ŞTEFAN TIPĂTESCU

- personaj de comedie-
„O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale

Ion Luca Caragiale a rămas definitiv în literatura română printr-o operă monumentală,
alcătuită din comedii, nuvele, momente şi schiţe, prin intermediul cărora scriitorul face o radiografie
a societăţii româneşti, inaugurând o epocă literară de înaltă valoare artistică. Caragiale se remarcă
prin arta compoziţiei, fiind cel mai priceput creator de caractere din literatura română, ilustrate mai
ales în cele patru comedii: „O scrisoare pierdută”, „O noapte furtunoasă”, „Conu Leonida faţă cu
reacţiunea”, „D-ale carnavalului”, satirizând incultura, imoralitatea, prostia omenească, trăsături ce
se manifestă nu numai la indivizi izolaţi, ci la întregi categorii sociale.
Comedia „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale s-a jucat cu un succes răsunător pe
scena Teatrului Naţional din Bucureşti, la data de 13 noiembrie 1884.
„O scrisoare piedută” este o comedie realistă de moravuri politice, în care Caragiale ilustrează
dorinţa de parvenire a burgheziei în timpul campaniei electorale pentru alegerea de deputaţi. Pe
fondul agitaţiei oamenilor politici aflaţi în campanie electorală, se nasc conflicte între reprezentanţii
opoziţiei – Caţavencu şi grupul de „intelectuali independenţi” – şi membrii partidului de guvernământ
– Ştefan Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, personaje ridicole puse în
situaţii comice, cu scopul de a satiriza moravurile politice ale vremii.
Ştefan Tipătescu este prefectul oraşului pe care îl administrează ca pe propria sa moşie,
având mentalitatea de stăpân absolut: „moşia, moşie, foncţia, foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica,
trai neneacă pe banii lui Trahanache, babachii!”, afirma Pristanda cu invidie la adresa lui acestuia..
Tânăr, prezentabil, tip de june prim, Tipătescu era de opt ani amantul Zoei, la numai câteva luni de
la căsătoria acesteia cu Trahanache. Ca prefect este orgolios, abuziv, încalcă legea, dacă „o cer
interesele partidului” şi admite, amuzat, încurcăturile poliţaiului: „ai tras frumuşel condeiul”.
Socoteşte că Pristanda se află în serviciul său personal, şi nu al comunităţii, de aceea îl pune să
adune informaţii necesare despre tot ce se întâmplă în oraş, iertându-i micile furtişaguri, pentru că
acesta este „scrofulos la datorie”.
Trăsăturile morale reies indirect din acţiunile, vorbele, atitudinile, reacţiile venerabilului
Trahanache şi mai ales din situaţiile în care este pus. Un procedeu important îl constituie monologul,
iar specifică pentru persoanjul dramatic este caracterizarea prin didascalii(paranteze de autor).
Tipătescu este ipocrit şi demagog, face caz de amoralitatea lui Caţavencu – „Mizerabilul!” –
când el însuşi este corupt şi imoral, trăind tihnit în umbra Zoei, înşelând încrederea pe care o are în
el „nenea Zaharia”. Zoe Trahanache pierduse scrisoarea de amor, care ajunsese întâmplător în mâna
inamicului politic, Caţavencu, care-i şantaja cu publicarea acesteia în „Răcnetul Carpaţilor” dacă nu
este ales deputat.
Printr-un comic de situaţie realizat magistral, spaima prefectului este amplificată cu subtilitate
de Trahanache, deoarece tocmai el este cel care îl consolează pe Tipătescu, susţinând că seamănă
atât de bine, încât „să zici şi tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri!”. Tulburat la culme, tânărul
amorez trece prin toate emoţiile chinuitoare atunci când „venerabilul” îi redă, din memorie, textul
scrisorii, accentuând, aluziv, explicaţiile împrejurărilor concrete, precise, deoarece el identificase
exact momentul întâlnirii dintre cei doi: „Scumpa mea Zoe, venerabilul(adică eu) merge deseară la
întrunire(întrunirea de alaltăieri seară). –Eu (adică tu) trebuie să stau acasă, pentru că aştept depeşi
de la Bucureşti, la care trebuie să răspunz pe dată......(priveşte lung pe Tipătescu, care e în culmea
agitaţiei)”. Menţiunea din didascalii sugerează starea de nervozitate şi teama prefectului. Impulsiv şi
nestăpânit, Tipătescu este „turbat” de mânie, cum notează Caragiale în didascalii. Caracterizat direct
de Trahanache, prefectul îşi pierde repede controlul, „E iute! N-are cumpăt”, venerabilul
considerând că un om politic ar trebui să ştie să se stăpânească şi să-şi dezvăluie sentimentele, mai
ales când e vorba de adversarii politici, „nu face pentru prefect”, deoarece în politică „nu merge s-o
iei cu iuţeală”.
Orgolios, Tipătescu are aer de superioritate şi de dispreţuire cu Farfuridi care îl acuză de
trădare: „Cum să nu mă iuţesc, onorabile? D-voastră veniţi la mine acasă, la mine, care mi-am
sacrificat cariera şi am rămas între d-voastră, ca să vă organizez partidul...”.
Comicul de nume, Tipătescu, trimite la cuvântul „tip”, care semnifică june prim, om rafinat,
aventurier.
Caracterizarea prefectului se face atât în mod indirect, prin vorbele, faptele şi gândurile lui,
precum şi direct de către celelalte personaje. Pe lângă dialog şi monolog, o modalitate aparte o
constituie referirile lui Caragiale, cuprinse în didascalii(parantezele autorului), ca indicaţii scenice,
prin care autorul îşi „mişcă” personajele, le dă viaţă. Didascaliile sunt, la Caragiale, adevărate fişe de
caracterizare directă. Notaţiile autorului -(plimbându-se înfuriat), (în prada agitaţiei), (supărat) –
ilustrează mentalitatea de stăpân absolut, orgolios, care îi definesc pe Ştefan Tipătescu.
În comediile sale, Ion Luca Caracgiale rămâne fidel propriei concepţii, conform căreia cuvântul
este cea mai sinceră exprimare a gândirii, riscul cel mai mare prin care se poate masca prostia,
incultura.