 Asemănare: În cele trei documente sunt prezentate principiile fundamentale la unirea

terotoriilor într-un noului stat.

Deosebire: Documetul 2 prezinta declarația de unire a Basrabiei cu România, documentul 4
rezoluția de la Alba-Iulia, iar documentul 5 declarația de unire a Bucovinei cu România.

 Marea Unire din 1918 a fost procesul istoric în urma căruia toate provinciile istorice locuite
de români s-au unit în anul 1918 în cuprinsul aceluiași stat național, România. Etape
preliminare au fost Unirea Principatelor Române din 1859 și dobândirea independenței în
urma războiului din 1877-1878, pe fondul renașterii naționale a românilor în parcursul
secolului al XIX-lea.

 Marea Unire din 1918 a fost procesul istoric în urma căruia toate provinciile istorice locuite
de români s-au unit în anul 1918 în cuprinsul aceluiași stat național, România. Etape
preliminare au fost Unirea Principatelor Române din 1859 și dobândirea independenței în
urma războiului din 1877-1878, pe fondul renașterii naționale a românilor în parcursul
secolului al XIX-lea.
Având o Constituție modernă (1866), de inspirație belgiană (1831), în România erau
consacrate principiile monarhiei parlamentare (constituționale), cele ale reprezentativității,
legalității, separației puterilor în stat, a drepturilor fundamentale, reduse ca număr și mai puțin
garantate, respectate și apărate, sub aspectul controlului de constituționalitate și a
contenciosului administrativ, nereglementate, nici de legea fundamentală, nici de legi
speciale, existând profunde oscilații juridice în domeniu, ce au condus la ineficiențe
procedurale și materiale.
Constituirea României Mari prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, Crisanei,
Banatului, Maramuresului cu Vechiul Regat a fost un vis implinit al romanilor din vechile
teritorii romanesti si a putut fi infaptuita în condiţiile favorabile create de sfârşitul Primului
Război Mondial, când Imperiul Ţarist şi cel Austro-Ungar dispăreau de pe harta Europei.
Consiliul Comisarilor Poporului condus de V.I. Lenin adopta „Declaratia drepturilor
popoarelor din Rusia” care recunostea dreptul acestora la autodeterminare, astfel ca o parte
din teritoriile ocupate de Imperiul Rus isi proclama independenta.
Trebuie amintit faptul ca Vechiul Regat a luat nastere ca un act de vointa politica a celor doua
principate romanesti, Moldova si Tara Romaneasca, la data de 24 ianuarie 1859 si reprezenta
prima etapa in crearea statului roman modern. Acest lucru a fost posibil cu acordul Marilor
Puteri, dar si cu sprijinul declarat al imparatului Napoleon III care dorea sa existe un bastion
profrancez in estul Europei pentru contracararea influentei Rusiei. Astfel prin Conventia de la
Paris se consfinteste unirea celor doua principate, mai degraba partiala si formala, intr-un stat
cu numele Principatele Unite. Alegerea aceluiasi domnitor in ambele principate in persoana
lui Alexandru Ioan Cuza, lucru neagreat de puterile semnatare ale conventiei, genereaza
controverse politice si amana cativa ani recunoasterea unirii de catre marile puteri. Insa
aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen in 1866, agreat atat de
Franta, cat si de Prusia, face ca acest act sa devina ireversibil, iar principatele iau denumirea
de Romania. Astfel se creeaza fundamentul viitoarei Romanii Mari ce ia nastere la 1
decembrie 1918.
Prima provincie românească care s-a unit cu Romania a fost Basarabia. Dupa Revolutia Rusa
din februarie 1917, noul guvern a proclamat drepturi si libertati cetatenesti. Romanii din
Basarabia au inceput sa lupte pentru drepturile nationale. În 1917 s-a constituit Partidul
Naţional Moldovenesc, care va coordona mişcarea de eliberare a Basarabiei. In acelasi an a
fost aleasa o adunare reprezentativa a Basarabiei numita Sfatul Ţării, condusa de Ion Inculeţ.
Realizarea deplină a autonomiei se înfăptuia prin proclamarea Republicii Democratice
Moldoveneşti (decembrie 1917), membră cu drepturi depline în interiorul Rusiei.
Situaţia se agravează odată cu lovitura de stat bolşevică, urmată de destrămarea armatei ruse.
Pentru a se pune capăt anarhiei şi dezordinii provocate de soldaţii ruşi în retragere, se cere
sprijinul armatei române. Aceasta va restabili ordinea şi prestigiul Sfatului Ţării, ceea ce va
determina guvernul Rusiei Sovietice să întrerupă relaţiile diplomatice cu România.
În faţa ameninţărilor Rusiei şi Ucrainei, Basarabia îşi proclamă independenţa (4 februarie
1918), iar la 27 martie 1918, Sfatul Ţării, care cuprindea reprezentanţi ai tuturor
naţionalităţilor, a adoptat cu majoritate de voturi hotărârea Basarabiei de a se uni cu România.
În timpul primului razboi mondial, Bucovina a fost teatru de război, numeroşi tineri fiind
înrolaţi în armata austro-ungară. In toamna anului 1918 Austro-Ungaria era pe punctul de a
pierde razboiul. Popoarele asuprite din imperiu incepeau sa revendice dreptul la
autodeterminare nationala. Începând din toamna aceluiasi an, situatia Bucovinei s-a înrăutăţit.
În contextul reorganizării Imperiului pe baze federative, autorităţile habsburgice vehiculau
teza anexării Bucovinei la Galiţia. De asemenea, Ucraina ridica pretenţii de stăpânire asupra
provinciei, ameninţând cu intervenţia militară. În octombrie 1918, la iniţiativa lui Sextil
Puşcariu şi Iancu Flondor, a fost convocată la Cernăuţi o adunare a reprezentanţilor populaţiei
româneşti, care a ales Comitetul Naţional Roman. Ca lider politic al acestuia a fost ales Iancu
Flondor. Acesta afirma printr-o motiune ca Bucovina este parte organica a Moldovei.
Ameninţarea ucraineană l-a deterrninat pe acesta să ceară sprijinul armatei române. La 28
noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, format din reprezentanţi ai românilor,
polonezilor, germanilor şi rutenilor, votează unirea cu Regatul României. Austria recunoaşte
unirea României cu Bucovina prin tratatul de la Saint-Germain.
În ceea ce priveşte Transilvania, Crisana, Banat si Maramures încă de la începutul Primului
Război Mondial s-au diversificat mijloacele de luptă ale românilor pentru unirea cu ţara,
activitate coordonată de Partidul Naţional Român (P.N.R.). În toamna anului 1918, în
condiţiile înfrângerii Puterilor Centrale şi prăbuşirii Austro-Ungariei, mişcarea naţională a
românilor din Transilvania s-a amplificat. P.N.R. proclamă la Oradea independenţa naţională
a românilor din cadrul Dublei Monarhii, iar la 12 noiembrie 1918 se formează Consiliul
Naţional Român Central (C.N.R.C.), cu sediul la Arad, având rolul de a coordona, ca organ
unic, mişcarea naţională a românilor transilvăneni. După modelul acestuia, s-au constituit
consilii şi gărzi locale în Transilvania. Acestea au preluat controlul politic şi administrativ în
întreaga provincie, reuşind să menţină ordinea în Transilvania.
Pentru a da expresie voinţei românilor transilvăneni, Consiliul National Roman Central
decide convocarea unei mari adunări pentru 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, cunoscuta drept
Proclamatia de la Alba Iulia. Marea Adunare Naţională se deschide sub preşedinţia lui
Gheorghe Pop de Băseşti, în prezenţa a 1228 de delegaţi, a episcopului ortodox Miron
Cristea, a episcopului greco-catolic Iuliu Hossu şi a peste 100 000 de persoane. Vasile Goldis
citeste rezolutia Unirii: „ Adunarea nationala a tuturor romanilor din Transilvania, Banat si
Tara Ungureasca, adunati prin reprezentantii lor indreptatiti la Alba Iulia in ziua de 1
decembrie 1918, decreteaza unirea acelori romani si a tuturor teritoriilor locuite de dansii cu
Romania. Adunarea proclama indeosebi dreptul inalienabil al natiunii romane la intreg
Banatul, cuprins intre Mures, Tisa si Dunare”. Se proclama libertatea, egalitatea si autonomia
pentru toate confesiunile religioase, libertatea presei, votul universal si reprezentare
proportionala in parlament, precum si o reforma agrara radicala. A doua zi au fost alese
organele provizorii ale puterii de stat Marele Sfat Naţional şi Consiliul Dirigent, prezidat de
Iuliu Maniu. Unirea a fost salutată şi recunoscută de naţionalităţile din Transilvania. Ungaria
recunoaşte unirea prin Tratatul de la Trianon (1920).
Marea Unire din 1918 încununa aspiraţiile de veacuri ale românilor de a trăi într-un singur
stat, fiind rodul luptei tuturor forţelor şi categoriilor sociale interne. Astfel, se desăvârşea
formarea României Mari. Noul stat românesc, având o suprafaţă de 295 049 km2 şi o
populaţie de 18 milioane de locuitori, va fi recunoscut pe plan intemaţional prin tratatele de
pace încheiate la Paris, în anii 1919-1920.
 După o serie de victorii tactice rapide în Transilvania asupra unor forțe austro-ungare
copleșite din punct de vedere numeric, armata română va suferi în toamna anului 1916 o serie
de înfrângeri zdrobitoare, care va forța autoritățile statului să se refugieze în Moldova,
permițând inamicului să ocupe două treimi din teritoriul național, inclusiv capitala București.
Cauzele principale ale înfrângerii Armatei României în campania anului 1916, de forțe
germane și austro-ungare semnificativ inferioare numeric, au fost ingerințele politice majore
în actul conducerii militare, incompetența, impostura și lașitatea unei părți semnificative a
eșalonului militar de conducere, precum și lipsa de adecvare a pregătirii și dotării trupelor
pentru tipul de război purtat.
În seara zilei de 27 august 1916 trei armate române au trecut la atac traversând Carpații
Meridionali, după care au intrat în Transilvania. Primele atacuri au fost încununate de succes,
obligându-i pe austro-ungari să se retragă. În timp ce armata română înainta în Transilvania,
la ora 21, ambasadorul român la Viena, contele Edgar Mavrocordat, a prezentat la
secretariatul Ministerului de Externe Austro-Ungar declarația de război din partea României.
În cursul zilei au fost arestați la București mai mulți români cu cetățenie austro-ungară, între
care Ioan Slavici și Ioan Bălan.
La mijlocul lui septembrie, germanii au transferat pe frontul transilvănean patru divizii,
avansarea românilor fiind oprită. Rușii au deplasat la rândul lor în ajutorul românilor trei
divizii, dar acești militari nu au fost aprovizionați corespunzător.
Generalul Esposito afirma că liderii militari români au făcut câteva greșeli strategice și
operaționale:
Din punct de vedere militar, strategia română a fost cea mai proastă. Alegând Transilvania ca
obiectiv prioritar, armata română a ignorat total armata bulgară din spatele ei. Când ofensiva
prin munți a eșuat, înaltul comandament român a refuzat să economisească forțele de pe front
pentru a permite crearea unei rezerve mobile, cu care amenințarea de mai târziu a lui
Falkenhayn să fie respinsă. Românii nu și-au masat nicăieri forțele în mod corespunzător
pentru a obține concentrarea puterii de luptă. (Esposito, Atlas of American Wars, vol 2)

 Data de 7 mai 1918 reprezintă una dintre cele mai negre file din istoria României. Exact acum
100 de ani, România era nevoită să semneze Pacea de la București cu Puterile Centrale. Prin
această pace, România se recunoștea învinsă și pierdea Cadrilaterul, Dobrogea și o parte din
teritoriile din Munții Carpați. În schimb, Puterile Centrale acceptau Unirea Basarabiei cu
România. Pacea de la București nu a intrat însă niciodată în vigoare pentru că Regele
Ferdinand I a refuzat să o promulge, iar în toamna anului 1918, Armata Regală Română a
reintrat în război de partea Antantei.
În toamna anului 1917, după Revoluția bolșevică din Rusia, România rămăsese singură pe
Frontul de Est. Mai mult, bolșevicii au declarat război României și au pus sub sechestru
depozitele românești de armament, muniție, materiale sanitare și alimente din sudul Ucrainei
și al Rusiei. Soldații bolșevizați din armata rusească, care dezertau în masă, provocau
tulburări pe teritoriul României, iar unii dintre bolșevici doreau să îl aresteze pe Regele
Ferdinand I.
Puterile Centrale au dat un ultimatum României, în urma căruia guvernul român, aflat în
refugiu la Iași, a decis să ceară armistițiu. Au urmat negocierile preliminare pentru o pace
separată. Pentru că au refuzat condițiile dure impuse de Puterile Centrale, într-un timp scurt
au demisionat doi prim-miniștri români, Ion I.C. Brătianu și Alexandru Averescu. În aceste
condiții, Regele Ferdinand I l-a desemnat prim-ministru pe liderul Partidului Conservator,
Alexandru Marghiloman.
 La aceste probleme legate de coordonarea acțiunilor cu aliații se adăugau cele structurale, de
organizare, dotare și instruire a armatei. În august 1916, la o populație de 8.000.000 de
locuitori au fost mobilizați 800.000 de oameni, cu o rezervă de alți 400.000. Dintre aceștia,
cam 560.000 formau armata de operațiuni. Marea majoritate a infanteriei, care forma grosul
armatei, era compusă din țărani, dintre care aproximativ 60% erau analfabeți, în condițiile în
care 80% din cei mobilizați erau rezerviști, cu o instruire precară.
Dotarea era insuficientă, îndeosebi în privința mitralierelor și a artileriei grele. Exista o acută
criză de cadre, iar ofițerii nu erau la curent cu schimbările majore petrecute pe câmpul de
luptă între 1914 și 1916. Exista un singur subofițer la 87 de soldați, ceea ce împiedica
coeziunea între cadrele superioare și trupă. Armata română, surpriză, era supraîncărcată la
vârful ierarhiei: 154 de generali (55 activi), dar numai 220 de maiori (30% în rezervă), care
trebuiau să comande 366 de batalioane. Mulți ofițeri superiori, aflați în funcții-cheie, se vor
dovedi incapabili în condiții de război.
În comparație cu inamicii săi, armata română era slab înarmată. Raportat la numărul de
locuitori, cheltuielile militare ale României fuseseră în deceniile antebelice mai reduse decât
cele ale Greciei, Serbiei și Bulgariei, fără a menționa marile puteri. Existau lipsuri în privința
armamentului individual și a artileriei grele, transmisiunile erau improvizate, rețeaua
feroviară era mult inferioară celei din Ungaria, iar forțele aeriene erau în perioada copilăriei și
nu se puteau compara cu dotarea și experiența inamicului.
Planul de operații al armatei române, denumit „Ipoteza Z”, care prevedea ofensivă în
Transilvania cu 65% din armata de operații, restul fiind destinată apărării frontierei cu
Bulgaria, era dictat de situația strategică dificilă a țării (o frontieră cu inamicul care depășea
lungimea frontului de vest) și mai ales de necesitatea politică a ocupării Transilvaniei. Au
existat numeroase critici la adresa planului de operații, venite îndeosebi din partea aliaților;
nici Averescu nu era foarte convins de concepție. Era greu de crezut că Germania va sta cu
brațele încrucișate în timp ce armatele române ar fi mărșăluit prin inima Ungariei, capacitatea
inamicului de a concentra forțe atât în Ardeal cât și la sud, în Bulgaria, fiind mult subestimată.
La 4/17 august 1916, Brătianu a semnat, într-un sfârșit, tratatul de alianță cu Antanta, care era
însoțit de o convenție militară. România se angaja să intre în război împotriva Austro-
Ungariei, iar Antanta îi recunoștea dreptul asupra teritoriilor românești din imperiu:
Transilvania cu Crișana, Bucovina și Banatul (inclusiv cel sârbesc). Formal, intrarea în război
a fost decisă în Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916. Campania din Transilvania a
debutat cât se poate de promițător, într-o atmosferă de entuziasm întreținută de intrarea
triumfală în Brașov (16/29 august).
Ulterior însă, avansul s-a împotmolit, în principal din cauza incapacității unor lideri militari
de a decide fără a aștepta confirmarea eșalonului superior, ceea ce a dus la pierderea unor
situații extrem de favorabile, cum a fost, spre exemplu, lipsa de inițiativă în a ocupa Sibiul,
deși fusese evacuat de trupele inamice.
În memoriile sale, generalul Erich Ludendorff (cel care, alături de Hindenburg, s-a aflat la
conducerea războiului Germaniei începând cu 1916) critică fără menajamente erorile grave
ale comandamentului român: „Românii ar fi trebuit, intervenind viguros împotriva
concentrărilor noastre de trupe, să deschidă, pe la spate, rușilor trecătorile Carpaților. Au făcut
contrariul. Ignoranți într-ale marelui război, nu au tras niciun profit din circumstanțele
favorabile care li se ofereau fără încetare”.