1

M.I. Nina Podarascu

SANATATEA SI BOALA

Definitia sanatatii

Sanatatea este o stare de bine complet, fizic, mental si social si nu

consta doar in absenta bolii sau a infirmitatii. Sanatatea este un proces
dinamic aflat intr-o continua remaniere(OMS).
Sanatatea este o stare in care nevoile umane sunt indeplinite in mod
autonom si nu se limiteaza doar la absenta bolii sau a infirmitatii (V.
Henderson).
Sanatatea este o stare de echilibru bio-psiho-social, cultural si spiritual,
stare de autonomie si independenta, fara a fi egala cu absenta bolii sau a
infirmitatii. Este o stare dinamica ce da posibilitatea unui organism de a
ramane in echilibru cu mediul intern si extern.

Definitia bolii

Boala este ruperea echilibrului, a armoniei, un semnal de alarma tradus

prin suferinta fizica, psihica, o dificultate sau o inadaptare la o situatie noua,
provizorie sau definitiva.
Fiecare bolnav modeleaza in mod concret o anumita stare de boala, in
conformitate cu particularitatile individualitatii sale biologice si reactive si in
stricta dependenta de conditiile concrete de imbolnavire.

Caracteristici ale starii de boala

2
- apare ca urmare a unei agresiuni patogene din mediu
- include un complex caracteristic de reactii de raspuns ale organismului
supus actiunii agentului patogen
- starea functionala a organismului se caracterizeaza prin deficienta, mai
mult sau mai putin importanta a mecanismelor de reglare neuro-umorala
a functiilor
- reducerea capacitatii de adaptare a organismului
- diminuarea capacitatii de munca si de integrare sociala
- orice boala afecteaza organismul in ansamblul sau

Decalogul sanatatii

Redescoperirea mijloacelor naturale, reintoarcerea de pe noi pozitii la

natura, aplicarea principiilor naturale in viata de toate zilele, reprezinta
strategia sanatatii viitorului.
Pentru individ, elementele esentiale ale mentinerii sanatatii in perimetrul
artei de a trai, se inscriu in urmatorul decalog :
1. disciplina muncii, obtinerea de performante profesionale,
2. stiinta petrecerii timpului liber,
3. alimentatie cumpatata si echilibrata in principii alimetare cu
predominenta produselor naturale,
4. calirea organismului prin factori naturali – apa, aer, soare – si miscare in
diferitele ei variante, pentru mentinerea conditiei fizice,
5. locuinta igienica si familie inchegata,
6. comportament social integru si constiinta ecologica,

3
 7. receptivitate si consecventa fata de tropisme (tendinta de crestere, de
orientare a organismelor vii determinata de directia din care actioneaza
asupra lor anumiti factori fizico-chimici),
8. cultura sanitara si evitarea factorilor de risc – fumat, alcool,
automedicatie, sedentarism,
9. control medical preventiv, cu respectarea prescriptiilor,
10. cunoastere de sine si autoeducatie

Persoana si sanatatea

Conceptia privind sanatatea nu trebuie sa se limiteze la observarea

bolii, ci trebuie sa aiba in vedere si dezvoltarea persoanei. Sanatatea nu este
o dezvoltare statica, ci este preferabil sa vorbim despre dinamica sanatatii,
subliniind posibilitatile de adaptare ale individului la particularitatile mediului
sau, realizand ca persoana care trebuie sa ajute la infaptuirea unei stari de
bine, de adaptare, de destindere, in situatii diferite, este asistentul medical.
Necesitatea de sanatate a persoanei se realizeaza prin sustinerea
persoanei in eforturile sale pentru realizarea unei sanatati maximale.
Specificitatea actiunii asistentului medical se bazeaza pe mobilizarea fortei vii
a persoanei si a anturajului pentru compensarea capacitatii alterate de boala,
tinand cont de limitele impuse de aceasta.

Realizarea scopului ingrijirilor presupune 3 actiuni :

1. Actiuni de sustinere oferite pacientului pentru confort, tratament, ingrijire
si vindecare,
2. Actiuni generatoare care ajuta pacientul sa gaseasca noi mijloace
pentru rezolvarea dificultatilor sale,

4
 3. Actiuni de protectie pentru promovarea sanatatii si profilaxia bolilor.
Interventia in procesul boala- sanatate, trebuie sa faca obiectul unei
gandiri sistematice, care sa aiba la baza cunostinte variate care trebuie
sa intregeasca global ingrijirile acordate pacientului.
Postulatele nurselor in raport cu persoana ingrijita nearata ca orice fiinta
umana tinde spre independenta. Individul formeaza un tot caracterizat prin
nevoi fundamentale si specifice. Daca o nevoie ramane nesatisfacuta,
individul nu mai este un tot, un intreg, nu mai este independent.
Asistentul medical trebuie sa-si indeplineasca toate functiile sale proprii.
Daca ea preia din sarcinile medicului, automat va fi nevoita sa predea din
sarcinile ei unei persoane necalificate, ceea ce nu este bine pentru pacient.

Promovarea sănătăţii

Este procesul conştient prin care oamenii îşi pot creşte controlul asupra
propriei stări de sănătate şi, ca atare, să-şi amelioreze sănătatea.Promovarea
sănătăţii acţionează asupra determinanţilor stării de sănătate: pacea, locuinţa,
relaţiile sociale, securitatea socială, educaţia, alimentaţia, venitul, promovarea
femeii, respectul pentru drepturile omului, stabilitatea ecosistemului, utilizarea
adecvată a resurselor, justeţea socială.Ameninţarea cea mai mare pentru
sănătate este sărăcia.

Factori care cresc riscul de imbolnavire:

- stresul psihic – pierderea partenerului, divort, pierderea unui membru al
familiei,
- mediu prea cald – determina imbolnaviri mai frecvente (temperatura
optima este de 18-20 ºC in incaperi)

5
 - fumatul – determina afectiuni cardio-respiratorii, alcoolul – determina
hepatite, ciroze, gastrite
- expunerea exagerata la raze solare – determina cancer de piele
- deficiente de igiena personala
- somnul inadecvat si lipsa exercitiilor – debiliteaza organismul
- sedentarismul – determina boli cardio-vasculare, obezitatea – determina
boli cardiace
- nutritia necorespunzatoare – determina cicatrizari intarziate, iar lipsa de
vitamina C determina scorbutul

Cauze principale ale bolilor :

- invazia organismului cu germeni patogeni,
- dezechilibrul biochimic al organismului,
- perturbari ale sistemului imun,
- substante toxice,
- conditiile de mediu,
- leziuni, accidente,
- varsta,
- defecte congenitale.

Clasificarea factorilor etiologici :

1. Dupa mediul din care provin :
- endogeni – obezitate, calculoze
- exogeni – microbi, substante toxice, radiatii
2. Dupa natura lor :
- din mediul fizico-chimico-biologic – agenti mecanici care determina
contuzii, plagi, agenti electrici ce determina electrocutarea, agenti termici ce

6
determina arsuri sau degeraturi, energia radianta ce determina arsuri,
fotosensibilitate
- factori din mediul social sau factori psihogeni – șomajul, surmenajul,
anxietatea, conflictele familiale
Factorii psihogeni modifica reactivitatea organismului in sensul scaderii
rezistentei sale si joaca rolul de conditii favorizante, iar factorii fizici, chimici si
biologici joaca rolul de cauze determinante.
3. Dupa mecanismul de actiune :
- cu actiune directa asupra organismului – alergenele
- cu actiune indirecta asupra organismului, prin intermediul mecanismelor
centrale de reglare si integrare a functiilor (factori psihogeni pe un
anumit tip de sistemnervos si in conditii ce modifica reactivitatea
organismului.

Boli acute şi cronice

Boala acută este caracterizată prin debut brusc, evoluţie rapidă şi

constantă.
Boala cronică este boala care persistă pe o durată egală sau mai mare
de 3 luni,
necesitând intervenţia medicului şi este caracterizată prin prezenţa semnelor
şi simptomelor.Bolile cronice prezintă exacerbări – faze acute – şi revenirea la
faza cronică – remisiune.

Stadiile psihologice in evolutia bolilor :

1. Stadiul I – faza de neacceptare si negare
2. Stadiul II – faza de iritabilitate si manie
3. Stadiul III – faza de incercare de redobandire a controlului
7
 4. Stadiul IV – faza de depresie si disperare
5. Stadiul I – faza de acceptare si participare

Raspunsuri comune la boala

Dependenta – este incapacitatea de a functiona satisfacator fara

ajutorul altei persoane, o pierdere a controlului. Pentru a reduce
sentimentul de amenintare pe care il resimte pacientul in prezenta bolii,
asistentul medical isi propune sa il ajute pe pacient sa devina parte
activa in planul propriei ingrijiri.
Sentimentul de vinovatie – este sentimentul ca ai facut ceva rau – se
simte vinovat pentru lipsurile familiei, scaderea veniturilor familiei, datorita
unei persoane bolnave, timp indelungat, poate genera resentimente la adresa
acesteia, incapacitatea de a indeplini indatoririle gospodaresti poate genera si
ea resentimente.
Anxietate – sentiment vag ca lucrurile nu merg bine si ca ceva
necunoscut si neplacut se poate intampla oricand.
Frica – este mai acuta decat anxietatea si este mai clar definita – frica
de handicap este mai mare decat frica de moarte
Regresia – este reactia la anxietate, de revenire la un comportament
imatur.
Egocentrismul – focalizarea asupra propriei persoane – solicita un plus
de atentie din partea celor din jur si un comportament revendicator.
Ostilitatea – poate fi un raspuns la o anxietae exagerata – asistentul
medical admonesteaza pacientul, iar acesta isi varsa ostilitatea asupra ei.

8
 Depresia- este cel mai comun mod de a raspunde la boala. Ea include
tristetea si lipsa de speranta. Poate fi de scurta durata sau poate fi cronica
devenind o boala in sine.
Vindecarea – reprezinta restabilirea integrala a echilibrului functional
adaptativ al organismului. Vindecarea cu sechele implica persistenta unor
vicii, leziuni, cicatrici, etc, care nu afecteaza in mod esential aptitudinile
adaptative ale organismului. Recuperarea este un proces dinamic prin care
individul atinge nivelul cel mai inalt posibil de functionare, iar accentul se pune
pe imbunatatirea aptitudinilor pe care pacientul inca le detine si nu pe
aptitudinile pe care le-a pierdut pe parcursul evolutiei bolii.
Cronicizarea – reprezinta o alternativa defectuoasa, incompleta de
evolutie a procesului de insanatosire si recuperare.
Moartea – se produce ori de cate ori influentele distrugatoare induse de
agentul patogen depasesc posibilitatile de rezistenta ale organismului si se
caracterizeaza prin incetarea functiilor vitale – circulatie, respiratie – ceea ce
determina degradarea si moartea celulelor prin suprimarea aportului de
oxigen.

Conditii esentiale pentru sanatate: pace, adapost, educatie,

alimentatie, venituri, ecosistem stabil, resurse confirmate, dreptate.

9
 Stilul de viata si modul de viata

Caracteristicile stilului de viata :

- consumul alimentar – bazele pentru promovarea unei alimentatii
sanatoase
- consumul de substante potential nocive pentru organism, igiena,
miscarea fizica, conduita psihica, relationarea cu mediul social

Dimensiunile modului de viata :

- cadrul social: mediul social, conditii de locuit, venit, tip de familie,
ocupatia
- tipul de consum: servicii de sanatate, alimentar, cafea, tigari, alcool,
droguri
- petrecerea timpului liber
- atitudini, perceptii fata de religie, risc, act medical si de ingrijire, reguli si
norme, sex
- relatii interpersonale : familie, prieteni, colegi, vecini

Probleme de sanatate:
- culegerea informatiilor privind stilul de viata si modul de viata
- caracteristici socio-demografice
- indicatori utilizati pentru evaluarea starii de sanatate a populatiei –
speranta de viata, mortalitatea, morbiditatea
- caracteristici necoresounzatoare ale stilului de viata care pot afecta
starea de sanatate – indicatori pentru evaluarea stilului de viata
(consum de tutun, alcool, droguri, dieta) si a factorilor de risc asociati
sanatatii

10
 - implicarea profesionistilor de sanatate – educatia pentru sanatate
nonformala si formala
- promovarea sanatatii prin mass-media

MEDICINA PREVENTIVĂ

Medicina modernă devine tot mai mult preventivă îndreptându-se spre o

medicină a omului sănătos, fără a neglija obligaţiile terapeutice care îi revin
pentru a vindeca şi recupera omul bolnav.
Trebuie să ne putem baza pe o profilaxie activă, pe participarea întregii
populaţii la obiectivele medicinei preventive prin respectarea regulilor de viaţă
ce asigură sănătatea, protecţia mediului înconjurător şi dobândirea unei
culturi medicale.Nu e suficient să orientăm activitatea medico-sanitară spre
profilaxie, ci trebuie să convingem populaţia de valoarea profilaxiei.

Putem acţiona profilactic la mai multe niveluri:

1. Profilaxia primară - urmăreşte protecţia şi promovarea sănătăţii prin

diferite măsuri, cum ar fi:
- obţinerea şi controlul apei potabile,
- fluorizarea apei pentru prevenirea cariei dentare,
- prevenirea guşei endemice prin folosirea sării iodate în alimentaţie
şi distribuirea de suplimente de iod sub forma unor tablete în
regiunile cu predispoziţii,

11
 - măsuri pentru împiedicarea impurificării aerului,
- suprimarea factorilor nocivi din mediul de muncă,
- controlul şi protecţia gravidelor pentru naşterea de copii sănătoşi,
- examinarea periodică a muncitorilor din intreprinderi,
- vaccinări preventive,
- educaţia sanitară a populaţiei.

2. Profilaxia secundară:
- măsuri pentru depistarea precoce a bolii şi împiedicarea
cronicizării acesteia
- tratarea precoce a bolii descoperită în stadiu incipient, evitându-se
complicaţiile şi sechelele.

3. Profilaxia terţiară – urmăreşte recuperarea rapidă a bolnavilor, graţie

unor tratamente speciale, în aşa fel încât să-şi redobândească
capacitatea de muncă anterioară bolii.În această fază rolul profilactic al
medicinei constă în prevenirea incapacităţii de muncă, evitarea
pensionărilor şi a invalidităţilor din cauza bolilor.
Printre realizările unei bune profilaxii se numără prelungirea duratei
medii a vieţii active şi dezvoltarea mai lentă a procesului de îmbătrânire,
promovarea factorilor şi a condiţiilor care asigură oamenilor o sănătate
deplină îndelungată, precum şi promovarea măsurilor de igienizare a mediului
pentru a face mediul favorabil sănătăţii.
Obiectivele unei bune profilaxii se realizează prin:
- formarea unor deprinderi igienice,
- îmbunătăţirea condiţiilor de mediu la locul de muncă,

12
 - aplicarea unui complex de măsuri pentru dezvoltarea normală, fizică şi
mintală a copiilor,
- punerea în valoare a culturii fizice,
- promovarea unei alimentaţii raţionale,
- măsuri de depistare precoce a unor anomalii, prin programele de contol
a populaţiei.
Fiecare individ trebuie să cunoască principalele probleme de sănătate
ale secolului, tendinţele morbide, bolile predominante, precum şi factorii
favorizanţi şi determinanţi ai acestora.
Patologia actuală predominantă este reprezentată de: boli cardio-
vasculare, tumori, accidente, boli de nutriţie şi digestie, boli psihice, boli
determinate de abuzul de medicamente, boli reumatice, alergice sau
infecţioase, tabagism, alcoolism.Apariţia acestor boli este în mare parte
favorizată de modul de viaţă, de cultura medicală a populaţiei, de neglijjarea
sănătăţii, de modul de alimentaţie, de igiena muncii fizice şi psihice, de modul
de organizare a timpului liber, de respectarea timpului de odihnă, de modul
cum trăim şi respectăm mediul înconjurător, de unii factori nocivi care ţin de
aspectele vieţii moderne: sedentarismul datorită hranei moderne şi lipsei de
mişcare provoacă obezitate, suferinţele determinate de zgomotul citadin,
poluarea aerului, etc.
STRATEGIA SANATATE PENTRU TOTI

OMS (Organizatia Mondiala a Sanatatii) stabileste ca notiuni de sanatate

starea de confort psihic, fizic si social.
S-a stabilit concret ca persoanele care ajuta cel mai mult la realizarea
strategiei "Sanatate pentru toti in anul 2000" sunt asistentii medicali.

13
 Starea de sanatate a populatiei depinde si de justetea sociala a epocii,
cea care poate crea sau rezolva inechitatile materiale, avand ca rezultat
inechitatile socio-culturale care impreuna influenteaza sanatatea individului.
Prin sanatate intelegem acea state in care organismul functioneaza in
perfecta armonie.
OMS defineste sanatatea ca o state a perfectiuaii corporale, a sanatatii
spirituale si sociaie. Sanatatea nu consta doar in lipsa bolii sau a infirmitatii. Pe
plan biologic sanatatea are la baza un echilibru al tuturor functiilor
organismului. Intre starea de sanatate si cea de boala granita este greu de
stabilit. Medicina moderna, preventiva, consta in descoperirea timpurie a statii
de tranzitie, a statilor morbide in stadiul bio-chimic, inainte de a se ajunge la
boala manifestata clinic.
In 1978, la Contetinta OMS de la Alma Ata, s-a emis un concept ce
apartine sistemuiui octotirii sanatatii - PHC - ingrijiri primare de sanitate
(Primary Healthy Care), traduse la noi in intelesul mai larg ca asistenta sanitara
primara. Acest subsistem este format -din autoritati locale, medici, asistenti
madicali si populatie.El asigura ingrijirile de sanatate esentiale, verificate
stiintific, accesibile pentru toti indivizii ii familiile dintr-o comunitate cu
participarea acestora.
PHC cuprinde 8 directii de actiune :
1. Educatia pentru sanatate
2. Alimentatia,
3. Aprovizionarea cu apa potabila
4. Asistenta materno-fetala. Incluzand si planificarea familiala
5. Imunizari impotriva majoritatii bolilor infectioase.
6. Prevenirea si combaterea bolilor infectioase,

14
 7. Tratamente accesibile pentru boli si afectiuni
comune
8. Aprovizionarea cu medicamente de baza

OMS a lansat chemarea pentru o noua strategie in dezvoltarea sanatatii

numita "Sanatate pentru toti pana in anal 2000".Aceasta strategie vizeaza
schimbati in mentalitatea populatiei, cat si in cea a personalului medico-sanitar,
influentand structura sistemului de asigurate a sanatatii.
"Strategia sanatate pentru toti pana in anul 2000" se bazeaza pe 3
principii:
1. echitate in folosirea si distribuirea ingrijirilor de sanatate,
2. participarea activa a populatiei la mentinerea starii de sanatate,
3. promovarea sanatatii si asistenta preventiva sa fie parteneti egali cu
asistenta curativa
4. tehnologie accesibila si economie fezabila
5. toate sectoarele activitatii umane sa se implice luand acele masuri care
au efecte directe sau indirecte asupra sanatatii.

PROMOVAREA SANATATII SI EDUCATIA PENTRU SANATATE

Stabilind liniile directoare ale strategiei "SANATATEA PENTRU TOTI IN

SECOLUL XXI", Organizatia Mondiala a Sanatatii postuleaza: "unul dintre
drepturile fundamentale ale fiintei umane este acela de a dispune de cea mai
buna stare de sanatate pe care este capabila sa o atinga".

In perspectiva politicilor de sanatate europene, obiectivele

medicinii

15
preventive (conform strategiei "Sanatatea Pentru Toti pana in anul 2000")
devin astfel:

"A da viata anilor" prin controlul morbiditatii si al incapacitatilor,

"A da sanatate vietii" prin promovarea sanatatii,

"A da ani vietii" prin reducerea numarului deceselor premature si prin

cresterea sperantei de viata la nastere.

Timp indelungat medicina s-a aflat si, de fapt, inca se mai afla cu fata
spre boala si spre omul suferind. Sa previi imbolnavirea, sa tratezi boala, sa
recuperezi bolnavul - acestea sunt dezideratele fundamentale ale oricarei
practici medicale. Deoarece omul este dominat de nelinistea bolii si nu de
apararea sanatatii, medicina cunoaste mai bine boala decat sanatatea, iar
programele medicale sunt orientate mai degraba spre patologie decat spre
ocrotirea starii de sanatate. In ultimele decenii insa, alaturi de medicina
clasica, a carei principala misiune este de a se ocupa de omul bolnav, a
aparut notiunea de medicina a sanatatii sau a omului sanatos, notiune
nascuta din insasi conditiile vietii moderne, care pun organismul in fata unor
noi termeni de solicitare si implicit de adaptare. Mediul in care traim este intr-o
continua schimbare si, din pacate, adeseori nu in folosul si in profitul sanatatii.
Cum foarte plastic se exprima LEVI (1998), " ucigasii moderni" sunt:

- Noi insine, prin poluarea mediului

- Noi insine, prin obiceiurile noastre daunatoare sanatatii

- Noi insine, prin acceptarea existentei unor conditii sociale inadecvate.

16
 Obiectivul principal al promovarii sanatatii, de la nivelul individului si
macrogrupului familial pana la nivelul societatii (si, prin extensie, la nivelul
intregii umanitati) este tocmai modificarea comportamentelor, obiceiurilor si
traditiilor pentru a le face favorabile sanatatii.

Prin investitii si activitati, promovarea sanatatii actioneaza asupra

determinantilor starii de sanatate pentru a crea cele mai mari castiguri pentru
sanatatea oamenilor, pentru asigurarea respectarii drepturilor umane, pentru
a crea un capital social si demografic, scopul principal fiind de a creste durata
medie a sanatatii si de a micsora diferentele in acest domeniu dintre tari si
dintre diferite grupuri.

Modificarea comportamentelor si atitudinilor este insa un proces de

durata, implicand un demers educativ laborios. Obisnuintele comportamentale
(alimentare, igienice, de viata sexuala, etc.) trebuiesc urmarite in dinamica lor,
uneori ani de-a randul, pentru a se putea trage concluzii valabile in privinta
formarii, fixarii si consolidarii acestora. Ca atare, in cercetarea educationala
urmarirea "produsului finit" este dificil de realizat. Tocmai pentru ca este vorba
de o "investitie in timp" - cum foarte sugestiv o denumeste O.M.S. – eficienta
educatiei pentru sanatate se materializeaza in mod lent, cu o scadenta mai
indepartata. Investitiile in acest domeniu sunt insa deosebit de rentabile, ele
fiind incomparabil mai reduse si totodata mai utile decat cheltuielile efectuate
in scopuri terapeutice.

Educatia pentru sanatate este in esenta un furnizor de valori orientative

necesare sanatatii, tineretii si vietii, individul uman fiind receptiv la informatia
pe care o primeste in aceasta directie. De ce totusi continua oamenii sa
fumeze? De ce persista obiceiurile alimentare nesanatoase? De ce
promiscuitatea sexuala se extinde vertiginos? Raspunsurile la aceste intrebari
17
sunt situate la intersectia stiintelor medicale cu cele socio-umane (psihologie,
sociologie, pedagogie, antropologie culturala chiar). Studiile interdisciplinare
pun in evidenta faptul ca primind informatii, sfaturi si indicatii despre care de
fapt stie ca sunt spre folosul si binele sau - motiv pentru care le si accepta -
individul pare a li se si opune in acelasi timp, fie si numai deoarece
demersurile sanogenetice ar putea totusi ramane fara un rezultat palpabil (cel
putin pe termen scurt). De regula, in domeniul sanatatii, indivizii nu pot
percepe cu promptitudine beneficiile pe care le aduc modificarile
comportamentale. In definitiv este vorba de o "investitie" pe termen lung si
fara avantaje imediat vizibile si care, de cele mai multe ori, constituie o
piedica pentru satisfacerea unor placeri si comoditati adanc inradacinate.

Educatia pentru sanatate va trebui sa devina tot mai mult un instrument

eficient de profilaxie, cu o utilizare sistematica a mijloacelor, tehnicilor si
metodelor necesare dezvoltarii unor conduite sanogenetice responsabile, in
vederea atingerii idealului de sanatate individual si comunitar.

STRATEGIA NATIONALA DE SANATATE PUBLICA

Document elaborat pentru Ministerul Sanatatii de catre Centrul pentru
Politici si Servicii de Sanatate, in cadrul imprumutului Bancii Mondiale
Iunie 2004

Sănătatea publică este un concept a cărui semnificaţie a evoluat de-a

lungul timpului de la preocuparea strictă asupra controlului bolilor infecţioase,
sănătăţii mediului, ocrotirii sănătăţii grupelor defavorizate şi educaţiei pentru
sănătate la o abordare comprehensivă a stării de sănătate a populaţiei.

18
 Strategia Naţională de Sănătate Publică ia în considerare conceptul de
“noua sănătate publică” care se referă, conform definiţiei lui Frenk (1993) la
“identificarea nevoilor de sănătate şi organizarea de servicii de sănătate
comprehensive la nivel populaţional, incluzând astfel procesul de informare în
vederea caracterizării stării de sănătate a populaţiei şi mobilizarea resurselor
necesare pentru a interveni asupra acestei stări. Deoarece esenţa sănătăţii
publice este starea de sănătate a populaţiei, aceasta include organizarea
personalului şi a unităţilor medicale în vederea furnizării tuturor serviciilor de
sănătate necesare pentru promovarea sănătăţii, prevenirea bolilor,
diagnosticarea şi tratamentul bolilor şi reabilitarea fizică, socială şi
profesională”.

ASPECTE PRIVIND STAREA DE SANATATE A POPULATIEI

După 1990, sărăcia şi scăderea marcată a nivelului de trai au avut un

impact profund negativ asupra stării de sănătate a populaţiei din România.

Aspecte demografice
Situaţia demografică a Romaniei este caracterizată, în ultimii 11 ani, de
sporul natural negativ. Sporul natural al populaţiei României a început să
scadă din anul 1989 (când s-a înregistrat valoarea de 5,3/1.000 locuitori),
pentru ca în anul 2002, acest indicator să atingă valoarea de 2,7/1.000
locuitori, cea mai scăzută valoare înregistrată de acest indicator după anul
1989. Cauzele principale ale scăderii sporului natural au fost: creşterea
mortalităţii generale, scăderea accentuată a natalităţii, emigrarea în ţările
dezvoltate.

19
 Natalitatea a înregistrat o scădere constantă, de la 16 nou născuţi/1000
de locuitori în 1989, la 9,7 nou născuţi/1000 locuitori în anul 2002.
Mortalitatea generală a înregistrat o creştere constantă, de la
10,7/1.000 locuitori în 1989, la 12,4/1.000 locuitori în 2002, fenomen explicabil
prin procesul de îmbătrânire a populaţiei, înrăutăţirea condiţiilor de viaţă şi
prin scăderea eficienţei serviciilor medicale.

20

16
15
13,6 12,7 12,4 12,4
11,9 11,6 11,6 11,7 12 12 11,8 11,6
11,4

10 10,7 10,6 10,9 11,4 11 10,9

10,4 10,5 10,5 10,4 10,5
la 1.000 locuitori

10,2 9,7
9,8

5 5,3

3
1
-0,2
0 -0,6
1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002
-1,6
-0,8 -0,9
-1,9 -1,5 -1,4 -1,8 -2,7
-2,5
-5

Natalitatea Mortalitatea Sporul natural

Figura 1 Evoluţia natalităţii, mortalităţii generale şi a sporului natural în

România, în perioada 1989 – 2002
Sursa: Ministerul Sănătăţii, Centrul de Calcul Statistică Sanitară şi
Documentare Medicală

Mortalitatea maternă este încă ridicată, în anul 2002 înregistrându-se

22,32 decese materne la 100.000 născuţi vii. Deşi evoluţia acestui indicator
este pozitivă, România continuă să se menţină şi în 2002 pe primele locuri în
Europa în ceea ce priveşte nivelul ratei mortaltităţii materne.

20
 Fertilitatea a înregistrat o scădere continuă începind cu anul 1989 (66,3
născuţi vii la 1.000 femei 15-49 ani), pentru ca în anul 2002 valoarea acestui
indicator să fie de 37,3 născuţi vii la 1.000 femei 15-49 ani, reprezentând o
scădere de 43,7% faţă de anul 1989.
Speranţa de viaţă la naştere în România se înscrie pe o curbă uşor
crescătoare, în anul 2000 având valoarea de 71,25 ani în rândul populaţiei
generale. Populaţia feminină prezintă o speranţă de viaţă mai mare (74,82
ani) faţă de cea masculină (67,81). Comparativ însă cu celelalte ţări europene
din Centrul şi Estul Europei, România se prezintă cu o speranţă de viţă mai
mica.

Speranţa de Bărb Femei

Tara
viaţă aţi
Rusia 65,43 59,15 72,36
Moldova 67,75 63,99 71,45
Romania 71,25 67,81 74,82
Ungaria 71,5 67,19 75,82
Bulgaria 71,71 68,48 75,09
Croaţia 73 69,12 76,68
Slovacia 73,45 67,38 77,64
Polonia 73,95 69,8 78,09
Cehia 75,21 71,75 78,61
Media Uniunii 78,65 75,49 81,67
Europene
Media ţărilor din 73,03 69,16 76,93
Centrul şi Estul
Europei

Tabel 1 Speranţa de viaţă în câteva ţări europene (2000

Sursa: Health for All 2003

21
 Mortalitatea infantilă a diminuat semnificativ după 1989: de la 26,9
decese 0-1 an la 1.000 născuţi vii (1989), la 17,3 decese 0-1 an la 1.000
născuţi vii (2002). Cu toate că acest indicator a înregistrat o scădere continuă,
se menţine totuşi la un nivel ridicat comparativ cu celelalte ţări europene .

18 17,3
16,4
16
14,6 14,4
de c e s e la 1 .0 0 na s c uti v ii

14
11,9
11,6
12

10 8,6
8,1 8,1
8

6
3,9
4

Figura 2 Mortalitatea infantilă în unele ţări europene (2002 sau

2003)
Sursa: Health for All 2003

22
 Mortalitatea pe cauze a relevat în anul 2003 că principalele cauze de
deces în Romania sunt bolile aparatului cardiovascular, urmate de tumori, boli
digestive, leziuni traumatice şi otraviri şi bolile aparatului respirator.

1%
1%
1% 2%

5%

5%

6%
boli aparat circulator
tumori
boli aparat digestiv
leziuni traumatice/otraviri
boli aparat respirator
boli infectioase si parazitare
boli aparat genitourinar
boli endocrine/de nutritie/metab
16%
altele
63%

Figura 3 Structura deceselor pe cauze, Romania, 2003

Sursa: Anuar de statistică sanitară, 2003, Ministerul Sănătăţii, Centrul de

Calcul Statistică Sanitară şi Documentare Medicală

Trebuie amintit faptul că ratele specifice de mortalitate nu demonstrează

şi povara bolii, măsurată printr-un indicator sintetic care ţine cont atât de anii
de viaţă pierduţi prin deces prematur cât şi de anii de viaţă trăiţi în
incapacitate. Acest indicator numit Disability Adjusted Life Years (DALY) pune
în evidenţă o altă ierarhie a poverii bolii în România .

Grupa de boli DALY la 1000 % din total

locuitori DALY
Boli cardiovasculare 60 31.88
Tumori maligne 18,97 10.1
Tulburări mentale/de 18,79 9.98
comportament
23
 Accidente, traumatisme, 16,73 8.89
otrăviri
Boli ale Sistemului Nervos 13,67 7.26
Central
Boli aparat digestiv 11,89 6.32
Boli aparat respirator 10,77 5.72
Boli infecţioase 3,67 1.95
Alte boli 33.61 17.86
Total DALY 188,1 100

Tabel 2 Structura DALY pe cauze, Romania, 1998

Sursa: Studiu efectuat de Institutul de Sănătate Publică Bucureşti, 1999

Morbiditate
In România modelele de morbiditate şi mortalitate au suferit modificări
importante în ultimele decenii, în sensul creşterii prevalenţei bolilor cronice şi
a mortalităţii de aceste cauze, în contextul creşterii ponderii populaţiei
vârstnice, asociată cu acţiunea multiplă a factorilor de risc biologici, de mediu,
comportamentali şi cu influenţa condiţiilor socio-economice şi de asistenţă
medicală.

Informaţiile de rutină referitoare la morbiditatea bolilor netransmisibile

subestimează mult nivelul real al fenomenului. Date de bună calitate s-au
obţinut numai din anchetele stării de sănătate efectuate de Ministerul
Sănătăţii prin Centrul de Calcul, Statistică Sanitară şi Documentare Medicală.
Ultima anchetă efectuată a avut loc în 1997.

Pe de altă parte, informaţiile de rutină referitoare la morbiditatea bolilor

transmisibile au o calitate mult mai bună, deoarece este funcţional un sistem
de supraveghere al bolilor transmisibile, aflat în prezent în plin proces de

24
restructurare. Dintre bolile transmisibile care reprezintă priorităţi ale sănătăţii
publice putem aminti: tuberculoza (România se află pe primul loc în Europa în
ceea ce priveşte nivelul incidenţei tuberculozei), bolile cu transmitere sexuală
(incidenţa sifilisului a crescut de 3 ori în 2003 faţă de 1989), infecţia HIV/SIDA
(4679 cazuri de SIDA în 2003), infecţiile nosocomiale (datele de care
dispunem în prezent nu reflectă nivelul real al fenomenului).

Determinanţii stării de sănătate

Factori comportamentali
Aşa cum arată evidenţele, factorii comportamentali cu impactul cel mai
puternic asupra stării de sănătate sunt: fumatul, consumul de alcool,
consumul de droguri, dieta, inactivitatea fizică.
Fumatul a luat amploare în România după 1990, atât în rândul
bărbaţilor cât şi al femeilor, dar mai ales în rândul tinerilor. Ancheta stării de
sănătate a populaţiei din 1997 a arătat că 46% dintre bărbaţii şi 13 % dintre
femeile de peste 18 ani fumează în mod regulat. Este o valoare mare dacă o
comparăm cu media ţărilor din Uniunea Europeană, dar similară cu cea a
ţărilor din Centrul şi Estul Europei. Fumatul în spaţiile publice a fost reglemtat
prin lege în decembrie 2002.
In ceea ce priveşte consumul de alcool, aceeaşi Anchetă a stării de
sănătate a populaţiei din 1997 a arătat că 56.2% dintre persoanele de peste
15 ani erau consumatori de alcool, dintre care 3.7% dependenţi de alcool.
Consumul de alcool este cel mai frecvent la grupa de vârstă 25-44 ani
(66.3%).

25
 Consumul de droguri este un fenomen care a apărut în România
numai după 1990. Diferite studii efectuate în România au furnizat estimări
foarte diferite ale prevalenţei consumului de droguri intravenoase.
De exemplu, un studiu al Institutului Naţional de Cercetare şi Dezvoltare
în Sănătate a estimat că în 1998 existau în România 1000 de consumatori de
droguri intravenoase. Pe de altă parte, un raport preliminar al unui studiu
efectuat de UNICEF a estimat la 30.000 numărul consumatorilor de droguri
intravenoase în 2002, numai în Bucureşti. Este nevoie şi de alte studii care să
ajungă la nişte concluzii mai ferme.

Factori socio-economici
Factorii sociali şi economici au contribuit şi ei la deteriorarea stării de
sănătate a populaţiei din România după 1990 fie direct, fie indirect prin
acţiunea asupra altor factori cu influenţă asupra stării de sănătate. Factorii
socio-economici cu un impact deosebit asupra stării de sănătate sunt: nivelul
sărăciei, rata şomajului, structura cheltuielilor în gospodărie, excluziunea
socială.
Nivelul sărăciei în 2002 era estimat la 27%, iar cel al sărăciei extreme
la circa 11%, conform raportului Bancii Mondiale din Septembrie 2003.
Situaţia prezintă cea mai mare gravitate în regiunea de nord-est a ţării, în care
rata sărăciei depăşeşte 40%. Categoriile populaţioanle cele mai afectate de
sărăcie sunt: copii abandonaţi, neglijaţi sever, abuzaţi, trăind în sărăcie
extremă; familii în şomaj cronic; familii cu mulţi copii; femei victime ale
violenţei domestice, victime ale traficului de persoane, exploatării sexuale;
populaţia din zone defavorizate economic; populaţia romă săracă.
Rata şomajului în Romania a fost de 7% în decembrie 2003. Această
valoare include numai şomerii înregistraţi oficial. Grupa de vârstă cea mai

26
afectată de şomaj este cea sub 25 de ani, la care nivelul ratei şomajului a
atins în decembrie 2003 valoarea de 18,5%.
Structura cheltuielilor în gospodărie reflectă în general nivelul de
bunăstare al unei familii. Deşi populaţia României cheltuieşte lunar mai puţin
pe alimente în 2002 (35,8% din totalul cheltuielilor pe gospodărie) decât în
2000 (38,5%), această valoare este încă suficient de mare pentru a plasa
populaţia României aproape de limita sărăciei (dacă se consideră această
limită la 40% cheltuieli cu alimentele în gospodărie). Pentru sănătate, o
gospodărie cheltuieşte în medie numai 3,6% din totalul cheltuielilor.

Factori de mediu
Mediul înconjurător este un factor cu un impact deosebit asupra stării
de sănătate, influenţând apariţia multor boli, cum ar fi: afecţiunile respiratorii
cronice, cardiovasculare, alergice, endocrine, de metabolism şi nutriţie, bolile
psihice şi nu în ultimul rând bolile neoplazice. In această grupă de
determinanţi ai stării de sănătate trebuie să se ia în considerare: calitatea
aerului, a apei, a solului, a alimentelor, a locului de muncă, a aşezărilor
umane şi a factori fizici cum ar fi zgomotul şi radiaţiile.

Conform rapoartelor publicate de Ministerul Mediului şi al Gospodăririi

Apelor, s-a putut observa în ultimii ani o uşoară îmbunătăţire a calităţii aerului
datorată pe de o parte diminuării activităţilor economice şi realizării
programelor de retehnologizare şi modernizare de la nivelul unor unităţi
industriale, şi pe de alta intensificării activităţii Inspectoratelor de Protecţia
Mediului. Dacă în 1995 existau numai 474 de staţii de monitorizare a calităţii
aerului, în 2002 numărul lor a ajuns la 700. Din datele raportate de Ministerul
Mediului şi al Gospodăririi Apelor se poate observa o scădere a emisiilor
totale anuale de gaze cu efect de seră, dintre care putem menţiona scăderea

27
emisiilor de CO2 (de la 194,8 ktone în 1989 la 66,8 ktone în 2000) şi CH 4 (de
la 2,3 ktone în 1989 la 1,2 ktone în 2000). Au scăzut uşor şi emisiile de NO 2
(de la 362 ktone în 1996 la 332 ktone în 2000) şi de SO 2 (de la 898 ktone în
1996 la 773 ktone în 2000). Din aceleaşi date a rezultat că în anul 2000, circa
18 mii ha de teren agricol au fost contaminate prin acoperirea terenurilor cu
deşeuri şi reziduuri solide, terenuri scoase din circuitul agricol.
Conform datelor publicate de Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi
Turismului, transportul pasagerilor s-a intensificat în anul 2003 faţă de 2002,
mai ales în transportul rutier (de la 5,2 milioane pasageri-km în 2002 la 9,4
milioane pasageri-km în 2003). Modurile de transport mai puţin poluante
pentru mediu (fluvial, aerian) au marcat diminuări ale traficului.

ASPECTE PRIVIND STAREA SISTEMULUI DE SANATATE

1. Principalele modificări în organizarea şi finanţarea sistemului de

sănătate
In contextul schimbărilor politice din decembrie 1989, sistemul de
sănătate a suferit schimbări majore, principalele obiective ale reformelor care
au urmat vizând:
- reconstruirea cadrului legislativ şi organizatoric
- introducerea sistemului de asigurări sociale de sănătate
- plata serviciilor bazată pe eficienţa şi calitatea actului medical
- asigurarea unei mai bune accesibilităţi a populaţiei la serviciile de sănătate
- trecerea centrului de greutate al îngrijirilor către asistenţa ambulatorie
- creşterea calităţii serviciilor medicale
- descentralizarea sistemului de sănătate, prin creşterea rolului autorităţilor
locale, asociaţiilor profesionale, instituţiilor finanţatoare, a comunităţilor

28
 Frecventele schimbări de guvern şi de miniştri, lipsa unor strategii clare
şi a unor obiective definite riguros şi care să fie urmărite independent de
schimbările politice au încetinit însă procesul de reformă sanitara dupa 1990.
Abia în 1998 România a adoptat un sistem de asigurări sociale de
sănătate care a determinat schimbarea rolurilor principalilor actori din sistem.
Ministerul Sănătăţii nu mai deţine controlul direct asupra finanţării unei
importante părţi din reţeaua sa de furnizori de servicii, devenind în primul rând
un organism cu responsabilităţi în: elaborarea şi coordonarea politicilor de
sănătate, dezvoltarea şi administrarea programelor de sănătate,
reglementarea sectorului de sănătate, atât public, cât şi cel privat.

Ministerul Sănătăţii are 42 unităţi administrative, descentralizate –

direcţii judeţene de sănătate publică - care se află sub autoritatea prefectului
judeţului respectiv. Cu toate acestea, schimbările din punct de vedere legal
ale rolurilor şi responsabilităţilor nu au fost încă pe deplin corelate cu
schimbări semnificative la nivelul abilităţilor şi competenţelor.

Principala sursă de finanţare a sistemului de sănătate este reprezentată

de Fondul Naţional de Asigurări de Sănătate (82,5% din cheltuielile pentru
sănătate în 2003), constituit în principal din contribuţii plătite de angajaţi (6,5%
din venit) şi angajatori (7%), dar şi din contribuţii plătite de stat pentru anumite
categorii de populaţie (şomeri, pensionari, etc). Celelalte surse de finanţare
ale sistemului sunt reprezentate de: bugetul de stat (13,5% în 2003), credite
externe şi fonduri nerambursabile (3,5% în 2003), venituri proprii. In acest
calcul nu sunt incluse plăţile directe ale populaţiei, care nu se cunosc cu
exactitate, dar diversele studii estimează că valoarea lor s-ar situa între 25-
29% din totalul cheltuielilor pentru sănătate.
O altă modificare adusă de reformele sistemului de sănătate a constat
în schimbarea modului de plată a furnizorilor. Astfel, medicii de familie

29
primesc un buget de practică alcătuit dintr-o combinaţie de plată per capita
(75% - pentru 2004) şi plată per serviciu (25%), plus o sumă pentru
acoperirea cheltuielilor administrative legate de activitatea lor şi pentru plata
salariilor personalului cu care colaborează (reprezentând 50% din valoarea
totală a plăţilor per capita şi per serviciu cumulate). Medicii din asistenţa
medicală secundară ambulatorie sunt plătiţi per serviciu, în timp ce personalul
spitalului continuă să primească salarii.
Incepând cu 1 ianuarie 2004, 185 de spitale din România sunt finanţate
pe baza DRG. Restul spitalelor sunt finanţate prin buget global (stabilit pe
baza unor indicatori prevăzuţi în Contractul-cadru), dar conform prevederilor
Ordinului Ministerului Sănătăţii nr. 29/2003 ele au introdus colectarea
electronică a setului minim de date la nivel de pacient în vederea extinderii
finanţării bazate pe caz a spitalelor (DRG).

Problemele majore cu care încă se confruntă sistemul de sănătate

Provocările majore pentru sistemul de sănătate din România sunt:

- subfinanţarea şi utilizarea ineficientă a resurselor

- accesul scăzut şi inechitabil la servicii de calitate
- managementul deficitar al resurselor umane
- insuficientă atenţie acordată serviciilor de promovare a sănătăţii
- managementul deficitar al informaţiilor
- colaborare intersectorială inadecvată

Subfinanţarea şi utilizarea ineficientă a resurselor

Introducerea în 1998 a Legii asigurărilor sociale de sănătate a urmărit
printre altele creşterea nivelului de finanţare astfel incat sa apropie Romania
30
de media din tarile candidate la integrarea in UE, prin crearea Fondului
Asigurărilor Sociale de Sănătate, destinat special sistemului de sănătate. Din
păcate, acest deziderat nu a fost atins in totalitate.

Surse de 199 199 199 199 199 199 199 199 1998 1999 2000
finanţare 0 1 2 3 4 5 6 7
Bugetul de stat 24 62 153 366 1.0 1.3 2.0 4.4
3.18 3.51 3.71
03 24 09
4 19
8 0
Credite externe 6 10 86 119 74 123
483 890 2.39
0
Bugete locale - - - 102 263 408 616 1.3 69 95 105
25
Fondul special - - 32 126 283 414 530 1.1 462 492 765
pentru sănătate 97
Fondul - - - - - - - 7.40 15.4 24.8
asigurărilor 4 82 17
sociale de
sănătate
Cheltuieli publice 24 62 191 604 1.6 2.2 3.2 7.0 11.4 20.0 30.3
totale 36 65 28 64 58 67 95
Cheltuieli publice 1.0 813 621 794 989 1.1 1.0 985 1.29 1.30
totale (milioane 92 14 47 1 9
US$)
Cheltuieli publice 2,9 2,8 3,2 3,0 3,3 3,1 3,0 2,8 3,1 3,8 3,8
ca pondere din
PIB (%)
Cheltuieli private 7,5 16, na na Na 461 782 1.7 3.07 4.58 6.47
de sănătate 5 92 3 0 9
Cheltuieli totale 3,7 3,6 … … … 3,7 3,7 3,5 3,9 4,6 4,6
ca pondere din
PIB (%)

Evoluţia cheltuielilor pentru sănătate în România, 1990–2000

(după sursele de finanţare, în miliarde Lei sau după cum se specifică în
tabel)

31
 Sursa: Ministerul Finanţelor Publice şi Comisia Naţională de Statistică

In ciuda unei uşoare creşteri a ponderii cheltuielilor totale pentru

sănătate (publice şi private) din PIB după 1998 (de la 3,9% la 4,6% - Tabel 3),
nivelul de finanţare a sistemului de sănătate din România rămâne scăzut în
context european, ţări din Centrul şi Estul Europei precum Ungaria, Croatia
sau Cehia cheltuind pentru sănătate, în medie, 6-8% din PIB.

Buget
Tip Realiz Prevăz Revizu Realiz Prevăz Revizu Realiz Prevăz
servicii at ut it 1999 at ut it 2000 at ut
1998 1999 1999 2000 2000 2001
Asistenţa 9,0 15,5 9,5 9,1 14,5- 9,8 8,8 14,5-
primară 15 15
Ambulator 5,8 11,7 6,6 6,1 8,75 7,8 7,5 8,75
iul de
specialitat
e
Spitale 67,2 40,0 61,2 64,2 59-61 64,0 65,5 50-53
Medicam 6,8 20,0 9,3 8,0 10-11 12,8 11,3 10
ente în
ambulator
iu
Stomatolo 2,7 4,2 2,8 2,4 2,5-3 1,6 1,4 3
gie
Reabilitar 0,8 1,0 1,2 1,1 1 0,6 0,6 1-1,2
e
Proteze, 3,2 3,0 0,6 0,3 1 0,3 0,3 1
orteze,
etc
Urgenţe 4,3 4,5 3,8 3,7 3-4 3,0 3,0 3
prespitalic
eşti
Programe 0,1 0,0 5,0 5,2 0,1-1 0,0 7,0 8
Total 100 100 100 100 101 100 100 100

32
 Cheltuielile Fondului Naţional de Asigurări de Sănătate: Compararea
prevederilor Contractului-cadru cu bugetele revizuite şi cheltuielile
realizate, 1998-2001(%)
Sursa:Casa Naţională a Asigurărilor de Sănătate

Pe lângă subfinanţare se poate vorbi de o utilizare ineficientă a resurselor.

Nivelele cheltuielilor pe diverse sectoare nu sunt concordante cu bugetele
planificate care au avut ca scop reorientarea utilizării serviciilor. Un studiu
efectuat de experţi ai Băncii Mondiale arată că în perioada 1998-2000
(Tabelul 4) cheltuielile pentru sectorul asistenţei primare au fost mult mai
scăzute decât cele prevăzute în buget, pe când cheltuielile din sectorul
spitalicesc au depăşit bugetul prevăzut.

Accesul scăzut şi inechitabil la servicii de calitate

Inechităţi în accesul la servicii există în primul rând între mediul urban şi
cel rural. Conform ultimului recensământ al populaţiei efectuat în 2002, în
mediul rural trăieşte aproape jumătate din populaţia ţării (47,3%), care este
dezavantajată sub raportul sănătăţii şi al accesului la asistenţa medicală. Rata
brută a mortalităţii a fost aici de 1,65 ori mai mare decât în mediul urban, atât
din cauza unui grad mai mare de îmbătrânire a populaţiei, dar şi datorită unor
carenţe în asigurarea serviciilor de sănătate necesare. Asigurarea populaţiei
din mediul rural cu medici (58,2 medici la 100.000 locuitori) este de aproape 5
ori mai mică faţă de rata medie a asigurării cu medici în mediul urban (301,4
o
/o.ooo), zonele cel mai slab acoperite cu medici în mediul rural fiind cele din
Nord şi Est.
Categorii relativ mari de persoane nu sunt înscrise pe lista medicilor de
familie, chiar dacă sunt asigurate prin efectul legii (persoane cu venituri mici,

33
agricultori, etc), în virtutea liberei alegeri a medicului şi a dreptului medicului
de a-i primi sau nu pe lista sa de pacienţi.
Sectorul medical beneficiază de resurse limitate iar alocarea acestora în
teritoriu este deficitară. Costurile economice directe sau suplimentare aferente
serviciilor de sănătate nu pot fi suportate de o categorie largă de pacienţi (de
exemplu, costul medicamentelor). Există categorii de bolnavi cronici,
nedeplasabili a căror îngrijire pe termen lung nu poate fi suportată integral de
sistemul de sănătate şi care necesită îngrijiri comunitare şi medico-sociale.
In ceea ce priveşte înscrierea în sistemul asigurărilor sociale de
sănătate, în 2002 doar 34% din populaţia de etnie romă avea asigurare. In
mediul rural probabilitatea existenţei asigurării era de 64%, faţă de 84% în
urban. Educaţia joacă un rol important, participarea la sistemul asigurărilor de
sănătate fiind de 91% în rândul gospodăriilor al căror cap este un absolvent
de colegiu sau facultate, respectiv de doar 57% pentru cele al căror cap nu
are nici un fel de studii. Cei mai mulţi motivează lipsa asigurării prin greutăţile
financiare.
Grupurile sociale cu deficit de acces la serviciile medicale sunt: familii
sărace dezorganizate, familii cu mulţi copii, romii, locuitorii săraci din zone
rurale, cei fără un venit constant, persoanele fără locuinţă.

Managementul deficitar al resurselor umane

Managementul resurselor umane este esenţial pentru asigurarea unei
bune funcţionări a sistemului de sănătate. Comparativ cu ţările europene,
nivelul asigurării populaţiei din România cu medici şi cadre medii sanitare este
inferior mediilor europene.
Distribuţia teritorială a personalului medical este neuniformă, asigurarea
cu medici fiind mai mică faţă de media pe ţară în regiunea sudică a ţării

34
(Ialomiţa - 1048 locuitori/1medic, Călăraşi - 939 locuitori/1 medic) şi mai bună
faţă de media pe ţară în zona de Vest şi Nord Vest a ţării (Cluj, 234 locuitori/1
medic, Bihor 382 locuitori/medic). Aceeaşi distribuţie neuniformă se
înregistrează şi în cazul cadrelor medicale cu pregătire medie.
Problemele critice ale sistemului de sănătate românesc în materie de
personal sunt: personal de specialitate în număr insuficient (mai ales pentru
sectoarele preventive, medico-social, sănătate publică şi managementul
îngrijirilor de sănătate), inegalităţi în distribuţia teritorială a personalului
medical, pondere inadecvată a personalului auxiliar, concentrarea
personalului medical în zonele urbane şi în spitale. Alte probleme se referă la
lipsa stimulentelor pentru alegerea carierei medicale şi a susţinerii
specialiştilor tineri, slaba organizare a procesului de formare continuă şi
postuniversitară a medicilor, nivelul scăzut al salariilor etc.
Planificarea şi formarea personalului medical trebuie să ţină seama de
aceste probleme, creşterea rolului şi implicarea asistentului medical în
îngrijirile la domiciliu, preluarea de către asistenţii medicali a unora din
sarcinile medicului, creşterea numărului de asistenţi sociali, pregătirea
personalului pentru îngrijiri comunitare şi creşterea numărului specialiştilor
pregătiţi în sănătate publică şi management sanitar constituind tot atâtea
priorităţi, în perspectiva dezvoltării îngrijirilor la domiciliu, al celor comunitare
şi sociale.

Insuficientă atenţie acordată serviciilor de promovare a sănătăţii

Reţeaua de promovare a sănătăţii este reprezentată la nivel naţional de
Ministerul Sănătăţii, iar la nivel local de compartimentele de promovare a
sănătăţii din cadrul direcţiilor judeţene de sănătate publică. In plus există

35
numeroase organizaţii non-guvernamentale care îşi desfăşoară activitatea în
acest domeniu, independent sau în colaborare cu instituţiile din reţeaua de
promovare a sănătăţii. Dintre dificultăţile principale cu care se confruntă
această reţea se pot cita: (a) resurse umane insuficiente numeric, exagerat de
medicalizate şi sărace în specialişti de sănătate publică, (b) colaborare dificilă
cu instituţii relevante la nivel naţional şi local şi (c) resurse financiare
modeste, risipite în fiecare program naţional de sănătate.

In ciuda a numeroase campanii de educaţie pentru sănătate vizibile în

mass-media, se face simţită lipsa considerării promovării sănătăţii şi a
educaţiei pentru sănătate ca o prioritate pentru politica de sănătate publică,
poate şi datorită faptului că demersurile în acest sector destinate
modificării comportamentelor şi prevenţiei necesită un efort susţinut,
planificare riguroasă iar rezultatele apar după un timp destul de îndelungat
(10-15 ani).

Managementul deficitar al informaţiilor

Unul dintre obiectivele strategice ale planului de acţiuni al Programului
Comunitar al Uniunii Europene din domeniul sănătăţii publice pentru perioada
2003-2008, program care a fost adoptat prin Decizia nr. 1786/2002 a
Parlamentului European este acela de a dezvolta şi îmbunătăţi sistemelor de
informaţii şi cunoştinţe din domeniul sănătăţii publice.
In România, existenţa mai multor sisteme paralele de informaţii
coordonate şi controlate de către proprietari diferiţi (Ministerul Sănătăţii şi
unităţile subordonate, Casa Natională de Asigurări de Sănătate, spitale,
cabinete particulare, institute de cercetare şi învăţământ etc ), acompaniată de
absenţa unor standarde (definiţii, indicatori, codificări, nomenclatoare etc.), au

36
condus duplicarea raportărilor, la apariţia unor incoerenţe a datelor, la pierderea
sau chiar inaccesibilitatea unor informaţii.
Deşi Ministerul Sănătăţii a beneficiat după 1990 de mai multe finanţări
externe (dintre care cea mai importantă a fost finanţarea de la Banca
Mondială pentru dezvoltarea sistemului de informaţii al sănătăţii), iar în
prezent se află în derulare diferite proiecte PHARE pentru dezvoltarea unor
sisteme de supraveghere (boli transmisibile şi netransmisibile) se impune
totuşi abordarea acestei probleme în cadrul Strategiei Naţionale de Sănătate
Publică pentru alinierea la standardele stabilite de Uniunea Europeană.

Colaborare intersectorială inadecvată

Conform programelor comune între mai multe ministere şi a convenţiilor
internaţionale pe probleme intersectoriale la care Guvernul României a
aderat, există colaborare între diverse sectoare, dar rezultatele acesteia sunt
puţin vizibile. Prin funcţia de “stewardship” a sistemului de sănătate,
menţionată în Raportul Mondial al Sănătăţii din 2000 al Organizaţiei Mondiale
a Sănătăţii, Ministerul Sănătăţii are posibilitatea “de a acţiona asupra factorilor
din mediul social, politic şi economic în care funcţionează sistemul de
sănătate”. Colaborarea intersectorială inadecvată este relevată de nivelul
ridicat al determinanţilor de altă natură decât serviciile de sănătate care au
impact negativ asupra stării de sănătate a populaţiei din România.
Evaluarea impactului politicilor altor sectoare asupra stării de sănătate,
un instrument deosebit de util şi insistent recomandat de către organizaţiile
internaţionale, nu este practicată în România, neexistând o reglementare
legislativă în acest sens, neexistând evaluatori specializaţi, iar comunicarea
cu alte sectoare fiind greoaie.

37
 Evaluările intervenţiilor din alte sectoare se limitează la măsurarea unor
indicatori de mediu şi a impactului asupra mediului şi sănătăţii populaţiei în
zonele în care se produc accidente industriale cu implicaţii ecologice.
Protecţia consumatorului este singura instituţie care se ocupă cu
verificarea calităţii produselor şi serviciilor destinate consumatorului la modul
general.

POLITICA DE SANATATE A GUVERNULUI

Deşi în România nu există un document special asupra politicii de
sănătate, Programul de Guvernare 2000-2004 include sănătatea printre
priorităţile sale. Programul guvernamental în acest domeniu aminteşte faptul
că “îngrijirea sănătăţii trebuie să fie un bun social colectiv, accesibilă tututror
cetăţenilor României, indiferent de capacitatea lor de a plăti, pe fondul
asigurării unui acces liber şi echilibrat la serviciile de sănătate”.

Programul stabileşte ca principal obiectiv strategic “O Românie

sănătoasă, cu o morbiditate scăzută şi mai puţine decese premature”.

Alt obiectiv menţionat în Programul Guvernului se referă la “ameliorarea

indicatorilor de mortalitate şi morbiditate în populaţia generală, prin
intermediul programelor naţionale de sănătate, prin dezvoltarea reţelei
serviciilor de sănătate publică şi prin schimbarea raportului sectoarelor
spitalicesc-extraspitalicesc”.

In dezvoltarea strategiei pentru atingerea acestor obiective, Guvernul

recomandă luarea în considerare a următoarelor principii ale politicii sale de
sănătate:
- asigurarea accesului echitabil la serviciile de sănătate
- acoperirea întregii populaţii cu aceste servicii
- solidaritatea în finanţarea serviciilor medicale

38
 - stimularea furnizarii de servicii eficace şi eficiente
- acordarea serviciilor în funcţie de nevoile de sănătate
- libertatea pacientului de a-şi alege medicul
- autonomia profesioniştilor în domeniul medical
- colaborarea serviciilor de sănătate cu alte sectoare care influentează
starea de sănătate (educatie, servicii sociale etc.)
Având în vedere presiunea exercitată de resursele insuficiente,
Guvernul a relansat programul în Decembrie 2001, dezvoltând cu prioritate:
- Strategia naţională privind reforma în spitale
- Strategia privind politica în domeniul medicamentului şi materialelor
sanitare
- Strategia privind îmbunâtăţirea sistemului de finanţare din sănătate
- Strategia privind sănătatea femeii, copilului şi familiei

POLITICI INTERNATIONALE DE SANATATE

1. Politica oficială de sănătate a Uniunii Europene

Prima investitură oficială a Uniunii Europene în domeniul sănătăţii
publice i-a fost conferită prin Tratatul de la Maastricht în 1992. Uniunea
Europeană a fost atunci mandatată să încurajeze cooperarea între state şi să
acorde sprijin pentru acţiunile acestora în domeniul sănătăţii publice (Art 129).

Acest mandat a fost întărit în octombrie 1997 prin Tratatul de la

Amsterdam, când autoritatea Uniunii Europene asupra politicii de sănătate a
fost revizuită. Astfel, Uniunea Europeană a fost autorizată să asigure „o
protecţie a sănătăţii umane la nivel înalt” prin definirea şi implementarea
tuturor activităţilor şi politicilor Uniunii, iar împreună cu statele membre să

39
îmbunătăţească sănătatea publică, să prevină bolile şi să înlăture sursele de
pericol pentru sănătatea umană, acordând sprijin şi conlucrând cu statele
membre (Art.152).

Elaborarea legilor şi politicilor din domeniul sănătăţii este realizată în

cadrul Uniunii Europene de către Comisia Europeană de Sănătate şi de noul
Forum European pentru Sănătate, organism cu rol pur consultativ, înfiinţat
special pentru a formula politicile de sănătate ale uniunii. In prima sesiune a
Forumului, din noiembrie 2001 s-a decis printre altele că sănătatea şi
procesul de lărgire a Uniunii Europene trebuie să reprezinte una din priorităţile
de bază. Cu ocazia întrunirii din noiembrie 2002 a Forumului European pentru
Sănătate, s-au elaborat nişte recomandări privind sănătatea, în contextul
lărgirii Uniunii Europene:

- creşterea investiţiilor în cadrul sistemelor de sănătate şi în domeniul

sănătăţii publice
- dezvoltarea şi creşterea rolului organizaţiilor non-guvernamentale care au
ca obiect de activitate îmbunătăţirea stării de sănătate, precum şi a altor
grupuri reprezentative
- creşterea rolului de stewardship a Uniunii Europene, care în contextul
lărgirii Uniunii ar trebui să iniţeze o serie de măsuri prin care să fie sprijinite
acţiunile întreprinse la nivel naţional în domeniul sănătăţii publice şi al
îngrijirilor de sănătate
- modalitatea prin care ţările candidate la Uniunea Europeană pot beneficia
de programele de sănătate ale Uniunii şi instrumentele care pot fi folosite
în acest scop
Recomandările Forumului European pentru Sănătate au ca scop
alinierea tuturor ţărilor europene la standarde şi nivele unitare şi pregătirea
acestora pentru implementarea planului de acţiuni al Programului Comunitar

40
al Uniunii Europene din domeniul sănătăţii publice pentru perioada 2003-
2008, program care a fost adoptat prin Decizia nr. 1786/2002 a Parlamentului
European şi a Consiliului Uniunii Europene. Cele 3 mari obiective ale acestui
Program sunt:

- dezvoltarea şi îmbunătăţirea sistemelor de informaţii şi cunoştinţe din

domeniul sănătăţii publice
- dezvoltarea capacităţii de reacţie rapidă la ameninţările la adresa sănătăţii
- intervenţia asupra determinanţilor stării de sănătate

2. Politica Organizaţiei Modiale a Sănătăţii “Sănătate pentru toţi în

secolul 21”
Pentru România, o sursă importantă de viziuni şi principii în elaborarea
Strategiei Naţionale de Sănătate Publică este reprezentată de “Declaraţia
Mondială asupra Sănătăţii” adoptată în mai 1998 în cadrul celei de-a 51-a
Adunări a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Strategia „Sănătatea pentru toţi
în secolul 21” reprezintă cadrul de politică de sănătate al Biroului Regional
pentru Europa al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.
Statele membre ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi-au luat
angajamentul de a respecta nişte principii generale care se referă la:
consolidarea, adaptarea şi reformarea propriilor sisteme de sănătate;
asigurarea accesibilitătii şi calităţii serviciilor de sănătate furnizate în limite
rezonabile de costuri.
Pentru Regiunea Europeană a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii,
strategia “Sănătatea pentru toţi în secolul 21” cuprinde:
 scop: realizarea întregului “potenţial de sănătate” pentru toţi
 două mari obiective
- promovarea şi protejarea sănătăţii populaţiei pe tot parcursul vieţii

41
 - reducerea incidenţei şi a suferinţelor provocate de principalele boli,
traumatisme şi infirmităţi
 trei valori de bază:
- sănătatea este un drept fundamental al omului
- echitatea în sănătate şi solidaritatea în acţiuni între state, între grupe
populaţionale şi între sexe
- participarea în luarea deciziei şi responsabilizarea indivizilor,
grupurilor şi comunităţilor, ca şi a instituţiilor, organizaţiilor şi a
diferitelor sectoare sociale
 patru mari direcţii strategice pentru a asigura faptul că dezvoltarea
durabilă ştiinţifică, economică, socială şi politică vor conduce la
implementarea cu succes a obiectivelor de politică de sănătate:
- cooperarea intersectorială pentru abordarea determinanţilor sănătăţii
- programe de sănătate bazate pe rezultate şi investiţii pentru
îmbunătăţirea sănătăţii şi a sectorului curativ
- îngrijiri primare integrate, orientate pe familie şi comunitate, sprijinite
de un sistem flexibil şi cu capacitate bună de răspuns de îngrijiri
spitaliceşti
- un proces participativ de dezvoltare a sănătăţii, care să implice
parteneri relevanţi de la toate nivelele

PRINCIPII DIRECTOARE
Principiile generale care stau la baza elaborării şi implementării
Strategiei Naţionale de Sănătate Publică sunt principii formulate în diferite

42
documente internaţionale ale principalelor instituţii ce abordează domeniul
sănătăţii publice la nivel internaţional, cum ar fi în principal, Declaraţia
Mondială asupra Sănătăţii – “Sănătatea pentru toţi în secolul 21”, adoptată în
1998 la cea de-a 51-a Adunare a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, precum şi
Raportul Conferinţei Internaţionale pentru Populaţie şi Dezvoltare din 1994,
care s-a desfăşurat la Cairo.

1. SANATATEA este un DREPT FUNDAMENTAL al omului, orice persoană

având dreptul la un înalt nivel de sănătate şi la asistenţă de sănătate
publică, astfel încât serviciile de sănătate de bază să fie distribuite gratuit
indiferent de statutul socio-economic, gradul de educaţie etc.
2. ASIGURAREA UNUI INALT NIVEL DE PROTECTIE UMANA prin
identificarea condiţiilor şi ameninţărilor din domeniul sănătăţii şi prin
implementarea măsurilor susţinute şi cost-eficace de securizare.
3. SUSTINEREA DEZVOLTARII SANATATII bazată pe estimarea nevoilor
prezente şi viitoare ale populaţiei, astfel încât nevoile resimţite de
generaţiile viitoare să fie minime iar nivelul de protecţie a sănătăţii acestora
să fie corespunzător acestor nevoi.
4. PARTENERIAT şi colaborare pentru îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei.
Planificarea, implementarea şi evaluarea programelor de sănătate publică
reclamă colaborarea tuturor celor implicaţi: comunitatea, guvernul, sectorul
non-guvernamental, organizaţii ştiinţifice şi de sănătate, alte sectoare, etc.
Această colaborare ar trebui extinsă pentru a include programe şi politici
elaborate în cadrul altor sectoare, dar care au impact asupra sănătăţii
publice.
5. ALINIEREA LA STANDARDELE ŞI RECOMANDARILE
ORGANIZATIILOR INTERNATIONALE, în contextul dezideratului de

43
 integrare în Uniunea Europeană. In acest sens pentru implementarea
obiectivelor propuse, Strategia de Naţională Sănătate Publică ar trebui să
înglobeze conceptele şi principiile de ETICA PROFESIONALA,
ECHITATE, SOLIDARITATE şi JUSTITIE SOCIALA regăsite în scopurile
formulate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii în ceea ce priveşte
elaborarea politicilor de sănătate publică.
6. DECIZII BAZATE PE EVIDENTE. Deciziile ar trebui să fie bazate pe o
analiză atentă a evidenţelor ştiinţifice existente în domeniul sănătăţii
publice, absenţa unor evidenţe concluzive nefiind o scuză pentru inacţiune.
7. EFICIENTA. Imbunătăţirea sistemului de sănătate publică, încurajarea
inovaţiilor şi examinarea atentă a modului în care sunt acordate îngrijirile
sunt considerate importante pentru obţinerea de rezultate optime.
8. INTEGRAREA şi COORDONAREA tuturor strategiilor precum şi
EXTINDEREA programelor care au legatură cu sănătatea publică.

COMISIA COMUNITĂŢILOR EUROPENE

Bruxelles, 23.10.2007
CARTE ALBĂ

Împreună pentru sănătate: O abordare strategică pentru UE 2008-

2013

O NOUĂ STRATEGIE ÎN MATERIE DE SĂNĂTATE

44
 Sănătatea ocupă un loc central în viaţa oamenilor şi trebuie susţinută
prin acţiuni şi politici eficiente în statele membre, la nivelul CE şi la nivel
mondial.
Statelor membre le revine principala responsabilitate pentru politica în
domeniul sănătăţii şi furnizarea de servicii de asistenţă medicală cetăţenilor
europeni. Rolul CE nu este acela de a reflecta sau dubla activitatea acestora.
Cu toate acestea, există anumite domenii în care statele membre nu pot
acţiona eficient în mod independent şi în care acţiunea comună la nivelul
Comunităţii este indispensabilă.
Printre acestea se numără ameninţările majore la adresa sănătăţii şi
problemele cu impact transfrontalier sau internaţional, cum ar fi, de exemplu,
pandemiile şi bioterorismul, precum şi cele cu privire la libera circulaţie a
bunurilor, serviciilor şi persoanelor.
Prezenta strategie consolidează importanţa sănătăţii în politici cum ar fi
Strategia de la Lisabona pentru creştere şi locuri de muncă, subliniind
legăturile între sănătate şi prosperitate economică şi Agenda cetăţenilor,
recunoscând dreptul persoanelor la autodeterminare în privinţa sănătăţii lor şi
a serviciilor de asistenţă medicală. Acţiunile din cadrul strategiei reprezintă
activităţile referitoare la sănătate din toate sectoarele. Sănătatea apare în
articolele din Tratat privind, printre multe altele, piaţa internă, mediul, protecţia
consumatorului, afacerile sociale, inclusiv securitatea şi sănătatea lucrătorilor,
politica de dezvoltare şi cercetarea.
Activitatea privind domeniul sănătăţii la nivel comunitar aduce un plus
de valoare acţiunilor statelor membre, în special în sfera prevenirii bolilor,
inclusiv activitatea privind siguranţa alimentelor şi alimentaţia, siguranţa
produselor medicale, combaterea fumatului, legislaţia privind sângele,

45
ţesuturile şi celulele, organele, calitatea apei şi a aerului, precum şi lansarea
unui număr de agenţii active în domeniul
sănătăţii. Cu toate acestea, există câteva probleme din ce în ce mai mari
pentru sănătatea populaţiei, care necesită o nouă abordare strategică.
– În primul rând, evoluţiile demografice, inclusiv îmbătrânirea populaţiei
modifică
modelele patologice şi exercită presiuni asupra viabilităţii sistemelor de
sănătate ale UE.
Sprijinirea unui mod sănătos de îmbătrânire înseamnă atât promovarea
sănătăţii pe toată Comunitatea Europeană, durata vieţii, urmărind prevenirea
problemelor de sănătate şi a dizabilităţilor de la o vârstă fragedă, precum şi
combaterea inegalităţilor în materie de sănătate, asociate factorilor sociali,
economici şi de mediu.
– În al doilea rând, pandemiile, incidentele fizice şi biologice majore şi
bioterorismul reprezintă posibile ameninţări importante la adresa sănătăţii.
Schimbările climatice
cauzează noi modele de boli transmisibile. Coordonarea şi reacţia rapidă la
ameninţările la adresa sănătăţii la nivel mondial precum şi sporirea
capacităţilor CE şi a ţărilor terţe în acest domeniu constituie o componentă
esenţială a rolului Comunităţii în materie de sănătate. Aceste aspecte sunt
strâns legate de obiectivul strategic general de securitate vizat de Comisie.
– În al treilea rând, sistemele de asistenţă medicală au cunoscut o evoluţie
importantă în ultimii ani, datorată, în parte, dezvoltării rapide a noilor
tehnologii care revoluţionează modul de promovare al sănătăţii, precum şi
modul de anticipare, prevenire şi tratare a bolilor. Acestea includ tehnologiile
informaţiei şi comunicării (TIC), inovaţiile în genomică, biotehnologie şi
nanotehnologie.

46
 Prezenta carte albă vizează definirea unui cadru coerent - o primă
strategie comunitară în materie de sănătate - care să orienteze activităţile
Comunităţii în domeniul sănătăţii. Aceasta propune patru principii esenţiale
care stau la baza a trei obiective strategice, reprezentând o prioritate pentru
următorii ani. De asemenea, strategia defineşte mecanismele de punere în
aplicare pentru cooperarea între parteneri, oferind un loc mai important
sănătăţii în toate politicile şi sporind vizibilitatea şi înţelegerea sănătăţii la nivel
comunitar. Cartea albă stabileşte o strategie până în 2013, când va avea loc o
revizuire care va promova definirea viitoarelor acţiuni în vederea realizării
obiectivelor.
Cartea albă este însoţită de un document de lucru al serviciilor Comisiei.

PRINCIPII FUNDAMENTALE ALE ACŢIUNII CE ÎN MATERIE DE

SĂNĂTATE
PRINCIPIUL 1: O STRATEGIE BAZATĂ PE VALORI COMUNE ÎN
DOMENIUL SĂNĂTĂŢII
În iunie 2006, Consiliul a adoptat o declaraţie asupra valorilor şi
principiilor comune în sistemele de asistenţă medicală ale UE, care enumeră
valorile fundamentale de universalitate, acces la îngrijire de bună calitate,
echitate şi solidaritate.
Carta Drepturilor Fundamentale recunoaşte dreptul de acces al
cetăţenilor la asistenţă medicală preventivă şi dreptul de a beneficia de
tratament medical.
Autodeterminarea cetăţenilor reprezintă o valoare fundamentală.
Asistenţa medicală devine din ce în ce mai orientată către pacient şi
individualizată, iar pacientul devine din ce în ce mai mult un subiect activ, în
loc de simplu obiect al serviciilor de asistenţă medicală. Pe baza acţiunilor din

47
Agenda pentru cetăţeni, politica comunitară în materie de sănătate trebuie să
ia ca punct de plecare drepturile cetăţenilor şi ale pacienţilor. Acest aspect
include participarea la luarea de decizii şi influenţa asupra acestui proces,
precum şi competenţele necesare pentru bunăstare, inclusiv „cunoştinţele în
materie de sănătate”, în conformitate cu Cadrul european privind
competenţele esenţiale în procesul de învăţare pe toată durata vieţii, cum ar
fi, de exemplu, urmărirea unor programe educaţionale şi a programelor
existente pe internet.
Reducerea inegalităţilor în materie de sănătate trebuie să figureze
printre valorile referitoare la ameliorarea sănătăţii. Deşi numeroşi europeni se
bucură de o viaţă mai îndelungată şi mai sănătoasă decât generaţiile
anterioare, există inegalităţi majore în ceea ce priveşte sănătatea, atât între
state membre şi regiuni cât şi în cadrul acestora, precum şi la scară mondială.
De exemplu, deşi populaţia UE în ansamblu îmbătrâneşte, speranţa de viaţă
la naştere între ţările UE variază cu până la 9 ani pentru femei şi 13 ani pentru
bărbaţi, iar rata mortalităţii infantile variază de şase ori mai mult.
În ultimul rând, politica în domeniul sănătăţii trebuie să fie axată pe cele mai
bune dovezi ştiinţifice disponibile preluate din date şi informaţii corecte, şi pe
baza unor cercetări relevante.

PRINCIPIUL 2: „SĂNĂTATEA ESTE BUNUL CEL MAI DE PREŢ”

Sănătatea este importantă pentru bunăstarea indivizilor şi a societăţii,
însă o populaţie sănătoasă reprezintă, de asemenea, o condiţie necesară
pentru productivitate şi prosperitate economică. În 2005, numărul anilor de
viaţă sănătoasă (HLY) a fost inclus ca indicator structural la Lisabona, pentru
a sublinia faptul că speranţa de viaţă a populaţiei care se bucură de o stare

48
bună de sănătate – nu doar durata vieţii – constituie un factor esenţial de
creştere economică.
Raportul Comisiei către Consiliul European de primăvară din 2006 a
încurajat statele membre să reducă numărul ridicat de persoane inactive din
cauza problemelor de sănătate. Raportul a subliniat faptul că politicile, în
numeroase sectoare, au un rol în ameliorarea sănătăţii, spre beneficiul
economiei în general.
Cheltuielile privind sănătatea nu reprezintă doar un cost, ci o investiţie.
Cheltuielile cu sănătatea pot fi considerate ca o povară economică, dar costul
real pentru societate rezidă în costurile directe şi indirecte asociate
problemelor de sănătate, precum şi lipsa unor investiţii suficiente în domeniile
semnificative ale sănătăţii. S-a estimat faptul că povara economică anuală a
bolilor coronariene poate atinge până la 1% din PIB, iar costul tulburărilor
mentale până la 3-4% din PIB. Cheltuielile cu asistenţa medicală ar trebui
însoţite de investiţii în prevenirea, protejarea şi ameliorarea stării fizice şi
mentale generale ale populaţiei, care, în conformitate cu datele OCDE, se
ridică în prezent la 3% în medie din bugetul total anual alocat sănătăţii în
statele membre, în comparaţie cu 97% destinat tratamentelor şi asistenţei
medicale.
Sectorul european al sănătăţii este un furnizor important de locuri de
muncă şi formare profesională: sectorul sănătăţii şi al serviciilor sociale
reprezintă un motor esenţial al expansiunii sectorului serviciilor încă din anul
2000 (până la 2,3 milioane de locuri de muncă). Sectorul în creştere al
sănătăţii reprezintă, de asemenea, o sursă şi un utilizator important al
tehnologiilor inovatoare, sprijinind politica regională, precum şi coeziunea
economică şi socială.

49
 PRINCIPIUL 3: SĂNĂTATEA ÎN TOATE POLITICILE (ABORDAREA
HIAP)
Sănătatea populaţiei nu priveşte numai politica în domeniul sănătăţii. Şi
alte politicicomunitare joacă un rol esenţial, de exemplu politica regională şi
de mediu, impozitarea tutunului, reglementarea produselor farmaceutice şi a
produselor alimentare, sănătatea animalelor, cercetarea şi inovarea în
domeniul sănătăţii, coordonarea sistemelor de securitate socială, sănătatea în
politica de dezvoltare, sănătatea şi securitatea la locul de muncă, TIC şi
protecţia împotriva radiaţiilor, precum şi coordonarea agenţiilor şi serviciilor
care reglementează importurile. Stabilirea unor sinergii cu aceste sectoare şi
altele este crucială pentru o politică comunitară energică în domeniul sănătăţii
şi multe sectoare vor coopera pentru a îndeplini obiectivele şi acţiunile
prezentei strategii.
Această abordare HIAP trebuie aplicată, de asemenea, în politicile
externe, inclusiv în dezvoltare, relaţii externe şi comerţ. Globalizarea
înseamnă că, atât problemele de sănătate, cât şi soluţiile traversează
frontierele şi au adesea cauze şi consecinţe intersectoriale. Am putea cita în
acest sens abordarea coordonată a combaterii HIV/SIDA în UE şi în ţările
învecinate şi Strategia UE de acţiune comunitară privind criza de resurse
umane în domeniul sănătăţii în ţările în curs de dezvoltare.

PRINCIPIUL 4: VOCEA UE TREBUIE SĂ SE FACĂ MAI BINE

AUZITĂ ÎN DOMENIUL SĂNĂTĂŢII LA NIVEL MONDIAL

50
 Comunitatea europeană şi statele ei membre pot obţine rezultate mai
bune în domeniul sănătăţii pentru cetăţenii UE şi pentru ţările terţe printr-o
conducere colectivă durabilă în domeniul sănătăţii la nivel mondial.
În contextul globalizării, este dificilă separarea acţiunilor naţionale sau
comunitare de cele ale politicii mondiale, având în vedere că problemele de
sănătate mondiale au repercusiuni asupra politicii interne a Comunităţii în
domeniul sănătăţii şi viceversa. CE îşi poate aduce contribuţia la sănătatea
mondială prin împărtăşirea valorilor, experienţei şi competenţei sale, precum
şi prin luarea unor măsuri concrete pentru ameliorarea sănătăţii. Acţiunea
poate sprijini eforturile de asigurare a coerenţei între politicile interne şi
externe în domeniul sănătăţii pentru realizarea obiectivelor mondiale de
sănătate , pentru a considera sănătatea ca un element important în
combaterea sărăciei prin aspectele referitoare la sănătate ale cooperării
externe pentru dezvoltare cu ţările cu venituri mici, pentru a răspunde
ameninţărilor la adresa sănătăţii din ţările terţe şi pentru a încuraja punerea în
aplicare a acordurilor internaţionale în domeniul sănătăţii, cum ar fi convenţia
cadru a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) pentru combaterea fumatului
(FCTC) şi Regulamentul sanitar internaţional (IHR).
Contribuţia UE la sănătatea mondială necesită interacţiunea între mai
multe domenii ale politicii, cum ar fi sănătatea, cooperarea pentru dezvoltare,
acţiunea externă, cercetarea şi comerţul. O coordonare sporită în materie de
sănătate cu organizaţiile internaţionale ca OMS şi alte agenţii competente ale
Organizaţiei Naţiunilor Unite, Banca Mondială, Organizaţia internaţională a
muncii, OCDE şi Consiliul Europei, precum şi cu alţi parteneri şi ţări strategice
va permite, de asemenea, ca vocea UE în domeniul sănătăţii mondiale să se
facă mai bine auzită, sporind totodată influenţa şi vizibilitatea sa la înălţimea
puterii sale economice şi politice.

51
 OBIECTIVE STRATEGICE
Politica în domeniul sănătăţii la nivel comunitar ar trebui să promoveze
sănătatea, să protejeze cetăţenii împotriva ameninţărilor şi să susţină
durabilitatea. Pentru a răspunde provocărilor majore cu care se confruntă
sănătatea în UE, prezenta strategie identifică trei obiective ca domenii
principale de acţiune pentru următorii ani.

OBIECTIV 1: PROMOVAREA UNEI STĂRI BUNE DE SĂNĂTATE

ÎNTR-O EUROPĂ CARE ÎMBĂTRÂNEŞTE
Îmbătrânirea populaţiei, care rezultă din ratele scăzute de natalitate şi
dintr-o creştere a speranţei de viaţă reprezintă un fenomen bine cunoscut în
prezent. Până în anul 2050, numărul persoanelor în vârstă de peste 65 de ani
va creşte cu 70% în UE. Grupa de vârstă de peste 80 de ani va creşte cu
170%.
Aceste schimbări se vor traduce probabil printr-o cerere crescută de
servicii de asistenţă medicală, dar şi printr-o diminuare a populaţiei active.
Această evoluţie ar putea genera o creştere a cheltuielilor de sănătate cu 1
până la 2% din PIB în statele membre până în anul 2050. În medie, acestea
ar echivala cu o creştere de aproximativ 25% a cheltuielilor cu asistenţa
medicală, ca pondere din PIB. Cu toate acestea, conform previziunilor
Comisiei, dacă populaţia poate să se bucure de sănătate pe măsură ce
speranţa de viaţă este tot mai mare, creşterea cheltuielilor cu sănătatea
datorate îmbătrânirii populaţiei s-ar reduce la jumătate.
Îmbătrânirea sănătoasă trebuie susţinută prin acţiuni de promovare a
sănătăţii şi de prevenire a bolilor de-a lungul întregii vieţi prin abordarea unor
factori cheie cum ar fi alimentaţia necorespunzatoare, activitatea fizică,

52
consumul de alcool, droguri şi tutun, riscurile pentru mediu, accidentele de
circulaţie şi accidentele domestice.
Ameliorarea sănătăţii copiilor, a adulţilor de vârstă activă şi a
persoanelor în vârstă va contribui la crearea unei populaţii sănătoase şi
productive şi va favoriza o îmbătrânire sănătoasă atât în prezent, cât şi în
viitor. De asemenea, îmbătrânirea sănătoasă este sprijinită de acţiuni menite
să încurajeze adoptarea unor moduri de viaţă sănătoase şi să reducă
comportamentele nocive, să prevină şi să trateze anumite afecţiuni specifice,
inclusiv tulburările genetice. Dezvoltarea medicinii geriatrice trebuie să fie
încurajată activ, punând accentul pe asistenţa individualizată. Îngrijirile
medicale cu caracter paliativ şi o mai bună cunoaştere a bolilor
neurodegenerative, cum ar fi boala Alzheimer, constituie, de asemenea,
necesităţi importante care trebuie luate în considerare. Există, de asemenea,
posibilitatea continuării activităţii cu privire la sânge, ţesuturi, celule şi organe,
inclusiv problemele referitoare la transplanturi.

OBIECTIV 2: PROTEJAREA CETĂŢENILOR DE AMENINŢĂRILE LA

ADRESA SĂNĂTĂŢII
Acţiunea la nivel comunitar pentru protectia sanatatii populatiei cuprinde
evaluarea ştiinţifică a riscurilor, pregătirea şi reacţia la epidemii şi bioterorism,
strategiile de abordare a riscurilor asociate unor boli şi stări specifice, acţiunile
în caz de accidente şi vătămări corporale, îmbunătăţirea securităţii lucrătorilor
şi acţiunile privind siguranţa alimentelor şi protecţia consumatorului.
Pe plan mondial, creşterea schimburilor comerciale şi a călătoriilor au
determinat apariţia unor noi riscuri, facilitând propagarea bolilor transmisibile.

53
 Combaterea pandemiilor sau a incidentelor biologice şi abordarea
ameninţării bioterorismului impun o cooperare la nivel comunitar şi o
coordonare între statele membre şi actorii internaţionali.
Noile ameninţări la adresa sănătăţii, cum ar fi cele legate de schimbările
climatice necesită, de asemenea, acţiuni în scopul evaluării impactului lor
potenţial asupra sănătăţii publice şi sistemelor de asistenţă medicală.
Securitatea pacienţilor constituie o altă sursă importantă de preocupare. În
Regatul Unit, 10% din pacienţii admişi în spital sunt victimele efectelor
adverse ale serviciilor de asistenţă medicală, iar această problemă ar putea
atinge proporţii similare şi în alte ţări ale UE.

OBIECTIV 3: PROMOVAREA UNOR SISTEME DE SĂNĂTATE

DINAMICE ŞI A NOILOR TEHNOLOGII
Sistemele de sănătate ale UE sunt supuse unor presiuni crescânde de a
răspunde provocărilor de îmbătrânire a populaţiei, aşteptărilor crescânde ale
cetăţenilor, migraţiilor şi mobilităţii pacienţilor şi a cadrelor medicale.
Noile tehnologii pot revoluţiona asistenţa medicală şi sistemele de
sănătate şi contribui laviabilitatea lor viitoare. E-sănătatea, genomica şi
biotehnologiile pot ameliora prevenirea bolilor, asigurarea tratamentului şi pot
susţine o schimbare a orientării dinspre asistenţa spitalicească către profilaxie
şi îngrijire medicală primară.
E-sănătatea poate contribui la asigurarea unei asistenţe mai bune,
orientate către cetăţean, precum şi la scăderea costurilor şi sprijinirea
interoperabilităţii dincolo de frontierele naţionale, facilitând mobilitatea şi
securitatea pacienţilor. Cu toate acestea, trebuie evaluate corespunzător noile
tehnologii, inclusiv sub raportul cost-eficienţă şi echitate, şi trebuie luate în
considerare implicaţiile formării şi capacităţii cadrelor medicale. Tehnologiile

54
noi şi puţin cunoscute pot genera preocupări de ordin etic şi trebuie
examinate aspectele legate de încrederea cetăţenilor.

55