Repere istorice - conceptul de “Românie comunistă”

România comunistă este o denumire neoficială, folosită uneori cu referire la perioada

comunistă din istoria României în care țara a fost cunoscută cu denumirile oficiale de
Republica Populară Română și respectiv, Republica Socialistă România. În această perioadă,
Partidul Comunist Român a fost, de facto, partidul politic unic care a dictat prin guvern viața
publică în România. Perioada de referință este așadar cea cuprinsă între anii 1945-1989.
Cu privire la evenimentele care i-au adus la putere pe comunişti relevăm faptul că
acestea s-au succedat foarte rapid. În 1944, Partidul Comunist a participat în guvern cu un
ministru, apoi cu şapte, în 1945 regele a fost obligat de sovietici să numească un guvern
comunist sub conducerea lui Petru Groza. În 1946 comuniştii au falsificat alegerile
parlamentare. În 1947 guvernul a eliminat toate partidele de pe scena politică a ţării şi l-a
obligat pe rege să abdice. În 1948 România a ajuns o republică la conducerea căreia se afla un
partid unic.
De menționat este faptul că regimul comunist din România a avut două etape: cea a
regimului stalinist, când la conducere s-a aflat Gheorghe Gheorghiu Dej, şi cea a regimului
naţionalist-comunist, condus de Nicolae Ceauşescu, această ultimă etapă fiind cea mai
pregnantă din punct de vedere al relevanței în analiza temei noastre.
În ceea ce privește prima fază a comunismului, în 1948, Gheorghe Gheorghiu-Dej
este ales în funcţia de secretar general al Partidului unic, cunoscut sub denumirea de Partidul
Muncitoresc Român, ce a luat naștere prin fuzionarea cu P.S.D. Acesta s-a impus în istorie,
metodele sale de guvernare fiind caracterizate prin „bizantinism”, „abilă diplomaţie”,
„cruzime” ori „viclenie”. În privința modului cum a fost apreciat Gh. Gheorghiu-Dej în plan
extern, în vremea sa, cea mai relevantă mențiune este cea care se menţiona în necrologul
publicat la moartea lui de către Comitetul „Free Europe” de la New York și anume „A fost
responsabil, mai mult decât oricare alt om, de colapsul marilor planuri ale Moscovei privind
estul Europei”. Detalii privind ceea ce i se impută si ce i se recunoaște din punct de vedere
geopolitic vom analiza în cele ce urmează.
Referitor la regimul de i-a urmat lui Gheorghidiu Dej, precizăm faptul că regimul
ceaușist a cunoscut 2 faze - prima fază a regimului ceauşist (1965-1971) se caracterizează
printr-o relativă liberalizare. Este adoptată o nouă constituţie (1965), este schimbată
denumirea ţării în Republica Socialistă România, iar Partidul Muncitoresc Român devine
Partidul Comunist Român. În plan extern, este adoptată o politică de independenţă faţă de
Moscova, se stabilesc relaţii diplomatice cu Republica Federală Germană (1967), iar în
august 1968 este criticată intervenţia trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia,
1
România refuzând să participe la înăbuşirea revoltei anticomuniste din această ţară. Vizitele
lui Ceauşescu în Franţa, Anglia, Germania şi S.U.A., precum şi cele ale preşedinţilor Charles
de Gaulle (1968) şi Richard Nixon (1969) vor contribui la creşterea rolului României pe plan
internaţional.
A doua fază a regimului ceauşist, neostalinistă (1971-1980), are ca punct de pornire
vizitele făcute de Ceauşescu în China şi Coreea de Nord, când sunt lansate tezele din iulie,
care întrerup cursul liberalizării. Dezvoltarea economică a ţării a fost expusă indicaţiilor
arbitrare ale dictaturii.
Poziția geografică și geopolitică a României
Deşi cu toţii o cunoaştem sau o intuim, poziţia geografică a ţării noastre este
interpretată în fel şi chip. Uneori din necunoaştere, alteori din rea voinţă.
În perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, România a fost plasată în
Europa de Est, aceasta fiind însă o poziţie geopolitică, referitoare la ţările comuniste
europene, şi nu una geografică. În decursul timpului, România a fost considerată fie ţară
balcanică (parte a Peninsulei Balcanice), fie ţară est-europeană (desemnând ţările comuniste
europene), fie central-europeană ori, mai recent, ca făcând parte din Europa mediană. Din
păcate, în ciuda evidenţei, chiar şi în zilele noastre o serie de publicaţii, inclusiv din ţări
latine, tratează România la capitolul ţări balcanice şi, deci, o plasează în Balcani. Ceea ce noi
considerăm a fi mai mult decât firesc, şi anume apartenenţa României la Europa Centrală, nu
este văzut de toată lumea aşa.
Statutul impus României de interesele geostrategice americane a fost unul de „ţară
atlantică şi occidentală”, geografia şi istoria contrapunându-i un loc central, care a fost
accentuat în diverse moduri de către geopoliticieni români şi străini.
Elementul care defineşte spaţiul geografic românesc nu este nicidecum Oceanul
Atlantic, ci Carpaţii, Dunărea şi Marea Neagră.
Carpaţii, pe care cineva i-a definit drept „coloana vertebrală a teritoriului şi poporului
român”, închid într-un inel Transilvania, care, în viziunea geopoliticienilor români, reprezintă
pentru România acea „regiunea sâmbure” şi acel “punct central” de care vorbesc şi clasicii
gândirii geopolitice.
Dunărea, cel mai important râu al Europei, constituie o diagonală de navigare
privilegiată, aşa încât România, scăldată de acest râu de mii de kilometri, e un mijloc de
comunicare natural între ţările industriale ale Europei Occidentale, pe de o parte, şi a celor
din Orientul Mijlociu şi Apropiat, pe de altă parte.

2
 Al treilea element geografic fundamental al României este Marea Neagră. Datorită
naturii sale de mare internă şi îndepărtată de oceane, Marea Neagră are o importanţă majoră.
Acesta se află la confluenţa a două mari arii de civilizaţie, cea ortodoxă şi cea islamică,
precum şi între două arii etnolingvistice, cea slavă şi cea turcă. Marea Neagră constituie un
pol de interese majore ale României, Bulgariei, Turciei, Georgiei, Rusiei şi Ucrainei. Datorită
comunicării cu Marea Marmara, interesele acestor ţări se extind, prin Marea Egee, la Marea
Mediteraneană, şi de aici la alte zone ale lumii.
Dacă poziţia geografică a unei ţări este fixă, stabilită de jocul forţelor naturii şi
exprimată în anumite jaloane naturale (unităţi de relief, ape etc.), poziţia geopolitică este
variabilă în timp, uneori chiar pe termen foarte scurt, funcţie de modificarea anumitor factori
socio-economici şi politici.
Cea mai bună apreciere privind geopolitica României a dat-o, în urmă cu mult timp
cronicarul umanist Miron Costin care, referindu-se la Moldova, dar în fapt afirmaţia sa poate
fi extinsă fără teama de a greşi la întreaga Românie, a afirmat că „se află situată în calea
tuturor răutăţilor”. Acest lucru se datorează și faptului că așa cum bine au subliniat experţi şi
oameni politici care au pus în evidenţă funcţia geostrategică a acestor componente
geografice, România reprezintă un punct nodal al continentului eurasiatic, un punct de
intersecţie al migraţiei popoarelor şi al marilor imperii.
Geopolitica în perioada comunistă
În perioada regimului comunist al lui Gh.Gheorghidiu Dej au avut loc eventimente
importante cu ecou în ceea ce privește tema studiului nostru. În materie de politica externă,
criticii sunt de părere că acestuia îi aparține responsabilitatea, în parte, pentru susţinerea
procesului de satelizare a ţării de către U.R.S.S. (consacrată prin Tratatul de prietenie,
colaborare şi asistenţă mutuală din 4 februarie 1948). În procesul de sovietizare, liderul
P.M.R. a acţionat ca o unealtă docilă a Moscovei. El este principalul responsabil pentru
îngheţarea relaţiilor româno-iugoslave între 1949-1954, pentru sprijinul total acordat
sovieticilor în reprimarea revoluţiei din Ungaria în 1956 şi pentru implicarea puternică, cel
puţin într-o primă fază, în activitatea celor două structuri internaţionale create de Uniunea
Sovietică pentru a controla ţările satelite - Consiliul de Ajutor Economic Reciproc şi Tratatul
de la Varşovia. Momentul schismei sovieto-iugoslave şi ulterior al revoluţiei din Ungaria era
destinat a demonstra conformismul fără rezerve al lui Dej faţă de conducerea de la Moscova.
Gh. Gheorghiu-Dej este, totodată, cel care a supervizat acţiunea ordonată de Al. Drăghici prin
intermediul aparatului exterior al Securităţii (Direcţia de Informaţii Externe) în sensul
executării oricăror acţiuni care ar fi contribuit la crearea sau alimentarea disensiunilor din
3
cadrul emigraţiei româneşti din Occident, a cărei dezbinare continuă să se perpetueze şi în
prezent.
Totodată în politica externă, o parte dintre istorici îi recunosc lui Gh. Gheorghiu-Dej,
în principal, efortul de a-i convinge pe sovietici să-şi retragă trupele de pe teritoriul
României, timp în care alţii susţin că oricât talent diplomatic ar fi avut Gh. Gheorghiu-Dej,
dacă rușii nu ar fi considerat că această decizie este în interesul Uniunii Sovietice, Armata
Roşie ar fi continuat să staţioneze în România, oricât ar fi stăruit conducerea românească ca
aceste trupe să se reîntoarcă în patria lor. Distanţarea de Moscova şi rolul jucat abil în
conflictul sino-sovietic prin care regimul de la Bucureşti şi-a atras sprijinul chinez, precum şi
refacerea relaţiilor cu Iugoslavia au asigurat o vizibilitate fără precedent României în arena
relaţiilor internaţionale. Prestigiul obţinut astfel a fost utilizat cu pricepere pentru a intensifica
relaţiile economice şi politice cu Occidentul. Baza politicii externe româneşti a fost
formulată, pe larg, în Declaraţia din aprilie 1964 – denumită în istoriografie „Testamentul lui
Dej”. Pentru că documentul din aprilie 1964 nu a fost urmat de o democratizare, oricât de
firavă, nici măcar în cadrul structurilor partidului, în rândul unor istorici s-au făcut aprecieri
deosebit de critice: Declaraţia a statuat totodată „independenţa” şi „suveranitatea” conducerii
P.C.R. faţă de cetăţenii propriei ţări. Principiile de bază formulate explicit în Declaraţie, ale
independenţei şi suveranităţii, au dat deplină libertate conducerii de partid în a impune, în
continuare, modelul sovietic de socialism, în componentele sale esenţiale: monopolul politic
al PMR/PCR, industrializarea forţată pe baza comandamentelor ideologice şi politice, cu
accent pe industria grea, construcţii de maşini şi chimie (dar cu credite şi tehnologie din
Vest), planificare centralizată, gospodării agricole colective, eliminarea oricăror manifestări
ale economiei de piaţă, controlul vieţii publice în toate sectoarele, prin birocraţia de partid şi
de stat şi prin Securitate.
Declaraţia deschide însă o nouă cale în politica externă a României, reprezentând
totodată şi testamentul politic al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Urmaşul său, Nicolae
Ceauşescu, s-a bazat pe Declaraţia din aprilie, iar politica externă promovată în perioada de
după 1965 încadrează România în grupa ţărilor învingătoare în efortul lor de a duce o politică
independentă de cea a Uniunii Sovietice, alături de Albania şi Iugoslavia.
În continuarea acestor evenimente, în practica relaţiilor internaţionale România
socialistă instaura o linie de acţiune coerentă, inspirată de un proiect geopolitic bine conturat.
În urma cotiturii naţional-comuniste, România tindea să devină o ţară autonomă,
capabilă să dezvolte funcţii speciale şi originale proprii în politica internaţională şi să câştige
acea centralitate care era o constantă a elaborărilor teoretice interbelice.
4
 Noţiunea de centralitate – la care geopoliticienii antebelici au făcut apel pentru a
individualiza poziţia României în comparaţie cu alte state – a căpătat cu Ceauşescu o
semnificaţie de echidistanţă substanţială, încât Bucureştiul, fără a pune în discuţie propria
apartenenţă la „lagărul socialist”, a reuşit să instaureze o serie de relaţii cu ţări apartenente la
alianţe internaţionale diferite.
Acestei echidistanţe, care avea scopul de a instaura şi a suda relaţiile între ţări
europene aparţinând la cele două tabere diferite, îi corespundea poziţia prin care România,
mai degrabă decât să facă parte din dezacordul ruso-chinez, se voia poziţionată inter partes, şi
râvnea să joace o funcţie de joncţiune între cele două mari puteri eurasiatice.
Cu ocazia unei întâlniri internaţionale de partide comuniste şi muncitoreşti, o atare
poziţie a fost ilustrată de Ceauşescu în felul următor: „Partidul nostru, încă cu mulţi ani în
urmă, a privit cu îngrijorare ascuţirea polemicii publice şi agravarea divergenţelor între
partidele comuniste şi muncitoreşti, îndeosebi între Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi
Partidul Comunist Chinez. (…)”
În primăvara anului 1964, Partidul Comunist Român s-a adresat atât Partidului
Comunist al Uniunii Sovietice, cât şi Partidului Comunist Chinez cu apelul de a nu extinde şi
ascuţi polemica, de a acţiona pentru găsirea căilor de rezolvare a problemelor litigioase.
Un aspect problematic al echidistanţei române se manifestă în schimb când
Conducătorul, după vizita lui Nixon la Bucureşti, se prezenta ca intermediar şi lucra pentru
apropierea chinezo-americană, ceea ce Kissinger considera necesar pentru strategia sa
antisovietică. La fel de problematică a fost poziţia de echidistanţă şi neutralitate adoptată de
Bucureşti în 1967 faţă de agresiunea sionistă împotriva ţărilor arabe.
Pe când statele blocului socialist se aliniau cu lumea arabă şi îşi retrăgeau
reprezentanţele diplomatice de la Tel Aviv, România a prins ocazia pentru a accentua propria
distanţă de URSS, menţinând şi cultivând relaţii cu regimul sionist din Palestina. După
proiectul lui Ceauşescu, echidistanţa între agresat şi agresor oferea României posibilitatea de
a juca un rol de mijlocire care trebuia să-i confirme poziţia de stat independent şi suveran,
implicat în activitatea de arbitru al păcii.
Pentru a înţelege bine poziţia lui Ceauşescu faţă de Orientul Apropiat, care ar putea să
fie definită prin termenii formulei actuale „două state pentru două popoare”, trebuie luat în
consideraţie încă un fapt determinant: după cel de al doilea război mondial, o mare parte a
evreilor rezidenţi în ţara dunăreană a plecat în Palestina, astfel că românii au văzut, în
existenţa unei colonii evreieşti departe de hotarele lor, soluţia acelei probleme care i-a hărţuit
atâta timp.
5
 Această linie, care în perioada interbelică şi-a găsit în România nu numai susţinători,
ci şi opozanţi prestigioşi, a fost urmată cu desăvârşire de Ceauşescu.
Acesta, dacă, pe de o parte, a alungat ultimii evrei de pe poziţiile pe care le ocupau în
Partid şi în Stat şi a favorizat emigrarea evreilor din România, pe de altă parte, a adoptat faţă
de regimul sionist o poziţie de substanţială complicitate.
Această tactică de compromis nu a reuşit totuşi să împiedice personajele legate de
cercurile sioniste, să se folosească de o reţea internaţională de complicitate şi să urzească
împreună cu alţii planul subversiv din 1989. În ce priveşte semnificaţia sa politică, se poate
spune că acest eveniment a reprezentat lichidarea definitivă a acelei poziţii de independenţă şi
centralitate pe care naţional-comunismul a încercat să o atribuie României.
Rolul desfăşurat de serviciile secrete sovietice în cadrul loviturii de Stat din
decembrie 1989 avea evident scopul de a asigura controlul rusesc asupra spaţiului românesc;
dar susţinerea furnizată de Moscova mişcării subversive a fost, în concluzie, un ajutor activ la
acapararea americană a Europei de Est.
În cele două decade care au urmat lui 1989, România a fost un obiect al planului
hegemonic american, care a considerat-o ca o parte din aşa-numita „Nouă Europă”, adică din
grupul acelor ţări ex-comuniste care, în momentul agresiunii anglo-americane împotriva
Irakului, s-au pus la dispoziţia Statelor Unite, despărţindu-se astfel de politica europeană a
Franţei şi a Germaniei.
În noua confruntare a puterilor atlantice cu Rusia, este de prevăzut ca România să
devină, împreună cu Bulgaria, Cehia, Polonia şi ţările baltice, o bucată dintr-un „cordon
antirus”.
Într-un astfel de context geostrategic, România ar dezvolta, în particular, un rol de
santinelă a NATO pe malul Mării Negre, un rol asemănător cu al Georgiei, în timp ce alte ţări
din Europa Centrală şi Estică aflate în sfera de influenţă a Alianţei Atlantice vor interzice
Rusiei accesul la Marea Baltică şi la Marea Adriatică.
În fond, se poate pune întrebarea de ce prezintă oare atât de multă importanţă partea,
regiunea în care este plasată o ţară sau alta, în speţă partea Europei căreia îi aparţine
România?
Răspunsul este, de fapt, destul de simplu și reiese și din analiza efectuată - pentru că
din această situare decurg o serie de avantaje – sau, din contră, dezavantaje – de securitate,
politice, economice şi de altă natură.
Dacă am presupune teoretic că România ar putea să adopte o politică bazată pe
principii de suveranitate şi de autonomie, atunci ar trebui ca această ţară, în loc să fie redusă
6
la un simplu pion al strategiei atlantice, să recupereze o funcţie potrivită propriei poziţii
geografice, propunându-şi nu să fie o santinelă a Occidentului, ci un element de legătură, o
punte între Europa şi Rusia, având în vedere multitudinea de elemente favorabile.
De pildă, România se află plasată, geopolitic, la intersecţia axelor geoeconomice Vest
– Est (Europa Occidentală – Spaţiu Est ex-sovietic) şi Nord Vest – Sud Est (Germnaia şi
Europa Centrală – Asia Mică şi Orientul Apropiat). Totodată, România se află situată la
intersecţia unor axe geoeconomice în curs de consolidare: axa mărilor (Marea Caspică –
Marea Neagră – Marea Mediterană) şi axa fluviilor şi canalelor (Rhin – Main – Dunăre),
legând Marea Nordului cu Marea Neagră. La cele afirmate mai sus ar mai fi de adăugat că
România se află, din punctul de vedere al populaţiei, dar şi al potenţialului civil şi militar, la
intersecţia cercului lărgit al Europei Centrale – în cadrul căreia ocupă locul al doilea, după
Polonia – cu cercul lărgit al zonei Balcanilor, în care ţara noastră este plasată pe locul al
treilea, după Turcia şi Grecia (ca suprafaţă şi populaţie se situează pe locul al doilea, după
Turcia). Caracterele de centralitate ale României sunt şi mai evidente, dacă considerăm
coordonatele sale culturale.
Apartenenţa simultană la Ortodoxie (geografic răspândită între Belgrad şi
Vladivostok) şi la familia neolatină (între Bucureşti şi Bruxelles) constituie un element
potenţial de joncţiune între confesiunile creştine occidentale şi cele creştine orientale.
În particular, Transilvania, „regiunea sâmbure” a României, constituie un punct de
convergenţă a trei sectoare lingvistice europene (neolatin, germanic şi ugro-finic) şi a celor
trei principale confesiuni creştine (ortodoxă, catolică şi protestantă).
Aşa cum era de aşteptat, într-un asemenea context a crescut interesul unor puteri
europene, şi nu numai, care vor fie să nu-şi piardă privilegiile din zonă sau sa şi le recâştige,
fie vor să devină factori influenţia aici. Așadar România nu ar trebui să fie redusă la un
simplu pion, ci să fie un element de legătură, ținând cont de poziția nodală a acesteia.
Aceasta ar fi, în linii mari, actuala poziţie geopolitică a ţării noastre. Cum valorifică
România o asemenea poziţie favorabilă, aceasta este cu totul altă problemă. Desigur, există şi
consecinţe negative ale poziţiei geopolitice a ţării noastre. Oricum, în condiţiile reaşezării
priorităţilor în Europa, credem că este oportună lansarea şi consolidarea noilor coordonate
geopolotice în care se înscrie ţara noastră. Se impune ca statul român să facă în aşa fel încât
coordonatele sale geografice să fie dublate de unele socio-economice, care să constituie, cu
adevărat, o sursă de atracţie şi putere.

7
Repere bibliografice
1) Neguţ, Silviu, Vasile S. Cucu, Liviu Bogdan Vlad, Geopolitica României, Bucureşti, 2005.
2) Rădulescu Nicolae Al., Poziția Geopolitică a României - Extras din Revista Geografică
Romînă, Cluj, 1938
3) Claudio Mutti, directorul revistei “Eurasia” - discursul rostit de acesta în cadrul conferinţei
„Sfârşitul lui Ceauşescu şi căderea Republicii Socialiste România” (Brescia, 15 septembrie
2012); Sursa: eurasia-rivista.org;
4) Liviu Ţăranu, Gh. Gheorghiu-Dej în istoriografia actuală. Ce i se impută, ce i se
recunoaşte; Sursa:- http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/studii_articole/
dezbateri_istoriografice/Gh%20Gh%20Dej.pdf
5) http://www.chisinaupost.com/geopolitica/item/95-geopolitica