Tema 3: Politica financiară şi de credit

1. Politica financiară. Decizii de finanţare şi importanţa lor strategică.

2. Politica de credit şi formele de credit.
3. Politica de dividende la întreprindere.
4. Riscurile financiare şi de credit.

1.Politica financiară. Decizii de finanţare şi importanţa lor strategică.

Politica financiară a întreprinderii este o componentă a politicii generale a ei, având o însemnătate
deosebită asupra procurării, repartizării şi utilizării fondurilor, în scopul realizării programelor economice
curente şi de dezvoltare, al creşterii eficienţei ciclurilor de exploatare şi de investiţii şi al întregii activităţi.
Politica financiară are misiunea de a rezolva aspecte legate de metodele de procurarea a fondurilor,
stabilirea pe destinaţii raţionale şi folosirea eficientă a acestora, asigurarea echilibrului financiar, fixarea
preţurilor, reducerea costurilor capitalului etc. şi trebuie să fie adaptată permanent la condiţiile concrete ale
fiecărei întreprinderi.
Asupra politicii financiare a intreprinderii exercita o influenta destul de mare actionarii,
imprumutatorii, statul si alti factori din mediul extern. Acest mediu extern isi pune amprenta asupra
activitatii economico-financiare a intreprinderii printr-o serie de constrangeri, cum sunt : inflatia,
renovarea tehnologică, exercitarea controlului organismelor care au acordat credite, conditiile politice si
sociale, politica monetara,fiscalitatea etc
La nivelul agentilor economici, deciziile de politica financiara se sprijina pestructura financiara a
acestora, pe obiectivele de rentabilitate si de crestere, avand invedere si riscurile posibile. Spre exemplu,
hotararile luate cu privire la modul de finantarepe termen lung sau pe termen scurt a activitatii sunt doua
decizii cu caracter de politicafinanciara, intrucat ele afecteaza situatia financiara a intreprinderii,
rentabilitatea sauriscurile pe o perioada de mai multi ani.
Principalele sarcini ale politicii financiare constau în alegerea unui ritm de creştere a capitalului
economic şi a modalităţilor de finanţare ale acestei creşteri, adică spre sporirea capitalului financiar şi
gradului de autonomie a întreprinderii. Creşterea capitalului ridică problema costului finanţării, dar şi cea a
proporţiei dintre capitalurile proprii şi cele împrumutate.
Elaborarea unei politici financiare priveste determinarea nevoilor de finantarepentru o perioada de
timp anumita, alegerea unei variante de indatorare, adica a uneimodalitati de finantare prin fonduri proprii
sau imprumuturi, precum si raportul dintrenevoile de finantare pe termen lung si cele pe termen scurt.
Politica financiară nu poate fi stabilită odată pentru totdeauna, ci se dezvoltă, se modifică, se
perfecţionează şi se adaptează continuu, atât ca scopuri, cît şi în ceea ce priveşte folosirea instrumentelor
financiare-conform problemelor şi sarcinilor noi apărute în perioada respectivă
Direcţiile de manifestare a politicii financiare a întreprinderii sunt:
a) selectarea proiectelor de investitii, ca suport al alocarii resurselor financiare pentru finantarea proiectului
ales;
b) identificarea modalitatilor de finantare, respectiv a surselor de capital utilizabile;
c) fundamentarea structurii financiare a întreprinderii, cu asigurarea unui raport optim între capitalul propriu
si capitalul împrumutat;
d) alegerea variantei de distribuire a dividendelor, respectiv a profitului net;
e) modificarea marimii capitalului propriu si alegerea solutiilor de aplicat în acest scop;
f) îndatorarea (sau dezdatorarea) întreprinderii, pornind de le nevoia de lichiditati si evolutia ratei dobânzii
pe piata financiara, etc.
Orice întreprindere pentru a-şi efectua activitatea financiară elaborează decizii financiare.
Principalele decizii de politică financiară sunt:
1. decizia de investire
2. decizia de finanţare
3. decizia de autofinanţare
4. decizia de distribuire a dividendelor.
 Decizia de investire a unui agent economic este decizia de a plasa capitalul într-o anumită operaţiune,
este rezultatul corelării dintre costul capitalului utilizat şi rentabilitatea calculată.Investiţiile reprezintă un
plasament de capital pe termen lung sau termen scurt, care se fac cu scopul de a obţine profit în viitor.
Plasarea capitalului în active imobilizate sau active curente se face în condiţii de rentabilitate optimă,
ţinându-se cont de durata de timp. Deci, se poate menţiona că, decizia de investire ţine de o plasare a
capitalului făcută în prezent, pentru a obţine o rentabilitate optimă în viitor şi de a realiza un profit maxim.
Costul capitalului este rentabilitatea minimă cerută de investitori pentru a finanţa proiectele unei
întreprinderi, adică costul capitalului utilizat este preţul pe care trebuie să-l plătească întreprinderea pentru
reconstituirea totalului pasivului respectiv pentru a se aproviziona cu capital. Costul capitalului constituie
legătura directă între rentabilitatea investiţiilor şi rentabilitatea reclamată de investitori. În cazul în care
întreprinderea investeşte în proiecte cu rentabilitate mai mică decît costul capitalului ea va fi sancţionată
economic pe piaţă în felul următor:
1. Dacă întreprinderea se finanţează prin îndatorare ea va obţine pierderi contabile în măsura în care
rezultatele financiare sunt mai mici decît cheltuielile financiare.
2. Dacă întreprinderea este finanţată din capital propriu, pierderile contabile se transmit asupra capitalului
propriu micşorîndu-l, însă dacă întreprinderea investeşte în proiecte cu rentabilitate mai mare decît costul
capitalului atunci ea nu va avea probleme cu suportarea cheltuielilor financiare şi se vor crea posibilităţi de
creştere a volumului capitalului propriu.
Costul capitalului reprezintă un indicator de acceptare sau de respingere a unui proiect de investiţii
respectiv a deciziei de investiri.
Decizia de finanţarereprezintă opţiunea întreprinderii de a-şi acoperi nevoile de finanţare a proiectelor
avute în vedere prin fonduri proprii sau împrumutate.
Decizia de finanţare este proprie fiecărei întreprinderi şi fiecărui proiect în parte. Nu există o decizie
optimă pentru toate întreprinderile indiferent de condiţie, de loc şi de timp. Adoptarea deciziei financiare
înseamnă a opta între fondurile proprii şi creditele bancare în vederea finanţării unui proiect sau adoptarea
unei anumite ponderi de fonduri proprii faţă de creditele bancare.
Actul deciziei de finanţare depinde de întreprindere, deoarece ea este cea mai interesată în folosirea cu
eficienţă a fondurilor la dispoziţie şi obţinerea unor rezultate bune. În acelaşi timp decizia de finanţare nu
depinde exclusiv de întreprindere ci şi de bancă, de facilităţile pe care le poate obţine în negocierea
creditelor sau de acţionari şi de disponibilitatea lor pentru a subscrie la creşteri de capital, de cererea şi
oferta pe piaţa capitalului de împrumut, de existenţa sau inexistenţa capitalurilor libere de atras. Dacă
remuneraţia sau costul capitalului propriu şi a celui împrumutat au o pondere mare în luarea deciziei de
finanţare, atunci acest criteriu de rentabilitate a proiectului este hotărîtor. Pentru a clarifica posibilitatea
alegerii între două căi de finanţare se procedează la analiza cîtorva indicatori şi anume:
● rentabilităţii
● solvabilităţii
● lichidităţii
pentru a afla situaţia financiară şi necesarul precum şi posibilităţii implementării deciziei de finanţare.
Incidenţa acestor indicatori asupra deciziei de finanţare se prezintă în felul următor:
1. dacă rentabilitatea calculată este superioară ratei dobînzii, atunci este oportună apelarea la
împrumuturi deoarece în astfel de cazuri îndatorarea contribuie la creşterea masei profitului şi creşterea
randamentului capitalului propriu.
2. decizia de finanţare prin îndatorare are o influenţă pozitivă asupra solvabilităţii, însă în cazul
producerii unor pierderi solvabilitatea degradează mult mai repede.
3. finanţarea prin îndatorare are influenţă pozitivă şi asupra lichidităţii, însă avînd în vedere faptul că
resursele primite prin îndatorare au un termen limitat este necesar ca durata de întrebuinţare a resurselor să
nu depăşească scadenţa sumelor împrumutate.
Decizia de autofinanţare. Autofinanţarea este principiul cel mai răspîndit şi arată că întreprinderile
trebuie să-şi asigure dezvoltarea folosind rezultatele financiare pozitive obţinute în exerciţiile anterioare.
Autofinanţarea prezintă avantaje reale pentru întreprindere şi pentru acţionari.
a) întreprinderea, ca persoană juridică, este avantajată fiindcă pentru realizarea creşterii economice nu
are nevoie să apeleze la resurse externe sau la acţionari pentru a-i convinge să cumpere acţiuni sau să
sporească valoarea nominală a acţiunilor şi nici să apeleze la piaţa financiară de capitaluri.
 b) acţionarii sunt avantajaţi deoarece fără nici un efort financiar din partea lor creşte valoarea bursieră
a întreprinderii şi a acţiunilor pe care le deţin, adică creşte bogăţia acţionarilor.
Decizia de distribuire de dividend ne arată opţiunea întreprinderii de a distribui sau nu dividende în
anumite exerciţii financiare de creştere continuă, de reducere sau de păstrare nemodificată a mărimii
dividendelor de la an la an urmărind un anumit scop.
Societăţile pe acţiuni nu sunt obligate juridic să distribuie dividende în fiecare an, fapt pentru care ele
pot adopta o politică de reducere sau suspendare a plăţii dividendelor în favoarea unei politicii de
autofinanţare. Politica de reducere sau suspendare temporară a plăţii dividendelor se poate atenua dacă
întreprinderea are posibilitatea obţinerii unor credite pe termen mijlociu sau lung în condiţii avantajoase, dar
pericolul lipsei de autonomie faţă de creditori creşte.
Distribuind dividende cu o mărime ridicată în fiecare an se obţine încrederea şi fidelitatea acţionarilor,
însă această politică creează posibilităţi mai slabe de autofinanţare, de creştere economică şi de creştere
bursieră a întreprinderii. O politică anumită de stabilitate a mărimii dividendului este de dorit atît pentru
întreprindere cît şi pentru acţionari, deoarece, acceptînd această politică, întreprinderea poate influenţa
asupra încrederii acţionarilor precum şi asupra partenerilor de pe piaţa financiară atît a statului cît şi în afara
lui.

2. Politica de credit şi formele de credit.

Succesul sau eşecul unei afaceri depinde, în principal, de cererea care există pentru
produsele sale - de regulă, cu cât volumul vânzărilor este mai mare, cu atât firma este mai
sănătoasă şi mai profitabilă. Volumul vânzărilor, la rândul său, depinde de un număr de factori,
unii externi, dar alţii din interiorul firmei şi care pot fi contro laţi de către aceasta. Cele mai
importante variabile controlabile, care influenţează volumul vânzărilor, sunt preţul produselor,
calitatea acestora, reclama şi publicitatea, politica de credit. Conform literaturii de specialitate
politica de credit, la rândul său, conţine următoarele patru elemente:
Perioada de credit este intervalul de timp pe care cumpărătorii îl au la dispoziţie înainte de
momentul efectuării plăţii.
Reducerile în “cash” (rabatul sau “discountul”) oferite pentru a încuraja cumpărătorii să plătească
cât mai curând.
Standardele creditului se referă la minimum de cerinţe financiare ce trebuie îndeplinite de către
client, pentru a i se oferi credit comercial.
Politica de colectare reflectă duritatea firmei în tratamentul pe care îl aplică celor care întârzie să
efectueze plăţile.
O politică creditară restrânsă nu permite întreprinderilor de a face concurenţă între ele.
Oferirea raţională de credite întreprinderilor influenţează pozitiv asupra rentabilităţii ei. Politica
de credit foarte liberă măreşte riscul financiar.
Gestiunea neeficientă a conturilor debitorilor duce spre mărirea numărului de credite
nerambursabile şi la micşorarea venitului de la creditele oferite. Termenul împrumuturilor se
poate diferenţia în patru etape: 30, 60, 90, 120 zile.
În teoria economică politica de creditare este corelată cu politica de încasare, ea trebuie să fie
luată drept un privilegiu pentru client.
După termenele pentru care se acordă, creditele pot fi clasificate în credite pe termen scurt,
până la 12 luni, care se folosesc pentru activitatea economică curentă, credite pe termen lung,
peste 5 ani, care se utilizează îndeosebi pentru investiţii.
După participanţii la relaţiile de credit putem distinge trei feluri de credit: bancar, public şi
comercial.
Creditul bancar este forma cea mai extinsă de credit şi este creditul acordat de către băncile
comerciale întreprinderilor, este rambursabil şi purtător de dobîndă . Modalitatea de calculare a
dobînzii la creditele bancare poate fi redată printr -un exemplu:
EXEMPLU:
Debitorul a utilizat creditul în următoarele condiţii:
Suma creditului – 20000 lei;
Perioada de credit – 30 de zile;
Rata anuală a dobînzii – 23% anual;
După 12 zile de utilizare a creditului debitorul a rambursat 5000 de lei din suma creditului, să se
determine care va fi suma dobînzii aferente creditului primit.
Rezolvare:
Suma doînzii = (Sold credit * Nr. Zile * Rata dobînzii) / 360zile*100%
1. suma dobînzii pt primele 12 zile va fi: (20000*12*23) / 360*100 = 153,33lei
2. suma dobînzii pt următoarele 18 zile va fi : (15000*18*23) / 360*100 = 172,50lei
3. suma totală a dobînzii va fi : D1+D2 = 153,33+172,50=325,83lei.
Creditul bancar realizează două funcţii: redistribuirea fondurilor temporar disponibile şi funcţia
de emisiune monetară.
Funcţia de redistribuire. În activitatea de creditare băncile folosesc nu numai fondurile lor
proprii ci şi un însemnat volum de fonduri atrase de la terţi, cum ar fi disponibilităţile existente în
conturile clienţilor bancari, diverse plasamente pe termen scurt efectuate de întreprinderi şi
instituţii etc. În felul acesta, prin intermediul băncilor se mobilizează disponibilităţi băneşti
temporar existente la anumite categorii de agenţi economici, urmând a fi utilizate drept credite pe
termen scurt, pentru acoperirea unor nevoi temporare la alţi agenţi economici - realizându-se
astfel, o redistribuire temporară a unei mari părţi a disponibilităţilor existente la un moment dat în
economie.
Funcţia de emisiune presupune o altă latură a creditului bancar, prin care se realizează lărgirea
creditului şi anume, pe calea creării de mijloace băneşti suplimentare.
Funcţia de emisiune a creditului este indispensabilă într -o economie dinamică în care activitatea
economică în creştere solicită un volum mereu sporit de mijloace băneşti. Politica de credit a
băncilor constituie totodată şi politica lor de emisiune, întrucât creditul acordat de bănci este
sursa unor mijloace băneşti suplimentare pentru agenţii economici, contribuind la realizarea unei
corelaţii între masa banilor în circulaţie şi nevoile productive. Dacă plusul de mijloace băneşt i
cerut de dezvoltarea economică nu poate fi acoperit prin funcţia de redistribuire a creditului, el
poate fi completat prin lărgirea creditului pe calea creării de noi mijloace băneşti.
Creditul public spre deosebire de creditul bancar unde există un singur creditor şi o masă de
debitori, în cazul creditului public situaţia este inversă: o masă de creditori avansează sume unui singur
debitor. Creditorii pot fi întreprinderi, instituţii, asociaţii şi persoane fizice care au disponibilităţi băneşti şi
doresc să le plaseze pentru a obţine o remuneraţie corespunzătoare; debitori pot fi statul în cazul
împrumuturilor de stat, casele de economii sau mari întreprinderi care în acest fel îşi finanţează activitatea.
Creditul comercial este acela pe care şi-l acordă direct participanţii la relaţiile contractuale, fără
intervenţia vreunei verigi intermediare. Este vorba de creditul pe care-l acordă furnizorul cumpărătorului
pentru perioada de la livrarea mărfurilor până la încasarea contravalorilor lor, sau invers, creditul pe care-l
acordă clientul furnizorului, sub formă de avans, pentru a crea posibilităţi financiare acestuia în vederea
executării comenzilor şi livrării produselor contractate. Este un credit pe termen scurt, care variază de la
câteva zile, până la 90 zile, în conformitate cu clauzele contractuale şi nu este purtător de dobândă.
În condiţiile economiei de piaţă creditul comercial este foarte extins, el reprezentând, adesea, o
condiţie impusă de parteneri pentru încheierea contractelor economice. Acordarea unui credit comercial, de
către furnizor sau de către cumpărător, implică greutăţi financiare pentru creditor care este nevoit să se
refinanţeze de la bancă pentru perioada cât a acordat creditul şi să plătească dobânzi. În acelaşi timp însă,
aproape toate întreprinderile care acordă credite comerciale sunt la rândul lor debitori în relaţiile cu alte
întreprinderi.

3. Politica de dividende la întreprindere.

Dividendul - reprezintă remuneraţia cuvenită unei acţiuni în decurs de un an şi este una din
formele de împărţire a profitului realizat de societăţile pe acţiuni.
Politica dividendelor se referă la decizia de a plăti profitul sub forma dividendelor
acţionarilor sau ca acesta să fie reţinut de într eprindere pentru a fi reinvestit.
Politica optimă a dividendelor asigură echilibrul dintre dividende curente şi creşterea lor viitoare
care maxizimizează preţul acţiunilor. O politică de distribuire a dividentelor poate fi considerată scăzută
dacă rata de distribuire nu depăşeşte 20% din profitul net. Politica de distribuire este considerată puternică
atunci cînd rata de distribuire a dividentelor depăşeşte 60% din suma profitului net.
Decizia de a plăti dividende acţionarilor este în fond o decizie de a nu reinvesti aceeaşi
sumă în întreprindere.
Pentru a observa acest lucru în figura de mai jos este redată relaţia dintre fluxurile de
numerar disponibile şi posibilităţile de utilizare a acestora.

Schema
Relaţia dintre fluxul de numerar disponibil şi utilizarea potenţială a acestuia

Profit obţinut de O finanţare externă

firmă nouă

Fluxul de numerar
disponibil

Menţinerea Expansiune
neîntreruptă a
exploatării

Investiri noi de Achiziţii

capital

Distribuire la
acţionari

Dividende plătite Răscumpărarea Divizarea acţiunilor

acţiunilor

Fluxul de numerar disponibil într-o întreprindere provine din două părţi: fluxuri
(profiturile) generate din interiorul întreprinderii sau o finanţare externă nouă. Aceşti bani
disponibili au, în general, trei utilizări. Prima o constituie asigurarea condiţiilor financiare pentru
reluarea exploatării (activităţii). Aceasta include plata salariilor, materialelor, cheltuieli de
marketing, impozite, cheltuieli financiare, asigurarea reparaţiilor la utilaje etc. Fondurile rămase
sunt disponibile pentru două scopuri: expansiunea - prin intermediul investiţiilor noi de capital
sau prin achiziţii de alte firme, creanţe, etc. - sau distribuirea la acţionarii firmei. Rezultă că
înfăptuirea plăţii dividendelor afectează în acelaşi timp structura financiară şi deciziile privind
alocarea capitalului (investiţiile).
Generalizând explicările de mai sus putem menţiona că: o creştere a profiturilor distribuite
sub formă de dividende - va rezulta în scăderea profiturilor acumulate pentru anul respectiv şi
deci, sumele disponibile pentru investiţii vor fi mai mici. În acest caz politica de dividende este
echivalentă cu politica de investiţii şi prin reducerea profiturilor acumulate, firm a poate fi silită să
renunţe la oportunităţi profitabile de investiţii.
De aceea firma trebuie să-şi determine bugetul de investiţii din timp. Astfel decizia cu
privire la dividende va avea un impact asupra noilor fonduri din exterior care trebuie obţinute .
O rată mai mare a dividendelor înseamnă o rată mai mică a profiturilor acumulate şi deci
trebuie să se apeleze în măsură mai mare la noi fonduri din exterior.
Astfel, din politica de dividende rezultă efecte contradictorii.
 Politica optimă de dividende pentru o întreprindere găseşte echilibrul între dividendele
curente de plăţi şi rata creşterii viitoare, astfel încât preţul acţiunilor întreprinderii să fie maxim.
Factorii care influenţează politica de dividend:
1. Reglementările juridice - (dividendele trebuie să fie plătite din profituri);
2. Disponibilitatea numerarului - dividendele pot fi plătite numai în numerar (dacă nu este
numerar se poate de apelat la împrumuturi);
3. Necesitatea de a rambursa datoriile;
4. Restricţii impuse prin contractele de credit;
5. Posibilitatea accelerării sau amânării proiectelor de investiţii - permite întreprinderii să-
şi respecte cu mai multă uşurinţă proporţia de dividende stabilită.
6. Accesul la pieţele de capital - prin emisiunea sau vânzarea de acţiuni obişnuite;
7. Capacitatea de a înlocui capitalul împrumutat cu cel propriu;
8. Controlul financiar;
9. Impozitele.
Societăţile pe acţiuni nu sunt obligate juridic să distribuie dividende în fiecare an, fapt
pentru care ele pot adopta o politică de reducere sau suspendare a plăţii dividendelor în favoarea
unei politicii de autofinanţare. Politica de reducere sau suspendare temporară a plăţii dividendelor
se poate atenua dacă întreprinderea are posibilitatea obţinerii unor credite pe termen mijlociu sau
lung în condiţii avantajoase, dar pericolul lipsei de autonomie faţă de creditori creşte.
Când o societate decide să distribuie dividende, întocmeşte o declaraţie de dividend prin
care avizează pe acţionari că urmează să aibă loc o distribuire, stabilindu -se data plăţii
dividendelor şi data până la care se face înregistrarea acţionarilor.
Declaraţia de dividend este anunţul format făcut de societate pe acţiuni că urmează să
distribuie dividende, adică documentul prin care SA se obligă să verse valoarea dividendelor
declarate.
Termenul de plată a dividendelor se stabileşte de organul care a luat decizia de plată în conformitate
cu statutul societăţii, însă nu poate fi mai mare de 3 luni de la data luării deciziei cu privire la plata lor
Dividendele care nu au fost primite de acţionar din vina lui în decurs de 3 ani de la data apariţiei
dreptului de primire a lor se trec la venitul societăţii şi nu pot fi revendicate de acţionar.
În practica societăţilor pe acţiuni s-au conturat trei tipuri de politică a dividendelor:
politica reziduală, politica ratei constante şi politica sumei constante a dividendelor.
a) Politica reziduală a dividendelor constă în repartizarea drept dividend a unei sume care
rămâne disponibilă după acoperirea altor nevoi. În mod concret se procedează astfel: mai întâi
societatea pe acţiuni îşi determină volumul total al surselor de finanţare proprii posibile, la care se
adaugă volumul împrumuturilor de care poate beneficia în perioada dată. Din această sumă deduce
valoarea proiectelor pe care doreşte să le finanţeze, iar ceea ce rămâ ne se repartizează sub formă
de dividende.
b) Politica ratei constante constă în realizarea unei proporţii a dividendelor în raport cu
beneficiul total:
Dividend / Profit
Stabilirea propriei remuneraţiei de la an la an, nu exclude variaţia sumei absolute a
dividendelor anuale, întrucât acestea depind de masa profitului realizat în fiecare an.
c) Politica sumei constante a dividendului de la an la an, indiferent de oscilaţia masei
profitului realizat. Această politică asigură venituri constante acţionarilor chiar în cazul
nerealizării unor profituri la nivelul anilor anteriori.
Cea mai mare parte a societăţilor pe acţiuni se orientează către o politică de stabilitate a
sumei absolute a dividendelor sau a ratei, cu tendinţe de creştere uşoară de la an la altul. O astfel
de politică a dividendelor nu numai că dă satisfacţie acţionarilor, păstrând fidelitatea acestora faţă
de societate, dar totodată are rolul de a crea un bun renume în raport cu partenerii de afaceri şi cu
banca.
Formele dividendelor şi plata acestora
Dividendele distribuite de societate pe acţiuni pot îmbrăca trei forme: în bani, în natură şi
în acţiuni.
 Cea mai răspândită formă de acordare este în bani, ca urmare a operativităţii cu care se
efectuează operaţiunile de casă. Această formă se aplic ă cu toate cazurile când societatea nu este
interesată să efectueze o creştere de capital şi nici nu produce bunuri de consum personal, care să
se presteze la distribuiri către acţionari.
Plata dividendelor se hotărăşte de adunarea generală a acţionarilor. Se poate prevedea
acordarea, la început, a unui dividend minimal care să se ridice la un anumit procent, în raport cu
valoarea nominală a acţiunii şi care ia denumirea de primul dividend. Dacă după satisfacerea
tuturor distribuirilor mai rămân beneficii, ele pot fi utilizate pentru majorarea primului vărsământ,
constituind supradividendul.
Acordarea de dividende în acţiuni este o practică a societăţilor care doresc să-şi protejeze
lichidităţile, sau nu dispun realmente de astfel de lichidităţi pentru a fac e plata în bani.
În astfel de situaţii se emit acţiuni noi, distribuindu-se fiecărui acţionar corespunzător
volumului dividendelor datorate. Acţiunile noi sunt de aceeaşi categorie cu cele vechi, pe care
acţionarii le deţineau şi până atunci. Acţionarii care primesc acţiuni în loc de dividend, le pot
păstra sau le pot vinde la bursă procurându-şi astfel lichidităţile de care au nevoie.
Plata dividendelor în acţiuni este o monedă avantajoasă pentru că societatea reduce
fluxurile negative, îşi conservează lichidităţile existente şi totodată obţine şi o creştere a
capitalului social.
Acordarea de dividende în natură se efectuează în anumite împrejurări, când societatea
pe acţiuni produce bunuri de interes pentru acţionarii proprii. Acordând dividende în natură pe
lângă că se satisfac nevoile de consum imediate ale acţionarilor, dar se economisesc şi cheltuielile
de vânzare, transport etc. ale produselor respective.
Indicatori ai politicii de dividend
Politica de dividend promovata de catre societatile comerciale poate fi reflectata de catre o serie
de indicatori. Modificarea politicii de dividend promovate de catre societatea comerciala va conduce la
modificarea valorilor acestora in sus sau in jos, in functie de sensul modificarii politicii de dividend.
Cei mai importanti dintre acesti indicatori sunt:

Coeficientul de capitalizare =

Capacitatea =
de autofinantare pe o actiune

Activul net contabil pe o actiune =

4. Riscurile financiare şi de credit.

Desfăsurarea normală a activităţii economice necesită utilizarea de către o firmă, pe lângă
capitalurile proprii, si a capitalurilor împrumutate. Aceste două surse de capital se deosebesc, pentru
întreprindere, prin costul pe care îl generează, iar, pentru investitori, prin riscul pe care si-l asumă pentru
plasarea capitalului disponibil în cadrul firmei respective.
 Dacă din punctul de vedere al investitorilor riscul asumat de creditori este mai mic, întrucât ei
sunt remuneraţi înaintea acţionarilor, pentru firmă, apelarea la capital propriu sau la capitalîmprumutat poate
avea consecințe diverse asupra rentabilităţii obținute si asupra valorii firmei.
Capitalul împrumutat de către o firmă generează pentru aceasta un cost fix cu dobânzile, nivelul acestora
nedepinzând de rentabilitatea degajată de întreprindere. Din acest motiv, se poate spune că structura
financiară determină pentru firmă un anumit risc, respectiv nesiguranţa obţinerii unui rezultat de exploatare
suficient pentru acoperirea costului surselor împrumutate. Acest tip de risc cu care se confruntă firma
poartă denumirea de risc financiar si reflectă variabilitatea indicatorilor de rezultate ca urmare a
modificării structurii financiare a întreprinderii.
Se pot desprinde câteva trăsături caracteristice
ale riscului financiar, astfel:
_se referă la nesiguranţa obţinerii unei rentabilităţi suficiente din activitatea de exploatare care să permită
acoperirea cheltuielilor cu dobânzile;
_apariţia sa este cauzată de prezenţa capitalului împrumutat în cadrul structurii de capital a întreprinderii;
_materializarea riscului financiar presupune reducerea remuneraţiilor cuvenite acţionarilor (dividende sau
profituri nete);
_în mod direct, materializarea riscului financiar afectează numai acţionarii firmei.
Riscul financiar se ţine de activitatea întreprinderii şi se determină de cele mai multe ori prin raportul
dintre resursele proprii şi cele împrumutate. Cu cât mărimea resurselor împrumutate este mai mare cu atât
mai mult întreprinderea depinde de creditori iar totodată creşte şi gradul riscului. O întreprindere finanţată
numai din capital propriu nu comportă risc financiar. El apare numai atunci cînd întreprinderea se finanţează
prin împrumuturi bancare sau împrumuturi obligatare.
Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidenţa structurii
financiare a întreprinderii.
Cunoasterea nivelului riscului financiar cu care se confruntă o firmă si a gradului de îndatorare prezintă
importanță pentru mai multe categorii de participanţi la viaţa economică a întreprinderii, printre care:
_managerii – sunt interesaţi de cele două aspecte în scopul conceperii strategiei în privinţa investiţiilor
viitoare pe care firma doreste să le realizeze, a resurselor financiare de care are nevoie si a disponibilităţii
procurării acestora (de la acţionari sau creditori). Managerii pot identifica, astfel, sursele de finanţare care
asigură cel mai mic cost pentru întreprindere, precum si structura financiară optimă, care maximizează
valoarea firmei. De asemenea, în funcŃie de tipurile si de nivelul riscului financiar suportat, se pot
implementa măsuri si instrumente specifice de acoperire împotriva acestor riscuri, atât pe plan intern, cât si
prin apelarea la piaţ de capital;
_creditorii – sunt, în mod deosebit, interesaţi de riscul pe care îl suportă atunci acordă credite unei
întreprinderi. Ei vor să cunoască gradul de îndatorare, evitând să mai împrumute firma atunci când aceasta
depăseste un anumit nivel al îndatorării sau când nu au siguranța că firma va obţine o rentabilitate suficientă
pentru achitarea ratelor si plata dobânzilor;
_acţionarii – cel mai adesea, acestia sunt interesaţi de valoarea de piaţă a companiei la care deţin acţiuni.
Însă, dacă firma devine prea îndatorată si apare un risc ridicat de faliment, ei pot solicita o remuneraţie mai
mare prin dividende sau prin acordarea de acţiuni gratuite, pentru a compensa riscul crescut, sau pot lua
decizia vânzării acţiunilor, căutând alternative mai puţin riscante de investiţii;
_investitorii – se referă la potenţialii acţionari sau obligatari care doresc să cumpere titluri emise de firma
respectivă (acţiuni sau obligaţiuni) atunci când aceasta decide să atragă noi resurse financiare. Evident,
riscul pe care îl implică plasamentele la care se angajează constituie unul din criteriile urmărite în efectuarea
investiţiilor;