INFLAŢIA

1. Ce este şi cum se măsoară inflaţia?

Pentru prima dată inflaţia a fost percepută ca fiind procesul de depreciere a banilor. În viaţa de zi cu zi
percepem inflaţia prin creşterea continuă şi generalizată a preţurilor şi reducerea puterii de cumpărare a
banilor.
Inflaţia actuală trebuie însă redefinită, ţinându-se seama de relaţiile tot mai dinamice şi complexe dintre
economia simbolică şi economia reală, dintre economia monetară şi cea creatoare de bunuri reale.
Inflaţia continuă să rămână un proces de depreciere obiectivă a banilor. Ea constă în devalorizarea
instrumentelor monetare prin acţiuni conştiente sau neprogramate ale decidenţilor dintr-un sistem economic. În
plus, mecanismul scăderii puterii de cumpărare a banilor este unul specific banilor neconvertibili şi banilor de
credit.
Unii autori privesc inflaţia ca un proces implicit al acţiunii economice. Există inflaţie – susţin ei – când
nivelul general al preţurilor creşte continuu şi rapid, oricum, anormal de rapid. Este vorba de o creştere
suplimentară faţă de cea garantată de starea generală a economiei (R. Barre, Silverman, Curzon).
Determinarea ratei inflaţiei dintr-o ţară se poate realiza cu ajutorul unor indici de preţ, dintre care cei mai
importanţi sunt: indicele preţurilor bunurilor de consum, deflatorul PIB şi indicele preţurilor bunurilor de
producţie. Dintre aceştia, cel mai utilizat indice pentru inflaţie este indicele preţurilor bunurilor de consum,
care se determină de obicei ca un indice de tip Laspeyres, astfel:
IPC = ΣPi1Qi0/ΣPi0Qi0,
în care Pi1 reprezintă preţul bunului i în perioada t 1, Qi0, cantitatea consumată din bunul i în t 0, Pi0, preţul
bunului i în t0, iar i poate lua valori de la 1 la n. Adesea se foloseşte şi o altă formă a acestui indice, şi anume:
IPC = Σg(Pi1/ Pi0),
unde g reprezintă ponderea bunului i în totalul cheltuielilor de consum.
Un exemplu de determinare a acestui indice: să presupunem că se stabileşte un coş de bunuri de consum
format din îmbrăcăminte, mâncare, iluminat casnic şi servicii de sănătate; ponderea celor patru bunuri în
totalul consumului şi evoluţia preţurilor lor în perioada T0 – T1 este:

Tabelul 1. Determinarea indicelui preţurilor bunurilor de consum

Bun Mâncare Îmbrăcăminte Iluminat Servicii de

(50%) (20%) casnic (10%) sănătate (20%)
P0 100 500 200 600
P1 130 520 210 660

Indicele preţului bunurilor de consum, conform tabelului anterior, va fi:

IPC = 0,5(130/100) + 0,2(520/500) + 0,1(210/200) + 0,2(660/600), adică:
IPC = 1,183 = 118,3%, ceea ce echivalează cu o rată a inflaţiei de 18,3%
[ri = (IPC – 1)100].
Din exemplul sumar de mai înainte rezultă câteva dintre dificultăţile şi erorile inerente măsurării inflaţiei.
Astfel, dacă se apelează la indicele preţurilor bunurilor de consum, se neglijează toate celelalte preţuri din

În România IPC se determină în conformitate cu metodologia utilizată de Oficiul de Statistică al Uniunii Europene
(EUROSTAT). Ponderile în consum sunt determinate plecând de la o clasificare a bunurilor, ultima versiune a acestei clasificări,
adoptată în iulie 1999, este structurată pe 12 diviziuni, detaliate în 39 grupe şi 93 clase de mărfuri şi servicii.
Înregistrarea preţurilor se face în perioadele: 1-7, 11-17 şi 21-27 ale fiecărei luni, pentru un nomenclator de 121 produse
agroalimentare. Ponderile utilizate pentru calculul indicilor preţurilor de consum sunt obţinute din Ancheta Integrată în
Gospodării (AIG) şi rezultă din structura cheltuielilor medii lunare efectuate de o gospodărie pentru cumpărarea bunurilor, plata
serviciilor necesare satisfacerii nevoilor de trai.
economie, inclusiv preţurile factorilor de producţie care au o influenţă importantă asupra echilibrului
macroeconomic. În plus, coşul de bunuri de consum ales pentru determinarea ratei inflaţiei nu cuprinde toate
bunurile de consum de pe piaţă şi implică un anumit grad de subiectivism în construirea sa. De exemplu, dacă
organizaţiile sindicale doresc să solicite salarii mai mari, vor lua în considerare bunurile de consum la care
preţurile au crescut cel mai mult; invers, dacă guvernul doreşte se demonstreze o încetinire a inflaţiei, va avea
în vedere bunuri de consum la care preţurile au crescut mai puţin, sau chiar bunuri ale căror preţuri sunt
controlate. O altă eroare poate să provină de la ponderarea diferitelor bunuri, deoarece ponderea se calculează
în funcţie de datele furnizate de un eşantion de gospodării considerate reprezentative. O altă problemă legată
de pondere este faptul că se consideră a fi fixă, ceea ce înseamnă că se neglijează tendinţa firească a oamenilor
de a substitui bunurile mai scumpe cu cele relativ mai ieftine. O ultimă sursă de eroare provine din posibilitatea
ca creşterea preţurilor să aibă la bază o îmbunătăţire a calităţii produselor, care nu poate fi surprinsă de indicele
preţurilor.
Utilizarea deflatorului ca măsură a inflaţiei elimină o parte a erorilor posibile, şi anume: se iau în
considerare toate bunurile destinate pieţei realizate în perioada de calcul, iar ponderea fiecărei categorii de
bunuri este variabilă.
Marea problemă a deflatorului este aceea că adesea nu este disponibil în timp util pentru fundamentarea
deciziilor micro şi macroeconomice.
În funcţie de valorile ratei inflaţiei distingem mai multe tipuri de inflaţie, şi anume: inflaţie moderată,
inflaţie galopantă şi hiperinflaţie. Inflaţia moderată (sau inflaţia de o cifră) se caracterizează prin faptul că
preţurile cresc încet şi previzibil. În consecinţă, există o relativă stabilitate a banilor, astfel încât oamenii au
încredere în monedă şi o folosesc ca mijloc de rezervă şi de schimb.
Inflaţia galopantă, sau inflaţia cu două şi trei cifre destabilizează, în general, economia şi presupune o
lipsă de încredere a cetăţenilor în moneda naţională. De cele mai multe ori moneda este substituită în funcţiile
ei cu o valută stabilă – adesea, dolarul american. În aceste condiţii, moneda naţională se devalorizează foarte
rapid, piaţa financiară este extrem de instabilă, iar capitalul foarte volatil.
Hiperinflaţia este un fenomen foarte grav, determinând demonetizarea economiei şi un mediu economic
mult prea incert pentru orice investiţie. Ţările cu hiperinflaţie sunt considerate ţări foarte riscante pentru
afaceri, ceea ce încetineşte creşterea ofertei de bunuri şi servicii şi agravează inflaţia. Ea nu mai conduce doar
la o redistribuire a bogăţiei între diferite categorii sociale, ci chiar la distrugerea bogăţiei, după cum o
demonstrează unele ţări în tranziţie.
În strânsă legătură cu inflaţia, economiştii interpretează şi următoarele fenomene:
Deflaţia, ce constă într-un proces monetaro-material caracterizat prin scăderea durabilă pe termen lung a
nivelului preţurilor, scădere rezultată dintr-un ansamblu de măsuri care vizează restrângerea cererii globale
pentru a reduce presiunile asupra dinamicii crescătoare a preţurilor. Impactul negativ imediat al acesteia constă
în suprapunerea (peste rezultatele manifestării inflaţiei) a efectelor de scădere a bunăstării individuale.
Dezinflaţia, care constă în procesul monetaro-real de încetinire durabilă, controlată şi autoîntreţinută a ratei
de creştere a nivelului general al preţurilor.
În ultimul timp, unii economişti vorbesc şi despre dezinflaţie competitivă, ca fundament raţional al
măsurilor de combatere a efectelor negative ale inflaţiei şi deflaţiei. Fenomenul constă în promovarea unei
politici de susţinere a monedei naţionale în raport cu celelalte monede şi de menţinere sau de aducere a ratei
inflaţiei la un nivel mai redus decât ratele inflaţiei din alte ţări. În acest mod, economia ţării de referinţă devine
comparativ mai stabilă, determinând migraţia anumitor afaceri şi automat realizându-se câştiguri în termeni de
economie reală.
O altă clasificare a inflaţiei are în vedere posibilitatea guvernului de a controla preţurile. Astfel, în cazul în
care guvernul împiedică prin măsuri administrative creşterea preţurilor, excesul de cerere este doar acoperit,
fără să dispară şi fenomenul se numeşte inflaţie reprimată. În caz contrar, excesul de cerere determină o
creştere continuă a preţurilor şi vom vorbi despre inflaţie deschisă.
Din punct de vedere al anticipărilor pe care şi le formulează unităţile economice, există inflaţie anticipată,
prevăzută de firme şi de salariaţi în negocierea contractelor, şi inflaţie neanticipată, care afectează economia reală cel
puţin pe termen scurt.
Dacă vom considera drept criteriu de clasificare cauzele care stau la baza inflaţiei, există inflaţie prin cerere
şi inflaţie prin costuri, despre al căror conţinut vom discuta în următorul subcapitol.
2. Cauzele inflaţiei

În lucrarea “Inflaţia şi sistemele monetare”, Milton Friedman face o distincţie între cauzele imediate şi
cauzele pe termen lung ale inflaţiei. Pe termen scurt, se consideră drept cauză imediată a inflaţiei creşterea
masei monetare mai rapidă decât creşterea producţiei. Întrebarea care se pune este: de unde provine această
creştere? Răspunsul dat de Friedman reflectă concepţia monetaristă cu privire la inflaţie:
(1) Prima cauză este dorinţa guvernului de a cheltui mai mult decât încasează, adică de a creşte cheltuielile
publice fără a creşte impozitele, deci fără a beneficia de venituri suplimentare. Pornind de la această cauză, ar
putea fi acuzată chiar populaţia de inflaţie, deoarece statul măreşte cheltuielile la cererea acesteia. Pentru că
impozitele nu pot să crească, se emite monedă pentru acoperirea deficitului bugetar. Inflaţia nu este altceva
decât un impozit mascat pentru a cărui aplicare nu este nevoie de nici o “ordonanţă de urgenţă” sau de
aprobarea Parlamentului.
(2) O a doua cauză a inflaţiei este dorinţa guvernului de a reduce şomajul şi a atinge “ocuparea deplină”, care a
dat naştere politicii cu acelaşi nume. De fiecare dată când economia intră în recesiune, iar şomajul creşte, se spune că
guvernul trebuie să facă ceva. Dacă guvernul creşte cheltuielile publice pentru a crea locuri de muncă, apare inflaţia.
Vom reveni asupra acestui aspect atunci când vom discuta despre curba lui Phillips.
(3) În fine, cea de-a treia cauză menţionată de Friedman este politica greşită a Băncii Centrale. Astfel,
Banca Centrală, în dorinţa de a menţine rata dobânzii în anumite limite, măreşte masa monetară şi provoacă
inflaţie, inflaţie care ajunge să mărească dobânzile mai mult decât dacă nu s-ar fi apelat la emisiunea monetară.
Creşterea dobânzilor descurajază investiţiile private, iar reducerea acestora antrenează reducerea venitului,
fenomen cunoscut sub numele de efect de evicţiune.
După cum puteţi constata, Friedman explică inflaţia prin intermediul cererii, mai exact al creşterii
cheltuielilor publice însoţită de o creştere a masei monetare şi a cererii globale.
Samuelson, reprezentantul neoclasicilor, este de altă părere, şi anume aceea că inflaţia are mai multe cauze:
unele care ţin de cerere şi altele care ţin de ofertă. Samuelson identifică mai multe tipuri de inflaţie, după cauza
care se află la baza lor, şi anume:
(1) Inflaţia inerţială, caracteristică multor economii dezvoltate moderne, care se menţine la acelaşi nivel,
până când un eveniment oarecare economic o modifică. Rata inerţială a inflaţiei este cea prevăzută în
contractele sociale sau în bugetul de stat şi este una anticipată. Atâta timp cât populaţia anticipează această
rată, mereu aceeaşi, ea se poate menţine o perioadă îndelungată. Dar nu se menţine la nesfârşit, deoarece
întotdeauna apar şocuri care împing rata inerţială deasupra sau sub nivelul estimat. De exemplu, revoluţia din
‛89 de la noi sau şocul petrolier din anii ‛70. Se ajunge astfel la inflaţie prin cerere, inflaţie prin cost sau la
amândouă.
(2) Inflaţia prin cerere (graficul 21.1.) este acel tip de inflaţie determinat de creşterea cererii agregate,
creştere mai rapidă decât cea a ofertei agregate. Nu este altceva decât inflaţia monetaristă de care abia am
amintit. De exemplu, când Rusia a decis să-şi finanţeze deficitul bugetar prin monedă în 1990, rata inflaţiei a
crescut la 25% pe lună.

Graficul 2.1. Inflaţia prin cerere

 Se observă în grafic că, prin creşterea cererii agregate, cresc preţurile mai repede decât producţia naţională,
de la P* la P’. Oricare dintre factorii care antrenează creşterea ofertei monetare conduc la acest tip de inflaţie,
inclusiv o politică economică populistă, specifică perioadelor electorale.
(3) Inflaţia prin costuri apare prin creşterea salariilor şi a preţurilor, care determină o creştere a costurilor,
chiar dacă nu a fost atins pragul ocupării depline. Fenomenul mai este cunoscut sub numele de inflaţie prin
şocul ofertei, sau inflaţie prin ofertă. Unii economişti explică această inflaţie prin revendicările sindicatelor,
alţii prin şocurile intervenite în preţurile unor materii prime ca petrolul sau alimentele. O altă cauză a acestei
inflaţii este considerată a fi fluctuaţia cursului de schimb. Alte exemple sunt: monopolul asupra resurselor naturale
sau dezastrele naturale.

Graficul 2.2. Inflaţia prin ofertă

În graficul anterior se observă că orice reducere a ofertei agregate, dacă cererea nu se modifică, determină o
creştere a preţurilor de la P* la P’ şi o reducere a venitului de la Y* la Y’.
Pornind de la inflaţia prin cerere şi prin costuri, se poate explica spirala inflaţionistă. Astfel, să presupunem
că sub presiunea sindicatelor, salariile cresc. Aceasta antrenează o creştere a costurilor de producţie şi o
reducere a ofertei. Pe de altă parte, veniturile suplimentare câştigate de salariaţi determină o creştere a cererii,
concomitent cu reducerea ofertei. Rezultatul este creşterea şi mai mare a preţurilor. Grafic, spirala inflaţionistă
poate fi reprezentată astfel:

Graficul 2.3. Spirala inflaţionistă

În graficul anterior, o creştere a cererii de la CA 0 la CA1 antrenează pe termen scurt un decalaj inflaţionist,
determinând o creştere simultană a preţurilor şi a PIB. Cum PIB depăşeşte nivelul potenţial, preţul factorilor de
producţie creşte, astfel încât firmele sunt constrânse să-şi reducă producţia, iar oferta agregată scade. Economia
revine la nivelul potenţial, dar la un nivel al preţurilor mai ridicat. Dacă guvernul stimulează din nou cererea,
se ajunge la un nou decalaj inflaţionist, la o nouă reducere a ofertei pe termen scurt şi la o rată a inflaţiei mai
mare pentru acelaşi PIB. Pentru a lupta împotriva inflaţiei, guvernul poate să decidă reducerea cererii agregate,
caz în care s-ar ajunge la un decalaj recesionist. Pe termen lung, preţurile factorilor de producţie se vor ajusta,
oferta va creşte, dar echilibrul se va restabili la un nivel al preţurilor mai ridicat decât P*.
Astfel se explică stagflaţia, termen care desemnează acea stare a economiei caracterizată prin stagnare
economică şi inflaţie. Astfel, oferta agregată nu se modifică, cererea agregată scade, dar inflaţia persistă. Dacă
scăderea cererii antrenează reducerea ofertei agregate, se ajunge la slumpflaţie. Prin urmare, dacă la început,
prin creşterea cererii agregate s-a obţinut creştere economică şi reducerea şomajului, creşterea preţurilor
conduce apoi la creşterea costurilor şi reducerea salariului real. Concomitent în economie vor persista rate ale
inflaţiei şi rate ale şomajului ridicate. Este nevoie, ca şi în cazul medicamentelor, de o “doză” monetară din ce
în ce mai mare pentru a menţine creşterea. Inevitabil, inflaţia se va accentua şi mai devreme sau mai târziu va
trebui stopată.
Variaţia administrată a cursurilor de schimb reprezintă o altă cale de declanşare a procesului inflaţionist.
Ultimele decenii se caracterizează prin continua depreciere monetară în ritmuri înalte a valutelor din partea
anumitor guverne. Deprecierea monetară reflectată în termenii cursului valutar înseamnă creşterea preţurilor
mărfurilor importate şi ieftinirea mărfurilor exportate. Astfel, prin politica de depreciere controlată a valorii
banilor se încearcă atragerea unor capitaluri disponibile pentru investiţii în piaţa mondială. În condiţiile unei
monede slabe este mult mai eficient să determini plasarea anumitor capitaluri productive în interiorul unui sistem
economic ce va produce pentru această piaţă şi va putea să şi exporte în condiţiile unor rate de revenire înalte.
Valoarea relativă a diferitelor valute şi mai ales evoluţia neconcordantă cu celelalte constituie una din căile de
realizare a avantajului comparativ pentru atragerea de capitaluri străine. În plus, creşterile producţiei reale pot
determina revenirea valorii banilor, iar piaţa se poate umple de bunuri pe măsura creşterilor controlate ale masei
monetare. Procesul în sine este mult mai complex însă şi poate ascunde numeroase capcane ce conduc la
dezechilibre inflaţioniste pe termen lung.

3. Efectele inflaţiei

Procesul inflaţionist este complex nu numai din perspectiva cauzelor sale, ci şi din punct de vedere al
efectelor pe care le produce. Efectele inflaţiei pot fi analizate atât la nivel microeconomic, cât şi la nivel
macroeconomic. Totodată, acestea diferă de la o perioadă la alta şi sunt greu de cuantificat.
Aşa cum am văzut mai înainte, inflaţia se manifestă atunci când are loc o creştere continuă şi generalizată a
preţurilor. Odată cu creşterea preţurilor, cu fiecare leu câştigat vom putea să cumpărăm mai puţine bunuri şi
servicii, adică, implicit, scade şi puterea de cumpărare a banilor.
Astfel, în primul rând, prin intermediul inflaţiei are loc un proces de redistribuire a bogăţiei. O primă formă
de redistribuire are loc între creditori, respectiv între cei care acordă împrumuturi, şi debitori, respectiv între
cei care iau cu împrumut. Astfel, debitorul primeşte de la creditor un împrumut cu o anumită putere de
cumpărare. În situaţia în care în economie se manifestă inflaţie, debitorul va restitui suma împrumutată, după
perioada de timp stabilită, însă puterea de cumpărare a împrumutului va fi mult mai mică, în funcţie de nivelul
ratei inflaţiei manifestate. Să presupunem că anul trecut aţi contractat un împrumut de la bancă de 3000 de lei
pentru a vă plăti studiile pentru o perioadă de un an. Dacă în cursul respectivului an preţurile s-au dublat,
dumneavoastră veţi restitui băncii o sumă ce va avea o putere de cumpărare mult mai mică. Cu alte cuvinte, în
cazul unei inflaţii neanticipate, debitorul va câştiga ca efect al scăderii puterii de cumpărare a banilor.
Totodată, în cazul unei inflaţii neanticipate, este favorizată înclinaţia spre consum şi este defavorizată
înclinaţia spre economii. Pierderea înregistrată de cei care deţin economii la bănci va fi cu atât mai mică, cu cât
diferenţa dintre rata dobânzii nominale şi rata dobânzii reale va fi mai mică.
O a doua formă de redistribuire are loc în cazul contractelor de muncă pe termen îndelungat. Aşa cum am
văzut în capitolul 17, salariul nominal este suma de bani pe care o încasează cel ce prestează munca, iar
salariul real reprezintă puterea de cumpărare a salariului nominal, sau altfel spus, cantitatea de bunuri şi
servicii ce poate fi achiziţionată cu salariul nominal. În situaţia în care rata inflaţiei este mult mai mare decât
creşterea salariului nominal, salariul real se va diminua, iar lucrătorul, pentru aceeaşi cantitate de muncă
prestată, va primi o cantitate mai mică de bunuri şi servicii. Cu alte cuvinte, în termeni reali, el pierde, iar
angajatorul câştigă. Această situaţie ar putea fi evitată dacă rata inflaţiei ar fi anticipată corect. Să luăm
următorul exemplu: să presupunem că salariul unui muncitor este de 600 de lei pe lună şi este egal cu cel real
şi se anticipează o rată a inflaţiei de 10%. Pentru a menţine acelaşi nivel al salariului real, salariul nominal ar
trebui să crească şi el tot cu 10%, adică să devină 660 de lei. Din acest motiv este recomandat ca orice contract
de muncă să prevadă modificarea periodică a salariului nominal în funcţie de indicele costului vieţii.
Efectul de redistribuire al averilor diferă în funcţie de componentele patrimoniului fiecăruia şi de
intensitatea inflaţiei. Există în urma redistribuirii şi beneficiari ai inflaţiei; de exemplu, dacă aţi cumpărat un
imobil pe credit la o rată a dobânzii fixă, beneficiaţi de inflaţie în două feluri: pe de o parte ca urmare a
creşterii valorii imobilului, iar pe de altă parte datorită fixităţii dobânzii. Dacă imobilul a fost achiziţionat din
surse proprii şi îl fructificaţi prin închiriere pierdeţi dacă percepeţi o chirie fixă, dar tot câştigaţi din creşterea
valorii imobilului.
Concluzia este simplă: este dificil, dacă nu imposibil, să evaluăm impactul global al redistribuirii prin
inflaţie. De regulă, inflaţia neanticipată redistribuie veniturile în favoarea debitorilor şi în defavoarea
creditorilor, în favoarea celor cu venituri ajustabile şi în defavoarea celor cu venituri fixe.
Mai grav decât efectul de redistribuire este impactul inflaţiei asupra economiei naţionale. Inflaţia
potenţează atât incertitudinea, cât şi riscul în economie, descurajând afacerile prin mai multe efecte:
distorsionează semnalul furnizat firmelor de către piaţă prin preţuri, alterează funcţiile banilor, antrenează
costuri de acomodare la noile preţuri, conduce la creşterea poverii fiscale pentru că taxele se aplică pe valoarea
nominală etc.
De aceea, economiştii susţin că o economie sănătoasă trebuie să fie lipsită de inflaţie sau cel mult
caracterizată printr-o inflaţie târâtoare, anticipată.

4. Politici antiinflaţioniste

La prima vedere, politicile antiinflaţioniste ar urmări lichidarea inflaţiei însăşi. Un astfel de fenomen este
imposibil de realizat. Guvernele pot acţiona doar asupra cauzelor care duc la declanşarea inflaţiei, încercând
astfel să atenueze efectele acestui fenomen. Spre exemplu în politica de aderare a României la Uniunea
Europeană guvernele au acţionat pentru încadrarea inflaţiei în anumite limite de manifestare care să permită
compatibilizarea economiei naţionale cu economiile europene. Finalitatea ultimă a politicilor antiinflaţioniste o
reprezintă compatibilizarea fenomenului cu creşterea economică.
Pentru asigurarea succesului unei politici în această direcţie este necesar să abordăm un mix de politici cu
aplicare specială în planul economiei reale, prin controlul şi coordonarea cererii şi ofertei agregate.
Principalele măsuri antiinflaţioniste pot fi sintetizate astfel:
(1) Reducerea ratei de creştere a masei monetare. Această măsură este eficientă, dar foarte greu de aplicat.
În primul rând pentru că, deşi toţi se plâng de inflaţie, în acelaşi timp, toţi ar vrea să vadă că preţurile stagnează
sau scad la bunurile pe care le consumă, şi nu la ceea ce vând. Crede cineva că salariaţii din România s-ar
bucura dacă forţa lor de muncă ar fi plătită mai ieftin? Rezultă că, într-o oarecare măsură, nu există nici dorinţa
populaţiei de a stopa inflaţia.
În al doilea rând, reducerea creşterii masei monetare înseamnă reducerea cheltuielilor publice care ar
echivala, de exemplu, în România cu închiderea unor fabrici şi reducerea sumelor alocate diverselor ministere.
Dar toţi sunt de acord cu reducerea bugetului celorlalţi, şi nu a propriului buget.
Un alt motiv pentru care de multe ori nu există voinţa politică de reducere a ritmului de creştere a masei
monetare este că această reducere antrenează întotdeauna pe termen scurt, de câţiva ani, reducerea creşterii
economice, chiar recesiune şi creşterea şomajului. Aceste efecte negative pot fi atenuate, de exemplu, printr-o
reducere graduală a creşterii masei monetare, şi nu printr-una bruscă. Însă există pericolul ca strategia să fie
abandonată dacă se constată că şomajul a crescut prea mult sau dacă se schimbă echipa guvernamentală. De
asemenea, s-ar putea ca această strategie să nu prezinte credibilitate.
Din studiile lui Milton Friedman referitoare la inflaţie putem sesiza că, atunci când într-un sistem economic
masa monetară creşte consistent şi rapid, inflaţia tinde să se manifeste cu rate foarte înalte, efectele descrise
mai sus fiind resimţite puternic de către oameni. În schimb, în condiţiile în care masa monetară nu creşte rapid,
inflaţia tinde să se manifeste cu rate mici. Politica de neconfirmare a deprecierilor inflaţioniste nu poate în nici
un caz să stopeze inflaţia, şi putem vorbi de o inflaţie “mascată”.
(2) Controlul preţurilor şi salariilor. Acest lucru poate fi obţinut prin lege sau prin dialog între guvern şi
partenerii sociali. Prin această măsură se obţin două rezultate: scade cererea globală şi creşte oferta globală,
datorită reducerii costurilor. Dacă se reuşeşte acest lucru, inflaţia scade în intensitate, dar practica economică
este rară în exemple de succes. În plus, această măsură împiedică alocarea optimă a resurselor, deoarece
preţurile sunt administrate, şi poate să conducă la acumularea unor tensiuni inflaţioniste care să răbufnească
mai târziu.
(3) Indexarea salariilor şi altor venituri este mai degrabă o măsură de protecţie împotriva inflaţiei. Există
pericolul ca indexarea să conducă la o spirală inflaţionistă greu de depăşit. Totuşi, unii economişti, inclusiv
Friedman văd în ea şi o măsură antiinflaţionistă. Argumentul este că, dacă inflaţia va creşte încet, şi salariile
vor creşte la fel de încet, reducându-se intervalul de timp dintre încetinirea creşterii masei monetare şi ajustarea
salariilor. În plus, dacă indexarea are în vedere şi ajustarea impozitelor, ca şi indexarea datoriei publice, statul
va câştiga mai puţin din inflaţie şi va fi mai puţin tentat să o folosească. De exemplu, să presupunem că la un
salariu de 1 mil. lei impozitul este de 30%. Dacă, din cauza inflaţiei, salariul se indexează cu 32%, el va deveni
1.320.000. Dar la acest nivel al salariului, să spunem că impozitul este 35%. În acest fel salariul net creşte cu
numai 158.000, în loc de 224.000, cu cât ar fi crescut dacă impozitul ar fi rămas neschimbat. Diferenţa este o
taxă mascată care revine statului. Dacă impozitele se ajustează conform inflaţiei, câştigul revine integral
salariatului. În cazul datoriei publice, inflaţia diminuează valoarea reală a acesteia. Prin indexare, statul nu mai
beneficiază de respectiva reducere, deci nu mai are nici un interes să mărească inflaţia.