Bazele contabilității - Curs – 28.05.

2020

EVALUAREA PATRIMONIULUI ÎN CONTABILITATE

1. Concept, principii şi baze de evaluare a patrimoniului în contabilitate

Operaţiile economice care au loc în entităţile economice sunt înregistrate în

contabilitate în expresie bănească, urmare a utilizării procedeului metodei contabilităţii:
evaluarea.
Evaluarea, ca procedeu al metodei contabilităţii, constă în cuantificarea, iar pe această
bază în măsurarea în expresie bănească a existenţei, stării, mişcării şi transformării
patrimoniului, pentru a-l reflecta în contabilitate.
Prin evaluare se asigură legătura întregului flux informaţional contabil de culegere,
prelucrare şi informare contabilă, care permite trecerea de la informaţii singulare, individuale,
exprimate în etalon natural la informaţii multiple, de sinteză, exprimate în expresie valorică.
Evaluarea este strâns legată de celelalte procedee pentru a căror aplicare este necesară
exprimarea valorică prezentă în aplicarea unor procedee moderne de calculaţie a costurilor la
înregistrarea acestora în conturi, în aplicarea procedeelor verificării şi controlului prin
intermediul balanţei de verificare, la inventarierea patrimoniului prin conjugarea etalonului
calitativ cu cel valoric şi la întocmirea bilanţului prin verificarea echilibrului dintre activ şi
pasiv.
Informaţiile furnizate de contabilitate obţinute prin utilizarea evaluării la toate nivelele
şi în toate momentele circuitului de prelucrare contabilă sunt utilizate în managementul
entităţii patrimoniale pentru luarea deciziilor.
Evaluarea elementelor patrimoniale se realizează folosind diferite costuri, preţuri sau
tarife. Legea contabilităţii nr. 82/1991 republicată precizează că „înregistrarea în contabilitate
a elementelor de activ se face la costul de achiziţie, de producţie sau la valoarea justă pentru
alte intrări decât cele prin achiziţie sau producţie, după caz”. De asemenea, „creanţele şi
datoriile se înregistrează în contabilitate la valoarea nominală”.
Costurile reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate de entitatea economică în
vederea procurării/obţinerii bunurilor, lucrărilor sau serviciilor. Acestea îmbracă diverse
forme:
Costul de achiziţie înseamnă „preţul datorat şi eventuale cheltuieli conexe minus
eventuale reduceri ale costului de achiziţie”. 1
Costul de achiziţie este, deci, valoarea de achiziţie a bunurilor procurate cu titlu oneros
şi se compune din:
- preţul de cumpărare negociat şi înscris în factura primită de la furnizor,
- taxele de import şi alte taxe (cu excepţia acelora pe care persoana juridică le poate
recupera de la autorităţile fiscale),
- cheltuieli de transport (inclusiv în situaţia în care funcţia de transport este
externalizată),
- cheltuieli de manipulare şi
- alte cheltuieli care pot fi atribuite direct achiziţiei bunurilor respective, cum ar fi:
comisioanele, taxele notariale, cheltuielile cu obţinerea de autorizaţii.
Reducerile costului de achiziţie la care se face referire în definiţia dată de
reglementarea în vigoare sunt reprezentate de reducerile comerciale acordate de furnizor:

1
O.M.F.P. nr. 1802/2014 pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situaţiile financiare anuale
individuale şi situaţiile financiare consolidate, Secţiunea 1.2 Definiţii
 - rabat, care se acordă pentru defecte de calitate şi se aplică asupra preţului de vânzare
practicat,
- remiza, care se acordă în cazul în care clientul se bucură de un statut preferenţial sau
au loc vânzări peste volumul convenit iniţial;
- risturn, care reprezintă reducere de preţ calculată asupra ansamblului tranzacţiilor
efectuate cu acelaşi client, de-a lungul unei perioade determinate.
Ajustarea costului de achiziţie, în sensul diminuării lui, se face cu:
- reducerile comerciale acordate de furnizor şi înscrise în factură,
- reducerile comerciale primite ulterior facturării, dar care sunt tratate ca un tot unitar
împreună cu achiziţia la care se referă.
Reducerile comerciale primite ulterior facturii ajustează costul de achiziţie al
stocurilor (nu şi al serviciilor) doar dacă stocurile la care se referă sunt încă în gestiune. În caz
contrar, reducerile comerciale primite vor fi reflectate distinct prin elementul Reduceri
comerciale primite, ca şi reducerile comerciale primite ulterior facturării achiziţiei de servicii.
Pe lângă acest tip de reduceri, între entităţile economice pot fi practicate şi reduceri
financiare care „sunt sub formă de sconturi de decontare acordate pentru achitarea datoriilor
înainte de termenul normal de exigibilitate” 2. Acestea nu ajustează costul de achiziţie/preţul
de vânzare, ci reprezintă venituri financiare (sconturile primite) sau cheltuieli financiare
(sconturile acordate) reflectate în contabilitate după natura lor.
Costul de producţie reprezintă valoarea la care sunt produse bunurile de unitatea
patrimonială şi înseamnă „preţul de achiziţie al materiilor prime şi al materialelor
consumabile şi alte cheltuieli care pot fi atribuite direct bunului în cauză”.3
Costul de producţie sau de prelucrare al stocurilor, precum şi costul de producţie al
imobilizărilor, cuprind, aşadar, cheltuieli direct atribuibile producţiei: materiale directe,
energie consumată în scopuri tehnologice, manoperă directă, alte cheltuieli directe, precum şi
cota cheltuielilor indirecte de producţie alocată în mod raţional ca fiind legată de fabricaţie.
Costul de prelucrare (de conversie) a stocurilor cuprinde pe lângă costurile direct
legate de entităţile produse şi partea din regia fixă şi variabilă de producţie generată de
transformarea materiilor prime şi materialelor consumabile în produse finite, alocată
sistematic acestora. Regia fixă de producţie este reprezentată de costuri precum amortizarea,
întreţinerea secţiilor şi utilajelor, costurile cu conducerea şi administrarea secţiilor care sunt
costuri indirecte de producţie ce rămân relativ constante, indiferent de volumul producţiei.
Regia variabilă de producţie este reprezentantă de eventuale costuri cu materialele indirecte şi
forţa de muncă indirectă, costuri de producţie indirecte, aşadar, dar care variază direct
proporţional sau aproape direct proporţional cu volumul producţiei.
Alocarea acestor costuri indirecte se face corespunzător unor baze de repartizare (de
exemplu, pentru alocarea regiei fixe de producţie asupra costurilor de conversie a stocurilor
se foloseşte ca bază de repartizare capacitatea normală de funcţionare a instalaţiilor de
producţie implicate în procesul de fabricaţie respectiv ).
În cazul activelor cu ciclu lung de fabricaţie, cele care „solicită în mod necesar o
perioadă substanţială de timp pentru a fi gata în vederea utilizării prestabilite sau pentru
vânzare”4, costul de producţie include şi costurile îndatorării atribuibile acestor active
(dobânda la capitalul împrumutat pentru finanţarea achiziţiei, construcţiei sau producţiei de
active cu ciclu lung de fabricaţie), în măsura în care sunt legate de perioada de producţie.
Nu se includ în costul de producţie următoarele elemente:

2
O.M.F.P. nr. 1802/2014 pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situaţiile financiare anuale
individuale şi situaţiile financiare consolidate, Secţiunea 3.1 Evaluarea la data intrării în patrimoniu
3
O.M.F.P. nr. 1802/2014 pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situaţiile financiare anuale
individuale şi situaţiile financiare consolidate, Secţiunea 1.2 Definiţii
4
Idem 38
 - pierderile de materiale, manopera sau alte costuri de producţie înregistrate peste
limitele normal admise, inclusiv cele datorate risipei;
- cheltuielile de depozitare (cu excepţia cazurilor în care aceste costuri sunt necesare în
procesul de producţie, anterior trecerii într-o nouă fază de fabricaţie); pentru a fi incluse în
costul de producţie aceste costuri trebuie să fie necesare pentru a aduce stocurile în locul şi în
starea în care se găsesc;
- cheltuielile (regiile) generale de administraţie care nu sunt suportate de entitate
pentru aducerea stocurilor în forma şi locul final;
- costurile de distribuţie.
- partea nealocată a costurilor indirecte de producţie va influenţa direct rezultatul
exerciţiului, fiind recunoscute drept cheltuieli în perioada în care sunt suportate de entitatea
economică.
Preţurile reprezintă suma sau valoarea care se încasează pentru bunurile vândute.
Pentru furnizori ele reprezintă preţuri de vânzare, iar pentru cumpărători reprezintă costuri de
cumpărare sau de achiziţie. Acestea cuprind:
- preţurile de vânzare cu ridicata, reprezintă preţurile la care se vând bunurile între
entităţile economice patrimoniale. Preţurile cu ridicata cuprind: costul complet al bunurilor
vândute şi profitul producătorului.
- preţurile de vânzare cu amănuntul, reprezintă preţurile la care se vând mărfurile
către populaţie. Preţurile cu amănuntul cuprind: costul complet al bunurilor vândute, adaosul
comercial şi taxa pe valoarea adăugată.
Ajustarea preţului de vânzare, în sensul diminuării lui, se face cu:
- reducerile comerciale acordate clientului şi facturate;
- reducerile comerciale acordate ulterior facturării în situaţia în care vânzarea de
bunuri (nu şi de servicii) şi acordarea reducerii sunt tratate împreună.
În caz contrar, reducerile comerciale acordate ulterior facturării, de bunuri, dar şi de
servicii, se vor reflecta în contabilitate printr-un element distinct, şi anume Reduceri
comerciale acordate.
Tarifele reprezintă elemente băneşti asemănătoare preţurilor cu ajutorul cărora se
evaluează lucrările executate şi serviciile prestate sau munca prestată de personalul salariat.
Tarifele au structură asemănătoare costurilor de producţie.
Valorile se utilizează în evaluarea bunurilor în contabilitate, având acelaşi conţinut ca
şi preţurile. Valorile ţin cont întotdeauna de preţul pieţei la un moment dat.

2. Forme şi metode de evaluare a elementelor patrimoniale

În funcţie de modul de efectuare în timp a evaluării, sunt cunoscute două forme:

evaluarea curentă şi evaluarea periodică.
2.1 Evaluarea curentă

Practicată la înregistrarea operaţiilor economice în contabilitate pe tot parcursul

desfăşurării activităţii, evaluarea curentă este numită şi evaluarea contabilă.
Evaluarea curentă are la bază unul din principiile fundamentale ale evaluării –
principiul costului istoric – ce constă în evaluarea elementelor patrimoniale la costul de
origine sau de intrare stabilit pe baza documentelor justificative şi se face, aşadar, în două
momente: la intrarea în patrimoniu şi la ieşirea din patrimoniu a elementelor patrimoniale.
 Evaluarea curentă la intrarea în patrimoniu
Bunurile sunt evaluate în faza de intrare în patrimoniu la costul istoric sau de origine,
în funcţie de modul de dobândire a lor, ce se poate identifica cu costul de achiziţie, costul de
producţie, valoarea de aport, valoare justă sau valoare nominală.
- costul de achiziţie se utilizează pentru evaluarea bunurilor procurate cu titlu oneros.
- costul de producţie se utilizează pentru evaluarea bunurilor produse în entitatea
economică;
- valoarea de aport, stabilită de evaluatori, se utilizează pentru evaluarea elementelor
patrimoniale intrate în patrimoniu prin aportul în natură adus de acţionari sau asociaţi la
capitalul social;
- valoarea justă reprezintă valoarea la care sunt evaluate bunurile obţinute cu titlu
gratuit (donaţii) sau cele constatate plus la inventariere. Prin valoare justă se înţelege suma
pentru care un activ ar putea fi schimbat de bunăvoie între părţi aflate în cunoştinţă de cauză
în cadrul unei tranzacţii cu preţul determinat obiectiv. În situaţia în care nu există date pe piaţă
privind valoarea justă, aceasta poate fi determinată prin alte metode utilizate de evaluatori,
potrivit legii.
- valoarea nominală se utilizează pentru evaluarea creanţelor şi datoriilor în
contabilitate. Valoarea nominală este egală cu suma de lichidităţi sau echivalentul de
lichidităţi ce se vor încasa sau plăti în schimbul lor. Creanţele şi datoriile în devize se
evaluează în contabilitate în lei, la cursul de schimb în vigoare la data efectuării operaţiilor.
Eventualele diferenţe de curs valutar între data înregistrării creanţelor şi datoriilor în devize şi
data încasării respectiv plăţii lor, se înregistrează ca venituri sau cheltuieli financiare după
caz.
În funcţie de specificul activităţii, pentru determinarea valorii de intrare în patrimoniu
a stocurilor, pot fi folosite metoda costului standard în activitatea de producţie, respectiv
metoda preţului cu amănuntul în activitatea de comerţ cu amănuntul.
Costul standard ia în considerare nivelurile normale ale consumurilor de materii prime
şi materiale consumabile, ale manoperei, ale eficienţei şi capacităţii de producţie, niveluri ce
trebuie revizuite periodic şi ajustate, dacă condiţiile de producţie o impun.
Eventualele diferenţe între costul standard şi costul efectiv de producţie sau de
achiziţie vor fi reflectate distinct în contabilitate şi vor fi recunoscute în valoarea activului
respectiv cu ocazia prezentării lor în bilanţ.
Metoda preţului cu amănuntul presupune evaluarea stocurilor de mărfuri
comercializate prin magazinele de desfacere cu amănuntul, la preţ de vânzare cu amănuntul
care pe lângă costul de achiziţie al mărfurilor cuprinde marja comercială şi Taxa pe valoarea
adăugată. Marja comercială se calculează ca procent aplicat asupra costului de achiziţie, în
timp ce pentru calculul T.V.A. se va proceda la aplicarea cotei de T.V.A. asupra sumei
costului de achiziţie şi marjei comerciale.

Evaluarea curentă la ieşirea din patrimoniu

„La data ieşirii din patrimoniu sau la darea în consum, bunurile se evaluează şi se
scad din gestiune la valoarea lor de intrare sau valoarea la care sunt înregistrate în
contabilitate (de exemplu, valoarea reevaluată pentru imobilizările corporale care au fost
reevaluate sau valoarea justă pentru valorile mobiliare pe termen scurt admise la
tranzacţionare pe o piaţă reglementată)”5.
La data la care activele sunt scoase din evidenţă se va proceda la reluarea la venituri a
eventualelor ajustări pentru depreciere sau pierdere de valoare aferente acestora.
5
O.M.F.P. nr. 1802/2014 pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situaţiile financiare anuale
individuale şi situaţiile financiare consolidate, Secţiunea 3.3 Evaluarea la data ieşirii din entitate
 Ajustările de valoare sunt definite ca „ajustările destinate să ţină cont de modificările
valorilor activelor individuale, stabilite la data bilanţului, indiferent dacă modificarea este
definitivă sau nu”6.
Ajustările de valoare pot fi:
- ajustări permanente : amortizările şi/sau
- ajustări provizorii :
- ajustări pentru depreciere sau
- ajustări pentru pierdere de valoare
Reflectarea în patrimoniu a acestor ajustări privind deprecierea sau pierderea de
valoare se face prin înregistrarea unei cheltuieli corespunzătoare naturii deprecierii constate.
Amortizarea reprezintă o pierdere de valoare permanentă (ireversibilă) a activelor
corporale şi necorporale, ca urmare a folosirii acestora pe durata lor de utilizare economică
limitată în timp. Amortizarea corectează, prin scădere, valoarea de intrare (contabilă) a
imobilizărilor corporale şi necorporale şi reprezintă, prin conţinutul ei, o structură
patrimonială de pasiv.
Ajustările pentru depreciere – în cazul bunurilor materiale şi al creanţelor şi ajustări
pentru pierdere de valoare – în cazul activelor financiare şi de trezorerie intervin în exerciţiile
în care se constată o reducere reversibilă (provizorie) a valorii activelor menţionate. Ele
corectează, prin scădere, valoarea de intrare (contabilă) a activelor financiare, stocurilor,
creanţelor şi a activelor de trezorerie şi, prin conţinutul lor, ele reprezintă o sursă de
autofinanţare până la reluarea lor la venituri, deci sunt structuri patrimoniale de pasiv.
Reluarea la venituri a acestor ajustări provizorii constituite se face fie în momentul
scoaterii din evidenţă a elementelor patrimoniale la care se referă (la ieșirea lor din
patrimoniu), fie în momentul în care se constată că deprecierea constatată iniţial s-a diminuat
sau chiar nu se mai manifestă.
Evaluarea la ieşirea din patrimoniu a imobilizărilor. O imobilizare poate ieşi din
patrimoniu prin cedare sau casare, atunci când niciun beneficiu economic viitor nu mai este
aşteptat din utilizarea sa ulterioară. Cedarea sau casarea poate avea loc, fie la sfârşitul duratei
de utilizare, fie mai înainte. În principiu, la ieşirea din patrimoniu, imobilizările se evaluează
la valoarea contabilă de intrare sau rezultată în urma unei reevaluări.
Evaluarea la ieşirea din patrimoniu a stocurilor şi a investiţiilor pe termen scurt. La
ieşirea din patrimoniu, stocurile din aceeaşi categorie şi toate elementele fungibile, precum şi
investiţiile financiare pe termen scurt (cu excepţia depozitelor bancare pe termen scurt) se
evaluează la costul de achiziţie sau la costul de producţie calculat prin aplicarea uneia dintre
următoarele metode:

1. Metoda „costului mediu ponderat” (CMP)

Costul mediu ponderat se poate calcula fie după fiecare intrare, fie periodic (perioada
de calcul nu trebuie să depăşească durata medie de stocare) ca medie ponderată a costurilor
elementelor aflate în stoc la începutul perioadei şi a costului elementelor produse sau
cumpărate în timpul perioadei, după formula următoare:
n
∑ Qi p i
i=1
CMP = n
∑ Qi
i =1

unde:
6
O.M.F.P. nr. 1802/2014 pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situaţiile financiare anuale
individuale şi situaţiile financiare consolidate, Secţiunea 1.2 Definiţii
 Qi = cantitatea aferentă stocului din lotul i;
Pi = preţul unitar aferent stocului din lotul i;
n = numărul loturilor.

2. Metoda „primei intrări – primei ieşiri” (FIFO)

Potrivit acestei metode, evaluarea ieşirilor din stoc se face la costul de achiziţie sau de
producţie al primei intrări (lot). Pe măsura epuizării lotului, bunurile ieşite din gestiune se
evaluează la costul de achiziţie sau de producţie al lotului următor, în ordine cronologică;

3. Metoda „ultimei intrări – primei ieşiri” (LIFO)

Evaluarea ieşirilor din stoc prin metoda „ultimei intrări – primei ieşiri” (LIFO), se face
la costul de achiziţie sau de producţie al ultimei intrări (lot). Pe măsura epuizării lotului,
bunurile ieşite din gestiune se evaluează la costul de achiziţie sau de producţie al lotului
anterior, în ordine cronologică.
Costul stocurilor care nu sunt de obicei fungibile (bunurile fungibile sunt cele care nu
se pot distinge în mod substanţial unele de altele, indiferent de natura lor) şi al acelor bunuri
sau servicii produse şi destinate unor comenzi distincte sunt evaluate la ieşirea din patrimoniu
prin metoda identificării specifice a costurilor individuale.
Dacă s-a adoptat metoda costului standard, stocurile vor fi evaluate la ieşire din
patrimoniu la costul standard corectat cu diferenţele de preţ repartizate asupra valorii
bunurilor ieşite calculate pe baza unui coeficient de repartizare. Coeficientul se determină ca
raport între suma dintre soldului iniţial al diferenţelor de preţ plus diferenţele de preţ aferente
intrărilor în cursul perioadei, cumulat de la începutul exerciţiului financiar până la finele
perioadei de referinţă şi suma dintre soldul iniţial al stocurilor la preţ de înregistrare plus
valoarea intrărilor în cursul perioadei la preţ de înregistrare, cumulat de la începutul
exerciţiului financiar până la finele perioadei de referinţă. Coeficientul astfel determinat se
înmulţeşte cu valoarea bunurilor ieşite din gestiune la preţ de înregistrare (cost standard).
În cazul adoptării metodei preţului cu amănuntul costul mărfurilor vândute (costul
stabilit la ieşirea din patrimoniu) se calculează după deducerea marjei brute comerciale din
preţul de vânzare al mărfurilor respective.

2.2. Evaluarea periodică

Evaluarea periodică se efectuează în două momente principale ale circuitului contabil,

generat de operaţiile economice: evaluarea la inventar şi evaluarea la data bilanţului.

Evaluarea la inventar a elementelor patrimoniale

Inventarierea patrimoniului reprezintă ansamblul operaţiilor prin care se constată

existenţa (constatare faptică) tuturor elementelor de activ şi de pasiv, cantitativ - valoric sau
numai valoric, după caz, în patrimoniul entităţii economice la data la care acesta se
efectuează.
Inventarierea are ca scop principal stabilirea situaţiei reale a patrimoniului fiecărei
entităţi şi cuprinde toate elementele patrimoniale, precum şi bunurile şi valorile deţinute cu
orice titlu, aparţinând altor persoane fizice sau juridice, în vederea întocmirii bilanţului care
trebuie să asigure o imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a
rezultatelor obţinute.
Importanţa inventarierii constă în următoarele aspecte:
 - asigură determinarea reală a elementelor patrimoniale evidenţiate care are drept
consecinţă calcularea corectă a indicatorilor economici furnizaţi de contabilitate (producţia
finită, producţia în curs de execuţie, cheltuieli, venituri şi rezultate etc.);
- facilitează efectuarea unui control asupra integrităţii şi gestionării patrimoniului
întreprinderii, constatându-se şi descoperindu-se neregulile (furturi, delapidări, păstrarea şi
manipularea necorespunzătoare a bunurilor, etc.), permiţând astfel stabilirea răspunderilor şi
luarea măsurilor necesare împotriva celor vinovaţi.
Entităţile economice au obligaţia legală de a efectua inventarierea patrimoniului cel
puţin o dată pe an pe parcursul funcţionării lor, respectiv înaintea întocmirii situaţiilor
financiare anuale.
Pe lângă această latură cantitativă a inventarierii patrimoniului, prezintă importanţă la
fel de mare şi aspectul calitativ al inventarierii, ca etapă obligatorie înainte de întocmirea
situaţiilor financiare anuale. Practic, inventarierea calitativă a patrimoniului constă în
evaluarea elementelor patrimoniale inventariate, a căror existenţă a fost constatată faptic cu
scopul de a stabili valoarea la care acestea vor fi recunoscute în bilanţ.
Valoarea stabilită cu ocazia inventarierii pentru fiecare element de activ, datorii şi
capitaluri proprii poartă denumirea de valoare de inventar. Aceste valori se înscriu în listele
de inventariere (vezi Capitolul IX: Inventarierea patrimoniului în contabilitate).
La stabilirea valorii de inventar a bunurilor se va aplica principiul prudenţei, ceea ce
înseamnă că se impune luare în considerare a tuturor ajustărilor de valoare cauzate de
deprecierea sau pierderea de valoare a acestora.
În consecinţă, diferenţele constate în minus între valoarea de inventar (mai mică) şi
valoarea contabilă (mai mare) în cazul elementelor de natura activelor evaluate la cost, se
evidenţiază distinct în contabilitate prin constituirea unei ajustări de valoare, elementele de
activ la care se referă menţinându-se la valoare de intrare.
Mărimea ajustării de valoare în cazul stocurilor se determină ţinând cont de
următoarea precizare a reglementărilor în vigoare: "în cazul în care valoarea contabilă a
stocurilor este mai mare decât valoarea de inventar, valoarea stocurilor se diminuează până la
valoarea realizabilă netă prin înregistrarea unei ajustări pentru depreciere…. prin valoarea
realizabilă netă se înţelege preţul de vânzare estimat care ar putea fi obţinut pe parcursul
desfăşurării normale a activităţii, minus costurile estimate pentru finalizarea bunului, atunci
când este cazul, şi costurile estimate necesare vânzării”7.
Pentru stabilirea mărimii pierderii de valoare în cazul titlurilor pe termen scurt, acţiuni
şi alte investiţii financiare, admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată, se ia ca valoare
de referinţă valoarea de cotaţie din ultima zi de tranzacţionare, în timp ce pentru cele
netranzacţionate, diferenţele de valoare se stabilesc plecând de la costul istoric. La fel se
procedează şi în cazul acţiunilor şi altor investiţii financiare pe termen lung, a căror ajustare
pentru pierdere de valoare se determină relativ la costul istoric al acestora.
Diferenţele constatate în minus în cazul inventarierii activelor imobilizate corporale
şi necorporale vor fi reflectate în contabilitate fie prin înregistrarea unei amortizări
suplimentare, dacă deprecierea constatată (valoare de inventar mai mică decât valoarea
contabilă) are caracter ireversibil sau prin constituirea sau suplimentarea ajustărilor pentru
depreciere, dacă deprecierea constatată are un caracter reversibil. Pot exista şi situaţii în care
comisia de inventariere constată faptul că o pierdere din depreciere recunoscută în perioadele
anterioare pentru o imobilizare necorporală sau corporală nu mai există sau s-a diminuat (este
vorba bineînţeles de deprecieri reversibile). Această evaluare, a cărei consecinţă este reluarea
la venituri a deprecierilor înregistrate în conturile de ajustări se bazează pe o serie de

7
O.M.F.P. nr. 1802/2014 pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situaţiile financiare anuale
individuale şi situaţiile financiare consolidate, Secţiunea 3.2 Evaluarea la inventar şi prezentarea elementelor în
bilanţ
informaţii externe şi interne, la care comisia de inventariere a avut acces, precum: valoarea de
piaţă a imobilizărilor similare care a înregistrat o creştere semnificativă, se estimează faptul
că, în viitor, se pot produce modificări cu efect favorabil asupra entităţii în mediul tehnologic,
comercial, economic sau juridic în care entitatea îşi desfăşoară activitatea sau pe piaţa căreia îi
este dedicat activul respectiv, raportările interne demontează faptul că o imobilizare
economică va avea o performanţă economică semnificativ mai bună decât s-a prevăzut iniţial.
Evaluarea la inventar a creanţelor şi datoriilor se face valoarea lor probabilă de
încasare sau de plată. Dacă se constată diferenţe în minus între valoarea de inventar şi
valoarea contabilă a creanţelor, această diferenţa va fi înregistrată pe seama ajustărilor pentru
deprecierea creanţelor.
Pentru elementele de natura datoriilor, diferenţele constatate în plus între valoarea de
inventar (mai mare) şi valoarea contabilă (mai mică) se reflectă în contabilitate prin creşterea
valorii datoriilor pentru care s-au stabilit aceste diferenţe.

Evaluarea elementelor patrimoniale la data bilanţului

Reflectarea în situaţiile financiare a activelor pentru care s-au înregistrat deprecieri sau
pierderi de valoare, permanente sau temporare, se face la valoarea netă contabilă, adică la
valoarea de intrare în patrimoniu corectată cu valoarea ajustărilor, după relaţia:

Valoare netă = Valoare de - Ajustări - Ajustări

contabilă intrare în permanente provizorii
patrimoniu (amortizare)
(sau reevaluată,
dacă este cazul)

Creanţele şi datoriile exprimate în valută, precum şi cele exprimate în lei în funcţie de

cursul unei valute se face la cursul de schimb valutar comunicat de Banca Naţională a
României (B.N.R.) la data închiderii exerciţiului financiar, respectiv 31 decembrie. De
acelaşi tratament contabil vor beneficia şi disponibilităţile băneşti în valută.
La fiecare dată a bilanţului se vor înregistra, deci, diferenţe de curs valutar fie pe
seama veniturilor financiare, atunci când diferenţele constatate sunt favorabile, fie pe seama
cheltuielilor financiare, atunci când acestea sunt nefavorabile. Diferenţele se stabilesc prin
compararea cursului de schimb de la data bilanţului, comunicat de B.N.R. şi cursul de schimb
de la data înregistrării creanţelor, datoriilor sau disponibilităţilor în valută.
Capitalurile proprii vor fi prezentate în bilanţ la valorile din contabilitate, respectiv
valoarea lor nominală.