TIRON ECATERINA

Recalificare, Psihopedagogie specială

EVALUAREA CURENTĂ:
ANALIZA ARTICOLE

1. Brîndușa I., Gînju S. Mediul de învățare în aer liber. În: Revista de Științe
Socioumane, 2020, Nr. 3 (46), p. 24-29.

Mediul de învățare în aer liber reprezintă o aprofundare și o personalizare a

procesului instructiv-educativ; acest mediu, organizat corespunzător, devine o sursă
de cunoaștere, un spațiu stimulativ, confortabil, creativ, original, favorabil pentru
dezvoltarea cognitivă și socio-emoțională a copilului.

Organizarea procesului instructiv-educativ într-un cadru bine structurat, săli de grupă,

laboratoare și folosirea spațiilor din jurul grădinițelor, ca spații exclusive de joc și
relaxare, nu este suficientă pentru formarea unei personalități armonioase, capabile să
se descurce în societatea tot mai dinamică în care trăim.

Astfel spus, este nevoie de mai mult decât de o sală de grupă și de un educator. În
sala de grupă, copiii învață și manipulează obiecte. În afara sălii de grupă, este o lume
dinamică, vie, plină de culoare și miros, de mister și bogăție.

Modelul de învățare în aer liber este unul vechi. În Grecia Antică, idealul educațional
se realiza prin obținerea armoniei omului cu natura și mediul exterior.

Termenul grădiniță a fost elaborat de savantul F.W. Frobel (1782-1852), care

consideră că, pentru copiii mici, mediul de învățare cel mai potrivit este ,,grădina de
copii” (Kindergarden). „Copilul trebuie inițiat de timpuriu în cunoașterea naturii, în
maniera în care spiritul divin trăiește în natură și planează deasupra ei. Trebuie ca
părinții să nu lase să treacă o săptămână fără să ducă în natură pe școlari,
determinându-i să observe și să admire bogățiile variate pe care le etalează în fața
ochilor noștri natura în fiecare anotimp”.
Învățarea în aer liber reprezintă un tip de educație care câștigă tot mai multă
popularitate și se implementează în sistemele de învățământ din întreaga lume,
respectând caracteristicile fiecărei țări (culturale, sociale, economice).

Completarea activităților din sala de grupă cu activități de învățare în aer liber este o
formulă de învățare eficientă din punctul de vedere al conexiunii directe cu natura, al
menținerii sănătății copiilor, al conexiunii sociale, al relațiilor umane. Copiii trebuie
să învețe să aibă grijă de mediul exterior: să semene, să planteze, să recolteze, să
adune frunze, pietricele, să aibă grijă de plante, să folosească un furtun, să plivească,
să observe natura.

Copiii trebuie să învețe să aibă grijă de mediul exterior: să semene, să planteze, să

recolteze, să adune frunze, pietricele, să aibă grijă de plante, să folosească un furtun,
să plivească, să observe natura. Un aspect important al învățării în aer liber este
concentrarea pe experiențele relevante la care copilul participă, și nu pe dotarea
spaţiilor cu echipamente sofisticate; natura oferă o multitudine de oportunități și
valorificarea eficientă a acestor oportunități depinde de creativitatea cadrului didactic.

2. Stratan V., Cerneavschi V. Formarea componentelor culturii muncii la

elevii cu dizabilități mintale. În: Psihologie. Psihopedagogie Specială.
Asistență Socială. Revista Facultății de Psihologie și Psihopedagogie
Specială a Universității Pedagogice de Stat “Ion Creangă” din Chișinău,
2020, Nr.1(58), p. 130-139.

Una din tendințele procesului educațional în școlile auxiliare constă în realizarea

instruirii, adaptabilă la necesitățile educabililor și la diversele niveluri ale acestora,
începând de la cel preșcolar, școlar mic etc.

Se creează astfel premisele ca, pe parcursul Educației tehnologice din clasele primare,
elevii cu dizabilități mintale să dobândească un sistem de cunoștințe, capacități și
atitudini care să le faciliteze viitoarea integrare în viața socială și profesională.
Formarea culturii muncii la elevii cu dizabilități mintale poate fi eficient realizată
dacă vor fi respectate anumite condiții psihopedagogice.

Rezultatele cercetărilor științifice, elaborate în domeniul psihopedagogiei speciale, au

constatat că la elevii cu deficiențe intelectuale se manifestă dificultăți de diverse
grade nu numai în elaborarea unei strategii eficiente, ci și în abandonarea strategiei
ineficiente, ei perseverând, adesea, în erori datorită rigidității și inerției gândirii.
Acești elevi prezintă un tip special de dificultăți, de natură neurofiziologică și
psihofiziologică, în culegerea și organizarea informației, manifestând și o insuficientă
dezvoltare a proceselor de tratare a informației. O caracteristică esențială a elevilor cu
deficiențe este lipsa sau insuficienta capacitate de a elabora planuri de învățare, fapt
evidențiat mai ales în rezolvarea de probleme.

Formarea la elevii cu dizabilități mintale a componentelor culturii muncii este un

proces de achiziționare a acțiunilor mentale și practice pentru organizarea și
realizarea oricărui tip de activitate.

Condițiile psihopedagogice reprezintă interacțiunea tuturor componentelor didactice

ale procesului de învățare, precum și particularitățile procesului instructiv-educativ al
învățământului special în scopul dezvoltării la elevii din clasele primare a
competențelor de bază (cunoștințe, capacități și atitudini), ce ar corespunde cerințelor
curriculum-ului la disciplina Educație tehnologică.

3. Ciobanu A., Meleșcanu S. M. Comunicarea – factor al dezvoltării

limbajului la copiii cu tulburări din spectrul autist. În: Revista de Științe
Socioumane, 2019, Nr. 1 (41), p. 44-50.

Comunicarea prezintă un proces de interactivitate a două și mai multor persoane

orientate spre cunoașterea reciprocă, constituirea relațiilor și dezvoltarea lor,
realizarea unui impact asupra părerilor, comportamentului și reglării activității.
Leo Kanner, în prima sa lucrare despre autism, din 1943, descrie problemele legate
de comunicarea socială. El a menționat, de exemplu, că aceștia nu reuşeau să aibă un
contact vizual sau să răspundă la întrebări și aveau o tendință obsesivă spre
conversație. Cea mai dificilă și mai des întâlnită problemă pe care o are societatea
este că la 50% de cazuri din această categorie de copii este prezentă afectarea
limbajului și comunicării.

Copiii cu TSA ori nu vorbesc, ori au o vorbire întârziată, repetitivă. S-a estimat că
40% din copiii cu TSA nu vorbesc deloc şi cei care vorbesc par să nu fie capabili să
întrețină o conversaţie în doi.

Е.Э. Артѐмова, С.Н. Камышева menționează că la trei ani de viață tulburările

comunicării devin tot mai evidente. Putem observa și unele particularități: ecolalii
directe și amânate, dificultăți în utilizarea pronumelor personale, expresii stereotipe
folosite fără niciun sens.

O cercetare a particularităților dezvoltării deprinderilor de comunicare la copiii cu

TSA de vârsta preșcolară a fost realizată de către Ю.В. Бессмертная. Autoarea a
relevat, printre tulburările principale ale funcției de comunicare, dificultăți în
înțelegerea altor persoane (tulburarea părții gnostice a comunicării); probleme în
autoexprimare și transmiterea informației (tulburarea părții expresive); se atestă
dificultăți în relaționarea și schimbul de informație.

În propriul studiu, cercetătoare a determinat trei grupuri de copii cu TSA, în funcție

de dezvoltarea cognitivă, comunicativ-afectivă:

1) copii cu nedezvoltarea evidentă a sferei comunicativ-afective, comparativ cu cea

cognitivă;

2) copii cu tulburări neînsemnate ale sferei comunicativ-afective, asociate cu tulburări

evidente ale sferei cognitive;

3) copii care au tulburări evidente ale sferei cognitive și comunicativ-afective.

Un copil sau un adolescent cu TSA pune întrebări în mod excesiv. Poate pune aceeaşi
întrebare unui partener de conversaţie, deşi la această întrebare anterior a fost oferit
un răspuns. Acest fenomen se manifestă, poate, în legătură cu condiţiile de anxietate
crescută sau cu dificultăţile de procesare a limbajului.

Comportamentele agresive (loveşte, muşcă, ciupeşte, scuipă), tantrumurile (ţipete,

urlete), comportamentele stereotipe în condiţiile în care nu au avut la îndemână
mijloace eficiente prin care să transmită celor din jur nevoile lor de comunicare sunt
trăsături confirmate de către C. Dascăl.

Semnele de afectare a comunicării expresive la copiii cu TSA sunt următoarele:

limbajul stereotip, ecolalia rapidă/încetinită, dificultăți în folosirea pronumelor,
selectarea limitată a temelor de convorbire, interesele partenerului de comunicare nu
sunt luate în considerare, lipsa contactului vizual, dificultăți în distribuirea atenției,
crearea unui limbaj propriu.

Mai mulți cercetători din domeniu (C. Dascăl, I. Puiu, А.В. Хаустов, Е.В. Руднева,
О.С. Никольская, Е.Р. Баенская, М.М. Либлинг) menționează despre dificultăți în
interactivitatea necesară pentru comunicare: dificultăți în stabilirea contactului vizual,
păstrarea distanţei adecvate în timpul abordării interlocutorului, lipsa unor strategii
eficiente de iniţiere, menţinere, corectare şi finalizare a unei interacţiuni sau jocul
vocal stereotip, cu rol de autostimulare senzorială.

4. Furdui, E. Asigurarea stării de bine la copii cu cerințe educative speciale

prin dezvoltarea creativității. În: Psihologie. Psihopedagogie Specială.
Asistență Socială. Revista Facultății de Psihologie și Psihopedagogie
Specială a Universității Pedagogice de Stat “Ion Creangă” din Chișinău,
2019, Nr. 4 (57), p. 79-86.

Lucrarea reprezintă viziuni generale, privind promovarea stării de bine la copii cu

dizabilități prin intermediul creativității, respectând astfel un drept fundamental al
acestora și aducând beneficii pentru toți. Studierea aspectelor psihologice ale
bunăstării emoţionale avantajează toleranța, receptivitatea față de ceilalți,
responsabilitatea, deschiderea pentru o lume caracterizată de diversitate.

Este cunoscut faptul, că persoanele cu dizabilități întâmpină dificultăți în învățarea și

aplicarea cunoștințelor în contexte diferite.

Cercetarea a pornit de la ideea că persoanele cu dizabilităţi au o satisfacţie în viaţă

mai scăzută decât cele cu dezvoltare tipică, starea lor subiectivă de bine este afectată
de sănătate, de circumstanţele de viaţă, de „rămânerea în urmă”, datorită unui alt ritm
de evoluţie, propriu şi inconfundabil.

Specialiştii în domeniu, din ce în ce mai mult, sunt interesaţi de studiul aspectelor

psihologice ale bunăstării emoţionale sau ale stării de bine (well-being) la persoanele
nominalizate. Filtrând mai multe concepte ale stării de bine, s-a luat în considerare
cadrul multidimensional al funcționalității psihice elaborat de către C. Ryff & C.
Keyes (1995). Ei au descris şase dimensiuni ale stării psihice de bine: autoacceptarea
(selfacceptance), stăpânirea mediului (environmental mastery), autonomie, relaţiile
pozitive, creşterea personală (personal growth), sensul vieții (purpose in life).

Unul dintre cei mai influenți savanți, președinte al Asociației Americane de

Psihologie (APA), Martin Seligman, promotorul Psihologiei Pozitive (termen
inventat de Abraham Maslow) aduce câteva concepte noi, aplicabile tuturor
persoanelor, inclusiv și celor cu anumite dificultăți. El consideră că din punct de
vedere științific: cunoaşterea şi acceptarea de sine sunt variabile fundamentale în
funcţionarea şi adaptarea optimă la mediul social, în menţinerea sănătăţii mintale şi
emoţionale, dezvoltarea stării de bine.

Din punct de vedere psihologic, ,,starea de bine” joacă un rol important în conturarea
teoriei personalităţii, în determinarea direcţiei în care beneficiarul își poate atenua
disfuncţionalitatea şi a-şi găsi împlinirea, şi sensul în adaptarea la cerinţele mediului
social.

Pentru a aduce fericirea/starea de bine în viața acestor persoane, e nevoie de

îndeplinirea a trei obiective: Aprobare; Acceptare; Apreciere.
Aprobarea constituie un proces de înaltă complexitate. Realizarea acestui obiectiv
rămâne de a fi unul dificil în planul conexiunii aspectelor teoretice cu cele practice.
Deschiderea, flexibilizarea, democratizarea, încurajarea, persoanelor date reprezintă
un deziderat și o provocare; o testare a calităților umane ale fiecărui individ care este
diferit de ceilalți.

Acceptarea: așa cum spunea Paul Ferrini în cartea sa ,,Liniștea inimii”, este cel mai
important ca noi să descoperim un mod de a accesa această stare la persoanele cu
nevoi speciale, pentru a le putea valida sentimentele și a-i încuraja să găsească, în
propria inimă, calea spre fericire. Declarația UNESCO a lansat pentru sistemele
educaționale din lumea întreagă dezideratele care le orientează activitatea: de la a
învăța să știi, să faci, să fii – la a învăța să învingi dificultățile, să înveți lecțiile de
curaj, satisfacție și bucurie.

Aprecierea: este de neprețuit pentru un copil sau adult cu nevoi speciale. Ei

plantează, împreună cu intenția, lucruri care prin apreciere se pot transforma în
plăcere și apoi într-o stare de bine care mai apoi trece în obicei. De aceea, aprecierea
joacă cel mai mare rol în viața oricui și poate diminua efectele emoționale ale
negativismului, îndreptându-ne pașii către vise.

Într-un studiu recent realizat la Universitatea din Noua Zeelandă psihologii au

subliniat că activitățile creative precum coloratul, pictatul, scrierea de poezii sau de
nuvele, croșetatul or împletitul, artterapia etc., îmbunătățesc sănătatea emoțională,
aducând bucurie, entuziasm, relaxare. Oricât de copilărească ar părea o activitate
precum coloratul, ea începe să fie apreciată de tot mai mulți adulți ca o modalitate de
a scăpa de anxietate și stres.

Astfel, modalitatea de învățare bazată pe asigurarea stării psihice de bine prin

stimularea creativității copiilor cu CES, vine să îndeplinească obiectivul major al
cadrului didactic, ce constă în dezvoltarea liberă, armonioasă a copilului și formarea
personalității creative, aptă de a se adapta la condițiile în continuă schimbare ale
vieții.
Recomandări pentru asigurarea stării de bine:

 Evoluează

 Creativitate fără limite

 Interacționează

 Comunică

 Relații pozitive cu ceilalţi

 Colaborează

 Încredere în sine

 Dezvoltare personală

În concluzie, putem menționa că, creativitatea utilizată pentru dezvoltarea stării

emoționale de bine, stimulează dezvoltarea personală, asigurând respectul pentru
unicitatea, nevoile şi interesele fiecăruia, acordarea de oportunităţi egale și acces,
precum şi formarea unor personalităţi autonome, capabile de a alege şi a decide,
tolerante, responsabile, creative şi flexibile, favorizând astfel realizarea dezideratului
educației contemporane – integrarea socială de succes a personalității umane.

5. Curilov S. Adaptarea școlară a copiilor cu dizabilități prin prisma

paradigmelor teoretice în contextul procesului educațional incluziv. În:
Revista de Științe Socioumane, 2018, Nr. 2 (39), p. 74-83.

Adaptarea este concepută ca una dintre proprietăţile fundamentale ale organismului

de a-şi modifica adecvat funcţiile şi structurile corespunzător schimbărilor cantitative
şi calitative ale mediului înconjurător și este una dintre principalele probleme
ştiinţifice interdisciplinare.
Adaptarea şcolară implică acțiunea de ajustare, de transformare a copilului, pentru a
deveni „apt pentru școală”, „capabil de” (a face față cerințelor instructiv-educative) și
a fi „compatibil” (sub aspectul disponibilităților biopsiho-ociale), „în acord cu”
(normele și regulile pretinse de programa școlară), pentru dobândirea cu succes a
„statutului” și „rolului de elev”.

Adaptarea școlară a fost și continuă să fie un subiect de cercetare din considerentele

importanței pe care o are acest fenomen în viața copilului, în procesul educațional.
Mai mulți cercetători și-au orientat studiile spre acest fenomen; raportându-l, în
abordări, la începutul perioadei de școlarizare și/sau la perioada de trecere la un alt
nivel de învățământ, au descris mecanismele acestuia, nivelurile, factorii și condițiile
de realizare, dar și insuccesul acestui proces, abordări realizate în aspecte teoretice și
practice.

În opinia autoarei V. Mîslițchii (2014), adaptarea este un acord care se realizează

între copil și mediu în diferite momente, ținând cont de o serie de indicatori. A. Mihai
(2010) descrie dimensiunea sociologică, psihologică, pedagogică a adaptării școlare.
Autorii D. Ștefăneț, I. Colomeițeva et al. (2013) susțin că adaptarea școlară reprezintă
concordanța relației dintre personalitatea elevului și cerințele școlare, concretizate
într-un rezultat favorabil al procesului de învățământ și este una social.

Astfel, V. Mîslițchii (2014) consideră că se poate spune despre un copil că este bine
adaptat după o serie de indicatori, cum ar fi: aptitudinea elevului de a însuși
informațiile transmise și posibilitatea de a opera cu acestea; capacitatea de a stabili
relații în cadrul grupului școlar și în afara lui; interiorizarea unor norme școlare și
valori școlare acceptate. În opinia autoarei, un copil este bine adaptat la școală atunci
când are relații amiabile cu ceilalți și răspunde în mod adecvat exigențelor externe,
social acceptate.

Autoarea V. Mîslițchii (2014) estimează diferența dintre adaptarea și inadaptarea

școlară și accentuează că un copil inadaptat școlar nu este în armonie cu normele
mediului din școală, fapt generat de existența devierilor de ordin intelectual și afectiv.
Grupul de autorii A. Racu, S. Racu, D.- V. Popovici, A. Danii (2014) susțin că
educația integrată presupune introducerea în structurile învățământului de masă a
copiilor cu nevoi speciale cauzate de diverse tipuri de deficiențe – senzoriale,
afective, fizice, intelectuale, verbale –, dar și a celor defavorizați sub aspect
sociocultural, cu maladii social-condiționate etc.

În concluzie, remarcăm și apreciem aportul tuturor autorilor și cercetătorilor în

domeniul de referință, în special cel ce vizează adaptarea și integrarea copilului cu
dizabilități, dar trebuie să recunoaștem că unele din cercetările realizate sunt mai mult
fragmentare, înguste și abordează categorii de copiii cu dizabilități aparte; altele sunt
realizate doar tangențial cu problema abordată, ca o constatare, descriere a
fenomenului.

În acest sens, în continuitatea studierii fenomenului, reperele epistemologice ar trebui

să fie constituite în baza unui șir de teorii, concepții, idei din domeniul științelor
educației, psihopedagogiei speciale, psihologiei, susținute de date experimentale.
EVALUAREA FINALĂ (MINI PORTOFOLIU):

- Metodologia de evaluare a comportamentului (de prezentat 5

metode/teste/tehnici scopul, vârsta, materialele necesare, modul de realizare și
evaluare a rezultatului).

- Metodologia de intervenție în cazul devianțelor comportamentale (de prezentat

5 metode/tehnici/jocuri didactice – scopul, obiectivele, vârsta, materialele
necesare, modul de realizare).

A) Exemplu Nr 1

Analiza datelor

Copilul X are vârsta de 4 ani, are probleme de comportament, încalcă frecvent

regulile grupei, are dificultăți în inter-relaționarea cu colegii săi, lovește și împinge
copiii, nu lucrează în echipă, nu este atent la activități, nu poate realiza sarcinile
propuse de educator.

Dificultăți în calea învățării

 nu se implică în activități
 sarcinile pe care trebuie să le realizeze le consideră ca o pedeapsă

Factorii care au cauzat comportamentul dat

 lipsa afecțiunii din partea părinților
 neatenția celor apropiați copilului în relaționarea cu el
 agresivitatea părinților

Intervenții
 antrenarea copilului în activități
 stimularea verbală (ești bravo...)
  să fie învățaț să se joace frumos cu semenii săi
 recompense pentru orice progres cât de mic nu ar fi

Ajutor din partea persoanelor specializate

 consultarea psihoterapeutului
 terapie prin joc
 diverse activități care să distragă copilul
 convorbiri cu părinții în vederea comportamentului copilului

INTERVENȚIE

Comportamentul țintă

 întrerupe activitățile, nu ascultă, nu respectă regulile grupei, se comportă

agresiv cu cei din jur.

Scopul

 diminuarea comportamentului agresiv în cadrul grupei

 stimularea copilului spre activități

Obiective

 Formarea deprinderii de a vorbi când este întrebat

 Să fie atent la activitățile realizate de educator

Metode și mijloace de realizare

 Discuții individuale cu copilul ca să fie încurajat să fie activ și să își

controleze comportamentul
 Întărirea comportamentului și acțiunilor pozitive
 Ignorarea temporară atunci când copilul se comportă neadecvat.

Rezultatele obținute în urma aplicării planului de intervenție

 Copilul se comportă cu semenii săi adecvat

 Copilul este activ la activități
  Copilul se joacă frumos

B) Exemplu Nr 2

Analiza datelor

Copilul Y are 5 ani, nu vorbește și nu este sociabil. Nu știe să se joace cu copiii de

vârsta lui. Este agresiv, lovește și împinge copiii. Nu este atent la activitățile grupei,
se ridică în orice moment al activității și se plimbă prin sala de grupă. Își distrage
atenția la activități.

Obiective

- Copilul va veni la activități regulat în fiecare zi

- Va comunica cu colegii săi și va interacționa cu ei
- Copilului i se vor da sarcini fixe de îndeplinit

Metode

- Cooperarea cu familia
- Ajutarea copilului în relațiile cu colegii săi.

Aplicarea programului de schimbare

- Educatoarea îl va ajuta pe copil în fiecare zi să îndeplinească o însărcinare

împreună cu colegii săi. Acesta are ca scop integrarea și participarea lui în
activități, pentru ca treptat el să le îndeplinească singur.
- O dată pe săptămână vor avea loc ședințe cu logopedul grădiniței.
- O dată pe lună în ședințe va fi inclusă și mama copilului

Evaluarea

După două săptămâni și apoi după o lună de la prima întîlnire a avut loc o ședință cu
copilul ți mama acestuia și logopedul grădiniței.
Obiectivele au fost realizate și se observă progrese în comportamentul copilului. El a
devenit mai sociabil și mai empatic față de colegi. El a început să participe la
activități și să fie mai atent și activ.

Concluzii

Comportamentul agresiv a copilului față de semenii săi sedatorează faptului că

părințiiîl izolează și nu îl lasă să interacționeze cu alți copii.

Acasă este deseori ignorat de către părinți și lăsat unul la unul cu gadgeturile.

În continuare se vor aplica tehnici de interacțiune a lui cu colegii pentru ca el să

înțeleagă că comportamentul agresiv și negativ nu este cel mai bun.

C) Exemplu Nr 3

Analiza datelor

Copilul Q are vârsta de 4 ani. Este un copil activ, vorbirea corespunde

particularităților de vârstă, însă sunt anumite lacune în pronunția unelor cuvinte și
sunete. Este sociabil, interacționează foarte bine cu copiii de acceași vârstă, însă
uneori are comportamente neadecvate. Poate să lovească și să împingă. Copilul a avut
la vîrsta de 9 luni o intervenție la craniu.

Obiective

- Formarea deprinderii de a vorbi atunci când este întrebat

- Va îndeplini activitățile propuse de educator
- Va interacționa cu colegii

Metode de realizare

- Întărirea comportamentului pozitiv față de colegi

- Pentru întărirea comportamentului se vor folosi recompense sub formă de
jocuri, puzzle, mozaica etc.
Rezultatele obținute în urma implimentării planului de intervenție

- Comportamentul neadecvat este redus la minim

- Se conformează regulilor grupului
- Își respectă și interacționează pozitiv cu colegii săi
- Stă la activități, nu întrerupe ora și respectă regulile

D) Exemplu Nr 4

Analiza datelor despre copil

Copilul W are 8 ani, este școlar în clasa 1. Este un copil impulsiv și nu își poate
controla emoțiile, nu are contact cu semenii săi, este hipersensibil.

Nu își respectă părinții, profesorii și colegii, nu prezintă interes școlar, este agitat și
nervos, are probleme de comportament.

Obiective

- Copilul va frecventa regulat toate orele

- Va merge la un Asistent Social
- Va interacționa cu colegii săi
- I se vor da sarcini de realizat, astfel fiind implicat în diferite acțiuni și activități

Metode

- Părinții să se implice mai mult în viața și educația copilului său, să inter

relaționeze, să poarte discuții pe diverse subiecte interesante
- I se va oferi oportunitatea să își mărească încrederea în sine și să fie mai
responsabil.
Concluzii

Comportamentul pe care îl are copilul față de colegi și toți cei ce o înconjoară,

agresivitatea lui verbală și fizică, este rezultatul lipsei de comunicare și afectivitate
din partea părinților.

Copilul se teme să își facă prieteni noi și să se atașeze de oameni noi, de aici și vine
comportamentul agresiv față de colegii săi.

Asistentul Social împreună cu părinții și diriginta vor aplica tehnici de psihoterapie

pentru a îmbunătăți abilitățile de comunicare verbală și dezvoltarea abilităților de
rezolvare a conflictelor.

E) Exemplu Nr 5

Copilul Z are 14 ani, este cel mai mare copil în familie, unde mai sunt încă 3 copii
minori. La școală nu merge regulat, este restanțier de 2 ori, este agresiv, consumă
alcool și alte subsanțe chimice. Are un limbaj necenzurat, este violent cu mama. Tatăl
copilului este șomer și nu dorește să lucreze. Stau la evidența Asistenței Socile, care
periodic le aduc donații și ajutoare și consideră că asta le ajunge.

Copilul nu a avut niciodată atenția cuvenită din partea părinților, mereu era de capul
lui. Cu hainele murdare și neîmbrăcat după anotimp. La școală de cele mai multe ori
nu avea rechizitele necesare, caiete și cărți și fără ghiozdan.

Atunci când merge la școală posedă un comporatment agresiv față de toți din jurul
lui, față de profesori și colegi.

Obiective

- Identificarea cauzelor care au dus la acest comportament

- Identificarea punctelor slabe și celor tari ale personalității copilului
 - Conștientizarea tuturor celor apropiați copilului pentru acordarea sprijinului
afectiv și comunicațional necesar.

Metode

- Terapie cognitiv-comportamentală pentru a diminua tulburările de

comportament
- Ajutarea copilului să se integreze în colectivul de elevi și adaptarea unei
atitudini pozitive și neagresive față de colegi.

Concluzii

- Familia trebuie să joace un rol important în viața copilului, familia trebuie să îl

încurajeze și să îl susțină iar tatăl să își găseascvă un post de muncă pentru a da
exemplu de urmat copiilor.
- Nu trebuie pedepsit copilul, dar comportamentele neadecvate, iar pedeapsa
trebuie să subscrie procesul de disciplinare, astfel contribuind la dezvoltarea
abilităților de control și autoreglaj comportamental.