MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII

AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STAT „ALECU RUSSO” DIN BĂLȚI
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE
CATEDRA DE DREPT

ACȚIUNEA TRIDIMENSIONALĂ A DREPTULUI

TEZĂ DE LICENȚĂ

Autor:
Nicolau Maxim
Studentul grupei DR42Z
___________________
Conducător științific:
Botnari Elena
dr., conf. univ.
___________________

BĂLȚI – 2020
Discutată și recomandată pentru susținere
la Ședința Catedrei de Drept din _____________________________
proces-verbal nr.________________ din_______________________
Șef Catedră, Ina ODINOKAIA ______________________________
conf. univ., dr.

2
 CUPRINS
LISTA ABREVIERILOR............................................................................................................4
INTRODUCERE...........................................................................................................................5

CAPITOLUL I – ANALIZA NORMEI JURIDICE ÎN CALITATE DE ELEMENT

FUNDAMENTAL AL ACȚIUNII TRIDIMENSIONALE A DREPTULUI ...........................8
1.1. Considerații generale privind norma juridică ......................................................................8
1.2. Structura normei juridice....................................................................................................15
1.3. Importanța normei juridice în procesul de aplicare a dreptului...........................................22

CAPITOLUL II – APLICAREA TRIDIMENSIONALĂ A DREPTULUI: TIMP, SPAȚIU

ȘI ASUPRA PERSOANELOR...................................................................................................26
2.1.Principiile și mecanismul de acțiune în timp a normelor de drept.....................................26
2.2.Principiile și mecanismul de acțiune în spațiu a normelor de drept...................................32
2.3. Noțiuni generale și concepte speciale privind acțiunea normelor de drept asupra
persoanelor.........................................................................................................................47
CONCLUZII ȘI RECOMANDARI...........................................................................................61
BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................................65

3
 LISTA ABREVIERILOR
1. RM – Republica Moldova.
2. MO – Monitorul Oficial.
3. CSJ – Curtea Supremă de Justiție.
4. CNF – Clauza națiunii celei mai favorizate.
5. CEDO - Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
fundamentale.
6. CPC – Codul de procedură civilă.

4
 INTRODUCERE

Actualitatea și importanța problemei abordate. Rațiunea adoptării normelor de drept este

fundamentată pe transpunerea în viaţă a prevederilor lor. Adoptînd un act normativ, legiuitorul
urmăreşte scopul ca normele juridice ce se conţin în el să producă efecte juridice, adică să
contribuie la reglementarea mai eficientă a relaţiilor sociale respective, să asigure garanţii acestor
relaţii, să protejeze anumite valori sociale etc. În caz contrar, normele juridice şi-ar pierde sensul
şi menirea lor socială. Astfel, o importanţă primordială o are acţiunea normelor juridice, o acțiune
tridimensională, în timp, stațiu și asupra persoanelor. Analizând normele juridice prin prisma
acţiunii lor, se scoate în evidenţă calitatea esenţială a dreptului, capacitatea acestuia de a influienţa
real asupra activităţii şi comportamentului uman. Astfel, acţiunea dreptului evidenţiează toate
atributele şi calităţile dreptului ce determină capacitatea acestuia de a influienţa comportamentul
subiecţilor sociali. Actualitatea problematicii acţiunii spaţio-temporale a normei juridice se
justifică şi prin faptul că obiectul investigaţional nu este static, dat o dată pentru totdeauna, ci se
află într-un flux continuu, e supus unor schimbări permanente, evoluează şi se adaptează la
evoluţia societăţii, îşi schimbă instrumentele conceptuale. Aceasta ne obligă să-l reevaluăm, să-l
revizuim şi să-l completăm permanent. În acest sens, la moment, sistemul de drept național suportă
o serie de modificări esențiale, cum ar fi: dreptul civil, processual civil, processual penal,
administrative.
Scopul și obiectivele tezei. Orice cercetare presupune un scop, o idee directoare, o rațiune,
spre analiza căreia este îndreptat efortul depus de subiectul cunoașterii. Scopul este un atribut
inerent al unei analize teoretice și empirice a unui concept, a unui fenomen. Scopul prezentei
lucrări presupune analiza fenomenului aplicării dreptului prin prisma acțiunii sale tridimensionale:
timp spațiu, subiecți/destinatarii normelor. Lucrarea presupune demararea cercetărilor cu analiza
componentei de bază a dreptului și anume – a normei de drept, cercetarea continuînd cu
identificarea și analiza principiilor, procedurilor de aplicare a dreptului în timp, spațiu și asupra
persoanelor cât și a excepțiilor de la regulile enunțate.
Pentru realizarea eficientă a scopului propus, am stabilit o serie de obiective:
1. analiza esenței, noțiunii, trăsăturilor și structurii normei de drept în calitate de element de bază
a dreptului;
2. determinarea limitelor, domeniilor şi coordonatelor de acţiune a dreptului, în general, şi a
normelor juridice, în special;
3. stabilirea particularităţilor spaţiale, temporale și personale de aplicare a dreptului;

5
4. analiza principiilor şi regulilor fundamentale care guvernează intrarea în vigoare şi acţiunea
efectivă a normelor juridice;
5. stabilirea modalităţilor şi particularităţilor ieşirii din vigoare a normelor juridice şi a încetării
efectelor juridice ale acestora;
6. identificarea spaţiului juridic şi principiilor fundamentale de acţiune spaţială a normelor
juridice;
7. analiza excepțiilor de la aplicarea normelor de drept în timp, stațiu și asupra persoanelor.
Gradul de investigație a temei. Reieșind din specificul tematicii cercetării, prezenta lucrare
se axează mai mult pe utilizare în calitate de surse de informație, a actelor normative care
reglementează nemijlocit aspectele spațial, temporal și personal de aplicare a dreptului. La caz
putem releva atât acte normative specializate în materie cum ar fi Legea nr.100 din 22-12-2017 cu
privire la actele normative, cât și alte acte normative ca: Codul civil, Codul de procedură civilă,
Codul penal, Codul de procedură penală, Codul administrativ, acte normative care conțin fiecare
în parte norme speciale privind aplicabilitatea în timp, asupra unor anumite categorii de subiecți
de drept. Pentru analiza conceptuală, teoretică a tematicii lucrării am utilizat doctrina de
specialitate juridică din RM, Federația Rusă, România (Ceterchi I., Craiovan I. Introducere în teoria
generală a dreptului. Bucureşti; Negru B. Negru A., Teoria generală a dreptului şi statului), pentru a
identifica concepțiile cele mai raționale în materia aplicabilității dreptului.
Suportul metodologic și teoretico-științific al lucrării.
Metoda logică prin prisma procedeelor de bază ale logicii – deducția și inducția, și anume,
am efectuat o analiză pornind de la concept general cum ar fi norma juridică, aplicarea dreptului
și definitivînd cu identificarea și analiza de concept special ca aplicarea normelor de drept în timp,
spațiu, asupra persoanelor, identificarea excepțiilor de la regulile de aplicabiltate temporală,
spațială și personal a dreptului. Astfel, prin prisma procedeelor logicii am realizat analiză de la
idei generale la concept special și invers;
Metoda sistemică sistemică a fost utilizată în cadrul studierii problematicii spaţio-
temporalităţii și personalității dreptului, a modalităţilor, a exigenţelor şi a principiilor
fundamentale care guvernează această materie. Suplimentar, în baza metodei sistemice am supus
analizei elemenul structural de bază a sistemului dreptului și anume, norma de drept;
Metoda comparative am utilizat-o la determinarea modalităţilor de acţiune
tridimensională a normelor juridice în diverse ramuri ale dreptului national, comparînd concepțiile
autorilor naționali în materia aplicării dreptului cu pozițiile în domeniu a doctrinarilor români, ruși;
Metoda dinamică, utilizată în cercetarea evoluţiei acţiunii normelor juridice în timp,
spaţiu și asupra persoanelor prin prisma faptului că, dreptul reprezintă un organism viu, în continua
evoluție.
6
 Noutatea științifică a rezultatelor obținute. Norma juridică, ca celulă fundamentală a
dreptului, are ciclul ei propriu de viaţă: este creată de un legiuitor intrînd în vigoare, produce efecte
juridice fiind aplicată efectiv efectiv pe un teritoriu anumit, asupra unor subiecți de drept şi iese
din vigoare, dat fiind faptul că nu mai poate sau nu mai are ce reglementa, pentru că acele condiţii,
care au generat-o, au dispărut. Noutatea științifică a rezultatelor prezentei lucrări rezultă din faptul
că, am efectuat un studiu detaliat a conceptelor ştiinţifice autohtone pe problema investigată, a
normei juridice ca element fundamental al ordinii de drept și a aplicabilității tridimensionale a
acsteia în sistemul de drept intern al RM cât și identificarea și analiza unor excepții de la regula
aplicabilității normei de drept ân timp, spațiu și asupra persoanelor, anume la etapa actuală a
evoluției sistemului normativ al RM.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă a lucrării. Importanța problematicii acţiunii
spaţio-temporale a normei juridice se justifică şi prin faptul că obiectul investigaţional nu este
static, dat o dată pentru totdeauna, ci se află într-un flux continuu, e supus unor schimbări
permanente, evoluează şi se adaptează la evoluţia societăţii, îşi schimbă instrumentele conceptuale.
Aceasta ne obligă să-l reevaluăm, să-l revizuim şi să-l completăm permanent. Argumentele
invocate prezintă un suport esenţial pentru iniţierea studiului ştiinţific privind acţiunea în timp şi
spaţiu a normelor juridice. Valorificarea studiului teoretic menţionat, incontestabil, va avea o
semnificaţie praxiologică în edificarea statului de drept. Problemele identificate : interacţiunea
dintre timpul juridic şi spaţiul juridic, acţiunea normelor juridice în timp şi în spaţiu, depistarea şi
rezolvarea coliziilor spaţio-temporale a normelor juridice vor fi posibil de soluţionat cu succes,
atât în aspect normativ, cât şi în aspect organizaţional şi funcţional şi vor contribui la ridicarea
eficienţei şi randamentului funcţional al sistemului de drept în Republica Moldova.
Sumarul compartimentelor tezei. Cercetarea tematicii prezentei lucrări este structurată în
două capitole care presupun un studiu realizat de la concepte și noțiuni generale, de bază,
continuată cu tranziția la studierea de concepte speciale. Capitolul I este dedicat analizei normei
juridice în calitate de element fundamental al acțiunii tridimensionale a dreptului prin definirea
normei juridice ca element structural fundamental al dreptului, analiza structurii normei juridice și
stabilirea importanței normei juridice în procesul de aplicare a dreptului. CAPITOLUL II conține
o analiză a principiilor și mecanismului de aplicare tridimensională a dreptului, și anume, de
aplicare în timp, spațiu și asupra persoanelor, identificînd și analizînd principiile generale de
aplicare a normelor de drept în timp, spațiu și asupra persoanelor cât și a excepțiilor de la aplicarea
tridimensională a dreptului.

7
 CAPITOLUL I – ANALIZA NORMEI JURIDICE ÎN CALITATE DE
ELEMENT FUNDAMENTAL AL ACȚIUNII TRIDIMENSIONALE A
DREPTULUI
1.1. Considerații generale privind norma juridică
Conceptul de aplicarea dreptului reprezintă forma juridică prin intermediul căreia se
realizează dreptul cu ajutorul organelor de stat competente, formă cu implicaţii juridice deosebit
de variate, cu multiple aspecte teoretice şi tehnice. Aplicarea dreptului se referă la activităţile de
realizare a dreptului, anumite activităţi care au diverse forme juridice şi necesită o anumită
procedură1. Autoritățile publice, desfăşoară o activitate specifică, jucând un rol foarte important
în asigurarea realizării prevederilor dreptului. Organele statului îndeplinesc prevederile normative
şi asigură îndeplinirea şi respectarea normelor juridice de către cetăţeni şi organizaţiile sociale, de
toate subiectele de drept, aplicând la nevoie sancţiuni juridice2. Această aplicare a dreptului poate
fi caracterizată ca activitatea de practică în cursul căreia organele de stat înfăptuiesc prevederile
normelor juridice, acţionând ca titulari ai autorităţii de stat; constituie un aspect, o formă a
activităţii statale care se desfăşoară în fome juridice oficiale, stabilite prin acte normative.
Elementul fundamental al dreptului este norma juridică. Cuvântul normă, etimologic și de
drept, poate avea mai multe semnificaţii şi sinonime parţiale precum regulă, model, reglementare,
standard, lege. Conceptul de normă se referă la regulile care reglementează comportamentul
uman, de unde rezultă că este o normă socială. Sistemul normelor sociale are în conţinutul său un
ansamblu de norme format din normele sociale, normele de drept, normele morale, normele
religioase şi normele politice, în funcţie de relaţiile sociale vizate. Norma juridică poate fi
considerată astfel un fenomen natural şi obligatoriu în orice grup sau comunitate în care indivizii
participă pe baza unor legături de solidaritate dar îşi şi coordonează acţiunile către un scop social
specific. Evoluţia societăţii umane a confirmat dictonul latin – ubi societas ibi ius3. Orice societate
are nevoie de reguli de drept pentru a se putea constitui şi funcţiona deoarece cetăţenii au obligaţia
de a convieţui într-un mediu responsabil pentru buna dezvoltare a comunităţii respective.
Norma juridică este elementul de bază al ordinii de drept, cele două noţiuni aflându-se într-
o relaţie sistematică de la parte la întreg iar din acest motiv definirea normei juridice este legată
de definirea dreptului obiectv. Normele juridice reglementează raporturile juridice, categoriile
relaţiilor sociale care cuprind drepturi şi obligaţii normate juridic, şi a căror manifestare nu se
produce întâmplător; reprezintă acea categorie a normelor sociale instituite sau recunoscute de stat,

1
Momcilo L., Teoria generală a dreptului, Ediţia a II-a, Bucureşti: Oscar Print, 2006, p.185.
2
Idem, p.186.
3
Unde este societate este şi drept.
8
obligatorii în raporturile dintre subiectele de drept şi aplicate sub garanţia forţei publice în cazul
încălcării lor. Norma juridică ca normă socială presupune o atitudine conştientă şi activă,
concretizată prin alegerea unui anumit tip de comportament. Ordinea socială nu se rezumă doar la
ordinea de drept fiind mai mult decât guvernarea legii, privind activităţile şi relaţiile fără
contingenţă cu ordinea de drept. Ca regulă de conduită socială, norma juridică vizează exclusiv
relaţiile dintre oameni, fără a se putea manifesta relaţii juridice în cadrul regnului animal sau între
om şi obiecte. Relaţiile oamenilor cu lumea obiectelor pot avea implicaţii juridice prin ceea ce
afectează interesele sociale care derivă din aceste relaţii, dar nu pot fi ca atare relaţii juridice şi
implicit, relaţii sociale.
Deşi există diversitate de puncte de vedere în formularea definiţiilor date normei juridice,
se observă că acestea conţin totuşi aceleaşi elemente şi anume: sunt specie a normelor sociale, sunt
reguli de conduită şi reprezintă un element constitutiv al dreptului, sunt instituite de puterea publică
sau recunoscută de aceasta, respectarea lor este asigurată prin conştiinţă juridică, iar la nevoie, prin
forţa de constrângere a statului.
Norma juridică poate fi definită ca fiind o regulă socială de comportament, caracterizată
prin generalitate, impersonalitate şi obligativitate, instituită sau recunoscută de autoritatea publică
iar nerespectarea ei este sancţionată de către forţa de constrângere specializată a statului. În
general, cuvântul “normă” este echivalent cu cel de regulă, definiţia normei fiind făcută prin
referire la regula de conduită. Utilizăm formularea de “regulă de conduită” atunci când ne referim
la conţinutul normei de drept, deşi norma juridică are un conţinut mult mai bogat decât regula de
conduită propriu-zisă. Este vorba, deci, de o regulă de conduită care stabileşte comportamentul
care trebuie urmat în raporturile dintre oameni sau între raporturile dintre oameni şi societate.
Norma juridică este o formă de manifestare generală a ideii de drept încadrată în totalitatea
structurală pe care o reprezintă dreptul. Definiţia normei juridice este deci una explicativă şi
porneşte de la trăsăturile sale esenţiale, iar nu de la esenţă: norma juridică este o regulă de conduită
cu caracter general şi obligatoriu, elaborată sau recunoscută de puterea de stat, în scopul asigurării
ordinii sociale, ce poate fi adusă la îndeplinire , la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
Norma juridică este acea normă socială ce conţine o regulă de conduită, stabilită sau
autorizată (sancţionată) de stat, menită să reglementeze cele mai importante domenii de activitate
umană şi ocrotită, în caz de necesitate, de forţa coercitivă a statului.4
După părerea lui Dumitru Baltag şi Alexei Guţu „norma juridică, ca element constitutiv al
dreptului, este o regulă de conduită, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a
căreirespectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului”.5

4
Negru B., Negru A., Teoria generală a dreptului şi statului. Chişinău: Bons Offices, 2006, p.268.
5
Baltag D., Guţu A., Teoria generală a dreptului. Chişinău: Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare”, 2002, p.150.
9
 Nicolae Popa consideră că norma juridică poate fi definită ca o regulă generală şi
obligatorie de conduită, al cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi
adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie, prin constrângere.6
În viziunea lui Ion Dogaru norma juridică este o regulă de conduită generală, impersonală
şi obligatorie, care exprimă voinţa electoratului înfăţişat de organul legislativ, regulă al cărei scop
este de a asigura ordinea socială şi care poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, la nevoie, prin
constrângere.7
Gheorghe Lupu vede în norma juridică regula socială de conduită generală şi obligatorie,
elaborată, recunoscută sau acceptată de către stat şi impusă, dacă este cazul, prin forţa coercitivă a
statului.8
Dumitru Mazilu defineşte norma juridică ca fiind o regulă de conduită generală, tipică,
impersonală şi obligatorie, emisă sau sancţionată de stat, în scopul asigurării ordinii sociale, adusă
la îndeplinire, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.9
Scopul normei juridice este de a asigura convieţuirea socială orientînd comportamentul
oamenilor în direcţia promovării şi consolidării relaţiilor sociale în relaţie directă cu valorile
sociale statornicite în societate. Norma juridică conţine pretenţiile şi exigenţele societăţii faţă de
conduita membrilor săi în relaţiile interumane. Prin intermediul normelor juridice se ordonează
şise reglementează în forme specifice dreptului, aceste relaţii interpersonale, interumane. Norma
juridică constituie sistemul juridic elementar, ea este celula de bază a dreptului şi reprezintă un
etalon, un model de comportament într-o multitudine de situaţii şi cazuri.10
Normele juridice sunt edictate în vederea aplicării lor. Legiuitorul are în vedere, în procesul
elaborării normative, interese sociale majore, urmăreşte să ofere garanţia bunei dezvoltări a
raporturilor interumane, să protejeze valorile sociale. Coordonatele fundamentale ale acţiunii
normelor de drept sunt: timpul, spaţiul şi persoana. În principiu, norma juridică acţionează pe timp
nedeterminat, într-un spaţiu dominat de noţiunea de teritoriu şi asupra unor subiecte care participă
la circuitul juridic în cadrul acestui spaţiu. Analiza acţiunii normei de drept va viza aceste trei
coordonate11.
În ceea ce priveşte normele sociale, puteam spune că normele juridice au anumite trăsături
specifice care nu se regăsesc în caracteristicile celorlalte categorii de norme, trăsături care
individualizează şi permit identificarea normei juridice în cadrul normei sociale. Cum am

6
Popa N. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALLBeck, 2002, p.158.
7
Dogaru I. Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1998, p.144.
8
Lupu Gh., Avornic Gh. Teoria generală a dreptului. Chişinău: Editura Lumina, 1997, p.64.
9
Mazilu D. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL BECK, 2000, p.192.
10
Popa N., op.cit., p.138.
11
Ibidem, p.159.
10
menţionat mai sus, norma juridică este o regulă de conduită generală şi impersonală care este
stabilită şi recunoscută de stat, exprimă voinţa de stat şi a cărei respectare obligatorie este garantată
de forţa coercitivă a statului. Este o regulă de conduită, de comportament a unui individ ce se
manifestă în raportul sau relaţia acestuia cu altcineva (cu un individ, o instituţie, o colectivitate,
etc). Scopul normei juridice constă în a asigura convieţuirea socială pentru a promova şi consolida
relaţiile sociale potrivit idealurilor şi valorilor care guvernează o societate; cu ajutorul normelor se
reglementeză în forme specifice dreptului, relaţiile interumane.
Norma juridică este considerată a fi un fenomen natural şi obligatoriu în orice comunitate
sau instituţie umană după cum afirmă J. Masquelin. După Georgio del Vecchio şi Alex Weill,
trăsăturile normei juridice sunt bilateralitatea şi generalitatea, impersonalitatea şi permanenţa şi
are un caracter coercitiv, statal şi abstract.
Pentru a clarifica toate aspectele conceptului de normă juridică, este necesară precizarea
caracteristicilor acesteia. 1) Norma juridică are un caracter general. Regula de conduită prescrisă
de normă este o regulă tipică, menită să se aplice la un număr nedefinit de cazuri. Ea nu-şi
realizează scopul prin aplicarea ei o singură dată sau întrun număr limitat de cazuri. Ea se aplică
în toate cazurile descrise în ipoteza sa, iar atunci cînd împrejurările descrise în ipoteză nu se ivesc,
norma respectivă nu se aplică. Caracterul general al normei juridice rezultă din faptul că ea are o
aplicare repetată, în cazuri nelimitate.12
Conduita tipică prescrisă de norma juridică stabileşte drepturile şi obligaţiile participanţilor
la viaţa juridică, ale subiectelor raporturilor juridice, în mod general. Astfel, norma juridică devine
un criteriu unic de îndrumare şi apreciere a conduitei oamenilor, un veritabil etalon sau standard,
în funcţie de care o anumită conduită este definită ca fiind licită sau ilicită.13
Norma juridică are un caracter general, deoarece se aplică pe întreg teritoriul ţării. Evident,
sunt şi norme care se referă la anumite zone, cum sunt cele din zona de frontieră sau din zonele
libere etc. Aceasta nu este de natură să pună sub semnul întrebării caracterul de generalitate al
normei juridice, întrucît ea are caracter general şi în zonele la care ne referim, iar orice cetăţean al
ţării, avînd o relaţie cu zonele respective, este obligat să-i respecte prescripţiunile. Norma juridică
nu are în vedere un caz întîmplător, ci are în vedere o generalitate de relaţii şi o medie de
comportament.14 Este important să subliniem că şi legiuitorul a considerat necesar de a reflecta în
legislaţie această trăsătură a normei juridice. Astfel, caracterul general al actului legislativ este
prevăzut în art.2 și 4 din Legea RM privind actele normative nr.100 din 22-12-2017 15 (2) Actul
normativ presupune un act juridic adoptat, aprobat sau emis de o autoritate publică, care are

12
Ceterchi I., Craiovan I. Introducere în teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL BECK, 1993, p.35.
13
Negru B. Negru A., Teoria generală a dreptului şi statului. Chişinău: Bons Offices, 2006, p.150.
14
Mazilu D. Teoria generală a dreptului. - Bucureşti: ALL BECK, 2000, p.189.
15
Publicat: 12-01-2018 în Monitorul Oficial Nr. 7-17 art.34.
11
caracter public, obligatoriu, general şi impersonal și care stabileşte, modifică ori abrogă norme
juridice care reglementează naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice şi care sînt
aplicabile unui număr nedeterminat de situaţii identice. (4) Actul normativ are caracter public,
obligatoriu, general şi impersonal. Prevederile actului normativ sînt executorii, opozabile tuturor
subiecţilor de drept şi, în caz de necesitate, sînt impuse prin forţa de constrîngere a statului.
Norma juridică prescrie o conduită tipică. În strînsă legătură cu caracterul general al normei
juridice este faptul că ea prescrie o conduită tipică.16 Ca model, de conduită, norma juridică
urmăreşte o reducere, o egalizare a relaţiilor sociale şi izolarea, neconsiderarea diferenţelor
individuale nesemnificative.17 Unii autori atrag atenţia asupra faptului că scopul normei juridice
este să se aplice la o sumă nedeterminată de acte analoage sau la un număr nedefinit de cazuri.
Norma juridică devine un criteriu de apreciere a conduitei oamenilor, un etalon, un standard,
funcţie de care o anumită conduită este definită ca licită sau ilicită. Subordonarea faţă de conduita
tip prevăzută în norma juridică reprezintă o cale importantă de realizare a socializării individului,
de învăţare a modului de existenţă. Caracterul tipic al normei juridice constă în formarea unui tip
de conduită uniform şi a unei codificări a acţiunii umane. Caracterul tipic al conduitei prescrise
constă în faptul că reţine doar trunchiul comun, ceea ce este caracteristic unei situaţii şi nu
aspectele individuale.18 Desigur, dreptul va putea stabili cu exactitate (şi, deci, cu eficacitate)
principiile formalizate ale convieţuirii sociale, dacă va lua în considerare, cu ocazia fixării
variantelor de comportament, a tipului de conduită, mecanismele psihologice complexe implicate
în procesul devenirii socialumane a individului, a cooperării lui în societate.19
Norma juridică are un caracter impersonal. Norma juridică nu se adresează unei persoane
anume. Ea se aplică tuturor persoanelor ce se află în situaţiile şi condiţiile precizate în ipoteza sa.20
Deşi oamenii sunt diferiţi, deosebindu-se – în multe privinţe – unul de celălalt, norma juridică se
aplică tuturor, cerîndu-le tuturor şi fiecăruia, în parte, să se supună conduitei prescrise.21 Caracterul
impersonal nu înseamnă că fiecare normă vizează în mod absolut pe toţi membri unei societăţi.
Unele norme juridice se adresează tuturor cetăţenilor (precum normele juridice constituţionale),
alte norme juridice vizează numai o anumită categorie de persoane precum: elevi, studenţi,
pensionari, funcţionari, proprietari etc22. Ceea ce trebuie precizat este faptul că înăuntrul unei
dintre aceste categorii de persoane norma juridică se aplică tuturor, fără excepţie. De aceea spunem

16
Mazilu D. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL BECK, 2000, p.189.
17
Popa N., op.cit., p.172.
18
Ibidem p.172.
19
Baltag D, Guţu A., op.cit, p.152.
20
Bădescu M. Concepte fundamentale în teoria şi filosofia dreptului. Teoria normei juridice. - Bucureşti: Lumina
Lex, 2004, p.12.
21
Mazilu D. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL BECK, 2000, p.190.
22
Bădescu M., op.cit., p.12.
12
că ea este impersonală şi nu este, prin urmare, personală, elaborată pentru o anume persoană. În
legătură cu caracterul impersonal al normei juridice trebuie să precizăm că există norme juridice
ce reglementează conduita unor organe unipersonale precum: Preşedintele ţării, Procurorul
general, Primul ministru etc.23 În mod legitim se pune întrebarea dacă aceste norme de drept îşi
mai păstrează caracterul impersonal. Răspunsul este pozitiv. Aceste norme îşi păstrează caracterul
impersonal, deoarece nu se are în vedere persoana care la un anumit moment ocupă funcţia, ci
funcţia ca atare. Aceste norme, aşadar, vizează instituţia, ele se aplică de o manieră permanentă,
fără considerarea persoanelor care compun aceste organe.24
Norma juridică este emisă sau sancţionată de stat. Dacă regulile obiceiuluis-au conturat în
decursultimpului, pe baza tradiţiilor, ca o legislaţie proprie pe care societatea şi-o dă ei însăşipentru
ca să trăiască şi să se dezvolte, sau, dacă normele morale sunt reguli convenite de colectivitate,
normele juridice sunt reguli de conduită emise sau sancţionate de către autoritatea publică investită
cu puterea de a face legi. O regulă de conduită pentru a deveni normă juridică trebuie emisă sau
sancţionată potrivit unor reguli precise, a căror nerespectare face imposibilă calificarea acelei
reguli drept normă cu caracter public. Unii autori nu mai stăruie asupra acestei trăsături a normei
juridice, considerînd-o subînţeleasă. Este adevărat că, din momentul în care definim dreptul, îi
recunoaştem această caracteristică, care îl distinge de morală, de obicei etc. Totuşi, atunci cînd
definim chiar celula sa de bază, care este norma juridică, nu putem omite tocmai modalitatea prin
care o regulă socială nejuridică, devine normă de drept.25
Norma juridică are un caracter obligatoriu. Caracterul obligatoriu al normelor juridice este
una dintre cele mai importante trăsături ale normei juridice.26 Din cele mai vechi timpuri, s-a
observat cât de important este caracterul obligatoriu al normei pentru transpunerea dispoziţiilor
sale în viaţă. După Sofocle - fără susceptibilitatea survenirii pedepsei, nu vor fi respectate legile.
La rîndul său, Platon sublinia că este de aşteptat ca cel pedepsit pe bună dreptate sau să devină mai
bun prin propria sa pedeapsă, sau să fie exemplu pentru alţii. Dar, poate cel mai complet a surprins
însemnătatea obligativităţii normei juridice, William Shakespeare, care constata că, acolo unde
încetează vigoarea legilor şi autoritatea apărătorilor ei nu poate exista nici libertate şi nici siguranţă
pentru nimeni27. În literatură s-a subliniat argumentat că, prin caracterul ei obligatoriu, norma
juridică ocupă un loc primordial în sistemul normelor sociale, ea avînd o influenţă recunoscută
asupra mentalităţilor şi chiar asupra moralei fiecăruia. Dacă normele juridice n-ar fi obligatorii, nu
ar exista certitudinea că în societate se va instaura ordinea socială dorită de legiuitor. Norma

23
Bădescu M., op.cit., p.12.
24
Ibidem, p.13.
25
Mazilu D., op.cit. 191.
26
Bădescu M., op.cit., p14.
27
Mazilu D., op.cit. p.192
13
juridică, conţinînd prevederi care nu pot fi lăsate la liberul arbitru al subiectului, nu reprezintă o
indicaţie, o rugăminte, o doleanţă a legiuitorului în legătură cu un anumit comportament. Ea este
o poruncă, un ordin, o dispoziţie obligatorie. Obligativitatea imperativului juridic presupune un
character imperativ în domeniul dreptului public – penal, administrativ şi coboară pînă la permisiv
în materia dreptul privat – civil, comercial. Altfel spus, obligativitatea normei juridice este dictată
de scopul acesteia: necesitatea asigurării ordinii sociale.28 Caracterul obligatoriu alnormei juridice
este legat de ideea constrîngerii sociale. Aceasta nu înseamnă că regulile de drept nu sunt luate în
consideraţie decît pe baza constrîngerii. Recursul la constrîngere constituie, totuşi, o excepţie. Nu
se poate abuza de constrîngere pentru că astfel se riscă o rezistenţă generală contra legii. Condiţia
de eficacitate a constrîngerii este ca acţiunea umană reglementată să fie, de regulă, realizată
voluntar, constrîngerea fiind o excepţie.29 În baza forței obligatorii a normei de drept, membrii
grupului social au dreptul de a se aştepta la un anumit tip de conduită, unii din partea celorlalţi, în
relaţiile lor interpersonale.30
Caracterul obligativității este unul dintre cele mai importante în identificarea și
caracterizarea normei juridice. Esența și valoarea dreptului anume și constă în reglementarea
obligatorie a relațiilor sociale ce reflectă valorile sociale. În norma juridică se conține o dispoziție
oblgatorie. Ea poate fi exprimată prin două sau mai multe modalități de comportament, însă niciun
potențial subiect nu este în drept să depășească limitele de comportament indicate în normă, sub
riscul de a purta răspundere juridică. Starea de obligativitate ce rezultă din dispoziția normei
juridice urmează a fi aplicată imediat de la intrarea în vigoare a normei juridice și este continuă și
necondiționată. Caracterul obligatoriu se referă la toate normele juridice, indiferent de domeniul
de reglementare și de caracterul dispoziției normei juridice. La fel, caracterul obligatoriu al normei
juridice este reflectat prin constrângerea statală, care, la rândul ei, este doar o excepție și nu o
regulă. Dacă abuzăm de constrângere în asigurarea caracterului obligatoriu al normei juridice,
poate apărea o rezistență socială contra legii, îndeosebi când norma juridică nu reflectă obiectiv
valorile sociale ale societății.31
Norma juridică are un caracter permanent. Potrivit acesteitrăsături, norma juridică se aplică
constant pe toată durata existenţeisale, de la intrarea în vigoare şi pînă la abrogare. Norma juridică
se aplică de fiecare dată cînd condiţiile, pe care le prevede sunt îndeplinite.
Norma juridică are un caracter prescriptiv. Norma juridică stabileşte o anumită comportare,
impune o anumită conduită, constînd dintr-o acţiune sau inacţiune umană, îndreptată într-o

28
Popa N., op.cit, 57
29
Craiovan I., Tratat elementar de teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL Beck, 2001, p.213.
30
Popescu S. Teoria generală a dreptului. - Bucureşti: Lumina Lex, 2000, p.132.
31
Negru A., Teoria generală a dreptului şi statului în definiţii, interpretări, scheme. Note de curs. Chișinău: CEP
USM, 2018, P.104.
14
anumită direcţie, în vederea realizării unui scop. Se poate spune că norma juridică este elementul
constitutiv al dreptului. În ansamblul lor, normele juridice în vigoare alcătuiesc dreptul pozitiv al
societăţii respective.32
În concluzia prezentului compartiment menționăm că, norma juridică este o regulă generală
de conduită, obligatorie şi impersonală instituită prin lege şi a cărei aplicare este asigurată la nevoie
de forţa de constrângere a statului. Dreptul nu poate exista şi nu poate fi explicat în afara realităţii
sale normative, iar oamenii, din moment ce trăiesc în comunitate, ei au nevoie de reguli de
conduită. Starea de anarhie, adică starea în care nu există altă regulă decît bunul plac al fiecăruia,
este imposibilă pentru viaţă. Astfel, ordinea necesară se asigură prin regula de drept, care se
conţine în norma juridică corespunzătoare, normă care are un caracter general, impersonal,
permanent şi obligatoriu, prescrie o conduită tipică şi este emisă sau sancţionată de stat.

1.2. Structura normei juridice

Norma juridică reprezintă vectorul prin intermediul căruia legiuitorul poate comunica cu
subiectul de drept. Conţinutul normei juridice şi conceptul său fac parte din ansamblul de noţiuni
şi categorii ale gândirii juridice prin intermediul cărora este aplicată şi explicată realitatea juridică.
Pentru ca mesajul transmis să poată fi cât mai repede şi mai uşor receptat, este necesar ca norma
juridică să răspundă unor cerinţe de organizare interioară- logica internă a normei. Logica normei
trebuie să ţină cont de logica acţiunii. Legiuitorul va descrie în norma juridică o anumită conduită
cerută subiectului în circumstanţe date şi în legătură cu care este fixată şi o anumită formă de
reacţie (sancţiune).
Cunoscând astfel norma, subiectul va acţiona în conformitate cu conduita prevăzută de
aceasta, va refuza un scop interzis de o prescripţie normativă, abţinându-se de la o acţiune sau,
dimpotrivă, îşi va asuma riscul sancţiunii, eludând prescripţia sau încălcând-o. Toate acestea-
condiţiile, conduita, sancţiunea- alcătuiesc elementele normei juridice denumite şi structura
normei juridice. Structura normei juridice apare ca o lege a legăturii dintre elemente. Această
structură apare atât într-o formă statică, dar şi într-una dinamică, internă sau externă. Norma
juridică, corespunde funcţional, unei comenzi, comportă o finalitate valorică şi este saturată
ideologic, fiind purtătoare de convingeri sociale.
Norma juridică, expresie sintetică a unei reglementări, are atât o alcătuire logico-internă,
cât şi o formă exterioară prin care îşi obiectivează existenţa şi conţinutul pe care-l exprimă- le face
verificabile. De aceea, structura normei juridice poate fi identificată în două planuri de analiză:
intern şi extern. Conţinutul normei juridice are o structură logico-juridică constând din elemente

32
Baltag D, Guţu A., op.cit., p.154.
15
reciproc dependente, indiferent de formularea ei tehnico-legislativă, care are în vedere tocmai
forma exterioară de exprimare a conţinutului său şi încadrarea în textele legislative.
Structura internă a normei de drept este de fapt structura logico-juridică normei, iar
structura externă este structuratehnico-juridică a normei.
Structura logică sau internă reprezintă partea statică, internă şi stabilă a normei juridice şi
are în componenţa sa următoarele trei elemente: ipoteză, dispoziţie şi sancţiune, în conţinutul
cărora se prevăd condiţiile de aplicare, tipul de conduită şi urmările neresepctării şi încălcării
normei, deci, o structură trihotomică.
Ipoteza descrie împrejurările în care devine aplicabilă regula de drept ce formează
conţinutul normei juridice. Ipoteza prefigurează abstract acele activităţi umane care, intrând în
tiparul normei juridice devin fapte juridice. Ipoteza normei de drept descrie împrejurările în care
intră în acţiune dispoziţia sau sancţiunea normei. Poate fi definită calitatea subiectului (cetăţean,
părinte, copil, soţ/soţie, gestionar) sau poate fi caracterizat subiectul în mod generic (persoană
fizică, persoană juridică). Împrejurările în care intră în acţiune norma pot fi determinate sau relativ-
determinate prin ipoteza normei. În acest sens vorbim despre ipoteze determinate şi ipoteze relativ-
determinate sau subînţelese.
Ipotezele determinate stabilesc exact condiţiile de aplicare a dispoziţiei normei juridice şi
are următoarele forme: ipoteza determinată simplă şi ipoteza determinată complexă. Ipoteza
determinată simplă se realizează atunci când norma juridică are în vedere o singură condiţie sau
împrejurare în care se aplică dispoziţia. Ipoteza determinată complexă se realizează atunci când
sunt formulate mai multe condiţii şi împrejurări pentru a se aplica dispoziţia normei juridice. În
situaţia în care o conduită (o dispoziţie) poate preconiza mai multe multe ipoteze, acestea se
constituie în circumstanţe agravante sau alternative.
Ipoteza relativ-determinată este aceea în care condiţiile şi împrejurările de aplicare a
sispoziţiei, prin natura lor, nu pot fi formulate în mod direct. Ea lipseşte din textul normativ, se
deduce din contextul mai larg al acelei reglementări. Ipoteza normei juridice poate fi determinată
de legiuitor sau urmează a fi determinată de către cel care aplică legea. În cazul ipotezei relativ-
determinate, cel care aplică norma juridică are posibilitatea să aprecieze dacă în cazul concret intră
sau nu o anumită împrejurare.
După conținut, deosebim: ipoteza pozitivă și ipoteza negativă. Ipoteza pozitivă indică
prezenţa particularităţilor (circumstanţelor), iar ipoteza negativă – lipsa lor, mai exact – irelevanța
menționării lor, deoarece comportamentul solicitat prin dispoziția normei juridice necesită a fi
respectat în orice posibile circumastanțe.33

33
Negru A., op.cit., p.107.
16
 Dispoziţia este definită ca fiind acel element al structurii logice a normei juridice care
prevede conduita ce trebuie urmată în cazul ipotezei formulate. Ea este acea parte componentă a
normei juridice în care sunt formulate drepturile şi obligaţiile subiectelor nominalizate sau vizate
generic de norma juridică respectivă.
Dipoziţia reprezintă partea cea mai importantă a normei juridice întrucât conţine prescripţia
care a impus apariţia normei. Această prescripţie este justificată de premisa-situaţie conţinută în
ipoteză. Este reflectată una dintre cele mai importante trăsături ale normei juridice şi anume
trecerea de la ceea ce este (indicativ) la ceea ce trebuie să fie (imperativ). Dipoziţia cuprinde prin
urmare, drepturile şi dispoziţiile subiectelor de drept.
În dispoziţia normei juridice poate fi formulată o conduită obligatorie (un ordin, o comandă
a legiuitorului), ca de exemplu: obligaţia proprietarului de imobil de a plăti impozitul până la un
anumit termen; obligaţia instanţei de judecată de a dispune citare părţilor la primirea acţiunii;
obligaţia băncilor străine de a notifica Banca Naţională a României pentru deschiderea de
reprezentanţe în România, în conformitate cu reglementările date de aceasta etc.
Dispoziţia normei juridice poate să formuleze obligaţia pentru un subiect de a se abţine de
la săvârşirea unei fapte. Dispoziţia normei juridice poate să formuleze, de asemenea, anumite
permisiuni. Ţinând seama de caracterul conduitei prescrise, dispoziţia poate să fie determinată,
stabilind categoric şi fără nici o posibilitate de derogare drepturile şi obligaţiile subiectelor vizate,
sau relativ-determinată, atunci când norma prevede mai multe variante posibile de conduită,
urmând ca subiectele să aleagă una din ele, sau când fixează anumite limite, în cadrul cărora se
pot stabili drepturile şi obligaţiile. Există patru tipuri de dispoziţii:
1) Dispoziţia poate ordona o anumită conduită a subiectului de drept, conţine deci obligaţia de a
săvârşi anumite acţiuni.
2) Dispoziţia poate fi de natură prohibitivă prevăzînd obligaţia de abţinere de la săvârşirea unor
anumite fapte.
3) Dispoziţia poate cuprinde mai multe prmisiuni, prin care nici nu se impune şi nici nu se
interzice săvârşirea numitor sancţiuni. În această situaţie, subiectele de drept au posibilitatea
de a alege conduita pe care doresc să o urmeze.
4) Dispoziţia poate avea un caracter supletiv, lăsând la latitudinea subiectului de drept alegerea
unei conduite de urmat; lipsa unei unei opţiuni penru o anumită conduită este însă suplinită de
dispoziţia normei juridice.
Primele două sunt dispoziţii determinate iar acestea din urmă sunt dispoziţii relativ
determinate.
O altă clasificare ar fi:

17
1) Dispoziţii onerative: sunt acele dispoziţii care prevăd obligaţia de a săvârşi anumite sancţiuni.
Sunt formulate prin utilizarea unor termeni sau expresii de tipul: „trebuie”, „este obligat”, „este
dator să...”, „este necesar”, „este ţinut să” etc.
2) Dispoziţii prohibitive: sunt cele care interzic săvârşirea unei acţiuni.
3) Dispoziţii pemisive: sunt acele dispoziţii care se bazează pe voinţa subiecţilor de a alege
conduita dorită; ele nici nu impun obligaţia de a executa, nici nu interzic săvârşirea unei acţiuni.
4) Dispoziţiile de recomandare: prevăd de regulă, o anumită conduită pe care statul o recomandă
persoanelor fizice sau juridice. Ele nu se impun ca obligatorii. Cele mai multe au fost de drept
cooperatist, iar în prezent sunt de drept administrativ.
5) Dispoziţii de stimulare: sunt cele care prevăd recompensarea unor activităţi sau conduite
deosebite, fiind întâlnite mai frecvent în dreptul muncii, dreptul administrativ sau dreptul
financiar, dreptul proprietăţii intelectuale. Şi prevăd recompense băneşti, gratificaţii, gradaţii
de salarizare cu reducerea vechimii prevăzute de lege, recompense materiale şi morale.
6) Dispoziţii generale, speciale şi de excepţie: în această triplă categorie de dispoziţii se realizează
gruparea în funcţie de criteriul gradului de generalitate şi al sferei lor de aplicare. Dispoziţiile
generale au specia cea mai largă de generalitate, reglementând o anumită ramură a dreptului.
Ele sunt formulate, de regulă, în partea introductivă a unei legi sau altui act normativ mai
amplu. Dispoziţiile de excepţie: reprezintă o completare, fie a dispoziţiilor generale, fie a celor
speciale. Acestea mai sunt numite şi dispoziţii derogatorii întrucât prevăd o exceptare sau o
derogare de la dispoziţiile generale sau speciale.
Potrivit altei clasificări, distingem:
1) Dispoziţia simplă indică modalitatea de comportament, dar nu o desfăşoară şi lămureşte.
2) Dispoziția descriptivă are destinația nu doar de a indica modalitatea de comportament solicitată
sau recomandată, dar și conține o descriere, o explicație a acestui comportament.
3) Dispoziţia de trimitere nu caracterizează modalitatea de comportament, dar face trimitere
pentru a lua cunoştinţă de aceasta la o altă normă dintr-un articol din acelaşi act normativ.
4) Dispoziţia de blanchetă este o varietate a dispoziţiei de trimitere. Pentru a cunoaşte condiţiile
în care urmează a fi realizat comportamentul indicat de dispoziţie sau pentru a identifica o
sancţiune, se face trimitere la o normă juridică dintr-un alt act normativ.34
Sancţiunea este al treilea element structural al normei juridice, care precizează urmările,
consecinţele ce apar în cazul nerespectării dispoziţiei normei juridice35, adică măsurile ce se pot
lua împotriva celor care au încălcat dispoziţia şi care se aduc la îndeplinire prin forţa de
constrângere a statului.

34
Negru A., op.cit., p.108.
35
Costică V., Teoria Generală a Dreptului, Bucureşti: Universul Juridic, 2010, p.148.
18
 Sancţiunea materializează răspunderea juridică a autorului încălcării normei de drept,
aplicarea eficientă a dreptului şi actului de justiţie.
Sancţiunea reprezintă modul de reacţie, răspunsul juridic al societăţii faţă de conduita neconformă
cu dispoziţia normei de drept, măsurile concrete luate împotriva persoanelor care au încălcat legea
(sancţiune pozitivă sau sancţiune negativă). Aceste măsuri sunt aduse la îndeplinire, la nevoie, prin
acţiunea organelor specializate ale statului. Sancţiunile pozitive sunt acele sancţiuni sau măsuri de
stimulare, de cointeresare a subiectului, în vederea promovării conduitei dorite, iar cele negative
reprezintă urmările nefavorabile care survin în condiţiile nerespectării dispoziţiei sau a ipotezei.
Sancţiunea asigură eficienţa normei. dacă ipoteza şi dispoziţia prescriu acţiuni, sancţiunea
reprezintă modul de reacţie, răspunsul social-statal faţă de conduita neconformă. Sancţiunea are
rolul de a descuraja, în mod deliberat, comportarea particulară nelegală. Toate normele sociale
sunt asigurate, într-un fel sau altul, printr-o sancţiune. În acest sens, de altfel, sancţiunile sunt
definite în sociologie ca reacţii ale grupului faţă de comportările membrilor săi, reacţii ce dirijează
aceste comportări36.
Sancţiunile pot fi formale şi neformale. Dreptul se caracterizează prin sancţiuni formalizate,
prin reacţia organizată, statală, faţă de comportamentul care lezează ordinea socială. Alte
sancţiuni- morale, satirice, religioase etc. – sunt neformale; ele sunt rezultatul unei reacţii spontane
şi care se concretizează în manifestări de blam public, de dezaprobare (a unei conduite imorale,
spre exemplu), de batjocură, de ironie, penitenţe etc.
În viața socială se realizează o corelaţie între diferitele forme de sancţiuni. Acestea
acţionează în mai multe împrejurări împreună, de exemplu condamnarea penală a unei persoane
pentru furt sau pentru omor este, paralel, supusă şi unei sancţiuni morale sau religioase (publicarea
în presă a faptei, a fotografiei infractorului, are rolul să răscolească şi conştiinţa morală, să pună
în mişcare şi sancţiunea morală).
Sancţiunile, pentru a fi eficace, trebuie să se bazeze pe un sistem armonizat de valori şi
criterii. Sancţiunea juridică nu trebuie să fie în discordanţă cu sancţiunea morală sau reliogioasă.
Sancţiunea juridciă apare, astfel, ca un complex de urmări nefavorabile: lipsirea unor acte de
efectele urmărite, confiscarea unor bunuri, amenzi, privarea de libertate, urmări care sunt expresia
autoapărării sociale faţă de comportamentul deviant al membrilor săi. Aceste urmări sunt
prevăzute în partea finală a normei juridice, denumită aşa cum s-a văzut, sancţiunea. Acest element
are rolul de a crea o stare de frică în conştiinţa agenţilor sociali dispuşi să nesocotească
comandamentul normei37.

36
Popa N., Teoria generală a dreptului, Bucureşti: ALL BECK, 2002, p.149.
37
Popa N., op. cit., p. 150.
19
 Fixarea urmărilor nefavorabile în conţinutul normei juridice, are rolul de a sigura
legalitatea tragerii la răspundere. În acest fel, constrângerile, pedepsele juridice, apar nu ca un scop
în sine, ci strâns legate de acestea. Sancţiunea, este deci, o prelungire a ipotezei şi a dispoziţiei, iar
mijloacele de constrângere apar ca auxiliare ce garantează existernţa şi respectarea normelor
juridice. Sancţiunea este un element potenţial al normei juridice. Recepţionând comandamentul
juridic şi apreciindu-l ca pe o măsură justă, majoritatea oamenilor se supun acestuia, îl respectă,
fără să fie nevoie deci, de aplicarea sancţiunii. Transformarea posibilităţii constrângerii exterioare,
în realitate, rămâne o trăsătură ce ţine de esenţa normei juridice, în comparaţie cu alte norme
sociale38.
Ca o condiţie a ordinii sociale, dreptul implică sancţiunea (constrângerea ca element
potenţial), dar nu o implică exclusiv şi nici pentru fiecare caz în parte; o implică doar ca unul din
mijloacele posibile de presiune39.
În funcţie de natura raporturilor sociale reglementate, de importanţa intereselor şi a
valorilor protejate, de pericolul social pe care îl reprezintă actele de încălcare, sancţiunile cunosc
mai multe clasificări.
După natura lor, sancţiunile sunt:
1) Sancţiuni civile: constau în dispoziţiile impuse celui care răspunde de producerea unui
prejudiciu, în vederea repunerii celui păgubit în drepturile iniţiale. Aceste reparaţii pot fi
executate în natură sau în echivalent; pot consta şi în anularea actului juridic. Sunt sancţiuni
referitoare la actele private (anularea actului ilegal şi restabilirea situaţiei anterioare), sancţiuni
referitoare la drepturile personale nepatrimoniale (publicarea hotărârii judecătoreşti în presă).
2) Sancţiuni penale: sunt specifice dreptului penal, pot fi sancţiuni privative de libertate
(inchisoare), pecuniare (amenda penală), accesorii (decăderea din anumite drepturi).
3) Sancţiuni administrative: se aplică pentru săvârşirea unor fapte cu pericol social mai redus
decât infracţiunile; se numesc contravenţii iar cea mai frecventă sancţiune este amenda. Pot fi
privative de libertate (închisoarea contravenţională), pecuniare (amenda administrativă) sau de
altă natură (mustrare, avertisment, etc.).
4) Sancţiuni disciplinare: se aplică în cazul abaterilor de la disciplina muncii, stabilită prin Codul
muncii, statute, regulamente de funcţionare a persoanelor juridice. Sunt diverse şi pot avea
caracter patrimonial sau nepatrimonial.
După gradul de determinare, sancţiunile se clasifică în:
1) Sancţiuni absolut determinate: sunt formulate precis şi nu pot fi modificate.

38
Popa N., op. cit., p.150.
39
Ibidem, p.150-151.
20
2) Sancţiuni relativ determinate: sunt acele sancţiuni care se pot stabili în mod concret dintr-un
cadru mai larg, în funcţie de gravitatea actului de încălcare a legii; sunt stabilite între limite
minime şi maxime de pedeapsă, urmând ca organul de aplicare să stabilească cuantumul exact
(prin individualizare). Aici intră majoritatea sancţiunilor penale, care prevăd pedeapsa între o
limită minimă şi maximă a ei.
3) Sancţiuni alternative: aplicarea acestora este lăsată la latitudinea organului competent.
4) Sancţiuni cumulative: se constituie prin însumarea mai multor sancţiuni care se aplică în mod
obligatoriu pentru aceeaşi faptă (închisoare şi interzicerea unor drepturi).
Sancţiunea are rolul de a descuraja, în mod deliberat, comportarea particulară nelegală.
Toate normele sociale sunt asigurate, într-un fel sau altul, printr-o sancţiune. Sancţiunea normei
juridice se caracterizează prin legalitate, adică se aplică numai conform legilor în vigoare şi
reprezintă atributul exclusiv al organelor competente, prevăzute de actele normative.
Structura tehnico-juridică sau tehnico-legislativă a normei juridice. Spre deosebire de
structura logică a normei juridice unde cele trei elemente componente (ipoteza, dispoziţia,
sancţiunea) alcătuiesc partea statică, internă şi stabilă a normei juridice, structura tehnico-
legislativă a normei juridice are în vedere forma exterioară de exprimare a conţinutului, la
redactarea ei, care trebuie să fie concretă, concisă şi clară40, modul de aşezare a normei juridice în
articole, paragrafe, aliniate şi teze. Articolele la rândul lor sunt grupate în secţiuni, capitole şi
titluri.
Structura tehnico-legislativă poate fi identificată în constituirea codurilor normative care
alcătuiesc de regulă sediul principal al materiei într-o ramură de drept. Codificarea şi
sistematizarea normelor juridice sunt operaţiuni proprii tehnice elaborării actelor normative.
Norma juridică este redată în articole cuprinse într-un act normativ. Prin urmare, din punct de
vedere al structurii externe, articolul reprezintă elementul de bază şi forma în care apare exprimată
norma juridică. Un articol poate cuprinde o singură normă juridică, însă norma juridică este
cuprinsă în mai multe articole, ceea ce conduce la concluzia că norma juridică nu se poate
identifica cu articolul actului normativ. Alineatul reprezintă un segment, o parte dintr-un articol şi
poate fi format, după caz, dintr-o proproziţie, o frază sau mai multe fraze. Potrivit cerinţelor
tehnicilor legislative, articolele cuprinse într-un act normativ trebuie să fie structurate într-o ordine
de expunere logică, ceea ce se realizează prin intermediul tehnicii de sistematizare a actelor
normative.
Analizând structura tehnică a normelor de drept, rezultă că statul asigură traducerea în viaţă
a tuturor normelor juridice, numai că această asigurare reprezintă un proces complex ce nu poate

40
Costică Voicu, op.cit, p.149
21
fi redus la o practică care concepe fiecare normă cu sancţiunea ei proprie. Structura tehnico-
legislativă are în vedere modul în care sunt enunţate, formulate normele juridice în cadrul actelor
normative.
Dacă împărţirea trihotomică (ipoteză, dispoziţie, sancţiune) alcătuieşte structura internă şi
stabilă a normei juridice, construcţia sa tehnico-legislativă formează structura externă şi dinamică
a acesteia. Ea este corelată cerinţelor de celeritate (rapiditate) pe care le înfăţişează elaborarea
legislativă într-un stat, în diferite etape ale dezvoltării sale, precum şi principiilor generale de
tehnică juridică41.

1.3. Importanța normei juridice în procesul de aplicare a dreptului

Normele juridice se realizează în diferite forme. Ele stabilesc caracterul relațiilor sociale,
reglementate de drept, diferite mijloace ale acțiunii dreptului asupra oamenilor, specificul
conținutului normei, statutul subiectului în sistemul general al reglementărilor juridice, atitudinea
lui față de prevederile juridice (respectarea sau, invers, încălcarea lor). În acest plan, trebuie
recunoscută conceperea, corectă din punct de vedere juridic, a formelor realizării dreptului în sens
larg și în sens restrâns. În sens larg, se înțeleg toate formele acțiunii dreptului asupra relațiilor
sociale: elaborarea normelor juridice, acțiunea social-educativă a dreptului, transpunerea
prevederilor juridice în acțiuni concrete ale subiecților dreptului, asigurarea executării acestor
indicații, iar în sens restrâns – traducerea în viață a normelor juridice în exteriorul raporturilor
juridice și prin intermediul raporturilor juridice. Realizarea normelor juridice în exteriorul
raporturilor juridice se înfăptuiește prin abținerea de la acțiuni interzise de lege și prin acțiuni
active ale subiecților dreptului pentru traducerea în viață a unor obligațiuni juridice, prevăzute de
normele juridice (de exemplu, participarea la demonstrații, acordarea primului ajutor medical
etc.).42
Dreptul oferă oamenilor modele de comportament, construiește tipologii subordonate unor
scopuri practice.43 Statul, ca reprezentant politic al societății, atunci când creează normele juridice
trebuie să țină seama de un complex de factori care vor participa la punerea în aplicare a normelor
juridice edictate, și anume: gradul de înțelegere și de acceptare benevolă a cadrului juridic (ordinea
juridică) creat prin normele de drept. Pornind de aici, se cere a se institui acea ordine socială care
să corespundă cel mai bine cerințelor sociale. Disciplinarea oamenilor se poate face cel mai ușor
prin conștientizarea lor. Libertatea omului nu trebuie confundată cu „fac ce vreau”, această
libertate trebuie să se manifeste în cadrul unei ordini sociale. În caz contrar vom avea o „libertate

41
Voicu C., op.cit, p.153.
42
Пиголкин А., Нормы советского права и их истолкование. Ленинград. 1962, p.26.
43
Corbeanu I. Corbeanu M. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Lumina Lex. 2002, p.199.
22
în anarhie”, ceea ce nu poate fi admis de majoritatea membrilor societății care acceptă și respectă
normele juridice. Realizarea dreptului, reprezentând un proces complex de transpunere în viață a
prevederilor normelor juridice, are loc prin mai multe forme. Multitudinea formelor se explică prin
conținutul și caracterul divers al relațiilor obștești reglementate de drept, prin mijloacele deosebite
de acțiune a dreptului asupra comportamentului uman, prin conținutul specific al normelor, prin
statutul subiecților în sistemul general al reglementărilor juridice, prin atitudinea diferită față de
prevederile juridice (respectarea lor sau, invers, încălcarea).44
Conform unei concepții, problematica realizării dreptului presupune necesitatea abordării
a două aspecte importante: Un prim aspect relevă transpunerea în viață a prevederilor normelor
juridice de către cetățeni, organele statului, organizațiile nonguvernamentale. Odată ce au fost
adoptate, normele juridice trebuie traduse în viață de către oameni, altfel ele pur și simplu își pierd
sensul și menirea lor. Al doilea aspect stabilește posibilitatea recunoscuta unor organe de stat de a
acționa în domeniul asigurării mijloacelor de restabilire a ordinii de drept, în cazul comiterii unor
fapte ce vin în contradicție cu legea. În acest fel, realizarea dreptului apare ca o confruntare între
modul general de conduită al omului care a fost stabilit de legiuitor și realitatea concretă. Astfel,
realizarea dreptului poate fi definită ca: procesul de transpunere în viață a conținutului normelor
juridice, în cadrul căruia oamenii, ca subiecți de drept respectă și execută dispozițiile normative,
iar organele statului aplică dreptul în temeiul competenței lor.45 Analiza conceptului realizării
dreptului este de fapt analiză modului de implementare a normei de drept în viață socială, a
modului în care societatea primește normă de drept, o încorporează în patrimoniul psihologic al
individului. Condițiile generale ce caracterizează climatul social-politic și ideologic determină în
mod nemijlocit eficientă formelor juridice de realizare a dreptului. Considerăm că realizarea
dreptului poate fi definită că procesul transpunerii în viață a conținutului normelor juridice, în
cadrul căruia oamenii că subiecte de drept, respectă și execută dispoziții normative, iar organele
de stat aplică dreptul în temeiul competenței lor.
Conform altei opinii, realizarea în fapt a prevederilor cuprinse în normele de drept
înaintează mai multe condiții ce urmează să fie respectate. În lipsa lor, realizarea dreptului e de
neconceput. La ele pot fi atribuite următoarele: 1) în primul rând, traducerea în viață a prevederilor
cuprinse în normele de drept implică participarea unor subiecte respective: statul, autoritățile
publice, organizațiile nestatale, persoanele fizice (cetățeni, cetățeni străini, apatrizi); 2) în al doilea
rând, este necesar ca fiecare subiect să-și cunoască statutul său juridic. Pentru aceasta este nevoie
de o amplă activitate ce ține de ridicarea conștiinței și culturii juridice. În ceea ce privește omul,

44
Федоров Г. Теория государства и права. Кишинев: Реклама. 2004, p.450.
45
Pantea O., Note de curs teoria generală a dreptului (ciclul I). Chișinău: Universitatea de Studii Europene din
Moldova. Facultatea de Drept. 2013. p.50.
23
„statul asigură dreptul fiecărui om de a-și cunoaște drepturile și îndatoririle. În acest scop, statul
publică și face accesibile toate legile și alte acte normative; 3) în al treilea rând, se impune
asigurarea de către stat a unui cadru organizatoric care să permită tuturor, cărora le sunt adresate
normele juridice, să-și valorifice din plin și nestingherit prerogativele legale. Concomitent, e
necesară stabilirea activității de mai departe a autorităților publice chemate să asigure realizarea
dreptului în cazul săvârșirii unor fapte (acțiuni, inacțiuni) ce contravin reglementărilor juridice.
În funcție de tipul normelor juridice a căror respectare se impune, precum și de acțiunile
subiecților implicați în traducerea în viață a acestora, se disting trei forme de realizare a dreptului:
a) cea mai simplă formă o prezintă realizarea normelor prohibitive; b) a doua formă de realizare a
dreptului ține de normele juridice permisive și onerative; c) a treia formă de realizare a dreptului
constă în aplicarea normelor juridice de către organele de stat competente.46
Cea mai simplă situație o prezintă realizarea normelor prohibitive, categorie de norme
făcând parte din mai multe ramuri de drept (penal, civil, administrativ, financiar etc.). Această
categorie de norme conține anumite interdicții și pentru realizarea lor este suficient ca subiecții de
drept respectivi să se abțină de la săvârșirea faptelor interzise. În așa mod, interdicția stabilită de
stat a fost realizată, și-a atins scopul. Această activitate nu presupune, prin urmare, operațiuni
juridice, întocmirea unor acte juridice și nici nu necesită neapărat crearea și desfășurarea de
raporturi juridice. Normele prohibitive dau naștere unor raporturi numai în cazul încălcării
prevederilor lor, determinând deci aplicarea sancțiunilor juridice stabilite de aceste norme.47
Procesul de realizare a normelor permisive și onerative este mult mai complex. El necesită
din partea tuturor subiecților de drept (persoane fizice și persoane juridice) desfășurarea unor
activități care se concretizează în elaborarea de acte individuale. Această formă de realizare este
nu altceva decât traducerea în viață a prevederilor juridice. În diferite relații și în activitatea lor
socială, în general, acești subiecți execută și îndeplinesc prevederile actelor normative și pe această
bază intră în cele mai diferite raporturi juridice de drept: constituțional, civil, de drept al familiei,
de drept al muncii etc.48 A treia formă de realizare a dreptului este aplicarea normelor juridice de
către organele competente ale statului. În situația dată, activitatea respectivă îmbracă forme
oficiale și se concretizează în elaborarea de acte de aplicare, care constituie temeiul apariției unor
raporturi juridice.
Realizarea dreptului este componenta indispensabilă a sistemului juridic al societății.
Datorită realizării dreptului, sistemul juridic este o construcție viabilă. Dreptul, de la dimensiunea
abstractă, devine realitate anume în urma procesului de aplicare, trece din planul unui concept

46
Radu I. Gheorghe C., Introducere în studiul dreptului. Vol.I. Timişoara: Alma Mater. 1995. p.182.
47
Avornic Gh., Teoria generală a dreptului. Chişinău: Cartier. 2004. p.410.
48
Luburici M., Ceterchi I., Teoria generală a dreptului. Ediţia a II-a. Bucureşti. 1992, p.200.
24
universal în cadrul particular. În procesul realizării dreptului normele juridice își găsesc
destinatarii; impersonalitatea și generalitatea normei este substituită prin concretizare și
individualizare. Realizarea dreptului încununează opera legiuitorului care nu este un act în sine.
Legiferarea este implicit succedată de realizarea dreptului în ordinea continuității procesului
juridic. Realizarea dreptului implică legarea unui raport între faptele concrete ale oamenilor și
norma abstractă care stabilește conduita dreaptă, calea ideală de acțiune individuală, pentru ca
libertatea subiectului să nu afecteze celelalte libertăți.
Realizarea dreptului, prin prisma metodelor și procedeelor de aplicare a normelor de drept,
presupune o structură tridimensională, și anume: aplicarea în timp, în spațiu și asupra persoanelor.
Acest aspect tridimensional reprezintă coordonatele normei juridice sau ale actului normativ și
reflectă repere în interiorul cărora norma juridică și actul normativ juridic poartă un caracter
obligatoriu și oficial.
Potrivit reglii generale, legea acţionează pe timp nelimitat, într-un spaţiu bine determinat
de noţiunea de teritoriu şi asupra unor subiecţi care, individual sau colectiv, participă la viaţa
juridică a societăţii în cadrul acestui teritoriu. Pentru orice specialist din domeniul profesiilor
juridice este necesară capacitatea de a stabili clar coordonatele normei juridice concrete în procesul
de aplicare a normei juridice: a) este necesară aprecierea, dacă norma juridică în cauză posedă
forță juridică la momentul aplicării ei sau, altfel spus, dacă ea este în vigoare; b) este necesară
aprecierea, dacă norma juridică în cauză, pe lângă faptul că posedă la momentul respectiv forță
juridică, este aplicabilă spațiului în care are loc situația de aplicare a normei; c) este necesară
aprecierea, dacă norma juridică în cauză, pe lângă primele două circumstanțe, pe care necesită să
le îndeplinească (de aplicabilitate în timp și spațiu), este aplicabilă subiecților relațiiei sociale
reglementate juridic – dețin ei sau nu responsabilitatea juridică necesară.49
Analiza detaliată a dimensiunilor de aplicare a dreptului, o vom realiza în capitolul ce urmează.

49
Negru A., op.cit., p.134.
25
CAPITOLUL II – APLICAREA TRIDIMENSIONALĂ A DREPTULUI: TIMP, SPAȚIU
ȘI ASUPRA PERSOANELOR
2.1. Principiile și mecanismul de acțiune în timp a normelor de drept
Ca orice fenomen social, statul şi dreptul se raportează şi ele la coordonate spaţiotemporale
proprii şi sunt impuse în mod firesc şi inevitabil anumitor limite spaţio-temporale. Orice fenomen,
proces, situaţie socială au o dimensiune spaţială și temporală.
Sub aspectul acţiunii normelor juridice în timp prezintă interes următoarele: legile se
succed (o lege, cât de perfectă nu ar fi, nu poate fi veşnică). Legile au o anumită durată de acţiune.
O lege trăieşte până îşi epuizează rostul teleologic, după care iese din vigoare, pentru că nu mai
are rostul normativ pentru care a fiinţat. După criteriul perioadei de aplicare, legile se împart în
legi permanente şi legi temporare. Legile permanente (denumirea lor pare să sugereze că ar avea
un caracter veşnic, dar asemenea legi nu există) se caracterizează prin faptul că se cunoaşte, de la
început, data intrării lor în vigoare, dar nu se cunosc data sau condiţiile ieşirii lor din vigoare. Spre
deosebire de cele permanente, legile temporare sunt legile la care se cunosc de la început, atât data
intrării lor în vigoare, cât şi data sau condiţiile ieşirii lor din vigoare. O categorie aparte de legi o
constituie legile tranzitorii. Acestea, in viziunea profesorului Dan Ciobanu, deşi denumirea lor
pare să sugereze că ar avea un caracter temporar, într-un sens, sunt legi permanente, dat fiind faptul
că rămân în vigoare atâta vreme cât obiectul lor de reglementare subzistă. O lege tranzitorie are ca
scop să delimiteze câmpul de aplicare a legii noi prin raport la reglementările în vigoare la
momentul intrării ei în vigoare. O lege tranzitorie poate abroga, modifica sau menţine în vigoare
norme juridice deja existente. În marea majoritate a cazurilor, legiuitorul nu va edicta separat o
lege tranzitorie. El va practica la includerea, în legea nouă, a unor prevederi care sunt proprii legii
tranzitorii.
Acțiunea normei juridice în timp – durata în care o normă juridică este în vigoare și
reprezintă intervalul de timp în care ea produce efecte juridice.
Acţiunea în timp a actului normativ este determinată de trei momente principale:
a) intrarea în vigoare a actului normativ;
b) acţiunea efectivă a actului normativ;
c) ieşirea din vigoare a actului normativ.
Intrarea în vigoare.
Intrarea în vigoare a legii marchează momentul în care legea dobândeşte forţă obligatorie
pentru toţi cei cărora li se adresează. Principiul ce determină momentul intrării în vigoare a unei
legi rezultă din regula că nimeni nu poate fi obligat să respecte o lege pe care nu ar putea-o
cunoaşte. Există în drept principiul nemo consetur ignorare legem – nimeni nu se poate scuza,
invocând necunoaşterea legii. Pentru ca acest principiu să nu fie o simplă ficţiune, trebuie asigurate
26
condiţiile cunoaşterii legii. De aceea, este de principiu că legile intră în vigoare de la data aducerii
lor la cunoştinţa publică. O primă regulă, constă în intrarea în vigoare a legii la data publicării ei
în Monitorul Oficial. Sistemul are avantajul certitudinii datei intrării în vigoare, dar dezavantajează
subiecţii şi face ca prezumţia nemo censetur ignorare legem să fie o ficţiune, deoarece este evident
că o lege nouă nu este şi nici nu poate fi cunoscută din momentul publicării ei de către toţi subiecţii
de drept. E firesc că, destinatarii normelor juridice, urmează să depună un efort mental, pentru a
scoate în evidenţă sensul real al acestora, pentru a determina cu cel mai înalt grad de precizie voinţa
legiuitorului. Aceasta ne sugerează ideea necesităţii unui interval de timp între data publicării legii
în Monitorul Oficial şi data intrării în vigoare a acesteia. La caz putem menționa drep exemlu
recent intrarea în vigoare a codului administrative al RM. Deși Codul administrative a fost publicat
în Monitorul Oficial RM la 19-07-2018, totuși, potrivit art.257 Cod administrative, Prezentul cod
intră în vigoare la 1 aprilie 2019. Potrivit aceluiași articol, Guvernul, în termen de 6 luni de la
publicarea prezentului cod: a) va elabora și va prezenta Parlamentului propuneri privind aducerea
legislației în vigoare în concordanță cu prezentul cod; b) va aduce actele sale normative în
concordanță cu prezentul cod și va asigura elaborarea actelor normative necesare pentru punerea
în aplicare a acestuia. Totuși după un an de la intrarea în vigoare, de către Guvern nu au fost
implimentate măsurile enunțate mai sus, astfel, fiind prezente la moment situații de conflict de legi
cum ar fi între Codul administrative și Legea privind accesul la informație, Legea privind
administrația publică locală.
Conflict de aplicabilitate între Codul administrativ și Legea privind accesul la informație.
Deși legea privind accesul la informație în art.21 alin.(1) prevede că, Persoana care se consideră
lezată într-un drept sau interes legitim de către furnizorul de informaţii poate ataca acţiunile
acestuia atît pe cale extrajudiciară, cât şi direct în instanţa de contencios administrativ competentă.,
totuși odată cu intrarea în vigoare a Codului administrativ, acțiunile în materia accesului la
informație care nu sunt îndreptate împotriva unei autorități publice, nu constituie obiect de
examinare în procedura contenciosului administrativ. Codul administrativ a intrat în vigoare la
data de 01.04.2019, însă Legea privind accesul la informație, a intrat în vigoare la 28.07.2000, iar
potrivit art.7 alin.(3) din Lega cu privire la actele normative, (3) În cazul în care între două acte
normative cu aceeaşi forţă juridică apare un conflict de norme, se aplică prevederile ultimului act
normativ adoptat, aprobat sau emis, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art.5 alin. (3) şi (4).
Suplimentar, potrivit art.257 alin.3) Cod administrativ, Guvernul, în termen de 6 luni de la
publicarea prezentului cod: a) va elabora și va prezenta Parlamentului propuneri privind aducerea
legislației în vigoare în concordanță cu prezentul cod; b) va aduce actele sale normative în
concordanță cu prezentul cod și va asigura elaborarea actelor normative necesare pentru punerea
în aplicare a acestuia. Avînd în vedere faptul priorității aplicabilității la caz a prevederilor Codului
27
administrativ în raport cu normele instituite de Legea privind accesul la informație, concluzionăm
cu certitudine faptul că, cererile de chemare în judecată care presupun ca obiect accesul la
informație, îndreptate către o persoană juridică care nu beneficiază de calitatea de autoritate
publică și nu acționează în regim de putere publică, nu urmează a fi soluționate în procedura
contenciosului administrativ.
Conflict de aplicabilitate între Codul administrativ și Legea privind administrația publică
locală. Deși prevederile art.68 alin.(4) din Legea nr.436 din 28-12-2006 privind administrația
publică locală, stipulează că, în cazul în care, în termenul stabilit la alin.(3), autoritatea locală
emitentă şi-a menţinut poziţia sau nu a reexaminat actul contestat, oficiul teritorial al Cancelariei
de Stat poate sesiza instanţa de contencios administrativ în termen de 30 de zile de la data primirii
notificării refuzului de a modifica sau de a abroga actul contestat sau în cazul tăcerii autorităţii
locale emitente în termen de 60 de zile de la data notificării cererii de modificare sau de abrogare
a actului în cauză, totuși odată cu intrarea în vigoare a Codului administrativ, acesta la art.207
alin.(2) lit.e) instituie o condiție expresă de admisibilitate a acțiunii în contencios administrativ, și
anume necesitatea justificării interesului la înaintarea acțiunii, adică reclamantul nu poate
revendica încălcarea, prin activitatea administrativă, a unui drept. În acest sens, menționăm că
Codul administrativ a intrat în vigoare la data de 01.04.2019, însă Legea privind administrația
publică locală, datează cu 28.12.2006, iar potrivit art.7 alin.(3) din Lega cu privire la actele
normative, (3) În cazul în care între două acte normative cu aceeaşi forţă juridică apare un conflict
de norme, se aplică prevederile ultimului act normativ adoptat, aprobat sau emis, cu excepţia
situaţiilor prevăzute la art.5 alin. (3) şi (4). Suplimentar, potrivit art.257 alin.3) Cod administrativ,
Guvernul, în termen de 6 luni de la publicarea prezentului cod: a) va elabora și va prezenta
Parlamentului propuneri privind aducerea legislației în vigoare în concordanță cu prezentul cod;
b) va aduce actele sale normative în concordanță cu prezentul cod și va asigura elaborarea actelor
normative necesare pentru punerea în aplicare a acestuia. Astfel, Codul administrativ al RM, în
vigoare de la 01.04.2019 pe lângă condiția motivării acțiunii înaintate în ordinea contenciosului
administrativ, mai instituie și condiția justificării interesului la înaintarea acțiunii, care constituie
o condiție de admisibilitate a acțiunii în contencios administrativ. Astfel, reclamantul la înaintarea
acțiunii urmează să justifice nu doar pretinsa ilegalitate sau netemeinicie a actului administrativ
dar și dreptul vătămat prin actul sau activitatea cu caracter administrativ contestată.
Acţiunea efectivă a legii determină regulile şi principiile care guvernează viaţa activă a
normelor juridice. Acţiunea efectivă a legii este guvernată de două principii esenţiale: a) Principiul
efectului imediat al legii; b) Principiul neretroactivităţii legii.
Principiul efectului imediat al legii îşi propune, ca scop, excluderea supravieţuirii legii
vechi şi presupune că legea nouă guvernează imediat toate situaţiile juridice actuale care intră în
28
sfera ei de acţiune. Acest principiu urmăreşte să-i asigure legii noi eficacitatea – legea nouă fiind
considerată a corespunde condiţiilor şi cerinţelor momentului, să asigure unitatea legislativă.
Principiul neretroactivităţii legii porneşte de la premisa conform căreia trecutul aparţine legii
vechi. Legii noi nu îi este permis a se raporta la trecut, adică a se aplica situaţiilor juridice stabilite
sub guvernarea legii vechi. Neretroactivitatea legii constituie o prezumţie legală, pe care nu o poate
răsturna decât legiuitorul.
Raţiunea principiului efectului imediat al legii noi se justifică prin următoarele: a) se
prezumă că legea nouă reprezintă un progres tehnico-juridic faţă de legea veche; b) legea nouă
urmăreşte, cel mai adesea, să realizeze unitatea legislaţiei pe întregul teritoriu în care se exercită
puterea de stat care a edictat această lege; c) neadmiterea acestei soluţii ar avea drept consecinţă
admiterea neaplicării legii noi în anumite situaţii (ex. În privinţa dreptului de proprietate); d)
soluţia – de principiu - aplicării imediate a legii noi este menită să contribuie la învingerea
vechiului de către nou, prin mijloace juridice.50
De la fiecare din principiile caracterizate mai sus există câte o excepţie: a) Supravieţuirea
legii vechi (ultraactivitatea); b) Retroactivitatea legii noi.
Ultraactivitatea (supravieţuirea legii vechi) reprezintă excepţia de la principiul aplicării
imediate a legii noi. Esenţa lui constă într-o limitare, vremelnică, a abrogării legii vechi, această
lege urmând să se aplice, cu titlul tranzitoriu, situaţiilor juridice în curs la momentul intrării în
vigoare a noii legi, aplicarea acestei legi fiind amânată până la consumarea respectivelor situaţii
juridice. La caz enunțăm prevederile art.258 alin.(3) Cod administrative, Procedurile de contencios
administrativ inițiate pînă la intrarea în vigoare a prezentului cod se vor examina în continuare,
după intrarea în vigoare a prezentului cod, conform prevederilor prezentului cod. Prin derogare,
admisibilitatea unei astfel de acțiuni în contenciosul administrativ se va face conform prevederilor
în vigoare pînă la intrarea în vigoare a prezentului cod.
Retroactivitatea se opune principiului neretroactivităţii legii. Ea semnifică răsfrângerea
acţiunii legii noi asupra faptelor şi raporturilor care au apărut până la intrarea în vigoare a acesteia.
Retroactivitatea este admisă, în prezent, în următoarele cazuri: a) legii penale mai favorabile; b)
legii interpretative; c) când legea prevede în mod expres că se aplică şi unor situaţii anterioare.
Ieşirea din vigoare a legii-se scot în evidenţă împrejurările care justifică încetarea acţiunii
normelor juridice. Ieşirea din vigoare a legii este cel de-al treilea moment ce caracterizează
acţiunea în timp a legii. Acest moment aduce în prim plan ideea limitelor în timp al acţiunii legii,
momentul final al acesteia, deci, încetarea acţiunii legii. Ca urmare, legea îşi termină guvernarea
sa şi, într-o anumită măsură, poate influența asupra stabilităţii sociale. În această ordine de idei, e

50
Pop A., Beleiu Gh., Drept civil. Teoria generală a dreptului civil. Bucureşti: Tipografia Universităţii din
Bucureşti, 1980, p.75.
29
semnificativă remarca profesorului Nicolae Popa afirmând că ,,nu există un legiuitor universal şi
nu există o legislaţie deasupra sau în afara timpului. Schimbările sociale, economice, culturale îşi
cer oglindire adecvată în norme juridice. Ele determină un proces de tranzienţă (de învechire) a
normelor juridice.51 Anume din aceste considerente Nicolae Titulescu menţiona: ,,... ar trebui ca
reglementările legiuitorului să fie foarte dese; la o schimbare în structura socială, să corespundă
imediat o schimbare în cod; aceasta ar fi idealul. Dar în realitate, lucrurile se petrec altfel: între
momentul când legea a încetat de a corespunde nevoii sociale şi între momentul când noua nevoie
a devenit destul de puternică pentru a motiva o schimbare legislativă, trece o bucată de timp, de
multe ori foarte îndelungată, în care dreptul a depăşit cadrul legii, şi-a croit singur drumul pe care
un legiuitor neglijent n-a vrut să i-l facă”.52 Cele spuse scot în evidenţă necesitatea studierii
permanente a problemei încetării acţiunii legii, a normelor juridice. Problema dată capătă o
semnificaţie deosebită, deoarece odată cu încetarea acţiunii unei norme juridice dispare şi
caracterul de obligativitate, de supunere faţă de conduita tipică instituită prin orice normă juridică.
Potrivit prevederilor art.74 din legea privind actele normative, acţiunea actului normativ
încetează dacă:
a) actul este abrogat (vezi mai jos analiza esenței și mecanismului abrogării);
b) actul este declarat neconstituţional de către Curtea constituțională în urma procedurii
controlului constituționalității sau, după caz, ilegal prin hotărîre definitivă a instanţei competente;
c) termenul de aplicare a actului a expirat – se are în vedere actele normative emise pentru
o durată determinată de timp (Dispozițiile Comisiei pentru Situaii Excepționale), actele cu caracter
temporar. Împlinirea termenului pentru care au fost emise respectivele acte normative are ca efect
încetarea acţiunii normei juridice, încetarea producerii de efecte juridice, de drept. Considerăm că
nu este obligatoriu ca actul normativ cu caracter temporar să prevadă expres durata pentru care
este emis, caracterul temporar putând rezulta din chiar conţinutul actului;
d) actul s-a consumat – consumarea sau dispariția relațiilor sociale reglementate de lege;
e) actul a devenit desuet (caduc) – desuetudinea (caducitatea) intervine atunci când o normă
juridică, deşi formal este în vigoare, dată fiind schimbarea condiţiilor social-economice care au
existat la apariţia sa nu se mai aplică. Dispărând relaţiile sociale care au fost reglementate pe calea
normei juridice respective, încetează de fapt şi acţiunea sa. Căderea în desuetudine a unei legi
presupune, pe de o parte, lipsa utilizării îndelungate și continuate a acesteia, iar pe de altă parte,
existența unei practici opuse în cadrul comunității. Teoria desuetudinii reprezintă o punere în operă
a ideii potrivit căreia dreptul trebuie să evolueze odată cu schimbarea realităților sociale. De fapt,
valorile prezente ale comunității sunt cele care influențează aplicabilitatea legilor vechi. Așadar,

51
Popa N., Teoria generală a dreptului. Curs universitar, Bucureşti: ALL BECK, 2002, p.165.
52
Titulescu N., Discursuri. Bucureşti: Editura ştiinţifică, 1967, p.54.
30
legile căzute în desuetudine nu mai beneficiază de autoritatea conferită inițial de către legislativ,
din cauza eșecului lor de a reflecta realitatea socială.53 (prin Hotărârea Curții Constituționale RM
nr.17 din 04.06.2018 a fost recunoscută drept desuietă Legea nr. 3465 din 01-09-1989 cu privire
la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti) - Toate aceste considerente au
motivat Curtea să constate caracterul desuet și inutil al Legii cu privire la funcționarea limbilor
vorbite pe teritoriul Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești. Pe de o parte, nu dispozițiile
sale produc efecte, ci dispozițiile legilor speciale ulterioare. Pe de altă parte, comunitatea din
Republica Moldova trăiește într-un alt stat, unul nou, de drept, democratic și independent, în care
rațiunile de moment ale Legii cu privire la funcționarea limbilor vorbite nu-și mai au rostul. Curtea
a subliniat că, potrivit articolului 74 alin. (1) din Legea nr. 100 din 22 decembrie 2017 cu privire
la actele normative, efectul constatării desuetudinii unei legi presupune încetarea acțiunii sale, tot
așa cum se întâmplă în cazul abrogării ei. În consecință, Curtea a declarat inadmisibil capătul de
sesizare care avea ca obiect prevederile din această Lege.
Cea mai importantă modalitate de scoatere din vigoare a unor legi este abrogarea. Ea este
procedeul clasic prin care legea îşi încetează aplicabilitatea. Abrogarea poate fi definită ca fiind
procedeul tehnico-juridic prin care legile fără termen îşi încetează activitatea prin renunţarea la
ele. Cuvântul abrogare provine de la latinescul abrogare, care înseamnă a suprima, a face ceva să
înceteze. Acelaşi sens îl găsim şi în Dicţionarul limbii române moderne: a abroga - a anula, a
suprima o lege, o dispoziţie oficială. Abrogarea nu are numai accepţiunea de procedeu de scoatere
din vigoare a unei legi. Ea reprezintă şi o manifestare de voinţă din partea legiuitorului în sensul
încetării puterii obligatorii şi, prin urmare, acţiunii unei anumite legi.
Abrogarea este reglementată expres de prevederile art.65-69 din legea cu privire la actele
normative. Abrogarea este un procedeu tehnico-juridic de suprimare prin care sînt scoase din
vigoare prevederile actului normativ ce nu mai corespund echilibrului dintre cerinţele sociale de
reglementare legală, și care intervine în următoarele cazuri: a) pentru anularea dispoziţiilor dintr-
un act normativ care a intrat în conflict cu dispoziţiile altui act normativ de aceeaşi forţă juridică
sau de o forţă juridică superioară; b) pentru înlăturarea discrepanțelor şi neclarităţilor; c) pentru
degrevarea legislației de normele desuete; d) pentru evitarea paralelismelor în legislaţie.
Abrogarea poate fi totală sau parţială. Abrogarea este totală atunci cînd actul normativ se
suprimă integral. Abrogarea este parţială atunci cînd se suprimă doar o parte din prevederile actului
normativ.Abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are întotdeauna un caracter definitiv.
Abrogarea actului normativ este dispusă printr-un act separat de aceeaşi forţă juridică sau de o

53
Hotărârea Curții Constituționale RM nr.17 din 04.06.2018, Pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi
referitoare la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova și a articolului 4 alin. (2) din Codul
jurisdicţiei constituţionale.
31
forţă juridică superioară. Actele normative sau, după caz, dispozițiile acestora prin care a fost
modificat actul normativ care se abrogă se consideră abrogate din momentul abrogării acestuia.
Dacă adoptarea unui act normativ presupune abrogarea altor acte normative, într-un articol sau
punct distinct al actului normativ se indică lista actelor normative care se abrogă, expuse în ordinea
publicării acestora. În cazul în care acest lucru nu este posibil, proiectul actului de abrogare va fi
prezentat în termenul indicat în dispoziţiile finale ale actului de bază, dar nu mai tîrziu de 6 luni
de la adoptarea, aprobarea sau emiterea actului de bază.
Dacă într-un nou act normativ este menţionat expres că la intrarea în vigoare a acestuia se
abrogă un act existent, atunci actul din urmă se consideră abrogat din momentul intrării în vigoare
a noului act. Dacă dispoziţiile noului act normativ intră în vigoare la date diferite, în acesta, după
caz, se stabileşte expres lista actelor normative sau a dispozițiilor care se abrogă și, corespunzător,
datele abrogării, urmîndu-se etapele intrării în vigoare a noului act normativ. Actul normativ
abrogat sau prevederi ale acestuia abrogate nu se repun în vigoare în cazul abrogării actului care a
prevăzut abrogarea lor.

2.2. Principiile și mecanismul de acțiune în spațiu a normelor de drept

Normele juridice sunt edictate în vederea aplicării lor. Legiuitorul are în vedere, în procesul
elaborării normative, interese sociale majore, urmăreşte să ofere garanţia bunei dezvoltări a
raporturilor interumane, să protejeze valorile sociale. Coordonatele fundamentale ale acţiunii
normelor de drept sunt: timpul, spaţiul şi persoana. În principiu, norma juridică acţionează pe timp
nedeterminat, într-un spaţiu dominat de noţiunea de teritoriu şi asupra unor subiecte care participă
la circuitul juridic în cadrul acestui spaţiu. Analiza acţiunii normei de drept va viza aceste trei
coordinate.54 Astfel, realizarea dreptului prin traducerea în viaţă a normelor juridice este
condiţionată de durata menţinerii în vigoare a actelor normative, de raza teritorială în care ele îşi
produc efectele şi de sfera persoanelor asupra cărora ele acţionează. Este de principiu faptul că
norma juridică este teritorială şi personală, în sensul că ea acţionează asupra teritoriului şi asupra
cetăţenilor săi. Deosebit de complexă este acţiunea actelor normative în spaţiu şi cu privire la
persoane sub aspect internaţional. Locul încheierii unui act sau locul săvârşirii unei infracţiuni,
calitatea persoanei (străin, reprezentant diplomatic etc.) ridică probleme în legătură cu stabilirea
legii care se aplică: națională sau străină.
Problema care se ridică în legătură cu aplicarea normelor juridice în spaţiu este aceea de a
elucida faptul dacă acestea se aplică tuturor persoanelor ce se găsesc pe un anumit teritoriu,
indiferent dacă sunt sau nu cetăţeni ai ţării respective şi dacă ele se aplică sau nu unor fapte

54
Popa N., Teoria generală a dreptului, Bucureşti: All Beck, 2002, p. 159.
32
săvârşite în afara teritoriului ţării. În această ordine de idei, o mare importanţă o are stabilirea
sensului exact al noţiunii de teritoriu. Noţiunea de teritoriu are în domeniul dreptului o altă
semnificaţie decât noţiunea geografică de teritoriu. În acest sens, prin teritoriu se înţelege, în afara
întinderilor de uscat şi apă, şi spaţiul înconjurător (subsolul şi spaţiul aerian) asupra căruia un stat
îşi exercită suveranitatea.
Teritoriul statului este partea din globul pământesc ce cuprinde solul, subsolul, apele şi
coloana de aer de deasupra solului şiapelor asupra cărora statul îşi exercită puterea sa suverană.
Unii autori atribuie la teritoriul statului navele maritime, navele aeriene, rachetele cosmice, precum
şi terenul pe care este situată reprezentanţa diplomatică dintr-un stat străin.55
Teritoriul, ca element constitutiv al statului, are o importanţă definitorie, deoarece în lipsa
teritoriului o comunitate umană nu are puterea constituirii unui stat. Astfel, delimitarea teritorială,
stabilirea exactă a spaţiului geografic asupra căruia se exercită puterea de stat (suveranitatea) apare
ca o caracteristică esenţială a statului. Statul se bucură de suveranitate teritorială. Suveranitatea
teritorială implică atât drepturi, cât şi obligaţii pentru state. Celorlalte state le este interzis să aducă
atingere suveranităţii teritoriale a statului. Principiul principiului inalienabilităţii teritoriului
statului exprimă obligaţia existentă în sarcina celorlalte state de a respecta această suveranitate
teritorială a statului. Indivizibilitatea şi inalienabilitatea sunt proprietăţi indispensabile teritoriului
ce degajă din principiul integrităţii teritoriale a statelor.56 În noţiunea de teritoriu, în sens juridic,
sunt cuprinse următoarele elemente: o suprafaţă terestra, apele interioare, marea teritoriala, precum
şi subsolul şi spaţiul aerian corespunzător acestora. Limitele teritoriului sunt cele indicate prin
frontiere de stat. Frontiera terestră este delimitată prin borne, movile de pământ, diverse semne
naturale, şi desparte uscatul dintre două state. În cazul în care frontiera o formează o apa curgătoare
sau stătătoare statele stabilesc, prin convenţii bilaterale, modul în care-şi vor exercita
suveranitatea. În lipsa unor convenţii, care să reglementeze această problemă, fiecărui stat îi
aparţine o porţiune care să determine, în cazul apelor curgătoare după linia celei mai mari
adâncimi, iar in cazul apelor stătătoare după linia mediană. În situaţia în care două state sunt legate
între ele prin poduri, frontiera se stabileşte la mijlocul podului. În cazul mării teritoriale, frontiera
o constituie linia exterioară a acesteia. Frontierele aeriene sunt precizate cu ajutorul unor linii
perpendiculare ce pornesc de pe frontierele terestre sau acvatice în sus, până la limita inferioară a
spaţiului cosmic. Frontierele de stat sunt inviolabile ca şi teritoriul statului, iar regimul lor juridic
se stabileşte prin acte interne sau convenţii internaţionale încheiate între ţările limitrofe.
Principalele cazuri de neaplicare a legii unei ţări asupra tuturor persoanelor de pe teritoriul său

55
Negru B. Teoria generală a dreptului şi statului, Secţia Editare a Academiei de Administrare Publică pe lângă
Guvernul Republicii Moldova, Chișinău, 1999, p. 57.
56
Arseni Al. op. cit., p. 419.
33
sunt: imunitatea diplomatică, statul juridic al consulilor, regimul juridic al unor categorii de străini.
Cum am menționat anterior, teritoriul statului trebuie să fie delimitat de teritoriul statelor vecine,
de marea deschisă și de spaţiul cosmic pentru a stabili limitele întinderii suveranităţii statului și a
jurisdicţiei naţionale. Delimitarea se face prin frontiere de stat. În acest sens, frontierele ţării sunt
consfinţite prin lege organică, respectându-se principiile și normele unanim recunoscute ale
dreptului internaţional. Frontierele de stat în general și ale Republicii Moldova în particular sunt
acele linii reale sau imaginare care despart, pe uscat și pe apă, teritoriul Republicii Moldova de
teritoriul statelor vecine. În plan vertical, frontierele despart spaţiul aerian și subsolul Republicii
Moldova de spaţiile analogice ale statelor vecine. Limita de 100-110 km desparte spaţiul aerian al
statului de spaţiul cosmic. Frontierele ocupă un loc important în relaţiile interstatale, stabilirea lor
implicând ample și dificile negocieri, acestea reprezintînd limita juridică a spaţiului teritorial în
care statul își exercită suveranitatea.57
Teritoriul, este unul dintre elementele indispensabile ale statului şi reprezintă dimensiunea
sa materială. Importanţa teritoriului se configurează, mai ales, prin funcţiile sale, dintre care cele
mai semnificative sunt următoarele:
a) teritoriul permite situarea statului în spaţiu şi delimitarea acestuia faţă de alte state;
b) limitele teritoriale determină întinderea prerogativelor puterii publice, rezultate din
suveranitatea şi independenţa statului, astfel fiind posibilă delimitarea statului de celelalte puteri,
instituţii şi fenomene străine;
c) teritoriul este şi un mijloc de acţiune a statului, deoarece autorităţile publice se pot manifesta
eficient în anumite limite teritoriale. Prin resursele teritoriului se asigură realizarea obiectivelor
puterii şi a dezideratelor cetăţenilor;
d) teritoriul asigură şi accentuează calitatea cetăţenilor, trăsătura lor comună de a vieţui într-
un anumit spaţiu;
e) teritoriul este simbolul şi factorul de protecţie al ideii naţionale. El este o legătură intimă,
profundă şi deosebit de puternică între om şi pământul pe care el îşi regăseşte identitatea; -
populaţiile indefinite şi nestabile se integrează într-o unitate având ca bază teritoriul.58 Fiind un
element constitutiv al statului59, teritoriul are şi unele trăsături ale acestuia, de aceea puterea
statului asupra teritoriului este mai mare decât un simplu drept de proprietate.
Statul exercită asupra întregului teritoriu o autoritate exclusivă, care se manifestă prin:

57
Negru B., ș.a., Constituția Republicii Moldova. Comentariu. Chișinău: Arc, 2012, p.30-31.
58
Deleanu I., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat, vol. II, Bucureşti: Europa Nova, 1996, p.18,
59
Mereuţă M., Osmochescu N., Aspecte teoretice şi practice ale teritoriului de stat şi frontierelor în dreptul
internaţional, Botoşani: Editura AXA, 2007, p.19, 44.
34
 a) plenitudine, ceea ce presupune că statul exercită în limitele sale teritoriale plenitudinea
funcţiilor ce-i revin, legiferând şi organizând administraţia publică, stabilind instanţele de judecată
şi circumscripţiile lor teritoriale, asigurând aplicarea uniformă a legilor;
b) exclusivitate, în sensul că statul exercită în mod liber întreaga sa autoritate, exclusă fiind
intervenţia sau amestecul unui stat sau unei alte puteri străine. În unele cazuri, din consideraţii de
securitate internaţională şi de respectare a principiilor dreptului internaţional, se pot aduce anumite
atingeri caracterului exclusiv. Statul este liber să accepte sau nu astfel de imixtiuni, neexistând aici
nicio limitare a suveranităţii;
c) opozabilitate, prin care se presupune legitimitatea şi recunoaşterea internaţională a
constituirii unui stat pe un anumit teritoriu. Acesta din urmă poate aparţine unui stat numai în mod
legitim şi legal, recunoaşterea acestor caracteristici pe plan internaţional fiind implicită şi
condiţionând existenţa statului. Teritoriul statului este alcătuit din anumite elemente constitutive,
fiind o parte a globului pământesc care cuprinde solul, subsolul, spaţiul acvatic şi coloana de aer
de deasupra solului şi a spaţiului acvatic, asupra cărora statul îşi exercită suveran puterea.
Indiferent de întindere, teritoriul statului are aceeaşi semnificaţie şi îndeplineşte aceleaşi roluri.60
d) autonomie, ce presupune că actele constituţionale şi legale ale autorităţilor statelor suverane
sunt prezumate conform regulilor aplicabile faţă de asemenea acte, deoarece nu poate fi contestată
libertatea poporului de a-şi alege regimul său politic, economic şi social. Pentru aceleaşi motive,
fiecare stat dispune de dreptul de a încheia relaţii paşnice cu alte state, de a contracta cu ele, de a
se supune astfel în mod liber regulilor de drept comun. Un stat suveran nu poate fi limitat decât
prin dreptul pe care l-a acceptat. El poate, prin urmare, să iasă în orice moment dintr-un tratat
internaţional dacă respectă modalităţile de denunţare prevăzute. De asemenea, un stat poate refuza
să semneze un tratat internaţional dacă simte că interesele sale sunt ameninţate.61
Principiul fundamental care guvernează spaţialitatea dreptului este integritatea acesteia.
Teritoriul nu are semnificaţia unui spaţiu oarecare, el este de o importanţă mult mai mare. El este
un mijloc de acţiune a statului, o modalitate de manifestare a suveranităţii şi independenţei
acestuia, simbolul şi factorul de protecţie a ideii naţionale. Cu alte cuvinte, teritoriul dispune de
un statut juridic special care îl supune exclusiv puterii poporului şi care exclude posibilitatea
oricărui stat de a exercita atribute de putere asupra sa. Exercitarea suveranităţii mai multor state
asupra aceluiaşi teritoriu ar contrazice însuşi conceptul de suveranitate. Ea este una , în sensul că

60
Deleanu I., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat, vol. II, Bucureşti: Editura Europa Nova, 1996, p.480.
61
Dorul O., Definirea competenţelor statului în dreptul internaţional public, Seria “Ştiinţe sociale” Drept ISSN 1814-
3199, Chișinău, 2012, p.42.
35
pe un teritoriu dat nu se poate exercita decât o singură autoritate, după cum, în temeiul unei bine
cunoscute legi fizice, acelaşi spaţiu nu poate fi ocupat de două corpuri.62
Integritatea teritoriului presupune și integritatea spaţiului juridic, fapt care determină
omogenitatea reglementărilor normativ-juridice pe întreg teritoriul statului, pentru toate părţile
constitutive ale acestuia. Necesitatea omogenităţii reglementărilor normativ-juridice pe întreg
teritoriul statului este determinată de încadrarea normelor juridice într-un sistem perfect şi bine
închegat, unde fiecare normă îşi are locul său strict determinat. Vorbind de omogenitatea
spaţialităţii juridice, menţionăm faptul că nu este exclusă o diferenţiere a reglementărilor normativ
juridice în anumite teritorii ale acestei spaţialităţi. Acest lucru, după cum am menţionat anterior,
are loc, mai ales, în cazul federaţiilor, când, paralel cu sistemul legislativ federativ, acţionează
sistemele legislative ale subiectelor federaţiei.
Omogenitatea reglementărilor normativ-juridice în întreg spaţiul juridic rezultă din faptul
că există un singur legiuitor (Parlamentul), iar actele normative adoptate de autorităţile publice
locale vor fi doar acte subordonate legilor şi, ca urmare, nu vor avea putere juridică, dacă nu se
vor conforma Constituţiei şi altor legi.
O altă trăsătură ce caracterizează spaţialitatea juridică este continuitatea acesteia.
Continuitatea presupune faptul că spaţialitatea juridică se impune fără pauză, neîncetat, neîntrerupt
şi nu poate fi curmată. În Raport cu Republica Moldova, constituirea spaţialităţii juridice şi a
sistemului de drept au loc concomitent. Acest proces continuă şi în prezent. Soluţionarea
diferendului transnistrean va permite consolidarea spaţialităţii juridice complete a Republicii
Moldova
Aplicarea în spațiu a actelor normative cu caracter penal, este bazată pe o serie de principii
și anume:
1) principiul teritorialităţii,
2) principiul realităţii (naţionalităţii pasive),
3) principiul personalităţii şi universalităţii.
1) Principiul teritorialităţii legii penale (legea locului săvârşirii de infracţiuni) – potrivit
acestui principiu legea penală a unei ţări se aplică în exclusivitate tuturor infracţiunilor comise pe
teritoriul ţării, fără a avea vre-o relevanţă calitatea înfaptuitorului. Conforma art.11 alin.(1) Codul
Penal, Toate persoanele care au comis infracţiuni pe teritoriul Republicii Moldova sunt pasibile de
a fi trase la răspundere penală în conformitate cu prezentul cod. Aplicarea legii penale făţă de
faptul săvârşirii infracţiunii pe teritoriul ţării noastre este exclusivă şi necondiţionată. Condiţiile

62
Negru B., Negru A., Teritoriul şi spațialitatea juridică a statului, Revista Administrarea Publică, nr. 1, Chișinău,
2017, p.65.
36
răspunderii penale, stabilirea, aplicarea şi executarea sancţiunilor pentru infacţiunile săvârşite pe
teritoriul ţării noastre, au loc exlusiv în temeiul legii noastre penale, fără a se ţine seama de
reglementările cuprinse în legea penală a statului al cărui cetăţean este infractorul. Prin teritoriul
RM şi teritoriul ţării art.120 Cod penal desemnează, Teritoriul stabileşte întinderea de pămînt şi
apele cuprinse între frontierele RM, cu subsolul şi spaţiul ei aerian. Reieșind din ergumentele
expuse mai sus, se vor considera comise pe teritoriul RM următoarele infracţiuni : 1) infracţiuni
care prin modul şi locul de comitere se înscriu în noţiunea de teritoriu a RM, 2) Infracţiuni comise
la bordul unei nave maritime sau aeriene, înregistrate într-un port sau aeroport al RM, aflată în
afara spaţiul acvatic sau aerian al RM, 3)infracţiuni comise la bordul unei nave militare maritime
sau aeriene aparţinînd RM, indiferent de locul ei de aflare. Confrom art. 12 Cod Penal al R.M,
Locul săvârşirii fapteri se consideră locul unde a fost săvîrşită acţiunea/ inacţiunea prejudiciabilă
indiferent de timpul survenirii urmărilor.
În funcție de localizarea în spaţiu a unei fapte infracţionale este necesar a se preciza care
este locul săvârșirii acesteia. Dacă problema este simplă în cazul în care o infracţiune a început și
s-a terminat pe teritoriul ţării noastre ori în străinătate, ea se complică în situaţia în care infracţiunea
se comite o parte pe teritoriul ţării, iar altă parte în străinătate. Pentru determinarea locului
săvârșirii infracţiunii și a legii aplicabile infractorului, în doctrina penală s-au formulat mai multe
teorii întemeiate pe criterii deosebite.
Teoria acţiunii, care afirmă că infracţiunea trebuie considerată săvârșită numai acolo unde
s-a săvârșit acţiunea sau inacţiunea, chiar dacă rezultatul s-a produs pe teritoriul altei ţări.
Fundamentată tot pe latura materială a infracţiunii, dar pe un alt element al ei – rezultatul
– este teoria rezultatului, care consideră că locul săvârşirii infracţiunii este acela al producerii
rezultatului, fără să intereseze locul unde s-a comis acţiunea. Această teorie lasă descoperite unele
situaţii, destul de numeroase, ca în cazul infracţiunilor formale sau care se referă la tentativă.63
Teoria preponderenţei sau a actului esenţial, care consideră ca loc al săvârșirii infracţiunii
acela unde s-a comis actul cel mai important, din care au decurs celelalte acte, actul care are
eficienţa cea mai mare în cadrul activităţii infracţionale.
Teoria ilegalităţii, care consideră ca loc al săvârșirii infracţiunii acela unde s-a produs prima
încălcare a legii, care atrage răspunderea penală a făptuitorului, acolo unde s-a comis prima
activitate pedepsibilă (acte preparatorii sau tentativă), care învederează o vinovăţie suficientă
pentru a atrage răspunderea penală.

63
Ulianovschi Gh., Ulianovschi I., Locul săvârşirii infracţiunii. Importanţa şi criteriile de stabilire a lui, revista
naţională de drept nr. 7, Chișinău: USM, 2009, p.18.
37
 Teoria voinţei infractorului, după care locul săvârșirii infracţiunii trebuie să fie considerat acela
unde infractorul a voit să producă rezultatul periculos, chiar dacă acesta s-a produs pe un alt
teritoriu.
Teoria ubicuităţii sau a desfășurării integrale, potrivit căreia infracţiunea se consideră
săvârșită pretutindeni unde s-a săvârșit fie și numai un act de executare sau s-a produs rezultatul
infracţiunii. Majoritatea autorilor împărtășesc ideile acestei teorii, care recunoaște competenţa
jurisdicţională a oricărui stat pe al cărui teritoriu s-a săvârșit chiar și în parte activitatea
infracţională. Teoria ubicuităţii își găsește aplicare integrală, servind la soluţionarea unor probleme
controversate cu privire la stabilirea locului săvârșirii infracţiunii în cazul unor infracţiuni cu forme
sau structuri deosebite: infracţiuni continue, prelungite, complexe, în cazul tentativei sau al
participării la infracţiune ca autor, instigator sau complice.64 Criteriile de stabilire a locului
săvârşirii infracţiunii elaborate de teoria ubicuităţii au fost puse şi la baza infracţiunii
transnaţionale, a cărei definiţie a fost dată în Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii
transnaţionale organizate, adoptate la New York, la 15 noiembrie 2000. Astfel, conform art.3
alin.(2) din Convenţia menţionată, o infracţiune este de natură transnaţională dacă: a) este săvârşită
în mai mult de un stat; b) este săvârşită într-un stat, dar o parte substanţială a pregătirii, planificării,
conducerii sale sau a controlului său are loc într-un alt stat; c) este săvârşită într-un stat, dar implică
un grup infracţional organizat care desfăşoară activităţi infracţionale în mai mult de un stat; sau d)
este săvârşită într-un stat, dar are efecte substanţiale într-un alt stat.65
În pofida argumentelor invocate, legiuitorul nostru a acceptat teoria acţiunii, consfinţind-o
legal în prevederile art. 12 din CP al RM: “Locul săvârșirii faptei se consideră locul unde a fost
săvârșită acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor”. Locul
săvârşirii infracţiunii ca element obligatoriu sau facultativ al unor componenţe de infracţiuni, de
asemenea, se consideră locul acţiunii sau inacţiunii prejudiciabile şi acest loc se stabileşte prin
probe în fiecare caz concret în parte conform legii de procedură penală. Acest mod de stabilire a
locului săvârşirii infracţiunii în practica judiciară nu creează mari dificultăţi pentru aplicarea legii
penale conform principiului teritorialităţii, deoarece în Republica Moldova acţionează o lege
penală unică pentru întregul teritoriu de sub jurisdicţia sa. De aceea, pentru aplicarea legii penale
a Republicii Moldova conform principiului teritorialităţii, este suficient a stabili că acţiunea sau
inacţiunea a fost săvârşită pe teritoriul Republicii Moldova, indiferent de faptul dacă actele de
executare au fost realizate în diferite sate, raioane sau oraşe ale ţării noastre.
Regulile de stabilire a locului săvârşirii infracţiunii transnaţionale pe teritoriul Republicii
Moldova prevăzute în art.12 alin.(2) C.pen. sunt similare celor stabilite în art.3 alin.(2) din

64
Barbu C., Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1972, p. 26.
65
Ulianovschi Gh., Ulianovschi I., op.cit., p.18.
38
Convenţia ONU împotriva criminalităţii transnaţionale organizate din 15.11.2000. Aceste reguli
au fost adoptate în scopul respectării de către Republica Moldova a obligaţiunilor sale de cooperare
cu alte state în combaterea criminalităţii transnaţionale organizate. De aici rezultă că organele de
jurisdicţie penală din Republica Moldova au fost împuternicite cu competenţa de a supune
represiunii penale oricare activitate infracţională săvârşită pe teritoriul Republicii Moldova în una
din formele ei prevăzute de legea penală, dacă infracţiunea se comite şi în alte ţări. Prin expresia
„săvârşirea infracţiunii transnaţionale” din art.12 C.pen. se înţelege săvârşirea infracţiunii
neconsumate sau consumate (art.25 C.pen.) în mai mult de un stat. În sensul art.12 C.pen., prin
locul săvârşirii infracţiunii transnaţionale se are în vedere teritoriul Republicii Moldova şi al altor
state în spaţiile cărora s-a desfăşurat activitatea în vederea săvârşirii infracţiunii. Dispoziţiile art.12
C.pen. cuprind 4 reguli care conţin criterii distincte de a considera infracţiunea transnaţională ca
fiind săvârşită atât pe teritoriul Republicii Moldova, cât şi pe teritoriul altui stat:66 a) infracţiunea
a fost săvîrşită pe teritoriul Republicii Moldova şi pe teritoriul a încă, cel puţin, unui alt stat; b)
infracţiunea a fost săvîrşită pe teritoriul Republicii Moldova, dar o parte substanţială a organizării
şi controlului acesteia a avut loc într-un alt stat, şi invers; c) infracţiunea a fost săvîrşită pe teritoriul
Republicii Moldova, cu implicarea unui grup criminal organizat sau a unei organizaţii (asociaţii)
criminale care desfăşoară activitate infracţională în mai mult de un stat, şi invers; d) infracţiunea
a fost săvîrşită pe teritoriul Republicii Moldova, dar are consecinţe grave într-un alt stat, şi invers.
Regulile menţionate dau temei de a concluziona că în cazul infracţiunii transnaţionale toate
activităţile infracţionale săvârşite în Republica Moldova şi în alte state în ansamblul lor constituie
o singură infracţiune unică conform legii penale atât a Republicii Moldova, cât şi a fiecărui stat
unde ea s-a manifestat spaţial. De aceea, considerăm că, în cazul infracţiunii transnaţionale, pentru
a respecta principiul non bis in idem, garantat de art.7 Cod penal şi de art.22 Cod procedură penală,
Republica Moldova poate aplica legea sa penală numai cu condiţia că persoanele participante la
ea, în momentul descoperirii ei nu au fost trase la răspundere penală în alt stat pentru activităţile
săvârşite în vederea realizării infracţiunii.67
Organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti, stabilind faptul că infracţiunea
transnaţională s-a săvârşit şi pe teritoriul Republicii Moldova, sunt obligate să aplice legea penală
a Republicii Moldova conform competenţei sale într-un mod compatibil cu principiul egalităţii
suverane şi al integrităţii teritoriale a statelor în care, de asemenea, s-a săvârşit infracţiunea,
precum şi cu cel al neintervenţiei în afacerile lor interne. În acest scop, pentru a-şi exercita
competenţa, autorităţile de jurisdicţie penală ale Republicii Moldova trebuie să se informeze dacă

66
Ulianovschi Gh., Ulianovschi I., op.cit., p.19.
67
Ibidem.
39
în celelalte state a fost sau nu pornită urmărirea penală sau o altă procedură judiciară privind
aceeaşi faptă, pentru a se consulta şi a-şi coordona acţiunile.68
Excepţii de la principiul teritorialităţii. Aplicarea legii în temeiul principiului teritorialităţii
cunoaşte anumite restrîngeri, adică, nu se aplică în raport cu anumite categorii de infracţiuni,
săvîrşite pe teritoriul ţării: 1)infracţiuni săvîrşite pe teritoriul R.M de către persoane ce se bucură
de imunitate de jurisdicţie penală sau în localurile /automobilele misiunilor diplomatice. (se bucură
de jurisdicţie penală ambasadorul însărcinat cu afaceri adintere, consilierul de ambasat sau
delegaţii, secretarii de ambasate sau delegaţii, aceştia vor fi sancţionaţi de jurisdicţia ţării a căror
cetăţeni sunt). 2)infracţiuni săvîrşite de o navă maritimă sau aeriană străină, nu cad sub jurisdicţia
Moldovei ,dacă se află temporar pe teritoriul R.M, şi vor fi sancţionaţi conform legislaţiei statului
a căror cetăţeni ei sunt. Pentru că vizita şi aflarea navelor pe teritoriul RM sunt aprobate de
Guvernul RM ceea ce le permite excluderea anumitor conflicte internaţionale, care v-or duce la
situaţii cu mult mai serioase. 3)Infracţiuni săvîrşite în timpul staţionării ori al trecerii unei armate
străine pe teritoriul RM. În dreptul internaţional este admisă situaţia că trupele străine care
staţionează sau se află în trecere prin teritoriul RM, şi săvârşesc anumite infracţiuni, vor fi
sancţionate conform legislaţiei a căror cetăţeni ei sunt . Sancţionarea faptelor săvîrşite de militari
străini vor fi sancţionate conform prevederilor la nivel internaţional.
2) Principiul realităţii legii penale (principiul naţionalităţii pasive, sau principiul cetăţeniei
pasive) potrivit alin.(3) art.11 Cod Penal cetăţenii străini şi apatrizii care nu domiciliază permanent
pe teritoriul RM şi au săvârşit infracţiuni în afara teritoriului ţării poartă răspundere penală în
conformitate cu prezentul cod penal al RM şi sunt traşi la răspundere penală pe teritoriul RM dacă
infracţiunile săvîrşite sînt îndreptate împotriva intereselor RM împotriva dreptului şi libertăţilor
cetăţeanului RM, împotriva păcii şi securităţii omenirii sau constituie infracţiuni de război, precum
şi pentru infracţiunile prevăzute de tratatele internaţionale la care RM este parte dacă aceştia nu
au fost condamnaţi în statul străin. Statul apără valorile societăţii, şi în cazul în care sunt săvîrşite
infracţiuni împotriva valorilor societăţii, cetăţenii străini şi apatrizii care au săvîrşit infracţiuni vor
fi sancţionaţi conform prezentului cod. Principiul realităţii legii penale se poate aplica numai dacă
sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) infracţiunea să fie comisă în străinătate; b)
infracţiunea săvârșită să fie îndreptată împotriva intereselor Republicii Moldova sau a cetăţenilor
săi, împotriva păcii și securităţii omenirii, infracţiuni de război; c) infractorul să fie cetăţean străin
sau apatrid care nu are domiciliu permanent în Republica Moldova.69
3) Principiul personalităţii legii penale (principiul cetăţeniei active) conform art.11 alin.(2)
Cod penal, cetăţenii RM, sau apatrizii cu domiciliul permanent pe teritoriul R.M. care au săvîrşit

68
Art.4 şi art.15 alin.(5) ale Convenţiei ONU împotriva criminalităţii transnaţionale organizate din 15.11.2000.
69
Botnaru S., Șavga A. ș.a., Drept penal. Partea generală. Chișinău: Cartier, 2005 (Combinatul Poligr.), p.80.
40
infracţiuni în afara teritoriului ţării sunt pasibili de răspundere penală în conformitate cu prezentul
cod. Incidenţa legii penale a RM asupra infracţiunilor săvîrşite în afara teritoriul ei este determinat
de calitatea persoanei (cetăţeanul R.M), acest raport dintre cetăţeni şi stat adusă o siguranţă ca
persoana să fie sancţionată nu în alt stat ci în statul RM.
Pentru aplicarea legii penale a Republicii Moldova, pe baza principiului personalităţii,
trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
a) fapta să fie săvârșită în întregime în afara teritoriului ţării noastre. Locul săvârșirii faptei
poate fi teritoriul unui alt stat sau un loc nesupus vreunei suveranităţi;
b) fapta să constituie infracţiune potrivit prevederilor din legea penală a Republicii Moldova
indiferent dacă statul pe teritoriul căruia a fost săvârșită o are sau nu incriminată. Fapta poate
consta într-o infracţiune consumată sau o tentativă pedepsibilă, ori în participarea la comiterea
acestora în calitate de organizator, autor, instigator sau complice. Nu interesează natura și
gravitatea infracţiunii. Pentru infracţiunile săvârșite în străinătate de către cetăţenii Republicii
Moldova și apatrizii ce au domiciliu permanent în Republica Moldova, legea noastră penală are o
competenţă exclusivă și necondiţionată. Nu este admis concursul cu legea penală a statului pe al
cărui teritoriu a fost săvârșită infracţiunea. Calificarea ca infracţiune a faptei săvârșite și condiţiile
răspunderii penale a făptuitorului, pedeapsa aplicabilă și condiţiile aplicării și executării acesteia
sunt cele prevăzute de legea penală a Republicii Moldova. Nu are importanţă dacă legea locului
săvârșirii faptei o incriminează pe aceasta ca infracţiune, deoarece dubla incriminare nu constituie
o condiţie de aplicare a legii noastre;
c) făptuitorul să fie cetăţean al Republicii Moldova sau apatrid domiciliat permanent în
Republica Moldova. Astfel, în temeiul cetăţeniei Republicii Moldova, toţi cetăţenii beneficiază în
egală măsură de toate drepturile și obligaţiile proclamate și garantate de Constituţie și de alte legi
ale statului, de asemenea au un șir de obligaţii, printre care obligaţia de a respecta prevederile
Constituţiei și ale altor legi. Prin apatrid se înţelege orice persoană care nu este cetăţean al
Republicii Moldova și nici cetăţean al unui alt stat (nu are dovada apartenenţei sale la un alt stat).
Calitatea de cetăţean și domiciliul în ţară trebuie să fie dobândite de infractor înainte de comiterea
infracţiunii în străinătate.
d) infractorul să nu fie judecat în statul străin pentru fapta săvârșită, or, nimeni nu poate fi
supus răspunderii și pedepsei penale de două ori pentru una și aceeași faptă.70
4) Principiul universalităţii legii penale, exprimă faptul că legea penală a RM se aplică şi pentru
alte infracţiuni înafară de cele specifice principiului realităţii. Aici putem să ne referim la tratatele
internaţionale la care RM este parte de către cetăţenii străini sau apatrizi ce nu au domiciluu

70
Botnaru S., Șavga A. ș.a., op.cit., p.78.
41
permanent pe teritoriul R.M ,dacă nu au fost condamnaţi în statul străin. Aplicarea legii penale a
RM, potrivit acestui principiu presupune condiţiile:
Aplicarea legii penale a Republicii Moldova, potrivit principiului universalităţii, presupune
realizarea cumulativă a următoarelor condiţii:
a) săvârșirea unei infracţiuni, alta decât cele pentru care s-ar aplica legea penală a Republicii
Moldova conform principiului realităţii. De regulă, sunt infracţiunile ce afectează comunitatea
internaţională: deturnări de aeronave, trafic de stupefiante, piraterie, furtul unor opere de artă
etc.;
b) infracţiunea să fie săvârșită în străinătate în întregime; – să existe dubla incriminare, adică
fapta să fie prevăzută ca infracţiune atât de legea penală a Republicii Moldova, cât și de cea a
ţării unde a fost săvârșită;
c) fapta să fie săvârșită de către un cetăţean străin sau apatrid ce nu are domiciliu permanent pe
teritoriul Republicii Moldova;
d) infractorul se află în Republica Moldova venit de bunăvoie pe teritoriul ţării noastre;
e) infractorul să nu fi fost tras la răspundere penală în străinătate. Dacă infractorul a fost
condamnat în străinătate pentru infracţiunea respectivă, dar nu a executat pedeapsa sau a
executat-o parţial, iar instanţele noastre vor recunoaște hotărârea străină, ele vor dispune să se
execute pedeapsa sau restul de pedeapsă pronunţată în străinătate.71
În raport cu legea procesuală penală a RM, menționăm că, aceasta se aplică pe întreg teritoriul
ţării noastre. Legea procesuală penală a RM nu se poate aplica pe teritoriul altui stat, după cum
nici legea străină de procedură nu acţionează pe teritoriul nostru. Rezultă că legea procesuală este
în principiu strict teritorială.
Principiul teritorialităţii procesului penal ca şi legea penală decurge într-un principiu
absolut şi mai general, acela al suveranităţii statului. În privinţa aplicării legii procesual penale
noţiunea de teritoriu nu trebuie înţeles din punct de vedere geografic, ci în sensul noţiunii juridice,
sub acest aspect teritoriu se cuprinde în limitele în care statul nostru îşi exercita suveranitatea. În
materie procesuală nu se aplică dispoziţiile din codul penal în legătură cu acţiunea legii penale în
spaţiu. Pentru normele de procedură nu se pune problema personalităţii, realităţii şi universalităţii,
aşa cum aceste reguli sânt aplicabile legii penale. Justificarea unor raţiuni diferite se explică prin
faptul că în domeniul dreptului penal prezintă importanţă, în primul rând locul săvârşirii
infracţiunii (alături de care interesează şi alte aspecte cum ar fi cine a comis fapta, împotriva căror
interese etc.), pe când în materie procesual penală singura implicaţie decurge din locul desfăşurării
procedurii judiciare. De aceea, dacă în drept penal o infracţiune se poate săvârşi atât pe teritoriul

71
Botnaru S., Șavga A. ș.a., op.cit., p.81.
42
statului căruia îi aparţine legea dar şi în afara acestui teritoriu, fapta se poate comite atât de
cetăţeanul statului respectiv cât şi de cetăţenii unor alte state sau chiar persoane fără cetăţenie,
implicaţiile putând merge şi în alte direcţii, sub aspectul procedurii judiciare fiecare organ judiciar,
ca organ în care se materializează autoritatea statală, nu desfăşoară activitatea decât pe teritoriul
statului respectiv, adică în limitele în care aceasta îşi exercită suveranitatea.
Aplicarea principiului teritorialităţii legii procesual penale nu poate fi limitată decât în mod
excepţional şi în măsura în care derogarea se justifică obiectiv, oferind soluţii singulare pentru
realizarea unor interese majore.Astfel, colaborarea internaţională în toate domeniile nu încalcă
drepturile statelor care intră în relaţii, ci dimpotrivă le amplifică în măsura în care cooperarea este
bazată pe respectarea neabătută a principiului suveranităţii. Acest deziderat trebuie să se manifeste
şi în domeniul asistenţei juridice internaţionale. Lupta contra infracţiunii pe plan mondial atrage
colaborarea între state. Aceasta duce la urmărirea şi judecarea infractorilor în altă ţară de cât unde
s-a săvârşit infracţiunea, ceea ce impune sprijinirea activităţii desfăşurate de organele judiciare ale
unui stat de către organele judiciare ale altor state (înmânarea de citaţii, ridicarea unor obiecte sau
înscrisuri, ascultarea de martori sau părţi, extrădarea unor persoane, tranzitarea de arestaţi etc.).
Pentru asemenea situaţii atât legislaţiile interne cât şi convenţiile internaţionale încheiate între cei
interesaţi prevăd norme care cuprind derogări de la teritorialitatea legii procesual penale.
O primă excepţie în acest sens o constituie comisiile rogatorii internaţionale care în ambele
lor modalităţi de realizare – activă şi pasivă – necesită obiectiv restrângerea teritorialităţii legii de
procedură penală. Astfel, dacă la solicitarea organului judiciar a RM, organul judiciar străin va
îndeplini acte procedurale pe teritoriul său şi evident după legea acelui loc, acestea vor produce
totuşi efecte judiciare în procesul penal din ţara noastră şi în faţa organului judiciar a R. Moldova.
În mod similar, activităţile judiciare îndeplinite de organul moldovenesc potrivit dispoziţiilor legii
RM, vor determina consecinţe juridice în procesul penal desfăşurat într-o ţară străină, dacă acele
activităţi ale organului nostru au fost solicitate de organul judiciar străin.
Extrădarea, este un act de reciprocă asistenţă judiciară internaţională. Ea implică o cerere
din partea unui stat de a i se preda un infractor (extrădare activă) şi o remitere a acestuia de către
statul solicitat (extrădarea pasivă).
Recunoaşterea hotărârilor penale străine sau a actelor judiciare străine, constituie o
instituţie în cadrul căreia apare o altă situaţie de excepţie la regula teritorialităţii legii procesual
penale, care capătă aplicare ca şi în cazul comisiilor rogatorii internaţionale, numai dacă pe cale
de convenţii sau pe baza reciprocităţii nu s-a stabilit altfel.
În raport cu aplicarea legii civile în spațiu, acest fenomen are la baza principiul
teritorialității care prevede că legea se aplică peteritoriul statului care a edictat-o în bază laturii
interne a suveranității sale. Latură internă a suveranității de stat conferă puterii de stat dreptul de
43
a porni norme de dreptdupa care să fie organizată viață și activitatea perosanelor fizice și juridice
resortisante (care trăiesc pe teritoriu) ale acestui stat. Aplicarea legii în spațiu conporta două
aspecte, unul de drept intern privat și celălalt de drept internationall privat. Primul aspect are în
vedere aplicarea legii în interiorul frontierelor de stat, iar cel de al doilea aspect privește situațiile
când există cel puțin un element de extraneitate. Aplicarea în plan intern a normei civile se face
conform regulii: 1) Normele emise de organe centrale se aplică pe întreg teritoriul țării. 2) Normele
emise de organe locale se aplicanumai în unitățile administrativ teritoriale în care aceste organe
locale își exercitacompetenta. În cazul aspectului internațional al aplicării legii civile, se aplică
normele dreptului internațional privat cu dispozițiile sale în materia conflictului de legi cuprinse
în Codul civil și Codul de procedură civilă RM. Aplicarea legii civile asupra persoanelor este
guvernată de dispozițiile titlului IV din Codul de procedură civilă a RM, care reglementează
procedura în procesele cu element de extraneitate. Articolul 454 din Codul de procedură civilă,
stabilește drepturile şi obligaţiile procedurale ale persoanelor străine - Cetăţenii străini şi apatrizii,
organizaţiile străine şi organizaţiile internaţionale (denumite în continuare persoane străine) sînt
în drept să se adreseze în instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova pentru apărarea
drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime şi beneficiază în faţa instanţelor judecătoreşti ale
Republicii Moldova de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi obligaţii procedurale ca şi cetăţenii şi
organizaţiile Republicii Moldova, în condiţiile legii. Reclamantul străin nu poate fi obligat să
depună cauţiune sau o altă garanţie din motivul că este persoană străină sau că nu are domiciliu
ori sediu în Republica Moldova. Guvernul Republicii Moldova poate stabili retorsiunea faţă de
persoanele statelor în care există restricţii ale drepturilor procedurale ale cetăţenilor şi
organizaţiilor Republicii Moldova. Articolul 455 reglementează capacitatea procedurală de
folosinţă şi capacitatea procedurală de exerciţiu a cetăţenilor străini şi apatrizilor - Capacitatea
procedurală de folosinţă şi capacitatea procedurală de exerciţiu a cetăţenilor străini şi apatrizilor
în procesele civile este guvernată de legea naţională a acestora. Se consideră lege naţională a
cetăţeanului străin legea statului a cărui cetăţenie o deţine. Daca cetăţeanul, concomitent cu
cetăţenia Republicii Moldova, are şi o altă cetăţenie, legea lui naţională se consideră legea
Republicii Moldova. În cazul în care persoana deţine cetăţenia mai multor state, legea lui naţională
se consideră legea statului în care îşi are domiciliul. Dacă cetăţeanul străin are domiciliu în
Republica Moldova, legea lui naţională se consideră legea Republicii Moldova. Se consideră lege
naţională a apatridului legea statului în care îşi are domiciliul. Persoana care, în conformitate cu
legea naţională, nu beneficiază de capacitatea de exerciţiu al drepturilor procedurale poate fi
declarată, pe teritoriul Republicii Moldova, cu capacitate de exerciţiu dacă dispune, conform
legislaţiei acesteia, de capacitatea de exerciţiu al acestor drepturi, Articolul 456 determină
capacitatea procedurală de folosinţă a organizaţiei străine şi a organizaţiei internaţionale Se
44
consideră lege naţională a organizaţiei străine legea statului în care aceasta este fondată. În baza
legii naţionale, organizaţiei străine i se determină capacitatea procedurală de folosinţă. Organizaţia
străină care, potrivit legii naţionale, nu beneficiază de capacitate procedurală de folosinţă poate fi
declarată pe teritoriul Republicii Moldova, în conformitate cu legislaţia ei, ca avînd o astfel de
capacitate. Capacitatea procedurală de folosinţă a unei organizaţii internaţionale se determină în
baza contractului internaţional în conformitate cu care este fondată, a actelor de constituire sau a
acordului cu autorităţile competente ale Republicii Moldova. Articolul 457 reglementează situația
de realizare a acţiunilor intentate altor state şi organizaţiilor internaţionale. Imunitatea diplomatică
- Intentarea în instanţa judecătorească a Republicii Moldova unei acţiuni către un alt stat,
antrenarea acestuia în proces în calitate de pîrît sau de intervenient, punerea sub sechestru a bunului
său amplasat pe teritoriul Republicii Moldova sau adoptarea împotriva bunului unor alte măsuri
de asigurare a acţiunii, sau punerea lui sub sechestru în procedura de executare a hotărîrii
judecătoreşti se pot face numai cu consimţămîntul organelor competente ale statului respectiv,
dacă legea naţională sau tratatul internaţional la care Republica Moldova este parte nu prevede
altfel. În cauze civile, organizaţiile internaţionale cad sub jurisdicţia instanţelor judecătoreşti ale
Republicii Moldova în limitele stabilite de tratatele internaţionale şi de legile Republicii Moldova.
În procese civile, reprezentanţii diplomatici ai altor state acreditaţi în Republica Moldova şi
celelalte persoane menţionate în tratatele internaţionale sau în legile Republicii Moldova sînt
supuşi jurisdicţiei instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova în limitele stabilite de normele
dreptului internaţional sau de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte.
Suplimentar reglementării aspectelor de aplicare a legii procedurale civile, Codul de
procedură civilă reglementează și competenţa instanţelor judecătoreşti ale republicii moldova în
procese cu element de extraneitate. Astfel, instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova sînt
competente, în condiţiile prezentului capitol, să soluţioneze litigiile civile dintre o parte a
Republicii Moldova şi o parte străină sau numai dintre persoane străine. Instanţele judecătoreşti
ale Republicii Moldova sînt competente să soluţioneze cauze cu element de extraneitate dacă
pîrîtul organizaţie străină are sediu sau pîrîtul cetăţean străin are domiciliu în Republica Moldova.
Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova sînt competente să judece şi cauze cu element de
extraneitate dacă:
a) organul de administrare sau filiala, agenţia, sucursala, reprezentanţa persoanei străine are sediu
în Republica Moldova;
b) pârâtul are bunuri pe teritoriul Republicii Moldova;
c) reclamantul în procesul cu privire la încasarea pensiei de întreţinere şi constatarea paternităţii
are domiciliu în Republica Moldova;

45
d) prejudiciul cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin o altă vătămare a sănătăţii ori
prin deces a avut loc pe teritoriul Republicii Moldova ori reclamantul are domiciliu în
Republica Moldova;
e) fapta sau o altă circumstanţă ce serveşte drept temei pentru intentarea acţiunii în reparaţie a
daunei cauzate unui bun s-a produs pe teritoriul Republicii Moldova;
f) acţiunea decurge dintr-un contract a cărui executare, deplină sau parţială, trebuie să aibă loc
ori a avut loc în Republica Moldova;
g) acţiunea ce rezultă din îmbogăţirea fără justă cauză a avut loc în Republica Moldova;
h) reclamantul în procesul de desfacere a căsătoriei are domiciliu în Republica Moldova sau cel
puţin unul dintre soţi este cetăţean al Republicii Moldova;
i) reclamantul în procesul privind apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale are
domiciliu în Republica Moldova;
j) în procesul privind protecţia în străinătate a proprietăţii intelectuale a unei persoane domiciliate
în Republica Moldova, persoana este cetăţean al Republicii Moldova sau apatrid, iar prin
convenţia părţilor nu s-a stabilit o altă competenţă;
k) în procesul dintre persoane străine, acestea au convenit expres astfel, iar raporturile juridice
privesc drepturi de care ele pot dispune în legătură cu bunuri sau interese ale persoanelor din
Republica Moldova;
l) prin lege sînt prevăzute şi alte cazuri.
Competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova în procese cu element
de extraneitate:
a) acţiunea se referă la dreptul asupra unor bunuri imobiliare de pe teritoriul Republicii Moldova;
b) bunul asigurat sau locul unde s-a produs riscul asigurat se află în Republica Moldova;
c) pretenţiile decurg dintr-un contract de transport, iar cărăuşii ori punctele de plecare sau sosire
se află în Republica Moldova;
d) procesul se referă la abordajul unor nave sau aeronave, precum şi la asistenţa ori salvarea unor
persoane sau a unor bunuri în largul mării, dacă nava sau aeronava are naţionalitate
moldovenească, ori locul de destinaţie sau primul port sau aeroport unde nava sau aeronava a
ajuns se află pe teritoriul Republicii Moldova;
e) nava sau aeronava a fost sechestrată în Republica Moldova;
f) procesul are ca scop declararea insolvabilităţii sau orice altă procedură judiciară privind
încetarea plăţilor în cazul unei societăţi comerciale străine cu sediu în Republica Moldova;
g) la data depunerii cererii de desfacere, anulare sau declarare a nulităţii căsătoriei, precum şi în
alte litigii dintre soţi, cu excepţia celor cu privire la imobile din străinătate, ambii soţi

46
 domiciliază în Republica Moldova, iar unul dintre ei este cetăţean al Republicii Moldova sau
apatrid;
h) ultimul domiciliu al celui decedat sau bunurile lui se află pe teritoriul Republicii Moldova.
Suplimentar, norme de ordin civil și procedural civil aplicabile raporturilor cu element de
extrani etate se conțin și în acordurile de asistență juridică reciprocă în materie civilă încheiate
între Republica Moldova și alte state.

2.3. Noțiuni generale și concepte speciale privind acțiunea normelor de

drept asupra persoanelor
În ceea ce priveşte mărginirea în spaţiu şi asupra persoanelor a normei de drept, s-au ivit
destule probleme în îndelungata istorie a dreptului. Personalitatea dreptului a fost considerată ca o
regulă încă de acum două mii de ani. Fiecare popor este cârmuit de dreptul său. Francii, de
exemplu, erau cârmuiţi de legea salică, alemanii de dreptul alleman iar romanii de dreptul roman.
Apoi, această regulă a personalităţii a fost completată cu regula teritorialităţii normei de drept,
dominant în Evul Mediu. Extinderea raporturilor civile şi comerciale în plan internaţional a dat
naştere unui proces de întâlnire a reglementărilor naţionale dar şi a unor conflicte de legi, apărând
dreptul internaţional privat. Apare astfel necesitatea reglementării statutului real (regimul juridic
al bunurilor) şi statutul personal (regimul juridic al persoanelor). Acestea sunt dezvoltate în dreptul
internaţional privat şi în dreptul comerţului internaţional iar atunci când există un element de
extraneitate, se apelează la normele conflictuale72.
Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor nu poate fi disociată de acţiunea acestora în
spaţiu, deoarece persoana se află întotdeauna într-un mediu geografic, pe un anumit teritoriu.
Localizarea persoanei într-un anumit spaţiu determină anumite consecinţe privitoare la statutul
său, la drepturile civile şi politice, în special drepturile electorale. Statutul persoanelor diferă, după
cum aceştia sunt cetăţeni ai statului respectiv, străini sau apatrizi.
Se distinge astfel regimul naţional acordat cetăţenilor statului respectiv de regimul
străinilor.
Regimul naţional porneşte de la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi de la recunoaşterea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale pentru toţi membrii statului respectiv.
Regimul străinilor poate fi identic cu cel al cetăţenilor sau poate fi diferit. În unele state,
străinii au acelaşi regim ca şi cetăţenii statului respectiv, cu excepţia drepturilor politice care se
acordă doar în anumite limite.

72
Nicoale Popa, op. cit., p. 168-169
47
 Astfel, pentru a asigra aplicarea reglementărilor normativ-juridice asupra diferitelor
categorii de subiecți, este necesar a determina care sunt categoriile de subiecți, relevante pentru
caracteristica acțiunii normei juridice asupra subiecților. Astfel, identificăm următoarele categorii
de subiecți:
După statutul juridic al persoanelor fizice: cetățeni, cetățeni străini, apatrizii, sau persoanele
fără cetățenie.
După cercul de subiecți ai raportului juridic: subiecți individuali, subiecți colectivi
(persoane juridice).
Doctrina juridică și sistemul juridic național stabilesc condiții de aplicare a actului
normativ-juridic asupra: a) cetaţenilor şi persoanelor juridice din Republica Moldova; b)
cetaţenilor străini şi apatrizilor care se află în teritoriul Republicii Moldova; c) persoanelor juridice
străine cu sediu în teritoriul Republicii Moldova.
Excepţiile de la aplicarea actului normativ-juridic subiecților indicați sunt stabilite prin
tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte şi prin principiile universale ale
dreptului internațional.
După competență distingem: subiecți abilitați cu competență general, subiecți abilitați cu
competență special, subiecți abilitați cu competență excepțională. În conformitate cu această
clasificare a subiecților, putem identifica o clasificare corespunzătoare a normelor juridice: norme
juridice cu caracter general de aplicare (generale), norme juridice cu caracter special de aplicare
(speciale), norme juridice cu caracter excepţional de aplicare (derogatorii).
La capitolul acțiunii dreptului asupra persoanelor, am direcționat cercetarea pe analiza
situației juridice a străinilor în RM și a excepțiilor de la aplicarea normelor de drept din sistemul
de drept al RM, asupra persoanelor aflate pe teritoriul RM.
Regimul juridic şi statutul juridic al persoanei fizice străine diferă de la stat la stat şi este
determinat de numeroşi factori de ordin politic şi economic, de intensitatea şi calitatea raporturilor
dintre state. Fără îndoială, legăturile dintre state se dezvoltă în condiţii inegale, fapt care se
datorează nivelului evolutiv al relaţiilor de pace, prietenie şi colaborare dintre ele. Aceasta a dus
la elaborarea de către state a diferitelor tipuri de regimuri juridice acordate străinului şi aplicate în
funcţie de apartenenţa acestora la unul sau la alt stat.
Volumul drepturilor şi obligaţiilor cetăţenilor străini şi ale apatrizilor variază de la stat la
stat, în funcţie de regimul juridic acordat străinilor de către ţara-gazdă şi acordurile încheiate între
aceste state. Reţinându-ne în domeniul ce ţine de regimul juridic oferit de state şi acordurile
internaţionale cetăţenilor străini, încercarea noastră are ca obiect să schiţeze, cel puţin, principalele
repere care să ne conducă la o înţelegere şi delimitare mai corectă a noţiunilor de „regim juridic”
şi „statut juridic” sau „condiţie juridică”, care sunt categorii distincte. Aceasta cu atât mai mult cu
48
cât în literatura de specialitate aceşti termeni sunt utilizaţi ca sinonime, deşi ei comportă un
conţinut diferit. Pentru a clarifica această chestiune, trebuie să pornim de la expunerea părerilor
diferiţilor autori privind definirea termenilor de regim juridic, statut juridic şi condiţie juridică.
Este necesar a menţiona că în literatura juridică este înaintată părerea, potrivit căreia regimul
juridic e privit ca sinonim cu statutul juridic. Părtinitorii acestei afirmaţii sunt unii doctrinari din
republica Moldova, precum E.Serbenco, O.Balan, care susţin că regimul sau statutul juridic al
străinilor reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care străinul le are pe teritoriul unui
stat, în temeiul legislaţiei acestuia şi al convenţiilor internaţionale la care el este parte73, precum şi
savanţi din Rusia, printre care L.N. Galenskaia74, V.I. Kisili şi V.P. Pastuhov,75 care consideră, de
asemenea, că regimul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor reprezintă totalitatea drepturilor
şi obligaţiilor. În viziunea autorului M.Antonescu, regimul juridic aplicabil străinului – persoană
fizică de către legea statului-gazdă reprezintă un conglomerat de drepturi şi obligaţii specifice
raporturilor juridice ale străinilor, care aparţin diferitelor ramuri de drept şi care alcătuiesc ceea ce
în doctrină poartă denumirea de „condiţie juridică a străinului”.76 În cazul dat, autoarea pune
semnul egalităţii între termenii de regim juridic şi condiţie juridică. De menţionat că în literatura
juridică naţională s-a înteprins o încercare de a delimita noţiunea de statut juridic al străinului de
cea de condiţie juridică a străinului, realizată de către autorii V.Băieşu şi I.Căpăţînă77, astfel, ei
consideră că statutul juridic al străinului îl formează totalitatea normelor juridice ale statului în
care străinul se află şi prin care sunt stabilite drepturile şi obligaţiile lui în acest stat, iar prin
condiţie juridică a străinului ei înţeleg nu doar totalitatea de drepturi şi obligaţii civile, dar şi acele
drepturi şi obligaţii ce aparţin altor ramuri de drept, de exemplu, dreptului administrativ, financiar,
fiscal etc., recunoscute străinului. Spre deosebire de aceştia, din definiţiile formulate de alţi
doctrinari (M.V. Antonescu, L.N. Galenskaia, V.I. Kisili, V.P. Pastuhov) reiese cu claritate că nu
există deosebire între noţiunile de statut juridic şi condiţie juridică, ele fiind sinonime. Şi dacă
statutul juridic şi condiţia juridică sunt interpretate, pe bună dreptate, ca fiind identice, o serie de
doctrinari ruşi consideră în genere că definiţiile propuse nu sunt complete, iar termenii de statut
juridic şi regim juridic diferă. Este cazul să facem referire la părerea juristului S.S. Alekseev, care
defineşte regimul juridic ca sistem de influenţă caracterizat prin metode specifice de reglementare,
precum şi printr-o procedură specială de recunoaştere a drepturilor şi obligaţiilor cetăţenilor

73
Balan O., Serbenco E.. Drept internaţional public. Vol.1. Chişinău, 2001, p.222.
74
Галенская Л.Н.. Правовое положение иностранцев в СССР. Москва, 1982, р.7.
75
Кисиль В.И., Пастухов В.П.. Правовой статус иностранцев в СССР. Киев, 1987, р.28.
76
Antonescu M., Regimul juridic al străinilor în România. Străinul-persoană fizică. Bucureşti: ALL Beck, 2000, p.2.
77
Băieşu V., Căpăţână I.. Drept internaţional privat: Note de curs. – Chişinău, 2000, p.167.
49
străini.78 Confruntând definiţiile aduse anterior, putem conchide că termenul de regim juridic
aplicat străinilor şi apatrizilor nu poate fi identificat cu termenul de statut (condiţie) juridică, care
include volumul drepturilor şi obligaţiilor ce aparţin străinilor, deoarece regimul juridic reprezintă
procedura stabilită de către stat şi temeiul în baza căruia are loc dobândirea şi realizarea de către
cetăţenii străini şi apatrizi a anumitor drepturi şi obligaţii. Considerăm că termenii de statut juridic
şi condiţie juridică a străinilor sunt sinonime, iar regimul juridic nu este identic cu celelalte două,
deoarece regimul juridic este o noţiune mai vastă şi cuprinde metodele şi temeiurile (conform
legislaţiei naţionale sau tratatelor bilaterale), în baza cărora drepturile sunt acordate cetăţenilor
străini şi apatrizilor. Deci, în baza regimului juridic oferit cetăţenilor străini şi apatrizilor se
conturează statutul juridic al acestor categorii de persoane care se află pe teritoriul statului de
şedere.
În privinţa tratamentului aplicabil străinilor se constată existenţa mai multor tipuri de
regimuri: regimul naţional – străinilor le sunt acordate aproape aceleaşi drepturi sociale,
economice, culturale şi civile ca şi propriilor cetăţeni, dar, în practică, o echivalare deplină în
drepturi nu are loc; regimul special – statul acordă străinilor anumite drepturi prevăzute de
legislaţia sa sau de convenţiile internaţionale la care acesta este parte; regimului clauzei naţiunii
celei mai favorizate (CNF) – străinului (cetăţean al unui alt stat) i se acordă anumite drepturi în
volum cel puţin egal cu volumul drepturilor acordate cetăţeanului oricărui stat terţ. În opinia unor
autori, în cazul CNF nu poate fi vorba despre un regim aparte, regim al reciprocităţii condiţiei
juridice a străinului, deoarece semnarea unui tratat între state, prin care acestea se obligă să acorde
cetăţenilor statelor contractante un anumit regim juridic, fie special, fie al clauzei naţiunii celei
mai favorizate, deja presupune o reciprocitate la executarea prevederilor acestui tratat. La fel,
simpla declaraţie a regimului de reciprocitate nu poate avea vreun efect pentru cetăţenii statului
străin atâta timp cât statul străin nu a admis asemenea condiţie în relaţiile cu cetăţenii statului
respectiv. Se mai consideră că declararea unui regim juridic statutului străinului cu condiţia
reciprocităţii este un impediment în dezvoltarea relaţiilor dintre state, o practică inadmisibilă în
relaţiile interstatale. Prin urmare, condiţia juridică sau statutul juridic al străinului îl formează
totalitatea drepturilor, cu excepţia celor politice, care i se recunosc lui şi i se acordă de către
legislaţia statului în care se află străinul. Volumul şi conţinutul acestor drepturi se află în
dependenţă directă de apartenenţa străinului la un stat, precum şi de nivelul relaţiilor dintre statul
de şedere al străinului şi statul al cărui cetăţean el este, care se materializează în regimul juridic al
condiţiei străinului. Generalizând, putem conchide că drepturile şi îndatoririle cetăţenilor străini şi

78
Алексеев С.С.. Общая теория права. Том 1, 1981, p.245, citat de: Slusarenco S., Abordarea conceptului şi
clasificarea regimurilor juridice acordate cetăţenilor străini şi apatrizilor din Republica Moldova, Revista Naţională
De Drept NR. 10-12, Chișinău, 2009, p.162.
50
ale apatrizilor sunt condiţionate doar de două regimuri: regimul naţional şi special. De regulă,
aceste regimuri sunt reglementate de legislaţia internă a Republicii Moldova. Anume de aceea,
având caracter general, ele se răsfrâng asupra tuturor cetăţenilor străini şi apatrizilor.
În materie penală și procesual penală, la nivelul legislației interne a RM, situația juridică a
străinilor este reglementată de art.11 Cod penal - Toate persoanele care au săvîrşit infracţiuni pe
teritoriul Republicii Moldova urmează a fi trase la răspundere penală în conformitate cu prezentul
cod. Cetăţenii Republicii Moldova şi apatrizii cu domiciliu permanent pe teritoriul Republicii
Moldova care au săvîrşit infracţiuni în afara teritoriului ţării sînt pasibili de răspundere penală în
conformitate cu prezentul cod. Cetăţenii străini şi apatrizii care nu domiciliază permanent pe
teritoriul Republicii Moldova şi au săvîrşit infracţiuni în afara teritoriului ţării poartă răspundere
penală în conformitate cu prezentul cod şi sînt traşi la răspundere penală pe teritoriul Republicii
Moldova dacă infracţiunile săvîrşite sînt îndreptate împotriva intereselor Republicii Moldova,
împotriva drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului Republicii Moldova, împotriva păcii şi securităţii
omenirii sau constituie infracţiuni de război, precum şi pentru infracţiunile prevăzute de tratatele
internaţionale la care Republica Moldova este parte, dacă aceştia nu au fost condamnaţi în statul
străin. Sub incidenţa legii penale nu cad infracţiunile săvîrşite de reprezentanţii diplomatici ai
statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu tratatele internaţionale, nu sînt supuse
jurisdicţiei penale a Republicii Moldova. Infracţiunile comise în apele teritoriale şi în spaţiul aerian
al Republicii Moldova se consideră săvîrşite pe teritoriul Republicii Moldova. Persoana care a
săvîrşit o infracţiune pe o navă maritimă sau aeriană, înregistrată într-un port sau aeroport al
Republicii Moldova şi aflată în afara spaţiului acvatic sau aerian al Republicii Moldova, poate fi
supusă răspunderii penale în conformitate cu prezentul cod dacă în tratatele internaţionale la care
Republica Moldova este parte nu se dispune altfel. În baza prezentului cod sînt supuse răspunderii
penale şi persoanele care au săvîrşit infracţiuni la bordul unei nave militare maritime sau aeriene
aparţinînd Republicii Moldova, indiferent de locul ei de aflare. Pedepsele şi antecedentele penale
pentru infracţiunile comise în afara teritoriului Republicii Moldova sînt luate în considerare,
conform prezentului cod, la individualizarea pedepsei pentru o nouă infracţiune săvîrşită de
aceeaşi persoană pe teritoriul Republicii Moldova, precum şi la soluţionarea chestiunilor privind
amnistia în condiţii de reciprocitate în temeiul hotărîrii instanţei de judecată. Codul de procedură
penală, la art.5 stabilește că, pe teritoriul Republicii Moldova, procesul în cauzele penale privitoare
la cetăţenii străini şi apatrizi se efectuează în conformitate cu prevederile prezentului cod. Procesul
penal în privinţa persoanelor care beneficiază de imunitate diplomatică se efectuează în
conformitate cu prevederile Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, încheiate la
18 aprilie 1961, ale Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile consulare, încheiate la 24 aprilie
1963, precum şi ale altor tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte.
51
 În materie procesual civilă, legislația Republicii Moldova, atribuie cetăţenilor străini şi
apatrizii, organizaţiilor străine şi organizaţiilor internaţionale (regimul național), acestea fiind în
drept să se adreseze în instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova pentru apărarea drepturilor,
libertăţilor şi intereselor lor legitime şi beneficiază în faţa instanţelor judecătoreşti ale Republicii
Moldova de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi obligaţii procedurale ca şi cetăţenii şi organizaţiile
Republicii Moldova, în condiţiile legii. Reclamantul străin nu poate fi obligat să depună cauţiune
sau o altă garanţie din motivul că este persoană străină sau că nu are domiciliu ori sediu în
Republica Moldova. Guvernul Republicii Moldova poate stabili retorsiunea faţă de persoanele
statelor în care există restricţii ale drepturilor procedurale ale cetăţenilor şi organizaţiilor
Republicii Moldova.
Capacitatea procedurală de folosinţă şi capacitatea procedurală de exerciţiu a cetăţenilor
străini şi apatrizilor în procesele civile este guvernată de legea naţională a acestora. Se consideră
lege naţională a cetăţeanului străin legea statului a cărui cetăţenie o deţine. Daca cetăţeanul,
concomitent cu cetăţenia Republicii Moldova, are şi o altă cetăţenie, legea lui naţională se
consideră legea Republicii Moldova. În cazul în care persoana deţine cetăţenia mai multor state,
legea lui naţională se consideră legea statului în care îşi are domiciliul. Dacă cetăţeanul străin are
domiciliu în Republica Moldova, legea lui naţională se consideră legea Republicii Moldova. Se
consideră lege naţională a apatridului legea statului în care îşi are domiciliul. Persoana care, în
conformitate cu legea naţională, nu beneficiază de capacitatea de exerciţiu al drepturilor
procedurale poate fi declarată, pe teritoriul Republicii Moldova, cu capacitate de exerciţiu dacă
dispune, conform legislaţiei acesteia, de capacitatea de exerciţiu al acestor drepturi.
Capacitatea procedurală de folosinţă a organizaţiei străine şi a organizaţiei internaţionale.
Se consideră lege naţională a organizaţiei străine legea statului în care aceasta este fondată. În baza
legii naţionale, organizaţiei străine i se determină capacitatea procedurală de folosinţă. Organizaţia
străină care, potrivit legii naţionale, nu beneficiază de capacitate procedurală de folosinţă poate fi
declarată pe teritoriul Republicii Moldova, în conformitate cu legislaţia ei, ca avînd o astfel de
capacitate. Capacitatea procedurală de folosinţă a unei organizaţii internaţionale se determină în
baza contractului internaţional în conformitate cu care este fondată, a actelor de constituire sau a
acordului cu autorităţile competente ale Republicii Moldova.
În materie civilă, din punct de vedere al sferei subiectelor la care se aplică legea civilă se
împart. în trei categorii: a) legea civilă cu vocaţie generală, adica acelea care se aplică atât
persoanelor fizice cât şi persoanelor juridice. Cele mai multe acte juridice civile au vocaţie
generală, principalul dintre ele fiind Codul civil. b) legea civilă cu vocaţia aplicării numai
persoanelor fizice, spre ex., Codul familiei. c) legea civil cu vocaţia aplicării numai persoanelor
juridice, spre ex., Legea cu privire la societăţile pe acţiuni. Aşa cum am mai spus, legea, de regulă,
52
se aplică tuturor persoanelor fizice şi juridice. Cu toate acestea există unele acte normtive care se
aplică unei categorii determinate de persoane: este cazul normelor juridice civile care
reglementează tutela, curatela, materia succesorală etc.79
În raport cu condiția juridică a străinului, Codul civil RM, reglementează capacitatea de
folosință și de exercițiu a persoanei fizice străine. Capacitatea de folosință a persoanei fizice este
guvernată de legea sa națională. Cetățenii străini și apatrizii au capacitatea de folosință în
Republica Moldova egală cu cetățenii Republicii Moldova, cu excepția cazurilor prevăzute de
Constituție, de alte legi ale Republicii Moldova sau de tratatele internaționale la care Republica
Moldova este parte. Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice este guvernată de legea sa
națională. Persoana care nu are capacitate de exercițiu deplină conform legii sale naționale nu este
în drept să invoce această circumstanță dacă are capacitate de exercițiu conform legii Republicii
Moldova cînd aceasta este legea locului de încheiere a actului juridic, cu excepția cazurilor în care
se va dovedi că cealaltă parte la actul juridic știa sau trebuia să știe despre lipsa capacității de
exercițiu pentru actul juridic respectiv. Capacitatea de exercițiu a cetățenilor străini și a apatrizilor
în materie de acte juridice încheiate pe teritoriul Republicii Moldova și în materie de obligații din
cauzarea de prejudiciu care au apărut pe teritoriul Republicii Moldova se stabilește conform legii
Republicii Moldova. Apartenența unei persoane la o nouă lege națională nu aduce atingere
majoratului dobîndit și recunoscut conform legii aplicabile anterior.
În raport cu persoanele juridice, legislația civilă (art.172, 2594, 2596-2597 Cod civil RM)
stabilește că, Persoanele juridice străine sînt asimilate, în condiţiile legii, cu persoanele juridice
ale Republicii Moldova. Legea națională a persoanei juridice este legea statului pe al cărui teritoriu
persoana juridică este constituită. Persoana juridică străină desfăşoară în Republica Moldova
activitate comercială şi altă activitate reglementată de legislaţia civilă în conformitate cu
dispoziţiile stabilite de această legislaţie pentru o activitate similară a persoanelor juridice ale
Republicii Moldova dacă legea Republicii Moldova nu prevede altfel pentru persoanele juridice
străine. Legea națională a organizației străine care, potrivit dreptului străin, nu este persoană
juridică este legea statului unde este constituită. Asupra activității unor astfel de organizații, în
cazul în care este aplicabil dreptul Republicii Moldova, se aplică dispozițiile prezentului cod sau
ale altor legi care reglementează activitatea persoanelor juridice, dacă nu este altfel cerut de lege,
acte normative sau de esența raportului.
În contextul reglementărilor menționate, stabilirea regimului juridic pentru străini nu este
altceva decât circumscrierea de către ţara forului a volumului de drepturi de care aceştia
beneficiază şi de obligaţii de care sunt ţinuţi în materie civilă/ procesual civilă și condițiile,

79
Bîtcă I., Note de curs drept civil. Partea generală. (Ciclul I), Chișinău: ASEM, 2013, p.25.
53
procedura de atragere la răspundere pentru comiterea de infracțiuni în materie penală și procesual
penală.
Excepțiile de la aplicarea legislației interne în spațiu și asupra persoanelor. Legislația
internă și internațională reglementează o serie de excepții de la aplicarea tridimensională a
legislației, îm timp, spațiu și asupra persoanelor.
Astfel, în materie penală, aplicarea legii penale asupra persoanelor și în baza principiului
teritorialităţii, cunoaște anumite restrângeri, în sensul că ea nu se aplică în raport cu anumite
categorii de infracţiuni săvârșite pe teritoriul ţării80 și în raport cu anumite categorii de persoane:
1) Infracţiuni săvârșite pe teritoriul Republicii Moldova de către persoane ce se bucură de
imunitate de jurisdicţie penală sau în localurile (automobilele) misiunilor diplomatice;
2) Infracţiuni săvârșite pe o navă maritimă sau aeriană străină ce se află pe teritoriul Republicii
Moldova;
3) Infracţiuni săvârșite în timpul staţionării ori al trecerii unor armate străine pe teritoriul
Republicii Moldova.
Excepţiile de la jurisdicţia statului nostru nu reprezintă o știrbire a suveranităţii acestuia,
deoarece sunt consecinţa unor convenţii internaţionale, care prevăd concesii reciproce între state
pentru desfășurarea normală a relaţiilor internaţionale.
Imunitatea de jurisdicţie penală. Legislaţia penală a unui stat nu se aplică infracţiunilor
săvârșite pe teritoriul său de către agenţii diplomatici ai altor state acreditaţi în statul respectiv sau
de către alte persoane oficiale străine care, potrivit convenţiilor și uzanţelor internaţionale, se
bucură de imunitate de jurisdicţie penală. Graţie acestei imunităţi, persoanele sus-menţionate nu
pot fi supuse urmăririi penale și judecate pe teritoriul statului în care sunt acreditate sau pe al cărui
teritoriu se află ca reprezentanţi oficiali ai statelor lor.
În accepţiunea cea mai largă, prin imunitate diplomatică se înţelege tratamentul pe care,
în dreptul internaţional, statele sunt obligate să-l acorde organelor diplomatice străine acreditate
în acestea. În sens restrâns însă, imunitatea diplomatică înseamnă scutirea de care se bucură
organele diplomatice de sarcinile şi obligaţiile la care sunt ţinuţi alţi subiecţi de drept (cetăţeni sau
străini) care se află pe teritoriul acelui stat81; exceptarea de la o obligaţie juridică generală,
scoaterea lor de sub jurisdicţia penală şi civilă a statului acreditar.
Prin urmare, imunitatea diplomatică apare ca o excepţie de la principiul general de
supunere faţă de jurisdicţia locală a individului rezident pe teritoriul statului; drept acordat de statul
acreditar unei misiuni diplomatice şi personalului său precum şi a bunurilor lor în baza cărora sunt
exceptaţi de la jurisdicţia autorităţilor judiciare sau de la care ar putea să o exercite autorităţile

80
Barbu C., Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1972, p.26.
81
Anghel I.M., Drept diplomatic şi consular, Bucureşti: Lumina Lex, 1996, p.150.
54
administrative ale statului acrditar82; cu alte cuvinte de la jurisdicţia penală, civilă şi administrativă
a statului străin pe teritoriul căruia se află.
Imunităţile decurg din principiul fundamental potrivit căruia statele au controlul asupra
teritoriului şi persoanelor car e locuiesc pe acest teritoriu, acest principiu al dreptului internaţional
creează şi nevoia pentru imunităţi, pentru că în cazul în care nu ar exista o asemenea instituţie,
agenţii diplomatici ar fi şi ei supuşi controlului statului pe teritoriul căruia îşi desfăşoară activitatea
generând dificultăţi în desfăşurarea activităţii lor. Dar, în atare condiţii, o misiune diplomatică nu
şi-ar mai putea exercita funcţiile şi deci, justifica existenţa ei; ca atare, trebuie să i se creeze, ei şi
membrilor ei, minimum necesar de condiţii – acele imunităţi care alcătuiesc ceea ce în mod curent
se înţelege prin statut diplomatic. Acest statut are ca efect scoaterea diplomaţilor de sub autoritatea
şi competenţa judiciară a statului acreditar şi le oferă condiţiile necesare pentru functionarea lor.
Obligaţiile statului primitor de a asigura securitatea personală diplomaţilor şi de a-i excepta de la
urmărire penală sunt esenţiale şi inerente caracterului reprezentativ al trimisului diplomatic şi
funcţiilor sale; ei trebuie să fie liberi de orice intervenţie a unui stat sau altul.
Instituţia imunităţilor constituie garanţia activităţii diplomatice însăşi pentru că, fără
acordarea de imunităţi, care crează pentru agenţii diplomatici acea condiţie juridică de natură să le
asigure libertatea deplină şi securitatea necesară, exercitarea funcţiilor de către aceştia nu ar avea
loc; constituind aşadar instituţia ce ocupă un loc central în cadrul dreptului diplomatic. Această
poziţie ocupată de instituţia imunităţilor este confirmată de apariţia simultană a acesteia cu dreptul
diplomatic, deoarece nu a existat trimis diplomatic şi deci, nici diplomaţie, decât atunci când s-a
admis ca acestui reprezentant trebuie să i se acorde anumite garanţii. Astfel, imunităţile reprezintă
elementul cel mai important pentru activitatea diplomatică şi consulară, or, ele constituie
ansamblul de reguli care se referă la tratamentul acordat diplomaţilor şi care se bazează pe dreptul
internaţional, care obligă statele să acorde organelor diplomatice imunităţile necesare pentru
desfăşurarea în bune condiţii a activităţii lor
Legea penală a Republicii Moldova prevede imunitatea de jurisdicţie penală prin dispoziţia
alin.(4) din art. 11 CP al RM, care stipulează că, sub incidenţa legii penale nu cad infracţiunile
săvârșite de reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate
cu tratatele internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a Republicii Moldova.
Imunitatea de jurisdicţie penală decurge din imunitatea diplomatică, prevăzută de:
1) Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice, încheiată la Viena la 18 aprilie 1961 –
art.31) par.(1)Agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicţie penală a statului acreditar.
El se bucură de asemenea de imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a acestuia, afară dacă

82
Bonciog A., Drept diplomatic, Bucureşti: Paideia, 1997, p.98.

55
este vorba: a) de o acţiune reală privind un imobil particular situat pe teritoriul statului acreditar,
afară numai dacă agentul diplomatic nu-1 posedă în contul statului acreditam pentru realizarea
scopurilor misiunii; b) de o acţiune privind o succesiune, în care agentul diplomatic figurează ca
executor testamentar, administrator, moştenitor sau legator, cu titlu particular, şi nu în numele
statului acreditam; c) de o acţiune privind o activitate profesională sau comercială, oricare ar fi ea,
exercitată de agentul diplomatic în statul acreditar, în afara funcţiilor sale oficiale. (2) Agentul
diplomatic nu este obligat să depună mărturie. (3) Faţă de agentul diplomatic nu poate fi luată nici
o măsură de executare, în afară de cazurile prevăzute la alineatele a), b) şi c) ale paragrafului l din
prezentul articol şi numai dacă executarea poate avea loc fără a se aduce atingere inviolabilităţii
persoanei sale sau a locuinţei sale. (4) Imunitatea de jurisdicţie a unui agent diplomatic în statul
acreditar nu poate scuti pe acest agent de jurisdicţia statului acreditant.
2) convenţii internaţionale bilaterale;
3) legislația internă a RM - Legea RM nr. 1134-XII din 04.08.92 cu privire la statutul
misiunilor diplomatice ale statelor străine în Republica Moldova – Şeful misiunii diplomatice,
diplomaţii şi membrii familiilor lor se bucură de inviolabilitatea personală. Diplomaţii care nu
sînt cetăţeni ai Republicii Moldova se bucură de imunitate faţă de jurisdicţia Republicii Moldova.
Diplomaţii se bucură de imunitate faţă de jurisdicţia civilă în toatecazurile, cu excepţia participării
acestora la relaţiile de drept civil ca persoane particulare. Diplomaţii cetăţeni ai Republicii
Moldova se bucură de imunitate faţă de jurisdicţia Republicii Moldova numai în acţiunile
exercitate în cadrul funcţiilor de serviciu, dacă nu există alte înţelegeri. Membrii personalului
administrativ şi tehnic, membrii familiilor lor care nu sînt cetăţeni ai Republicii Moldova se
bucură, pe bază de reciprocitate, de privilegii şi imunităţi doar în cazurile în care imunitatea faţă
de jurisdicţia civilă şi administrativă a Republicii Moldova se extinde numai asupra acţiunilor
exercitate în cadrul funcţiilor de serviciu. Membrii personalului auxiliar care nu sînt cetăţeni ai
Republicii Moldova se bucură de imunitate faţă de jurisdicţia Republicii Moldova numai în
acţiunile exercitate în cadrul funcţiilor de serviciu, dacă nu există alte înţelejeri. Guvernul
Republicii Moldova este obligat să întreprindă toate măsurile necesare pentru asigurarea securităţii
scestor persoane.
De aceeași imunitate se bucură și alte persoane oficiale, cum sunt șefii de state sau de
guverne, membrii misiunilor speciale, funcţionarii consulari și alţii, aflaţi pe teritoriul altor state.
Referitor la imunitatea diplomatică în materie civilă, pe lângă prevederile art.457 alin.3)
CPC al RM – care stabilește că, în procese civile, reprezentanţii diplomatici ai altor state acreditaţi
în Republica Moldova şi celelalte persoane menţionate în tratatele internaţionale sau în legile
Republicii Moldova sînt supuşi jurisdicţiei instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova în
limitele stabilite de normele dreptului internaţional sau de tratatele internaţionale la care Republica
56
Moldova este parte., este necesar să analizăm jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,
incidență la caz.
Astfel, în lumina jurisprudenței Curții, Orice persoană are dreptul de a înainta orice
plângere referitoare la drepturile sale civile și obligațiile aduse în fața unei instanțe sau a unui
tribunal. În acest fel, articolul 6 § 1 înglobează dreptul de acces la o instanță, care este dreptul de
a institui proceduri în fața instanțelor în materie civilă şi care constituie numai un aspect83. Cu
toate acestea, dreptul de acces la o instanță garantat de articolul 6 § 1 din Convenție nu este absolut,
ci poate fi supus unor limitări; acestea sunt permise în mod implicit, deoarece dreptul de acces prin
însăși natura apelurilor sale este reglementat de către stat. În acelaşi timp, limitările aplicate nu
trebuie să restrîngă sau să reducă accesul părţii adverse într-o asemenea măsură încît să fie afectată
însăși esența dreptului. În plus, o limitare a dreptului de acces la o instanță nu va fi compatibilă cu
articolul 6 § 1 în cazul în care nu urmărește un interes legitim şi nu există un raport de
proporționalitate rezonabil între mijloacele folosite şi scopul urmărit.84
Curtea a concluzionat că măsurile luate de către o altă parte contractantă care reflectă, în
general, normele recunoscute ale dreptului internațional public privind imunitatea de stat, nu poate
fi considerată în principiu ca impunere a unei restricții disproporționate privind dreptul de acces
la o instanță astfel cum este consacrat în articolul 6 § 1. Doar că în acest articol, dreptul de acces
la o instanță este o parte inerentă a garanției procesului echitabil, astfel încît unele restricții privind
accesul la o instanţă, trebuie să fie, de asemenea, considerate ca fiind inerente, un exemplu fiind
aceste limitări, în general, acceptate de către comunitatea de națiuni, ca parte a doctrinei imunității
de stat. La fel, Curtea a amintit că Convenția este destinată să garanteze drepturi care nu sunt
teoretice sau iluzorii, ci drepturi care sunt practice și eficiente. Acest lucru este deosebit atît de
dreptul de acces la instanțe, avîndu-se în vedere locul important pe care îl are într-o societate
democratică dreptul la un proces echitabil. Într-o societate democratică aceasta nu ar fi în
concordanță cu statul de drept sau cu principiul de bază care stă la baza articolului 6 § 1 - şi anume
faptul că pretențiile civile trebuie să poată fi prezentate unui judecător pentru adjudecare - în cazul
în care un stat ar putea, fără reținere sau control de către Organele de aplicare a Convenției, scoate
din competența instanțelor o întreagă gamă de creanțe civile sau conferă imunitățile de răspundere
civilă pe categorii de persoane.
Luînd în considerare jurisprudenţa Curţii Europene în cauzele menţionate, instanţele
naţionale trebuie să ţină cont de următoarele:

83
Cauza Cudak c. Lituaniei, nr. 15869/02 §54; Golder c. Regatului Unit, 21 februarie 1975, § 36, şi Prince Hans-
Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei, nr. 42527/98, § 43.
84
Cauza Cudak c. Lituaniei, nr. 15869/02 §55; Waite și Kennedy c. Germaniei, nr. 26083/94, § 59; T.P. și K.M. c.
Regatului Unit, nr. 28945/95, § 98, şi Fogarty c. Regatului Unit, nr. 37112/97, § 33.
57
 1) imunitatea de jurisdicţie a statelor străine nu are o valoare absoluta. Ea este recunoscuta
atunci cînd litigiul priveşte acte de suveranitate. Aceasta poate fi exclusa în cazul în care acţiunea
în justiţie se referă la acte care nu se încadrează în sfera autorităţii publice;
2) reprezentanțelor diplomatice şi consulare ale statele străine şi diplomații din statele
străine se bucură de imunitatea de jurisdicție a instanţelor naţionale, dar această regulă garantează
imunitatea de stat numai pentru relațiile reglementate de dreptul public. Regula menţionată de
imunitate nu trebuie aplicată în relațiile de drept privat. În acest sens, actele de bază care
consfinţesc şi determină diverse privilegii şi imunităţi ale agenţilor diplomatici şi membrilor
personalului diplomatic sunt Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice din 18 aprilie
1961 (în vigoare pentru Republica Moldova din 25 februarie 1993) şi Legea Republicii Moldova
cu privire la statutul misiunilor diplomatice ale statelor străine în Republica Moldova din 4 august
1992 (Monitorul Oficial nr. 8/195 din 30 august 1992). Potrivit art.31 al Convenţiei de la Viena
din 18 aprilie 1961, agentul diplomatic dispune de imunitate de jurisdicţie penală, civilă şi
administrativă a statului acreditar, cu excepţia: a) de o acţiune reală privind un imobil particular
situat pe teritoriul statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic nu-l posedă în contul
statului acreditant pentru realizarea sarcinilor misiunii; b) de o acţiune privind o succesiune, în
care agentul diplomatic figurează ca executor testamentar, administrator, moştenitor sau legatar,
cu titlu particular, şi nu în numele statului acreditant; c) de o acţiune privind o activitate
profesională sau comercială, oricare ar fi ea, exercitată de agentul diplomatic în statul acreditar, în
afara funcţiilor sale oficiale. Statul acreditant poate renunţa la imunitatea judiciară a agentului
diplomatic şi a persoanelor care beneficiază de imunitate ce trebuie să fie înaintată expres.
De imunitate de jurisdicţie civilă, în ce priveşte activitatea de serviciu, beneficiază şi
consulii. În domeniul reglementărilor relaţiilor consulare pe arena internaţională, rolul de bază îi
revine Convenţiei de la Viena privind relaţiile consulare din 24 aprilie 1963 (în vigoare pentru
Republica Moldova din 25 februarie 1993), normele căreia în măsura semnificativă se preiau la
încheierea convenţiilor consulare între diferite state. Conform art.43 al acestei Convenţii,
funcţionarii şi agenţii consulari nu pot fi chemaţi în faţa autorităţilor judiciare şi administrative ale
statului de reşedinţă pentru acţiunile săvîrşite de ei în exercitarea funcţiilor consulare, cu excepţia,
în caz de înaintarea acţiunii civile: a) care rezultă din încheierea unui contract de către un
funcţionar consular sau un angajat consular, pe care acesta nu l-a încheiat în mod expres sau
implicit în calitatea sa de mandatar al statului trimiţător; sau b) intentată de un terţ pentru o pagubă
rezultată dintr-un accident cauzat, în statul de reşedinţă, de un vehicul, o navă sau de o aeronavă.
3) ca orice alta entitate publică, ambasada poate deveni titulara unor drepturi şi obligaţii cu
caracter privat. Aceasta este situaţia cînd ambasada încheie contracte de munca cu persoane care
nu îndeplinesc atribuţii care se înscriu in sfera exercitării autorităţii publice.
58
 4) urmează a se face distincţie dintre funcțiile speciale strîns legate de exercitarea autorității
guvernamentale (agent diplomatic sau un funcționar consular, etc.) şi funcţiile tehnice (secretar,
şofer, contabil), care nu conferă reclamanţilor calitatea de reprezentant al autorităţii statului pârât,
nefiind pasibile de a fi exercitate în interesele suverane ale statului pârât.
În concluzie, acţiunile civile înaintate împotriva statelor străine, misiunilor diplomatice şi
consulare ale acestora pe teritoriul RM, agenţilor diplomatici, membrilor personalului diplomatic,
consulilor se vor primi spre examinare de către instanţele judecătoreşti din RM dacă pretenţiile
formulate cad sub incidenţa excepţiilor de la imunitatea de jurisdicţie. În cadrul acestor procese se
va aplica principiul legii forului, adică instanţele naţionale moldoveneşti vor aplica normele de
procedură civilă ale RM (art. 458 CPC). Dacă acţiunile civile înaintate împotriva statelor străine,
misiunilor diplomatice şi consulare ale acestora pe teritoriul RM, agenţilor diplomatici, membrilor
personalului diplomatic, consulilor nu se vor încadra în excepţiile enunţate, atunci, în virtutea
imunităţii de jurisdicţie, acestea nu se vor judeca în procedură civilă. Respectiv, se vor aplica
art.169, alin.(1), lit.a) – refuz în primire sau 265,lit.a) CPC – încetarea procesului.85
În calitate de altă excepție de la aplicarea legisțlației interne a RM în spațiu asupra
persoanelor, în materie penală, reprezintă situația infracţiunilor săvârșite pe o navă maritimă sau
aeriană străină ce se află pe teritoriul Republicii Moldova. Nu cad sub jurisdicţia Republicii
Moldova eventualele infracţiuni săvârșite la bordul navelor maritime și al aeronavelor militare ori
guvernamentale ce aparţin unui stat străin, întrucât acestea reprezintă statul căruia aparţin și se află
pe teritoriul Republicii Moldova cu aprobarea specială a Guvernului Republicii Moldova. Mai
mult ca atât, nu se aplică jurisdicţia Republicii Moldova nici faptelor săvârșite pe teritoriul
Republicii Moldova de către persoanele care fac parte din echipajul sau din personalul specializat
al acestor nave pe timpul cât nava s-a aflat în porturi, ape maritime interioare, ape teritoriale.
Conflictele apărute în aceste situaţii se soluţionează pe calea dreptului internaţional.
În cazul navelor și al aeronavelor comerciale, principiul general admis este că infracţiunile
săvârșite la bordul acestora și de către personalul lor pe teritoriul ţării cad sub incidenţa legii penale
a statului pe teritoriul căruia se află. Se face referire la timpul când acestea se află în porturile
statului nostru sau în apele maritime interioare. Situaţia este diferită în cazul infracţiunilor săvârșite
la bordul navelor comerciale aflate în trecere prin marea teritorială a statului nostru. În cazul
acestor infracţiuni nu se exercită jurisdicţia penală a statului nostru, existând o excepţie de la
principiul teritorialităţii. Totuși, în practică ar putea exista situaţii când legislaţia penală a statului
nostru ar putea fi aplicată: a) infracţiunea a fost săvârșită de un cetăţean al Republici Moldova sau
de o persoană fără cetăţenie care are domiciliu permanent pe teritoriul Republicii Moldova; b)

85
Recomandarea Curții Supreme de Justiție a RM, nr. 26, Privind imunitatea misiunilor diplomatice [on line] [accesat
la 04.05.2019], disponibil pe: http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=44.
59
infracţiunea este îndreptată împotriva intereselor Republicii Moldova sau împotriva unui cetăţean
al Republicii Moldova ori a unei persoane rezidente pe teritoriul Republicii Moldova; c)
infracţiunea este de natură să tulbure ordinea și liniștea publică în ţară sau ordinea în marea
teritorială; d) exercitarea jurisdicţiei Republicii Moldova este necesară pentru reprimarea traficului
ilicit de stupefiante sau de substanţe psihotrope; e) asistenţa autorităţilor Republicii Moldova este
cerută, în scris, de căpitanul navei sau de un agent diplomatic ori un funcţionar consular al statului
al cărui pavilion îi arborează nava.
Infracţiuni săvârșite în timpul staţionării ori al trecerii unor armate străine pe teritoriul
Republicii Moldova. În dreptul internaţional este admis, în mod unitar, că trupele străine staţionate
pe teritoriul unui stat sau aflate în trecere pe acest teritoriu nu sunt supuse jurisdicţiei statului pe
teritoriul căruia se află. Pentru infracţiunile săvârșite pe acest teritoriu de către personalul trupelor
străine se aplică legea statului căruia îi aparţin aceste trupe. De regulă, regimul trupelor militare
staţionate ori aflate în trecere pe teritoriul străin este reglementat prin convenţii bilaterale între
statele interesate. Dacă staţionarea trupelor străine se produce în timp de război, sancţionarea
faptelor săvârșite de către militarii străini se realizează potrivit reglementărilor specifice stării de
război.86

86
Botnaru S., Șavga A. ș.a., op.cit., p.76-77.
60
 CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Elementul fundamental al dreptului este norma juridică. Cuvântul normă, etimologic și de
drept, poate avea mai multe semnificaţii şi sinonime parţiale precum regulă, model, reglementare,
standard, lege. Conceptul de normă se referă la regulile care reglementează comportamentul
uman, de unde rezultă că este o normă socială. Sistemul normelor sociale are în conţinutul său un
ansamblu de norme format din normele sociale, normele de drept, normele morale, normele
religioase şi normele politice, în funcţie de relaţiile sociale vizate. Norma juridică poate fi
considerată astfel un fenomen natural şi obligatoriu în orice grup sau comunitate în care indivizii
participă pe baza unor legături de solidaritate dar îşi şi coordonează acţiunile către un scop social
specific. Evoluţia societăţii umane a confirmat dictonul latin – ubi societas ibi iuS. Orice societate
are nevoie de reguli de drept pentru a se putea constitui şi funcţiona deoarece cetăţenii au obligaţia
de a convieţui într-un mediu responsabil pentru buna dezvoltare a comunităţii respective.
Norma juridică este elementul de bază al ordinii de drept, cele două noţiuni aflându-se într-
o relaţie sistematică de la parte la întreg iar din acest motiv definirea normei juridice este legată
de definirea dreptului obiectv. Normele juridice reglementează raporturile juridice, categoriile
relaţiilor sociale care cuprind drepturi şi obligaţii normate juridic, şi a căror manifestare nu se
produce întâmplător; reprezintă acea categorie a normelor sociale instituite sau recunoscute de stat,
obligatorii în raporturile dintre subiectele de drept şi aplicate sub garanţia forţei publice în cazul
încălcării lor. Norma juridică ca normă socială presupune o atitudine conştientă şi activă,
concretizată prin alegerea unui anumit tip de comportament. Ordinea socială nu se rezumă doar la
ordinea de drept fiind mai mult decât guvernarea legii, privind activităţile şi relaţiile fără
contingenţă cu ordinea de drept. Ca regulă de conduită socială, norma juridică vizează exclusiv
relaţiile dintre oameni, fără a se putea manifesta relaţii juridice în cadrul regnului animal sau între
om şi obiecte. Relaţiile oamenilor cu lumea obiectelor pot avea implicaţii juridice prin ceea ce
afectează interesele sociale care derivă din aceste relaţii, dar nu pot fi ca atare relaţii juridice şi
implicit, relaţii sociale.
Normele juridice stabilesc caracterul relațiilor sociale, reglementate de drept, diferite
mijloace ale acțiunii dreptului asupra oamenilor, specificul conținutului normei, statutul
subiectului în sistemul general al reglementărilor juridice, atitudinea lui față de prevederile juridice
(respectarea sau, invers, încălcarea lor). În acest plan, trebuie recunoscută conceperea, corectă din
punct de vedere juridic, a formelor realizării dreptului în sens larg și în sens restrâns. În sens larg,
se înțeleg toate formele acțiunii dreptului asupra relațiilor sociale: elaborarea normelor juridice,
acțiunea social-educativă a dreptului, transpunerea prevederilor juridice în acțiuni concrete ale
subiecților dreptului, asigurarea executării acestor indicații, iar în sens restrâns – traducerea în
viață a normelor juridice în exteriorul raporturilor juridice și prin intermediul raporturilor juridice.
61
Realizarea normelor juridice în exteriorul raporturilor juridice se înfăptuiește prin abținerea de la
acțiuni interzise de lege și prin acțiuni active ale subiecților dreptului pentru traducerea în viață a
unor obligațiuni juridice, prevăzute de normele juridice (de exemplu, participarea la demonstrații,
acordarea primului ajutor medical etc.).
Realizarea dreptului, prin prisma metodelor și procedeelor de aplicare a normelor de drept,
presupune o structură tridimensională, și anume: aplicarea în timp, în spațiu și asupra persoanelor.
Acest aspect tridimensional reprezintă coordonatele normei juridice sau ale actului normativ și
reflectă repere în interiorul cărora norma juridică și actul normativ juridic poartă un caracter
obligatoriu și oficial.
Potrivit reglii generale, legea acţionează pe timp nelimitat, într-un spaţiu bine determinat
de noţiunea de teritoriu şi asupra unor subiecţi care, individual sau colectiv, participă la viaţa
juridică a societăţii în cadrul acestui teritoriu. Totuși, în scopul analizei sferei de acțiune a normelor
juridice, este necesar de a stabili coordonatele normei juridice concrete în procesul de aplicare a
normei juridice: a) este necesară aprecierea, dacă norma juridică în cauză posedă forță juridică la
momentul aplicării ei sau, altfel spus, dacă ea este în vigoare; b) este necesară aprecierea, dacă
norma juridică în cauză, pe lângă faptul că posedă la momentul respectiv forță juridică, este
aplicabilă spațiului în care are loc situația de aplicare a normei; c) este necesară aprecierea, dacă
norma juridică în cauză, pe lângă primele două circumstanțe, pe care necesită să le îndeplinească
(de aplicabilitate în timp și spațiu), este aplicabilă subiecților relațiiei sociale reglementate juridic
– dețin ei sau nu responsabilitatea juridică necesară.
Sub aspectul acţiunii normelor juridice în timp prezintă interes următoarele: legile se
succed (o lege, cât de perfectă nu ar fi, nu poate fi veşnică). Legile au o anumită durată de acţiune.
O lege trăieşte până îşi epuizează rostul teleologic, după care iese din vigoare, pentru că nu mai
are rostul normativ pentru care a fiinţat. După criteriul perioadei de aplicare, legile se împart în
legi permanente şi legi temporare. Legile permanente (denumirea lor pare să sugereze că ar avea
un caracter veşnic, dar asemenea legi nu există) se caracterizează prin faptul că se cunoaşte, de la
început, data intrării lor în vigoare, dar nu se cunosc data sau condiţiile ieşirii lor din vigoare. Spre
deosebire de cele permanente, legile temporare sunt legile la care se cunosc de la început, atât data
intrării lor în vigoare, cât şi data sau condiţiile ieşirii lor din vigoare. O categorie aparte de legi o
constituie legile tranzitorii. O lege tranzitorie are ca scop să delimiteze câmpul de aplicare a legii
noi prin raport la reglementările în vigoare la momentul intrării ei în vigoare. O lege tranzitorie
poate abroga, modifica sau menţine în vigoare norme juridice deja existente. În marea majoritate
a cazurilor, legiuitorul nu va edicta separat o lege tranzitorie. El va practica la includerea, în legea
nouă, a unor prevederi care sunt proprii legii tranzitorii.

62
 Normele juridice sunt edictate în vederea aplicării lor. Legiuitorul are în vedere, în procesul
elaborării normative, interese sociale majore, urmăreşte să ofere garanţia bunei dezvoltări a
raporturilor interumane, să protejeze valorile sociale. Coordonatele fundamentale ale acţiunii
normelor de drept sunt: timpul, spaţiul şi persoana. În principiu, norma juridică acţionează pe timp
nedeterminat, într-un spaţiu dominat de noţiunea de teritoriu şi asupra unor subiecte care participă
la circuitul juridic în cadrul acestui spaţiu. Analiza acţiunii normei de drept va viza aceste trei
coordinate. Astfel, realizarea dreptului prin traducerea în viaţă a normelor juridice este
condiţionată de durata menţinerii în vigoare a actelor normative, de raza teritorială în care ele îşi
produc efectele şi de sfera persoanelor asupra cărora ele acţionează. Este de principiu faptul că
norma juridică este teritorială şi personală, în sensul că ea acţionează asupra teritoriului şi asupra
cetăţenilor săi. Deosebit de complexă este acţiunea actelor normative în spaţiu şi cu privire la
persoane sub aspect internaţional. Locul încheierii unui act sau locul săvârşirii unei infracţiuni,
calitatea persoanei (străin, reprezentant diplomatic etc.) ridică probleme în legătură cu stabilirea
legii care se aplică: națională sau străină.
Acțiunea normei juridice în timp reprezintă durata în care o normă juridică este în vigoare
și reprezintă intervalul de timp în care ea produce efecte juridice. Acţiunea în timp a actului
normativ este determinată de trei momente principale: a) intrarea în vigoare a actului normativ; b)
acţiunea efectivă a actului normativ; c) ieşirea din vigoare a actului normativ, momente care sunt
expres reglementate de lege, ca element al procedurii de legiferare.
Aplicarea în spațiu a actelor normative cu caracter penal, este bazată pe o serie de principii
și anume: a) principiul teritorialităţii, b) principiul realităţii (naţionalităţii pasive), c) principiul
personalităţii şi universalităţii.
În ceea ce priveşte mărginirea în spaţiu şi asupra persoanelor a normei de drept, s-au ivit
destule probleme în îndelungata istorie a dreptului. Personalitatea dreptului a fost considerată ca o
regulă încă de acum două mii de ani. Fiecare popor este cârmuit de dreptul său. Francii, de
exemplu, erau cârmuiţi de legea salică, alemanii de dreptul alleman iar romanii de dreptul roman.
Apoi, această regulă a personalităţii a fost completată cu regula teritorialităţii normei de drept,
dominant în Evul Mediu. Extinderea raporturilor civile şi comerciale în plan internaţional a dat
naştere unui proces de întâlnire a reglementărilor naţionale dar şi a unor conflicte de legi, apărând
dreptul internaţional privat. Apare astfel necesitatea reglementării statutului real (regimul juridic
al bunurilor) şi statutul personal (regimul juridic al persoanelor). Acestea sunt dezvoltate în dreptul
internaţional privat şi în dreptul comerţului internaţional iar atunci când există un element de
extraneitate, se apelează la normele conflictuale.
Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor nu poate fi disociată de acţiunea acestora în
spaţiu, deoarece persoana se află întotdeauna într-un mediu geografic, pe un anumit teritoriu.
63
Localizarea persoanei într-un anumit spaţiu determină anumite consecinţe privitoare la statutul
său, la drepturile civile şi politice, în special drepturile electorale. Statutul persoanelor diferă, după
cum aceştia sunt cetăţeni ai statului respectiv, străini sau apatrizi.
Se distinge astfel regimul naţional acordat cetăţenilor statului respectiv de regimul
străinilor. Regimul naţional porneşte de la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi de la recunoaşterea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale pentru toţi membrii statului respectiv. Regimul străinilor
poate fi identic cu cel al cetăţenilor sau poate fi diferit. În unele state, străinii au acelaşi regim ca
şi cetăţenii statului respectiv, cu excepţia drepturilor politice care se acordă doar în anumite limite.
Astfel, pentru a asigra aplicarea reglementărilor normativ-juridice asupra diferitelor categorii de
subiecți, este necesar a determina care sunt categoriile de subiecți, relevante pentru caracteristica
acțiunii normei juridice asupra subiecților. Astfel, identificăm următoarele categorii de subiecți:
Cu titlu de propunere, formulăm necesitatea instituirii unui mecanism eficient care să
asigure acțiunea promtă a Guvernului în implimentarea legilor noi în sistemul normelor de drept
existente, or, fregvent, deși la capitolul – Dispoziții finale și tranzitorii – în legea nouă este stanilit
că, Guvernul într-un anumit termen (diferit de la caz la caz) va elabora și va prezenta Parlamentului
propuneri privind aducerea legislației în vigoare în concordanță cu prezentul cod; va aduce actele
sale normative în concordanță cu prezentul cod și va asigura elaborarea actelor normative necesare
pentru punerea în aplicare a acestuia., totuși, observăm o inacțiune din partea Guvernului, care
duce la confricte de legi în procesul de aplicare tridimensională a dreptului.

64
 BIBLIOGRAFIE
Acte normative
Notă: actele normative interne accesate conform modificărilor la perioada anului 2020,
versiunea electronică a actelor normative accesată pe: https://www.legis.md/.
1. Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, adoptate la New
York, la 15 noiembrie 2000.
2. Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice din 18 aprilie 1961 (în vigoare pentru
Republica Moldova din 25 februarie 1993).
3. Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale.
Roma, 4.XI.1950.
4. Constituția RM din 29 iulie 1994, nr.1 din 12.08.1994.
5. Codul administrativ al RM, nr.116 din 19.07.2018, în vigoare 01.04.2019.
6. Codul civil al RM, nr.1107-XV din 06.06.2002 republicat la 01.03.2019.
7. Codul de procedură civilă RM, Nr. 225 din 30-05-2003.
8. Codul penal RM nr. 985 din 18-04-2002.
9. Codul de procedură penală RM nr.122 din 14-03-2003.
10. Legea RM cu privire la actele normative nr.100 din 22-12-2017.
11. Legea RM cu privire la statutul misiunilor diplomatice ale statelor străine în Republica
Moldova nr.1134-XII din 04.08.92.
12. Legea RM privind administrația publică locală nr. 436 din 28-12-2006.
13. Legea RM privind accesul la informație nr.98, din 11-05-2000.
14. Hotărârea Curții Constituționale RM nr.17 din 04.06.2018, Pentru controlul constituţionalităţii
unor prevederi referitoare la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova și
a articolului 4 alin. (2) din Codul jurisdicţiei constituţionale.

Literatura de specialitate
15. Avornic Gh., Teoria generală a dreptului. Ediția a II-a. Chișinău: Cartier, 2004.
16. Avornic Gh., Lupu Gh., Teoria generală a dreptului. Chişinău: Editura Lumina, 1997.
17. Baltag D., Guţu A., Teoria generală a dreptului. Chişinău: Academia de Poliţie „Ştefan cel
Mare”, 2002.
18. Bădescu M. Concepte fundamentale în teoria şi filosofia dreptului. Teoria normei juridice. -
Bucureşti: Lumina Lex, 2004.
19. Barbu C., Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1972.
20. Botnaru S., Șavga A. ș.a., Drept penal. Partea generală. Chișinău: Cartier, 2005 (Combinatul
Poligr.).
65
21. Ceterchi I., Craiovan I. Introducere în teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL BECK,
1993.
22. Corbeanu I. Corbeanu M. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Lumina Lex. 2002.
23. Craiovan I., Tratat elementar de teoria generală a dreptului. București, 2007.
24. Craiovan I., Tratat elementar de teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL Beck, 2001.
25. Deleanu I., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat, vol. II, Bucureşti: Europa Nova,
1996.
26. Dogaru I., Dănișor, D.C., Dănișor, Gh., Teoria generală a dreptului, București: Editura
științifică, 1999.
27. Dogaru I., Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1998.
28. Dorul O., Definirea competenţelor statului în dreptul internaţional public, Seria “Ştiinţe
sociale” Drept ISSN 1814-3199, Chișinău, 2012.
29. Luburici M., Ceterchi I., Teoria generală a dreptului. Ediţia a II-a. Bucureşti. 1992.
30. Mazilu D., Teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL BECK, 2000, p.192.
31. Mereuţă M., Osmochescu N., Aspecte teoretice şi practice ale teritoriului de stat şi frontierelor
în dreptul internaţional, Botoşani: Editura AXA, 2007.
32. Momcilo L., Teoria generală a dreptului, Ediţia a II-a, Bucureşti: Oscar Print, 2006.
33. Negru A., Teoria generală a dreptului şi statului în definiţii, interpretări, scheme. Note de curs.
Chișinău: CEP USM, 2018.
34. Negru B. Teoria generală a dreptului şi statului, Secţia Editare a Academiei de Administrare
Publică pe lângă Guvernul Republicii Moldova, Chișinău, 1999.
35. Negru B., ș.a., Constituția Republicii Moldova. Comentariu. Chișinău: Arc, 2012.
36. Negru B., Negru A., Teoria generală a dreptului şi statului. Chişinău: Bons Offices, 2006.
37. Negru B., Negru A., Teritoriul şi spațialitatea juridică a statului, Revista Administrarea
Publică, nr. 1, Chișinău, 2017.
38. Pantea O., Note de curs teoria generală a dreptului (ciclul I). Chișinău: Universitatea de Studii
Europene din Moldova. Facultatea de Drept. 2013.
39. Pop A., Beleiu Gh., Drept civil. Teoria generală a dreptului civil. Bucureşti: Tipografia
Universităţii din Bucureşti, 1980.
40. Popa N., Teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALLBeck, 2002.
41. Popescu S., Teoria generală a dreptului. - Bucureşti: Lumina Lex, 2000.
42. Titulescu N., Discursuri. Bucureşti: Editura ştiinţifică, 1967.
43. Ulianovschi Gh., Ulianovschi I., Locul săvârşirii infracţiunii. Importanţa şi criteriile de
stabilire a lui, revista naţională de drept nr. 7, Chișinău: USM, 2009.
44. Федоров Г. Теория государства и права. Кишинев: Реклама. 2004.
66
45. Пиголкин А., Нормы советского права и их истолкование. Ленинград. 1962.
46. Botnaru S., Șavga A. ș.a., op.cit., p.78.
47. Botnaru S., Șavga A. ș.a., op.cit., p.81.
48. Nicoale Popa, op. cit., p. 168-169
49. Balan O., Serbenco E.. Drept internaţional public. Vol.1. Chişinău, 2001, p.222.
50. Галенская Л.Н.. Правовое положение иностранцев в СССР. Москва, 1982, р.7.
51. Кисиль В.И., Пастухов В.П.. Правовой статус иностранцев в СССР. Киев, 1987, р.28.
52. Antonescu M., Regimul juridic al străinilor în România. Străinul-persoană fizică. Bucureşti:
ALL Beck, 2000, p.2.
53. Băieşu V., Căpăţână I.. Drept internaţional privat: Note de curs. – Chişinău, 2000, p.167.
54. Алексеев С.С.. Общая теория права. Том 1, 1981, p.245, citat de: Slusarenco S., Abordarea
conceptului şi clasificarea regimurilor juridice acordate cetăţenilor străini şi apatrizilor din
Republica Moldova, Revista Naţională De Drept NR. 10-12, Chișinău, 2009, p.162.
55. Bîtcă I., Note de curs drept civil. Partea generală. (Ciclul I), Chișinău: ASEM, 2013, p.25.
56. Barbu C., Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1972, p.26.
57. Anghel I.M., Drept diplomatic şi consular, Bucureşti: Lumina Lex, 1996, p.150.
58. Bonciog A., Drept diplomatic, Bucureşti: Paideia, 1997, p.98.

67
 DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII
Subsemnata(ul), ............................................... declar pe proprie răspundere că
materialele prezentate în teza de licență sunt rezultatul cercetărilor și realizărilor științifice.
Conștientizez că, în caz contrar, urmează să suport consecințele în conformitate cu legislația în
vigoare.

Semnătura:____________________ Data:___________________

68