitate, să-l scot din
preocupările lui obsesive. În lumea lui, era foarte greu de pătruns. Uneori, lucra o noapte
întreagă şi scria doar 7-8 rânduri şi acelea chinuite. Erau nopţi în care scria numai trei
rânduri.”
Alături de Elena Preda, scriitorul creează capodopera „Cel mai iubit dintre pământeni”.
Şi tot alături de Elena petrece ultimele zile din viaţă, înainte ca destinul său să se curme
brusc, într-o noapte ploioasă de mai, în 1980.
S-a vorbit mult că în ultimul timp relațiile lor se răciseră, el sta mai mult pe la
Mogosoaia, sub influența lui Bacus, într-o lungă euforie dupa succesul fulminant cu ,,Cel
mai iubit dintre pământeni”
Marin Preda a fost pentru cele trei soţii ale sale „cel mai iubit dintre pământeni“.
Scriitorul a iubit pătimaş şi a suferit din amor. Despre Preda, soţiile au spus că era, înainte de
toate, scriitor şi apoi amant. Marin era „omul pe care o femeie visează să-l găsească“. Aurora
Cornu a fost marea iubire a lui Preda, Eta Vexler a fost soţia evreică care i-a atras antipatia
regimului, iar Elena a fost cea care l-a făcut pe scriitor tată.

47
[Type here]

Marin Preda cu soția și cei doi băieti

.7 . MADONNA LAURA şi PETRARCA

48
 [Type here]

Moto:
„Dragostea m-a plouat cu lacrimi pe faţă
.Şi m-a bătut cu vânt de suspine…”  
  

Nu ştim cu adevărat cine a fost Francesco Petrarca. Ştim atât că în anul 1341 este
încununat pe Capitoliu drept cel mai mare poet al Italiei. Personalitatea lui pluteşte între
realitate şi neant. S-a zis că este un vanitos, un neliniştit, un oscilant între plăcerile vieţii şi
chemările cerului, veşnic un turist meditativ. În viaţă a trecut prin multe: a avut râie, suferea
de rău de mare, a căzut de pe cal, se uita în oglindă nemulţumit că îmbătrâneşte şi-şi scotea
perii albi, că avea un câine negru cu care se plimba singuratic pe străzi, că mânca o dată pe
zi, preferând vegetalele, că aspira la asceză, lăsându-se învins de păcat, că era un isteric şi
avea halucinaţii, că făcea grădinărie şi pescuia, că în tinereţe era foarte îngrijit cu
îmbrăcămintea, că avea încălţăminte ascuţită la modă, că se frigea cu fierul roşu pe cap,
ondulându-şi părul, că citea şi scria noaptea la lumina candelei, ori în zorii zilei privind
răsăritul soarelui, că, fără a fi căsătorit vreodată, a avut doi copii nelegitimi, nu se ştie cu
cine, că cheltuia mulţi bani, ţinând cai, slugi şi copişti cu nemiluita la curtea lui.
Dar el a rămas în posteritate, zbătându-se între două lumi, între lumea antică şi lumea
medievală, între umbră şi lumină. El este un horaţian modern, un dandi, un canzonier, care a
cântat în rime marea lui iubire, pe Madonna Laura. Alături de Dante care a divinizat pe
Beatrice, Petrarca este poetul a cărui reputaţie universală se datoreşte faptului că ne-a lăsat
nişte versuri nemuritoare închinate femeii. Rimele lui mulţumesc toate vârstele. Laura
reprezintă femeia de 14 ani, ori de 40 de ani, nu importă. Îndrăgostitul din el nu se fixează
într-o vârstă. El este îndrăgostit întreaga viaţă.
Opera lui de îndrăgostit se împarte în două: „In vita di Madonna Laura” şi „ In morte
di Madonna Laura”, ipostazieri ale iubirii pentru Laura de Noves, o trăire erotică intensă, dar
şi o sfâşiere elegiacă până la lacrimi. El a adorat iubita ca fiinţă reală, întrevăzută în multiple
înfăţişări de concreteţe picturală, dar şi ca fiinţă angelică, după moartea ei, ca simbol al
feminităţii eterne.
În opera lui focul în vâlvătăi este Laura. „Acel foc a murit şi-l acoperă o bucată mică
de marmură.”- avea să exclame el la moartea iubitei. Pentru candoarea Laurei moarte ne

49
 [Type here]

evocă ninsoarea, căzând molcomă: „Nu palidă, ci mai albă ca zăpada/ Care pe un timp fără
vânt fulguie pe deal/ Ea părea că se odihneşte ca o fiinţă obosită.” Apoi vine ploaia, fie
ploaia de noapte, după care stelele par mai luminoase: „ De câte ori după ploaia de noapte/
Vedeam prin aerul senin mişcându-se stelele/ Şi sclipind pe rouă şi pe ger/ Aveam înainte-mi
ochii ei frumoşi.” Privirea şi salutul Laurei îi deşteaptă în minte imaginea fulgerului urmat
de tunet: „ Aşa cum o dată cu tunetul fulgeră/ Eu fui ajuns în acelaşi timp de privirea/
Frumoşilor ochi sclipitori şi de dulcele salut.”. Părul ei „alcătuieşte o diademă naturală care
aprinde/ Aerul din împrejur.” Trăind într-o ţară cu atâţea artişti plastici, Petrarca cultivă
tonurile violente şi enumeră rochiile verzi, purpurii, cenuşii şi negre ale Laurei, orientate
toate spre aurul părului:
„ Veşminte verzi, purpurii, cenuşii şi negre
N-a îmbrăcat niciodată
Nici nu şi-a răsucit părul de aur în cozi blonde
Femeie mai frumoasă decât aceasta.”
.Pe Laura o gândeşte ca o roză într-un buchet de flori mai mititele:
„ O revăd stând umilă
Între femei frumoase, ca un trandafir
Printre flori mărunte.”
Buzele Laurei apar ca nişte roze pe nea: „…roze de sânge pe zăpadă.” El duce
metafora mai departe expunând aurul şi topazele pe zăpadă, în lumina soarelui: „Coamele
blonde şi ochii/ Înving aurul şi topazele puse pe zăpadă”. Prima dată când a văzut-o, Laura
era îmbrăcată într-o rochie verde şi ţinea în braţe violete: „Am încă în ochi violetele şi
verdele/ Cu care la începutul războilului meu/ Era înarmat Amor.”
Făptura Laurei face din Petrarca un om al Renaşterii. Laura este o femeie vie sub zodia
Venerei, puţin poleită şi aureolată în manieră medievală. Anatomia ei este normală, fără
diformităţile primitivilor. Canonul uman al lui este statuia antică. Închipuindu-se împietrit de
apropierea Laurei, el se vede statuie „ o di diamante, o d’ un bel marmo bianco” şi pe Laura
însăşi o vede, nudă, la marginea râului sprijinindu-se statuar de un trunchi: „Creangă gingaşă
din care/( Cu suspin mi-aduc aminte)/ A binevoit a-şi face coloană din trupul ei.” Femeia e
surprinsă într-un moment familiar, abia ieşită din apa în care se scăldase, rezemându-se de
un pom a cărui floare se scutura deasupra, în vreme ce jos pe iarbă stă întinsă rochia-i: „Din
ramuri se scutura/ (Dulce mi-e amintirea)/ O ploaie de flori în poale-i/ Şi ea şedea/ Smerită
într-atâta glorie/ Acoperită de minunatul nimb.” Altădată Laura e goală în mijlocul râului şi-
şi spală un voal:
„ N-a plăcut mai mult Diana
Când, într-o întâmplare asemănătoare, iubitul ei o văzu goală
În mijlocul apelor reci
Decăt mie păstoriţa alpină şi crudă
Spălându-şi voalul uşor
Cu care îşi apără părul blond de vânt”
Toată atenţia lui merge spre capul Laurei şi în special spre părul blond, tratat cu
minuţii de bijutier: „Părul ei de aur era risipit în vântul/ Care-l răsucea într-o mie de bucle.”
Nu sunt neglijaţi nici ochii, obrajii, buzele. Despre ochi spune că „Ochi aşa frumoşi n-
au mai fost văzuţi”, mâinile sunt „ albe, subţiri”, „Mănuşa albă, fină,/ Care acoperea fildeşul
neted şi rozele proaspete.” El este fidel umbrei Laurei şi după moarte: „Un spirit ceresc, un

50
 [Type here]

viu soare/ A fost ceea ce văzui şi dacă acum nu mai este astfel/ Rana nu se vindecă prin
descordarea arcului.”
După moartea Laurei poeziile lui devin mai vibrante, alăturându-se şi ideea zădărniciei
omului pe pământ. De astă dată poetul forţează memoria, salvând din noianul anilor figura
purificată a moartei: „Vai chipul frumos, vai privirea suavă/ Vai mândria, graţioasa ei
statură,/ Vai graiul ei!” El regretă vorbele smulse de vânt ale femeii iubite: „De nădejdi m-ai
umplut şi de dorinţe/ Când m-am depărtat de via şi marea bucurie/Dar vântul îi lua vorbele.”
După moarte, Laura e văzută peste tot: „De se tânguiesc păsările sau de foşnesc suav
frunzele verzi/ Cu adierea vântului de vară/ De se aude înfundat susurul apelor limpezi/ Al
unui izvor rece şi înflorit pe maluri/ Pe ea…/ O văd şi-o aud.” El îşi dă seama că Laura a
ieşit din cursul firesc al naturii şi că de acum merge spre declin. Oglinda îi spune: „Nu tem ai
ascunde; eşti bătrân.” Rimele funebre îl surprind şi-l ruşinează: „Am căutat plânsul, nu
onoruri din plâns!.//…Acum sunt obosit, .imi mustru viaţa/ De-atâtea greşeli…”
Petrarca acum e un căutător de singurătăţi. „ Ce trebuie să fac? Ce sfat îmi dai tu,
Amor?”- se întreabă el. „Dacă nu este dragoste, atunci ce este ceea ce simt? Iar dacă e
dragoste, ce este pentru Dumnezeu dragostea?”- se întreabă el şi ne întrebăm şi noi.

51
 [Type here]

8.Publius Ovidius Naso –

- un Petrarca al Antichității-EXILAT
PENTRU IUBIRE

Poetul Ovidiu, un mare amator al artei amorului, la 18 ani era un dandi care se plimba
prin Orient, vizita Sicilia, Athena şi Alexandria, admirând  frumoasele vestale dar şi femeile
din saloanele nobililor. După ce a călătorit pe Nil şi a rămas uimit de piramidele faraonilor,
s-a întors în ţară cu o enormă bogăţie sufletească. Roma pe timpul lui devenise splendidă, pe
Palatin se ridicase faimoasa Domus Augusta şi Templul de marmură al lui Apolo, urmat de
Statuile Danaidelor. Se clădise măreţul panteon, termele lui Agrippa, Porticul Octaviei şi

52
 [Type here]

frumosul teatru al lui Marcellus. El frecventa adesea bazinul de apă al luptătorilor,  teatrele,
circurile, dar şi localurile de noapte, reuniunile moderne, citind adesea din poezia lui erotică.
În  aceste împrejurări, probabil, s-a îndrăgostit el de o femeie – totam cantata per
urbem – adică cântată în toată Roma- ascunsă sub numele de Corina. Scria versuri pe un
lectulus încărcat cu perne, seara în grădina sa, pe Via Sacra şi Via Flaminia, grădină întinsă
pe câteva coline pline cu flori. Spuneam că a fost un dandi, prima căsătorie pentru el n-a
rezistat, îi fugeau ochii după frumoasele Romei, a dat greş şi cu a doua şi cu a treia căsătorie.
Dar i-a rămas fidelă fiica sa, Perilla, care sub supravegherea lui a cultivat tot artele. Viața lui
a luat o întorsătură neașteptată în anul opt, luna august, era noastră, când împăratul August îl
exilează la Tomis, cetatea mercantilă grecească de pe coasta Mării Negre, unde își va petrece
toată viața.
Născut la 20 martie 43 î.e.n. la Sulamona, într-o familie bogată, a îndrăgit încă de mic
Poezia, deși tatăl său îl întrebase: „De ce încerci o meserie nelucrativă? Homer însuși n-a
lăsat nicio avere!” Idolii lui erau poeții elegiaci. Ovidiu a declarat că acea care l-a inspirat
întâia dată a fost o femeie „totam cantata per urbem”- cântată în toată Roma, ascunsă sub
numele de Corina. August, pentru a da satisfacție aristocrației tradiționale, care cerea
reînvierea vechilor virtuți republicane, dădu o serie de legi puritane, împotriva luxului, a
adulterului, a celibatului și chiar a sterilității, care produse o reacție violentă.
Între timp, Iulia, nepoata lui August, face demonstrații de viață libertină. În cercul
curtenilor se afla și Ovidiu. „Ars Amatoria”, opera de dragoste a lui Ovidiu de care nimeni
nu făcuse caz până acum, e declarată operă corupătoare. Pare-se că o văzuse pe Iulia fără
veșminte, făcând aluzie  la Acteon, care a surprins pe Diana nudă. Unii cred că se făcuse
vinovat de ”lenocinium”, înlesnind pe culpabili. Atât i-a trebuit Împăratului. Pe Iulia a exilat-
o, undeva, într-un loc secret, iar pe Ovidiu la Tomis. Pe la sfârșitul lui noiembrie, anul 8 e.n.,
după ce mai contemplă pentru ultima dată cerul cu lună și cu stele al Capitoliului, poetul
porni în îndelungatul exil cu câțiva sclavi. În decembrie poetul naviga pe Adriatica, pe
Marea Ionică, cu multe peripeții, apoi Corintul, iese prin Bosfor și trece în Pontul Euxin,
stabilindu-se la Tomis. Acum începe marea lui decepție. Clima aici e foarte aspră, iarna un
frig cumplt, vara o căldură înăbușitoare. Pe străzi geții bărboși și pletoși, pășesc înfășurați în
cojoace și ițari. Locuitorii vorbesc o gracă împestrițată cu getică și sarmată. Peste tot vede
paragină, bordeiele sunt sub pământ,rar se văd pluguri arând și vite păscând. Tomitanii l-au
primit cu plăcere, l-au scutit de impozite și l-au numit poetul lor. „Dacă la Roma încă vreun
ins mă ține minte/ Sau numele meu singur trăiește înainte/ Să știe că acolo unde începe
ghiața/ Printre barbari Ovidiu își irosește viața.”
Operele lui în care a cântat dragostea, „Ars amatoria” şi „Ars amandi” sunt un fel de
istorie spirituală a dragostei unui păgân care a văzut în femeie cel mai graţios animal. Ovidiu
cunoaște ideea divinității femeii și a eternității dragostei. „Darul meu este de a nemuri prin
cântece/ Femeile care au binemeritat: aceea pe care am ales-o devine ilustră prin arta mea/
…/ Faima pe care o vor hărăzi cântecele va fi veșnică.” Elegiile erotice ale lui sunt
întemeiate pe elementul senzual. Ovidiu nu cunoaște castitatea. Iată o elegie: E vară.  Soarele
este la amiază. Poetul se întinde în pat. Ferestrele sunt pe jumătate deschise,  lumina intră în
odaie ca într-o pădure. Atunci Corina apare cu părul desfășurat pe umeri și poetul îi admiră
ca un sculptor trupul gol. Alteori momentul este suav, e revărsatul zorilor, la ceasul când
aerul e răcoros și privighetoarea cântă. O altă elegie reprezintă un bilet trimis odată cu un

53
 [Type here]

inel. Poetul ar dori să fie inelul însuși ca să fie dus la buze atunci când puella își sigilează
tabletele, să alunece în sânul ei, sau să intre cu ea în baie.
„Amores” cântă în versuri elegiace dragostea ca sentiment ideal. Este adresată Corinei,
femeie iubită pe care o exaltă în versuri înălțătoare. Aceste elegii i-au făcut pe contemporani
să-l numească „tenerorum lusor amorum”, adică cântăreț al iubirilor gingașe. „Heroides”
este o colecție de scrisori care povestesc romanul unor celebre pasiuni erotice: Hero către
Leandru, Penelopa către Ulise etc. „Metamorfozele” reprezintă opera de căpătâi a poetului și
înșiră mulțimea legendelor despre transformările Universului, începând cu geneza și până la
schimbarea lui Cezar într-o stea. „Toate calitățile înăscute ale lui Ovidiu, precum și toate
câștigurile pe care le datora profesorilor săi, frecventării saloanelor și satisfacțiile vieții
romane, se regăsesc în „Metamorfoze”. Expresia e căutată, pitorescul și plastica sunt foarte
apăsate, adesea gradate în chip fericit, mergând până la un realism brutal”( J. Bayet).
„Tristele” sunt elegii în care poetul își deplânge amarul zilelor petrecute în exil, apăsat de
singurătate, de dorul după cei lăsați acasă, de cerul veșnic senin al Italiei. În acestă operă este
primul poet care descrie trecutul nostru, meleagurile, clima, oamenii și pe vechii sciți. De
aceea eu  consider că orice Istorie a literaturii române ar trebui să înceapă cu acest mare poet.
Ovidiu rămâne totuși poetul iubirii. El a dat lecţii contemporanilor cum să aleagă şi să
cucerească o femeie, cum să păstreze iubirea şi cum să se poarte femeia  cu iubitul. A fost un
expert al psihologiei feminine şi un rafinat în estetica corporală şi vestimentară.
Spicuim câteva idei din opera lui. Femeile trebuie duse la plimbare- zice el- la teatru,
la circ, discuţiile cu ele trebuie să poarte o notă elegantă, cu cuvinte alese, să se lase sfiala
rustică la oparte, iubitul să i se destăinuie, să-i admire faţa şi picioarele. Amantul trebuie să
joace teatru, să plângă, să fie amabil, să-şi arate gelozia. La însuşirile fizice trebuie să se
alăture şi însuşirile psihice. „Amorul plăcut se ademeneşte cu cuvinte dulci! Râzi când râde
ea, plângi când plânge ea. Încălzeşte-i la sân mâinile îngheţate! Nu-i reproşa iubitei
defectele! Află un nume măgulitor pentru fiecare defect. Nu întreba de ani, nici sub ce
consul s-a născut.”
El dă şi sfaturi femeilor. Zice că cine refuză un cavaler va tremura babă în patul ei
pustiu. „Şarpele îşi schimbă pielea, cerbul înnoieşte coarnele, tinereţea femeii nu mai vine
înapoi! Femeia să fie elegantă, să uzeze de toate mijloacele ei pentru ā atrage un bărbat.
Femeia cu capul prelung să-şi facă pieptănătura la mijloc, cea cu capul rotund să-şi
strângă pieptănătura într-un nod în creştet, lăsându-şi urechile descoperite. Ia seama la
culori, negrul stă bine blondelor, albul oacheşelor, să nu-ţi miroase subsuorile sau
picioarele, foloseşte dresurile cu măsură. Ascunde-ţi viţiile, piciorul urât, gâtul pătat,
pieptul diform, nu deschide gura mare, râzi cu măsură, cântă şi dansează gratios”. Naso
magister erat…
A murit în anul 17 d. Cr. la Tomis, plâns de toată lumea. Cea mai tristă dintre
„Tristele” lui, de un umanism adânc sunt distihurile care și le-a compus ca epitaf, la moartea
lui: „Al gingașelor amoruri cântăreț, ce zace-aicea, sunt răpus, poetul Naso, de al meu
sublim talent. Trecător, dacă vreodată ai iubit, cumva ferice, Zi lui Naso, n-ai sfială,
odihnească-și osu-n pace!”.

54
 [Type here]

9. DANTE ȘI BEATRICE

Când în vara anului 1321 a plecat ca ambasador la Ravenna, nu s-a gândit nicio clipă
că peste câteva luni viața sa se va sfârși tragic la numai cincizeci și șase de ani și patru luni,
având la cap în ultimele clipe pe fiica ta cu numele divin al fostei iubite, Beatrice.
Viața lui Dante Alighieri este strâns legată de evenimentele politice din Florența. În
acea perioadă, Florența era pe cale să devină orașul cel mai important și puternic
din Italia centrală. Începând din 1250, un guvern comunal compus din burghezi și meseriași
înlătură supremația nobilimii și, doi ani mai târziu, se bat primii „fiorini” de aur, monedă
forte a comerțului european. Conflictul dintre „Guelfi”, fideli autorității temporale a papei, și
„Ghibellini”, partizani ai primatului politic al împăraților germani ai „Sfântului Imperiu
Roman”, se transformă într-un război între nobili și burghezie. La nașterea lui Dante, după
îndepărtarea Guelfilor, Florența se găsea în puterea Ghibellinilor. În 1266, Guelfii revin la
putere și Ghibellinii sunt expulzați din oraș. La rândul lor, Guelfii se divid în două fracțiuni:
„bianchi” (albii) - care încercau să limiteze hegemonia papei - și „neri” (negrii).
Dante Alighieri s-a născut la Florența, în luna mai 1265, într-o familie din mica
nobilime. Tatăl - Alighiero di Bellincione - se ocupa cu negustoria și a murit pe când Dante
avea 17 ani, iar mama - Gabriella degli Abati - i-a murit în copilărie. Cel mai semnificativ
eveniment al tinereții, după cum singur spune în opera sa „La Vita Nuova”, este întâlnirea
în 1274 cu Beatrice (nobila florentină Bice di Folco Portinari), pe care o vede în numai trei
ocazii, fără să fi avut oportunitatea de a-i vorbi vreodată. Îndrăgostit de ea până la adorație,
Beatrice devine simbolul angelic al grației divine, pe care o va cânta exaltat în „La Vita
Nuova” și mai târziu în „Divina Commedia”.
Se cunoaște puțin despre educația primită, dar creațiile sale scot în evidență o erudiție
deosebită pentru timpurile sale. A fost profund impresionat
de filozofia și retorica lui Brunetto Latini, care apare ca figură importantă în „Divina
Comedie”. În Florența, audiază prelegerile de filozofie și teologie la școlile franciscane (pe
lîngă biserica Santa Croce) și dominicane (la biserica Santa Maria Novella), studiindu-i mai

55
 [Type here]

ales pe Aristotel și pe Toma d'Aquino . Se știe că în 1285 Dante se afla în Bologna și este

foarte probabil să fi studiat la renumita Universitate din acest oraș.
La vârsta de 20 de ani se căsătorește cu Gemma Di Manetto Donati, aparținând unei
ramuri secundare a unei mari familii nobiliare, de la care va avea patru copii, Jacopo, Pietro,
Giovanni și Antonia.
În 1292, doi ani după moartea Beatricei în urma unor complicații puerperale, Dante
începe să scrie „La Vita Nuova”. În același timp, se angajează în viața politică turbulentă din
acel timp, imaginând în persoana împăratului „Sfântului Imperiu Roman” mitul unei posibile
unități politice. Totuși, în 1293, în urma unui decret prin care nobilii erau excluși de la orice
activitate politică, Dante este constrâns să se dedice numai creației literare. Doi ani mai
târziu, acest decret este abolit, cu condiția ca persoana interesată să facă parte dintr-o
corporație artizanală. Dante se înscrie în corporația medicilor și farmaciștilor, și în cea a
bibliotecarilor, cu mențiunea de „poet”. Se afiliază fracțiunii „Guelfilor albi”, care se
opuneau influenței papei Bonifaciu al VIII-lea Caetani. În 1295, este trimis în San
Gimignano cu o misiune diplomatică iar în 1300 este ales ca magistrat, unul din cei șase
"Priori" - supraveghetori ai puterii executive care alcătuia „Signoria”. La îndemnul lui
Dante, liderii grupurilor antagoniste - „albii” și „negrii” - din rândul Guelfilor, au fost exilați
pentru a se menține liniștea în oraș. În timp ce Dante se găsea la Roma, chemat de papa
Bonifaciu VIII, fracțiunea „negrilor” preia puterea politică în Florența, lui Dante i se
interzice prezența în oraș și este condamnat la o amendă drastică. Neavând suma necesară,
este condamnat la moarte dacă se va întoarce vreodată în Florența. Convins că a fost înșelat,
Dante va rezerva un loc special papei Bonifaciu VIII într-unul din cercurile „Infernului”
din „Divina Comedie”.
Cu anul 1304 începe pentru Dante un lung exil, el nu se va mai întoarce niciodată
la Florența. Petrece cea mai mare parte a exilului la Verona, în anii 1307-1309 la Paris, iar
mai târziu la Ravenna. În 1310, speranțele politice ale lui Dante au fost trezite de sosirea
în Italia a împăratului Henric al VII-lea de Luxemburg, în care vedea rezolvarea rivalităților
dintre orașele italiene. Dar moartea bruscă a lui Henric în 1313 la Siena întrerupe restaurarea
puterii imperiale. În 1316, conducerea orașului Florența îl invită să se întoarcă din exil, dar
condițiile umilitoare erau aceleași ca pentru un infractor iertat. Dante respinge cu demnitate
invitația, spunând că nu se va întoarce decât dacă i se va restabili în întregime onoarea
(„senza onore e dignità di Dante....a Firenze non entrerò mai”). În 1319, Dante este invitat
la Ravenna de către Guido Novello da Polenta, conducătorul orașului. Doi ani mai târziu,
este trimis ca ambasador la Veneția. În timpul călătoriei de întoarcere, suferă un atac
de malarie și moare în noaptea de 23/24 septembrie 1321 la Ravenna, unde se găsește și
astăzi mormântul său, deși florentinii i-au păstrat un loc special în biserica Santa Croce.
Moartea lui a zguduit întreaga Italie, toți l- au plâns și l-au idealizat, i-au ridicat statui
și l-au cântat în poezie; până când i-au fost furate și rămășițele pământești crezând că oasele
lui sunt atinse de divinitate!
Gloria lui, <Divina Comedie>, numită așa după moarte, cea mai mare capodoperă a
literaturii universale, a făcut ca el să împlinească , într-o zbuciumată epocă, o mare îndatorire
a poporului italian, formarea limbii italiene. În centrul operei sale a pus lumea istorică și cea
fantastică a timpului său și s-a așezat ca un zeu unind cerul cu pământul.
Călătorind în lumea morților, el trage după sine toate pasiunile celor vii, întreg
pământul și cerul. A unit lumea antică cu cea modernă. Continuând să povestească despre

56
 [Type here]

Ulise, despre Ceres,despre Orfeu tracul,despre Enea, creatorul poporului tău și citind Biblia,
a extras chintesența lumilor și a topit-o în aceaestă operă măreață.
Dar înainte de toate <Divina Comedie> este o flacără de iubire care arde sufletele
noastre. De la început până la cel din urmă vers, răsună marile ecouri ale iubirii sale pentru
divina Beatrice. S-a suit pe înălțimile Purgatoriului cu prietenul tău Virgiliu pentru a o
întâlni pe Beatrice. Apariția ei în paradisul pământesc îl înspăimântă. .În finalul
Purgatoriului îi închină cele mai frumoase versuri de dragoste din lume, exaltându-i
extraordinara frumusețe și bunătate. Când ea se ridică la ceruri alături de Dumnezeu, el
suferă ca un proscris, dar este mândru că a spus despre ea lucruri care n-au mai fost spuse
despre o altă femeie pe lume!
Iubiții mei <..vreți să fiți mișcați, vreți să știți până unde poate să se întindă imaginația
durerii, vreți să cunoașteți poezia chinurilor și imnurilor cărnii și ale sângelui, coborâți în
Infernul lui Dante...>!
,,Divina Comedie” e de fapt povestea iubirii lui Dante pentru Beatrice. Nu știm dacă ea
l-a remarcat măcar. E o devoțiune totală de unul singur pentru o ființă umană. O poveste cu
un singur personaj pină la urmă. Dante indrăgostit fără speranță, de la distanță și pentru
totdeauna, de Beatrice, intîi o copilă, apoi o trecătoare, și în fine, o femeie căsătorită
Dante a întilnit-o pe Beatrice cind avea 9 ani (!), ea 8, în casa unor prieteni de familie,
vecini. O întilnire care i-a schimbat cursul vieții. A mai văzut-o peste cițiva ani, pe o stradă
din centrul Florenței in timpul unor serbări. Atit. Fiecare era sortit să se căsătorească cum au
hotărit familiile lor încă din copilărie. Era aici un savant joc de interese, de inrudiri care
trebuiau să ducă la intărirea poziției familiei respective. Nu am ințeles de ce cele doua familii
Alighieri si Portinari – ambele bogate, la virful piramidei florentine – nu si-au căsătorit
copiii și au preferat terțe legaturi. Poate vom afla – am fi norocoși- din arhive cîndva.
Despre Beatrice destui s-au intrebat dacă a existat in realitate sau e doar invenția
poetului care avea nevoied de o muză de e o ființă perfectă la care să se raporteze, un înger
de fapt,imaterial, perfecțiunea întruchipată. Este probabil cea mai puternică poveste de iubire
pe care ne-a lasat-o Evul Mediu – un timp care nu este sărac în asemenea povețti de iubire
absolută.
Beatrice se numea Beatrice di Folco Portinari, provenea dintr-o bogată familie
florentină. Conform voinței familiei s-a măritat cu Simone dei Bardi, un bancher din
aristocrația financiara a Florenței. Folco Portinari, tatăl lui Beatrice, era din același mediu,
era florentin prin adopție, Beatrice era una din cele șase fiice ale sale. In Vita Nova, Dante
povestește cum a intilnit-o prima dată pe Beatrice, copil fiind. Sufletul lui a fost confiscat de
Beatrice. A scris mai tirziu „Din acea zi inainte iubirea pentru ea mi-a robit sufletul .”  S-au
mai văzut singură dată, 9 ani mai tirziu, pe stradă. De emoție Dante nu reușeste să-i
intilnească privirea. Salutul este ratat. De mirare totuși că s-au văzut de atit de puține ori,
casele lor fiind invecinate.
Beatrice Portinari s-a măritat cu bancherul Simone dei Bardi in 1287. Dante îi rămine
devotat in forma asta care azi pare mai curind o obsesie, o manie, o boală psihică. De altfel și
era deja căsătorit din 1285 cu Gemma Donati – o căsătorie de asemenea hotărita de părinți.
Cei doi soți Alighierii au avut 3 copii, după alte surse 4, trei băieți și o fată. Mecanismul
inexorabil al tragediei incepe să se invirtă. Tatăl lui Beatrice, Folco Portinari, se stinge in
ultima zi a anului 1289. Peste citeva luni, în iunie 1290, Beatrice moare la numai 24 de ani.
Pentru Dante moartea ei este un șoc. Scrie poeme, trăiește în suflet cu Beatrice, absența
ei este devastatoare pentru el. Versurile plus filele de jurnal vor alcătui cartea dedicată

57
 [Type here]

memoriei ei – La Vita Nuova , din 1292, o carte care rememorează întilnirile lor fugare și
sentimentele lui pentru ea. Beatrice este un personaj divinizat, nu mai e femeia la care
rivnește și pe care a iubit- o. Ea este în ceruri și îl priveste. Această iubire nu are nimic
carnal, cei doi nu s-au atins , nu s-au sărutat, nu au trăit marital unul cu altul. Asta nu il
impiedică pe Dante să i se dedice. Beatrice este fructul interzis, inaccesibil. Să explice oare
povestea mentatilitațile Evului Mediu. Era o lume în care femeile sunt inchise in spatele
zidurilor, aproape sacre. O lume in care cavaleri rătăcitori și menestreli se devotau unui ideal
inalțător, religios și/sau erotic – cu o iubita aflată deasupra omenescului !?
In capodopera sa Divina Comedie, Beatrice este din nou in centru cea care îl insoțește
pe poet in lumea de dincolo. Beatrice apare in toate cele trei cărți, și în Infernul, și in
Purgatoriul si in Paradisul. E o poveste, cred, care nici azi nu lasă indiferent pe nimeni (desi
Divina Comedie are puțini cititori azi). Rămin destule enigme, lucruri rămase neclare.
Dincolo de toate astea a rămas ca una dintre cele mai puternice povești de iubire din lumea
europeană.
“Ochii Beatricei lucira ca in vraja cercului vesnic; in locul sferelor inalte, se uitau ochii
mei doar la figura ei” – aceasta este probabil una dintre cele mai sugestive imagini pe care le
avem despre Beatrice, femeia sublimata, muza si creatie totodata.
Boccaccio, primul comentator şi biograf a lui Dante, evocă în culori vii viaţa
florentină şi marea întâlnire dintre cei doi copii. Era în luna mai, când cerul revarsă asupra
pământului lumina şi florile, când florentinii sărbătoreau zilele primăverii. În casa familiei
Portinari, oaspete mic alături de tatăl său, Dante o vede pe Beatrice mai frumoasă decât orice
înger de pe frescele mănăstirilor. Şi, cu toate că era doar un copil, „cu atâta dragoste i-a
primit în inimă chipul, încât, din ziua aceea mai înainte, niciodată, cât timp a trăit, nu l-a
mai părăsit…”.
Vrând să-şi ascundă iubirea, după regulile galanteriei de atunci, Dante îşi întoarce
privirile spre o alta. Beatrice îi va refuza salutul, iar Dante va fi profund nemângâiat. O va
revedea la o sărbătoare florentină şi este emoţionat până la leşin. Poate şi pentru faptul că
acum Beatrice Portinari era soţia lui Simone dei Bardi, un bancher bătrân.
Nu se ştie nimic despre viaţa Beatricei, a cărei căsătorie fusese probabil provocată de
interese financiare. Deasupra bancherilor s-a ridicat poezia, acordând Beatricei nemurirea, pe
care niciun imens tezaur nu ar putea-o dărui.
Folco Portinari, tatăl Beatricei, a murit la 31 decembrie 1289. Moartea acestui om
„bun în cel mai înalt grad”, aşa cum avea să-l caracterizeze Dante, îl izbeşte profund pe
poet, care are presimţirea morţii Beatricei. Aceasta se va întâmpla, fatal, în iunie 1290, când
ea împlinise numai 24 de ani!
După moartea ei, Dante este covârşit de durere, sfârşit, pe ţărmurile morţii şi el. Îşi
caută mângâierea în studiul filosofiei şi în poezie, exaltând, pentru eternitate, amintirea
iubirii. O va regăsi pe Beatrice în grădinile Paradisului, în „Divina comedie”!

sursa: Alexandru Balaci, Dante Alighieri, Bucureşti, Editura Tineretului, 1966, pag.

38-41

58
 [Type here]

10. Un triunghi al dragostei otrăvit:

SȚ. O IOSIF, NATALIA NEGRU ȘI DIMITRIE
ANGHEL

Există în istoria noastră literară poveşti de dragoste incredibile, ce au rămas să fie

repovestite şi pentru generaţiile actuale. O astfel de poveste este şi iubirea dintre Şt.O. Iosif,
Natalia Negru şi Dimitrie Anghel.
Șt. Octavian Iosif s-a născut în ziua de 11/23 octombrie 1875. Era fiul lui Ștefan Iosif,
directorul gimnaziului român din Șcheii Brașovului și al Paraschivei, fiica preotului
Mihălțeanu și nepoata lui G. Munteanu, profesor și literat, primul traducător în românește
al Suferințelor tânărului Werther. A urmat studiile gimnaziale la Brașov și cele liceale
la Sibiu și București, luându-și bacalaureatul în anul 1895. A început de două ori Facultatea
de Litere și Filosofie la București (1895 și 1903), dar nu a reușit să-și ia licența niciodată.
A îndeplinit funcții administrative minore, precum copist la Ministerul de Domenii,
corector de ziar, custode al Bibliotecii Fundației Universitare, custode al Muzeului Theodor
Aman, încercând să-și suplimenteze veniturile din lecții particulare, din colaborarea la
diverse periodice și din vânzarea propriilor volume. A fost redactor, încă de la înființare, al
revistei Sămănătorul (1901) a lui Nicolae Iorga, a colaborat și la Adevărul, Adevărul
ilustrat, Convorbiri literare, Cumpăna (al cărei fondator este, alături de Mihail

59
 [Type here]

Sadoveanu, Dimitrie Anghel și Ilarie Chendi), Curierul literar, Epoca, Epoca

literară, Familia, Floare albastră, Literatură și artă română, Pagini literare,Ramuri,Viața,
Viața românească ș.a.
A debutat cu poezie în Revista școalei din Craiova, în anul 1892, cu poezia Izvorul. A
primit premii ale Academiei Române pentru volumele Poezii, în anul 1902 și Credințe, în
anul 1906.[5]
Din inițiativa lui Emil Gârleanu, Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel, scriitorii tineri din
București s-au întrunit într-o primă consfătuire de lucru în ziua de 13 martie 1908, alcătuind
o comisie provizorie pentru elaborarea statutelor preconizatei Societăți a Scriitorilor
Români. Șt. O. Iosif suferea de sifilis și consuma alcool. A murit la spital Spitalul Colțea, în
urma unui atac de congestie, la 22 iunie 1913.
Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel s-au cunoscut la Paris, în 1901, unde se aflau la studii.
Temperamente total diferite, aveau totuși câteva trăsături care îi uneau: amândoi erau poeți,
nutrind o mare sete de instruire și afirmare literară, și amândoi erau - structural vorbind -
niște visători și niște romantici. Deși psihologic se deosebeau, în plan mai larg se întâlneau și
se „completau” în chip fericit: pe când interiorizatul Șt. O. Iosif se simțea atras de
exuberantul Anghel, acesta din urmă afla în persoana delicatului Iosif un fel de „reper”
literar și temperamental, de care avea nevoie. Fiind și apropiați ca vârstă (Iosif avea 26 de
ani, iar Anghel 28), cei doi s-au împrietenit. O relație benefică și pentru literele românești.
Și-au luat un pseudonim - A. Mirea - sub care au început să publice lucrări originale și
numeroase traduceri din literatura franceză, ajungând în cele din urmă să semneze împreuna
celebrul Caleidoscop al lui A. Mirea, volum apărut în 1908 și comentat de critica și istoria
literară, atât la apariție, cât și mai târziu.
.
Dimitrie Anghel, supranumit și ,,poetul florilor “s-a născut la Cornești, aproape de
Iași, unde se afla moșia și conacul familiei. A fost fiul lui Dimitrie Anghel, proprietar de
pământuri, și al Erifilei Anghel, născută Leatris. A urmat școala primară în strada
Armenească, din Iași, la „școala lui Caracaș”, e înscris apoi, ca intern, la Institutele Unite
(școală ce s-a bucurat de o mare renume în orașul Iași), pe care o va părăsi, va părăsi o dată
cu moartea tatălui, în anul 1888. În anul următor, 1888–89, se mută la gimnaziul „Alexandru
cel Bun“. Un conflict cu profesorul de franceză Al. Bădărău îl face să părăsească studiile în
cursul anului. A călătorit în Italia, Franța, unde a studiat literatura la Sorbona, Elveția și
Spania, revenind în țară în 1902. A fost funcționar în Dobrogea (1906–1907), referent
la Casa Școalelor și inspector al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice (din 1911) .
Dimitrie Anghel a debutat cu poezii în revista Contemporanul (1890), colaborând apoi, cu
poezie și publicistică, la „Adevărul”, „Adevărul literar și artistic”, „Lumea nouă”,
„Literatură și artă română”, „Pagini literare”, „Viața românească” etc. A făcut parte din
redacția și din comitetul de direcție al revistei „Sămănătorul” (1906 - 1908). A editat revista
„Cumpăna”, împreună cu Mihail Sadoveanu, Ștefan Octavian Iosif și Ilarie Chendi (1909 -
1910).
Şt.O. Iosif se întâlneşte cu Natalia Negru prin 1885 pe coridoarele Faculţăţii de litere
din Bucureşti şi se îndrăgosteşte de ea nebuneşte. Pentru ea frecventează cursurile Facultăţii
de litere şi se prezintă cu Natalia Negru cu teza „Influenţe strâine asupra literaturii române –
foloasele si relele lor” la examenul de licenţă. Lucrarea este notată cu „bilă neagră”, un semn
divin al dramei ce avea să vină în viaţa lor.

60
 [Type here]

Mesajele lui Steo către domniţa de la Tecuceni-Buciumeni, Ly, Lia, Lilian- cum o
mângâia el, converg într-un patetic epitaf: „În cuibul tău de la Tecuceni visez eu să muncesc
alături de tine…” Nunta lor a fost o feerie în podgoria de la Tecuceni, cuibul lor de nebunii,
unde au participat N. Iorga, D. Anghel, Sadoveanu, C. Sandu-Aldea etc.

Pâna aici toate bune şi la locul lor. Numai că Şt.O. Iosif şi-a ales ca prieten pe
Dimintrie Anghel, „poetul florilor” – cum a fost catalogat de critici. Stând zilnic în casa lui
Steo şi scriind literatură, Anghel se îndrăgosteşte de Natalia, o seduce, şi după un timp,
femeia îşi părăseşte soţul şi se mută la Dimitrie Anghel.
Faptul acesta a avut efectul unei lovituri distrugătoare.
Prin 1910 dezastrul moral se agravează. Lirismul patetic din „Cântece” reflectând
etapa în care Helianta (Natalia) devine soţia lui Anghel, relevă un suflet devastat.
Pierzând-o pe Natalia, pe care o cântase în atâtea poezii, divinizând-o, blândul Steo, a
cărei constituţie nervoasă nu a putut să suporte şocul, cade greu la boală şi pe 22 iunie 1913
moare, în urma unei congestii cerebrale.
Nici Dimitrie Anghel n-a fost fericit cu ea.
Ca om, Dimitrie Anghel era din toate punctele de vedere opusul lui Iosif, ceea ce
dovedeşte că… extremele se atrag. În timp ce Iosif era blând, sfios, delicat, Anghel era un
om incomod, deprins cu zeflemeaua, maliţios şi irascibil, căruia îi sărea ţandăra din orice şi
care, nu rareori, ameninţa cu revolverul.
Dar trădarea prietenului s-a răzbunat.
În urma unei scene violente cu Natalia Negru, nemulţumit de noua mezalianţă, la 13
noiembrie 1914 şi-a descărcat un foc în piept şi, după două săptămâni de chinuri, a murit în
spital.
În ziua înmormântării, la cimitir, o necunoscută i-ar fi strigat Nataliei, care participa la
înmormântare: „Mizerabilo, care omori pe toţi oamenii mari ai ţării!”
Prietenul lui Topârceanu povesteşte: „Înmormântarea lui a fost una din cele mai triste
pe care le-am văzut. Lume puţină l-a urmat până la cimitirul din marginea Iaşului. Doi-trei
prieteni mai de-aproape, câteva rude, câţiva admiratori necunoscuţi. În faţa sicriului
descoperit pentru ultima oară am ascultat cu fruntile plecate improvizaţia vibrantă a d-lui
Sadoveanu care-şi saluta prietenul în pragul veşniciei. Pe faţa şi mâinile crispate ale
mortului cădeau fulgi de zăpadă…”
După moartea celor doi, Natalia Negru a trăit până la adânci bătrâneţe, fără regrete,
povestind scene din viaţa celor doi poeţi.
. Din dragoste pentru poeta Natalia Negru, au murit doi mari poeţi români: Ştefan
Octavian Iosif  şi Dimitrie Anghel.
Natalia Negru  s-a născut în 1882 în comuna gălăţeană Buciumeni. A urmat cursurile
şcolii primare la Galaţi, unde tatăl său era institutor, pe cele liceale la Şcoala Centrală din
Bucureşti, iar în 1901, s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din
Bucureşti pe care a absolvit-o în 1907. În timpul studenţiei, obişnuia să meargă şi să citească
la Biblioteca Fundaţiei Universitare unde, în 1903, l-a cunoscut pe Ştefan Octavian Iosif.
Poetul, care era deja consacrat după ce publicase trei volume de versuri, îndeplinea funcţia
de custode al Bibliotecii. Natalia Negru s-a îndrăgostit de el şi a căutat o cale să intre în viaţa
lui motiv pentru care, la un seminar, a prezentat o lucrare despre pezia „Doina” scrisă de Şt.
O. Iosif. „Când a auzit Steo ce succes a avut Doina lui la seminar, a fluierat toată ziua de
bucurie... A căutat să mă cunoască, mi-a mulţumit şi mi-a cerut nişte poezii, pe care i le-am

61
 [Type here]

dat, iar el a ales dintre ele una, Străbunica, pe care a publicat-o la loc de cinste în
Sămănătorul", povesteşte scriitoarea în romanul autobiografic Helianta.
Între Natalia Negru şi Şt. O. Iosif, s-a înfiripat ceea ce părea a fi începutul unei
frumoase poveşti de iubire. S-au căsătorit la 25 iulie 1904. Slujba religioasă a fost oficiată
chiar de către bunicul matern al miresei, părintele Toma Dimitrescu, iar la nuntă, care a durat
trei zile, au participat personalităţi marcante ale culturii române printre care Nicolae Iorga şi
Mihail Sadoveanu. Nicolae Iorga le-a făcut cadou tinerilor soţi, ca dar de nuntă, revista
Sămănătorul. Un an mai târziu,  s-a născut Corina, fiica lor.
La acea vreme, prietenul cel mai bun al lui Şt. O.Iosif era Dimintrie Anghel,
supranumit de critici ,,poetul florilor”.
Dimitrie Anghel se cunoscuse cu St. O. Iosif la Paris, in 1901, la studii. Mergând
aproape zilnic în casa celor doi soţi şi scriind împreună cu St. O. Iosif,  Anghel s-a
îndrăgostit de Natalia şi a făcut tot posibilul să o seducă. Culmea este că prietenia dintre cei
doi bărbaţi era la acel moment atât de strânsă, încât îşi semnau poeziile cu acelaşi
pseudonim. Această frumoasă prietenie avea însă să se sfârşească în momentul în care
Dimitrie Anghel a reuşit s-o convingă pe Natalia Negru să-şi părăsească soţul şi să se mute la
el. “Steo a dezamăgit iluziile mele de la început. Întîrzia mereu seara, uneori pînă dimineaţa.
Vestimentar era foarte neglijent. Cîştiga modest, mult sub nevoile noastre cele mai reduse.
Eu trebuia să procur cîte un ban, de multe ori cerînd tatii, ceea ce îmi era teribil de
jenant…”,  avea să-şi justifice peste ani alegerea, Natalia Negru, în „Helianta”.
Pentru Şt.O.Iosif această dublă trădare a avut un efect devastator. Pierzând-o pe
femeia care i-a inspirat majoritatea versurilor  şi pe care o diviniza, înşelat de cel mai bun
prieten, blândul şi sensibilul poet n-a putut suporta şocul. La data de 22 iunie 1913, a murit
în urma unei congestii cerebrale.
Nici Dimitrie Anghel n-a avut parte de fericire în braţele Nataliei Negru. Din punct de
vedere al temperamentului, el era opusul lui Şt.O. Iosif şi asta a atras-o pe Natalia: fiu de
moşier, Anghel avea comportamentul unui„băiat de bani gata”, era zeflemist, maliţios şi
irascibil. Avea obiceiul să provoace la duel şi să ameninţe cu revolverul de care nu se
despărţea şi de la care avea să i se tragă „pedeapsa capitală pentru trădarea prietenului său”
Intr-o zi, lui Anghel ii cade o cheie din buzunar. Natalia ii face o scena acuzându-l
ca e cheia de la o camera de hotel in care el se intâlneste cu o alta femeie. Anghel incearca sa
o convinga ca e cheia de la un birou de la Casa Scoalelor, unde primise un post de referent,
insa nu reuseste decât dupa ce merg impreuna si-i demonstreaza acest lucru.
Ajunsi la Tecuci, la parintii Nataliei, cei doi se cearta din nou. Anghel i-ar fi spus de
niste relatii extraconjugale ca sa o faca sa sufere. Ea ii raspunde ca, daca va continua sa
povesteasca, va pleca. La care Dumitru Anghel reactioneaza: „Daca faci un pas, te
impusc!”.Ea a facut pasul, el a tras. Se pare ca doar a incercat s-o sperie si a tras spre
fereastra. Glontul loveste rama unui pat de fier si ricoseaza in fesa femeii. Se pare ca doar a
incercat s-o sperie si a tras spre fereastra. Glontul loveste rama unui pat de fier si ricoseaza in
fesa femeii.
Crezând ca a ucis-o, el se impusca si, dupa doua saptamâni de stat in spital, moare din
cauza septicemiei, la 13 noiembrie 1914.
Natalia Negru s-a căsătorit cu el în noiembrie 1911. Acest mariaj a creat în jurul celor
doi soţi o atmosferă ostilă, mai ales în lumea scriitorilor. St. O. Iosif era apreciat pentru
întreaga sa operă poetică şi iubit pentru firea lui de om bun. Ostilitatea s-a accentuat după
moartea lui. În scurt timp, căsnicia celor doi s-a transformat într-un cosmar pentru Natalia

62
 [Type here]

care mărturiseşte în romanul Helanta: “Mai multe zile m-a ţinut încuiată în casă, singură, ca
într-un turn, sfâsietor desparţită de fetiţa mea, în imposibilitatea de a-mi relua libertatea, cu
ferestrele mascate, cu lumina aprinsă. Simţeam paşii lui Anghel, căci venea, din când, în
când, acasa şi asculta să ştie ce fac, auzeam uşa încuindu-se dupa el, pasii pierzându-i-se în
curte… Eram condamnată la moarte de el, pe care începusem sa-l ador”. A doua tragedie
La scurt timp de la căsătoria cu Dimitrie Anghel, una dintre numeroasele scene de gelozie
dintre cei doi soţi avea să ducă la al doilea deznodămât tragic din viaţa Nataliei Negru. Într-o
zi, lui  Dimitrie Anghel i-a căzut din buzunar o cheie, iar Natalia l-a acuzat ca este de la
camera de hotel în care se intalneste cu o alta femeie. Până la urmă, bărbatul a reuşit s-o
convingă că este de la un birou, dar relaţia celor doi soţi a rămas tensionată. După câteva
zile, aflându-se împreună în vizită la părinţii Nataliei, aceasta l-a acuzat iarăşi de infidelitate
şi când a vrut să plece, Anghel a ameninţat-o că o împuşcă dacă nu se opreşte. “Am crezut că
glumeşte şi am continuat să merg spre uşă. El a scos revolverul… si a tras. Eu am căzut.
Impresionabil cum era, a crezut ca m-a omorât, de aceea glontele urmator şi l-a tras în
piept…” povesteşte în cartea sa, pe un ton destul de detaşat, autoarea romanului Helianta.
Dimitrie Anghel a vrut să-şi sperie soţia ţintind fereastra însă glontele a lovit rama din metal
a unui pat, după care a ricoşat şi a rănit-o uşor pe scriitoare. "Poetul florilor" n-a murit pe
loc. Rana pe care şi-a provocat-o a generat o infecţie care l-a chinuit vreme de două
săptămâni până când a fost învins de o septicemie. Era în noiembrie 1914. O acuzaţie gravă
În timpul ceremoniei de înhumare, o necunoscută, aflată în mulţimea care asista la
înmormântare, i-ar fi strigat Nataliei: Mizerabilo, care omori pe toţi oamenii mari ai ţării!”
În legătură cu acest gest, cu ironia-i caracteristică, George Călinescu a făcut următorul
comentariu: ”Puţine femei, poete ori ba (dar poete cu atât mai puţin), au avut onoarea unei
apostrophe de felul celei primite de Natalia Negru de la «un glas ascutit». Şi înca s-o
primească tocmai pe buza mormîntului celui sinucis pentru ea!” George Topârceanu,
prietenul lui Dimitrie Anghel, a scris şi el câteva rânduri despre sfârşitul poetului care a avut
aceeaşi soartă ca şi prietenul său căruia i-a luat soţia: , ,,Înmormântarea lui a fost una din
cele mai triste pe care le-am văzut. Lume puţină l-a urmat până la cimitirul din marginea
Iaşului. Doi-trei prieteni mai de-aproape, câteva rude, câţiva admiratori necunoscuţi. În
faţa sicriului descoperit pentru ultima oară am ascultat cu fruntile plecate improvizaţia
vibrantă a d-lui Sadoveanu, care-şi saluta prietenul în pragul veşniciei. Pe faţa şi mâinile
crispate ale mortului cădeau fulgi de zăpadă…”, scria în urmă cu aproape un secol George
Topârceanu. A treia tragedie din viaţa ca un roman a unei supravieţuitoare Curând războiul
avea să provoace a treia tragedie în viaţa Nataliei Negru. În timpul unui bombardament al
armatei germane, schija unei bombe lansate dintr-un zeppelin i-a lovit fiica şi a omorât-o în
septembrie 1916.
După pierderea soţilor şi a fiicei sale, Natalia Negru a trăit până la adânci bătrâneţe, 
povestind despre mariajele sale cu cei doi poeţi. A murit la vârsta de 80 de ani, în 1962, la
Tecuci. Liviu Rebreanu a intenţionat să scrie un roman inspirat de viaţa scriitoarei gălăţence
şi mai cu seamă de triunghiul amoros în care iubirea s-a amestecat cu atât de multă durere şi
tragism. Urma să fie intitulat ,,Şarpele”, iar ultimul capitol ar fi trebuit adauge celor
întâmplate în realitate, o răzbunare imaginară a celor doi poeţi, victime ale "femeii fatale".
Din păcate, marele scriitor nu a apucat să termine această operă literară.

63
 [Type here]

11.Elena Negri a fost pasiunea cea mai mare şi

cea mai romantică a lui Alecsandri.

Străbunicii și bunicii noștri s-au născut sub zodia lui Vasile Alecsandri. Nu exista
școlar pe acele timpuri să nu recite două-trei poezii ale poetului la serbările școlare sau cu
alte ocazii. Numai apariția lui Eminescu a reușit să-l pună într-o umbră nemeritată din care
n-a mai ieșit până astăzi. Poet național, cum l-au numit aproape toți criticii literari- Vasile
Alecsandri și-a muiat pana în aproape toate genurile literare, dar a rămas până la sfârșitul
vieții fidel poeziei pe care a cultivat-o cu mare dragoste.
Născut pe 21 iunie 1821, dintr-o familie bogată, Vasile Alecsandri a dus o viață lipsită
de griji. Dar el s-a identificat cu viața poporului în care a trăit, cântându-i bucuriile și
durerile.
Generația lui este generația lui 1848 care se năștea cu noi idealuri. În numele ei, Vasile
Alecsandri desfășoară o amplă critică socială, scrie poezie, teatru, proză etc denunțând starea
deplorabilă a țării. El traversează marile evenimente ale secolului al 19-lea de la Revoluția
din 1848, Unirea Principatelor, Războiul pentru Independență din 1877 până la instalarea
regalității. În „România literară”, titlul ce cuprinde ideea unirii tuturor provinciilor
românești, el duce o propagandă avizată pentru Unire, militează pentru pregătirea și

64
 [Type here]

înfăptuirea revoluției. Lupta pentru Unire înglobează întreaga activitate din perioada 1859 ;
în slujba Unirii el valorifică tezaurul folcloric național, care se va afla în centrul creației sale.
Este ales deputat în Divanul Ad-hoc și delegat să stabilească legătura cu unioniștii munteni.
Acum apare celebra „Horă a unirii” care va răsuna pe buzele tuturor.În timpul Războiului
pentru Independență scrie ciclul ”Ostașii noștri” cu celebrele „Peneș Curcanul”, „Sergentul”,
„Odă ostașilor români”, „Hora de la Plevna” etc. Când Vasile Alecsandri intra la Junimea
toată adunarea se ridica în picioare, inclusiv Maiorescu, pentru a-i cinsti onoarea. Aici și-a
citit în aclamațiile tuturor multe din operele lui, aici l-a cunoscut Eminescu care a avut o
mare admirație pentru el numindu-l „Acel rege-al poeziei, veșnic tânăr și ferice/ veselul
Alecsandri”
Ca semn al prețuirii lui Eminescu, Alecsandri ține celebra conferință de la Ateneu în
1883 pentru strângerea fondurilor ca ajutor pentru trimiterea poetului care era bolnav la
sanatorul de la Viena.
Aici s-a întânlit cu Caragiale, Creangă, Duiliu Zamfirescu etc cei care i-au apreciat
opera . În cadrul Academiei Române a făcut parte din comisia care a stabilit ortografia și
scrierea limbii române. El este autorul transfomărilor scrierii cu litere slavone în litere
latine ; pe î slav l-a transformat în î românesc , de asemenea a pus bazele semnelor lui ș, ț, z
etc.
În toate genurile în care a scris, Alecsandri a fost un deschizător de drumuri. Cu
Alecsandri se începe literatura noastră modernă. A adus o contribuție fundamentală la
crearea limbajului poetic, la îmbogățirea lui, la mlădierea expresiei după cerințele ritmului.
Aduce noutăți în mijloacele compoziției, în structura versului, în ritm, rimă, în desfășurarea
acțiunii pieselor de teatru, în punerea în scenă. A valorificat din plin specii dramatice
populare, cântecelul comic, monologul, feeria, suita de tablouri etc. Este primul care culege
și valorifică creația populară, dându-i o nouă strălucire.
Ultimele lui zile de viață au fost grele.„Și când te gândești- îi spunea el fiicei pe patul
de moarte la Mircești, aducându-și aminte de Elena Negri- că a trebuit să sufere astfel
înainte de a muri”. În noaptea de 21 spre 22 august, s-a stins din viață în vârstă de 69 de
ani,plâns de toată națiunea, cu funerarii naționale.
„Numele lui rămâne pentru totdeauna împletit cu al „Mioriței” și al „Horei Unirii”
cu însăși inima de foc a ființei noastre naționale.(G.C. Nicolescu)”
Urmașul lui, Eminescu a dus mai departe idealurile poetice ale maestrului și le-a
ridicat pe treapta perfecțiunii geniale. Fără Alecsandri, Eminescu n-ar fi existat.
Vasile Alecsandri- „acel rege-al poeziei”- după cum l-a numit Eminescu- a fost
îndrăgostit de o singură femeie de o frumusețe înrobitoare. E vorba de Elena Negri care era
fiica lui Petrache Negri, Agă, şi a Smarandei Negri, născută Donici, şi sora lui Costache
Negri, gentilomul, bine ca om şi mare ca român, cu care semăna mult.
Elena Negri şi Vasile Alecsandri s-au cunoscut în tinereţe. El era un poet de o
frumuseţe melancolică, iar ea o tânără foarte admirată. Elena era fiica lui Petrache Negri şi
sora lui Costache Negri, bun prieten al lui Vasile Alecsandri. Alecsandri avea 23 de ani. ”El
era atunci un tânăr zvelt şi potrivit de înalt, de o frumuseţe distinsă, cu faţa albă pe care
rămăsese întipărită o umbră de melancolie de la moartea mamei sale, cu fruntea largă şi
senină cu ochii buni şi vorbitori, cu un surâs plăcut”, notează Nicolae Petraşcu în lucrarea
”Icoane de lumină”.
Mai întâi frumuseţea ei era recunoscută de toţi. “Când intra la serate, însoţită de sora
sa Catinca, gătite amândouă şi împodobite în rochii de bal, se năştea în jurul lor un murmur

65
 [Type here]

de admirare. Una brună, delicată, cu surâsul pe buze, alta blondă, cu figura deschisă
burboniană şi plină de mândrie”.
Un portret al ei de pe la 1844, de Rosental, înfăţişează capul frumos, cu zulufi scurţi
după moda timpului, cu două cărări în mijloc, în loc de una, aşa numita pieptenătură en
coeur, părul negru şi mătăsos, ochii mângâioşi şi negri ca şi sprâncenele, nasul şi gura
potrivite. Ea ţine o haină uşoară, un fel de algeriană învrâstată, strânsă la sân cu o mână
superbă şi cu o mişcare graţioasă. Privirea ei limpede te urmăreşte blând. Un alt portret mai
simplu ca toaletă, tot de Rosental, aminteşte pe Gioconda lui Da Vinci, în surâsul şi privirea
ei enigmatică.
Sufleteşte văzută, ea era de o inteligenţă cu totul deosebită, de o conversaţie plăcută şi
interesantă, afectuoasă şi atrăgătoare în manierele ei, discretă şi blândă, muzicantă, cu
dragoste mare de poporul român şi cu milă de cei umili, de “cei orfani de soartă”, cum le
zicea ea. Prin firea şi nobleţea aspiraţiilor ei spirituale, era suflet din sufletul lui Alecsandri.
Ea fu cea dintâi femeie din aristocraţia Moldovei care-l admiră sincer şi-l felicită, scriindu-i,
la primele lui poezii şi la piesele lui de teatru, pe care le recomanda cu entuziasm societăţii
ieşene. “Elena Negri, zice Ion Ghica, ne susţinea în societate.” Tânără încă, despărţită de un
bărbat ce nu ştiuse să-i inspire iubire, ea răspunse idealului celui mai înalt de femeie al lui
Alecsandri şi el o iubi cu toate puterile inimii lui. Alecsandri a întâlnit-o prima data în casele
lui Costake Negri la vârsta de 23 de ani, vârstă când eroticul dă în clocot.. El era atunci un
tânăr svelt şi potrivit de înalt, de o frumuseţe distinsă, cu faţă albă, pe care rămăsese
întipărită o umbră de melancolie de la moartea mamei sale, cu fruntea largă şi senină, cu
ochii buni şi vorbitori, cu un surâs plăcut, bine crescut şi pe deasupra, autor deja a 2-3 piese
de teatru, jucate cu succes, fiind chemat şi ovaţionat pe scenă în serile de reprezentaţie, adică
şi cu un început de glorie, pe care îl depuse, ca un prezent rar, la picioarele acestei femei,
calităţi cu care o atrăsese şi o subjugase pentru totdeauna.
Doctorii care au descoperit că tânăra Elena suferea de o boală gravă de plămâni i-au
recomandat acesteia să petrecă o vreme în ţările calde şi în acelaşi an ea a pleacat în Italia.
Alecsandri nu şi-a însoţit de la bun început iubita în călătorii, însă după numai o lună nu a
mai suportat dorul şi a plecat după ea. A găsit-o pe Elena la Veneţia în toamna anului 1846 şi
aici au trăit două luni de iubire aprinsă.  
Cu speranţa că boala Elenei va fi învinsă, cei doi şi-au făcut în continuare planuri de
căsătorie. Alecsandri o alinta pe Elena Negri spunându-i Ninita. Cu Ninita visa poetul să aibă
un băiat pe care să-l boteze Amiral. Cei doi îndrăgostiţi străbat împreună Italia şi se stabilesc
la Palermo, împreună cu Nicolae Bălcescu. Visul de iubire a fost întrerupt însă de agravarea
bolii Elenei.
El a cunoscut-o mai de aproape la Mânjina pe la 1844, în casele fratelui său, la o
serată, în care se făcea muzică, căci toţi ai casei erau muzicanţi;Costache Negri cânta din
vioară, Elena din gură şi Caterina, sora ei, pianistă. Seara în care o auzi Alecsandri cântând
pentru întâia oară, a rămas pentru poet ca una din cele mai frumoase seri din viaţa lui.
Dragostea aceasta i-a inspirat poeziile “Lăcrămioarele”, care, prin suflul lor liric, ating
culmea eroticii şi elegiei lui. În versurile scrise de el la Mânjina se vede farmecul
înamoratului, cânând femeia iubită:
…Era o noapte lină, o mult frumoasă noapte
Ce revărsa în lume armonioase şoapte,
Şi multe glasuri blânde în inimi deştepta,.
O noapte de acele ce nu le poţi uita,

66
 [Type here]

Care aprind în suflet scânteia de iubire

Şi pun pe frunte raze de îndumnezeire.
De-odată-un glas de înger, o sfântă armonie
Plutind uşor în aer ca vântul ce adie,

Se scoborî prin stele din leagănul ceresc:

Duios era şi gingaş acordul îngeresc,
Ferice de acela ce c-o simţire vie
Slăveşte armonia şi’nalta poezie !…
Elena Negri îl invita la moşia ei, la Blânzi. Moşia era frumoasă şi întinsă, iar casa
spaţioasă cu un etaj şi cu un interior aranjat de ea în chip simplu şi rustic, dar cu mult gust.
Aici ei petrecură mai mult timp în atenţii de logodnici, în cetiri, în poezie, muzică şi în
planuri de viitor minunat. În serile de primăvară, ieşeau pe cai şi se plimbau, lăsând frâiele
pe coame până noaptea târziu, voind să prelungească la nesfârşit plăcerea acelor ceasuri.
Aici a scris el mai multe poezii din care străbate entuziasmul lui de atunci. Starea lui
sufletească se vede în poezia intitulată “8 Martie 1845″, în care poetul îşi învoacă sufletul şi
nălucirile ca să se bucure de fericirea iubirii lui:
Întinde cu mândrie aripile-ţi uşoare,
O sufletul meu vesel, o suflet fericit !
Înaltă-te în ceruri şi zbori cântând la soare,
Căci soarele iubirii în cer a răsărit
Şi-n cale-mi s-a oprit.

Veniţi năluciri scumpe, dorinţi, visuri măreţe,

Ca păsări călătoare la cuibul înflorit,
Veniţi de-ngânaţi vesel a mele tinereţe,
Căci steaua fericirii în ochi-mi a lucit,
Iubesc şi sunt iubit…
Dar… ca totdeauna un dar… peste un an numai, în 1846, doctorii recomandară Elenei
Negri, delicată ca sănătate, să petreacă câtva vreme în ţările calde şi, în luna lui mai din
acelaşi an, ea plecă în Italia, cu făgăduinţa lui Alecsandri că o va urma. La despărţire poetul
îi zise:
Te duci iubită scumpă în tărmuri depărtate…
Gândeşte-te că-n lume nimic nu e mai mare,
Mai gingaş, mai puternic, mai sfânt, mai cu înfocare
Decât simţirea vie ce tu mi-a-i insuflat…
O lună după plecarea ei, prin iunie, plecă şi dânsul spre Italia. El luă drumul Mării
Negre, trecând prin Constantinopol, Brusa, Atena şi urcându-se la Veneţia. La
Constantinopol cântă de fericire:
Gândul meu la tine zboară
Ca o pasăre uşoară
Către cuibul înverzit.
În primele zile de septembrie ajunge la Venetia şi-şi regăseşte iubita pe pământul
frumoasei Italii. Alecsandri, poet, om delicat, avut, având lângă el acolo o femeie iubitoare şi
simţitoare la tot ce e frumos!… Îşi închipue cineva lesne romanul lor sentimental în leagănul

67
 [Type here]

acela al atâtor pasiuni mari, unde petrecură frumoasele luni de toamnă, retraşi ca într-un cuib
de dragoste, în palatul Benzonus!… Plimbările lor alături, braţ la braţ, pe dalele vestitei pieţi
San-Marco;plimbările cu gondola, noaptea pe lună, mână în mână, având de martori numai
stelele, care licăresc la tot pasul în poeziile lui de atunci farmecul lor în faţa palatelor pline
de legende, al serenadelor ce auzeau şi al atâtor altor lucruri minunate, făcute parcă anume să
înfierbânte închipuirea şi pasiunea! El ne spune într-o scrisoare că cele mai fericite zile din
viaţa lui au fost acelea. Lumina şi căldura lor încântătoare au rămas în versurile lui de atunci
ca niste flori presărate într-o carte de amintiri.
Din Veneţia străbat lungul Italiei, prin Florenţa şi Roma şi în ianuarie 1847 sunt la
Neapole, dinaintea golfului pe care se plimbară, ca şi la Veneţia, legănaţi de valuri şi de
aceleasi iluzii …
În fine ajung la Palermo, unde Elena Negri se stabileşte cu poetul şi cu Nicolae
Bălcescu în Vila Delfina afară din oraş. Pe acea terasă, aşezată pe coloane de marmură,
Alecsandri îşi făcea împreună cu ea proiectele lui literare şi citea piesele pe care le scria.
Seara ieşeau în liniştea aerului, sub suflul blând al mării şi priveau Vezuviul în flăcări.
Într-o dimineaţă de aprilie însă, Alecsandri fu deşteptat din acel vis. Boala Elenei
Negri, “durerea de piept”, care până atunci nu fusese decât ca o umbră aruncată de un nor şi
care le făcuse dragostea şi mai scumpă, se arătă îngrijorătoare. Din ce în ce mai palidă, cu
ochii mai strălucitori, ea lăsa la cei ce o înconjurau o impresie tristă.
La începutul lui mai plecă cu Alecsandri spre ţară pe la Constantinopol, unde era
fratele ei, Costache Negri. Dar, când intrau în Cornul de Aur, Elena Negri a murit pe vapor
în braţele lui Alecsandri. Poetul a simţit pe inima lui inima ei încetând de a mai bate… Ea a
fost înmormântată în curtea bisericii greceşti din strada Cabristan. O piatră simplă deasupra
mormântului, cu numele şi data morţii, arăta încă până mai acum câtva timp locul
rămăşiţelor ei. Alecsandri intră în ţară bolnav şi-şi căută mult timp sănătatea ca să se poată
restabili.

N. Petraşcu, Icoane de lumină, vol.I, Tipografia Bucovina, Bucureşti, 1935

C.G.Nicolescu- Viața lui Vasile Alecsandri

68
[Type here]

12. NICHITA STĂNESCU- VEȘNICUL ÎNDRĂGOSTIT

Magda Petrescu, Doina Ciurea- Gabriela-Dora

Vârsta de aur a dragostei

Mâinile mele sunt îndrăgostite,

vai, gura mea iubeşte,
şi iată, m-am trezit
că lucrurile sunt atât de aproape de mine,
încât abia pot merge printre ele
fără să mă rănesc.
E un sentiment dulce acesta,
de trezire, de visare,
şi iată-mă fără să dorm,
aievia văd zeii de fildeş,
îi iau în mână şi
îi înşurubez râzând, în lună,
ca pe nişte mânere sculptate,
cum trebuie că erau pe vremuri,
împodobite, roţile de cârmă ale corăbiilor.

………………………

69
 [Type here]

Jupiter e galben, şi Hera

cea minunată e argintie.
Izbesc cu stânca-n roată şi ea se urneşte.
E un dans iubito, al sentimentelor,
zeiţe-ale aerului, dintre noi doi.
Şi eu, cu pânzele sufletului
umflate de dor,
te caut pretutindeni, şi lucrurile vin
tot mai aproape,
şi pieptul mi-l strâng şi mă dor.

Nichita e un Paranif din Bizanț căzut în literele românești precum Eminescu din cer, un
veșnic adolescent firav, îmbătrânit în imaginea purității de un talent unic de meșteșugar
bijutier al cuvintelor. În poezia lui „Se umflă emoția, bezna,/ ca și cum zeul visat în
copilărie/ ar avea o capitală în glezna/lui argintie” Candori feline ne umple de duh în: „A
venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,/cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta…”
„Necuvintele ” lui solfegiază pe tema trădării interiorității prin cuvânt: „O, nasc vocale
mari, mereu/ guri care se închid în gol…/ Dar ca prin strungăreața unui zeu/ Prin Scylla și
Caribda am trecut în zbor.” Uneori se lasă pe coarde nostalgice spre toamnele lui unice „ pe
sub amplii copaci fără frunze,/ mă lăsam înfrigurat de toamnă/ sau alb pe clișeul negru al
lacului/ ziua trecea prin mine mult mai iute.” Are o foame turbată de cuvinte: „Dacă mi-e
foame și mănânc tauri/ dacă mi-e foame și mănânc ghindă/dacă mi-e foame și mănânsc
auri/ dacă mi-e sticlă și mănânc oglindă/ dacă mi-e pământ și mănânc grâuri/ dacă mi-e
vulturi și mănânc pliscuri/dacă mi-e apă și mănânc râuri/dacă mi-e munte și mănânc
piscuri…” Temele lui cosmice și erotice îmbinate cu nostalgia abolirii timpului prin cuvânt
se așează sub zodia relativului: „Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des./ Eu stăteam la
marginea orei,/ tu-la cealaltă/ ca două toarte de amforă./ numai cuvintele zburau între noi,
înainte și înapoi./ Vârtejul lor putea fi aproape zărit, și, deodată,/ îmi lăsam un genunchi,/
iar cotul mi-l înfigeam în pământ,/ numai ca să privesc iarba-nclinată,/ de căderea vreunui
cuvânt, / ca sub laba unui leu alergând…” Iubirea lui oscilează între bucuria pură și
neliniștea universală, nesupusă legilor universului: „Prima literă a oricărui cuvânt/ se află-n
trecut,/ ultima literă de asemenea,/ Numai trupul cuvântului/ e în prezent…/ Iubito, tu,/ viața
mea despre care/ nu pot striga/ decât lucruri ale trecutului,-/ viața împodobită cu sunete/
care-ndată ce sunt/ au și fost…”
Arta lui poetică se numește „Strigarea numelui” și înregistrează încercarea disperată a
poetului de a traduce în cuvânt mesajul unei iubiri ce nu poate să dureze, ca oricare semn al
unui univers în transformare. Tema o găsim aproape la toți marii scriitori de la Eminescu la
Preda. La Nichita Stănescu ia forme dramatice: „Eu i-am arătat ei un cal cu șapte șei/ și i-
am spus: nu pleca!//…Dar ea/ a plecat că începuse să plece./ Am strigat după ea: /Spune-mi
măcar cum te cheamă, dacă pleci,/ spune-mi măcar cum te cheamă.”
Nichita Stănescu a fost un Donjuan modern, un mare cuceritor de femei. La 19 ani,
când alții deabia ies din adolescență, poetul, îndrăgostit până peste cap, hotărăște să se
căsătorească cu Magda Petrescu, sora celui mai bun prieten al lui, o dragoste adolescentină
care nu a durat decât un an.
Adoua iubire a fost cu Doina Ciurea, fosta iubită a lui Nicolae Labiş, rival în dragoste
şi creaţie al lui Nichita. Acest al doilea mariaj a durat aproape două decenii, deşi Nichita şi

70
 [Type here]

Doina aveau de mult vieţi separate. Oroarea poetului de tribunale, aşa cum s-a justificat faţă
de prieteni, l-a făcut să amâne divorţul până târziu, în 1981. Iubirea pentru Doina l-a inspirat
însă, aşa cum a susţinut tot timpul Nichita, în volumul „O viziune a sentimentelor“. Publicat
în 1964, cuprinde poate una dintre cele mai cunoscute poezii ale poetului, „Leoaică tânără,
iubirea“.
A urmat apoi idila dintre Nichita Stănescu și Gabriela Melinescu – care a fost
afectată de gelozia și posesivitatea lui. Gabriela Melinescu avea să pună punct relației, dar
nu-l va uita niciodată, ulterior, soțul său, un editor belgian, va fi cel care va publica volumele
lui Nichita Stănescu în Suedia și-l va împinge pe genialul poet spre lista scurtă a pemiului
Nobel.
Cine este Gabriela Melinescu „Am avut şi eu o mare iubire totală, dusă nu până la
capăt, ci până în pânzele albe ale capătului“, descrie Nichita Stănescu dragostea pentru
frumoasa scriitoare Gabriela Melinescu. O poezie ca o anticipare a unei iubiri devastatoare,
dificilă şi neîmplinită cu poeta Gabriela Melinescu, o relaţie care a durat 10 ani. ,,Frumoasa
brunetă, cu trăsături fine, ochi vii, sfredelitori şi trupul zvelt a fost marea iubire a lui
Nichita”, se explică într-un articol apărut în „Adevărul” în 2013 şi intitulat „Gabriela
Melinescu, mistuitoarea iubire a lui Nichita Stănescu”. Iată ce i-a povestit Nichita Stănescu
lui Mircea Gociman, un bun prieten din Ploieşti, despre Gabriela Melinescu, se spune în
continuare. Episodul de intimitate dintre cei doi bărbaţi care vorbesc despre „Gabrielele“ din
viaţa lor este astfel relatat de Nichita: „Am avut şi eu o mare iubire totală, dusă nu până la
capăt ci până în pânzele albe ale capătului. Faptul că ne iubeam ca disperaţii şi eram în stare
de orice unul pentru altul a făcut din relaţia mea cu Gabriela o poveste de dragoste şi sex
irepetabilă. (…) Ce a existat însă între mine şi Gabriela s-a dovedit a fi unic. Îmi aduc şi
acum aminte de buzele ei, de pielea ei, de formele minunate de care era suficient numai să
mă apropii fără să le ating ca să mă fascineze. Doamne, ce frumos era, de ce a trebuit să se
termine? … De ce a ars totul atât de repede?“ Mircea Gociman: „Nichita povestea rar, îşi
alegea cu grijă cuvintele de teamă să nu strice vraja pe care chiar el o aşternuse, aşa că îl
ascultam şi-mi era teamă să respir ca să nu cumva să destram această atmosferă mirifică,
minunată“. Şi din nou Nichita: „Totul a mers cum a mers o perioadă de timp, dar porcul de
mine m-am încurcat cu alta din motive pe care nu le pot înţelege nici acum … am fost un
porc cu P mare. Din momentul în care m-a dibuit, clişeul minunat pe care ţi l-am descris s-a
stricat ca un joc de domino şi totul a devenit dificil. Scumpa mea, iubirea mea, nu mai avea
încredere în mine şi pe bună dreptate. Nu mai pot, îţi spun altădată … iar ochii lui mari şi
albaştrii s-au umplut de lacrimi. Cum să nu iubeşti o femeie minunată pe care ţi-o descrie
Nichita ? În final ne-am jurat că dacă se va ivi ocazia să-i spunem celeilalte Gabriele tot ce
ne-am mărturisit unul altuia. Să-i spunem că prietenul nostru a iubit-o şi că îi pare rău de
toate gesturile necugetate pe care le-a făcut cu rugămintea de a fi iertat“, îşi aminteşte Mircea
Gociman spovedania lui Nichita. „Doi creatori nu prea pot convieţui. Era foarte greu de trăit
cu un om care era un panteon întreg de persoane”, a scris la rândul ei Gabriela Melinescu
despre Nichita în volumele pe care le-a publicat în Suedia. Gabriela se căsătoreşte în Suedia,
Nichita încă o dată în România „Într-un final, Nichita a pierdut această mare iubire, după ce
Gabriela s-a îndrăgostit şi apoi s-a căsătorit cu un editor suedez, Rene Coeckelberghs, apoi a
plecat definitiv în Suedia, în 1975, pe când avea 33 de ani, deja o poetă cunoscută şi
apreciată. Ca o ironie, Gabriela îl cunoaşte pe viitorul soţ de ziua lui Nichita, pe 31 martie
1974. Eseistă, poetă, scriitoare, pictoriţă şi traducătoare Gabriela Melinescu a publicat în
Suedia 5 volume de versuri şi 9 volume de proză, dar şi un „Jurnal suedez“, în trei volume.

71
 [Type here]

Soţul Gabrielei Melinescu a publicat poemele lui Nichita în toată Scandinavia. Din
străinătate, Gabriela a militat pentru nominalizarea lui Nichita la premiul Nobel pentru
Literatură, lucru care s-a şi întâmplat în 1979, alături de Max Frisch, Jorge Luis Borges,
Leopold Sedar Senghor. Laureat va fi poetul grec Odysseas Elytis. Invitat de Gabriela
Melinescu în Suedia, la lansarea primelor cărţi ale lui Nichita traduse la Stockholm, poetul
nu a vrut să meargă niciodată acolo, din cauza unei „gelozii absurde“.
Deși a iubit de mai multe ori, ultima mare dragostea a poetului Nichita Stănescu a rămas cel
mai frumos capitol din viaţa sa amoroasă şi s-a numit Dora. Dora Stănescu.
Ultima iubire a fost Tudoriţa Tărâţă, Dora Stănescu, o studentă de 22 de ani pe care
Nichita a cunoscut-o când avea 45 de ani. S-au căsătorit în 1982, la un an după pronunţarea
divorţului de Doina Ciurea, şi doar cu un an înaintea de moartea poetului. Căsătoria legală a
fost o conjunctură, deoarece poetul urma să primeasca Premiul pentru literatură „Cununa de
aur“ în Iugoslavia, iar Dora, având alt nume, nu putea să îl însoţească”, se mai explică în
articolul marca „Adevărul”.
Vesnicul indragostit Nichita Stanescu avea 46 de ani cand a cunoscut-o pe tanara Dora,
care pe-atunci avea exact jumatate din varsta sa. I-a spus din clipa in care a vazut-o ca o sa
fie nevasta lui si a reusit sa o convinga sa il viziteze din nou. Poetul era la Cluj cand si-a
amintit ca trebuie sa primeasca vizita promisa de Dora, astfel ca a luat primul tren catre
Bucuresti. Prima declaratie pe care i-a facut-o a fost si cea care a cucerit-o: „Cand m-am
gandit zilele astea la tine, am simtit ca mi s-a rasucit un cutit in inima”. Doi ani mai tarziu,
cei doi se casatoreau. S-au iubit intens, iar Nichita i-a scris Dorei nenumarate poezii, in
fiecare zi aceasta primea o noua poezie si un nou nume de la iubitul ei. Dora a fost ultima si
cea mai mare iubire a poetului si femeia in bratele careia a murit.

72
 [Type here]

După moartea poetului, Dora s-a retras la Paris, departe de ochii curioşi ai presei. A
evitat să iasă în față drept ”nevasta poetului”. Ultima soție a lui Nichita Stănescu a
recunoscut însă că îi place să vorbească despre poet. ”Toată viaţa mea este legată de Nichita.
În fond, el m-a format. Atunci când ne-am cunoscut, eram doar un copil, o fată foarte
"teoretică", studioasă şi atâta tot. Nichita mi-a dat o direcţie. Eram foarte puţin ieşită în
lume-când eşti elev şi pe urmă student n-ai prea mare legătură cu viaţa reală.”
Au trecut în jur de 40 de ani de când s-a scris primul vers din poezia de amor dintre
talentatul Nichita Stănescu şi Dora. Florin Iaru, pe atunci un tânăr băiat, o întâlnea pe strada
Pitar Moş din Capitală pe Dora, o frumuseţe de fată care avea să devină soţia marelui Nichita
şi ultima mare iubire a acestuia. Chiar şi după patru decenii, povestea de dragoste dintre
Dora şi Nichita rămâne una dintre cele mai frumoase şi emoţionate. „Era o fată foarte
frumoasă şi inteligentă, era greu să nu o observi. Îmi aduc aminte că atunci când am văzut-o
era cu prietena ei, Felicia“, îşi aminteşte Florin Iaru. Un lift din Piaţa Amzei şi un ciocănit în
uşă Dora era extrem de talentată la bedminton, spre disperarea celor care voiau să participe
la partidele organizate în plină stradă sau prin sălile de sport din acea vreme. Nimeni nu
putea s-o învingă şi toţi cei din jurul ei ştiu încă de la început să orice meci cu Dora era unul
pierdut. Imediat după ce Iaru a cunoscut-o pe încântătoarea Dora, tinerii au început să
organizeze adevărate campionate de bedminton. Uşor-uşor, totul s-a transfomat într-o
prietenie superbă care avea s-o conducă pe Dora spre apartamentul şi inima lui Nichita
Stănescu. N-a trecut mult timp. Era o zi ca oricare când într-un lift îngust dintr-un bloc aflat
în Piaţa Amzei Dora se înghesuia alături de Iaru şi alţi câţiva prieteni. Nici prin minte nu-i
trece că în câteva clipe avea să îl întâlnească pe bărbatul care urma să-i devină soţ, reuşind să
scrie altături de el o fascinantă poezie de dragoste care să domnească de-a lungul vremii. 
După câteva secunde de urcat cu liftul, Dora stătea în faţa unei uşi de lemn, alături de
prietenii ei. Un ciocănit scurt. Uşa se deschide şi în spatele ei apare Nichita Stănescu.
Impunător, îi cercetează cu privirea pe cei câţiva oameni care urmează să-i treacă pragul.
Trec câteva clipe.
„Când m-am gândit zilele astea la tine, parcă mi s-a răsucit un cuţit în inimă“, a spus
Nichita. Atunci, Dora s-a îndrăgostit de el iremediabil. 
„Am împlinit 23  de ani şi el 46. În momentul când am hotărât să rămânem împreună
eram exact «jumătatea» lui. Singura dată când se putea, pe urmă nu s-ar mai fi potrivit. Sună
a predestinare“, povestea Dora.
,,-Cum v-ati cunoscut?
-E o poveste care implica si generatia optzecista - pe Cosovei, Iaru, Stratan... Eram colegi, ei
erau vedetele facultatii. Inca nu se lansasera, de abia incepeau sa publice prin cate o revista,
dar se intalneau plini de entuziasm si-si citeau unii altora poeziile, faceau planuri. Traian T.
Cosovei, singurul dintre toti care-l cunoscuse pe Nichita, se necajea ca pierdea mereu in fata
mea la badminton - eram campioana universitara! Asa ca intr-o zi, ca sa-si ia revansa si sa-
mi arate ca are si el atuurile lui, m-a invitat sa merg la Nichita. Ne-am dus mai multi: noi
doi, Iaru, Stratan... Dar probabil ca Nichita uitase de intalnirea cu Traian si in nici un caz nu
se astepta la cinci oaspeti. A aparut la usa destul de incurcat, mi s-a parut ca-l deranjam si
fata bine-crescuta din mine s-a simtit tare stanjenita, adica, uite, deranjam omul... "Intrati
odata!" ne-a zis. Au inceput sa-si citeasca poemele... A durat o dupa-amiaza intreaga. 

73
 [Type here]

13. BLAGA ÎNDRĂGOSTITUL

A fost o dragoste tare ca granitul. LUCIAN BLAGA şi

CORNELIA BREDICEANU
Lucian Blaga a iubit femeia – frumoasa, desteapta, misterioasa, culta, rafinata. Desi
caracterizat ca un personaj sobru si distant, retinut si taciturn, introvertit si echilibrat, putini
au avut privilegiul de a-l cunoaste cu adevarat si tot mai putini au avut sansa si bucuria de a
fi martori la latura afectiva si volubila , patimasa si delicata a fiintei sale.
„L-au mângâiat multe femei. Toate le-am înţeles, dar în braţele mele a murit”,
mărturisea cea mai mare dragoste a poetului, Cornelia Blaga.

74
 [Type here]

Lucian Blaga a cunoscut-o pe Cornelia Brediceanu în 1915, la Liceul „Andrei

Şaguna” din Braşov, pe când erau colegi la liceul la care tânăra domnişoară se înscrisese
pentru a-şi da bacalaureatul. Povestea lor de dragoste s-a consolidat mai târziu în anii
studenţiei, la Viena, când cei doi tineri s-au regăsit, iar sufletele lor s-au recunoscut şi inimile
lor au început să bată acelaşi ritm. „Ne comportam ca şi cum ne-am fi cunoscut
dintotdeauna. O priveam pierdut” recunoştea viitorul filosof şi diplomat român. Pe atunci,
Blaga era student la Facultatea de Filosofie, iar Cornelia urma cursurile Facultăţii de
Medicină. Poate nu întâmplător, reîntâlnirea lor a avut loc într-o bibliotecă, respectiv în sala
de lectură a Bibliotecii Universităţii din Viena. Poate un întâmplător marea lor iubire a stat,
cum este şi firesc, sub semnul poeziei, al cuvintelor tainice, al atingerilor magice, al
plimbărilor inocente prin parcurile capitalei vieneze.
„Îmi ocupam foarte devreme locul în Biblioteca Universităţii – mărturisea Lucian
Blaga în «Hronicul şi cântecul vârstelor» – S-a potrivit odată într-o după-amiază, după o oră
două de lectură, că mi-am ridicat ochii de pe carte. În faţa mea vizitatorii în şir […]. Printre
cei dintâi care aşteptau, era domnişoara Cornelia. […] Frumoasă cu adevărat. Silueta calmă,
privirea uşor melancolică, liniile inteligente erau aceleaşi, dar mai mature acum. Cornelia nu
mai era fetişcana subţirică, ce refuza cu dispreţ băieţos împlinirile. Făptura, de contururi
înmuiate în nuanţe de catifea, făcuse concesii feminităţii.” (Lucian Blaga, Hronicul şi
cîntecul vîrstelor, Bucureşti, Editura Tineretului, 1965, p. 186.)
În vremea în care erau colegi de liceu, Lucian Blaga îi spunea Corneliei „ghiocelul
negru”, gândindu-se la tânăra firavă cu ochi mari şi inteligenţi de care s-a îndrăgostit, mai
târziu, nebuneşte şi pe care a transformat-o în centru al existenţei sale. Iată ce scria despre
ea, prin 1920, când se pregătea să o ceară de soţie: ,,Dacă tu eşti a mea, dacă tu îţi dăruieşti
eul tău – mie, atunci şi eu o să-ţi dăruiesc ţie şi tuturor celorlalţi lucruri frumoase, unice în
felul lor… Altfel, crede-mă, aş închide buzele şi aş tăcea viaţa întreagă, căci nu ar putea
vorbi cineva, dacă te-a pierdut. Aş tăcea retras în mine, şi nimeni n-ar şti după moartea mea,
că am trăit. Un singur izvor am pentru tot ceea ce fac: Tu!” (Cornelia Blaga-
Brediceanu, Jurnale. 1919 ; 1936-1939 ; 1939-1940 ; 1959-1960, Bucureşti, Humanitas,
2016.).
Marele poet, filosof şi diplomat român recunoştea că se simţea pierdut fără ea, de
aceea nu a încetat să o adore, nu a încetat să lupte pentru femeia iubită, cerând-o de nevastă
în ciuda faptului că la început părinţii fetei s-au opus acestei căsătorii.
„Şi simt totuşi ceva precis: te simt pe tine cum îmi pulsezi în sânge – îi scria poetul
Corneliei, în 1917 – Aş vorbi, de renaştere, transformare, transfiguraţiune, dacă nu ţi-ar
părea sentimental. În orice caz în istoria mea individuală s-a început epoca reformaţiunii”
(Lucian Blaga, Corespondenţa, Cluj-Napoca, Dacia, 1989, p. 87.).
Călătoria lui Lucian Blaga în lumea poeziei nu ar fi început niciodată, probabil, dacă
Cornelia nu ar fi fost lângă el, nu l-ar fi încurajat să publice şi nu l-ar fi contactat pe Sextil
Puşcariu, pentru a-i prezenta creaţiile poetice ale soţului ei. Tot Cornelia Blaga a fost cea
care l-a sprijinit în cariera diplomatică, i-a fost confident, muză şi soţie devotată.
Într-adevăr, Lucian şi Cornelia trăiau unul prin celălalt şi se bucurau unul de altul în
clipele de linişte şi calm, dar şi în momentele de cumplită sărăcie şi izolare. Cornelia fiind o
femeie puternică, extraordinar de frumoasă şi inteligentă, a ales totuşi să trăiască în umbra
lui Blaga, pe care l-a susţinut permanent, astfel încât, spre finalul vieţii, când Cornelia
suferea de Alzheimer, credea că este însuşi Blaga, confirmând ceea ce poetul scria, cu ani în
urmă: „Când zic eu, te înţeleg şi pe tine” (Lucian Blaga, Corespondenţa, p. 101.).

75
 [Type here]

Despre povestea lor de dragoste care a depăşit graniţele timpului s-a mai scris, se va
mai scrie, poate, fiindcă, aşa cum recunoştea cu exaltare tinerească Lucian Blaga, a fost o
dragoste „tare ca granitul”, o dragoste ce i-a indus poetului un alt ritm de viaţă, un alt mod de
a gândi, „mai adânc şi mai înalt” (Lucian Blaga, Corespondenţa, p. 105.).
Blaga : ”Un singur izvor am pentru tot ceea ce fac: Tu!”
 Lucian Blaga, în 8 decembrie1918, îi declara Corneliei: , , Dacă tu eşti a mea, dacă tu
îţi dăruieşti eul tău-mie, atunci şi eu o să-ţi dăruiesc ţie şi tuturor celorlalţi lucruri
frumoase, unice în felul lor…Altfel, crede-mă, aş închide buzele şi aş tăcea viaţa întreagă,
căci nu ar putea vorbi cineva, dacă te-a piedut. Aş tăcea retras în mine, şi nimeni n-ar şti
după moartea mea, că am trăit. Un singur izvor am pentru tot ceea ce fac:Tu!”.

Adoua ,,mare dragoste”a fost și Gheorghinescu Vanea, pe care o mângâia cu apelativul

,,domnița” .
Într-o conversaţie cu un amic, Lucian Blaga spune: „Am aflat de la Măriuca, Hossule,
că ai fost la Braşov şi ai vizitat-o pe Domniţa, marea mea dragoste. Ştii că „Nebănuitele
trepte” este dedicată Domniţei! Haide, Hossule, să şedem sub nebănuitele trepte şi să vorbim
de Domniţa”, se arată în lucrarea Feniei Driva.
Lucian Blaga a cunoscut-o pe “Domniţa”, Gherghinescu Vanea, în 1937, în timpul
drumului spre ţară, unde avea să-şi rostească discursul de recepţie la Academia Română.
Visătoarea Domniţă de sub poalele Tâmpei era o fiinţă ieşită din comun, cu o personalitate
puternică, fascinantă, cu o gingăşie sufletească, putere de sesizare, de receptare a liricului cu
putere de stimulare şi inspirare a acestuia dincolo de orizont. Citind din Ciclul „Nebănuitele
trepte” putem reface cu multă uşurinţă portretul Domniţei din fragmentele unor poezii:
„Dumbrava Roşie”: Muşchiul reavăn, negrul murei/Ţine cumpăna căldurei,/Ieşi zeiţă din
sandale/Vrerea e-a măriei tale! /Şi rămâi desculţă-n rouă / Tremură prelung în glas/Întrebarea
de-i aievea/Astă clipă de popas.” Nu de puţine ori când Lucian Blaga poposea la Braşov,
Domniţa invita în casa ei literaţi, artişti, profesori, fapt ce-l mâhnea pe poet. Explicabile sunt
versurile din Încântare: „Domniţă din ţară bârsană, /Lumină sunt, inimă, rană/…Din visuri
născute în zori/trimite-ţi-aş negrele flori/dar teamă îmi e că le pui/la soare-
Domniţa Gherghinescu Vania a rămas în istoria literaturii române drept ultima muză
celebră care l-a vrăjit şi inspirat pe poeţul Lucian Blaga ....

76
 [Type here]

O femeie de o fascinaţie iradiantă şi de o seducţie fatală. Aşa o descriu criticii şi

istoricii pe Domniţa Gherghinescu Vania, cea care a frânt inimi şi a inspirat actul creaţiei
pentru nume celebre ale literaturii române. Până să ajungă amfitrioana fatală în casa căreia
sfârşeau îndrăgostiţi iremediabil poeţii, Domniţa nu avusese parte de o viaţă de răsfăţ.   Pe
numele de fată, Dominica Mocanu a fost un copil orfan şi bolnav de tuberculoză. Internată la
sanatoriul de tuberculoşi de la Gioagiu în 1928, are şansa să o întâlnească pe profesoara
Ecaterina Săndulescu, are a luat-o în grija sa, a ajutat-o să se însănătoşească, s-a ocupat de
educaţia ei şi i-a găsit un soţ. A urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din cadrul
Universităţii Bucureşti, dar din cauza stării precare de sănătate nu a profesat niciodată.   Pe
juristul poet braşovean Dumitru Gherghinescu Vania l-a cunoscut la sanatoriul de la
Gioagiu, unde amândoi se tratau de ftizie. Om de litere, conducător de reviste literare,
Gherghinescu Vania era cu zece ani mai în vârstă decât ea. Se căsătoresc şi se stabilesc la
Braşov, unde casa lor devine cel mai cunoscut salon literar în care se adunau nume mari ale
literaturii române, poeţi, filosofi, pictori sau muzicieni. Toţi roiau în jurul Domniţei şi cei
mai mulţi ajungeau îndrăgostiţi de amfitrioană. Din cauza relaţiilor amoroase în care se
presupune că ar fi fost implicată Domniţa, chiar sub privirile soţului, Gherghinescu Vania îşi
căpătase porecla de „Ştefan Micle” , aluzie la soţul Veronicăi Micle care închisese şi el ani
în şir ochii la relaţiile nevestei.   Pe Domniţa, profesoara Ecaterina Săndulescu avea să să
descrie în volumul ”Din umbra umbrelor” astfel: ”Condusă nu numai de un destin infailibil
de femeie, cât mai ales de zeul ei protector, Gherghinescu Vania, această femeie cu cap
frumos, inteligentă, îndrăzneaţă şi ambiţioasă care îşi crease ad-hoc faima de animatoare a
cercurilor literare braşovene, vreme de o jumătate de veac, s-a aşezat în lumina cea mai
nediscutată din Ţara Bârsei”.
 Într-o perioadă în care poetul era lipsit de inspiraţie, Domniţa i-a insuflat o revigorare
literară. După mai multe întâlniri la Braşov şi Bucureşti în care frumoasa soţie a lui
Gherghinescu Vania îi fură inima lui Blaga, cei doi încep o corespondenţă care a durat câţiva
ani. Blaga devine cel căruia Domniţa i se confesează în legătură cu admiratorii şi viaţa ei. La
rândul lui poetul îi dedică versuri în care femeia visurilor lui se află în centrul atenţiei.

77
 [Type here]

„Domniţă din ţară bârsană, /Lumină sunt, inimă, rană/…Din visuri născute în zori/trimite-
ţi-aş negrele flori/dar teamă îmi e că le pui/la soare-, scria Blaga în 1941 în poezia
”Încântare”.   Aşa cum rememorează Blaga evenimentele din acea perioadă, în romanul său
autobiografic, „Luntrea lui Caron”, ruptura dintre Domniţa şi poet s-ar fi produs în anul
1944. Poetul se arată dezamăgit de frivolitatea celei pe care o divinizase în versuri. Un
anume moment în care Domniţa îl atrage într-o întâlnire aranjată avea să fie povestit de poet
astfel:   „În clipa aceea, de limpeziri fără voie, s-au stins în ochii mei caratele de vrajă ale
aceleia pe care o numisem prietena poeziei, şi apariţia ei deveni aceea a unei hetaire, care-şi
doza calităţile spirituale cu virtuţi frivole, după celebre modele ale antichităţii”. În ciuda
revelaţiei, Blaga va continua să îi scrie muzei sale versuri cuceritoare. Corespndenţa dintre
cei doi va dura însă până în 1948.   
Deşi după epistolele scrise lui Blaga criticii i-au atribuit Domniţei Gherghinescu Vania
un talent literar deosebit, frumoasa muză nu a lăsat moştenire literaturii opere scrise în viaţă.
A fost publicată postum cu părţi din corespondenţa avută cu poetul.
Poezia erotica blagiană ia forma sentimentală a femeilor pe care le-a iubit. Această
poezie este ca o eliberare a ființei de circumstanțele nefaste ale vieții, ca o finalitate absolută
a eului lyric:
,,Și anotimpuri, vânt de miază noapte,
Sau vânt de sud, dacă m-ar căuta,
Pe-o treaptă m-ar găsi, în preajma ta”
În iubire gândurile poetului se limpezesc, peste efemeritatea vietii, când iubirea
învinge:
,,Când orice așteptare s-ar părea deșartă,
Cu putintă-I draga mea,
Un zumzet planetar, de stupi în vară,
……………………………………..
ȘI dincolo în noapte s-ar putea
Ca ochii mei să nu mai moara
De când păstrează-n ei, frumsețea ta”
Poetul scrie adevărate incantații orfice, în tonalități folclorice, adresate dragostei:
,,Dragă-mi este dragostea
Care face stea și stea
Din pământurile noastre
Prin poenile albastre”
Iubirea la Blaga nu are moarte, a iubi înseamnă a dezlega taine, a trăi misterul vieții și
al naturii. A iubi este o veșnică primăvară:
,,A cunoște. Aiubi.
Care-i drumul ce te-ndeamnă?
A cunoaște ce înseamnă?
A iubi-de ce ți-e teamă,
printre flori și-n mare iarbă?

Printre flori și-n mare iarbă,

patimă fără păcate
ne răstoarnă-n infinit,
cu rumoare și ardoare

78
[Type here]

de albine re-ncarnare.
Înc-o data, iar și iară
A iubi e primăvară”
Blaga închină un adevărat imn femeilor:
,,Viori sunt femeile,
Tremur în palmă rasfrânt,
Le slăvesc și le cânt
Pentru sfârșitul de drum
ce-l au pe pământ.
Viori sunt femeile,
vibrație, fără cuvânt,
viori naprinse sub arc,
în flăcări și fum.”

14. NICOLAE IORGA ȘI DRAGOSTEA

79
 [Type here]

Tineretul de astăzi, în vâltoarea timpului prezent, rar mai face recurs la trecutul nostru
şi la oamenii mari pe care i-a avut România. Unul dintre ei este Nicolae Iorga, acest Volaire
al românilor (G. Călinescu), care a fost un fenomen cultural, rar întâlnit în cultura unui
popor. Născut în Botoşani la 17 ianuarie 1871 el a fost istoric, critic literar,
documentarist,dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-
ministru, profesor universitar, academician, orator desăvârşit, cunoscând si vorbind curent 12
limbi, ziarist şi un mare om de cultură, înscriindu-se pe linia lui Dimitrie Cantemir şi Bogdan
Petriceicu Haşdeu, ca unul dintre cei mai mari oameni de cultura ai începutului de secol al
XX-lea.
După terminarea liceului la Botoşani, urmează Universitatea din Iaşi pe care o absolvă
numai într-un an cu ,,magna cum laude”, continuă studiile la Paris, Berlin şi Leipzig,
obtinând doctoratul la numai 23 de ani.
Dotat cu o memorie fenomenală, a scris peste 1250 de volume si 25.000 de articole.
Opera istorică cuprinde diverse domenii: monografii de oraşe, de domnitori, de familii,
istoria bisericii, a armatei, a comerţului, a literaturii, a tipăriturilor, a călătoriilor, etc.
A fost unul dintre doctrinarii semănă torismului, a editat şi condus numeroase ziare si
reviste, ca un bun orator a ţinut conferinţe la radio, ascultate de întreg poporul.

80
 [Type here]

Dar a fost şi un vizionar, văzând în fascism un cancer care se întinde. De altfel sfârşitul
lui tragic se leagă de acest fapt. Bestiile în cămăşi verzi l-au asasinat în pădurea de la Strejnic
în noaptea de 27 noiembrie 1940, lăsând îndoliata intreaga lume intelectuală. Ca urmare 47
de universităţi din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.
Aşa a sfârşit unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai ţării noastre, lăsând pe masa
de lucru ,,Istoriografia lumii” neterminată.
Și acum să vorbim de3spre dragoste :
Căsătoria cu Maria Tasu, cea care îi jurase iubire veşnică, în 1890, pe când amândoi
erau foarte tineri, pare să meargă bine. Florica şi Petru, copiii lor, sunt deja mărişori. Nimic
nu lasă să se întrevadă marea criză personală din toamna lui 1899. Şi totuşi, în noiembrie,
Iorga scrie cât de înfiorător de nenorocit” se simte.
Momentul marchează începutul unei perioade de mari insatisfacţii. Stilul său polemic
la adresa unor nume consacrate ale vremii atrage o întreagă coaliţie împotriva sa. Se
propune, nici mai mult, nici mai puţin, excluderea sa din Academie. Iar atacurile inamicilor
ajung să atingă inclusiv chestiuni de ordin familial. Iată ce scria la 28 de ani ;
,,Nu-ţi poţi închipui ce înfiorător de nenorocit sunt. Destul să-ţi spun că, deşi-mi
trăiesc copiii, eu nu mai am familie.(Nicolae Iorga, noiembrie 1899, scrisoare către Ion
Bianu)”
Prins sub povara propriilor ambiţii, atacat din toate părţile pe scena publică şi văduvit de
tandreţea partenerei de viaţă, tânărul Iorga decide numaidecât să o rupă cu vechea viaţă, care
se suprapunea, în bună măsură, peste fulminanta sa ascensiune de la finele secolului al XIX-
lea.
Cere divorţul de Maria, invocând ,,traiul rău”, abaterile sale de la ,,datoriile conjugale”
şi ,,insultele grave” care i s-au adus, şi se foloseşte de întreaga sa influenţă, pentru a obţine o
soluţie cât mai rapidă. Ştie că nu mai poate continua astfel şi ştie şi cum i-ar prii să trăiască
pe viitor: într-un mediu cald şi prietenos, alături de o femeie înţelegătoare şi cultivată, care
să-i fie nu doar parteneră de viaţă, ci şi tovarăşă de studiu.
În vara anului 1900, pe când se afla la Braşov pentru studierea arhivelor, Iorga a locuit
în casa prietenului său Ion Bogdan. Îi cunoaşte toată familia şi, se spune că,  la început, s-a
ataşat sentimental de Maria, fiica cea mare a familiei Bogdan. S-a îndrăgostit însă, brusc de
Ecaterina, mezina familiei. Iorga a cerut-o de nevastă prin intermediul unei epistole  „Vom
trece poate cândva amândoi pe aici, când sufletele amândurora vor fi senine şi vom fi
mulţămiţi, iubindu-ne unul pe altul. Cât aştept să fii nevasta mea şi cât de puţin mă împac la
Bucureşti şi aici, cu cei mai mulţi, cari mi se par aşa de meschini, de ordinari, de urâţi în
firea lor pe lângă bunul şi frumosul mieu copil de la Braşov, pe lângă... (lasă-mă să zic) pe
lângă tine, Catincă", îi scria Catincăi în septembrie 1900. 
Cel mai prolific scriitor român, cărturarul Nicolae Iorga, i-a scris Catincăi Bogdan 129
de scrisori pentru a o convinge de iubirea lui. Scriitorul a continuat să-i scrie soţiei cuvinte
de dor şi în timpul celor aproape patru decenii de căsnicie. Tot ce căuta sentimentalul Iorga
la o femeie avea să găsească la tânăra blondă Catinca din Braşov.  Şapte copii, trei băieţi şi
două fete, i-a dăruit partenera de viaţă lui Iorga. Pe tot parcursul căsniciei, Iorga a continuat
să îi scrie Catincăi din pelegrinări. „Ţie nu-ţi pot spune cât dor am de tine. Vorbele s-au
învechit demult şi nu se mai potrivesc cu un suflet care nu vrea să împrumute de nicăiri ce
ar vrea să-ţi spuie. De aş mai avea norocul să te văd, sănătoasă şi - bagă bine de seamă -
tânără şi frumoasă, îngrijită de tine, ca suflet şi trup, cum ţi-e datoria”.

81
 [Type here]

În cele129 de scrisori găsim declarații de la versuri naive şi aluzii delicate, la

mărturisiri exaltate şi rugi dezarmante.
Cele 129 de scrisori sunt mărturisirea celei dintâi iubiri care a ars până la moartea
dramatică a marelui istoric român. 129 de scrisori şi-apoi alte sute, în care Nicolae Iorga,
teribilul geniu de la începutul secolul trecut, lasă deoparte stilistica savantă a
academicianului şi morga militantului politic, pentru a ni se descoperi copilăros şi tandru,
pasional şi fermecător, cum puţini ni l-am fi imaginat.

,,Dragă Catincă,
(…) n-am căpătat încă lămuriri asupra unui punct foarte însemnat:anume dacă eşti tot
mică şi n-ai crescut. E foarte interesant să ştiu: dacă ai crescut, e păcat, fiindcă aşa de bine-
ţi stătea când erai mică! Dar e şi bine, pentru că atunci, ştii cine-ţi place şi cine nu-ţi place,
ceea ce mi-ai spus că nu ştiai, fiindcă erai mică. Dar tot prefer să aflu că nu poţi lega aceste
noţiuni: om şi iubire, decât să te văd mare… Deci sunt convins că te voi găsi tot aşa, un
fragment frumos de domnişoară blondă. Îmi eşti dragă. (Nicolae Iorga, 4 septembrie 1900,
scrisoare de la Sibiu către Catinca Bogdan)’”,,Deci peste două-trei zile, o să ai… neplăcerea
de a mă vedea. Eu sunt foarte curios să văd pe cine voi găsi: pe vechea domnişoară Catinca,
aceea care râdea aşa de dulce, când îi exprimam ce planuri am faţă de biserica din cetate,
ori cealaltă, de la plecare. Dar îmi sunt dragi amândouă: şi cea bună, şi cea rea.(Nicolae
Iorga, 7 septembrie 1900, scrisoare de la Sibiu către Catinca Bogdan)
Departe de Catinca, Iorga e măcinat de dor. Sunt zile în care îi scrie şi de două ori! Cu
trecerea săptămânilor, ajunge să îi trimită iubitei sale colecţii întregi de ilustrate dintre cele
mai exotice, scene din cultura japoneză sau din cea chineză, apoi din ceaitaliană, până ajunge
la colecţii de timbre bulgăreşti… Şi, deşi are sprijinul fraţilor tinerei braşovence – Iancu
Bogdan îi transmite că ar fi foarte mândru ca cel mai bun prieten şi cel mai distins coleg al
său să-i devie ,,cumnat”
Nicu Iorga are de înfruntat răceala rarelor scrisori care-i vin dinspre Catinca.
Într-unul dintre desele momente de exasperare din exilurile sale academice, Iorga glumeşte,
pe spatele unei ilustrate, imitând stilul foarte scorţos al răspunsurilor Catincăi: ,,Stimată
domnişoară Catinca Bogdan, am primit onorata Domniei Voastre epistolă, cu data de
„Braşov, 13 oct. 1900″. Astăzi, 14 octombrie 1900, îmi permit a vă răspunde, asigurându-vă
că m-am bucurat sincer aflând că v-au plăcut lucrurile trimese de mine. Găsesc foarte
natural ca d-voastră să nu vă fi aşteptat la ele. Vă rog a primi salutările mele. N. Iorga,
profesor la Universitate, Str. Icoanei, 64”.
Într-adevăr, Catinca răspunde cu multă răceală scrisorilor de început ale lui Nicolae
Iorga. Dar răceala aceasta e, pe undeva, de înţeles, pentru că Iorga era în acea perioadă în plin
proces de divorţ. Avizat de această sensibilitate a Catincăi, savantul o ţine mereu la curent cu
mersul procesului şi cu eforturile pe care le face pentru ca el să se încheie cât mai curând.
,,Acest termen e ultimul, şi-mi e permis să sper că la 1 nov. voi fi liber. Deci, de la 1, am
dreptul să fii altfel cu mine. Aşa-i? Te sărut mult, mult… Să ştii că de la şedinţă încolo sunt
logodnicul tău, că ai să-mi zici tu şi ai să mă laşi să te sărut. Aşa-i? Aşa-i? Să răspunzi,
micuţo”, scrie Iorga, entuziast, pe 30 octombrie 1900.
În ciuda temerilor constantem exprimate de savant şi a reticenţei care persistă în
rândurile pe care le primeşte de la Braşov, după întâlnirea cu Catinca din septembrie,
Nicolae Iorga primeşte promisiunea logodnei pentru începutul anului viitor, după

82
 [Type here]

pronunţarea divorţului. Deferentul Dragă Catinca” devine, imediat după acea întâlnire, un
efuziv Alla graziosissima signorina Catinca”, iar Îmi eşti dragă” se transformă, peste noapte,
în Te sărut dulce” sau Te iubesc!”…
,,Aici petrec bine între prieteni, şi nu-mi lipseşte decât dulcea mea logodnică. Ieri am
fost la masă la Cuza. Are cea mai cuminte femeie ce se poate închipui: urăşte modele şi
petrecerile
şi ajută la lucrul ştiinţific pe bărbatul ei. Aşa o să fii şi tu pentrumine.”
(Nicolae Iorga, 28 septembrie 1900, scrisoare de la Iaşi către Catinca Bogdan)
,,La 4 februar (1901, n.r.) a fost nunta, într-un cerc foarte restrâns, acum aş zice prea
restrâns. Dar cum ar fi fost altfel, când nici invitaţii de nuntă nu am făcut? (…) Nici musică,
nici altceva, care să fi dat o notă mai de veselie”, nota melancolic Catinca Iorga, 30 de ani
mai târziu, pe foaia unui caiet. ,,O cununie simplă, grăbită, probabil, de nerăbdarea lui
Iorga. Multe rude nici nu apucă să ajungă la nuntă, nici fratele savantului, nici mama sa,
nici bunii săi prieteni, Iancu şi Iorgu Bogdan, fraţii Catincăi, susţinători entuziaşti ai
relaţiei celor doi tineri. Ca să pară mai tânăr, deşi avea doar 29 de ani, Nicu Iorga îşi tunde
barba cea lungă, care avea să devină marcă a imaginii sale.”
Imediat după nuntă, Nicolae şi Catinca merg în Italia, la Florenţa. Nu avea să fie însă o
lună de miere, căci Iorga şi soţia sa petrec majoritatea timpului în biblioteci, arhive şi muzee.
Avea să fie, mai degrabă, începutul unui an de încercare pentru tânărul cuplu. Scrisorile
trimise în ţară de Catinca scot în evidenţă destule neînţelegeri între cei doi, precum şi detalii
despre cât de greu de suportat sunt capriciile unui soţ total absorbit de munca sa. Atmosfera
încinsă din periplul italian dă naştere unor momente savuroase adesea în dramatismul lor,
exagerat, de moment.
Bunăoară, pe un colţ de ziar unguresc, Iorga nota, la Pesta, în august 1901, ,,Pentru că
a cumpărat brânză puturoasă şi mere acre, Catinca: 1) S-a dat dracului; 2) A spus că
vorbesc „tare, tare”; 3) Că nu mai poate suferi; 4) Că o să moară într-un an; 5) Şi că e
gata să mântuie tot. 8 ceasuri de sară. Până la 9, cine ştie ce va mai spune”.
După mulţi ani, istoricul Andrei Pippidi, nepotul lui Nicolae Iorga, a găsit această
bucăţică de ziar împăturită cu grijă într-un plic pe care Catinca scrisese: Document de la a
şasea lună din căsătoria noastră. Amare zile!”.
Dar spre deosebire de Maria, prima soţie a savantului, Catinca înţelege bine câtă
nevoie are Nicolae Iorga de sprijinul ei şi se înhamă, cu tenacitate ardelenească, la marea
operă pe care Iorga o punea la cale. Îi ţine corespondenţa, îi ordonează lucrările, transcrie
manuscrise, îl ajută cu preţioase traduceri. Catinca e pentru Iorga mai mult decât o soţie
grijulie, e un adevărat partener de viaţă, e de fapt cea mai importantă colaboratoare a lui
Iorga. Exact ceea ce Iorga îşi dorea mai mult, ce remarcase la soţia prietenului A. C. Cuza:
cea mai cuminte femeie ce se poate închipui”, care urăşte modele şi petrecerile şi ajută la
lucrul ştiinţific pe bărbatul ei”.
În primii ani de căsnicie, până la naşterea primilor patru copii, Catinca îl însoţeşte peste
tot pe Nicolae Iorga, şi la Paris, şi la Budapesta, şi la Cracovia, Cluj, Sofia sau
Istanbul, la conferinţe şi în deplasările documentare.
Încântat de devotamentul şi de calităţile de cercetător ale soţiei sale, savantul nu scapă
nici un prilej să atragă atenţia în mod public asupra binecuvântării de a o avea pe Catinca
alături. În august 1900, Iorga mărturiseşte că e ajutat în arhivele de la Budapesta,, de soţia
mea, care îmi face grelele traduceri din ungureşte”. Apoi, în introducerea volumului despre

83
 [Type here]

războaiele de cucerire ale lui Mihai Viteazul, precizează că pentru documentele ungureşti,,,
traducerea mi-a fost făcută de un colaborator pe cât de statornic, pe atât de modest”.
După 1907, cu patru copii deja şi cu multe probleme pe cap, Catinca şi Nicolae Iorga
decid să lase la o parte viaţa tumultoasă a Bucureştiului şi să se mute într-un târguşor liniştit,
unde savantul însuşi visa să găsească un loc prielnic pentru ambiţioasele sale proiecte
culturale. Când află despre Vălenii de Munte, Catinca e în al nouălea cer, chiar dacă nu
vizitase niciodată locul! Probabil că ,,ardeleancă şi econoamă de casă cum era ea”, se şi
interesase cum se trăia pe acolo.
,,Vreau doar atâta să le spun copiilor mei că, fără sacrificarea mea, tatăl lor nu ar fi
fost în stare să facă tot ce a făcut. Forţele mele, până la extenuare, au fost puse la dispoziţia
lui. Cu jurământ o pot spune, că nu am trăit nici o zi pentru mine, decât cu foarte rari
excepţii, când am fost singură acasă. Eu nu am putut cânta, nici plânge, când am simţit
nevoia… Doar în rare cazuri, în lipsa lui… Îmi dau seama că e nevoie de suferinţa mea
pentru împlinirea unor lucruri mai mari… Un lucru este sigur: că nu regret că am servit o
mare minte, poate unică în timpul de faţă.”
(Catinca Iorga, 30 aprilie 1932, însemnare în jurnalul intim)

RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

84
 [Type here]

15.Regizorul și poetul Radu Stanca:

„Eşti, de acum înainte, înţelesul meu cel mai intim”

Uitat sau neglijat, poetul Radu Stanca trebuie reinventat. El și-a regizat propriul
spectacol interior, amestecat cu feeria visului și izbucnirile indiscrete ale unei sensibilități
torturate, coborând prematur faldurile catifelei unei scene căzută prea repede peste viața lui.

Radu Stanca cu soția și copilul

Pe 26 decembrie 1962 se stingea din viață la București poetul Radu Stanca. Ardelean
de origine, un timp asistentul lui Blaga, a crescut într-o familie cu frumoase tradiții
intelectuale. Mama sa era o rudă îndepărtată a lui Titu Maiorescu, iar tatăl său un fervent
iubitor de literatură.
Dramaturg, eseist, autor de aforisme și regizor de prestigiu, dar mai ales poet, Radu
Stanca a trecut ca un meteor prin literatura română.
În 1951 se căsătoreşte  cu Dorina Ghibu (i se spunea Doti), actriţă de la Teatrul
Naţional din Cluj, cu care poartă o avidă corepondenţă atât înainte de căsătorie, cât şi după,
în perioadele când era la Sibiu sau Bucureşti.

85
 [Type here]

Numele ei la naștere era Dorina, Dorina Ghibu, dar, pentru cîtă vreme va exista
literatura română, va rămîne „Doti”. Căci, din dorința lui Radu Stanca, integrala poeziei lui
trebuie să aibă ca titlu: Doti.
Era așa de frumoasă, încît, precum la muzica lui Mozart, îți trebuie un timp de
reculegere pentru a-ți da seama că, sub uluitoarea frumusețe, se află o inextricabilă
complexitate.
A avut un talent actoricesc puternic, astfel încît a putut interpreta, în cele două teatre în
care a fost angajată – cel din Cluj și cel din Sibiu – orice fel de rol, de tragedie, de dramă, de
comedie. Doti a jucat în „Othello”, „Cei din urmă”, „Hangița”, „Maria Stuart”, „Suflete
tari”, „O scrisoare pierdută”, „Casa inimilor sfărîmate”, „Omul cu mîrțoaga”, „Hora
domnițelor”, „Ondine”, „Trei surori”, „Jocul dragostei și-al întîmplării” și multe altele.
A lucrat cu regizori mari, cu Marieta Sadova la Teatrul din Cluj, unde a fost angajată
imediat după absolvirea Conservatorului de Muzică și Artă Dramatică din Cluj (1948), apoi
cu Radu Stanca, regizorul care a introdus, în teatrele în care a lucrat – acela din Sibiu, apoi,
din 1961, Naționalul din Cluj – un stil regizoral modern, de școală nouă, nondeclamativă,
simbolică (el numea propriul stil teatral „euphorionist”, de la personajul lui Goethe,
Euphorion, care îmbină spiritul cu materia, intelectul cu senzualitatea, gravitatea cu ludicul
și așa mai departe).

„S-a coborît Dumnezeu în mine, prin tine”

86
 [Type here]

După ce-a văzut-o în Hangița, după Goldoni, I. Negoițescu i-a declarat superbei actrițe:
„În adevăr te admir și te prețuiesc extraordinar de mult, după ce te-am văzut întrupînd
Hangița lui Goldoni. Întîlnirea ta cu Radu (și prin el cu Euphorion) e o întîmplare nu numai
norocoasă dar și fericit fatală”.
La fel, G. Ciprian, după ce a văzut-o în spectacolul după piesa sa Omul cu mîrțoaga, în
care Doti a interpretat rolul Anei, i-a declarat: „Păstrez încă viu, proaspăt și turburător,
parfumul feminității dumitale; dar te rog să crezi că în aceiași măsură – și poate chiar mai
mult – îți prețuiesc și savurez talentul. Căci vampe sunt pe lume multe, chiar printre actrițe,
dar puține au focul sacru, darul de a cuceri și trece rampa”; iar în „Măscărici și mîzgălici”,
volumul său de amintiri teatrale, a revenit: „s-ar face un gest de artistică echitate dacă
frumoasa și talentata actriță ar fi chemată să joace pe una din scenele din capitală”.
Doti s-a născut în 26 noiembrie 1927, la Tîrgu Mureș, într-o familie de burghezie
intelectuală – tatăl ei era medic militar – tipică pentru prima jumătate a secolului XX din
Ardeal. În anul 1948, pe cînd termina Conservatorul, l-a cunoscut, într-un „amiaz ploios” de
început de vară, pe Radu Stanca, atunci regizor la Teatrul din Sibiu. După ce-a petrecut cu
Doti o jumătate de zi, tînărul scriitor a recunoscut în ea, fermecat, o „amică” și o „ideală
întruchipare a plăsmuirilor mele teatrale”.

S-au căsătorit în iunie 1951. „S-a coborît Dumnezeu în mine, prin tine”, îi scria
transfigurat Radu lui Doti, la două zile după cununie.
În momentul căsătoriei, Doti, actriță la Teatrul Național din Cluj, era deja recunoscută
ca un talent dramatic ieșit din comun. Iar Radu Stanca, șeful și teoreticianul Cercului Literar
– grupare literară lansată public de E. Lovinescu în mai 1943, cu puțin înainte de moartea
marelui critic -, începuse să își facă, în ciuda epocii ostile, totalitar-socialiste, pe lîngă
renumele de regizor, și un renume de poet și dramaturg. De la bun început, Radu a intuit în
Doti, foarte exact, o ființă discretă.
Portretul ei poate fi reconstituit mai ales din reflexele pe care le-a lăsat în ceilați ca-n
oglindă. La auzul numelui ei, Blaga a exclamat, admirativ: „Ce fată frumoasă,
impresionantă!”.
Portretul ei l-a trasat, tușă cu tușă, Radu Stanca însuși, în scrisorile de dragoste pe care
i le-a scris cînd el era regizor la Sibiu și ea actriță la Cluj, și, invers, cînd el se transferase la
Teatrul Național din Cluj iar ea, nereușind încă să se mute, rămăsese la Sibiu. Sînt cele mai
frumoase scrisori de iubire din literatura română, imnuri care ating intensitatea sacră a
Cîntării Cîntărilor:
„Îți mulțumesc, iubito. Îți mulțumesc că exiști. Își mulțumesc că trupul tău e tăiat de o
mînă de meșter. Îți mulțumesc că părul tău are culoarea frunzelor de măslin; îți multumesc că
grumajii tăi sunt înalți și subțiri ca o turlă de biserică și că umerii tăi sunt rotunzi ca valul
înspumat al mării; îți mulțumesc că sînii tăi sunt plini de vinul întremător al ciorchinelui
pietros; că pîntecul tău e ca un deal nins, pe care urcă turmele de miei ale zeilor; că ochii tăi
sunt oglinda în care se înfrumusețează zînele, înainte de a ieși noaptea, în poiene, la horă. Îți
multumesc! Îți mulțumesc că ești – și, pentru că, fiind, mi-ai dat prilejul să fiu; să fiu, mai
presus de orice, al tău, parte din tine, Radu”.
Cuplul lor, adevărată „cetate de artă și viață inexpugnabilă”, a stat de la început nu
numai sub semnul iubirii depline, ci și sub avertismentul, tragic, al timpului limitat pe care îl
are la dispoziție. „Eu nu voi trăi o veșnicie. Atunci de ce-mi sunt luate, din scurta mea viață,
clipe cînd aș putea contempla perfecțiunea… Fiecare zi pe care o petrec fără tine e un

87
 [Type here]

mormînt întunecat și greu…”, se plîngea Radu, care era bolnav de tuberculoză și știa că va
sfîrși tînăr.
Victorița Timaru-Vartic, verișoara lui dulce, mi-a spus că pe Radu teatrul l-a omorît.
Ceea ce, într-un anumit sens, este adevărat, căci Radu, deși medicul îi recomandase repaos
absolut vreme de un an, pentru ca plămînii lui să se poată reface, și deși avea un fiu, pe
Barbu, născut în 24 septembrie 1954, nu și-a îngăduit acest răgaz.
A murit în noaptea de 25 spre 26 decembrie 1962, în brațele lui Doti. Iar în mai puțin
de șase luni, în data de 13 spre 14 iunie 1963, a murit, dintr-o eroare medicală, în urma unei
operații de apendicită, Barbu, fiul lor. Așa că pentru Doti tragedia a fost deplină. Nu s-a
recăsătorit, pentru că Radu îi ceruse să nu se recăsătorească. E adevărat, cînd i-a cerut asta,
Barbu trăia. Oricum, Doti i-a respectat în absolut dorința.
Așa că viața ei a fost ritmată de calendarul ei cu cei pierduți. De ziua nașterii fiului lor,
umplea casa de flori și își petrecea ziua gîndindu-se la el.
În noaptea de 13 spre 14 iunie veghea pierderea lui Barbu. În noaptea de 25 spre 26
decembrie, comemora moartea lui Radu, recitind scrisorile de la el.
Ea și-a transferat voluntar toată atenția și tot talentul de pe teatru pe editarea operei lui
Radu, aflată la moartea lui, din cauza cenzurii socialiste, în întregime în manuscris. Cu o
răbdare de Penelopă, Doti a dactilografiat și a pus în ordine, adică în volume, toate
manuscrisele lui Radu, respectînd de fiecare dată indicațiile lui: căci el o avertizase, mereu,
„Fii atentă, tu va trebui, cîndva, să le pui în ordine şi să le publici”.
La urmă de tot, a îngăduit, cu greu și numai după insistențe, și publicarea, întîi în
grupaje apărute în revista Apostrof, apoi și în volum, a scrisorilor de dragoste de la Radu: a
permis să iasă la lumină cele mai frumoase cîntări de dragoste care au fost vreodată
închipuite în limba română. Iar eu nădăjduiesc că undeva în apartamentul ei – al lor: al lui
Doti, Radu și Barbu -, apartament pe care l-a lăsat Facultății de Teatru a Universității Babeș-
Bolyai, se află și scrisorile ei către Radu, și că acestea vor fi, la rîndul lor, publicate.
După ce i-a pierdut pe cei pe care i-a iubit, Doti a trăit singură – vreme de 57 de ani. A
murit în noaptea de 19 spre 20 august a.c. Vineri, 23 august, a fost înmormîntată în Cimititul
Central din Cluj, alături de Radu și de Barbu.

Scrisorile sunt foarte frumoase, redau atât sentimentele celor doi, cât şi planurile lor de
viitor – au fost publicate într-un număr al revistei clujene Apostrof, într-un material amplu
semnat de Ion Vârtic.Una dintre scrisori, pe care o redăm fragmentar, a fost trimisă de Radu
Stanca pe 6 martie 1951, de la Sibiu, cu câteva zile înainte de căsătorie, scrisoare care este o
adevărată declaraţie de dragoste şi un jurământ de iubire.
„Doti, draga mea
Sunt tot numai aşteptare, numai dor de tine. Un singur gând, o singură râvnă:aceea
de a fi, din nou, aproape de tine, aproape de îmbrăţişarea ta, de apa vie a buzelor tale –
mereu dorindu-te, mereu setos de frumuseţea ta fără asemănare.
Iată! Peste câteva zile vei fi soţia mea. La acest gând, cele mai pure zone ale
spiritului se deschid înainte-mi – şi stau ca în faţa celui mai sublim act al desăvârşirii. Un
jurământ sfânt mi se naşte pe buze, acum în preajma marei împliniri, şi totul se leagă de
azi înainte, pentru mine, de acest jurământ. Lui voi închina ceea ce e mai bun în mine
îndeplinirii lui – căci jur să mă închin cu totul pentru fericirea ta;să-mi dăruiesc toate
puterile inimii idealurilor tale;să sfinţesc cu sârguinţă altarul căsniciei noatre cu harul
celei mai dumnezeieşti iubiri.”

88
 [Type here]

În perioada începuturilor sale poetice el se distinge printr-o poezie erotică naiv-

sentimentală, închinată iubitei..:
„Desprins din întristare și rupt din nemurire
Îți simpt în palme trupul din care mă descânt”
Alte poeme anunță baladescul de mai târziu, prevestind teme lirice fundamentale:
„În pașii tăi se leagă tristeți nenumărate” (Divertisment)
Poetul tristeții devine cu timpul poetul durerii, o melancolie muzicală și reflexivă:
„Căutând visările-n tristețe
Și aflând tristețile-n visare
Eu sunt un zeu cu două fețe
Și-o singură înfățișare.” (Horoscop)
Una din formulele liricii lui este aceea a spectacolului rar și somptuos, dezvoltare a
unei imaginații inepuizabile. Să nu uităm că Radu Stanca a fost și un mare om de teatru cu o
nouă intuiție funcțională a decorului, a grimei, a costumului, a gestului, totul fiind tratat într-
o manieră stilizată, de esență romantică, lesne descifrabilă și în poezie:
„Pe socluri mari și verzi dorm lei regești
Și prin alei se plimbă triști păunii
Cadâne moi cu lungi și grele funii
Târăsc prin ierburi leneșe calești.
La geamuri vergi albastre străjuiesc
Și prin odăi, din amfore rotunde
Un fum verzui desbracă și ascunde
Bazine cu făpturi ce dănțuiesc.”
Balada și conturul baladesc în lirica lui de confesiune directă intervin ca un punct de
cristalizare și, deopotrivă, ca o modalitate de disciplinare a discursului poetic de tip schiller-

89
 [Type here]

ian. Gradația sentimentului se realizează prin volute largi, culminând cu strofe de o frapantă
frumusețe:
„Dar flăcările crește-vor mereu
Crește-va mult și strania orgie
Și în curând, flămând, iubitul meu,
Întâiul meu iubit, fără s-o știe,
Mă va cuprinde-atât de mult în el
Încât nu va putea să mai despartă
De trupul lui pe-al meu- și-n alb inel
Mă va iubi fum svelt și ceață moartă” (Lamentația Ioanei D Arcpe rug.)
Poet al Sibiului, „cneazul valah”, se stinge la porțile cetății, vrăjit de un„coral
luminos”. Cuprins de mari neliniști interioare, el intră într-un Sibiu ca un zeu:
„Intru-n Sibiu cum intră-n ceață luna
Mai mult alunecând decât cu pasul
Și-n liniștea ce-ascunde-n ea furtuna
Ascult cum bate-n turnul straniu ceasul.
Într-n Sibiu livid, sătul de viață
Dar pregătit pe străzile uitate
În fiecare clipă să dau față
Cu mortul care umblă prin cetate” (Nocturnă)
Motivul morții, presimțirile funeste care au cutreierat marile singurătăți ale poetului au
o esență tragică. Moartea e o „afacere-nsemnată” pusă la cale într-un decor intim:
Iată-ntrebarea care-mi rupe tăcerile:
Dacă mor, scap de toate durerile?
Dacă trec Styxul, apa nopților, sumbrelor,
Capăt iertarea ta, demon al umbrelor?
…………………………………………
Stau întins, nemișcat, ca-ntr-o pivniță rece?
Sau un sol misterios pe-alt pământ mă petrece? (Poemul Fluviilor)
Sau:
„M-aplec cu toate frunzele-n vânt
De pe-un mormânt pe celălalt mormânt
Și mă îndoi, gemând, cu trunchiul greu
Când într-un sens, când în alt sens mereu: (M-aplec)
Poezia erotica, închinată iubitei, ne arată o iubită hieratică cu descifrări magice:
„Ia-mi palma desfăcută și citește:
Nu soarta mea e-n ea, ci soarta ta”. (Doti)
Expresie a unei profunde dezolări, despărțirea îndrăgostiților înseamnă smulgerea
nemiloasă a „ frunzei albastre” de pe o „ creangă de aur”:
„O să rămâi în mine și după ce-o să pleci
La fel de nepătrunsă, la fel de-mbietoare,
O insulă ciudată cu drumuri și poteci
Ce nu duc nicăierea sărmana mea plimbare.”(Poem)
Adesea intimitatea afectivă devine tulburătoare când iubita este asociată umbrei
nemiloase a morții:
„O, dacă moartea ar avea paloarea

90
 [Type here]

Obrajilor tăi dragi, înfiorarea

Buzelor tale umede și calde
Mă învoi în unda-i să mă scalde.”(O, dacă moartea…)
O altă față a poeziei lui Radu Stanca este aceea a solidarității cu idealurile colective,
sau orfismul fascinant al forțele lui ascunse:
„Am încă-n suflet flaute nesătule
Ce-ar mai putea trezi tăceri destule
…………………………………..
Și nu mă pot opri să nu țin pasul
cu cântecul ce-mi descleștează glasul”.

Dorina la bătrânețe
Bibliogafie:
1.Radu Stanca- Versuri, Ed. Dacia, 1980,
2.Literatura română contemporană,Poezia, Editura Academiei, 1980

91
 [Type here]

16. ARGHEZI ȘI DRAGOSTEA

Tudor Arghezi, poet, prozator şi gazetar cu o carieră literară întinsă şi foarte bogată,
unul dintre autorii de prim rang ai perioadei interbelice. Biografia sciitorului, plină de
cotituri, a rămas până astăzi controversată în multe detalii. S-a născut la 23 mai 1880 la
Bucureşti, într-o familie originară din Cărbuneşti – judeţul Gorj. Numele său adevărat a fost
Ion N. Theodorescu; pseudonimul Arghezi este explicat de scriitor ca fiind în legătură cu
Argesis, vechiul nume al râului Argeş. Copilăria nu i-a lăsat scriitorului decât amintiri
dureroase, acesta mărturisind: “Este cea mai amară vârstă a vieţii. N-aş mai voi să fiu o dată
copil”.
. Părinţii scriitorului născut în Bucureşti au fost originari din judeţul Gorj, „cel mai
sărac şi mai pietros din regiune", după propria mărturisire, cu „ţărani primitivi" şi un
„folclor admirabil": „Cu vocabularul restrâns al cuţitului îşi aranjau ei tărăşeniile de
dragoste sau interesele. În ce mă priveşte, cred că şi eu port în umbră o părticică din acest
cuţit familial", povestea scriitorul.
În perioada de şcoală, câteva chipuri i-au încălzit sufletul. Pe blândul învăţător
Abramescu şi pe profesorul de română Gîrbea îi va evoca, peste ani, cu dragoste şi
recunoştinţă.
Între 1891-1896 a urmat cursurile Liceului “Sfântul Sava”, perioadă în care se
împrieteneşte cu viitorii scriitori Gala Galaction şi N. D. Cocea. “… această prietenie a
alcătuit pentru noi o insulă, o concretizare de aspiraţii comune … pentru toată viaţa. Insula
noastră nu a cunoscut invidia şi orgoliul”. În 1896, la 16 ani se produce şi debutul său
literar, sub îndrumarea lui Alexandru Macedonski, în revista “Liga Ortodoxă”. Poetul se
semnează cu numele său real, Ion Theo. Nu-şi încheie studiile, începe să lucreze în fabrică.
Începând cu 1900 şi până în 1904, poetul este călugăr la Mănăstirea Cernica. Acolo, în
liniştea chiliei va învăţa, pe îndelete, taina mânuirii cuvintelor. Gurile rele vorbesc de o
dragoste cu o călugăriță, din care a rezultat un copil pe care niciodată nu l-a recunoscut.
În 1905 pleacă într-o călătorie prin străinătate, la Paris apoi prin Elveţia, la Mănăstirea
Cordelierilor, unde este rugat insistent să devină catolic. Plictisit de insistenţe, se mută la
Geneva, unde scrie poezii, asistă la cursurile universităţii şi lucrează într-un atelier de inele şi
capace de ceasornice din aur pentru a-şi câştiga existenţa. Totodată, în cursul anului 1909
vizitează Italia.
În 1912 revine în România. Până în 1916, când România intră în primul război
mondial, publică versuri, pamflete şi articole polemice la “Facla”, “Viaţa Românească”,
“Teatru”, “Rampa”. În 1918, în timpul realizării Marii Uniri, împreună cu alţi 11 ziarişti şi
scriitori este închis în penitenciarul Văcăreşti, acuzat de trădare pentru că se pronunţase în
favoarea neutralităţii României în primul război mondial.
Prima sa carte de poezie, “Cuvinte potrivite” apare, cu întârziere, în 1927. Poetul avea
47 de ani. Sub direcţia sa, în anul următor, apare ziarul “Bilete de papagal”. Debutul în
proză se produce în 1929, odată cu apariţia cărţii “Icoane de lemn”.
În 1931 apare volumul de versuri “Flori de mucigai”, legat ca de altfel şi “Poarta
neagră” de anii de detenţie. Tot acum, pentru copii, publică volumul în proză “Cartea cu
jucării”, inaugurând o direcţie secundară în creaţia sa, ce va continua mai apoi cu volumele:
“Cântec de adormit Mitzura”, “Buruieni”, “Mărţişoare”, “Prisaca”, “Zdreanţă”, etc.

92
 [Type here]

În 1934 apare romanul “Ochii maicii domnului” în care este evocată dragostea maternă
şi devotamentul filial. Urmează în 1935 “Versuri de seară”, romanul “Cimitirul Buna-
Vestire” – 1936, volumul de versuri “Hore” – 1939, romanul “Lina” – 1942.
Sub genericul “Bilete de papagal” publică pamflete usturătoare pentru care este
cercetat de poliţie (1943). La 30 septembrie 1943 apare excepţionalul pamflet “Baroane” în
care este atacat ambasadorul german la Bucureşti, Manfred von Killinger. Ziarul este imediat
confiscat iar autorul închis la Bucureşti şi ulterior în lagărul de la Târgu Jiu.
Odată cu instaurarea regimului comunist, în 1944, iese din lagăr. Este reabilitat, distins
cu titluri şi premii, ales membru al Academiei Române şi sărbătorit ca poet naţional la 80 şi
85 de ani. În 1965, Universitatea din Viena îi decernează premiul “Gottfried von Herder”, iar
Academia Sârbă de Ştiinţe îl alege membru al secţiei de literatură. Publică: “1907 – peisaje”,
“Cântare omului”, “Stihuri pestriţe”, “Poeme noi”, “Cu bastonul prin Bucureşti”.
Deși Arghezi nu este singurul poet care s-a lăsat fascinat de universul mărunt, nicăieri
ca la el lumea viețuitoarelor fără grai nu a căpătat un contur mai unitar și mai complex. Toate
aceste viețuitoare se află într-un fel de dependență afectivă față de om (“Cântec de adormit
Mitura”, volumul “Copilărești”).
În 1967, pe 14 iulie, se stinge din viaţă, fiind înmormântat, alături de soţia sa
Paraschiva, în grădina casei din strada Mărţişor. Casa a devenit astăzi muzeu.

 
Dragoste târzie

Da, te-aş iubi cum mă iubeşti şi tu.

Inim-ar spune da, cugetul nu.
Te-ai aşteptat vâltoarea să mă ia
Şi să mă ardă în dogoarea ta.
De unde te-ai ivit să mă-mpresori
Cu-atâtea stele şi cu-atâţi fiori?
Nu ţi-ai dat seama, şi de-abia
Vedeam şi eu că ai putea
Să fii copila mea
Simţirea dragostei, ades nebună,
Răzleţe streine le-mpreună,
Şi vârstele le face deopotrivă.
Femeie pătimaşă, aprinsă, uscăţivă,
Eşti tânără, trufaşă şi frumoasă.
Mă vrei al tău si-atât, şi nu-ţi mai pasă
De toţi ai tăi, de toţi ai mei,
Jertfiţi unei femei.
Ai vrut să te desfaci dintre dantele
Să mi te dai ca versurilor mele.
Beţia te prinsese de o dată,
Şi vreai să fii a mea de tot şi toată,
Călcând o pravilă uitând
Că ai ieşit din rând.
Şi te-am făcut să suferi, ştiu,

93
 [Type here]

În ce aveai în tine mai zvâcnit şi viu.

M-am prefăcut că nu-nţeleg,
Ca să rămâi ce eşti, şi eu întreg,
Şi te-am jignit cu voie, să mă ierţi,

Poţi să blestemi şi să mă cerţi,

Din depărtarea care îţi ascunde,
Cu plânşii ochi, şi coapsele rotunde.

Farmecul femeii iubite este imponderabil, spunea Lucian Blaga, iar Arghezi considera
că iubirea este focul care nu este stins niciodată și  singura frumoasă este femeia iubită.  

Ultimele versuri, scrise de Arghezi  pe 12 iulie 1967, cu două zile înaintea morţii, au
fost dedicate Paraschivei. Versurile sunt înrămate, în facsimil,  în camera lui de lucru de la
Mărţişor, casa construită de poet în Bucureşti.
În ,,Balada Paraschivei din Buneștii Bucovinei”, scrisă la moartea soției, sub formă de
bocet, poetul se adresează soției cu ,,fata mea”:
,,Fata mea de când te-am luat
Vremea tot ne-a tulburat.
Am trăit , după cum știi,
La-nchisori și pușcării,
Dar de cum ne-am cunoscut,
Dorul nu ne-a descrescut.”
În poezia ,,Între zodii” își caută soția prin bolta siderală, peste tot, prin Testamente și
Apocalipsă.

94
 [Type here]

,,Între nădejdea tristă și-ndoială,

Te-am căutat prin bolta siderală,
Te-am căutat pe unde și neunde,
Îți bănuiam făptura că se-ascunde,
Te căutam în tainica ta lipsă,
Prin Testamente și Apocalipsă…
Când socoteam că te-am găsit,
Se înălța în dreptul tău un zid”
În altă poezie, Arghezi , ca un Petrarca, îi scrie soției o canzona de o duioșie fără
margini:
,,Mi-e dor de tine, zvelta mea femeie,
De gura ta de orhidee,
De sânul tău cu bumbi de dude,
De buzele-ți cărnoase, dulci și ude,
Mi-e dor de tot ce se ascunde,
De șoldurile tale tari, rotunde,
De genunchii tăi mi-e dor,
Să-mi strângă capul înăuntrul lor”
Universul lor casnic de la Mărţişor a fost vegheat de dragostea şi devotamentul
Paraschivei. .O poveste de dragoste, care a marcat istoria literaturii române. Pe 5 noiembrie
1916, Tudor Arghezi s-a însurat cu bucovineanca Paraschiva Burda, pe care o cunoscuse în
1910. Prin devotamentul ei nemărginit, Paraschiva, pe care a numit-o „soţia, sora şi prietena
de-o viaţă", i-a inspirat numeroase poezii de dragoste, dar şi romanul „Ochii Maicii
Domnului" din 1934

95
 [Type here]

Un nuc veghează mormintele soţilor Arghezi. Sunetul prelung al toacei, diiiing-daaang, îmi
aminteşte de perioada monahală a lui Arghezi, dar şi de răzvrătirea poetului din „Psalmi".

În dorul casei părinteşti, în 1926, Arghezi a cumpărat un teren de 17.240 de metri

pătraţi, în vecinătatea Închisorii Văcăreşti, unde şi-a construit casa de la Mărţişor. A făcut-o
din nimic, erau aici numai mărăcini. „Când am cumpărat terenul ca să-mi clădesc casa,
confraţii mă cam luau peste picior. Ziceau că n-am să fac prea mulţi purici pe aici", a scris
Arghezi. Arghezi a construit Mărţişorul, pedealul Piscului, în vecinătatea Închisorii
Văcăreşti şi a Cimitirului Bellu. La început, Arghezi a sădit, pe teren,  pomi fructiferi şi viţă-
de-vie. Construcţia casei şi a anexelor gospodăreşti, inclusiv tipografia, s-a prelungit timp de
cincisprezece ani. În timp, scriitorul a observat că oamenii din mahala atârnau pe vişini
şnururi roşii şi albe, pentru a le spori holda de peste an, obicei văzut de Arghezi la bunicii
din Oltenia.
Acestea i-au inspirat numele casei, „Mărţişor", vestitor de primăvară.  Pentru că
strada, sau, mai bine zis, mahalaua, nu avea un nume, poetul a împământenit acest nume.
„Când m-am aşezat eu aici, totul era pustiu. A trebuit să fac pionierat. M-am luptat cu
primarii şi am introdus apă, lumină, am izbutit să se pietruiască bucata asta de uliţă şi să se
facă o stradă, am adus cel dintâi telefon de prin partea locului", a povestit scriitorul. Toţi
pereţii casei au ferestre, nu era lumină electrică şi lumina venea prin geamuri.  Telefonul i l-a
aprobat directorul Societăţii de Telefoane, „un american care învăţa româneşte citind cărţile
mele. Când i-am prezentat cererea şi a văzut că eu sunt Arghezi, mi-a spus că stâlpii de la
Sfântu Gheorghe până la poarta mea îi va pune societatea, dar în curte la mine va trebui să-
mi plătesc stâlpii. Era legalist, americanul... Pe urmă au început să se aşeze şi alţii în preajma
mea", scria Arghezi în 1956.
În 1924 şi, respectiv, 1925, s-au născut cei doi copii ai lor, Domnica şi Iosif, alintaţi
Mitzura şi Baruţu. Domnica şi-a căpătat numele după ce Arghezi a citit într-un dicţionar
japonez că Mitzura înseamnă rază de soare, iar Iosif a fost numit Baruţu, de la modul cum
spunea „dă băruţu" (păhăruţul), când era foarte mic. Mitzura l-a adorat pe tatăl ei, iar acesta a
iubit-o, la rândul său, nespus. De altfel, fetiţa îi ascuţea creioanele, şi, existând o legătură
foarte strânsă între cei doi, în prezenţa ei Arghezi scria poezii. Şi astăzi, portretul Mitzurei,
ochelarii poetului, creioanele se află încă pe masa de lucru a lui Arghezi de la Mărţisor.
Despre atmosfera lor din casă, unde Paraschiva gătea dumnezeieşte, a scris şi Şerban
Cioculescu, în 1926: „Când m-a poftit întâia oară la masă, la el acasă, în familie, l-am
observat mâncând încet şi în tăcere, după expresia lui, călugăreşte. Mitzura şi Baruţu
observau aceeaşi tăcere, de arhondaric, cu o cuminţenie exemplară. Între feluri, se păstra
aceeaşi regulă monahicească, pentru ca după desert, la o cafea cu coniac sau lichior, să se
dezlege limbile (...)". Casa de la Mărţişor, alcătuită din parter şi etaj, are în jur de 18 camere
şi mai multe dependinţe. Multe obiecte tradiţionale au fost aduse din Bucovina: un tulnic,
putine, obiecte de artizanat, butoiaşe pentru ţuică sau fuiorul de tors al Paraschivei. Scriitorul
avea stupi de albine şi teascuri de zdrobit strugurii. În conacul în care a locuit poetul,
începând cu 1930, te întâmpină mobilierul de cireş, biblioteca cu 7.000 de volume, tablouri,
icoane vechi de peste 150 de ani, obiecte de artă, fotografii, documente originale din istoria
familiei, medalii (inclusiv Premiul Herder), macheta casei folosită în filmul „Doi vecini" din
1959 al lui Geo Saizescu, în care a jucat şi Mitzura Arghezi.   Portret Arghezi „Prin
primăvara lui 1942 visam - din ce în ce mai insistent - să-l cunosc pe Arghezi, să-l zăresc
măcar departe, să-l văd de aproape, să-l pipăi şi să urlu: Este! (...) Am urcat un maidan plin

96
 [Type here]

cu gunoaie şi bălărie, sub care se întindeau imense grădini de zarzavaturi, până spre
Cocioc. Oraşul rămăsese undeva departe, uşor înecat în pâclă. Mihai a deschis o portiţă de
lemn, ştiută şi folosită doar de intimii casei. M-am trezit într-o vastă ogradă cu pomi scunzi
şi ierburi înalte, dincolo de care se profilau acareturile unui fel de conac. O droaie de câini,
legaţi în osebite laturi ale gospodăriei, au început să latre toţi deodată. Eram, cum se spune,
foarte emoţionat. Păşeam în universul concret al unui poet mare, autorul Psalmilor,
chinuitul metafizic, demiurgul rănit, îngerul bolnav. Presimţeam că o să mă bâlbâi. Gazda i-
a făcut semn că se sfădea cu nişte oameni, zilieri, care trebuiau plătiţi. Aveam impresia că
mă zăpăcesc. (...) Aproape că n-am băgat de seamă când omuleţul scurt şi plinuţ, cu rame
groase la ochelari, îndreptându-şi mersul legănat spre mine, mi-a întins mâna. Glasul îi era
încă nervos.   - Iartă-mă, părinte, sunt nişte măgari din mahalaua mea, pe care-i tocmesc
cinstit să-mi sape la vie. Ei bine, toată ziua se duc la gard să se p..., iar seara pretind polul
întreg. Fir'ar ai dracului!... Apoi, cu un surâs diafan: - Poftiţi, vă rog, în casă!".  (Text scris
de Valeriu Anania în 1942. Casa în care scriitorul Tudor Arghezi a trăit alături de familia sa,
între 1930 şi 1967, e încă foarte vie, de parcă stăpânii ar fi doar puţin plecaţi. Potrivit
testamentului lui Arghezi, casa a devenit memorială, fiind inaugurată la 20 mai 1974, sub
patronajul fiicei poetului, Mitzura Arghezi, cea care se îngrijeşte de Mărţişor.    Un nuc
veghează mormintele soţilor Arghezi. Sunetul prelung al toacei, diiiing-daaang, îmi
aminteşte de perioada monahală a lui Arghezi, dar şi de răzvrătirea poetului din „Psalmi".
Ultimele versuri, scrise de Arghezi cu două zile înaintea morţii, la 12 iulie 1967, au fost
dedicate Paraschivei, soţia care murise cu un an înainte. Versurile sunt înrămate, în facsimil,
şi în camera lui de lucru: „Mă chemi din depărtare şi te ascult/ N-am să te fac, pierduto, să
mă aştepţi prea mult.. .
În poezia erotică a lui Tudor Arghezi, femeia intră în marile rosturi ale
existenţei, lângă germinaţia pământului, lângă soare, lângă noapte, lângă timp şi lângă Maica
Domnului. (Ilie Guțan)  Ea participă la frământarea geniului, a omului de excepție, şi la
marele război ce-l duce omenirea cu ignoranţa şi cu nefericirea.
Iubirea creștină și iubirea umană au în ele sămânța divină, ea este o sămânță ce poate
rodi în suflet, sub harul sacralității. Aceasta este o realitate. Cel ce iubește în chip lumesc
caută toate calitățile posibile în ființa serafică de lângă el. De aceea o idealizează, așa cum o
face poetul în creionarea chipului iubitei din Psalmul de taină, iar idealul ține de imaginar.
Poetul crede în puritatea și sfințenia începuturilor arhetipale, căci avem credința,
nădejdea și dragostea. Dumnezeu a făcut lumea din iubire și către iubire suntem chemați, ca
supremă împlinire a ființei umane, fiind drumul cel mai scurt către Dumnezeu.
Psalmul de taină este considerat psalm prin căutarea absolutului cu iz religios, dar
este de taină, referindu-se la eros. Iubirea definește natura umană în ascensiunea ei spirituală
prin jertfa de sine pentru celălalt.
Femeia este investită cu două rosturi : mamă și iubită. Cea dintâi i-a dat viață, făcându-
l om , cea de-a doua poate să-i dea har, făcându-l poet. Cele două ipostaze ale femeii, acum
absentă, privită retrospectiv sunt: femeia-slovă ( Muza Supremă a poetului, inspirația)
și femeia-săcure ( prezența femeii în cuplu a fost resimțită dureros, ca o agresiune).
Prezentarea este simbolică, prin metafore opuse ca modalitate de transfigurare, însă cu
același impact asupra poetului și el aflat în ipostaze diferite : poetul-pădure ( simbol pentru
capacitatea de rezonanță și stabilitate în sentiment), poetul-visare ( sugestie pentru forța
imaginativă) și poetul-trunchi al iubirii ( forță, dar și vulnerabilitate).  Femeia l-a acaparat

97
 [Type here]

total pe bărbat, ca o mireasmă ce se răspândește, exprimând rapiditatea cu care s-a desfășurat

cucerirea acestuia, dar și atotcuprinderea ei spațială.
Poetului i se refuză împlinirea în plan uman prin iubire, componenta spirituală a
acestei trăiri rămânând neatinsă la înălțimea așteptărilor lui, iar starea de solitudine și
sentimentul de părăsire se instaurează. Edenul este pierdut.

Cântarea BUCOVINEI

Adu-ţi aminte… Basmul noi l-am trăit.

Un veac de om a trecut şi nu am băgat de seamă.
Lucrurile scad şi cresc, vremurile s-au mutat, aleargă umbra după umbră şi suspinul
după suspin. Noi am rămas neschimbaţi, ca Dragomirna.
Doar cel ce caută-napoi se uimeşte mereu de aceeaşi mirare, că fuge iute timpul
oamenilor care se iubesc.
Prinşi de mâni, de-o viaţă mergem alături şi dragostea pare la început.
*
Cine mi-a spus că omului i se urăşte?
Am fost singuratec şi nemângâiat că nu ştiam din ce cuib să te iau. După ce te-am aflat,
am străbătut zodiile nedespărţiţi. Din munţii tăi parc-am plecat aseară.
Codrii veneau cu noi, ne însoţeau apele culcate, ţara ta întreagă cu turmele-i de holde şi
ca nişte cirezi cu creştetele la cer.
De jur împrejur, cârjile cu steaguri, cu beteală şi panglici ale pământului vostru jucau
din foile lungi.
*
Logodna s-a petrecut la scăpătat. Când vreau să mai văd stelele de atunci le găsesc
păstrate-n ochii tăi. Curată şi neturburată ţine logodna, neîntrerupt. Tinereţea gândului e-n
toate zilele nouă şi gingăşia mai proaspătă, pe cât întârziază.
Zilele noastre adună Duminicile din zece mii de ani încă neştirbiţi, pe care lumea de-
abia le va trăi în timpul ce va să vie, şi în toată dimineaţa şi seara basmul începe iarăşi.
Câteodată, o lacrimă ascunsă cădea ca un mărgăritar pe împunsătura acului tău. Ştiam
ce vis te întristează. Durerea ta era din acelea ce nu pot să fie vindecate cu leacuri şi
descântece obişnuite. Îi trebuiau oaste şi săbii, ca suferinţelor din veac al Ziditorului de altare
şi hotare. Într-o sută de ani din lacrimile tale ai cusut, ac lângă ac, stiharul întreg de
mărgăritare, cu care trebuia să te înfăţişezi la judecată.
*
Adu-ţi aminte ce nu poate să fie uitat, fărâmă a Bucovinei, din care te-am furat şi te-am
dus departe. Pe sub stejari şi brazi, te-am ascuns de ochiul ager al şoimilor puşi să te
păzească şi ţi-am minţit cu cântece auzul, ca să n-ajungă până la sufletul său mugetul
buciumelor, care ne da de urmă, înfricoşat că poate te-a răpit întunericul din marginile
pădurii.
Te-am purtat până la plute şi cu plutele devale. Caii ne-au scos în şesul mare, pe Siret.
Şi nu ne-am mai temut că ne dovedesc ciorile Stăpânirii şi rânduiala împărătească înfrântă.
*
Adu-ţi aminte… Acolo, dedesubtul sălciei despletite şi arţarului, ca un pom de fluturi,
ne-am făcut unul altuia spovedania de odihnă, ascultând veşnicia tăcerii dintre râuri. Caii
păşteau cu căpăstrul pe coamă, lângă urechile noastre.

98
 [Type here]

Ne-am închipuit, în pădurile, în care se strânge noaptea din lume, ale Moldovei, că
eram cei doi singuri oameni dintâi. Mai simţeam încă pipăitul de zămislire îndrăzneaţă al
Celui ce ne-a făcut în zorii zilei şi mă supăra plăcut, sub inimă, o coastă. El ne-a lăsat de
capul nostru să ne croim drum deosebit.
Adu-ţi aminte. Pasărea care s-a scoborât din creangă-n creangă, până deasupra capului
nostru, era o vrabie din streaşină casei tale. Ţi-a spus ceva şi i-ai răspuns. Şi s-a întors acasă.
Cutreierasem peste seminţii şi tărâmuri, ca soarele după lună, fără să-mi pot potrivi
oglindirea înflăcărată în argintia ei oglindire. Am ajuns în piscurile voastre. Luna căutată mă
aştepta într-un gorun. Că eram şi soare şi om, şi os şi văpaie, în zilele acelea, şi ca un
copilandru muncit, născut din cremene şi nevinovăţie.
*
Am poposit în Bucovina ta, între marile cucoane în odăjdii arhiereşti, ale ţinutului
vostru, cucoanele spicului de grâu, şi ale cârjilor de păpuşoi. Auzindu-vă graiul, parcă scris
cu slovă veche, l-am ascultat, ca nişte şoapte săpate pe piatră. Netede ca luceafărul vă erau
bărbăţia şi hotărârea.
V-am văzut înălbind inul, depănând cânepa, doborând movila fânului cu furca,
adunându-vă turmele cu vorbe de cărturari, stăpânind taurii, strănepoţi de zimbru, cu
căutătura; femei întregi, ca tulpina subţire şi cu sprinceana dreaptă, fecioare tefere, mume
neşovăite. Voinicii, puternici şi mari, ca lespedea crucilor, înalte, munceau neîncovoiaţi,
răbdând apăsarea şi jugul, care nu li s-a putut niciodată ridica până la grumaz.
O sută de ani nu s-a clintit un fir de păr din locul lui şi s-au simţit mai străini străinii, în
ţara înstrăinată. Satele, bâlciurile, horele, forfota voastră albă de straie şi bundiţe domneşti i-
au învăluit şi înecat. Râvnind la fete şi soţii, ei s-au ales cu junghiul împlântat din aruncătură,
unde trebuieşte, şi au priceput că Bucovina e a voastră fără tovărăşie şi că nu vă temeţi de
nici o mânie.
Iar clopotele voastre vioaie i-au făcut să nu dea biruinţele uitării.
*
Îţi aduci aminte ? Mi s-a prins sufletul de zulufii tăi, ca o ceaţă. Fata cu ochii vineţi,
sprintenă şi căprioară, cu şoldurile drepte în catrinţă şi suman, cu umerii lungi în ie, de flăcău
fără mustaţă, cu glezna de cocor, mi-a ieşit înainte.
Ochii au întrebat-o: „Tu eşti aceea, care mă aşteptai, făgăduită din neştiut?” şi ochii au
răspuns: „Eu sunt aceea”.
Mâna ta slabă, de Domniţă, cu furca subsuoară, nu se lăsase să fie niciodată apucată şi
ţi-ai uitat-o, dusă la buzele mele. Mirosul ţi-era, ca şi azi, de foi de nuc şi de livadă, şi am
ştiut că erai tu.
Uitându-se în mine adânc, privirea ta mi-a spus că-mi eşti logodită pe viaţă, şi,
răspicat, şi pe moarte. Strângerea mânii a fost un jurământ. La voi jurământul e aspru şi este
ţinut.
Şi fusul nu contenise a se învârti. Numai încetinise…
*
Nu m-ai întrebat cine sunt, nici de unde vin. Ai ştiut în datina sufletului, ceea ce nu se
cercetează şi nu se învaţă. O proorocire îţi spusese, că o să vie, odată, un călător şi că ai să
pleci cu el din împărăţia blestemată.
Îţi aduci aminte. Cum să nu-ţi aduci aminte? De treizeci de ani vorbim, ca de o taină
mare a noastră, numai de asta, în toate zilele într-un chip. Nu surâzi tu, ca atunci, şi acum,

99
 [Type here]

când treci de-a fuga, prin ogradă, pe lângă mine, depărtând cu mâinile în coame, ţapul, de la
lăstari?
*
Ţi-aduci aminte… Într-o păşune de-acasă, de la tine. Din cusătura în care înţepai cu
firul de mătase ruginie, ţi s-au mutat degetele de la sine şi, dusă cu mintea la zarea
rostogolită pe stânci, degetele tale mi-au căutat în păr, aproape adormite. Venea fără voie
dezmierdarea maicii tale, cu care aţipeai. Am cunoscut atunci că te legaseşi în mine şi ţi-am
sărutat călcâiul din iarbă. Se trezea la lumină, alături de el, bumbul galben, în cheotoarea lui
de gulere albe, al unei flori de muşeţel.
Şi din codru, preoţii vântului citeau pentru noi molitvele murmurate ale binecuvântării.
Mi-ai povestit, îţi aduci aminte, sălbatecă, blajină şi cinstită, războiul tău cu împărăţia.
Satul tău, despicat de graniţa diavolului împărătesc, despărţea surorile, fraţii şi bunicii,
unii de alţii. De la Ileana la Domnica, la gospodăria de peste drum, legea cotropitorului
făcuse două ţări. Neamul ţi se străduia neputincios, sugrumat pe mijloc de verigi de fier,
bătută de-a dreptul pe şale şi ferecată cu lanţuri de ocară, în steiul graniţei negre. Şi chinuitul
tău sat de răzeşi avea poruncă să nu se mişte, să se întoarcă sau sa se întindă. Nu era voie să i
se audă lanţul.
Pomii tăi rodeau într-altă ţară şi-n mijlocul bătăturii curmate, sta omul cu puşcă al
împărăţiei, ca să-i plăteşti coşul cu prune culese din livadă.
Aveai şase ani şi erai de-o şchioapă. Treceai cântând peste pârâu, cu o ulcică de
smântână. Doi oameni au strigat să stai şi te-au pus între puşti şi te-au dus de vamă. Şi era în
ajunul învierii.
Ai stat închisă până ce dreptul împăratului a fost plătit, de o sută de ori preţul
smântânii.
Maică-ta, văduvită de curând, a trebuit să facă repede bani, pe ce putea să prindă. A
vândut patru oi şi, fiindcă nu s-a ajuns, a vândut şi bundiţa ta de Paşti. Şi pe când plătea
ispravnicului cu pasărea de pradă a semnului de la chipiu răscumpărarea copilei, sunau
clopotele ducerii pe giulgiu a Mântuitorului în pământ.
Ţi-aduci aminte… Te-ai sculat din iarbă, povestind şi cu pumnul strâns te-ai întors
către Vamă şi ai jurat-o să se prăbuşească.
Zimbrul vostru care păzeşte Putna, ascuns între mănăstiri, e fugărit de câte doi, trei
împăraţi, ca să-l prindă viu şi să-l înţepenească. Tu l-ai văzut. Cu coarnele lui de fier clătina
graniţa pe dedesubt, să o răstoarne.
*
Ţi-aduci aminte… Fugisem din ţinuturile lui şi întemeiam amândoi dincoace de munte,
departe, în matca de baştină a ţării, căsnicie. Îţi aduci bine aminte. Nerăbdător de vestea, pe
care ţi-o aduceam din oştire, te-am strigat de afară, de sub zarzărul din fereastră: „Nevastă,
Vama s-a prăbuşit!”.
*
Şi-ţi mai aduci aminte, după ce toate graniţele de robie s-au prăvălit?
Ne-am dus în ţara ta cu daruri pentru surori şi nepoate, şi am intrat prin miază-zi. Nu
mai era vamă. Dar şi satul pierise, de şase ori secerat cu focul şi fierul, din două părţi.
Şoseaua Sucevei, arată cu plugul, se pierduse în semănături. Primăria şi clădirile
împăratului intraseră în ţărână, ca o îngrăşăminte. Intraseră în ea, ca să-i îngraşe cartofii, şi
împăratul, şi împărăţia, şi pajura cu două pliscuri întoarse, unul în răsărit şi altul în apus.
Zarea întreagă se mişcase din loc şi încheieturile nu i se mai cunoşteau.

100
 [Type here]

Am umblat ca nişte fugari aiuriţi. Nu ne-a venit să ne spunem unul altuia adevărul şi
ne furişam în de noi. De unde era gospodăria Burzilor şi Macaveilor voştri pornea către
pădure un cimitir care nu mai fusese. Am păşit printre morminte. Am căutat pe maică-ta
Ileana, care cânta frumos, pe Axinia, pe Maranda. Am căutat pe Tecla, pe Minodora, pe
Varvara. Ne gândeam fiecare, în sinea lui, să prindem şiragurile de mărgele, aduse de noi,
măcar la gâtul crucilor de lemn.
Şi nu era nici una la crucile şterse.
Ţi-aduci aminte de unchiaşul cu pletele albe ? Odihnea la mărul pădureţ, în umbra
carului, cu un câine.
– Ia spune, tată, unde-i satul nostru?, l-ai întrebat.
El a făcut un semn cu mâna, careva, undeva, încotro, în lumea cealaltă.
– Satul nostru nu mai este… Dar cine eşti Dumneata?, te-a întrebat.
I-ai spus şi nu te-a mai cunoscut. Nu-şi aducea aminte, îţi aduci aminte?
*
Ţi-aduci aminte? Ai plâns şi m-ai sărutat. Eu eram şi satul tău şi neamul tău şi morţii
tăi…
Dar satul se înfiripa din nou, într-altă parte, din sămânţa satului pierit. La noi acasă,
dincoace, acum; copiii tai, caprele, oile, vitele, câinii… Venise Bucovina pe Siret şi Prut şi
Mormântul din Putna, pe care călcase ciubota împărăţiei, a sălăşluit în ţara mare. Numai
satul vostru n-a mai venit cu ele.
Am scoborât iarăşi câmpiile, posomoriţi.
*
Dar nu trecuse o viaţă de fecior şi iar a vânat Zimbrul o împărăţie şi iar au cotropit
mormintele veneticii.
Luminile cerului s-au cernit cu zăbranic de sânge.
Au fugit păsările, au gemut pădurile, râurile s-au uscat.
Şi iar au plâns ochii tăi de acum treizeci de ani şi acum au plâns pe umerii copiilor
noştri.
*
Luna Iulie, anul o mie nouă sute patruzeci şi unu… Bucură-te, Marie! S-a mai prăbuşit
Vama, încă o dată.
 
 
(Revista Fundaţiilor Regale,
Anul VIII, 1 august – 1 septembrie 1941, Nr. 8-9,
Basarabia şi Bucovina / Omagiu / Mareşalului I. Antonescu,
Bucureşti 1941, pp. 338-343)

Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi

101
 [Type here]

17. LIVIU REBREANU- ROMANTICUL

INCURABIL
Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlișua, fiind primul născut
din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi. În anul 1889 familia
Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului Mare. Aici a început cursurile
școlii primare în 1891, apoi a urmat două clase la Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud, de
unde, în 1897, s-a transferat la școala de băieți din Bistrița, unde a urmat încă trei clase.
În 1900 se înscrie la Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron, iar din 1903
până în 1906 urmează Academia militară "Ludoviceum" din Budapesta.
Pe 1 septembrie 1906 este repartizat ca sublocotenent în armata austro-ungară, la
regimentul al doilea de honvezi regali din Gyula, dar după mai puțin de doi ani demisionează
din armată și revine în Prislopul Năsăudului, spre nemulțumirea părinților care au văzut în
această reunuțare un eșec professional de proporții.
Pentru o scurtă perioadă de timp din anul 1909 a lucrat ca funcționar la primăria din
Vărarea, apoi a decis să se stabilească la București.
În luna ianuarie 1910, pe baza convenției cu Austro-Ungaria, guvernul de la Budapesta
a cerut autorităților românești extrădarea lui, astfel că, o lună mai târziu, în februarie,
Rebreanu este arestat și deținut la Închisoarea Văcărești. Într-un Memoriu adresat
autorităților românești în luna mai, tânărul scriitor scrie că adevărata cauză a cererii de
extrădare este activitatea sa publicistică pe care, anterior, o desfășurase în slujba românilor
de peste munți.
După detenția din închisoarea Văcărești, neținându-se cont de circumstanțele cererii
autorităților maghiare, Rebreanu este transferat la închisoarea din Gyula, în Imperiul Austro-
Ungar.
Pe 16 august 1910 tânărul este eliberat din închisoare, Curtea tribunalului de Apel
considerând că delictul a fost ispășit după cele șase luni de temniță.
În toamna anului 1910, pentru că situația sa materială era precară, Rebreanu revine la
București, dar și aici întâmpină o serie de greutăți financiare: “Am sosit cu 300 de lei în
buzunar... Și aici... aici... aici începe un capitol întunecat al vieții mele, o epocă grea, de
luptă dârză cu mizeria și pasiunea de scriitor”.
A fost angajat la publicația "Ordinea" și, în aceași periodă, scoate revista "Scena",
dedicată teatrului și muzicii. În iunie 1911, este numit secretar literar la Teatrul Național din

102
 [Type here]

Craiova, condus de Emil Gârleanu, unde o va cunoaște pe viitoarea sa soție, actrița Ștefana
(Fanny) Rădulescu, cu care se căsătorește pe 19 ianuarie 1912, adoptând-o și pe fiica
acesteia, Puia-Florica.
Rebreanu a cerut ca în actul de căsătorie să se treacă recunoaşterea micuței Florica,
care avea trei ani şi jumătate. „Juridic, ceea ce făcuse Liviu Rebreanu declarându-se tată,
este act penalizat încă din dreptul roman. Altele sunt instituţiile prin care se putea efectua
legal intrarea în familie a copilului minor, fie prin înfiere, fie prin adopţie cu
consimţământul tatălui natural, care era în viaţă şi cunoscut. Numai că acesta nu o
recunoscuse legal,” scrie Teodor Tanco în volumul „Despre Liviu Rebreanu”.
După moartea scriitorului, familia lui Liviu Rebreanu le-a acţionat în instanță pe Fanny
şi Puia, cum era alintată Florica, negând statutul de descendenţă naturală şi moştenitoare,
fiindcă fata nu fusese adoptată legal, iar familia considera actul de recunoaştere era un fals.
Urmează o nouă perioadă de greutăți materiale, soția este concediată de la teatru și
tânăra familie este nevoită să revină la București.
Artista Fanny a fost angajată apoi la Teatrul Național, la intervenția lui Ioan Alexandru
Brătescu-Voinești. Din luna iulie 1913, Rebreanu s-a angajat ca reporter la ziarul Adevărul,
dar la sfârșitul războiului a fost concediat.
Fiind fost ofițer, s-a oferit voluntar în armata română, dar nu i s-a aprobat cererea. Între
noaptea de 12 spre 13 mai 1917, fratele său, Emil Rebreanu, ofițer în armata austro-ungară,
este acuzat de dezertare și spionaj, fiind condamnat la moarte și executat. În primăvara
anului 1918 Liviu a fost arestat și anchetat de autoritățile germane de ocupație, dar a reușit în
cele din urmă să fugă. În mai, a trecut în Moldova și a locuit o vreme la Iași, revenind în
București în noiembrie.
În decembrie 1929 a fost numit director al Teatrului Național din București, funcție pe
care a deținut-o timp de un an și în aceeași perioadă lucrează la proiectele de organizare a
Direcției Educației Poporului, dar curând demisionează din ambele funcții.
Liviu Rebreanu se bucură, în perioada interbelică, de recunoașterea deplină a valorii
sale literare, dar și de recunoaștere socială. Își cumpără o căsuță la Valea Mare, în Argeș,
unde se retrage să scrie și este în permanență alături de soția sa, Fanny, pe care o adora.
„Via de la Valea Mare, scria Fanny Rebreanu, a fost singurul loc în care Liviu al meu
s-a simţit cu adevărat fericit… De când şi-a cumpărat casa, toate verile până după cules şi
le petrecea acolo, iar în perioada creaţiei, indiferent de anotimp, şederea la vie se
prelungea la 5-6-9, luni, cât era nevoie”.
La şcoala din Valea Mare, Liviu Rebreanu împreună cu soţia sa, Fanny, îmbrăcată
mereu în costum naţional, dăruiau un premiu în ultima zi a anului şcolar, elevului cel mai
silitor, dar care era sărac.
Puia Florica, fiica adoptivă a scriitorului, s-a căsătorit pe 25 octombrie 1931 cu
sublocotenentul Radu Vasilescu la biserica Domniţa Bălaşa din Bucureşti, avându-i ca nași
pe Iuliu Maniu și pe Elena, văduva lui George Coşbuc și va deveni mai târziu crainică a
Radiodifuziunii Române.
În 1995, când aceasta a murit, a donat Muzeului Literaturii Române apartamentul din
București care adăpostește amintirile familiei și care a fost transformat în Casa Memorială
Fanny și Liviu Rebreanu, inclusă în circuitul cultural-turistic. Colecția cuprinde piese de
mobilier, documente literare, scrisori, manuscrise, fotografii, precum și tablouri valoroase,
pictate de Camil Ressu, Jean Steriadi, Nicolae Dărăscu, Francisc Șirato, și sculpturi realizate

103
 [Type here]

de Milița Petrașcu, Ion Jalea, Oscar Han. Tot aici se află și o colecție impresionantă de
ceramică și o alta de icoane pe sticlă, toate lucrările aparținând prozatorului Liviu Rebreanu.
Pe 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, Liviu Rebreanu se retrage în satul argeșean Valea
Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureștiul. Aici a murit, pe 1 septembrie 1944, la vârsta
de 59 de ani, fiind vegheat de iubita lui soție, Fanny Rebreanu, și de Puia, fiica pe care a
adorat-o. După câteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.
.Liviu Rebreanu, nu a fost doar unul dintre cei mai mari scriitori pe care i-a avut
România vreodată, acesta a trăit și o poveste superbă de iubire cu Fanny Rădulescu. Cei doi
s-au cunoscut pe terasa Oteteleșanu din București, unde, pe atunci, se adunau mai toți artiștii
vremii.
Bunul său prieten, Emil Gârleanu, i-a prezentat-o pe Fanny. Ea, absolventă a
Conservatorului de Artă Dramatică, era actriță și scriitoare, el stârnise deja interesul prin
nuvele publicate în revistele literare.
Liviu Rebreanu s-a căsătorit cu Fanny Rădulescu în anul 1912, și-a iubit atât de mult
soția încât înainte de căsătorie i-a recunoscut acesteia copilul făcut cu un alt bărbat, o fetiță
de 3 ani, pe numele său, Puia.
Deși Rebreanu a fost criticat de prieteni și familie pentru decizia de a recunoaște
copilul soției sale, acesta a iubit-o extrem de mult pe Puia și a crescut-o ca pe propriul lui
copil.
Fanny și Liviu Rebreanu au trăit împreună până la finalul vieții scriitorului, până în
data de 1 septembrie 1944, când, la Valea Mare (lângă Pitești), prozatorul și dramaturgul
român a încetat din viață la vârsta de 59 de ani.
Cauza morții lui fiind un mister - varianta oficială susține că ar fi murit din cauza unor
afecțiuni cardiace, și a unei suspiciuni de cancer. O altă variantă ar fi aceia că a fost împușcat
de niște soldați ruși venind să-i jefuiască proprietatea.
Liviu Rebreanu a fost, în realitate, un romantic incurabil.
Până la romanul realist creat la maturitate, Rebreanu şi-a început scrierile cu poezii de
dragoste. S-a îndrăgosit pentru prima dată în adolescenţă şi urmare a primilor fiori ai
dragostei a început să scrie poezii. Era în clasa a III-a la Liceul nemţesc din Bistriţa când şi-a
pus pentru prima dată sentimentele pe hârtie.
Creaţiile de început nu au fost publicate niciodată. ”Eram înamorat de fata unui coşar,
şi ea elevă la liceu, şi urmarea amorului meu înfocat a fost că într-o vacanţă i-am făcut o
elegie. De atunci m-am lăsat de poezie. Tot literatură nepublicată au fost sumedenie de piese
de teatru pe care le compuneam fiind tot elev de liceu, inspirat fiind de trupele de teatru cari
veneau la Bistriţa şi la ale căror spectacole intram prin contrabandă. Mi-amintesc că am
văzut un vodevil unguresc şi imediat am făcut şi eu unul în româneşte. Probabil că tot
amorul pe care-l nutream de astă dată pentru actriţă a fost un stimulent”, mărturisea
romancierul, la maturitate, într-un interviu acordat revistei ”Rampa”, apărut în 1933, si
preluat de Adevărul.
Creatorul romanului realist ”Ion” a fost un veşnic îndrăgostit. În 1921 şi-a legat
destinul de Fanny Rădulescu, femeia care avea să-i rămână alături până la finalul vieţii. A
iubit-o atât de mult pe Fanny, încât i-a recunoscut copilul făcut cu alt bărbat, o fetiţă care
avea trei ani, la data căsătoriei celor doi.
Faptul că a recunoscut copilul nevestei, la limita legii, în absenţa acordului tatălui
natural, i-a atras criticile apropiaţilor şi familiei. Pentru Rebreanu însă gura lumii nu a contat
şi a crescut-o pe Puia ca pe propriul lui copil. N-a contat nici faptul că Fanny nu a mai dorit

104
 [Type here]

alţi copii de teamă ca nu cumva Puia să nu beneficieze de toată dragostea şi beneficiile

materiale ale tatălui.

Iubirea lui Rebreanu pentru soţie a fost mai presus de crizele acesteia de posesie şi
gelozie, celebre la vremea respectivă. Se spune că soţia lui Rebreanu era atât de geloasă,
încât într-un episod de furie a rupt o umbrelă în capul unei actriţei care se îndrăgostise de
scriitor. Multe au fost doamnele vremii care i-au dat târcoale lui Liviu Rebreanu, însă
scriitorul a fost un soţ devotat.
Şi-a mărturisit dragostea pentru Fanny în volumul ” Mărturisire”.
”Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc
pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe
iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu
zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit
zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi
blondă sau dacă ai fi rea”, scria romanticul Rebreanu.

.Liviu Rebreanu, nu a fost doar unul dintre cei mai mari scriitori pe care i-a avut
România vreodată, acesta a trăit și o poveste superbă de iubire cu Fanny Rădulescu. Cei doi
s-au cunoscut pe terasa Oteteleșanu din București, unde, pe atunci, se adunau mai toți artiștii
vremii.
Bunul său prieten, Emil Gârleanu, i-a prezentat-o pe Fanny. Ea, absolventă a
Conservatorului de Artă Dramatică, era actriță și scriitoare, el stârnise deja interesul prin
nuvele publicate în revistele literare.
Liviu Rebreanu s-a căsătorit cu Fanny Rădulescu în anul 1912, și-a iubit atât de mult
soția încât înainte de căsătorie i-a recunoscut acesteia copilul făcut cu un alt bărbat, o fetiță
de 3 ani, pe numele său, Puia.

105
 [Type here]

Deși Rebreanu a fost criticat de prieteni și familie pentru decizia de a recunoaște

copilul soției sale, acesta a iubit-o extrem de mult pe Puia și a crescut-o ca pe propriul lui
copil.
Fanny și Liviu Rebreanu au trăit împreună până la finalul vieții scriitorului, până în
data de 1 septembrie 1944, când, la Valea Mare (lângă Pitești), prozatorul și dramaturgul
român a încetat din viață la vârsta de 59 de ani.
Cauza morții lui fiind un mister - varianta oficială susține că ar fi murit din cauza unor
afecțiuni cardiace, și a unei suspiciuni de cancer. O altă variantă ar fi aceea că a fost
împușcat de niște soldați ruși venind să-i jefuiască proprietatea.
,,Când Fanny merge bine, merg toate bine!”, sunt cuvintele lui Liviu Rebreanu care
descriu perfect relația dintre cei doi. În plus scriitorul îi mărturisea soției sale, cu fiecare
ocazie că „Nicio femeie din lume nu mi te poate înlocui nici măcar o clipă”
”Iubirea cere supunere, o supunere oarbă, ca şi credinţa. În iubire n-ai să fii convins
niciodată, n-ai să aştepţi probe niciodată. Tot ce nu e supunere şi devotament nu e iubire.
Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult pentru ca inima ta să
fie în stare a primi iubirea. Cei ambiţioşi, cei mândri, cei obraznici şi nerecunoscători nu
pot şti ce este iubirea şi, aşa, cei mai mulţi dintre noi de-abia la vârsta de cinzeci de ani
începem să înţelegem iubirea, atunci, deci, când e prea târziu” , scria Liviu Rebreanu.
Declarația de dragoste pentru Fanny Rădulescu
În 1912, Liviu Rebreanu a făcut una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste din
literatura română, și-a mărturisit iubirea pentru Fanny printr-o scrisoare extrem de
emoționantă, publicată în volumul „Mărturisire”.
„Pentru Fanny…
Mulți cred că se laudă zicând: „Iată inima mea! Vi-o dau… n-am nevoie de dânsa…
Mie nu mi-e frică de chinurile geloziei, mie nu-mi pasă de tremurările înfrigurate ale
iubirii! De un singur lucru mă feresc: să nu fiu banal! Aș vrea să sufăr, aș vrea să scrâșnesc
din dinți, să-mi smulg părul și să adorm cu genele muiate în lacrimi! Astfel, cel puțin, aș ști
că trăiesc, aș înțelege, poate, ce însemnează a iubi… Dar zilele trec, veșnic aceleași,
searbede și plictisitoare, și viața mea se scurge întocmai ca viața unei gâze netrebnice… Eu
nu pot avea o iubire; eu nu pot avea decât iubiri. Iubirile acestea însă răsar repede,
pâlpâiesc o clipă și apoi pier, dispar pentru totdeauna, parc-ar fi fost niște visuri pe cari le
uiți îndată ce te-ai deșteptat din somn…”
O, și eu credeam că nu pot iubi, și eu îmi închipuiam că vina nu este în mine, ci în ele,
în femeile care nu merită să fie iubite!…
Astăzi însă știu și înțeleg că iubirea este făcută pentru cei umili, că cei mândri nu vor
putea iubi niciodată… Cei mândri își închipuiesc că nu au trebuință de inimă; ei nu vreau
decât să cucerească, mereu să biruiască; ei cred, în sfârșit, că și în iubire succesul e tot.
Dorințele lor poate se vor împlini, poftele lor poate vor fi mulțumite, da… dar, vai, iubirea
n-au s-o cunoască niciodată.
Căci iubirea cere supunere, o supunere oarbă, ca și credința. În iubire n-ai să fii
convins niciodată, n-ai să aștepți probe niciodată. Tot ce nu e supunere și devotament nu e
iubire.
Trebuie să trăiești mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult pentru ca inima
ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambițioși, cei mândri, cei obraznici și nerecunoscători
nu pot ști ce este iubirea și, așa, cei mai mulți dintre noi de-abia la vârsta de cincizeci de
ani începem să înțelegem iubirea, atunci, deci, când e prea târziu…

106
 [Type here]

Pe mine viața m-a frământat, m-a umilit; mie viața mi-a mulcomit glasul. Astfel am
ajuns să nu mai spun că ele nu merită să fie iubite, ci să strig pretutindeni: știu să iubesc
fiindcă am învățat a plânge, a suspina și a mă resemna!
Astăzi aș vrea și eu să nu iubesc, aș vrea să fiu iar mândru, ambițios, cuceritor…
Dintr-asta se vede că sunt îndrăgostit!
Dacă aș ști cânta din syrinx, te-aș duce într-o poiană scăldată în lumină de lună, într-
o poiană unde încă nu s-a încuibat mândria omenească, și ți-aș șopti la ureche cântecul
celor iubiți. Atunci poate ai pricepe și tu că iubirea nu cunoaște ceea ce lumea numește „a fi
iubit”.
Te iubesc pentru că mă iubești: acesta e un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru
că te iubesc, și nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aci începe iubirea. Îți
mulțumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirei.
Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că ești oacheșă; nici: te iubesc pentru că
ești bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că ești oacheșă, cu toate că ești bună, și
te-aș iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea.
Poezia, zic unii, a falșificat iubirea. Poezia a făcut cântece, statui, versuri din
sentimentul simplu și firesc ce a fost odinioară iubirea, a făcut nebuni din oamenii cari, și
altmintrelea, erau cam porniți spre nebunie, a făcut gurmanzi din oamenii cari până atunci
erau înfometați.
Eu însă zic că nu există poet, muzicant, pictor sau sculptor mai mare ca un
îndrăgostit. Pentru ca artistul să înțeleagă poezia cea mare a suferinței trebuie mai întâi să
fi fost îndrăgostit. Nu poeții au făcut iubirea, ci iubirea a făcut pe poeți! Iar eu, care citesc
bucuros în stele și-mi fac o plăcere dintru a așterne pe hârtie slovă lângă slovă, pot să jur
că în slovele noastre umile sunt scrise toate tainele de amor ale cerului înstelat.
Cel ce pricepe viața stelelor pricepe și iubirea omenească!
Iubirea nu cunoaște cuvintele credincios și necredincios.
Iubești pe altul, va să zică eu nu te iubesc: acesta nu e cântecul iubirii. Omul
îndrăgostit nu zice niciodată: m-ai înșelat.
Iubirea nu-ți cere socoteală de sărutările ce ai dat sau nu ai dat altora. Iubirea nu-ți
scormonește trecutul și nu-ți cercetează prezentul. Viitorul este nădejdea ei; viitorul este
egoismul ei. Nădejdea cea deznădăjduită, mângâierea cea nemângâiată sunt balsamul ei,
care e tot atât de dulce ca și suferința, ca și iubirea.
Iubești, suferi, trăiești: iată troița iubirei.
Sărutările îți alină setea, dar lacrimile îți trezesc în suflet doruri mari, istovitoare și
dragi, pe cari nu ți le pot alina nici sărutările. Din ochi picură lacrimile, izvorul cel veșnic
al iubirii; din iubire picură cântecul, poezia, frumosul, izvorul cel veșnic al lacrimilor.
O bobiță de lacrimă, ce tremură sfioasă pe geana iubitei, e o comoară mai mare și
mai prețioasă decât sărutările și îmbrățișările tuturor femeilor din lume…
O, vanitas, vanitatum vanitas! zice profetul.
Toate suferințele sunt deșarte! îți șoptește un glas dinlăuntru.
Sărutări, lacrimi, iubire: toate sunt deșertăciuni mari, nimicuri pline de durere…
Și totuși, pentru aceste nimicuri deșarte, pentru aceste deșertăciuni nepătrunse aș fi în
stare acum să-mi dau tot ce am mai scump pe lume, aș fi în stare să-mi dau chiar viața…
Nu știu dacă e bine ceea ce fac sau e rău, dar simt că, dintre toate deșertăciunile
lumești, am ales pe cea mai frumoasă, care e cea mai frumoasă fiindcă e cea mai deșartă
din toate.”

107
 [Type here]

Fanny a fost femeia căreia i-a rămas fidel şi devotat până la moarte. Corespondenţa
dintre cei doi soţi, pe parcursul căsniciei, dezvăluie în scriitorul devenit celebru pentru
realismul din romane, un romantic incurabil.
”Iubirea cere supunere, o supunere oarbă, ca şi credinţa. În iubire n-ai să fii convins
niciodată, n-ai să aştepţi probe niciodată. Tot ce nu e supunere şi devotament nu e iubire.
Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult pentru ca inima ta să
fie în stare a primi iubirea. Cei ambiţioşi, cei mândri, cei obraznici şi nerecunoscători nu
pot şti ce este iubirea şi, aşa, cei mai mulţi dintre noi de-abia la vârsta de cinzeci de ani
începem să înţelegem iubirea, atunci, deci, când e prea târziu”, mai scria Rebreanu.
.

18. George Coșbuc și Elena

Voi insista mai mult asupra biografiei lui Coșbuc, fiind primul poet al Ardealului care
cântă iubirea satului cu toate obiceiurile lui, de la la nuntă la moarte. Generații întregi de
elevi i-au învățat poeziile și le-au recitat la serbările școlare. El a rămas în onștiința maselor
de cititori ca ,, poetul țărănimii”,

108
 [Type here]

George Coșbuc s-a născut în 1866, pe 20 septembrie, fiind al optulea dintre cei 14
copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și ai Mariei, fiica preotului greco-catolic
Avacum din Telciu. Copilăria și-o petrece în satul natal Hordou, în orizontul mitic al lumii
rurale, în tovărășia basmelor povestite de mama sa. Primele noțiuni despre învățătură le
primește de la țăranul Ion Guriță, dintr-un sat vecin, despre care Maria Coșbuc auzise „că
știe povești”. De la bătrânul diac (cântăreț la biserică) Tănăsucă Mocodean, George Coșbuc
învață să citească încă de la vârsta de cinci ani.

Poetul și-a început studiile la școala primară confesională greco-catolică din Hordou,

în toamna anului 1871, pe care, din motive de sănătate, le întrerupe după clasa I. Din toamna
anului 1873, pentru clasele a II-a și a III-a, urmează cursurile școlii triviale (confesionale,
greco-catolice) din Telciu, cea mai mare comună de pe Valea Sălăuții, învățând germana cu
unchiul său Ion Ionașcu, directorul școlii. În clasa a IV-a (1875), se află la Școala Normală
din Năsăud, pe care o absolvă pe data de 21 iunie 1876. În toamna aceluiași an, George
Coșbuc se înscrie în clasa I a Gimnaziului fundațional greco-catolic din Năsăud, perioadă de
când datează și primele contacte cu operele literaturii române și universale, precum Nikolaus
Lenau, Heinrich Heine, Adalbert von Chamisso, Gottfried August Bürger și alții. La
Gimnaziul superior (liceul, astăzi colegiu național) din Năsăud predau profesori cu o
pregătire serioasă, unde se punea accent pe studiul limbilor și al literaturilor clasice, astfel
tânărul Coșbuc formându-și aici o temeinică bază pentru cultura sa.
Începe să scrie versuri și activează în Societatea de lectură Virtus Romana Rediviva a
gimnaziului năsăudean, încă din clasa a V-a (1880 - 1881), ca membru extraordinar. În clasa
a VII-a, George Coșbuc este ales vicepreședinte al societății, iar la 2 octombrie 1883 devine
președinte. Publică în paginile revistei Muza someșeană (1882 - 1883) primele poezii, citește
la ședințele societății traduceri din Friedrich Rückert, Sándor Petőfi și o poveste populară, în
600 de versuri, Pepelea din cenușă.
Contactul cu literatura clasică, mai cu seamă cea latină, cu principalele opere ale
literaturii europene, dragostea față de folclorul românesc și față de cărțile vechi îi marchează,
din această perioadă, destinul creator. În mai 1884 își susține examenul de bacalaureat, iar
după trecerea acestuia, în toamna anului 1884, se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere
la Universitatea Francisc Iosif din Cluj, care avea pe atunci și o catedră de limbă română,
condusă de preotul unit Grigore Silași. A continuat studiile clasice, frecventând cursurile de
istoria vechilor greci, cele de traducere și interpretare din scrieri alese din Cicero, teoria și
istoria retoricii la greci și romani, sintaxa greacă și istoria literaturii latine. A fost numit în
comitetul Societății Iulia a studenților români din universitatea clujeană, timp în care își
începe colaborarea la gazeta Tribuna din Sibiu (decembrie 1884).
În noiembrie 1886, bolnav și confruntat cu diverse dificultăți materiale, nu mai
figurează printre studenții clujeni, frecventând doar anumite cursuri universitare. [10] Continuă
colaborarea la Tribuna, publicând Atque nos, Fata craiului din cetini, Draga
mamei, Dragoste păcurărească. Ioan Slavici, directorul Tribunei, îl caută personal la Cluj
pentru a-l atrage în redacția revistei și pentru a stabili cu el o eventuală colaborare de durată.
Coșbuc publică și în coloanele revistei din Gherla Cărțile săteanului român, continuând în
același timp să scrie la Tribuna precum povești și basme versificate (Fulger, Brâul
Cosânzenii, Tulnic și Lioara), fapt ce îl determină pe Slavici, să îl aducă cu orice preț
la Sibiu, în redacția ziarului. Din vara anului 1887 poetul începe să lucreze ca redactor
la Tribuna, inaugurându-se astfel o etapă hotărâtoare în formația sa publicistică.[11]
Despre începuturile sale literare însuși George Coșbuc mărturisește:
109
 [Type here]

„Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din
Ardeal. N-o mai am și nici nu știu ce era, însă îmi amintesc ca a fost o poezie de dragoste.
Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardelenești.”
Referirea este făcută la revista de informare pedagogică și literară Școala practică,
redactată de pedagogul Vasile Petri, în care, „student” în clasa a VII-a liceală, George
Coșbuc trimite spre publicare în primăvara anului 1883 o traducere. Primele încercări de
versificație, cu solide studii umaniste de limba latină și greacă, filosofie și istorie filosofică,
istoria literaturilor, poetică și prozodie, datează din perioada cursurilor Gimnaziului
Fundațional din Năsăud. Evenimentul principal se produce în toamna anului 1880, când
gimnazistul este primit ca membru al Societății de lectură a elevilor Virtus Romana
Rediviva:
„Întâiele încurajări mi le-au dat profesorii mei de liceu care în vederea talentului meu
literar mă scuteau de studiile științifice ...”
Începând din octombrie 1882, membrii societății elevilor gimnaziști din Năsăud
redactează publicația liceului, Muza Someșeană, un caiet manuscris, în care elevii publicau
texte originale, traduceri și observații critice. Aici vor apărea primele poezii ale elevului
George Coșbuc, altele urmând a fi citite de autor în ședințele societății, în total peste
cincizeci de poezii „dintre cele 160 scrise pe când era elev în clasa a șasea”. La 20
decembrie 1883 Societatea de lectură "Virtus Romana Rediviva" îl alege ca președinte. Mai
târziu, în numărul 47 din 18/30 noiembrie 1884, revista Familia din Oradea îi publică
poezia Aș vrea să fiu, semnată tot C. Boșcu, purtând indicația „după Petöfi”.
Debutul publicistic propriu-zis se produce tot în 1884, când revista Tribuna din Sibiu îi
publică sub pseudonimul C. Boșcu (anagrama numelui Coșbuc), snoava versificată Filosofii
și plugarii.[9] Prezentată sub formă de foileton, această snoavă (are peste 350 de rânduri)
apare în trei numere consecutive ale revistei sibiene (nr. 183-190 din 5/17 decembrie - 8/28
decembrie 1884). George Coșbuc transmisese vasta compoziție din Cluj, unde se înscrisese
la Facultatea de Litere și Filosofie. Ioan Slavici, conducătorul Tribunei, își va reaminti mai
târziu acest debut:
„Într-una din zile am primit la redacțiune, pentru foița Tribunei, un manuscript, curat
și citeț, o snoavă versificată. Autorul se subscria Boșcu și plicul fusese-n Cluj pus la poștă.
Mi se părea lucru învederat, că acel Boșcu e-ncepător, student la universitatea din Cluj, și
mă bucuram, căci n-o fi, poate, adevărat că ziua bună de dimineață se cunoaște, dar nu mai
încape nici o îndoială, că cei în adevăr aleși chiar de la începutul lucrării lor își dau
destoiniciile pe față. Mi-a plăcut snoava, am publicat-o și mi-am aprins paie-n cap.”
Debutul editorial are loc prin apariția la Sibiu, în Biblioteca poporală a Tribunei, a
cinci broșuri: Blăstăm de mamă, Legendă poporală din jurul Năsăudului și Pe pământul
turcului (1885), Fata craiului din cetini, Draga mamei (1886) și Fulger. Poveste în
versuri (1887).
Credincios publicației în care și-a făcut adevăratul debut literar, Coșbuc va rămâne
colaborator asiduu al Tribunei mulți ani, chiar și după ce se va stabili în București.
În august 1887, George Coșbuc ajunge la Sibiu, unde va rămâne până în 1889. Ioan
Slavici va consemna cu entuziasm evenimentul: „De vreo două săptămâni avem aici pe
Coșbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete”. Mișcarea
literară de la Tribuna a dus la cristalizarea poziției lui George Coșbuc față de literatură, în
direcția interesului către folclor, ca bază a literaturii culte, și către limbajul popular,
orientată, în esență spre idealul restabilirii unității culturale a poporului român.

110
 [Type here]

Timpul petrecut aici s-a dovedit a fi cel mai rodnic din activitatea sa. Munca în
redacția Tribunei, alături de Ioan Slavici, Ioan Bechnitz, Septimiu Albini, toți oameni cu o
serioasă cultură înaintată, a însemnat o adevărată școală literară.
„Gheorghe Coșbuc, înzestrat din belșug de către firea cea darnică, s-ar fi ridicat în
toate împrejurările deasupra contemporanilor săi, n-ar fi ieșit ceea ce a fost dacă nu și-ar fi
croit lucrarea vieții în mijlocul acestor oameni cu cultură generală, care toți erau
scriitori ...”
Anii petrecuți în redacția Tribunei sibiene (1887 - 1889) vor culmina cu apariția
poemului Nunta Zamfirei, un poem - spectacol admirabil, care a impresionat chiar și pe
olimpianul Titu Maiorescu. Cu Nunta Zamfirei George Coșbuc s-a impus definitiv în atenția
cititorilor și a criticilor de peste munți, fapt care i-a creat aureola de mare poet. Și tot cu ea s-
a impus mai întâi și la București, după ce fusese publicată în Convorbiri literare, în
martie 1890.
„La 1893, când am publicat «Balade și idile» eram cunoscut în țara românească
numai după un ciclu de poeme cu subiecte luate din poveștile poporului și să le leg astfel ca
să le dau unitate și extensiune de epopee. Nunta Zamfirei este un episod din această
epopee.”
Înainte de a fi publicată în Convorbiri literare, Nunta Zamfirei fusese citită de Coșbuc,
la 4 februarie 1890, la ședința Junimii, în București. În jurnalul său Maiorescu va
nota: „Coșbuc, cu eminenta sa poezie Nunta Zamfirei”. Până la apariția poeziei Noi vrem
pământ! (1894), Nunta Zamfirei avea să rămână cea mai cunoscută și mai apreciată scriere a
lui George Coșbuc.
Poemul a fost elaborat în decursul a 5 ani. Prima versiune, datând din 1884, ultima
perioadă a studiilor gimnaziale din Năsăud, a fost publicată pentru prima oară în Tribuna,
Sibiu, la 24 martie 1889, și îl consacră definitiv pe autor ca poet de real talent. Aceasta va
constitui și varianta citită la Junimea spre sfârșitul lui ianuarie 1890. Versiunea reprodusă
în Convorbiri literare, București, nr. 12, 1 martie 1890, va cunoaște o formă mai accentuată
decât cea din Tribuna și mai apropiată de cea pe care poetul o va publica în toate edițiile
antume ale volumului Balade și idile.
Poetul însuși va vorbi despre perioada petrecută la Sibiu ca despre „cei mai
rodnici” ani ai săi. Acum își orientează scrisul spre idilă și trece treptat de la simple
versificări pe teme folclorice la creații originale. În paginile Tribunei i se tipăresc numeroase
poezii, semnate sau nesemnate, printre care unele dintre cele mai izbutite creații ale
sale: Nunta Zamfirei, Mânioasă, Numai una, Fata morarului, Crăiasa zânelor[9] , o parte
din Anacreonticele sale, publicate cu mici modificări în ciclul Cântece la sfârșitul
volumului Balade și idile din 1893. Spre anul 1889, Tribuna începe să lucreze în pierdere,
situația ducând la desființarea unor posturi, printre care și cel al lui Coșbuc. La insistențele
lui Ioan Slavici, Titu Maiorescu îl cheamă la București, unde sosește pe la mijlocul lunii
decembrie 1889 și i se oferă un post de „desemnător ajutor” la Ministerul Cultelor și
Instrucțiunii Publice.[15]
Sosit la București, Titu Maiorescu l-a primit în ședința Junimii din 23 decembrie 1889,
unde ardeleanul de curând sosit de dincolo de munți a citit din lucrările sale celor prezenți,
alături de I.L. Caragiale. Spre sfârșitul lunii ianuarie, 1890, George Coșbuc este invitat, din
nou, la o ședință a Junimii.
Relațiile lui cu Titu Maiorescu și Junimea s-au păstrat, totuși, destul de reci, deși
Maiorescu îi aprecia originalitatea și talentul, reținerile explicându-se doar politic. [15] Deși

111
 [Type here]

sporadic, publică la Convorbiri literare poemele La oglindă (1890), alte trei poezii, între

care și Rea de plată (1892). Continuă să publice la Tribuna (Pe lângă boi, Trei, Doamne, și
toți trei, Cântec), la Lumea ilustrată, (Fatma, 1891; Vestitorii primăverii, Noaptea de
vară, Vara, Vântul, 1892; Rugăciunea din urmă, 1893).
Demisionează din postul de funcționar și este cooptat în colectivul profesorilor asociați
care elaborau un manual de școală intitulat Carte românească de citire, lucrează un timp în
redacția unor publicații (Lumea ilustrată).
În anul 1893, apare volumul Balade și idile (258 de pagini), editat de Socec. O primă
variantă a acestui volum este gata de tipar la Editura Librăriei Socec din primăvara anului
1892. În 1893, volumul Balade și idile a apărut în luna iunie, apariția fiindu-i menționată
în Românul literar (nr. 19 din 13 iunie) și în Moftul român (2 iunie 1893), care anunța
evenimentul într-o notă nesemnată, pusă în seama lui Caragiale:
„Pe câmpul vast al publicisticii române, pe care crește atâta spanac des și abundent,
a apărut în sfârșit zilele acestea și un copac și e așa de mândru și așa de puternic, că mii și
mii de recolte de buruieni se vor perinda și el va sta tot mereu în picioare, tot mai sănătos și
mai trainic, înfruntând gustul actual și vremea cu schimbările ei capricioase și făcând din
ce în ce mai mult fala limbii noastre românești - un volum de Balade și idile de George
Coșbuc.”
În locul unor texte de întâmpinare a acestui adevărat eveniment literar, spre sfârșitul
lunii august 1893, apărea o broșură (Adevărul asupra poeziilor d-lui Gh. Coșbuc), scoasă
la Iași de N. Lazu, prin care se contestă originalitatea unor poezii din volum. Intervenția lui
Lazu, grefier judecătoresc la Piatra și fost coleg al practicantului Eminescu de la Tribunalul
Botoșani, a stârnit un adevărat proces literar pe o durată de aproape zece ani. D. Evolceanu,
printr-o intervenție în numele Convorbirilor literare apreciată de însuși Titu Maiorescu, de
scriitorii Alexandru Vlahuță și Nicolae Iorga iau, în cele din urmă, apărarea poetului.[21] Este
impresionantă, de asemenea, o apreciere a lui P.P. Negulescu într-o scrisoare din Berlin
adresată lui Titu Maiorescu:
„M-a indignat în adevăr peste măsura infamia scandalului ce se face cu bietul
Coșbuc. E un veninos asalt de pigmei în contra unui incontestabil talent literar.”
În anul 1894 editează în colaborare cu I. L. Caragiale și Ioan Slavici , revista Vatra[22].
În 1895 s-a căsătorit cu Elena, sora editorului C. Sfetea, și, în același an, la Craiova, i s-a
născut unicul fiu, Alexandru.[21]
Pe la sfârșitul lunii martie 1896, după ce poetul trăise bucuria consacrării și, în același
timp, amarul unor calomnii, i se tipărește la București, în Editura Librăriei Școalelor C.
Sfetea, volumul de versuri Fire de tort. Autorul își însoțește cartea și cu câteva note, o
exprimare a atitudinii sale fata de acuzația de plagiat, dar și o dezvăluire a existentei unui
proiect de epopee:
„De când am început să scriu, m-a tot frământat ideea sa scriu un ciclu de poeme cu
subiectele luate din poveștile poporului (și să leg astfel ca să le dau unitate și extensiune de
epopee, ca și Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger, Fulger, Tulnic și Lioara, Craiul din
cetini, Laur bolnav, Patru portărei și altele vreo câteva nepublicate. Am părăsit ideea din
pricina ca am făcut greșeala să încep a scrie poemele în două feluri de metre - unele în
versuri de 14 silabe, altele în versuri de 8 silabe.”

112
 [Type here]

George Coșbuc împreună cu Caragiale

În 1896 iese de sub tipar volumul Fire de tort. Se tipărește în traducerea lui

Coșbuc Eneida de Vergiliu. Colaborează la Povestea vorbei și la Literatură și artă
română (București). În 1897, traducerea Eneidei lui Vergiliu primește premiul Năsturel-
Herescu al Academiei Române. După dispariția Vetrei, Coșbuc preia conducerea
revistei Foaia interesantă; va conduce, împreună cu Vlahuță, revista Semănătorul (2
decembrie 1901 - decembrie 1902), revista căpătând ulterior o tot mai accentuată
orientare naționalistă. În 1902 publică volumul de poezii Ziarul unui pierde-vară,
colaborează la România ilustrată și Universul literar.
La 28 martie 1902 Ministerul Instrucțiunii Publice și al Cultelor îl numește în postul de
șef de birou, creat prin bugetul administrației Casei Școalelor. Conduce revista Viața
literară, este numit în postul de referendar în Administrația Casei Artelor (1906).
Din 1907 lucrează intens la traduceri: Georgicele de Vergiliu, Don
Carlos de Schiller, Odiseea de Homer; este numit în postul de șef al Biroului de control al
activității extrașcolare (1907). Munca de tălmăcire în românește a capodoperei
lui Dante, Divina Comedie, îl absoarbe în întregime.
Publică în Luceafărul, Românul și Flacăra. Alături de Al. Vlahuță și M. Sadoveanu,
Coșbuc îndrumă și organizează conferințele sătești.
Din 1908, revine frecvent în locurile natale.
În august 1915 moare Alexandru, fiul poetului, într-un accident de automobil. Coșbuc
suportă foarte greu lovitura[23] , se izolează, încetează să mai publice. Nicolae Iorga
consemnează:
„O mare nenorocire a atins pe George Coșbuc. N-a fost om care, știind bucuriile și
durerile unui părinte, care să nu-și șteargă o lacrimă atunci când inima cea mare sângera
de cea mai înspăimântătoare rană, care niciodată nu se poate închide.”
Lovitura fatală, scria, mai târziu, Tudor Arghezi într-o tabletă, n-a cruțat nici pe tată,
nici pe poet.
În ședința din 13/26 mai 1916, sub președinția lui Iacob Negruzzi, Secțiunea literară
a Academiei Române hotărăște cu 4 voturi din 6, să-l propună pe George Coșbuc membru
titular al Academiei. La 20 mai/2 iunie plenul academic, prezidat de Barbu Ștefănescu
Delavrancea, alege ca membru activ pe poetul George Coșbuc. Vorbind în numele Secției
literare, Duiliu Zamfirescu spunea în raportul său:

113
 [Type here]

Coșbuc la tinerețe
„Reputația sa literară e așa de întinsă, încât numele său a devenit popular în toate
țările locuite de Români. Primindu-l în mijlocul nostru consfințim ceea ce opinia publică a
hotărât de mult. Domnul Coșbuc a dat poporului român, în mai puțin de 25 de ani, o
cantitate de muncă literară atât de considerabilă, încât numai pentru aceasta s-ar cuveni
să-i deschidem ușile amândouă pentru a-l primi între noi. Dar calitatea lucrărilor sale
întrece cantitatea. Poeziile sale sunt adevărate poezii și sunt originale.”
Sunt amintite volumele Balade și idile, Fire de tort, traducerile:
„Din punct de vedere clasic - prin urmare esențialmente academic - Eneida și
Bucolicele lui Vergiliu sunt monumente; Odiseea, tradusă în strofe endecasilabice rimate,
reprezintă o sforțare intelectuală de necrezut; în fine, Divina Comedie este cea mai perfectă
versiune a acestei celebre poeme.”
Prima ședință la care poetul își face apariția e cea din 27 mai/9 iunie 1916. La intrarea
sub cupolă e primit cu aplauze și salutat de președintele C. I. Istrati:
„V-ați scoborât prin voința voastră la București, între noi, de pe înălțimile frumoase și
românești ale plaiurilor de la Năsăud. Acum, prin munca voastră, vă ridicați la punctul cel
mai înalt pe care poate să vi-l prezinte cultura română, ocupând un scaun în mijlocul
nostru. Bun venit noului și distinsului nostru coleg George Coșbuc. Aplauzele cu care ați
fost primit v-au arătat, domnule coleg, bucuria pe care o are această instituțiune de a vă
număra printre membrii ei.”
Răspunsul poetului:
„Îți mulțumesc întâi de toate d-tale, Domnule Președinte, pentru frumoasele cuvinte -
mai frumoase, poate, decât le merit, - cu care ai avut bunăvoința să mă saluți și prin ele să
mă iei oarecum de mână, ca să mă pui la rând pe brazda Academiei. Aceste cuvinte sunt
pentru mine ca o punere de mâini pe capul meu, ca să scoboare asupra mea harul acelui
spirit, care luminează li conduce opera Academiei ... Vă mulțumesc și dv, d-lor Membri, că
m-ați găsit vrednic să fiu părtaș în mijlocul d-voastră, ca să fiu și eu o părticică de suflet în
sufletul cel mare al Academiei.”
Printre cei prezenți la ședință se află N. Iorga, B. Delavrancea, dr. Victor Babeș,
dr. Gh. Marinescu.
Din ziarele care menționau evenimentul, Gazeta Transilvaniei, nr. 115, mai 1916, scrie
următoarele despre drumul lui Coșbuc din Hordou la Academie:

114
 [Type here]

„... cu atât mai anevoios, cu cât poetul țărănimii nu era uns cu nici un soi de alifie
ciocoiască și conștiința superiorității lui îl oprea de a-și face drum cu coatele, când era în
drept să aștepte să i se deschidă cărarea de la sine.[24]”

Mormântul lui George Coșbuc

(Cimitirul Bellu, București)

La 24 februarie 1918, apare în revista Scena din București ultima poezie a lui George

Coșbuc, Vulturul.
„La 9 mai 1918, poetul George Coșbuc moare la București. Țara pierde un mare poet,
în sufletul căruia s-au reflectat toate aspirațiile neamului nostru ...” spunea Bogdan-
Duică la înmormântarea ilustrului dispărut. La moartea lui Coșbuc, Nicolae Iorga, cel care
afirmase mai demult că „poezia lui Coșbuc este de o virtuozitate extraordinară”, publică un
necrolog pe care-l încheie cu următoarele cuvinte:
„Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanții din
77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel
al țării. Să lăsăm ca asupra frunții lui palide, acum liniștite, să cadă o umbră mângâietoare
a depărtatului tricolor nevăzut.”
În ziarul Lumina, din București, Liviu Rebreanu publică, la 14 mai 1918,
articolul George Coșbuc, afirmând printre altele:
„Coșbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii românești. Ardelean a rămas
toată viața. Până și în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi ședea
bine. Aici în țară dragostea lui a fost pentru cele șase milioane de țărani. Simțea o
fraternitate profundă cu dânșii ... A răsărit deodată, fără să-l știe nimeni, fără să facă
ucenicia cafenelelor și bisericuțelor bucureștene. Și a biruit împotriva tuturor celor
scufundați în inimații și neputințe. A adus lumină, sănătate, voioșie. Scrisul lui Coșbuc
trăiește și va trăi cât va trăi neamul românesc.”
,,Specificitatea lui Coșbuc se află în poeziile cu subiecte țărănești, aproape toate
erotice…”-scrie Goerge Călinescu.
Cum e iubirea la Coşbuc? E cu tulburări benigne şi fireşti. Nici pe departe cu
dramatisme ca la Eminescu. Tulburările la Coşbuc nu sunt profunde. El receptează, înfăţişea-
ză şi cântă iubirea din punctul de vedere al femeii. Tulburări încearcă mai ales eroinele,
pentru că poezia lui este lirică, dar obiectivată. N-are expresie directă, confidenţă, ci e o
reprezentare obiectivă. Coşbuc n-a fost un spirit profund, el nu avea trăiri zguduitoare.
Coşbuc a fost un rapsod. Suflet din sufletul neamului meu..., deci un om din popor şi plămă-
dit asemenea celor despre care scria, asemeni ţărănimii din rândul cărora s-a ridicat. Natura
lui nu era una calitativ deosebită de cea a flăcăilor şi fetelor din satele pe care le-a cunoscut
şi era înclinat prin natura lui să vadă ce-i frumos în viaţă. Eroii lui sunt firi sincere, au chef

115
 [Type here]

de vorbă și de hârjoană.Voind să sărute o fată, băiatul timid se bazează pe abilitatea lui de a

o aborda. În același mod acționează și fetele, încercând strategia curselor întinse.
Era o fire optimistă, dar sensibil şi la suferinţele altora, de aici şi poeme precum "Noi
vrem pământ", "Decebal către popor" sau "Un cântec barbar". Iar optimiştii sunt extravertiţi.
Coşbuc a fost prin execelenţă un extravertit şi, fiind cu privirile întoarse în afară, în cazul
erosului a fost sensibil la suferinţele, nefericirile fetelor. Ca să dezvăluie gingăşia sufletului a
recurs la partea feminină. Fiind atent la ce era delicat în viaţă era în firea lucrurilor să
surprindă mai ales manifestări ale sufletului feminin şi să fie sensibil la tristeţile fetelor care
suferă decepţii amoroase mergând până la deznădejdea din "Cântecul fusului" sau "Fata
morarului". Când surprinde psihologia masculină în stări depresive are tendinţa să o ducă
mai ales înspre zona umorului, pe când la cel feminin comunică şi zbuciumul, şi nefericirea.
În familia lui George Coşbuc au fost 14 generaţii de preoţi. Chiar şi în prezent această
„tradiţie” este dusă mai departe, regăsind preoţi care se trag din familia lui Coşbuc în
comuna Leşu de exemplu.
A scris nu mai puțin de 160 de poezii pe când era în clasa a IV-A
Slavici a refuzat să publice o poezie de-a lui Coşbuc în „Tribuna” pentru că o
considera prea pesimistă. George Coşbuc a trimis „Balada Infernală”, pe când era în clasa a
VIII-a.
Era aproape obsedat de Divina Comedie a lui Dante Aligheri. Lucrase ani de zile la
traducerea operei. Traducerea lui Coşbuc este considerată şi una dintre cele mai bune.
Obsesia poetului mergea atât de departe, încât acesta făcuse propriul plan al infernului
inspirat din Dante.
A tradus opere din sanscrită, latină, germană, italiană şi engleză.
Despre debutul său literar George Coşbuc mărturiseşte: “Cea dintâi poezie am
publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie”la Scoala pedagogică din Ardeal. N-o mai şi nici
nu ştiu ce era, însă îmi amintesc că a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de
încercări prin toate foile ardeleneşti.”
În Sibiu, scrie pentru ziarul Tribuna. Ioan Slavici fiind colaborator, afirmă cu
entuziasm: “De vreo două săptămâni avem aici pe Coşbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de
ani, unul dintre cele mai distinse capete.”
În 1889, I. Slavici solicită printr-o scrisoare, sprijinul lui Titu Maiorescu să-l poată
trimite la Bucureşti pe George Coşbuc: ” Sunt sigur că e destul să-l vedeţi ca să fiţi de acord
cu mine că trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă ca talentul acesta să ajungă la deplina
lui desfăşurare.”
Dorul de casă a lui George Coşbuc aproape îl îmbolnăvea. Atunci când i se făcea dor
de casă nimic nu-l putea reţine. Pleca spre munţi, la Hordoul său.
În 1895 se căsătoreşte cu Elena, sora unui editor. În acelaşi an se naşte unicul său fiu,
Alexandru. Acesta va muri la vârsta de 20 de ani, într-un accident de automobil.
După moartea unicului fiu, Alexandru, soţia poetului nu lăsa pe nimeni să modifice
absolut nimic din camera acestuia. Nici măcar ultima carte din care citise înainte să moară nu
putea fi închisă, rămânând deschisă la ultima pagină lecturată de Alexandru.
George Coşbuc s-a căsătorit în 1895 cu Elena Sfedea, fata unui mare comerciant.Elena
era o femeie cultă și harnică. Un an mai târziu după căsătorie  a venit pe lume Alexandru, un
copil pe care poetul l-a iubit enorm. Acesta a rămas, de altfel, unicul copil al familiei
Coşbuc.  La vârsta de 19 ani, Alexandru era student. În august 1915 şi-a vizitat tatăl la
Tismana, acolo unde poetul obişnuia să se retragă pentru a crea în liniste. Alexandru  fusese

116
 [Type here]

chemat în armată şi urma să plece la Drobeta Turnu Severin.   În dimineaţa zilei de 26

august, s-a urcat într-o maşină Mercedes Torpedo Benz, împreună cu Ion Alexăndrescu
Stâlpeanu, un latifundiar din Teleorman, proprietarul autoturismului, cu intenţia de a ajunge
la Târgu Jiu.   Pe drumul de întoarcere, în raza localităţii Băleşti, maşina a lovit un bolovan
mare,  s-a răsturnat şi a intrat într-o căruţă  care circula în faţă. Latifundiarul Alexandru
Stâlpeanu , care se afla la volan a murit pe loc.   ”Întorcându-se de la Târgu-Jiu împreună cu
Alexandru Coşbuc, Alexandrescu accelerează ca să nu-i prindă noaptea pe drum. În raza
comunei Băleşti, maşina se loveşte de un bolovan, în plină viteză şi se răstoarnă. Moşierul
moare imediat „cu coşul pieptului zdrobit de volan”, Alexandru „cu craniul fracturat”, mai
rezistă încă. Ţăranii adunaţi la locul accidentului nu ştiau decât că tânărul „e prieten al
„boierului” care le călcase găinile în mai multe rânduri”. Jandarmul venit la faţa locului
obţine cu mare greutate o căruţă, paie şi câteva perne pentru transportarea rănitului la Târgu
Jiu. Ajuns „în toiul nopţii”, la spital, medicul de gardă e incapabil să întreprindă o intervenţie
chirurgicală „care poate ar fi salvat viaţa rănitului”. Poetul ajunge la spital abia în zori;
băiatul lui murise şi se afla la morgă. Foaia de calendar arăta data de miercuri 26 august
1915”, evocă Lucian Valea în cartea ” Pe urmele lui Coşbuc”.

19. Povestea de dragoste dintre Otilia

Cazimir și George Topîrceanu

117
 [Type here]

Otilia Cazimir şi George Topîrceanu sunt două nume mari ale literaturii române.
George Topîrceanu a fost un cunoscut poet și prozator român, iar Otilia Cazimir (născută
Alexandra Gavrilescu) a rămas în istoria literaturii române mai ales pentru poeziile dedicate
copiilor. Între cei doi a existat una dintre cele mai strânse și frumoase legături de dragoste
din lumea scriitorilor.
George Topîrceanu s-a născut in Bucureşti într-o zi de 20 martie şi a fost fiul
cojocarului Gheorghe Topîrceanu şi al Paraschivei, ţesătoare de covoare la azilul „Doamna
Elena ", amândoi originari din părţile Sibiului.
Otilia Cazimir este pseudonimul literar al poetei Alexandra Gavrilescu, ales de
scriitorul Mihail Sadoveanu şi de criticul literar Garabet Ibrăileanu. Poeta s-a născut în Cotu
Vameş, Judeţul Neamţ şi a fost cel de-al cincilea copil al învăţătorilor Ecaterina şi Gheorghe
Gavrilescu.
Destinul Otiliei Cazimir şi cel a lui George Topîrceanu se vor uni atât literar, cât şi
sentimental. Deşi George Topîrceanu se căsătoreşte în anul 1912 cu învăţătoarea Victoria
Iuga, cu care a avut un fiu unic, Gheorghe, căsnicia se va destrăma, iar între acesta şi Otilia
Cazimir se va înfiripa o poveste de dragoste discretă, dar care stârneşte interesul cronicarilor
şi al publicului, ca orice legătură între personaje publice.
Într-o epistolă aflată în posesia criticului şi istoricului literar Nicolae Scurtu şi
publicată de către revista online a Uniunii Scriitorilor din România, adresată uneia dintre
prietenele şi confidentele sale, prozatoarea Sandra Cotovu (1898–1987), care a primit
îndrumări şi lecţii de stilistică literară, încă de la debut, de la George Topîrceanu, Otilia
Cazimir îşi exprimă sentimentele, angoasele şi dorul pe care le înfruntă după moartea
poetului George Topîrceanu.
Opt ani era diferența dintre George Topîrceanu și Otilia Cazimir, în favoarea
publicistului bucureștean. Cei doi s-au întâlnit în cercurile literare ale Iașiului, dar adevărata
apropiere dintre aceștia s-ar fi produs în casa lui Mihail Sadoveanu, unde erau deseori
invitați. Totuși, cei doi au ales să-și ascundă relația, o legătură întreruptă doar de distanță, în
perioada în care Topîrceanu a fost prizonier de război în Bulgaria (1916-1918).
George Topîrceanu se căsătorise în anul 1912 cu învățătoarea Victoria Iuga, cu care
avea un fiu unic, Gheorghe, dar căsnicia cu pricina s-a destrămat după puțină vreme. Relația
dintre Topîrceanu și Otilia Cazimir s-a construit solid, sub ochii familiei Sadoveanu.
„Ea era o femeie care știa ce vrea, în timp ce Topârceanu era cuminte și supus, părând
că se lasă mai degrabă purtat decât să aibă un rol activ în această relație”, avea să
povestească ulterior Profira Sadoveanu, fiica lui Mihail Sadoveanu.
Otilia Cazimir şi George Topîrceanu și-au dus relația departe de ochii iscoditori ai
celor din jur. Câțiva ani mai târziu după ce se cunosc fac pasul cel mare și se mută împreună

118
 [Type here]

într-o casă din Iași ce aparținea familiei lui Demostene Botez, casa în care Topârceanu a și
murit, în urma unui cancer hepatic, la vârsta de 51 de ani. Se întâmpla în anul 1937, după 25
de ani de iubire dintre George Topîrceanu și „poeta sufletelor simple”.
Ce scria Otilia Cazimir despre iubirea vieții ei
Moartea poetului avea să o schimbe definitiv pe Otilia Cazimir. La câteva zile după
decesul poetului, Otilia Cazimir i se confesează într-o scrisoare prozatoarei Sandra Cotovu, o
confidentă de a sa. Scrisoarea conţine o tulburătoare mărturie privitoare la posteritatea lui
George Topîrceanu. Iată câteva pasaje:
Azi am fost la cimitir, întâia oară de atunci. I-am dus şi din partea matale garoafe (nu
terminasem încă banii de flori). Mormântul lui, înţelege mata cuvintele astea absurde?
Mormântul lui! Dar… nu l-am simţit pe el acolo, dedesubt. El e în altă parte. O să-l caut şi
o să-l găsesc. Prea mi-e dor de el ca să nu mai fie nicăieri.
(…)
Să-ţi descriu odaia lui? Ar fi tare greu. Era un amestec de lucruri care nu se potriveau
între ele, într-o dezordine aparentă, pe care-o respectam, dar care era minuţios ordonată.
Ştii mata cum îi ştiam orice lucruşor, orice carte, orice fleac? El îmi spunea că-s
miraculoasă, că se teme de mine. Şi acum le ştiu pe toate cum erau. Şi dacă, prin imposibil,
s-ar întoarce toate la locul lor şi peste zece ani aş şti unde să găsesc un capăt de aţă!
(…)
„N-aş fi vrut să te las aşa…” şi „Cui te las?”, mi-a spus de-atâtea ori! Eu râdeam, ştii
că am râs până la sfârşit, ca să-i dau curaj?
Destiinul Otiliei Cazimir şi cel a lui George Topîrceanu se vor uni atât literar, cât şi
sentimental. Deşi George Topîrceanu se căsătoreşte în anul 1912 cu învăţătoarea Victoria
Iuga, cu care a avut un fiu unic, Gheorghe, căsnicia se va destrăma, iar între acesta şi Otilia
Cazimir se va înfiripa o poveste de dragoste discretă, dar care stârneşte interesul cronicarilor
şi al publicului, ca orice legătură între personaje publice. Într-o epistolă aflată adresată uneia
dintre prietenele şi confidentele sale, prozatoarea Sandra Cotovu (1898–1987), care a primit
îndrumări şi lecţii de stilistică literară, încă de la debut, de la George Topîrceanu, Otilia
Cazimir îşi exprimă sentimentele, angoasele şi dorul pe care le înfruntă după moartea
poetului George Topîrceanu:
16 mai 1937

Duminică seara
Azi am fost la cimitir, întâia oară de atunci. I-am dus și din partea matale garoafe (nu
terminasem încă banii de flori). Mormântul lui, înțelegi mata cuvintele astea absurde?
Mormântul lui! Dar nu l-am simțit pe el acolo, dedesubt. El e în altă parte. O să-l caut și o
să-l găsesc. Prea mi-e dor de el ca să nu mai fie nicăieri. Am fost cu băiatul. E tăcut și
îndărătnic ca tatăl său. Nu-i mic, cum crezi: are 24 de ani – și nici o situație. Îi place vioara
și trăiește cu capul în nori. Fuge de-ai lui și vine să tacă la mine. Mă duc cu el să-i fac
haine, ne plimbăm amândoi, bem cafele. În curând va avea o slujbă (are bacalaureatul,
atât) și mi-a promis că se înscrie la Universitate. Cred că o să mă asculte. Curios, mi se
pare mai… mare decât el! Numai el putea fi mic, mic – “și mai mic!” – și alintat! Știi ce de
jucării avea? Am găsit într-o zi o praștie, o praștie de copil, pentru vrăbii. Tăiase pielea
dintr-o mănușă nouă! Și avea aeroplane și muzicuțe. Și mie nu mi-au dat nimic. Le-am
aruncat, desigur. Ce era să facă oamenii “serioși” cu jucăriile lui? Am căpătat (l-a furat

119
 [Type here]

băiatul) un bumerang, pe care l-am dat unui prieten de-al lui de joacă, din clasa a 7-a de
liceu (era mai mare decât el!).
Să-ți descriu odaia lui? Ar fi tare greu. Era un amestec de lucruri care nu se potriveau
între ele, într-o dezordine aparentă, pe care-o respectam, dar care era minuțios ordonată.
Știi mata cum îi știam orice lucrușor, orice carte, orice fleac? El îmi spunea că-s
miraculoasă, că se teme de mine. Și acum le știu pe toate cum erau. Și dacă, prin imposibil,
s-ar întoarce toate la locul lor și peste zece ani aș ști unde să găsesc un capăt de ață! “Știi
că am râs până la sfârșit, ca să-i dau curaj?” Acum, a rămas în mijlocul odăii un morman
de cărți. Le cataloghează un student, supravegheat cu strășnicie de familie. Ieri mi-a scris
ministrul că, după ce le va cumpăra ministerul, să mă duc să-mi iau ce mi-e drag. Dar, n-ar
fi luat tocmai ce mi-ar fi drag mie? Voi mai găsi volumele de psihologie ale lui Dumas,
negre pe de margini de adnotări? Şi “Le rire” al lui Bergson, şi atâtea altele? Mă lași să
pun deoparte, pentru mata, una din cărțile care i-au fost dragi, dacă voi mai găsi vreuna? O
să am câteva din lucrurile lui. Mi le-a smuls, cu ceartă şi scandal, băiatul din mâna
celorlalți. Sărăcuțul, cât s-a zbătut ca să-mi facă câte-o tristă bucurie! O să am cuverturile
lui de divan, covorașul cu icoana, mașina de scris, un telefon, o măsuță, maperonul de la
mata, clișeele fotografiilor făcute de el, veilleusa lui, barometrul, o cravată (avea vreo 30!),
scrumiera.
Dar, să nu mai vorbesc de ce mă doare. Poate o să fiu nevoită să plec la Bucureşti.
Mi-a scris Victor Iamandi să plec îndată ce-mi telegrafiază. Te voi anunța printr-o carte
poștală când plec, dar îmi poți scrie și-n lipsă: n-o să stau mult, iar scrisorile mele îmi sunt
respectate. Îi-am scris că vor cu tot dinadinsul, domnul Sadoveanu și cu Victor Iamandi, să-
mi aranjeze nu Știu ce situație? Ca să am ocupație și să fiu la adăpostul grijilor vieții. Așa
vor ei și el ar fi mulțumit să ştie asta: prea a plecat amărât. “N-aș fi vrut să te las așa…” și
“Cui te las?”, mi-a spus de-atâtea ori! Eu râdeam, știi că am râs până la sfârșit, ca să-i dau
curaj? În noaptea când dragul meu se odihnea pentru întâia oară, s-au scotocit, înainte de
sosirea băiatului, toate saltarele, toate dulapurile. Ce-am putut salva eu înainte, a fost
salvat. Restul… Iartă-mă, n-am putut face mai mult. C-o zi înainte luasem, cu complicitatea
unui doctor, a nevestei lui Demostene Botez, a surorii mele, scrisorile mele intime,
fotografiile noastre, scrisorile intime de la trecătoarele lui prietene și câteva manuscrise (un
capitol din Sisoe, câteva caiete) și le pusesem în casa de fier (cu cheia la mine) a
proprietarei (soacra lui Demostene Botez). Făcusem așa pentru că îmi ceruse el asta. S-a
observat. Am fost amenințată cu parchetul, mi s-au luat cheile și am fost ținută sub strictă
observație. Nu puteam pleca: el trăia încă, şi mă striga cu deznădejde. Din ce a rămas acolo
a mai salvat, a doua zi, ce-a mai găsit, domnul Sadoveanu. Dar unde-s Souvenirs d’un
nourrisson, unde-s scrisorile matale, şi atâtea altele, din urmă?
În zăpăceala mea, am lăsat între clișee exact pe cele pe care trebuia să le distrug:
două plăci cu două imagini de-ale mele, strict intime, din “notre folle jeunesse”. Le-a luat
cea mai mare, și mai rea, dintre surorile lui. Ce-o să facă cu ele? Că nu le-a luat ca să mă
admire, de asta sunt sigură! Acum înţelegi mata ce bine-mi pare că am în casa de fier, şi o
să le ard, plicurile cu scrisori străine? Câteva femei, care n-au altă vină decât că l-au iubit,
şi cum puteau să nu-l iubească? – ar fi plătit cu scandal şi cu viața stricată, vina asta. Da,
greșelile le făcea cu puritatea, cu simplicitatea şi cu neglijența unui copil. A unui copil care
se simțea iubit și știa că i se iartă orice. Așa cum l-ai înțeles mata, l-am înțeles toți. Nu
vorbesc numai de mine. Mă gândesc la ai mei. Niciodată, dar absolut niciodată, nu i s-a
făcut nici cea mai vagă aluzie la vreo datorie pe care ar fi avut-o față de mine. Nu vezi mata

120
 [Type here]

că nu și-a aranjat “oficial” nici interesele lui? S-a mulțumit să-mi spuie mie ce trebuie să
fac, ca să fiu pe urmă întrebată de ai lui: – “Ai ceva scris la mână? Dacă nu, cine-o să te
creadă?” M-au crezut toți, afară de ai lui. Dar, ei aveau drepturi, pe care mi le-au aruncat
în obraz mie, și i le-a aruncat în obraz lui, când nu mai era. Nu știu ce scrisoare ți-am scris.
Cred că am făcut și greșeli de ortografie! N-o mai recitesc. Alta, nu ți-aș mai putea scrie.
Nici acum, nici cine știe câtă vreme.
Mi-ești dragă,Didi
[Doamnei Sandra Cotovu, Strada Traian, nr. 51, Constanţa; Expeditor – Otilia
Cazimir, Strada Bucşenescu, nr. 4, Iaşi].
O ultimă confesiune:
“De ziua lui, în fiecare martie își cumpăra și-i plăcea să primească zambile, flori
viguroase și delicate în același timp, cu parfum violent și suav. «Îmi seamănă», zâmbea… I-
am trimis și anul acesta, ca și anul trecut, ca în toți anii, cea mai frumoasă zambilă pe care
mi-a dăruit-o primăvara. Iar în luna mai, când s-au împlinit anii de când a plecat dintre noi,
i-am descărcat pe mormânt, ca în fiecare an, tot liliacul grădinii mele.”

George Topirceanu, Veronica Gorgos, Otilia Cazimir

"Cui te las?"

 Pe 25 februarie 1937, Topârceanu şi Otilia Cazimir treceau frontiera pe la vama

Curtici, spre Viena. A fost singura călătorie pe care au făcut-o împreună peste hotare. Viena,
un vis al lor vechi, care venise mult prea târziu. Dar luna aceea a fost de neuitat, descrisă pe
larg în scrisorile amândurora. Au stat la hotelul numit "Schweizerhof", pentru prima dată
doar ei amândoi, feriţi de orice bârfă a lumii. Poetul găsea puterea să facă haz pe seama
renumiţilor medici vienezi, ce nu reuşeau să-i stabilizeze ciroza hepatică, deşi avea dureri
inumane şi devenise atât de slab, încât nu mai reuşea să se ţină singur pe picioare. Şi totuşi,
într-o seară, au dansat vals. Ea, ţinându-l în braţe ca pe-un copil ce abia învaţă să meargă...
Şi-au făcut planuri amândoi să se căsătorească, să nu se mai despartă nicicând...

121
 [Type here]

Întoarcerii de la Viena, Topârceanu nu i-a mai supravieţuit decât o lună şi şapte zile.
Otilia a stat lângă el, clipă de clipă. În zilele de dinaintea sfârşitului, poetul îi repeta mereu:
"N-aş fi vrut să te las aşa..." "Cui te las?.." Acasă la ea, întins pe divanul violet, îi spunea
Otiliei lui să-nchidă fereastra, căci nu poate muri din cauza miresmei florilor de liliac... "Cu
puţin înainte de a cădea în comă, mi-a vorbit câteva ore în şir, de cu seară şi până la ora 23
de noapte", scria poeta pe 6 martie 1937. "Era prea slab ca să-l mai înţeleg ce spune. Îşi fă-
cea testamentul verbal. Cu mâna în mâna lui fierbinte şi uscată, l-am ascultat. (...) Avea ochii
mari, arşi şi speriaţi. (...) La urmă, după ce mi-a spus tot ce, desigur de multă vreme, se
pregătise să-mi încredinţeze, a închis ochii, mi-a pus pe umăr un braţ subţire ca de copil,
înspăimântător de fierbinte, şi a încheiat: «Şi acuma, hai!...»".
George Topârceanu s-a stins pe 7 mai 1937, la ora 1 şi jumătate după amiază. Otilia
mergea des la mormântul lui. Vorbea cu "Top", îi punea mereu la picioare florile de Nu mă
uita care-i plăceau atât de mult... "Demult s-a statornicit în mine obiceiul de a-i spune ce îmi
spuneam, pe vremuri, doar mie. Chiar dacă aş putea uita, nu vreau să uit", mărturisea poeta
cu puţin înainte de a muri, la rându-i. Nu se odihnea, scria numai noaptea. Ziua încerca să se
gospodărească singură, asemeni unei călugăriţe sihăstrite. Vorbea cu florile, cu căţeii şi
pisicile ei... Cu copilaşii ciufuliţi din mahala... Şi iarăşi scria. "Astă noapte n-am dormit
deloc. Am umblat prin casă", scria cu trei zile înainte de sfârşit. "Când mă culc, încep
durerile coronariene, tusea dureroasă care mă doboară... " "Da, mi-ar plăcea o casă caldă,
o mână prietenă [...] mi-ar plăcea să am cui zâmbi, să nu mă mai bată atâta grijile şi neca-
zurile. Oare n-am muncit destul?". Dorinţa de a fi înmormântată lângă Topârceanu nu i-a
fost ascultată. Bârfele lumii au urmat-o şi în moarte. Au îngropat-o departe, în cimitirul
"Eternitatea", departe, dar sub florile sutelor de mâini de copii care i-au acoperit pământul
proaspăt, în acea dimineaţă de iunie.

122
[Type here]

21. Cella Serghei și Camil Petrescu

Cella Serghei și Camil Petrescu

123
 [Type here]

Foto: Apartamentul Cellei Serghi era înţesat de cărţi, tablouri şi tot felul de amintiri.

Cine a fost Cella Serghei ?

Născută la 22 octombrie 1907 în Constanța, într-o familie de vechi dobrogeni, Cella
Marcoff, cunoscută sub pseudonimul Cella Serghi, după numele bunicului Serghi Marcoff,
de origine bulgară, scriitoarea va rămâne atașată toată viața de farmecul ținutului natal, așa
cum de altfel și mărturisește: "M-am născut la Constanța, într-o casă de pe strada Mării, și
prezența mării a avut o influență deosebit de puternică asupra copilăriei mele. Despărțirea de
mare, din cauza refugiului, a fost un șoc care a lăsat urme adânci. M-a urmărit nostalgia
mării, dorul de mare mi-a îndurerat copilăria. Pânza de păianjen - în mare măsură
autobiografică - e plină de ecourile mării, de amărăciunea acelei despărțiri. Chiar mai târziu,
în fața ei, cântam marea copilăriei mele. Bunicul meu, ceasornicar, era pasionat de
descoperirile care se făceau la Constanța cu prilejul săpăturilor și mi-a transmis dragostea lui
pentru cioburi, ulcele, sticluțe, figurine și tot felul de obiecte din antichitate, pe care le căuta
și le strângea. Tare aș fi vrut să mă joc cu ele, dar n-aveam voie decât să le mângâi sub
privirea lui aspră".
Scriitoarea va continua să evoce marea, "marea e o prezență vie și o prezență de vis.
Mișcarea ei necontenită, valurile care se izbeau cu disperare de stânci și toate acele
schimbări de culoare, de la verdele jadului la albastru de cobalt, nisipul, aur încins,
diminețile triumfătoare de la Mamaia, Cazinoul și în centru statuia lui Ovidiu, iar la câțiva
pași, pe strada Traian, dugheana bunicului, ticsită de ulcele de lut ars, opaițe, amfore, sticluțe

124
 [Type here]

irizate, figurine ciobite, descoperite în săpăturile străvechiului Tomis, totul era făcut să

incinte, să neliniștească, să tulbure, să șlefuiască sufletul unui copil".
Familia Marcoff locuiește în Constanța până în 1916, refugiindu-se în timpul
războiului la Brăila, apoi la București. Clasele primare începute la Constanța sunt continuate
în orașele în care familia se stabilește. Urmează la București Facultatea de Drept, luându-și
licența în 1931. Încă din timpul studenției începe să lucreze, angajându-se ca secretară la un
avocat. Se căsătorește cu inginerul Alfio Seni, apoi cu judecătorul Ion Bogdan. Practică un
timp avocatura, fapt ce servește romancierei la cunoașterea diferitelor caractere, îmbogățind
gama personajelor sale. Sub pseudonimul Gella Marin trimite ziarelor "Gazeta", de sub
direcția lui Ion Pas, și "Reporter" un număr de reportaje și cronici teatrale, care s-au bucurat
de mult succes. Primul său reportaj era intitulat "Week end în Bucegi". Aceste prime
publicații aveau să-i deschidă Cellei Serghi perspectiva permanentei munci literare.
În 1937 apare în "Revista fundațiilor" primul fragment din romanul "Pînza de
păianjen", intitulat "Cele dintâi nedumeriri". Debutul este remarcabil, lucrarea fiind apreciată
de Camil Petrescu și Alexandru Rosetti. De fapt, Camil Petrescu o și determinase să scrie,
după cum mărturisește scriitoarea. Romanul în manuscris fusese citit în 1936 de Mihail
Sebastian, care l-a recomandat lui Liviu Rebreanu. Se poate spune că talentul Cellei Serghi
s-a afirmat odată cu apariția acestui roman. Așa se face că prima lucrare a autoarei a fost
recomandată publicului de trei mari scriitori: Camil Petrescu, Liviu Rebreanu și Mihail
Sebastian. Romanul a apărut cu o banderolă pe care scria: „Liviu Rebreanu, Camil Petrescu
și Mihail Sebastian au recomandat Editurii acest roman”. Despre întâlnirea cu autorul lui
"Ion" și clipa când punându-i mâna pe umăr i-a spus cu toată gravitatea "ești un scriitor",
Cella Serghi își amintește întotdeauna cu emoție. De acum înainte, scriitoarea își trasează
hotărât drumul spre cariera ei literară.
Este chemată să publice în "Viața românească" și "Revista Fundațiilor" de Mihai
Ralea, D. I. Suchianu și Al. Rosetti, iar Eugen Lovinescu invită la "Sburătorul". Leagă astfel
multe prietenii literare. Schițele publicate în revistele amintite, având aceeași eroină - Mirona
- vor deveni romanul de mai târziu "Cad zidurile", apoi în alte ediții "Cartea Mironei" sau
"Mirona".
Locuiește un timp la Paris, unde continuă să scrie și să citească fragmente în grupul
studenților români, fapt relatat în volumul "Mirona", care cuprinde foarte multe elemente
autobiografice. Lecturile în grup sunt stimulente pentru autoare, așa cum erau și citirile la
"Sburătorul pentru Hortensia Papadat Bengescu, cu care creația literară a Cellei Serghi
are tangențe.
În 1945 e secretara Universității libere populare. După 1945 publică articole și schițe
în revistele "Femeia", "Flacăra", "Viața românească". Romanele sale - toate bine primite de
cititori, au cunoscut câte trei și patru ediții. Retipăririle confirmă odată mai mult
popularitatea de care se bucură scriitoarea. Interpretă deosebită a sufletului feminin,
personajele sale au găsit o largă audiență în rândul publicului. Mai toate eroinele au un destin
tulburător și captivant, sunt firi complexe, parcurg drumuri deosebite în afirmarea lor
socială. După cum apreciază critica literară, "ceea ce conferă originalitate scrisului Cellei
Serghi este viziunea realistă a cărților sale".
În afara creației originale, Cella Serghi este și o bună traducătoare, oprindu-se însă la
lucrări care se circumscriu temperamentului său artistic ("Vă place Brahms ?" de Francoise
Sagan și "Casa de hârtie" de Francoise Mallet-Joris).

125
 [Type here]

Creația romancierei începută în perioada de înflorire a literaturii române - perioada

interbelică - este în plină ascensiune.
Cine este Camil Petrescu?- Omul care a văzut idei.
Camil Petrescu (n.22 aprilie 1894 — d. 14 mai 1957) a fost un romancier, dramaturg,
doctor în filozofie, nuvelist și poet. El pune capăt romanului tradițional și rămîne în literatura
noastră în special ca inițiator al romanului modern.
S-a născut la București, la 22 aprilie 1894. Este fiul lui Camil și al Anei Cheler. A
rămas orfan de ambii părinți și a fost crescut la o doica din mahalaua Moșilor. După
gimnaziu, continuă studiile la Colegiul "Sfîntul Sava" și la Liceul "Gheorghe Lazăr" din
București. Rezultatele bune la învățătură îl transformă în bursier intern, iar din 1913 urmează
cursurile Facultății de Filozofie și Litere de la Universitatea București. Își ia cu brio licența,
cu calificativul "magna cum laude", în fața unei comisii prezidată de profesorul de filosofie
P.P. Negulescu . Devine mai apoi profesor de liceu la Timișoara. Își ia doctoratul în filosofie
cu o teză despre teatru, intitulată "Modalitatea estetică a teatrului". A publicat un studiu în
lucrarea "Istoria filosofiei", coordonată de N. Bagdasar, legat de un cîmp nou,
fenomenologia în opera lui Husserl.
Debutează în revista Facla (1914), cu articolul Femeile și fetele de azi, sub
pseudonimul Raul D.Între 1916 - 1918 participă ca ofițer la primul război mondial, iar
experiența trăită acum se regăsește în romanul "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război" (1930). În 1916, e mobilizat și pleacă pe front, unde e rănit. După un stagiu într-un
spital militar, ajunge iarăși în prima linie, dar cade prizonier la unguri. În timpul unui
bombardament german își pierde auzul la o ureche, iar infirmitatea îl va marca întreaga viață,
după cum își notează în Jurnal: "Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat.
Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc. Sunt
exclus de la toate posibilitățile vieții. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capital
de energie și de atenție cu care alții pot ceti un volum. Aici unde totul se aranjează “în
șoaptă” eu rămîn vecinic absent". Ambianța războiului va intra, de asemenea, în roman. În
1918 va fi eliberat din lagărul german, revenind la București.
Încă din anul 1920 participă la ședințele cenaclului Sburătorul condus de Eugen
Lovinescu, iar în revista omonimă publică primele poezii. Furtunosul gazetar de stînga, N.
D. Cocea e modelul său spiritual. Acesta va fi prototipul viitorului său erou Gelu Ruscanu
din drama ,,Jocul ielelor” și a eroului său, Ladima, din romanul Patul lui Procust.
Debutul editorial se petrece cu un volum de Versuri. Idee. Ciclul morții în 1923. În
1933 publică cel mai valoros roman al său și unul dintre romanele importante ale
Modernismului european, "Patul lui Procust".
În 1939 este numit directorul Teatrului Național din București, unde va rezista doar 10
luni, iar din 1947 este ales membru al Academiei Române.
Moare la 14 mai 1957, la București. Astfel, masivul roman social închinat lui Nicolae
Bălcescu "Un om între oameni" rămâne neterminat. Ion Negoițescu îi va caracteriza sec
romanul, drept "o întreprindere jalnică". Motivul este simplu, Camil Petrescu a îmbrățișat
principiile realismului socialist și a devenit unul dintre cîntăreții noului regim comunist. A
adus contribuții novatoare în poezie, în tehnica romanului și a teatrului românesc.
Camil Petrescu, personalitate multilaterală, s-a manifestat creator în cele mai variate
direcții ale culturii. Cu vădite și temeinice aplicații spre filosofie, formația spirituală a
scriitorului și-a pus amprenta asupra creației sale literare.
Cella Serghi, scriitoare din dragoste pentru Camil Petrescu

126
 [Type here]

Destinul Cellei Serghi se leagă indisolubil de scriitorul Camil Petrescu. Dragostea i-a
aruncat într-un joc dur, în care avântul ei tineresc căuta fericirea lumească, iar cinismul şi
precauţiile lui tocmai asta evitau. În schimbul unui certificat de căsătorie, Camil Petrescu i-a
oferit lumea largă a literaturii, pe care Cella a îmbrăţişat-o deplin şi în care şi-a cufundat
amărăciunile, neliniştile şi singurătăţile.
,,Cum au trecut anii, Cella! N-am ştiut atunci când am scris prefaţa că ea va cădea
sub ochii tăi muiaţi în pânza amintirii. Da, în vara aceea ne-am cunoscut şi urzeala
romanului era un motiv al convorbirilor noastre dintâi. Vorbeam despre munca mea de
acasă, tolăniţi pe lespezile de la Lido. Pe urmă, după ce cartea a apărut, în noiembrie, eu
am fost două luni bolnav... şi tu ai aflat şi mi se pare că te-ai speriat. Dar la urma urmelor,
poate că n-a fost chiar aşa. Ceea ce e sigur e că erai blondă şi abia terminaseşi liceul. Ne
cunoscusem tot la ştrand, la ştrandul Kiseleff, tu pe balustradă, cu părul auriu căzut pe
jumătatea dreaptă a feţii, eu pe lângă duş. Dar să vorbim despre altceva...“
Trecuseră aproape trei decenii de când Camil Petrescu începuse să scrie romanul „Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război“ (publicat în 1930) şi de când o întâlnise pe Cella
Serghi. Trei decenii în care povestea lor de dragoste s-a contorsionat în atâtea feluri încât nu
mai rămăsese decât literatura. În ianuarie 1954, Camil îi răspundea Cellei la o scrisoare,
după ce ea îi spusese că i-a găsit cartea într-o librărie din Sinaia şi a recitit-o, avid, „pentru a
câta oară?“, într-o singură noapte. În finalul scrisorii, ca un oftat neauzit, Camil o îndeamnă
să schimbe subiectul discuţiei, dar pentru Cella, revenirea la începuturi, la întâlnirea cu el,
era indispensabilă, căci a însemnat schimbarea întregii ei vieţi, intrarea într-o nouă lume, cea
a marilor scriitori. Nora… Cine era Cella în acea zi de vară în care hazardul a dus-o în calea
lui Camil Petrescu? Întâi de toate, se recomanda pe numele ei real: Cella Marcoff. Provenea
dintr-o veche familie de origine bulgărească şi se născuse, pe 22 octombrie 1907, în
Constanţa, dar familia a trebuit să se refugieze la Brăila şi, ulterior, la Bucureşti, odată cu
intrarea României în Primul Război Mondial. Aşadar, la începutul verii lui 1927, în viaţa
Cellei s-au produs succesiv o serie de coincidenţe: a luat bacalaureatul, după care seara, a
petrecut alături de nişte vecini. La această sindrofie l-a cunoscut pe Alexandru Finţi, actor şi
viitor regizor – „Ştiam că zeii coborau uneori din Olimp şi se amestecau printre muritorii de
rând, dar nu-mi închipuiam că un actor!... Juca în «Les enfants terribles», piesa lui Cocteau,
în care avea un succes imens“. A doua zi, Cella s-a dus la ştrandul Kiseleff, recent deschis
publicului. La un moment dat, sprijinită de o balustradă la etaj, îşi scoate pantoful să-l
scuture de nisip, când, la parter, un cap bărbătesc iese din zona duşurilor şi-o ceartă cu
degetul arătător. Era chiar Finţi. „Peste umărul lui au apărut nişte ochi albaştri, albaştri cum
parcă nu mai văzusem. Am coborât în grabă cu pantoful în mână, încercând să mă scuz.
Ochii albaştri mă priveau cu un fel de mirare şi încântare. «– Scriitorul Camil Petrescu!», mi
l-a prezentat Finţi, cu importanţă, teatral, de parcă l-ar fi anunţat pe Ludovic al XIV-lea“,
rememora Cella în volumul autobiografic „Pe firul de păianjen al memoriei“. Cella era o fată
pasionată de literatură, citea de plăcere scriitori români, fiind apropiată mai ales de Panait
Istrati, Ionel Teodoreanu, Duiliu Zamfirescu, dar de Camil Petrescu n-auzise. Fascinată de
privirea lui se cam pierduse cu firea, dar Camil părea să fie interesat de persoana ei. Cu o
oarecare şovăială s-a prezentat: terminase studiile liceale şi avea de gând să se înscrie la
Conservator, să devină actriţă. „«– Şi ce rol ai vrea să joci, dacă ar fi să alegi?» «– Nora de
Ibsen!», am răspuns prompt, atât de prompt, încât a zâmbit şi a întinerit cu zece ani. Numai
de nu m-ar întreba ce am citit din cărţile lui!“ Scurta întrevedere s-a încheiat cu Cella
aruncându-se în bazin să înoate, iar Camil dispărând în mulţime. În zilele următoare, fata a

127
 [Type here]

colindat străzile Bucureştiului căutându-i cărţile, dar de cele mai multe ori auzea din partea
vânzătoarelor: „Poate Cezar Petrescu?“. „Să rămâi cum eşti acum!“ În fine, viaţa şi-a reluat
cursul normal. În toamna acelui an, Cella s-a înscris la Drept şi s-a angajat secretară la un
avocat, lăsând în urmă visurile de actorie. Ulterior, s-a căsătorit cu inginerul Alfio Seni, o
alianţă pregătită de ceva vreme, dar o alianţă de nevoie. „Acasă auzeam: «– Dacă nu te poţi
întreţine singură, va trebui să te întreţină cineva».“ Revederea cu scriitorul a avut loc tot la
ştrand, la Lido, peste un an: „«– Nora! Te-am căutat peste tot. Şi la Conservator. (...) Te-am
căutat la toate premierele.» «– N-am fost niciodată la o premieră.» «– În toate restaurantele,
seara după spectacol, în toate barurile.» «– N-am fost niciodată într-un bar.» Numai de nu m-
ar întreba dacă am citit vreuna din cărţile lui!“. Inginerul şi scriitorul au fost prezentaţi şi
chiar s-au împrietenit. Camil avea nevoie de consultanţă tehnică pentru roman, iar Alfio Seni
a fost bucuros să-l ajute. Prezenţa lui Camil în preajma cuplului proaspăt căsătorit a devenit
o constantă, de la seri la restaurant la interminabile partide de şah acasă la ei. Îl conduceam
până la Capşa. Simţeam că abia aşteaptă să rămână singur să-şi răsfoiască ziarele. Totul îl
interesa. Pe mine, doar el. Nu mă chema să intru, să stăm de vorbă. Despre ce am fi putut
vorbi acolo, în auzul, în văzul tuturor? Odată m-a întrebat cu totul neaşteptat: «Când vii la
mine?». Am plecat fără să răspund. Am fugit. Cella Serghi, „Pe firul de păianjen al
memoriei“ Cella era încântată şi îl găsea tot mai fascinant pe Camil, chiar cu micile lui
neajunsuri: „Nu era înalt, şi asta îl supăra poate tot atât de mult cât şi surzenia (n.r. – în
timpul războiului mondial, Camil Petrescu a fost afectat la o ureche). Avea un mers sacadat.
Umerii înţepeniţi, ochii apropiaţi, atenţi, vrând parcă să audă cu ei şi protestând permanent,
vehement, împotriva a tot ce se întâmplă în jurul lui, în ţară, în lume“, îl descria Cella în
memorii. Totuşi, pentru Cella, Camil avea o personalitate magnetică. În scurt timp, au
devenit foarte apropiaţi, petreceau împreună timpul liber, la teatru, la film, la curse şi aiurea,
iar ea a devenit confidenta şi sfătuitoarea lui. Pentru romanul „Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război“, ea i-a sugerat cum să arate rochiile eroinei. „«– Dar ar trebui să ştiu
cum e eroina, Camil.» «– Când avea optsprezece ani, semăna cu dumneata. Pe urmă s-a
schimbat. Să rămâi cum eşti acum!»“ Mai târziu, când scria „Patul lui Procust“, ea a fost cea
care i-a sugerat să introducă în roman scrisorile Doamnei T.
Mai bine „Moft“ decât „fosta nevastă a lui Camil Petrescu“ Cella s-a îndrăgostit
iremediabil de Camil. S-a înfiripat această dorinţă nebună de a fi unul pentru celălalt, doar ei
doi, ca el să facă un gest radical şi să o ia din braţele soţului. Dar Camil nu făcea nimic. Doar
când rămâneau singuri, se strecura lângă ea şi-i şoptea tandru: „Moft!“, căci aşa o alinta.
„Într-o clipă mă tachina, începea să se joace cu mine, să mă chinuie şi să mă
descompună ca pe o jucărie, ca să-mi cunoască toate rotiţele, să fie ale lui. Dar el, nu al lor,
nu al meu, el al nimănui. Nici măcar nu se teme, nu se apără. E sigur de el, sigur şi uşor
ironic. Sigur şi puţin trist. Ca un om în faţa unei vitrine, admirând o bijuterie care-l
fascinează. Ar vrea s-o aibă, dar ştie bine că asta nu se poate. (...) Dar pentru mine pământul
s-a micşorat. E atât cât îl înconjoară pe el. Lumea e toată el“, scria ea în memorii.
Pe lângă acel avânt al dragostei şi-a făcut loc în sufletul ei şi o oarecare tristeţe care
punea stavilă impulsurilor. Alfio Seni începuse să înţeleagă jocul lor, dar l-a tolerat, din cine
ştie ce motive. Numai că în mintea soţiei lui se instalase dorinţa unui divorţ. Ceea ce s-a şi
întâmplat, mai târziu. Cella şi Camil nu şi-au împlinit niciodată dragostea, au rămas în acea
pendulare ludică şi tragică şi şi-au spus „prieteni“.
Ea s-a recăsătorit cu judecătorul Ion Bogdan. Spre sfârşitul vieţii a povestit cum a
înţeles ea dragostea fără dragoste: „Experienţa cea mai grea de suportat: singurătatea în doi

128
 [Type here]

şi compromisul afectiv pe care uneori trebuie să-l facem. La adăpostul căsniciei eram ferită
de capcanele vieţii. Dar am văzut şi cât de tristă e singurătatea în doi, cât de dureroasă“. În
ceea ce priveşte relaţia dintre ea şi Camil Petrescu, s-a resemnat, la umbra înţelepciunii şi a
înţelegerii diferenţelor care aduc împreună şi separă, în acelaşi timp, doi oameni: „Când
eram tânără, mi se părea că dovada cea mai sigură că un bărbat te iubeşte este să te ia de
nevastă. Pe Camil îl vedeam zilnic şi totuşi nu mă cerea de nevastă (aş fi fost în stare să
divorţez şi să mă căsătoresc cu el). Mai târziu, am înţeles de ce n-o făcea: era pasionat de
filosofie, era sărac... Şi-i mai bine că nu s-a realizat această dorinţă a mea, căci, probabil,
n-aş mai fi fost eu, ci doar «fosta nevastă a lui Camil Petrescu»“, spunea ea în ultimul său
interviu, acordat în 1992 lui Ilie şi Doinei Rad.
Peste câteva luni, pe 19 septembrie 1992, avea să moară, la vârsta de 84 de ani, în
apartamentul ei din Bucureşti, înţesat de amintiri, tablouri, cărţi şi scrisori. ,,Mă simţeam
prinsă ca o muscă într-o pânză de păianjen. Caietul era alături. Vroiam să-i spun ce mă
doare, ce mă nelinişteşte, ce simt. Scriam multe pagini sub forma unor scrisori. A doua zi
îmi era ruşine de platitudinea lor. Rupeam foile din caiet, le mototoleam, le aruncam, după
ce, cu ciudă, le făceam bucăţele” Cella Serghi, „Pe firul de păianen al memoriei“ „Trebuie
să fii independentă, să ai un nume al tău“
Camil a fost cel care a introdus-o pe Cella în lumea literară a vremii. Ion Cantacuzino,
Petru Comarnescu, Eugen Jebeleanu, Radu Boureanu, Cicerone Theodorescu, Mircea Eliade
şi Liviu Rebreanu erau personaje obişnuite ale cercului lui Petrescu. Dar, dintre toţi, Mihail
Sebastian a devenit un prieten apropiat al Cellei, după întoarcerea lui din Paris, în vara lui
1931. Discuţiile lor despre literatură şi filosofie s-au lovit, de câteva ori, şi de relaţia ei
improbabilă cu Petrescu. „Camil e un celibatar convins! Să nu crezi că se va însura
vreodată. (...) Dar să ştii că nimic nu-i mai primejdios decât să te însori cu o femeie
inteligentă. Eşti pentru Camil o primejdie şi el ştie asta. Ascultă-mă pe mine! Camil trăieşte
pentru opera lui. Femeile modifică destinul bărbatului, mai ales dacă e artist“, i-a spus
Mihail Sebastian, încercând să-i spulbere iluziile despre o fericire tradiţională, despre o
dragoste după canoanele vechi.
Camil Petrescu a început să îi spună tot mai des Cellei să se apuce de scris. „O
cronică mondenă pe marginea unei premiere de teatru sau de cinema, a unui meci de fotbal,
a unei gale de box. Trebuie să fii independentă, să ai un nume al tău. Îmi dau seama că
avocatura nu te interesează. Dar o rubrică la o gazetă?“, i-a spus el într-o zi. Şi ea l-a
ascultat. „El a fost cel care m-a îndemnat să scriu, să nu-mi risipesc viaţa. Camil era, pe
atunci, scriitor şi eu nu eram. Camil ştia cât de greu se scrie şi eu nu ştiam. Şi totuşi, el m-a
obligat, într-un fel, să devin scriitoare. Pentru asta îi sunt recunoscătoare.“
Cella a mai prins curaj când şi-a amintit de perioada adolescenţei, când era o elevă de
nota 10 la limba română. „De fiecare dată aşteptam nesigură şi cu sufletul la gură rezultatul
tezei. Îmi amintesc că, odată, profesorul meu, Garabet, a început cu nota 9. Nu eram eu! A
coborât la 8. Nici acum... La 7. Începeam să fiu neliniştită. Nota 6, acelaşi lucru. Apoi
scoate o teză cu nota 10 şi mi-o dă: «E primul 10 din cariera mea!», îmi spune. «Nici mie nu
mi-aş pune 10. Eu n-am talent, pe când această teză e scrisă cu talent»“, povestea Cella în
1992. Visul ei fusese, totuşi, actoria, nu avea încredere în talentul ei literar. De altfel,
regretele după ratata carieră în teatru au dispărut abia după ce şi-a văzut în vitrina librăriei
primul roman, „Pânza de păianjen“.,, El a fost cel care m-a îndemnat să scriu, să nu-mi
risipesc viaţa. Camil era, pe atunci, scriitor şi eu nu eram. Camil ştia cât de greu se scrie şi
eu nu ştiam. Şi totuşi, el m-a obligat, într-un fel, să devin scriitoare. Pentru asta îi sunt

129
 [Type here]

recunoscătoare.” Cella Serghi a publicat, la început, o serie de reportaje şi de cronici de

teatru în revistele „Gazeta“ şi „Reporter“, sub pseudonimul Cella Marin. Primul reportaj a
fost „Week-end în Bucegi, toamna“, un succes gazetăresc ce a fost urmat de altele, şi mai
apreciate, „La baia de abur“ şi „Match de foot-ball“. Ulterior, a început colaborări cu alte
reviste şi ziare, precum „Revista Fundaţiilor Regale“, „Universul“, „Viaţa românească“,
„Femeia“, „Flacăra“, „Gazeta literară“. Totuşi, Cella n-a rămas multă vreme pe această
traiectorie, a gazetăriei: „N-am perseverat prea mult în această direcţie, căci fiecare reportaj
mă consuma enorm. Îmi luam foarte în serios meseria, aşa cum, de altfel, am tratat
întotdeauna scrisul: cu multă dăruire. Fiecare articol din acea perioadă, dar şi de după aceea
(căci de gazetărie nu m-am lăsat chiar de tot), îmi solicita concentrare maximă, echivalentă
celei cu care aş fi scris o pagină de roman. Multe dintre aceste pagini au şi fost integrate în
romanele mele de mai târziu“, le spunea ea soţilor Rad, în 1992. Evadare la Paris În 1934,
ivindu-se oportunitatea de a pleca la Paris alături de o prietenă, Cella îşi face bagajele şi fuge
de dragostea neîmplinită. „Am să plec, am să uit, are să-mi treacă, am să mă întorc
vindecată.“ Camil Petrescu a ajutat-o cu toate pregătirile: i-a aranjat colaborări cu
„Realitatea Ilustrată“ şi cu „România literară“, reviste cărora să le transmită cronici şi
reportaje din Franţa; i-a cumpărat biletele de tren şi a iubit-o, în sfârşit. Vremea petrecută în
Paris, nu i-a alinat prea tare suferinţele, însă aici, Cella a strâns suficiente poveşti şi
experienţe cât să poată să-şi construiască romanele de mai târziu.   „Pe atunci eram foarte
sigură că voi muri la 30 de ani“ Cella Serghi credea în romanul trăit, credea că „nimeni n-a
moştenit niciodată nimic, afară de poveştile unor întâmplări de spaimă“. Era inspirată de
autori precum André Gide şi Panait Istrati, care scriau clar şi la obiect, fără să nareze prea
mult, fără să filosofeze prea mult. „«Pânza de păianjen» are chiar un motto din Gide. Mi se
potrivea perfect, mai ales acea paranteză: «Car vous êtes triste, Laura» («Pentru că eşti
tristă, Laura»). Ştiţi că din cauza acestui motto, la care n-am vrut să renunţ, romanul n-a
fost reeditat şi a fost pus la index în biblioteci timp de 16 ani, din 1946 până în 1962?“,
povestea scriitoarea, în 1992. Cella n-a fost influenţată în scrierea romanelor de opera lui
Camil Petrescu. Ba dimpotrivă, spunea ea: „De pildă, Camil n-a scris un singur cuvânt
despre copilărie; or, ea este, la mine, o dominantă. Camil se jena să recunoască faptul că a
fost sărac. Amintiţi-vă că Ladima a fost găsit cu 500 de lei în buzunar ca să nu se spună că
s-a sinucis din cauza sărăciei. În scrierile mele, sărăcia este puternic marcată... În
romanele, în piesele lui Camil, bărbaţii sunt superiori, femeile mediocre, cu un trecut dubios
(cu excepţia Doamnei T.). La mine este exact invers!“. Nici nu s-a apucat de scris romane
pentru el. La începutul anilor ’30, tatăl ei a murit, iar evenimentul a marcat-o profund. S-a tot
gândit la viaţa lui şi la viaţa familiei, la drumurile pe care i-au purtat istoria, sărăcia, nevoile.
Atunci s-a hotărât să scrie un roman inspirat din viaţa ei: „Am fost atât de marcată, încât am
hotărât să scriu o carte, o singură carte, ca o singură viaţă, a mea. Să las ceva în urmă. Pe
atunci eram foarte sigură că voi muri la 30 de ani. Voiam să mor tânără, deşi nu mă
consideram tânără la 30 de ani. De ce, nu e important. Era şi o modă atunci: se sinucideau
tinerii, aşa, ca proştii, fără vreun motiv clar. Dar, mă gândeam, cum să plec de tot fără să
las în urmă copilăria, marea, care a fost prima mea dragoste, tot ce am păstrat la opt-nouă
ani în suflet, când am fugit din Constanţa? Paradoxal, ideea morţii, obsesia ei era un
stimulent pentru viaţă şi pentru creaţie“. „Eşti un scriitor“ În 1936, când a fost gata
manuscrisul, primul căruia i-a cerut să-l citească a fost Mihail Sebastian, urmat de Liviu
Rebreanu. Cel din urmă a asigurat-o, părinteşte, cu mâna pe umărul ei: „Eşti un scriitor“.
„Sebastian ezita să-mi ia manuscrisul: «Camil n-o să-ţi ierte că nu l-a citit el cel dintâi»“. Ea

130
 [Type here]

nu i-l dăduse pentru că se temea de critica lui şi de nesiguranţele ei de debutantă. Până la

urmă, manuscrisul a ajuns şi la Camil Petrescu, care nota în jurnal: „23 decembrie 1936,
noaptea târziu. Am cetit până după ora 2 (e deci 24 decembrie) romanul scris la maşină al
Cellei Serghi. E de o bogăţie faptică, de o sensibilitate, de o autenticitate care depăşeşte cu
mult tot ce aşteptam anul acesta de la ea... E totuşi mediocru prin incultura ei, e plin de gafe
printre care una singură (dintre sute şi sute) ar îngropa o carte... Totuşi e un material care
uşor prelucrat (pentru mine ar fi asta foarte uşor dacă aş avea timp) ar da o carte de mare
succes“. Dur la critică scriitorul, dar lucrurile s-au desfăşurat în următorul fel: cartea a apărut
în anul 1938, cu un scurt înscris pe copertă: „Liviu Rebreanu, Camil Petrescu şi Mihail
Sebastian au recomandat Editurii acest roman“. Idiosincraziile domnului Călinescu Publicul
a primit cu mare încântare opera Cellei şi numeroşi critici literari ai vremii au lăudat
demersul ei. Au existat, însă, şi voci împotrivă – în general, adversarii scriitorilor care
recomandaseră cartea. Un caz aparte a fost, totuşi, George Călinescu. Călinescu nu a făcut
nicio recenzie romanului de debut al Cellei Serghi şi nici nu l-a inclus în „Istoria literaturii
române“. Situaţia a fost generată de o gafă care a rănit orgoliul criticului literar. În 1938,
Cella nu i-a trimis cartea cu dedicaţie – pur şi simplu, n-a ştiut de existenţa lui George
Călinescu la Iaşi. Ulterior, Cella a aflat că George Călinescu obişnuia să treacă periodic pe la
librăria Alcalay, unde verifica numărul de exemplare vândute din „Pânza de păianjen“ în
comparaţie cu „Enigma Otiliei“, care apăruse în acelaşi an. „În 1938, critica s-a ocupat mai
mult de «Pânza de păianjen», decât de «Enigma Otiliei». D.I. Suchianu, de pildă, îmi spunea
pe atunci că G. Călinescu s-a supărat pe el, pentru că în «Le Moment», unde Suchianu
colabora cu regularitate, a scris aşa de mult despre mine şi nu despre el. «Dar, zic, ai scris şi
despre el!» Zice: «Da, dar mi-a spus: De ce ai scris mai întâi despre Cella Serghi şi pe urmă
despre mine?!». După publicarea romanului „Pânza de păianjen“, Cella se simţea un om
împlinit. Nu dorea să devină scriitoare, să se afirme în literatură. Scrisese o carte şi considera
că era suficient. Într-o zi, însă, se plimba pe strada Câmpineanu alături de Camil, când s-au
întâlnit cu E. Lovinescu. „Dumneata ai scris «Pânza de păianjen»? Ştii că am cumpărat
cartea de trei ori ca s-o pot dărui, căci mie nu-mi place să împrumut cărţi. Nu ţi s-a spus la
Alcalay, la librărie, că te aştept la cenaclu?“, i-a spus atunci Lovinescu. Invitaţia primită de
Cella la „Sburătorul“ l-a determinat pe Camil să o ducă la prima cofetărie din drumul lor:
„Şezi! Te-am adus aici pentru că nu vreau să uiţi niciodată că Lovinescu ţi-a spus că ai
talent şi că eşti scriitoare. E un moment pe care nu trebuie să-l uiţi, fiindcă de la Maiorescu
până la Lovinescu n-a existat un critic mai important“, i-a spus scriitorul. Ajunsă la cenaclu,
Cella a primit de la Lovinescu lovitura de graţie: „Ce ai de gând să mai scrii?“. Or, ea n-
avea de gând să mai scrie nimic. Considera aventura încheiată. Totuşi, şi-a construit un
răspuns pe loc: „Am să scriu o carte în care eroina mea va fi scriitoare şi vrea să fie
scriitoare, pentru asta renunţând la orice altceva“. Din acel moment, Cella Serghi a fost
scriitoare de mare angajament şi anvergură, cu opere printre care s-a numărat „Cad zidurile“
(1950), roman reeditat sub titlul „Cartea Mironei“ (1965) şi, în final, „Mirona“ (1972),
romanul promis lui Lovinescu. „Întrebată deseori care e cartea mea preferată, de care
dintre eroinele mele mă simt mai legată, am răspuns fără ezitare: Mirona. Poate fiindcă mai
mult pentru ea am suferit, pentru această carte pe care am scris-o împreună în nopţile în
care timpul parcă înceta să mai curgă în clepsidră“, spunea Cella Serghi. Alte volume
importante au fost şi „S-a dumirit şi Moş Ilie“ (1950), „Cantemiriştii“ (1954), „Genţiane“
(1970), „Iubiri paralele“ (1974), „Pe firul de păianjen al memoriei“ (1977) şi „Această dulce
povară, tinereţea“ (1983). În loc de epilog Cella Serghi a trăit şi a creat în regimul comunist.

131
 [Type here]

N-a pactizat, însă a avut viziuni de stânga, ca mulţi alţi intelectuali, a filosofat pe marginea
viabilităţii unui astfel de experiment socio-politic pus în practică de altfel de conducători
decât cei din acele vremuri. În fine, Cella Serghi s-a adaptat timpurilor, a supravieţuit şi a
creat. În 1992, apucând să vadă România la începutul tranziţiei, a lăsat un mesaj final în
interviul acordat soţilor Rad, despre viitorul societăţii româneşti: „E bine că am scăpat de
regimul comunist. O spun eu, care am crezut în ideea de comunism. S-au făcut în anii ’50
greşeli de neiertat. Pătrăşcanu, bogat, intelectual rafinat, cu atâtea calităţi, a fost închis de
burghezie şi, apoi, asasinat de comunişti. Nu avem voie să repetăm aceste greşeli. Înţeleg că
se petrec în toate domeniile schimbări, deschideri, însă, din păcate, la noi, acum, nu se mai
munceşte. Şi asta este cea mai mare greşeală! Se chiuleşte! Păcat de tinerii care au murit,
dacă lucrurile continuă aşa cum sunt. Să sperăm că nu-i decât o perioadă de trecere...
Mesajul meu adresat tinerilor ar fi să muncească mai mult şi mai bine şi să simtă mai
profund ceva pentru ţara asta...“.

22. ALEXANDRU ODOBESCU ȘI DRAGOSTEA

132
 [Type here]

Alexandru Odobescu s-a născut la 23 iunie 1834, în casele părinteşti de la Curtea-

Veche, în Bucureşti, provenind dintr-o familie de boieri cu proprietăţi întinse în ţinutul
Teleormanului. Tatăl său, colonelul Ioan Odobescu - unul dintre iniţiatorii şi organizatorii
armatei naţionale române înfiinţată la 1830 -, este una dintre figurile principale de
„contrarevoluţionar" de la 1848, el fiind cel care a arestat guvernul provizoriu, salvat apoi
din „ghearele reacţiunii" de mulţimea înflăcărată de o anume Ana Ipătescu. Tânărul are
privilegiul unei educaţii alese, la Bucureşti şi apoi la Paris, precum şi al unei situaţii sociale
ce-l va plasa automat în atenţia unor înalte cercuri influente. La 14 august 1858, Alexandru
Odobescu se căsătoreşte - „urmând de altfel chemarea unei pasiuni autentice", notează
istoricul literar Constantin Cubleşan - cu Alexandra (Saşa) Prejbeanu, fiică naturală a
Ruxandrei Băleanu şi a contelui rus Pavel Kiseleff, descendentă, pe linie maternă, din marea
familie a prinţilor ruşi Bagration. Cuplul va avea o singură fiică, Ioana. Fatala profesoară de
geografie .După parcurgerea unui traseu exemplar, plin de realizări şi succese, primii nori
negri apar în jurul vârstei de 55 de ani, odată cu deteriorarea progresivă a stării sale de
sănătate.
Om de cultură, scriitor, arheolog, diplomat, traducător,om politic, se trage dintr-o
familie nobilă, tatăl său, general de armată, a organizat armata naționala în 1830 iar mama sa
, fiică de doctor. Elev al lui Petre Poenaru, la Colegiul Sfântu Sava, student la Paris la
College de France,unde infiinteaza cu alți colegi români, "Junimea Romaneasca", societate

133
 [Type here]

politică și culturala a studentilor romani din Franta.Se inscrie apoi la Facultatea de Litere de
la Sorbona, pe care nu o termina, neprezentandu-se la examenul de licenta.
Pe 14 august 1858, Alexandru Odobescu se casatoreste cu Alexandra (Sasa)
Prejbeanu, fiica naturala a Ruxandrei Baleanu si a contelui rus Pavel Kiseleff, nepoata, in
linie materna, a printilor rusi Bagration. Lucrarea sa de bazăsale: Pseudo-cynegeticos, se
bucură de o primire laudabiă, pe data de 23 1879 — mai Impreuna cu membrii Societatii
Academice, Al. Odobescuia parte la înființarea Academiei Române,În anul 1892 — devin
publice sentimentele sale pentru o alta persoana si incearca sa-i explice sotiei sale aceasta
stare critica prin care trece.
Dacă viaţa intelectuală a lui Odobescu s-a desfăşurat la nivelul excelenţei, nu acelaşi
lucru se poate spune despre viaţa sa particulară, mai ales spre sfârşitul acesteia. Deşi
premisele sub care a fost lansată viaţa personală a scriitorului au fost dintre cele mai
favorabile, ultimii săi ani de viaţă pot fi socotiţi un veritabil infern, în care atacul inegal şi
perfid al „uşurinţei şi vulgarităţii simţurilor" (după propria sa expresie) - Odobescu
îndrăgostindu-se într-un mod disperat de o femeie cu 30 de ani mai tânără - şi înaintarea unei
boli necruţătoare distrug una dintre cele mai strălucite minţi ale vremii.
. Spre 60 de ani, „sindromul Lolita" îşi scoate colţii şi Odobescu este tentat să spună că
a întâlnit marea dragoste a vieţii sale, în persoana unei femei cu mult mai tinere. În 1892
„devin publice sentimentele sale pentru o altă persoană şi încearcă să-i explice soţiei sale
această stare critică prin care trece", relatează Constantin Cubleşan. „Pasiunea sa se
îndreaptă spre Hortensia Keminger («adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar
al vieţii mele», cum îi va scrie el lui Anghel Demetriescu), care îi va supravieţui, murind în
1953". Scrisoarea către prietenul său datează din noaptea de 5 spre 6 noiembrie 1895, când
va avea loc prima tentativă de sinucidere. Profesoară de geografie la o şcoală de fete din
Bucureşti, tânăra - născută în 1864 - avea deja doi soţi la activ: dramaturgul Alexandru
Davila (între 1885 şi 1888, mariaj din care rezultă doi copii) şi D. Racoviţă, şeful de cabinet
al lui Titu Maiorescu (între 1890 şi 1891, când soţul îi moare de mielită). „Odobescu îşi
îndepărtează soţia la Curtea de Argeş. O imploră apoi să-i redea libertatea. Soţia, Saşa, se
arată plină de îngăduinţă", povesteşte istoricul Ion Bulei. În mod uluitor, se pare că Saşa îi
cere Hortensiei să se căsătorească cu soţul său, propunere respinsă de tânără. În 1893 „are
repetate accese de gută, iar boala se agravează". În ianuarie 1895, „aproape complet izolat,
se retrage într-o locuinţă din strada Cuza Vodă nr. 5, unde caută să-şi afle liniştea,
afundându-se în studii personale". La 10 noiembrie 1895, „ajuns la disperare, din cauza bolii,
Odobescu se sinucide", printr-o supradoză de morfină. Scriitorul se alătură astfel marilor
sinucigaşi ai literaturii române, alături de Veronica Micle, Dimitrie Anghel, Urmuz, Liviu
Rebreanu, Ilarie Voronca, Paul Celan, Gherasim Luca sau poeta şaptezecistă Gabriela
Negreanu.
Pasiunea sa se indreapta spre Hortensia Keminger, profesoara de geografie la o scoala
de fete din Bucuresti.
In noaptea de 5 spre 6 noiembrie, va avea loc prima tentativa de sinucidere.Pe 10
noiembrie, ajuns la disperare, din cauza bolii, se sinucide printr-o doză de morfină,din cauza
unei iubiri neîmpărtăşite. A decedat la 10 noiembrie 1895... A fost îndrăgostit de o fostă
Miss România, profesoara de geografie Hortansa Racoviţă, mai tânără cu 30 de ani decât el.
Pentru scriitorul Alexandru Odobescu, întâlnirea cu profesoara de geografie Hortensia
Racoviţă, o femeie frumoasă care deţinuse titlul de Miss România, s-a dovedit a fi fatală. El
era un bărbat însurat, la casa lui, şi avea copii. Ea era o doamnă mai tânără cu 30 de ani decât

134
 [Type here]

Odobescu, cu două căsnicii eşuate la activ. Născută la Brăila în 1864, Hortensia Racoviţă se
căsătorise în 1885 cu fiul lui Carol Davila, Alexandru. Căsătoria s-a finalizat cu un divorţ. S-
a căsătorit apoi cu Dumitru Racoviţă, care a murit după doar doi ani de căsnicie. Autoare a
unui manual de geografie, profesoara era nu doar o femeie frumoasă, ci şi una educată.
Alexandru Odobescu a cunoscut-o în 1891. Era însurat cu Alexandra-Saşa Prejbeanu şi avea
o fiică de 28 de ani. După un mariaj de trei decenii cu Saşa, inima lui Odobescu a fost furată
iremediabil de profesoara de geografie. Despre Saşa se spune că a fost o soţie mai mult decât
îngăduitoare, care a tolerat aventurile amoroase ale soţului, problemele cu banii şi
dependenţa de morfină pe care o dobândise scriitorul. Aventura scriitorului cu Hortansa a
fost una zbuciumată şi a ajuns şi la urechile soţiei. Crezând că este vorba despre o aventură
amoroasă, aşa cum mai existaseră în trecut, Saşa a trecut cu vederea pasiunea scriitorului
pentru profesoara de geografie. În speranţa că profesoara îl va accepta ca soţ, dacă va fi un
om liber, scriitorul i-a cerut Saşei divorţul. I-a cerut soţiei divorţul, iar amantei mâna „Sunt
antrenat cu forţa cea mai irezistibilă, cea mai suveran dominantă, într-o afecţiune foarte
puternică pe care n-am mai simţit-o niciodată“, spunea Odobescu despre pasiunea sa pentru
Hortansa. Se spune că soţia scriitorului, Saşa, a înţeles pasiunea acestuia şi i-a cerut ea însăşi
Hortensiei să se căsătorească cu Odobescu. Tânăra profesoară de geografie nu a acceptat.
Deşi iniţial acceptase iubirea acestuia şi se spune că îi şi alimentase pasiunea, într-un final l-a
respins. Odobescu nu a suportat refuzul Hortensiei. „Nebun n-am fost, dar că, cu inima mea
peste fire simţitoare, am căzut pradă uşurinţii şi vulgarităţii simţirilor unei fiinţe fără inimă,
fără conştiinţă, lipsită chiar de acea pătrundere de minte ce ar fi făcut dintr-însa o zână
inspiratoare mult-puţinelor mele facultăţi intelectuale. Mi s-a întâmplat să iubesc şi alte
femei în viaţa mea şi câteva din acelea au fost pentru mine îndemnătoare la cele mai bune şi
mai alese ale mele lucrări. Aceasta însă, pe care am iubit-o mai mult decât pe oricare, a fost
adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar şi al vieţii mele”, îi scria Odobescu
prietenului său Anghel Demetriescu. Respins de Hortensia, Odobescu a avut o primă
tentativă de sinucidere în noaptea de 5 spre 6 noiembrie 1895. A încercat să ia o supradoză
de morfină, însă gestul nu i-a fost fatal. Supradoza i-a fost fatală şi a murit două zile mai
târziu, pe 10 noiembrie 1895. Se spune că moartea lui nu a impresionat-o prea mult pe cea
pentru care comisese gestul extrem din iubire. Hortensia s-a căsătorit un an mai târziu cu un
profesor de geografie.
Caragiale a scris un articol legat de această împrejurare tragică și ridicolă, despre
postura lui Odobescu„ “amant ridicul şi batjocorit”…,, Trist sfirșit pentru un om fălos,
bărbat chipeș, educat, bogat, cu multe talente. A ratat prin dezlînare și ușurință. Poate
pentru că era prea dotat, super dăruit de la natură. A putut face orice pină la un moment dat
în lumea românească. A cedat la final, cum chiar el a scris intro scrisoare de adio, în fața
„uşurinţei şi vulgarităţii simţurilor.”

135
 [Type here]

23. ANA BLANDIANA ȘI ROMULUS RUSAN

Înainte de a prezenta dragostea dintre cei doi scriitori , vreau să facem cunoștință cu ei:
Romulus Rusan a fost fiul lui Romulus Rusan, funcționar, și al Silviei (n. Dobrotă). A
urmat școala primară și liceul la Alba Iulia (bacalaureatul în 1952). Studiile superioare le
face la Politehnica din Cluj (Facultatea de Tehnologie Mecanică). A debutat ca scriitor în
revista Steaua (1954), cu critică literară. A colaborat la Tribuna, Steaua, Cinema, precum și
la Luceafărul și România literară, unde a deținut rubrici permanente de critică
cinematografica, o parte din ele fiind adunate în volumele „La început n-a fost cuvântul”
(1977) și „Arta fără muză” (1980). A scris 16 cărți de proză scurtă, proză de călătorie, film,

136
 [Type here]

interviuri. Dintre interviurile sale cu mari personalități ale culturii românești contemporane
(parte în colaborare cu poeta Ana Blandiana, soția sa), se pot aminti: "Convorbiri subiective"
(1971), "O discuție la Masa Tăcerii și alte convorbiri subiective" (1976). Talentul său narativ
iese în evidență prin volumul "America ogarului cenușiu" (1977, ed. II, revăzută și
adăugită,1979), memorial și eseu despre realitatea Lumii Noi, precum și prin prozele scurte
din "Roua și bruma" (1982), într-o formulă epică modernă.
A fost membru fondator al Alianței Civice, șef al Biroului de Presă (1990-2001),
vicepreședinte (1996-2000). Fondator (împreună cu poeta Ana Blandiana) al Memorialului
de la Sighet și al programului de istorie orală, organizator al simpozioanelor internaționale
care au loc anual la Sighet și editor al unor colecții de comunicări, documente și studii în
cadrul Memorialului.
A fost director științific al Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului din
cadrul Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței, un organism guvernamental
care studiază, documentează și susține conștientizarea publică a istoriei comunismului în
România prin proiecte de cercetare, educaționale, editoriale și muzeale.
Romulus Rusan a fost coordonatorul cărților "Sfârșiți odată cu trecutul negru!",
precum și versiunea ei în limba franceză ("Du passe faisons table rase"), lansate la 20
noiembrie 2010, în cadrul celei de-a 17-a ediții a Târgului Internațional Gaudeamus — Carte
de învățătură. El a spus că cele două volume (român și francez) reprezintă "o trecere în
revistă, fugară, dar esențială" a celor 45 de ani de comunism din România.
În anul 2012, a publicat, alături de soția sa, Ana Blandiana, "Școala memoriei". A fost
coordonatorul lucrării "Cartea morților", apărută în 2013, sub egida Academiei Civice, cu
ocazia jubileului de 20 de ani al Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de
la Sighet. Cartea reprezintă un dicționar al celor decedați în închisorile, lagărele de muncă,
deportările și locurile de domiciliu forțat, incluzând peste 20.000 de victime ale
comunismului.
Tismăneanu: ,,Ne-am cunoscut în iunie 1990, în plină mineriadă, eram cu toţi
dezgustați, revoltați, nu însă şi înfricoşaţi de barbara dezlănțuire de ură declanșată la porunca
lui Ion Iliescu. Am continuat să conlucrăm de-a lungul anilor, a fost firesc, prin urmare, ca
acum zece ani, în aprilie 2006, să-l invit pe Romulus Rusan să facă parte din Comisia
Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. A fost un membru cât se
poate de activ, a contribuit la scrierea câtorva capitole, ne-a ajutat cu documente, în special
în chestiuni spinoase precum calcularea numărului victimelor regimului totalitar. Am prețuit
obiectivitatea şi rigoarea sa, dar la fel de mult, şi angajamentul său etic. A fost de o loialitate
desăvârșită, a susținut spiritul de echipă, s-a implicat total în scrierea şi redactarea Raportului
Final. Am avut apoi norocul să particip, era în 2008, la Şcoala de Vară dedicată
semnificațiilor Raportului Final. Erau acolo Ioana Boca, Cristian Vasile, Bogdan Cristian
Iacob. Constantin Ticu Dumitrescu a trimis un mișcător mesaj despre necesitatea continuării
demersului de condamnare a dictaturii comuniste.”

137
 [Type here]

,,Condiţie”, de Ana Blandiana:

,,Sunt/ asemenea/ nisipului clepsidrei/ care /poate fi timp/numai/în/cădere.”
Ana Blandiana, pe numele adevărat Otilia Coman s-a născut la Timișoara, ca fiică a
preotului ortodox Gheorghe Coman, originar din Murani, Timiș. După retrocedarea
Ardealului de Nord în 1944, familia Coman s-a mutat la Oradea, unde tatăl poetei a slujit ca
preot la Biserica cu Lună, catedrala ortodoxă din Oradea. După instaurarea regimului
comunist în România, preotul Gheorghe Coman a fost arestat ca "dușman al poporului". Ca
fiică a unui deținut politic, a trebuit să aștepte patru ani până când autoritățile comuniste i-au
permis înscrierea la Facultatea de Filologie din Cluj. Pentru a ocoli șicanele regimului, Otilia
Coman și-a luat pseudonimul Ana Blandiana, după numele satului natal al
mamei, Blandiana, Alba.După absolvirea facultății, Ana Blandiana a debutat în
revista Tribuna din Cluj.
Înainte de Revoluția din 1989, i s-a luat în trei rânduri dreptul de a publica (1959-1964,
1985, 1988-1989), iar în ultimii doi ani numele ei a fost interzis și cărțile i-au fost scoase și
din biblioteci. Înainte de a deveni poetă a lucrat pe un șantier de construcții, deoarece a fost
persecutată de regimul comunist, tatăl ei fiind declarat chiabur. Cenzura nu a admis faptul că
ea a publicat o carte de poezii despre motanul Arpagic, interpretat de cititori drept o aluzie la
Nicolae Ceaușescu. Poeziile ei interzise au fost difuzate în mii de exemplare, scrise de mână
de cititori (singurul samizdat românesc) și au fost traduse în numeroase limbi, ca dovadă a
cenzurii din România. Importanta revistă londoneză Index of Censorship i-a dedicat un
număr special.
În 1990, Ana Blandiana reînființează PEN Clubul Roman al cărei președinte devine.
Este unul dintre inițiatorii Alianței Civice pe care o conduce intre 1991 și 2001. Fondator și
președinte al Academiei Civice, care realizează, sub egida Consiliului Europei, Memorialul
Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet. Membră a Academiei Europene de
Poezie, a Academiei de Poezie "Stéphane Mallarmé" și a Academiei Mondiale de Poezie
(UNESCO).

138
 [Type here]

“Am făcut cunoștință cu soțul meu- ne povestește Ana Blandiana- atunci când am dus
primele doua poezii la revista Tribuna. El lucra în redacție. Am făcut cunoștință și m-a
cerut de soție peste mai puțin de o oră, fără ca măcar să vorbim, între timp, prea mult. Într-
o primă mișcare, gestul lui mi s-a părut neserios; dar, în același timp, m-am hotărât să nu-i
spun mamei, ca să nu-i facă impresie rea. Deja îl protejam, deja aranjam situația ca el să
arate bine în fața mamei, când o să-i spun. Ne-am căsătorit la jumătate de an după acest
moment.”
“Tata era închis, eu nu puteam să intru la facultate, nu mă primiseră nici să dau
examen. Au încercat să-l convingă pe el să nu mă ia de soție. Și tatăl lui fusese închis, dar
ieșise deja de la închisoare. Tocmai reușise să-și depășească situația de tânăr cu origine
“nesănătoasă”, iar acum i se explica faptul că o să piardă tot dacă o ia de la capăt și se
căsătorește cu cineva ca mine. Și pentru că el nu a cedat, au încercat să ma convingă pe
mine. M-a chemat un redactor-șef-adjunct de la revista Tribuna. Eu aveam 17 ani și ceva…
și m-a întrebat: “Îl iubesti pe Rusan?”… Am crezut că nu aud bine. Îmi era rușine să spun
“da” și nu puteam să spun “nu”. Mi-am strâns curajul și am răspuns: “da”. Iar el a spus:
“Dacă da, trebuie să-l părăsești! Dar fără să-i spui!”. Norocul nostru a fost că nu eram
fană de operă. Nici acum nu prea sunt, dar atunci când eram foarte tânără, libretele mi se
păreau absolut caraghioase. Râdeam gândindu-mă ce simplu s-ar fi rezolvat toate dacă, de
exemplu, Violeta îi spunea lui Alfredo ce-i ceruse tatăl acestuia… Și, deodată, în timp ce
ascultam înspăimântată, mi-a venit în minte: dar asta e  Traviata. O Traviata politică! Drept
care eu am relatat imediat convorbirea și urmarea a fost că ne-am căsătorit a doua zi… Dar
nu a fost deloc ușor.”
“Cunoasteti Mitul Androginului? Este un mit grecesc, antic, care spune că ființa
perfectă a fost tăiată în doua. Uneori, în cazuri fericite, cele doua jumătăți se regăsesc. A
fost un caz fericit. Ne-am iubit și ne iubim în continuare, doar ca am o jenă în a mărturisi
asta, nu-mi place s-o spun. Pentru că mi se pare că exista lucruri atât de serioase – cum e
dragostea, cum e credința în Dumnezeu – încât nu se strigă în piața publică. Când o femeie
spune în gura mare, în piață sau la televizor, “eu îmi iubesc bărbatul”, poți să fii sigur ca îl
înșală. Pentru că sunt lucruri care, dacă sunt adevărate, nu se trâmbițează.”

139
 [Type here]

BIBLIOGRAFIE:
1.Literatura română contemporană- Poezia-Editura Acade miei Republicii Socialiste
Romqnia-București-1980
2.Wichipedia-internet

140
 [Type here]

24. CALISTRAT HOGAȘ si iubirea sa misterioasă

Tudor Vianu: Hogaș era un Creangă trecut prin cultură.

Calistrat Hogaş a descris în pagini de o rarisimă frumuseţe peisajul natural al ţării

noastre, pe care l-a receptat cu maximă atenţie şi trezire a simţurilor, iar lucrarea sa de
căpătâi, „Pe drumuri de munte” relevă un „Creangă trecut prin cultură“, după cum îl numește
Tudor Vianu, un Hogaș uneori greu de urmărit, însă, de cele mai multe ori, genial povestitor
și observator, cu o admirație continuă, aproape obsesivă, pentru natură și foarte apropiat
dorinței multora dintre noi de a călători prin peisaje de munte decupate din basme.
Profesor,scriitor si mai cu seamă un mare iubitor al naturii,Calisrtat Hogaș , s-a născut
la 21 aprilie 1847, la Tecuci, tatăl său, Gheorghe Dimitriu, fiind protopop de Tecuci, iar
mama sa, Mărioara, provenea dintr-o familie boierească. Familia Dimitriu avea nu mai puţin
de 12 copii. Se spune că învăţătorul din sat, Gheorghe Nicolau, a insistat ca numele de
familie al copilului să fie schimbat cu cel al bunicului după tată sub pretextul că într-o bună
zi, va ajunge un om important şi nu trebuie să poarte un nume obişnuit pe care să-l întâlneşti
la oricine -, astfel că învăţătorul a reuşit să-l convingă pe protopop să-i pună fiului său
numele de Hogaş.

În anul 1859 a absolvit, ”foarte bine”, şcoala primară din Tecuci, apoi este înscris la
Academia Mihăleană, unde devine bursier. Aici este coleg cu nume sonore precum A.D.
Xenopol, Vasile Conta sau Alexandru Lambrior. Apoi, Calistrat Hogaş este admis la
Facultatea de Litere din Iaşi, ca student bursier.După absolvire, devine profesor la gimnaziul
proaspăt înfiinţat în Piatra-Neamţ, unde se şi căsătoreşte cu Elena Gheorghiu, fiica preotului

141
 [Type here]

Costache Gheorghiu din Piatra Neamț, cea care, în perioada 1871 – 1882 avea să-i dăruiască
nu mai puţin de opt copii.
În anul 1878, intră în conflict cu autorităţile din învăţământ şi este obligat să se mute la
Tecuci, unde devine profesor de istorie și geografie la gimnaziul real comunal. La scurtă
vreme, gimnaziul din Piatra Neamţ avea să fie desfiinţat.În anul 1880 este profesor la Școala
Normală ”Vasile Lupu” din Iaşi. În această perioadă, invitat fiind în casa unei rude a
Veronicăi Micle, îl cunoaşte pe Ion Creangă. În anul 1881, revine la Piatra-Neamț, ca
director al gimnaziului reînfințat şi tot atunci îl cunoaşte pe revizorul școlar I.L. Caragiale.

La 3 iulie 1882, Hogaş a debutat și ca prozator în revista locală „Asachi”, cu fragmente

din volumul „Amintiri dintr-o călătorie”. Crezul său literar a apărut chiar la începutul unui
scurt fragment intitulat „Amintiri din copilărie”: „La urma urmei tot e mai bine să scrii
despre ale tale decât despre ale altora; căci dacă, mai cu seamă, ai condei cinstit, apoi, în
loc de o dată, îţi trăieşti viaţa de două ori; şi tot e mai bine să ţi-o trăieşti de două ori decât
o dată. Căci viaţa asta oricât ar fi ea de amărâtă şi zbuciumată, dar tot se cheamă că te-ai
încălzit la lumina soarelui, te-ai răcorit în suflarea vântului, te-ai răsfăţat în verdeaţa şi în
florile primăverilor, te-ai îmbătat de şoaptele pâraielor şi ai visat la umbra pădurilor… Cu
atât mai rău pentru cel care şi-a petrecut viaţa ca culbecul (melcul)! Ce voiţi să vă spună
unul ca acela? Că şi-a dus casa-n spate de la naştere până la mormânt? Asta n-ar plăti
două parale… Eu, însă am de gând să scriu cum am umblat pe picioarele mele…“

În perioada 1891 – 1899, este director la gimnaziul din Roman, şi profesor la

Seminarul Teologic din acelaşi oraş, unde Marele Mitropolit Visarion Puiu, pe atunci elev
seminarist, îi face un portret memorabil în cartea autobiografică „Însemnări din viața mea”,
descriindu-l pe Hogaş ca un „dascăl, ce transforma ora de română într-o veritabilă
sărbătoare”.A devenit apoi profesor și ”subdirector” la liceul internat din Iași. Printre foștii
lui elevi s-au numărat multe celebrități din cultura română:  Cezar Petrescu, Demostene
Botez, Mihai Ralea, Mihail Sevastos, Victor I. Popa, Dimitrie Gusti, Alexandru și Ionel
Teodoreanu sunt doar câțiva dintre cei care l-au păstrat în inimă toată viața: …s-a vorbit ani
de zile, și după plecarea de la acest liceu a lui Calistrat Hogaș, de lecțiile lui ca de o mare
delectare spirituală, care înalță mintea tuturor. Orele lui nu mai erau de 50 de minute, ci
parcă de o clipă. De s-ar fi putut, elevii ar fi cerut prelungirea, bisarea orei. Se simțeau toți
mai liberi, mai ușori, mai apți parcă de zbor, mai împliniți, cu o viziune mai largă a lumii
care cuprindea pe Horațiu, și pe Ovidiu, și pe Virgiliu… Cât și-a iubit elevii se vede și din
dedicația la Pe drumuri de munte:  ,, Închin această scriere foștilor mei elevi, în semn de
dragoste și aducere aminte”
Hogaş a continuat activitatea sa literară, iar după ce l-a cunoscut pe Garabet Ibrăileanu,
în anul 1907, s-a lăsat înduplecat de acesta, debutând în revista „Viața Românească”, unde a
început şi a continuat să-și publice însemnările de călătorie. În anul 1912, se pensionează, în
acelaşi an fiind publicată cea mai cunoscută creație a sa, „Pe drumuri de munte”. În anul
1915, una din fiicele sale se îmbolnăveşte grav, iar el, îndurerat, se retrage la Piatra-Neamț,
în casa care aparţinea soției, unde începe, la rându-i, să fie măcinat de o boală cumplită.
Fiica sa, Sidonia, avea să mărturisească aerul zilelor de final ale tatălui său: „În a treia
săptămână de când ne aflam la Roman, într-o zi de vineri (25 august 1917), îl găsesc pe tata
stând în ogradă, departe de ceilalți, cu privirea pierdută în asfințitul roșu al soarelui. «Mi-i
urât. Să-mi dai volumul meu, că vreau să mai corectez ceva». Îi dădui În Munții Neamțului
şi în adevăr că începu a-l corecta. Sâmbătă, 26 august şi duminică, 27 august, fu atât de

142
 [Type here]

liniștit, că nimeni în lume nu m-ar fi putut convinge de sfârșitul de după câteva ore. /…/ În
lipsa mea, spuse surorii mele: «Cleopatră, a fost dat să mor în casa ta; la Piatra (unde
locuiau Elena, soția şi o altă fiică, Cecilia), să nu daţi de ştire de asta; să mă îngropați cât
se poate de simplu şi numai cu un singur preot».”La 28 august 1917, aflându-se la Roman,
Calistrat Hogaş trece la cele veşnice, la vârsta de 70 de ani, ca urmare a unui enfizem
pulmonar.
Fiica lui care l-a adorat, Sidonia, rămâne în casa din Piatra Neamț, amenajează întâi o
cameră drept muzeu, apoi toată casa principală, devenind chiar custodele muzeului. În 1940
editează Tataia – amintiri din viața scriitorului Calistrat Hogaș. Tataia era felul în care îl
strigau copiii, soția, nepotii (nu și amanta ?). De la ea avem cele mai frumoase mărturisiri
despre viața scriitorului.
Corespondenţa lui Calistrat Hogaş cu o tânără pentru care a făcut o pasiune aprinsă a
fost scoasă la lumină de Sidonia, fiica cea mică a scriitorului, în lucrarea de memorii
„Tataia”. Domniţa P.V. i-a luat minţile l... La începutul anilor 1900, Calistrat Hogaş se
mutase cu întreaga familie la Iaşi, doar fiul său Aetiu rămânând la studii în Bucureşti. În acei
ani, scriitorul ajunsese director la Liceul Internat de fete, unde studia şi fiica cea mică,
Sidonia, al şaptelea copil al familiei.    În lucrarea de memorii „Tataia”, Sidonia publică o
corespondenţă a tatălui ei cu o anume domnişoară P.V., pentru care Calistrat Hogaş făcuse o
pasiune.   „Se pare că această domnişoară P.V. fusese colegă de generaţie cu Sidonia şi aşa
a ajuns să o cunoască Hogaş. Chiar s-a găsit o însemnare a unei tinere care semna într-un
fel de oracol al Sidoniei, cum aveau adolescenţii în acele vremuri. Ar putea fi numele real al
domnişoarei din scrisori”, spune Emil Nicolae, scriitor şi critic de artă, fost muzeograf la
Muzeul Memorial Calistrat Hogaş din Piatra Neamţ.  
Din modul de adresare al scriitorului rezultă o diferenţă apreciabilă de vârstă faţă de
iubita misterioasă. Astfel, Calistrat Hogaş îşi începea scrisorile cu formulări precum „Draga
tatii”, „Puişoru’ tatei”, „Mititica tatei”.   „Draga tatii, toţi dorm în jurul meu: copilele,
nevasta, câinii, mâţele, întreg oraşul; şi sunt toţi fericiţi că pot închise ochiul şi îneca în
uitare, pentru câteva ceasuri, zbuciumul amar al vieţii. Numai eu şi cocoşul din cămara de
lemne suntem treji; cocoşul îşi cântă eternul său cântec de deşteptare...eu...eu stau deştept,
mă gândesc la tine şi vărs lacrimi asupra unui timp ce nu mai este, ce nu va mai fi...te văd,
parcă, într-o zare depărtată şi-mi pari ca o lumină fâlfâietoare din alte lumi”.   „...departe
de tine, viaţa mi-e cu neputinţă, viaţa mi se duce”   Idila începuse înainte ca tânăra să se
îmbolnăvească şi să plece la Bucureşti pentru a se trata. Distanţa îl măcina pe Calistrat, aşa
cum reiese din rândurile pe care i le aşternea în scrisori.      „După ce ai plecat tu am stat
trei zile în pat; acum am ieşit dar sunt o umbră şi devin mai umbră din zi în zi. Constat că,
departe de tine, viaţa mi-e cu neputinţă, viaţa mi se duce; numai tu mi-ai putea reda viaţa
care simt cum se scurge ca o apă din întreaga mea fiinţă”, îşi descrie Hogaş trăirile într-o
scrisoare.   În lucrarea de memorii „Tataia” nu sunt publicate şi răspunsuri ale tinerei la
scrisorile pe care Hogaş i le scria domnişoarei de care se îndrăgostise.    „Mie n-ai voit să-mi
scrii; am simţit în suflet o zguduire care semăna a începutul nebuniei; şi că nu mi-am
pierdut minţile mă mir şi acum când îţi scriu...mă aflu încă teafăr, dar cu deznădejdea şi cu
amarul în suflet”.   Dincolo de dezamăgirea că iubirea nu-i era împărtăşită şi de domnişoara
P.V., scriitorul se arăta posesiv şi gelos pe posibilii pretendenţi ai iubitei.   „Ce vierme
neîndurat e gelozia, cum îmi roade sufletul şi cum muşcă din inima mea cu dinţii ei de oţel!
Ce nebun sunt...Aş tresări de durere în mormânt, când aş şti că buze străine zdrobesc cu
sărutarea lor...Nu! Barba mea căruntă nu va fi insultată. Nu! Te voi ucide (înainte de a

143
 [Type here]

cădea în păcat, te voi scăpa de insultă şi injurie)! Amândoi nedespărţiţi pe lumea aceasta,
amândoi uniţi în eterna linişte şi odihnă a lumii celeilalte”.
  Povestea de dragoste cu misterioasa domnişoară s-a reflectat şi în opera scriitorului.
Într-una din scrisorile de dragoste Calistrat Hogaş i-a compus iubitei o poezie, al cărei
început l-a întrebuinţat mai târziu pentru „Floricica”, publicată în numărul 2 al revistei
,,Viaţa Românească” condusă de  Garabet Ibrăileanu.
În romanul „Adela“, Garabet Ibrăileanu îi face o descriere prietenului său, identificat
în personajul Dumitru (numele de familie al tatălui lui Calistrat). Acest Dumitru este
prezentat înconjurat de femei, toate îndrăgostite de farmecul lui. „Era un vestit excursionist,
un bărbat de vreo şaizeci de ani, dar superb de sănătate şi veselie(…) era dezgheţat,
onctuos, curtezan în stil şi maniere <48>, plin de umor şi de spirit(…) Originalul personaj a
fost prevenitor şi galant cu doamnele. A făcut curte doamnei M…, coanei Anicăi, Adelei şi
maicii şi, cu un instinct sigur, a ştiut să varieze tonul cu fiecare din ele”. („Adela“, Garabet
Ibrăileanu) Doamna M. presupunem că era Veronica Micle, care în aceea perioadă vizita des
Târgul Neamț și participa la excursiile organizate de Hogaș în munții Neamțului în zilele de
sărbătoare sau Duminicile .

24. GARABET IBRĂILEANU ȘI ,,ADELA”

144
 [Type here]

Intelectual de vază, critic literar, scriitor și ziarist Garabet Ibrăileanu s-a născut la
23 mai 1871, la Târgu Frumos . Tatăl, armean de origine, se numea Teodor Ibrăileanu iar
mama, Maria Marcovici era fiica lui Andronie și a Varteniei Marcovici din Roman,
descendenți, la rândul lor, ai unor vechi familii armenești din Moldova. Părinții, împreună cu
copilul, se mută la Roman, în 1872, în casa Varteniei Marcovici.Garabet Ibrăileanu a
absolvit liceul la Bârlad şi Facultatea de Litere la Universitatea din Iaşi.
A continuat în calitatea sa de secretar de redacţie al revistei ,,Viaţa Românească”
tradiţia Societăţii "Junimea" şi a revistei ,,Convorbiri literare”, aducând în jurul publicaţiei,
al cărei principal redactor prim era, pe cei mai importanţi scriitori ai epocii
A obţinut doctoratul în litere, în 1912, cu o teză intitulată "Opera literară a domnului
Vlahuţă". A fost, de asemenea, teoretician, promotor al criticii literare ştiinţifice, profesor de
istoria literaturii române. A părăsit lumea celor vii în noaptea de 10 spre 11 martie 1936. La
12 martie, corpul profesorului a fost incinerat și timp de un sfert de oră i s-a cântat andantele
din Simfonia Nr.6 (Pastorala) de Ludwig van Beethoven.
S-a pus firesc întrebarea dacă la originea romanului "Adela" a existat un personaj real.
Ceea ce se ştie şi a rămas consemnat este că, între 1922 şi 1924, Garabet Ibrăileanu a avut la
catedră, o asistentă, pe nume Olga Tocilescu, licenţiată în Latină. Această tânără fusese
căsătorită cu un ofiţer, imediat după terminarea facultăţii, dar mariajul s-a destrămat după
doi ani. În 1923, Olga Tocilescu avea 27 de ani.Cancanurile timpului: "D. Ibrăileanu se juca
de-a amorul în faţa familiei (soţie şi fată mare), în faţa studenţilor (amoreza era chiar
asistenta lui la seminar) şi în faţa întregului oraş, cu supeuri la restaurant şi plimbări cu
moscal la Copou". (Giorge Pascu, "Canibalismul francmasonilor de la Facultatea de Litere
din Iaşi", în ,,Revista Critică”, 1934). Olga era "înaltă, zveltă, cu un profil de medalie,
inteligentă şi cultă". E posibil ca Ibrăileanu, cel care scria: "de cele mai multe ori, n-o iubeşti
pentru că are calităţi, ci are calităţi pentru că o iubeşti", să fi găsit în asistenta sa întruparea
unui ideal feminin.

145
 [Type here]

Totuşi, soţia romancierului, Elena Ibrăileanu, intrigată şi neliniştită, a încercat să

părăsească domiciliul conjugal. În cele din urmă, a înţeles că legătura spirituală dintre soţul
ei şi Olga Tocilescu nu constituia un real pericol.
Între 1924 şi 1925, Ibrăileanu redactează o primă variantă a romanului "Adela", pe
care o citeşte doar apropiaţilor, colaboratorilor şi prietenilor literari. Astfel că volumul
"Adela" a fost publicat în 1933, anul apariţiei celor mai frumoase romane de dragoste din
literatura română.Din studiul istoricului şi criticului literar Al. Piru, cercetător exhaustiv al
vieţii şi operei lui Ibrăileanu, aflăm că acesta a fost nevoit să schimbe numele iniţial al
personajului său, care era cel al Olgăi Tocilescu, deoarece prenumele Olguţa fusese
întrebuinţat şi de Ionel Teodoreanu.
Până la urmă, "Adela" a învins ca titlu şi roman de introspecţie, ca operă rară, scrisă cu
fineţe şi profunzime.
Acțiunea începe in stațiunea Bălțătesti, unde doctorul Emil Codrescu o descoperă după trei ani, pe Adela, o
femeie frumoasă, plina de farmec, pe care o cunoștea încă de când era copil,cu toate manifestările
„drăgălase” ale vârstei infantile. Este surprins de faptul ca Adela s-a maturizat brusc, având în vedere că în cei
trei ani s-a măritat și s-a despărțit. De la început bărbatul se comportă indecis, extrem de precaut și de ezitant
în exprimarea sentimentelor. Dragostea față de Adela apare neașteptat, dar doctorul încearcă să se convingă
că este vorba doar de o simplă amiciție, care continua scenele plinede farmec și de candoare petrecute în
copilăria fetei. O simplă plecare a Adelei la Mânăstirea Neamțu, la "Piatra", are un efect teribil asupra
protagonistului, pentru că timpul pare să treacă extrem de greu fără prezența Adelei .Momentele petrecute
alături de Adela sporesc nesiguranța doctorului în legătură cu posibilele sentimente, posibilele intenții ale fetei,
care la randul ei este incapabilă să îsi stabilească poziția față de el.Cei doi reușesc să își împărtășească
sentimentele, printr-o serie de gesturi, atingerea mâinilor, priviri, însă mult prea târziu, când Adela este
nevoită să se mute, fapt ce determină instalarea regretului în sufletul ambilor indrăgostiți.
La despărtire ,,Am simțit ca o catastrofă oprirea trăsurii la poarta casei. Când ne-am
despărțit, mâna îi era fierbinte, avea temperatura corpului ei întreg... Mi-a rămas în palmă
impresia mâinii ei. (Impresie reală, ori halucinație tactilă?) Ca să n-o pierd, am ținut mâna
închisă, am deschis poarta și ușa casei cu mâna stângă... În odaie mi-am pus palma pe buze,
ca să aspir parfumul vieții ei. Și am făcut toate astea serios, metodic! Am ținut palma
închisă pe gură, ca să nu pierd nimic din ipoteticul fluid al vieții ei!...”
,,Adela” esteo poveste de iubire incandescentă, febrilă, între două fiinţe, pe care le
despart 20 de ani. Doctorul Emil Codrescu, bărbat matur şi intelectual rasat, este îndrăgostit
cu luciditate de frumoasa Adela. Această tânără, pe care o cunoaşte de când era o copilă,
între timp, măritată şi despărţită, reapare în viaţa lui Codrescu, tulburându-l şi mistuindu-l.
Trecutul statornicise între cei doi o relaţie clară, paternă, Adela fiind cândva o fetiţă
încântătoare care îl trăgea de mustăţi şi îl lua martor la dramele păpuşilor ei. Emil fusese
orfan, astfel că şi-a retrăit pentru o vreme copilăria, "pentru că Adela era o jucărie vie şi
plină de surprize".
Emil Codrescu este un erou romantic, torturat de iubirea neîmpărtăşită şi de obstacolul
vârstei: "Dorinţa arzătoare de a-i sacrifica totul şi, mai ales, libertatea mea. Sentimentul de
teroare faţă de fiinţa care singură poate da şi lua viaţa. (...) Şi, mai presus de toate, uimirea,
veşnic nouă, în faţa evenimentului extraordinar, incredibil, că ea există! (...) Mâine o să
cocheteze ca şi azi, ca şi ieri, o să simuleze, o să joace înclinarea de a consimţi la apelul tău
pasionat şi mut. Cochetăriile ei sunt o ofrandă graţioasă pe altarul nebuniei tale. Dar
generozitatea ei se opreşte aici, căci ea nu-ţi poate da şi ceea ce nu are: amorul".
Cartea este înfăţişată ca "un fragment din jurnalul lui Emil Codrescu". Un jurnal meditativ,

146
 [Type here]

asupra iubirii mistuitoare. Un jurnal al geloziei devoratoare, al seismului sufletesc, al

zădărniciei.
Obiectul (personajul feminin) este „oglinda” Subiectului (personajul masculin). Emil
Codrescu remarcă diferenţa de vârstă care se interpune între el şi femeia dorită („Omul
aproape cărunt şi fetiţa cu părul de aur...”; „... căci mă simţeam ridicol la gândul că fata
asta mă priveşte ca pe un bărbat care suspină după ea şi poate gata să-i facă declaraţii,
acum când, prin accentuarea contrastului cu dânsa, simţeam şi mai mult nepotrivirea
anilor”).
Firul epic al cărtii este sărac, redus la plimbări, discuţii, priviri, aşteptări, cochetării,
atingeri de mâini. Pasiunea lui este mută, iar instinctul ei, defensiv. Finalul, previzibil şi
ireversibil: "M-am despărţit de dânsa c-un sentiment de fericire, de durere, de ruşine, de
triumf, de spaimă...".
G. Călinescu observa că "Adela" este o carte despre dragoste şi despre moarte. Singura
soluţie care ar putea curma tortura celui îndrăgostit pare a fi renunţarea la iluzia paradisiacă.
Dar această renunţare este pentru Codrescu dispariţia definitivă, în neant, a Adelei. Şi ea
înţelege într-un târziu că e inutil să-i mai dea semne de viaţă adoratorului ei, care scrie în
finalul romanului: "Am impresia că a murit. În odaia unde râdea Adela, acum e întuneric şi
dezolare, şi geamul ei, care strălucea în noapte, acum e o lespede de marmoră neagră".
Critica de specialitate a fost de acord că "Adela" este cel mai bun roman de analiză, de
introspecţie psihologică din literatura română.Câtă durere a scris în jurnalul său Emil
Codrescu, probabil Adela nu va fi trăit niciodată. Câtă tulburare, atâta intuiţie. Seducţia, ca şi
iubirea, desfigurează şi trece.

La Agapia

147
[Type here]

DE ACELAȘI AUTOR:

148
[Type here]

149
[Type here]

150
 [Type here]

CUPRINS:
Introducere……………………………………………………………………….
1.Eminescu și Veronica Micle- opoveste eternă de dragoste…………………….
2. Prima iubire a lui Octavian Goga………………………………………………..
3. Mircea Eliade și Meitrei Devi……………………………………
4. Ștefan Augustun Doinaș și Irinel Liciu, o poveste de dragoste
care a continuat dincolo de moarte ……………………………………………….
5.Viața amoroasă a lui Anton
Pann………………………………………………………
6. Marin Preda ,,Dacă dragoste nu e, nimic nu e.”…………………………………..
7. Madona Laura și
Petrarca……………………………………………………………..
8.Publius Ovidius Naso –- un Petrarca al Antichității
-exilat pentru ubire………………………………………………………………………
9. Dante și Beatrice…………………………………………………………………….
10. Un triunghi al dragostei otrăvit:Șt. O. Iosif, Natalia Negru și Dimitrie
Anghel……………………………………………………………………
11.Elena Negri a fost pasiunea cea mai mare și cea mai romantic a lui Alecsandri.
………..
12. Nichita Stănescu- veșnicul
îndrăgostit…………………………………………………
13.Blaga îndrăgostitul……………………………………………………………….
14.Nicolae Iorga și dragostea………………………………………………………
15. Regizorul și poetul Radu Stanca:
„Eşti, de acum înainte, înţelesul meu cel mai intim”………………………….
16.Arghezi și
Paraschiva…………………………………………………………………..
17.LiviuRebreanu-romanticul
incurabil………………………………………………….
18.George Coșbuc și Elena………………………………………………………..
19. Povestea de dragoste dintre Otilia Cazimir și George Topîrceanu……………
20.Cella Serghei și Camil Petrescu……………………………………………………..
21. Alexandru Odobescu și dragostea………………………………………
22.Ana Blandiana și Romulus RusanRusan………...................................
23.Calistat Hogaș și iubirea sa misterioasă……………………………………………
24. Garabet Ibrăileanu și ,,Adela ”………………………………………………….
Cărți de acelaș autor………………………………………………………………….

final

151
 [Type here]

coperta a patra

Cine poate vorbi mai bine despre dragoste dacă nu poeții, scriitorii?
Marii scriitori şi poeţi români și străini care au lăsat în urma lor tulburătoare opere
despre dragoste au trăit poveşti de amor impresionante. Mărturii ale felului în care au iubit
sau au suferit din dragoste sunt nu doar operele lor, ci şi trăirile lor sau corespondenţa lăsată
întru veșnicie.
Eminescu şi Veronica Micle,Tudor Arghezi și Paraschiva, Mircea Eliade și Meitrei,
Cioran şi Friedgard, Rebreanu şi Fanny, Marin Preda şi Aurora Cornu, Nichita Stănescu și
Dora, sunt doar câteva dintre perechile de îndrăgostiţi din literatura română care au lăsat în
urma lor amintiri de neuitat, scrisori de dragoste memorabile, însemnări sau poezii, sau de ce
nu, romane care ne-a încântat tinerețea. Povestea de dragoste Eminescu-Veronica, despre
care s-au scris zeci de cărţi şi mii de rânduri, blamată de unii şi admirată de cei mai mulți, a
rămas vie şi astăzi prin corespondenţa celor doi, care a supravieţuit testului timpului.

ION IONESCU BUCOVU

152
[Type here]

153