Sunteți pe pagina 1din 152

Cursul nr. 1
Notiuni introductive

Dreptul comercial este ramura dreptului care reglementeaza viața economica, respectiv relațiile
dintre profesionisti, comercianti si consumatori, dintre profesioniștii comercianti si (cu anumite limitari)
dintre profesionstii comercianti si autoritatile publice, atunci cand cele din urma isi procura bunuri si
servicii din economie.
Comerțul si, respectiv, raporturile juridice comerciale au la baza schimbul de marfuri si servicii.
Daca ne-am opri la aceasta caracterizare (ca reglementare a schimbului) nu le-am putea distinge de
relatiile civile pure acoperite de contractele sinalagmatice, deoarece si acestea din urma au la baza ideea
de schimb: creditorul are dreptul sa ceara o anumita prestatie din partea debitorului lui si la randul lui,
debitorul (fiind si el creditor) are dreptul sa primeasca o anumita prestatie de la creditorul - debitorul
sau, cele doua prestatii fiind interconditionate (prin vointa partilor sau in mod natural).
In contractul civil sinalgmatic, fiecare parte schimba prestatia sa cu prestatia celeilalte parti.
Comerțul ca obiect de reglementare a dreptului comercial este o forma speciala de schimb,
fundamentata pe intermedierea (circulatia) unei marfi sau serviciu de la momentul punerii ei pe
piata prima data (de ex., materia prima care este extrasa din subsol) până când este consumata de
catre consumator, direct sau indirect (de ex. , chiar si un echipament industrial este indirect consumat
pentru ca substanta lui economica se transfera treptat in produsele sau serviciile realizate cu ajutorul lui
si care circula mai departe, in aceeasi forma sau prelucrate/ incorporate in alte produse sau servicii care
ajung, in cele din urma, sa fie si ele consumate de consumator).
Consumatorul este punctul final al circuitului comercial. Consumatorul cumpara intotdeauna
pentru a-si satisface propriile placeri sau nevoi, nu pentru a utiliza marfa/ serviciul cumparat in scopul
de a obtine un castig prin intermedierea ei/lui in continuare.
In afara de consumator, toti ceilalti participanti la circuitul comercial cumpara sau inchiriaza marfuri/
servicii pentru a le revinde sau utiliza in vederea producerii altor marfuri/ prestarii altor servicii in scop
de vanzare.
In procesul de intermediere comerciala, se nasc, modifica si sting o serie de raporturi juridice
in legatura cu circulatia marfurilor/ serviciilor.
Marfa este conceptul economic:
- din perspectiva juridica, marfa este un bun (notiunea are acelasi inteles ca in dreptul civil),
corporal sau incorporal, de regula mobil dar poate fi si imobil;
- in dreptul comercial utilizam mai des termenul de marfa pentru a marca in acest fel modul in
care percepem bunul respectiv: în complexitatea relațiilor juridice care il inconjoara, de la
conceperea lui (prima punere pe piata), trecand prin circulatia lui până la capătul final al lanțului,
care este consumatorul.
2
0

Serviciul nu este un bun niciodată (nici macar bun incorporal). Serviciul consta in prestarea unei
munci, desfasurararea unei activități, iar daca are loc si folosința unui bun in cadrul serviciului, ea
este subsumata unei prestații (serviciu lato sensu), pentru o alta persoana numita beneficiar, contra unei
remunerații. Fiind in comercial, serviciul este prin definitie remunerat. Serviciul are o natura
incorporala.

Exemplu pentru a intelege sfera de aplicare a dreptului comercial:


!!! Ce se întâmplă dacă o persoană fizică vinde un apartament unei alte persoane fizice? Suntem in
prezenta unui raport juridic comercial sau civil? Calificarea va fi dată de scopul urmarit de catre
cumparator. In cazul a două persoane fizice consumatori, scopul pe care părțile îl au pentru realizarea
operatiunii este ca o parte a vrut sa obțină o sumă de bani pe care sa o cheltuie pentru nevoile proprii, iar
cealaltă parte a vrut să dobândească un bun pe care și-l dorea pentru a-si satisface nevoile personale.
Ceea ce urmăresc ambele parți este ca din acest schimb fiecare să dobândească ceva, pentru consumul
individual.
!!!În cazul in care cel putin una din cele doua persoane fizice nu vinde, respectiv cumpara in calitate de
consumator, ci cu scopul de a revinde/ inchiria bunul si de a folosi pretul vanzarii/ inchirierii cu scopul
de a genera castiguri pe care sa le foloseasca pentru a obtine ulterior alte castiguri, si nu pentru a
consuma bunul respectiv/ castigurile respective, suntem in prezenta unei relatii comerciale, apartamentul
si/sau suma de bani a fost un bun de intermediere, care circula mai departe.
Relațiile de schimb comercial se realizeaza printr-o mare varietate de instrumente juridice, ca regula
acestea sunt contracte cu titlu oneros (de orice tip, nu numai de vânzare-cumparare). Unele contracte
sunt reglementate de Codul Civil, altele sunt reglementate de legi speciale.
Contractul este instrumentul juridic prin care bunul circula, tracand dintr-o mână în alta.
Chiar daca un anumit tip de contract este reglementat unitar de Codul civil pentru ambele relatii (civila
si comerciala), scopul fundamental in care este folosit (intermediere in circulatie versus folosinta pentru
satisfacerea nevoilor personale ale persoanei fizice) ii poate imprima reguli particulare de interpretare,
elemente diferite care vin in completarea lui (de ex., uzante comerciale) sau chiar norme derogatorii
incluse in Codul civil.
Ceea ce diferențiază cele două ramuri de drept (civil si comercial) și justifică o anumită separare este
obiectivul ultim al fiecărei operațiuni pe care o reglementeaza. In materie comerciala, obiectivul ultim al
oricarui comerciant este de a obține un profit, adica un câștig reinvestit in activitatea acelei persoane,
partial sau total. Dreptul comercial este dreptul care reglementează un lanț de relații care se bazează
fiecare pe ideea de profit. Câștigul din comercial este diferit de cel din civil, deoarece profitul este
urmarit si obtinut cu scopul de a reinvesti pentru a ajuta activitatea de intermediere a celui care il
obtine, de a-l reintroduce în afacerea sa, in activitatea sa profesionala. In dreptul civil, in cazul
operatiunilor cu titlu oneros castigul este urmarit si folosit pentru a fi consumat integral (chiar daca
vand un apartament si pretul primit il folosesc pentru a cumpara alt apartament, noul apartament il
achizitionez pentru a ma bucura de el, pentru satisfacerea nevoilor mele personale sau il inchiriez si
chiria o consum pentru a-mi satisface nevoile personale).
2
0

In comercial, vand apartamentul pentru a cumpara cu pretul primit un sediu pentru firma mea
comerciala, de exemplu, sau folosesc apartamentul cumparat ca sediu de firma. Aceasta relaționare cu
ideea de profit este ceea ce oferă particularitatea și sensul dreptului comercial.

Evolutia istorica a dreptului comercial

În epoca romană, același corp de jurisprudență se aplica atat în relațiile civile pure, cat și in relațiile
comerciale între doi cetățeni, fara a exista un drept comercial distinct.
Distincția intre cele doua ramuri a apărut în Evul Mediu. Atunci, comercianții (negustori, meseriasi)
au simțit nevoia unui set de reglementări ale anumitor aspecte din activitatea lor, care sa se aplice numai
lor, sa se distanțeze de dreptul civil, ce era văzut mai rigid , mai puțin flexibil pentru a acoperi
dinamismul vieții comerciale de zi cu zi. In general, s-au creat aceste reglementări prin intermediul
asociațiile profesionale ale comerciantilor.
In practica, izvorul initial al acestor reglementari au fost uzanțele (practici repetate pana au devenit
obisnuinta intre membrii asociatiei profesionale respective, asumate ca avand forta unui drept nescris),
ce au devenit apoi codificate in forma scrisa si in cele din urma recunoscute de stat, prin incorporare in
corpul legislatiei. În preajma Revoluției franceze exista deja un sistem de norme destul de coerent care
acoperea un număr de zone comerciale (comerț propriu-zis, transport), distinct de sistemul civil propriu-
zis.
Domeniul circuitului titlurilor comercial de valoare (cambii, bilete la ordin) avea si el propriile
reglementari. Societățile comerciale aveau propria reglementare.
Revoluția franceză a făcut să se conștientizeze că, de fapt, comercianții sunt importanți, relațiile
comerciale in sens larg sunt viitorul (si nu relatiile agricole), iar aceasta viziune a fost transpusa prin
codificarea unitara a relațiilor comerciale, in cadrul primului cod comercial modern, in timpul lui
Napoleon. După modelul francez, aproape toate statele europene (mai putin Marea Britanie) au adoptat
coduri comerciale in sec XIX, separat de codurile civile. Reglementarea separata a civilului si
comercialului a functionat până în perioada interbelică. Schimbarea s-a produs in Italia. În timpul lui
Mussolini a aparut ideea de a unifica Codul Civil cu cel Comercial, desi in noul cod civil unitar existau
(si exista) capitole și secțiuni care se ocupau exclusiv de relațiile comerciale. În majoritatea tarilor
europene insa, legislația tradițională de drept european continental a păstrat doua coduri: Codul Civil si
Codul Comercial.
În Romania, in 2009 s-au unificat cele doua coduri in cadrul noului Cod civil, inspirat de Codul civil
canadian Quebec. Important de retinut: indiferent de evolutia codificarii (sistem monist sau dualist),
dreptul comercial ramane distinct de dreptul civil.

Cele două mari sisteme de drept comercial


2
0

Sunt reprezentate de dreptul francez și cel german. Codul comercial german au apărut mult mai
târziu fata de cel francez, după ce Germania a devenit imperiu (in 1871).
Primul Cod comercial modern a aparut in Franta, in timpul lui Napoleon, in 1807. Când au redactat
Codul Comercial, francezii au pornit de la o abstracțiune, si anume natura relatiei comerciale, scopul
fundamental urmarit de cel putin una din parti (recte, scopul de intermediere), indiferent de calitatea de
comerciant a partilor.
Natura relatiei dintre parti va califica relatia drept comerciala, chiar daca una dintre parti sau ambele
nu sunt comercianti in acel moment. Germanii in schimb au plecat de la o abordare practica, anume daca
o parte (un subiect) al relatiei are calitatea de comerciant (calitate primita anterior pe baza de autorizatie
administrativa sau judecatoreasca), atunci intreaga relatie dintre parti devine comerciala (chiar daca
cealalta parte nu este comerciant).

 Sistemul obiectiv – relatia este calificata drept comerciala în funcție de cauza obligației
Când devine o relație intre subiecte de drept privat o relatie comercială? Putem avea doua
situatii:
 relatia este pentru unul din subiectele participante o relatie de intermediere in circulatia
marfurilor si serviciilor (ipoteza principala) sau
 unul dintre subiectele relatiei este deja comerciant.

In categoria de comercianti intrand si industriasii, producatorii de bunuri pe scara industriala, nu


numai comerciantii in sens restrains (cumparatori-revanzatori de marfuri).
(aceasta inseamna ca relația în care este implicat un comerciant este o relație comerciala, indiferent
cine este cealaltă parte – sunt cateva exceptii de la aceasta regula, nerelevante pentru discutia noastra)
(ipoteza secundara). In ipoteza secundara, solutia „comercializarii” raportului juridic porneste de la
prezumtia ca persoana comerciantului a dobandit, anterior incheierii raportului juridic, aceasta
calitate pentru ca intentioneaza sa desfasoare relatii juridice comerciale in mod repetat, ceea ce explica
de ce automat legea considera ca orice raport juridic pe care il incheie estecomercial.

 Sistemul subiectiv – relație comercială este calificata ca atare datorita subiectului care
participa la ea, este suficient să participe o persoana avand calitatea de comerciant
pentru a fi in prezenta unei relații juridice comerciale.
2
0

Observam ca cele doua sisteme au in comun situatia in care calificarea raportului juridic ca fiind de
drept comercial este ca urmare a faptului ca un comerciant incheie raporturi juridice in desfasurarea
activitatii sale.
Prin urmare, in fiecare din aceste sisteme este important de stabilit cum o persoana devine /
dobandeste calitatea de comerciant. Cert este ca in ce priveste persoana fizica, ea nu se naste
comerciant! In schimb, persoana juridica se poate constitui avand capacitate de drept comercial sau o
poate dobandi ulterior, prin transformare sau prin schimbarea scopului (obiectului de activitate), daca
legea permite.

Cum dobandeste un subiect de drept calitatea de comerciant in fiecare din cele doua sisteme?
In sistemul obiectiv, prin exercitarea periodica, in mod profesional, de acte si fapte juridice de natura
comerciala. Insa acest lucru este adevarat (teoretic, nu neaparat si practic) numai pentru persoana fizica;
persoana juridica dobandeste aceasta calitate doar prin autorizare si inregistrare, pe baza obiectului de
activitate declarat.
În sistemul subiectiv, atat persoana fizică cat și persoana juridică dobândesc această calitate de
comerciant numai prin autorizare si înregistrare.
In Romania, chiar inainte de intrarea in vigoare a Noului Cod Civil, sub imperiul vechiului Cod
Comercial, legiuitorul a consacrat trecerea de la sistemul obiectiv, la cel subiectiv, prin OUG 44/2008.
Noul Codul Civil - art. 3 – prevede ca dispozițiile lui se aplică și raporturilor între profesioniști,
precum și între aceștia și alte persoane. Există totodata reglementări speciale pentru profesioniști.
Codul civil, consecvent scopului sau monist, unifica vechile prevederi comerciale (care isi aveau
sediul in fostul Cod comercial) si civile, fara a stabili un regim derogatoriu privind calificarea raportului
juridic de intermediere in circulatia economica, drept raport de drept comercial.

Avand in vedere cele aratate mai sus, definim dreptul comercial ca acel sistem de norme (și
jurisprudența) care reglementează relațiile care se nasc, se execută, se modifică și inceteaza între
persoanele (fizice, juridice sau entitati fara personalitate juridica) care exploatează o întreprindere
comerciala și orice alt subiect de drept, relatii care au drept scop fundamental obtinerea de profit
de catre una din parti, cu precizarea că prin alt subiect de drept înțelegem în general (dar nu in
mod exclusiv) un alt subiect de drept civil. În multe cazuri, comercianții intră în relație si cu
subiect de drept administrativ.
Aceste contracte au un regim administrativ de reglementare. Când in legatura cu acelasi raport juridic
apare un conflict intre dreptul comercial si dreptul administrativ, dreptul administrativ va prevala.

Izvoarele dreptului comercial:


2
0

× Codul Civil, alte izvoare normative (lege, acte administrative cucaracter normativ), uzanțele,
jurisprudența, reglementările comunitare (UE) (pentru ultimele, a se vedea art. 5 Cod Civil –
nu orice normă comunitara, ci cele care au aceasta forță de a se aplica direct si prioritar,
directivele, in principiu, nu se aplică decât prin legile naționale de implementare). Din
perspectiva izvoarelor, nu exista nici o deosebire fata de izvoarele dreptului civil.
Ierarhia izvoarelor dreptului comercial (conform art. 1 C.civ.):
1. Legea;
2. Uzanțele;
3. Legea care contine cea mai apropiată reglementare (dispozitiile legale aplicabile situatiilor
asemanatoare – de ex., la contractul de distributie – nenumit – se aplica in completare
reglementarile din C.civ. privind vanzarea);
4. Principiile fundamentale ale dreptului.
Uzanțele reprezinta o practică de o anumită repetabilitate care vizează relațiile juridice încheiate între
un număr nedeterminat de persoane și care reflectă înțelesul celor care o aplică cu privire la un drept sau
o obligație în legatura cu acele relații juridice. Elemente definitorii:
 practica (initial, este un comportament uman, nematerializat in scris, intre doua sau mai multe
persoane, comportament care apare fie in legatura cu aplicarea unei anumite prevederi legale, fie
fara a avea legatura cu nici o prevedere legala, insa in ambele cazuri din nevoia de a reglementa
un drept sau obligatie intre parti care altfel ar fi neclar din punct de vedere al existentei sau
continutului),
 repetabilitatea (se apreciaza de la caz la caz, nu exista o perioada minima si un numar minim de
repetari ale aceluiasi comportament),
 apare în cadrul desfasurarii unei categorii de relații intre subiecte de drept (de ex., în
legătură cu stationarea sau operarea navelor în port sau în legătură cu derularea tranzactiilor
bursiere); acea uzanță este potențial aplicabilă unui număr nedeterminat de persoane (dacă este
doar o practică între 2 persoane concrete, aceleasi, si nu se extinde la altele, nu este uzanță, este o
practica contractuală).
In doctrina, se considera ca exista doua mari categorii de uzante: normative (forta de norma juridica)
si conventionale (forta de norma de interpretare a unor obligatii contractuale). Nu este clar ce tip de
uzante reglementeaza C.civ., dar citind art. 1 alin. (6) cred ca le consacra pe amandoua (cutuma se
preteaza mai bine la uzantele normative, uzurile profesionale la uzantele conventionale).
Art. 1 alin. (4) si (5) C.civ. reglementeaza regimul juridic al uzanțelor, anume trebuie sa nu incalce
ordinea publica si bunele moravuri (evident, sunt conditii de bun simt) iar acela care o invoca trebuie sa
ii probeze existenta si continutul, mai putin in cazul in care este deja codificata (dar in alt document
decat un act normativ!), cand existenta ei este prezumata relativ. Art. 1 alin.(3) introduce o limitare
suplimentara cu privire la forta juridica a uzantelor, si anume atunci cand problematica neclara dintre
parti este totusi reglementata prin lege, numai legea si interpretarea ei pot clarifica problema, nu si
uzantele, mai putin in cazul in care legea trimite expres la ele ca sursa de reglementare/ interpretare.
2
0

De exemplu, daca apare o neintelegere intre vanzatorul si cumparatorul bunului in legatura cu


intinderea si conditiile invocarii garantiei pentru vicii, partile nu pot apela la uzante (daca ar exista)
deoarece garantia pentru vicii este reglementata de lege si legea nu face trimitere la uzante. In schimb,
daca apare o neintelegere intre vanzator si cumparator privind locul predarii bunului vandut, partile pot
apela in ultima instanta, daca tot nu s-au lamurit, la uzante pt ca legea (art. 1689 C.civ.) prevede expres
acest lucru.

Aparenta in dreptul comercial

Pentru prima oară în Codul Civil este reglementată aparența, ca situatie creatoare de drept (atentie, nu
este izvor de drept). Conceptul a apărut initial în dreptul francez – ex: încheierea căsătoriilor într-un oraș
din Franța de către un primar, iar la momentul incheierii casatoriei nimeni nu și-a pus problema daca a
fost ales/ numit legal, insa pentru miri si cei care ii insoteau el intruchipa autoritatea indrituita sa ii
casatoreasca. S-a descoperit ulterior ca nu fusese legal numit, nu indeplinea conditiile legale pentru a fi
primar dar pentru a nu anula toate casatoriile din trecut, unde participantii nu au avut nici o vina, soluția
practică adoptată de instanta a fost sa le mentina pe motivul că a existat o eroare comună și invincibilă a
participantilor la casatorie.
Efectul aparentei in drept este ca prin intermediul ei o persoana transmite mai multe drepturi decat
are, ceea ce de principiu este interzis. Art. 17 reglementeaza elementele aparenței, anume credinta
(eroare) comuna si invincibila (in sensul de inevitabila) a persoanei care s-a increzut cu buna-credinta in
falsa realitate (este o eroare comuna si invincibila pentru orice persoana care s-ar fi aflat in aceeasi
situatie) in urma careia a dobandit un drept de la cineva care in adevar nu il avea si nici nu il va dobandi
ulterior sau a crezut ca persoana cu care a tratat avea o calitate juridica pe care de fapt nu o avea iar in
considerarea acestei calitati a incheiat actul juridic, care altminteri este nul absolut pentru lipsa
capacitatii.
Datorita caracterului exceptional, derogatoriu de la principiul nemo dat quod non habet, art. 17 nu
permite aparentei sa nasca si mai ales sa mentina dreptul astfel dobandit daca desfiintarea actului juridic
incheiat in baza aparentei nu produce un prejudiciu persoanei care a dobandit dreptul respectiv de la
netitular.
Aparența este foarte importantă în relațiile comerciale, există câteva instituții care se bazează efectiv
pe teoria aparenței (de ex., titlurile comerciale de valoare). Rolul mult mai mare pe care il joaca aparenta
in comercial fata de civil se explica prin rapiditatea cu care se incheie si deruleaza relatiile comerciale,
ceea de multe ori nu permite verificarea aprofundata a calitatii juridice si/sau fundamentului dreptului
persoanei transmitatoare. Insa atunci cand aparenta are rolul de a consacra transmiterea dreptului in
comercial, de regula acest rol este recunoscut expres de lege (spre deosebire de aparenta in dreptul civil,
unde efectul nascator de drept este jurisprudential, recunoscut de instanta de judecata, nu normativ;
aparenta din dreptul civil se aplica si relatiilor comerciale, atunci cand rolul aparentei nu este consacrat
de lege).
Principii fundamentale ale dreptului comercial:
2
0

- libertatea de voința,
- egalitatea juridică a părților (a nu se confunda cu egalitatea economica, de regula in comercial
- partile sunt inegale dpdv economic),
- ocrotirea proprietatii private,
- buna credinta,
- aparența,
- interesele private ale participantilor la circuitul comercial trebuie sa respecte ordinea publică. In
tot mai multe situații, legiuitorul intervine peste libertatea de voință a partilor contractului
comercial, limitand-o prin norme imperative, pentru că societatea are un interes primordial,
prevalent fata de cel privat (de ex., in cazul contractului de leasing, contractului de franciza).

Principii particulare – nu sunt consacrate ca atare, sunt mai degraba reguli de interpretare
fundamentale

1. Principiul caracterului oneros al operațiunilor comerciale (scopul oricarei operatiuni


comerciale este obtinerea de profit pentru cel putin una dintre parti).
Orice act și operațiune comercială trebuie privită, analizata din perspectiva dorinței fiecarei parti de a
câștiga, de a obține un profit.

2. Principiul securității creditului – în orice operațiune comercială drepturile și obligațiile trebuie


interpretate și aplicate în așa fel încât să nu creeze o distorsiune, un dezechilibru intre parti peste
ceea ce partile au acceptat de buna voie cand au incheiat contractul, pentru ca orice distorsiune
poate conduce la afectarea, mai devreme sau mai tarziu, a intereselor comerciale ale altor
subiecte decat participantii la acea operatiune (datorita interconexiunii stranse intre participantii
la circuitul comercial). Materializarea acestui principiu o vedem mai ales în materia insolvenței
(cand un comerciant este în situația de a nu mai putea plăti datoriile scadente cu sume de bani
disponibile); un comerciant ajunge în această situație prin încheierea unor contracte si savarsirea
unor practici care au contribuit la pierderea de substanță economică si care au dezechilibrat
circuitul economic afectandu-i pe cei care au interactionat cu el, pe creditori celor care au
interactionat cu el s.a.m.d.. Procedura insolventei urmareste restabilirea acestui echilibru, adica
restabilirea securitatii creditului.

3. Principiu celerității – fiecare operațiune comercială trebuie privită în sensul în care ea


favorizează circulația bunurilor/ serviciilor și nu o îngreunează.

Reglementarea maselor patrimoniale – art. 31-33 Cod Civil.


De unde vine conceptul de masa patrimoniala?
2
0

In legătură cu patrimoniul a existat traditional ideea unicității acestuia. De ex., efectul unicitatii se
observa în cazul gajului general al creditorilor chirografari. Unicitatea patrimoniului produce uneori
efecte inechitabile fata de unele clase de creditori ale aceluiasi debitor. De aceea, treptat s-a dezvoltat
ideea ca pentru anumite categorii de persoane este de dorit sa aiba mai mult decât o singura masă
patrimonială în cadrul patrimoniului, drepturile si obligatiile din fiecare masa fiind prioritar legate de
anumite clase de credidori. Aceasta nu inseamna ca o persoana are mai multe patrimonii, ea are un
singur patrimoniu impartit in mai multe diviziuni intre care exista un anumit grad de autonomie. În
dreptul comercial ne interesează masele patrimoniale în special cazul persoanei fizice.
Particularități
Art. 31 alin (2) – legea consacra regimul unicității patrimoniului, dar permite ca patrimoniul sa poata
face obiectul unei diviziuni/afectațiuni. Masele patrimoniale sunt situatii exceptionale, regula este ca
patromoniul este unic, fara diviziuni. Dar si in cazul in care contine mase patrimoniale, patrimoniul
ramane unitar si indivizibil ca regim juridic general.
Categorii de mase patrimoniale:
- Masele patrimoniale fiduciare.
- Mase patrimoniale afectate exercițiului unei profesii autorizate – profesii liberale, de ex.: avocat,
notar, medic.
- Mase patrimoniale determinate in baza legii.
Profesie autorizată:
- in sens restrâns, este orice profesie liberala (ex.: avocat)
- In sens larg, se poate dezbate daca include orice activitate organizata a carei desfasurare necesita
o autorizare administrativa sau judiciara și care se exercită repetitiv, cu scopul de a obtine profit.
Regimul juridic al maselor matrimoniale este reglementat in art. 32, 33 C.civ.
Art. 32 alin. (1) - dacă există mai multe mase patrimoniale, drepturile și obligațiile pot trece dintr-o
masă patrimonială în alta. Ceea ce nu este clar în practică este ce fel de acte juridice sunt necesare pentru
acest transfer (ar trebui sa fie oricum acte unilaterale, avand in vedere ca subiectul primitor si cel
transmitator sunt una si aceeasi persoana).
O aplicare a acestui reguli: art. 2324 alin. (3) – reia regula in cazul particular al garantiei
chirografare; iar 2324 alin. (4) – excepția.
În materie comercială interesul discutiei apare pentru situația în care creditorii profesionistului
comerciant persoana fizica execută numai masa patrimoniala comercială, iar ceilalti creditori (care nu au
interactionat cu persoana fizica in calitate de comerciant) execută atat masa necomercială, cat si cea
comerciala. În celelalte cazuri (cand debitorul nu este comerciant dar are mai multe mase patrimoniale),
creditorii unei mase executa mai intai bunurile din acea masa patrimonială si daca nu se indestuleaza au
posibilitatea de a trece la executarea bunurilor din altă masă patrimonială.
Art. 32 alin. (2) – transferul dintr-o masă în alta nu constituie înstrăinare în sensul Codului Civil
pentru ca titularul ambelor mase este același.
2
0

Art. 33 – reglementeaza chestiuni de procedură intr-un caz particular, al patrimoniului profesional


individual.

Curs 2
Întreprinderea in dreptul comercial și noțiunea de profesionist comercial

Intreprinderea si actul de comert


Traditional, dreptul comercial roman s-a bazat pe sistemul obiectiv. Acest sistem a fost sub semnul
intrebarii prin adoptarea O.G. nr. 44/ 2008, care a introdus sistemul subiectiv. Codul civil a consacrat
aceasta schimbare fundamentala, prin abrogarea Codului Comercial de la 1887 care reglementa (si a
consacrat in Romania) actul juridic de natura comerciala, nepreluand reglementarea respectiva.
Art. 3 din vechiul Cod Comercial enumera o serie de acte si fapte de comert, pe care doctrina si
jurisprudenta le-a interpretat ca fapte juridice (in sens larg) de natura comerciala. In sens restrans,
faptele de comert erau operatiuni materiale savarsite de comercianti in desfasurarea activitatii lor,
inclusiv organizarea si exploatarea intreprinderii comerciale; in sens larg, includ actele juridice (de
regula, contracte) de comert si faptele de comert in sens restrans; art. 3 se refera de „fapte de comert” in
sensul extins al notiunii. Exemple de acte juridice de comert: „cumparaturile de marfuri sau producte
spre a se revinde fie in natura, fie dupa ce se vor fi [pre]lucrat sau pus in lucru, ori numai spre a se
inchiria”; „vanzarile de producte ... cand vor fi fost cumparate cu scop de revanzare sau inchiriere”
(primele doua exemple de contracte sunt laturi ale aceluiasi contract, contractul de vanzare-cumparare
comerciala); vanzarile si cumpararile de actiuni sau parti sociale (adica, vanzarea-cumpararea persoanei
juridice numita „societate comerciala”); emiterea si transferul titlurilor de comert (cambii, cecuri, bilete
la ordin), etc. Exemple de fapte de comert in sens restrans: constructia de nave (desi aceasta este mai
degraba o intreprindere decat o simpla operatiune); operatiunile bancare; toate intreprinderile enumerate
de art. 3 (de furnituri, de constructii, de spectacole, fabrici, manufacturi, etc.), etc.
Codul Comercial se baza astfel pe teoria actului/ faptului obiectiv de comerț, adica orice act juridic
sau operatiune a carui ratiune economica (scop fundamental) este sa realizeze o intermediere in
circulatia marfurilor si serviciilor. Viziunea legiuitorului C.com. era ca orice act / fapt obiectiv de
comert atrage aplicarea legii comerciale (C.com., alte legi comerciale speciale), care trebuie sa il
guverneze indiferent de calitatea juridica a partilor:
In cadrul sistemului obiectiv, pornind de la reglementarea din art. 3, 4 si 56 C. com., doctrina si
jurisprudenta au creat mai multe subcategorii de acte/fapte de comert:
 Acte juridice de comert obiective (acele acte juridice care prin natura lor intrinseca sunt acte de
intermediere economica).
2
0

 Intreprinderea (si ea este considerata prin natura ei intrinseca un fapt obiectiv de comert, in sens
larg)

 Acte juridice de comert mixte (acel act care pentru o parte era obiectiv sau subiectiv, iar pentru
cealalta parte era un act necomercial; ex.: contractul de vanzare catre consumatori)
Drept de autor Sorin David, lect.univ.dr. Facultatea de drept, Universitatea Bucuresti. Este interzisa
reproducerea, copierea sau valorificarea in orice mod acestui curs sau parti din el.
Acte juridice de comert subiective (toate actele si faptele incheiate/ savarsite de un comerciant in
exercitarea activitatii sale economice)
Actul juridic de comert obiectiv presupunea ca o persoana avea intentia de a intermedia circulatia
economica a bunului sau serviciului care constituia obiectul material al acelui act. Cum actul juridic de
comert presupunea 2 parti, trebuia determinat din analiza circumstantelor sale daca una dintre parti (de
ex., vanzatorul sau cumparatorul intr-un contract de vanzare) a dobandit bunul, cu orice titlu, cu intentia
a-l transmite mai departe sau de a-l folosi pentru a produce bunuri/ servicii in scop de vanzare ulterioara
pe piata.
In timp, relatiile comerciale au devenit mai complexe, nu mai presupuneau o singura trecere/
transfer al unui bun de la o persoana la alta, ci presupuneau ca acel bun/serviciu, odata dobandit, sa fie
modificat si apoi sa circule (transferat) mai departe, cu scopul ca instrainatorul sa castige mai mult.
Asemenea operatiuni presupuneau nu numai interventia comerciantului insusi, ci si interventii care
implicau personal, echipamente, materiale, finantari, etc. Treptat, tot acest complex de elemente
materiale si umane folosite de comerciant pentru a intermedia circulatia bunurilor/ serviciilor a inceput
sa fie organizat de el si sa functioneze ca un tot unitar. Elementele individuale nu aveau sens economic
daca erau privite si utilizate in mod separat, trebuiau sa fie integrate si aveau sens economic daca
functionau ca un singur „organism”. Asa a aparut conceptul de întreprindere, reglementat prin art. 3
C.com., care a dobandit preeminenta practica mai tarziu.
Intreprinderea a capatat o pondere atat de mare in viata comerciala, incat in epoca moderna (ultimii
o suta de ani) intreprinderea a devenit principalul instrument folosit in circuitul comercial, care creeaza
cea mai multa valoarea. Întreprinderea este astazi elementul definitoriu al relației comerciale.
Dupa abrogarea C.com. (si odata cu el referirile la intreprindere), art. 3 din Codul Civil a preluat
conceptul de intreprindere, definindu-l (ceea ce C.com. nu facea) si i-a extins sfera de aplicare.
Intreprinderea este acum utilizata ca element determinant al conceptului de profesionist (concept
neutilizat in cadrul C.com.). Astfel, profesionistul este definit ca persoana care exploatează o
întreprindere, fara a distinge insa intre profesionistii comercianti si cei necomercianti (de ex., fundatii si
asociatii fara scop lucrativ).
Întreprindere în dreptul comercial a apărut în cadrul sistemului obiectiv. Initial, ceea ce caracteriza o
relația comercială era circulația efectiva a bunurilor dintr-o mână în alta, cu scop de profit. In timp,
lucrurile au evoluat in sensul cresterii importantei intreprinderii. Marea majoritate a comerciantilor
2
0

aveau deja o întreprindere, adica un sediu, o fabrica, angajați etc. cu ajutorul carora isi desfasurau
activitatea in scopul obtinerii de profit.
Întreprinderea nu este echivalenta cu patrimoniul. Ea contine active patrimoniale (creante, bunuri
materiale, drepturi de proprietate intelectuala etc.), dar și forță de muncă, salariați (relația dintre salariați
si titularul întreprinderii, intreprinzatorul, nu este guvernată de Codul Civil). Intreprinderea comerciala
nu contine insa datorii (desi uneori se foloseste expresia „datoriile intreprinderii”, nu este corect din
punct de vedere juridic; cand este folosita aceasta expresie, este confundata intreprinderea cu persoana
intreprinzatorului, de regula persoana juridica comerciant). Întreprinderea nu are o personalitate
juridică, ea este un „instrument” al comerciantului și prin intermediul ei acesta isi poate desfășura
activitatea de intermediere economica cu scop de profit.
Art. 3 alin. (3) Cod Civil defineste intreprinderea ca o activitate organizata ce constă în producerea
si valorificarea de bunuri si/sau prestarea de servicii iar profesionistul (intreprinzatorul) ca persoana sau
persoanele care exploateaza sistematic intreprinderea. Desi C.civ. nu distinge, sunt doua feluri de
intreprinderi: civile si comerciale. În cazul întreprinderii civile este indiferent dacă ea are sau nu scop
lucrativ (de ex., intreprindere civil este atat o asociatie fara scop lucrativ, cat si o societate civila despre
care vom discuta mai tarziu in acest semestru). Intreprinderea comerciala are intotdeauna scop lucrativ,
mai mult scopul ei lucrativ imbraca forma obtinerii de profit (castigul obtinut se reinvestește in
intreprindere, cel putin partial).
Intreprinderea cuprinde intotdeauna elemente materiale. Elementele materiale ale oricarei
intreprinderi comerciale: factorii de producție (materii prime, energie, echipamente, utilaje, teren si
cladiri, alte active), capitalul (banii, creantele, liniile de finantare). Intreprindere comerciala are de
regula și forță de muncă, necesara pentru a exploata in mod organizat factorii de productie si capitalul,
insa forta de munca nu este absolut necesara, intreprinzatorul putand fi singura persoana care
exploateaza elementele materiale. Intreprinzătorul comercial este persoana care organizeaza si
exploatează intreprinderea de o maniera periodică („sistematica”), în scopul de a obține profitul.
Definitia intreprinderii comerciale: reprezinta organizarea de catre o persoana in mod autonom a
unor factori de productie, capital si forta de munca, pe riscul sau si cu scopul de a obtine profitul
comercial din intermedierea bunurilor si serviciilor produse si respectiv prestate de intreprindere.
Elemente definitorii:
 autonomia. Autonomia presupune ca din punct de vedere juridic si economic aceasta organizatie
poate functiona si genera profit de sine statator, fara a fi nevoie de alte elemente.
 pe riscul comerciantului - pierderile generate de exploatarea intreprinderii sunt suportate din
patrimoniul sau.
Intreprinderea nu se suprapune cu patrimoniul celui care o exploateaza, doar se intersecteaza cu el.
Intreprinderea, spre deosebire de patrimoniu, nu cuprinde elemente de pasiv (datorii), in schimb
intreprinderea include forta de munca iar patrimoniul nu.
Intreprinderea nu se confunda nici cu persoana celui care o exploateaza (intreprinzatorul),
intreprinderea nu este subiect de drept. Intreprinzatorul este o persoana fizica sau persoana juridica, care
exploateaza intreprinderea de o maniera sistematica. In patrimoniul intreprinzatorului intra latura
2
0

materiala a intreprinderii (factori de productie si capital), nu si forta de munca. Relatia întreprinderii si


intreprinzatorului cu forta de munca nu este o relatie de apropriere, este o relatie de subordonare,
intreprinzatorul directioneaza, conduce angajatii. Relatia de munca este guvernata de o alta ramura de
drept, dreptul muncii, care are trasaturi proprii, diferite de deptul civil.

Pentru stabilirea naturii juridice a intreprinderii comerciale au fost folosite mai multe teorii:
1. teoria afectatiunii patrimoniului (care astazi ar putea fi privita ca o forma de recunoastere a
existentei unei mase patrimoniale distincte a comerciantului, afectata desfasurarii activitatii sale
comerciale).
2. teoria entitatilor autonome (insa intreprinderea nu este privita astazi ca o entitate distincta de
persoana celui care o exploateaza, este doar in instrument prin care acesta isi desfasoara
activitatea comerciala). Primele doua terorii au cazut astazi in desuetudine.
3. intreprinderea este un bun incorporal, fiind format dintr-o unitate operationala de bunuri
corporale, incorporale si forta de munca.
Intreprinderea comerciala ca tot unitar nu este un bun corporal. Putem cel mult sa spunem ca este un
bun incorporal, insa nu o universalitate (conform art. 541 C.civ. universalitatile cuprind doar bunuri, or
intreprinderea cuprinde pe langa bunuri si forta de munca). In legatura cu intreprinderea,
intreprinzatorul exercita un drept complex: drept de creanta asupra anumitor componente, drept real
asupra altora, dar dreptul sau asupra ansamblului intreprinderii este un drept ad-hoc. Cert este ca dreptul
lui asupra intreprinderii este protejat de lege, dar nu prin actiunea in revendicare, protectia lui vine din
exercitarea unei actiuni speciale, actiunea in concurenta, care poate fi exercitata in momentul in care
intreprinderea si intreprinzatorului relatia cu ea este incalcata de catre alt intreprinzator, care foloseste
mijloace „neoneste” pentru a-i prelua clientela si/sau a afecta pozitia intreprinderii victima pe piata.
In ce ma priveste, consider ca intreprinderea comerciala este o figura juridica distincta, care nu se
incadreaza in nici unul din conceptele dreptului civil traditional. Ea este indispensabila
intreprinzatorului modern, este un instrument indispensabil pentru desfasurarea activitatii sale si
drepturile care se nasc in legatura cu ea au o fizionomie aparte. Din aceasta perspectiva Codul Civil nu
aduce o abordare noua si nici nu codifica vreuna din teoriile intreprinderii dezvoltate anterior de doctrina
comerciala. In plus, nici nu distinge intre intreprinderea comerciala si cea civila, art.3 nu face decat sa
generalizeze si extinde trasaturile intreprinderii comerciale (stabilite in timp de doctrina comerciala) la
orice tip de intreprindere.
Daca scopul principal al intreprinderilor fara scop lucrativ (civile) este de a contribui la bunăstarea
generala, de a face acte filantropice, de a satisface necesitati nepatrimoniale, intreprinzatorii care le
exploateaza acestea nu vor dobandi calitatea de comercianti. Activitatea lor e reglementata de alte
norme decat cele care se aplica intreprinderilor comerciale propriu-zise.
Intreprinzatorul comercial (profesionistul-comerciant)
Un concept pe care C.civ. nu il reglementeaza (si este de inteles sa nu o faca, pentru ca este specific
intreprinderii comerciale) este cel de asumare a riscului. Din punct de vedere al reglementarii si
doctrinar nu mai e nevoie sa vorbim astazi de acte obiective de comert, de intermediere in schimbul
2
0

comercial, insa aceste concepte nu au disparut din dreptul comercial pentru ca realitatea care sta la baza
lor nu a disparut (ar fi stupid din partea cuiva sa creada ca abrogand legislativ anumite concepte,
realitatea din spatele lor este si ea obliterata). Orice act de intermediere economica presupune un risc,
riscul pentru cel putin unul din participanti de a pierde din acea operatiune. Cu atat mai mult,
organizarea si exploatarea intreprinderii este o activitate riscanta iar acest risc, cum am vazut din
definitia intreprinderii, apartine intreprinzatorului.
De ce este nevoie sa analizam intreprinzatorul comercial ? Pentru ca nu se poate concepe o
întreprindere fara existenta unei sau unor persoane care sa o organizeze si sa o exploateze.
In sistemul Codului Comercial, erau 3 categorii de intreprinzatori:
1. persoane fizice
2. asocieri de persoane fizice
3. persoane juridice
Diferenta fundamentala intre ele era data de modul in care deveneau comercianti. Persoana juridica
se nastea intotdeauna comerciant, in schimb persoana fizica (si cu atat mai mult asocierea de persoane
fizice) nu se nastea comerciant, trebuia sa devina.
De aceea, analiza intreprinzatorului comercial interesa numai persoana fizica. Cum persoana fizica
se nastea subiect de drept civil si avea numai aceasta calitate pana dobandea capacitatea deplina de
exercitiu, trebuia apreciat daca schimbarea comportamentului acesteia dupa dobandirea capacitatii de
exercitiu a dus si la dobandirea calitatii de subiect de drept comercial, initial pe care naturala – prin
savarsirea repetata, sistematica, de acte obiective de comert - dar ulterior trebuia „consacrat” pe cale
administrativa/ judiciara (prin autorizare/ inregistrare), pentru ca in acest fel cei cu care intra in
raporturi juridice sa stie cu certitudine ca este mai mult decat un subiect de drept civil, este un subiect
de drept comercial si prin urmare atragea aplicarea unui regim juridic special asupra raportului
respectiv. Din punct de vedere practic, aceeasi situatie o avem partial si astazi, chiar daca dreptul
comercial a trecut de la sistemul obiectiv la cel subiectiv. Persoana fizică devine profesionist-
comerciant prin optiune, prin obtinerea unei autorizari administrative in acest sens, nu prin savarsirea
repetata, cu titlu de profesiune, a unor acte obiective de comert. Odata ce dobandeste calitatea de
comerciant, tot ce savarseste in aceasta calitate este supus regimului dreptului comercial, dreptului
fiscal aplicabil comerciantilor si altor reglementari, de regula de drept administrativ, aplicabile lor.
Odata ce persoana (fizica sau juridica) a dobandit calitatea de profesionist-comerciant prin
autorizare /inregistrare, ea este prezumata absolut ca are o întreprindere (pentru ca asa cum prevede art.
3 C.civ., profesionistul / intreprinzatorul exploteaza in mod sistematic o intreprindere, prin urmare daca
nu are o intreprindere el nu poate fiinta ca profesionist). Tot ceea ce foloseste sau dobandeste ulterior
pentru a face acte de comert este inclus in intreprinderea ei. Intreprinderea are o realitate dinamica, isi
schimba continutul, nu numai ca dimensiunea ei se mareste sau se micsoreaza, dar ponderea
elementelor in cadrul ei se schimba.
O.U.G. nr. 44/2008 – dobandirea calitatii de comerciant persoana fizica
Legea care reglementeaza dobandirea de catre persoana fizica a calitatii de profesionist-comerciant
nu este Codul Civil, ci O.U.G. nr. 44/2008 privind desfasurarea activitatii de catre persoanele fizice
2
0

autorizate (PFA), intreprinderile individuale (II) si intreprinderile familiale (IF), care este anterioara
intrarii in vigoare a Codului Civil. Cum rezulta din analiza acestei legi, comerciantul persoana fizica,
indiferent de forma legala in care isi desfasoara activitatea (adica, una din cele trei forme reglementate
de OUG 44/ 2008), exploateaza o intreprinderea care functioneaza pe raspunderea sa si se bucura de
autonomie.

Art. 4 coroborat cu art. 6 din OUG 44/2008 prevede ca o persoana fizica poate desfasura activitati
economice daca se autorizeaza si inregistreaza sub una din urmatoarele forme juridice:
1. PFA
2. Întreprindere individuala
3. Intreprindere familiala
Intreprinderile la care se refera OUG 44/2008 (intreprinderile individuale si intreprinderile familiale)
nu sunt persoane juridice, sunt tot persoane fizice (mai exact, forme juridice pe care le imbraca
activitatile comerciale ale persoanelor fizice). Ele nu sunt intreprinderi comerciale in sensul discutat
anterior. PFA si intreprinderea individuala sunt fiecare persoane fizice individuale care exploateaza o
intreprindere comerciala. Intreprinderea familiala este o asociere intre persoane fizice intre care exista
legaturi de rudenie, iar fiecare dintre asociatii-persoane fizice dobandeste ope legis (art. 31 OUG
44/2008) calitatea de intreprinzator (profesionist-comerciant) si exploateaza impreuna cu ceilalti
asociati o intreprindere comerciala (observam ca in cazul IF legiuitorul deroga de la regula ca fiecare
intreprinzator comercial exploateaza propria intreprindere).
Exista diferente intre intreprinderea individuala (II) si cea familiala (IF), cea mai evidenta fiind data
de numarul de persoane fizice care o compun (una versus mai multe in cadrul IF). Mai mult, in cadrul
IF nu pot participa decat membrii unei familii (vz. definitia familiei in art. 2 lit.d ) ). Mai exista o
distinctie importanta, si anume IF nu interactioneaza cu tertii, in desfasurarea activitatii sale, decat
printr-un reprezentant (membru al familiei) care primeste o procura speciala de reprezentare (art. 29),
nu prin fiecare dintre asociati. In fine, IF este singura forma de organizare a activitatii comerciale a
persoanei fizice careia legea (art. 28 alin. (4) ) ii interzice sa aiba salariati.
Distinctia dintre PFA si II este mai greu de facut, nu sunt deosebiri de esenta, cel putin nu sub
imperiul C.civ. La data adoptarii OUG 44/ 2008, C.com. prevedea dobandirea calitatii de comerciant
prin savarsirea de acte obiective de comert in mod repetat, cu titlu de profesiune (art.7). Prin urmare,
legiuitorul a anticipat ca unele PFA nu vor savarsi acte de comert cu titlu profesional, prin urmare acele
persoane nu vor deveni comercianti (a se vedea art. 20 alin.(1) care spune ca PFA poate fi supus
procedurii insolventei „daca are calitatea de comerciant, potrivit art. 7 din Codul comercial”, ceea ce
inseamna ca, per a contrario, ar putea exista PFA care sa nu aiba aceasta calitate; aceasta interpretare
contrazice insa alte prevederi din OUG 44/ 2008 – art. 7, 21 - care arata, fara distinctie, ca PFA trebuie
sa se inregistreze in Registrul comertului – numai comerciantii pot face asta). Insa astazi, cand nu mai
avem sistemul obiectiv are dobandirea calitatii de comerciant persoana fizica nu mai este conditionata
de savarsirea repetata a unor acte obiective de comert, nu mai avem nici macar temeiul juridic pentru o
asemenea distinctie (intre PFA comerciant si necomerciant), prin urmare distinctia dintre PFA si II este
2
0

de forma (persoana fizica alege unul dintre cele doua regimuri de inregistrare si functionare), nu de
continut.
OUG 44/ 2008 a fost adoptata deoarece legiutorul si-a dat seama ca in practica era dificil de realizat
identificarea persoanelor fizice care desfasurau cu titlu profesionist acte obiective de comert si
dobandeau astfel, conform art. 7 C.com., calitatea de comercianti, fara insa a fi inregistrati ca atare. S-a
ajuns la concluzia ca este mai pragmatic sa obligi comerciantii sa se inregistreze inainte de a incepe
activitatea, orice activitate de intermediere comerciala anterioara inregistrarii devenind astfel ilicita. Un
alt obiectiv urmarit de OUG 44/2008 a fost de a facilita desfasurarea de activitati comerciale in
Romania ale comerciantilor persoane fizice din alte state UE, dand expresie libertatii de ciculatie (a
marfurilor, serviciilor, capitalurilor si persoanelor) (vz. art.3). ). Ea urmareste sa faciliteze oricarui
cetatean UE care doreste sa desfasoare activitati economice in Romania, printr-un sediu in Romania
(pentru ca acestia pot desfasura activitati economice pe teritoriul Romaniei si fara a avea o prezenta
fizica aici), sa se inregistreze ca si comerciant in aceleasi conditii ca un cetatean roman.
Sfera de aplicare a OUG 44/2008: conform art. 1, nu este aplicabila intreprinderilor liber
profesionistilor si acelor activitati economice unde legi speciale prevad altfel. Traditional si pana in
zilele noastre, fiecare profesie liberala a avut si are au sistem propriu de autorizare, organizare si
functionare, de reglementare a drepturilor si obligatiilor profesionale. Insa odata cu intrarea in vigoare a
C.civ., a devenit evident ca si acesti profesionisti cad sub imperiul art. 3, fiecare exploatand o
intreprindere al carei regim juridic este supus unei legi speciale. Principial, acest lucru este anormal
astazi deoarece din punct de vedere economic profesionistii liberali (avocati, notari, contabili autorizati,
etc.) exploateaza intreprinderi care in esenta nu se deosebesc de cele comerciale (acestea sunt cu scop
lucrativ, uneori au cifre de afaceri mai mari decat multe din societatile comerciale). Pentru aceste
motive, legislatia anti monopol le include alaturi de intreprinderile comerciale si le sanctioneaza la fel in
cazul incalcarii ei.
Legea defineste activitatea economica pe care o pot desfasura subiectele reglementate de OUG 44, in
art. 2 lit.a). Definitie este relativ corecta, in linii mari reflecta definitia comertului despre care am
discutat anterior si prevede ca profitul este scopul activitatii economice. Interesant este ca legea
defineste si patrimoniul de afectatiune (in art. 1 lit. j) ), desi la data adoptarii ei nu fusese adoptat Codul
civil. Definitia este de fapt a masei patrimoniale comerciale si este in concordanta cu Codul civil actual,
grija legiuitorului fiind de a separa aceasta masa patrimoniala de restul patrimoniului care este folosit in
scop civil. Nu inseamna ca raporturile juridice din cadrul restului patrimoniului sunt numai civile, ele
pot fi si comerciale daca persoana fizica a interactionat ca subiect civil, in interes civil, cu un
comerciant. Interesul definitiei, cum vom vedea mai jos, este in legatura cu determinarea sferei
raspunderii comerciantului persoana fizica pentru datoriile acumulate in cadrul activitatii sale
comerciale.
Dobandirea calitatii de comerciant in una din formele prevazute de OUG 44/ 2008 se face prin
intregistrare in Registrul comertului (RC). Procedura de inregistrare este reglementata in art. 7-14. Daca
este nevoie si de autorizarea altor organe ale administratiei publice (de ex., primarii, autoritati centrale
sau autoritati administrative autonome, cand pers.fizica vrea sa desfasoare o activitate care necesita
autorizari speciale), ea trebuie obtinuta inainte de inregistrarea la RC (vz. art.8). Inregistrarea fiscala a
PFA/ IF/ II si societatilor comerciale se face prin grija RC.
2
0

O problema de drept interesanta pe care o pune OUG 44/ 2008 este regimul raspunderii civile a
intreprinzatorului comerciant – persoana fizica pentru datoriile sale comerciale. Pentru fiecare din cele
3 categorii de comercianti persoana fizica, legea prevede aceeasi solutie (in art. 20 (1), 26 si respectiv
31): pentru datoriile comerciale raspunde mai intai cu patrimoniul de afectatiune comerciala (corect din
punct de vedere juridic: raspunde cu latura lui activa, datoriile comerciale constituind pasivul acestui
patrimoniu) si daca nu este suficient, cu bunurile din restul patrimoniului care constituie obiectul gajului
general al creditorilor chirografari (garantia comuna a creditorilor). Aceasta reglementare este in
concordanta cu art. 2324 alin. (3) din C.civ. Dar daca privim comerciantul persoana fizica drept un
profesionist a carui activitate este autorizata de lege (in cauza, OUG 44/ 2008), atunci cineva poate
sustine ca raspunderea lui pentru datoriile comerciale cade sub incidenta art. 2324 alin. (4) din C.civ.
(care este text special in raport cu alin.(3) ). In primul rand trebuie stabilit in ce masura cele doua
alineate se exclud. In ce ma priveste, consider ca ele nu pot fi aplicate simultan de vreme ce alin. (3) are
ca ipoteza posibilitatea creditorului in legatura cu o masa patrimoniala de a-si satisface creanta, daca
activul masei patrimoniale nu este suficient, prin executarea bunurilor din restul patrimoniului, pe cand
alin.(4) limiteaza drepturile creditorului numai la bunurile din masa patrimoniala respectiva, daca
creanta sa intra in pasivul acelei mase. In aceste conditii, devine important de a califica juridic in ce
masura masa patrimoniala obiect al urmarii creditorilor este „afectata unei profesii autorizate de lege”.
Daca ajungem la concluzia ca persoanele fizice comerciante (PFA, II sau IF) intra in categoria
profesiilor autorizate de lege la care face referire alin.(4), atunci creditorii lor comerciali sunt limitati in
posibilitatea satisfacerii creantelor lor prin urmarirea bunurilor care nu sunt incluse in patrimoniul de
afectatiune.
Daca interpretarea de mai sus este corecta, o alta problema ce trebuie rezolvata este in ce masura
aceste prevederi din OUG 44/2008 (art. 2 lit.j); art. 20 (1), 26 si 31) care stabilesc intinderea raspunderii
civile a comerciantului persoana fizica prin raportare la patrimoniul sau de afectatiune, au fost abrogate
de Codul Civil (Codul civil este legea fundamentala pentru dreptul privat si daca introduce o institutie si
principii noi fata de o lege preexistenta, aceasta nu mai este lege speciala fata de C.civ., ci are loc o
abrogare implicita). Eu nu consider ca prin adoptarea Codului civil a fost introdusa o institutie - masa
patrimoniala - fundamental diferita de institutia reglementata anterior de OUG 44/2008 – patrimoniul de
afectatiune. Din contra, cele doua institutii coexista armonios, patrimoniul de afectatiune nefiind decat o
forma speciala de masa patrimoniala. Prin urmare, nu se pune problema abrogarii implicite a
reglementarii patrimoniului de afectatiune si, prin urmare, nici a reglementarilor privind intinderea
raspunderii comerciantului persoana fizica prin raportare la patrimoniul de afectatiune.
In concluzie, art. 20 (1), 26 si 31 din OUG 44/2008 sunt drept special fata de art. 2324 alin. (4)
C.civ. La aceeasi solutie putem ajunge si daca ne uitam din alta perspectiva, anume profesia de
comerciant nu ar trebui sa fie „profesie autorizata” in sensul acestui articol. Art. 2324 alin.(4) trebuie
interpretat strict, fiind norma speciala, ceea ce nu permite extinderea intelesului termenului de
„profesie” la orice activitate la care face referire art. 3 C.civ., ci numai la ceea traditional se intelege
prin profesie autorizata, si anume profesiile liberale. Un argument suplimentar in sensul ca art. 2324
alin.(4) nu este aplicabil comerciantilor persoane fizice este dat de Legea insolventei (Legea
nr.85/2014), care permite urmarirea intregului patrimoniu al insolventului comerciant persoana fizica de
orice creditor comercial, fara distinctie dupa cum bunurile sunt sau nu in patrimoniul de afectatiune.
2
0

Sistemul Registrului comertului si procedura intregistrarii in Registrul comertului


Sunt reglementate de Legea nr. 26/ 1990 si Normele metodologice din 10 octombrie 2008 privind
modul de tinere a registrului comertului, de efectuare a inregistrarilor si de eliberare a informatiilor,
aprobate de Ministrul Justitiei.
Reglementarea sistemului Registrului comertului:
a) Consecintele juridice ale inregistrarii in RC:
- dobandirea calitatii de profesionist-comerciant,
- mijloc de publicitate a comerciantilor si activitatilor pe care le desfasoara in acest scop.
Registrul comertului transpune in domeniul activitatii economice reglementarile si efectele
juridice ale publicitatii prevazute de art. 18-24 Cod Civil:
- efectul de opozabilitate fata de terti al înregistrării,
- efect de transmitere a drepturilor si obligatiilor reglementate prin anumite acte juridice (de
ex., transferul dreptului de proprietate asupra partilor sociale cesionate).

b) Principii de operare:
1. Prin registrul comertului intelegem atat institutia care opereaza registrul, cat si registrul
ca atare. Pentru a delimita institutia de registrul propriu-zis, legea foloseste termenul de „oficiul
registrului comertului”.
2. Operarea registrului comertului este de interes public. Acest principiu a condus la anumite
competente in legatura cu monitorizarea activitatii oficiului registrului (la aceasta data,
Minsterul Justitie este organul administrativ care il supravegheaza, reglementeaza si la nevoie il
finanteaza). Pentru mai multe detalii privind organizarea oficiilor RC, vz. art. 2-2¹ si 9-12¹ din
Legea 26/1990 si art.1 - 4 din Norme). Ca o consecinta a caracterului public, orice persoana
interesata poate obtine contra cost informatii dupa inregistrarile din RC. Exista doua sisteme de
organizare a registrului comertului in Uniunea Europeana:
a) sistemul in care o organizatie profesionala se ocupa cu administrarea si colectarea taxelor din
activitatea de registrul comertului, fara nici o interventie statala (de ex., o camera de comert),
b) sistemul in care o autoritate a statului controleaza si reglementeaza RC.
3. Principiul competentei teritoriale. Oficiile RC sunt alocate la nivel judetean si al Mun.
Bucuresti si opereaza pe langa tribunalul respectiv. Exista si un Oficiu National al RC, cu rol
coordonator si de reglementare a practicii, care insa nu efecteaza inregistrari; cel mai important
rol este acela de a asigura unitatea procedurilor de intregistrare. Un alt rol al Oficiului National
este de a verifica disponibilitatea firmei (adica, denumirea comerciala sub care vrea sa opereze
comerciantul) la nivel national, pentru a evita eventuale confuzii intre comercianti.
4. Cat priveste registrul propriu-zis, traditional RC se tinea in format material. Astazi
intregistrarile se fac in principal in forma electronica iar registrul este in mare parte digitalizat.
5. Controlul de legalitate (nu de oportunitate): comerciantul care vrea sa intregistreze trebuie sa
depuna un set de acte justificative care sunt prevazute in reglementarile RC (legea si normele
2
0

metodologice). Aceste acte sunt verificate din punct de vedere al formei si al aparentei de
legalitate, fie de către personalul registrului comertului si validate in final de catre directorul
oficiului, fie verificarea se face de catre instanta (prin judecatori delegati) pentru anumite
categorii de inregistrari. Oportunitate operatiunii inregistrate nu face obiectul verificarii.
Controlul de legalitate de catre instanta – presupune un grad de jurisdictie de control, judecatorul
delegat de la Tribunal nu are competenta finala, ci Curtea de Apel respectiva. Din punct de vedere al
codului de procedura civila, controlul de legalitate se incadreaza in jurisdictiile necontencioase. Pana a
ajunge in fata judecatorului delegat, referentul de la oficiul registrului comertului face o prima
verificare a legalitatii documentelor depuse si daca sunt completea, astfel incat sa faciliteze munca
judecatorului delegat, insa acesta poate face propriile verificari.
6. Toate inregistratile se fac in limba romana.
Art. 1 alin. (1) din Legea 26/1990 enumera persoanele care au obligatia sa se inregistreze in RC pt a
putea desfasura activitati comerciale: persoane fizice (PFA/II/IF), societatile comerciale, regiile
autonome, grupurile de interes economic, organizatiile cooperative si altele. Aceasta enumerare este
limitativa. Alte categorii de persoane care doresc sa savarsesca activitati comerciale, dar care nu se
incadreaza in aceste categorii nu pot fi inregistrate si nu au, prin urmare, calitatea de comerciant. Asa
cum prevede art. 1 si dupa cum am vazut si in cazul persoanei fizice, numai inregistrarea in RC confera
calitatea de comerciant.
Actele care trebuie depuse pentru efectuarea unei inregistrari sunt reglementate in Capitolul III, art.
13-25 din Legea 26/ 1990 iar Normele Metodologice aduc precizari si detaliaza.
Odată ce intregistrarea a fost operata in RC (dupa ce a fost efectuat controlul de legalitate), ea poate
fi totusi contestata, in anumite conditii, si anume prin procedura radierii (art. 25). Aceasta permite
oricarei persoane care dovedeste un interes (adica, dovedeste ca a fost prejudiciata prin acea
inregistrare), sa ceara instantei de judecata (tribunalul este prima instanta), in termenul de prescriptie
care curge de la data inregistrarii, radierea acelei inregistrari (total sau partial), dar numai daca anterior
o instanta a decis in mod irevocabil desfiintarea partiala sau totala a unor acte care au stat la baza acelei
inregistrari si hotararea judecatoreasca respectiva nu dispune ea insasi radierea.

Curs nr. 3
Fondul de comert
Este un concept propriu dreptului comercial. Este rezultatul evolutiei practicii si jurisprudenței,
care i-au stabilit continutul si utilitatea (inclusiv din perspectiva operatiunilor juridice care pot avea loc
in legatura cu el). Ulterior, a fost consacrat si legislativ, fiind recunoscut in diferite legi (care faceau
referire la el in contextul anumitor operatiuni reglementate), fara a fi insa definit si reglementat de
legislatie ca atare. Acest lucru a fost valabil pana in anul 2001, cand legiuitorul a modificat Legea
concurentei neloiale nr.11/ 1991 (prin Legea nr. 298/2001) si a definit cu aceasta ocazie fondul de
comert ca ansamblul bunurilor mobile si imobile, corporale si necorporale, utilizate de un comerciant in
vederea desfasurarii activitatii sale. Aceasta definitie care a fost ulterior abrogata in cadrul Legii nr.
2
0

11/1991. Insa, in anul 2018, prin OUG nr. 88, a fost reintrodusa definitia legala a fondului de comert, de
data aceasta in Legea nr.85/2014 a insolventei, definitie2 care nu difera de cea anterioara, din Legea 11/
1991. La aceasta data, pe langa definirea lui legala, reglementarea cea mai importanta din perspectiva
determinarii regimului lui juridic este art. 21 lit.a) coroborat cu art. 30 - 43 din Legea nr.26/1990.
Fondul de comert reprezintă un instrument indispensabil al fiecarui comerciant pentru
exercitarea comerțului, spre deosebire de intreprindere care – asa cum am vazut cursul anterior –
poate lipsi in momentul autorizarii si inregistrarii comerciantului. Fiecare comerciant are un fond
de comert, acesta fiind indisolubil legat de persoana profesionistului comerciant. Fondul de comert
are un continut dinamic, chiar daca in linii mari contine intotdeauna aceleasi categorii de elemente,
elementele sale privite individual evolueaza, se schimba, se substituie intre ele si in cadrul fondului de
comert, de-a lungul timpului.
Atrag atentia ca in viziunea actuala a doctrinei si legii, in cadrul fondului de comert intra si
imobilele folosite de comerciant in desfasurarea activitatii sale. Nu a fost asa dintotdeauna. In sistemul
vechiului Cod comercial, se considera (cel putin pana aproape de data abrogarii sale) ca obiectul sau
material de reglementare il constituiau relatiilor juridice in legatura cu bunurile mobile. Distincția care a
stat la baza separatiei C.civ.-C.com. era că dreptul civil reglementa bunurile imobiliare (in mod
exclusiv) și bunurile mobile in sens general, pe când dreptul comercial reglementa numai bunurile
mobile afectate comerțului.
In consecinta, initial s-a incetatenit interpretarea ca bunurile imobile nu pot face parte din fondul
de comert, pentru ca imobilele nu erau in sfera de reglementare a dreptului comercial. Practica si
jurisprudența ulterioare au evoluat, acceptand sa includa la inceput anumite imobile – de ex, cel in care
comerciantul isi avea sediul profesional – si ulterior extinzand sfera imobilelor parte a fondului de
comert la toate imobilele necesare desfasurarii activitatii acelui comerciant (de ex., fabrica si terenul pe
care sa afla aceasta, daca erau proprietatea comerciantului). Aceasta evolutie a culminat prin includerea
in definitia legala a fondului de comerț din Legea 11/91 a concurenței loiale, a imobilelor, includere
pastrata in definitia fondului de comert din L 85/2015. Si este logic sa fie asa, nu vad nici un motiv
pentru a elimina imobilele din continutul fondului de comert, mai ales ca nu mai avem un Cod comercial
al carui scop aparent sa fie reglementarea relatiilor din sfera activitatii comerciale in legatura doar cu
bunurile mobile.

Elementele constitutive ale fondului de comert


1. Elemente corporale
- imobilele necesare activitatii comerciantului (sediul social, locatia fabricii, locatiile de magazine,
locatiile de depozitare, etc.
- bunurile mobile care sunt folosite in activitatea comerciala sau sunt rezultatele activitatii
comerciale: materiale, materii prime, echipamente si utilaje, mobilier, autovehicule, marfurile
produse dar nevandute (stocurile), etc.
2
0

Conform legii (care este imperativa), transferul proprietății imobiliare necesita formalități de
publicitate și incheierea actului de transfer in forma autentica, condiție ad validitatem, pe cand
transferul fondului de comert nu necesita forma autentica. Aceasta inseamna ca transferul fondului
de comerț trebuie insotit de transferul separat al imobilelor care il compun, in forma si cu respectarea
cerintelor de publicitate in materie imobiliara.

2. Elemente incorporale
Regimul juridic pentru fiecare categorie de elemente necorporale este reglementat de legi speciale.
Acestea sunt:
- firma
- emblema
- clientela/vadul comercial
- drepturi de proprietate intelectuala (brevete de inventie, marci, desene si modele industriale, drepturi
de autor, etc.)
Se observa ca nu sunt incluse creantele comerciantului. Aceasta pentru ca ele se nasc in
legatura cu bunurile si serviciile vandute de comerciant ca urmare a exploatarii fondului de comert,
adica sunt un rezultat al exploatarii si nu bunuri exploatate in cadrul fondului. S-a afirmat uneori in
doctrina ca in fondul de 3 comert ar intra totusi anumite categorii de creante, cum ar fi cele in legatura
cu utilitatile necesare pentru desfasurarea activitatii comerciale sau creanta din contractul de locatiune a
imobilului in care isi are sediul comerciantul si/sau isi desfasoara activitatea. Exemple de contracte de
utilitati: de electricitate, gaz, energie termica, apa, telefonie, internet, etc. Fiind atat de utile si necesare
pentru buna functionare a activitatii desfasurate prin exploatarea fondului de comert, s-a considerat ca si
creantele in legatura cu utilitatile intra in fondul de comert. In ce ma priveste, nu impartasesc aceasta
teorie pentru ca nu exista in legislatie sau jurisprudenta argumente care sa o sustina.
Desigur, creantele intra in continutul intreprinderii.
Sunt banii inclusi in fondul de comert? Astazi, comerciantul nu isi poate desfasura activititatea
daca nu are acces la resurse financiare (din fonduri proprii sau atrase de la terti, de ex. prin imprumuturi
bancare). Banii (care in zilele noastre sunt preponderent sub forma de electronica, deci incorporala) sunt
indispensabili pentru desfasurarea activitatii sale. Practica, doctrina si legea nu includ banii in continutul
fondului de comert. Pe de alta parte, banii sunt element component al intreprinderii (sub forma
capitalului).
Cu exceptia drepturilor de proprietate intelectuala, regimul juridic al restului elementelor
incorporale isi are sediul in Legea 26/90.
Firma
Conform art. 30, firma reprezinta numele (la comerciantii persoane fizice) ori denumirea (la
comerciantii persoane juridice) sub care un comerciant isi exercita activitatea si „sub care se semneaza”.
Functia principala a firmei este de a identifica comerciantii ca subiecte de drept comercial, functia
2
0

secundara este de a individualiza comerciantii, de a-i diferentia intre ei in relatia cu alte subiecte
de drept sau autoritati. Atunci cand un subiect de drept intra in raporturi juridice cu un comerciant, el
trebuie sa aiba siguranta ca acel comerciant are capacitatea de exercitiu de a incheia actul respectiv
(lucru care se prezuma prin inregistrarea lui in Registrul comertului). Pentru aceasta, persoana respectiva
trebuie sa poata verifica existenta inregistrarii, lucru pe care il face cautand dupa firma.
Avand in vedere ratiunile exprimate mai sus, este logic ca firma trebuie sa fie unica si distinctiva.
Unica in sensul ca un comerciant are intotdeauna o singura firma, care ii apartine in exclusivitate de la
momentul inregistrarii in Registrul comertului (vz. art. 30 (4) coroborat cu alin. (1) L 26/ 1990).
Distinctiva in sensul ca trebuie sa fie intotdeauna deosebita de orice alta firma, inregistrata anterior sau
ulterior, pt a putea sa isi indeplineasca functia de individualizare a comerciantului (vz. art. 38, 39 (1)
Legea 26/ 1990).
Firma este indisolubil legata de fondul de comert. Asa cum fondul de comert e unic, si firma
este unica. Un comerciant nu poate avea avea mai multe firme, concluzie care reiese si din modul in care
este reglementat regimul juridic al firmei in cazul societatilor comerciale – vz. art.32-36 Legea 26/ 1990.
In cazul persoanelor fizice comerciante, sunt valabile aceleasi cerinte privind unicitatea si
distinctivitatea, 4 insa avand in vedere ca lege impune ca firma sa includa numele patronimic al
persoanei, urmat sau nu de initiala ori prenumele intreg, riscul de similitudine este in mod natural mai
mare in cazul numelor de familie larg raspandite (vz. 31). Riscul practic de confuzie este insa redus
astazi, dat fiind ca sunt putine persoane fizice comerciante, persoanele fizice preferand sa isi desfasoare
activitatea prin intermediul societatilor comerciale. sunt foarte putine astazi, cel mai adesea in practica
firma e in legatura cu persoana juridica. Pentru a asigura respectarea conditiilor de unicitate si
distinctivitate, Legea 26/ 1990 si Normele metodologice privind registrul comertului reglementeaza un
sistem un sistem riguros de verificare si intregistrare. La baza lui sta procedura verificarii disponibilitatii
si a rezervarii de firma. Se declanseaza printr-o cerere a solicitantului la Oficiul registrului comertului.
Confirmarea disponibilitatii si rezervarea este valabila pentru o perioada de 3 luni, care poate fi
prelungita succesiv. Legea prevede si anumite restrictii in legatura cu categorii de denumiri care nu pot
fi folosite de catre comercianti persoane juridice de drept privat (vz. art. 39-40 Legea 26/ 1990). In
general, ele au drept scop sa inlature riscul de confuzie cu comerciantii din sectorul public (cum sunt
regiile autonome) sau cu anumite cu servicii de interes public (educatie, stiintifice).
In cazul in care are loc o instrainare a fondului de comert, ce se intampla cu firma
respectiva? Solutia este data de art. 42 din Legea 26/ 1990 (care intareste ideea ca firma si fondul de
comert sunt indisolubil legate): firma nu poate fi instrainata separat de fondul de comert, recte firma este
instrainata de jure odata cu instrainarea fondului de comert. Vom vedea imediat exceptia (data de
considerente legal-practice) de la aceasta regula.
Daca fondul de comert apartine unui comerciant persoana fizica, este evident ca aceasta nu isi
poate instraina numele de familie si prenumele. Intr-un asemenea caz, conform art. 41 cel care va
dobandi fondul de comert nu dobandeste automat si firma (adica, numele instrainatorului), el putand
exploata fondul de comert dobandit sub numele sau. Insa daca doreste sa exploateze fondul sub numele
cedentului, legea ii permite, numai cu acordul cedentului, sa mentioneze in denumire ca este succesorul
acestuia, practic se schimba denumirea fondului de comert in sensul ca va folosi numele persoana fizice
cedente urmat de mentiunea calitatii de succesor a dobanditorului.
2
0

Dat fiind specificul societatilor comerciale de persoane (in nume colectiv si comandita simpla,
iar in cazul SRL numai daca in denumire este inclus numele unuia dintre asociati), li se aplica aceeasi
solutie.
In cazul celorlalte persoane juridice, lucrurile sunt mai simple: odata cu instrainarea fondului de
comert, cedentul nu mai are dreptul sa foloseasca acea firma (inseamna ca trebuie sa isi aleaga o alta
firma si sa isi constituie un alt fond de comert sau sa intre dizolvare) iar cesionarul poate, dar nu este
obligat, sa foloseasca firma dobandita odata cu fondul de comert, fara a mentiona calitatea de succesor,
la societatile de capitaluri si alte persoane juridice – vz. art. 41 (2) si (3) Legea 26/ 1990. Aceasta solutie
prevazuta de lege nu spune insa ce se intampla cu firma dobanditorului (in cvasitotalitatea cazurilor, tot
o societate comerciala), care are deja propriul fond de comert. Cum dobanditorul nu poate avea 2 firme
si 2 fonduri de 5 comert, inseamna ca fondul preluat este „absorbit” de fondul de comert al
dobanditorului, sub firma societatii comerciale dobanditoare. Aceasta solutie este evidenta in cazul
fuziunii sau divizarii totale, cand are loc o transmisiune universala sau cu titlu universal al unui
patrimoniu/ parti de patrimoniu catre societatea beneficiara: societatea beneficiara isi va pastra firma iar
fondul ei de comert va ingloba fondurile de comert cedate (daca sunt mai multe societatii
transmitatoare).
Emblema
Emblema este tot un element al fondului de comert si reprezinta semnul sau denumire
distinctiva care deosebeste un comerciant fata de ceilalti.
Si emblema are o functie de individualizare, insa spre deosebire de firma ea nu are functia de
identificare a comerciantului. Individualizeaza se refera la activitatea comerciantului, nu la acesta sau
fondul sau de comert. Emblema este o creatie intelectuala care nu trebuie sa aiba o legatura indisolubila
cu fondul de comert, nu trebuie sa reflecte specificul acestuia. In multe cazuri emblemele sunt protejate
si de legislatia speciala, fiind in acelasi timp inregistrate ca marci sau facand parte din marci inregistrate.
Si emblema este distinctiva (vz. art. 30 (4) coroborat cu art. 43 Legea 26/ 1990), dar legea nu
mai reia cerintele de la firma privind unicitatea, ceea ce inseamna ca un comerciant poate avea
mai multe embleme.
Art. 43 reglementeaza cerintele privind individualizarea, continutul si folosirea emblemei.
Emblema poate fi instrainata separata de fondul comert (vz art. 61 din Normele metodologice
privind registrul comertului).
Clientela
Clientela nu este mentionata in definitia legala a fondului de comert. In schimb, in definitie
este inclusa o forma particulara de clientela, anume vadul comercial, de unde deduc ca vointa
legiuitorului nu a fost de a exclude clientela dintre elementele fondului de comert. Doctrina este
unanima in recunoasterea clientelei ca element al fondului de comert. Dreptul concurentei (cu ambele
sale sub-ramuri, dreptul anti-monopol si dreptul concurentei neloiale) are printre scopurile sale
fundamentale, protectia relatiei dintre fiecare operator economic (inclusiv si mai ales comerciantii) si
clientela sa, contra actelor ilicite de concurenta. Prin urmare, existenta clientelei ca obiect al protectiei
2
0

juridice nu poate fi pusa la indoiala, cum cred ca nu poate fi disputata nici includerea ei in cadrul
fondului de comert.
Clientela nu este un bun. Daca ar fi un bun, ar insemna ca relatiile juridice ale comerciantului
(cu alte subiecte de drept) in legatura cu clientela sa ar avea natura fie de drepturi reale (tertii au
obligatia sa nu incalce prerogativele comerciantului asupra clientelei, de ex. prerogativa de a dispune
cum doreste de acea clientela), fie de drepturi de creanta (comerciantul poate cere unui tert sa aiba o
anumita actiune sau inactiune fata de clientela, de exemplu sa nu ii faca oferte fara acordul sau). Ceea ce
ar insemna posibilitatea comerciantului de a cere oricarui alt tert (dintre care cei mai importanti pentru
scopul discutiei sunt concurentii sai) de a respecta aceasta relatie si de a nu interfera cu ea. Rezultatul ar
fi unul absurd: interzicerea de plano a luptei 6 de concurenta, concurentii unui comerciant nu ar trebui sa
adreseze oferte de bunuri sau serviciilor clientilor acelui comerciant pentru ca daca ar fi acceptate,
clientii ar parasi comerciantul respectiv si relatia clienti – comerciant (impreuna cu castigurile aferente
pt comerciant) ar inceta impotriva vointei comerciantului respectiv. Doctrina, evitand calificarea juridica
a clientelei drept bun, o defineste ca valoarea economica (pentru un comerciant) data de obisnuinta unui
grup de persoane (fizice si/sau juridice) determinat sau determinabil de a procura produsele sau
serviciile realizate de comerciantul respectiv.
Clientela are un continut fluid, include pe toti cei care la un moment dat cumpara produsele/
serviciile sale, dar si pe cei care le-ar putea cumpara (pentru ca au vizitat locatiile comerciantului si au
fost convinsi de oferta lui, pentru ca au vazut reclamele sale sau au dobandit din alte surse informatii
asupra sa si produselor/serviciilor pe care le ofera si astfel devin interesati in a interactiona cu
comerciantul pentru a intelege mai bine oferta lui de produse/ servicii in vederea unei achizitii
potentiale, etc.).
Clientela are o componenta actuala si una potentiala.
Clientela nu face obiectul aproprierii, comerciantul nu poate avea un drept real asupra acesteia
(ar fi contrara principiilor de baza ale unei societati democratice, recunoasterea unui drept de proprietate
asupra persoanelor fizice si/sau juridice care sunt sau pot deveni clientii unui comerciant, cu consecinta
ca aceasta va avea un raport exclusiv cu ei, care nu poate fi stanjenit de concurentii comerciantului).
Ceea ce are comercianul este nu drept asupra acestui grup de persoane, ci asteptarea economica ca va
obtine ordine de cumparare, comenzi sau acceptarea ofertelor sale de la clientela respectiva.
Clientela poate fi personalizata empiric prin clientiipersoane, insa conceptual este mai mult decat
cumparatorii la un anumit moment ai produselor sau serviciilor comerciantului.
Din punct de vedere al analizei economice, matematic si statistic, se poate cuantifica aceasta
asteptare a comerciantului de a vinde produsele/ serviciile sale catre clientela actuala si potentiala.
Consider ca un fond de comert poate avea mai multe sub-clientele, fiecare atasata unei activitati
distincte desfasurate de comerciant prin exploatarea acelui fond de comert.
Vadul comercial
Desi este prevazut ca element distinct de clientela, in fapt este o forma particulara a clientelei.
Vadul comercial este acea parte a clientelei comerciantului care este legata, prin optiunea ei, de
2
0

anumite locatii ale comerciantului (de ex., clientii care din obisnuinta si comoditate cumpara in mod
constant anumite produse de prima necesitate de la magazinul de proximitate; clientii care se duc deseori
intr-o anumita zona a orasului unde exista multe restaurante cu specific diferit, dintre care pot alege fara
a fi nevoiti sa se deplaseze pe distante lungi intre restaurante).
Vadul comercial nu exista in cadrul fiecarui fond de comert, ci numai in cazul acelora unde
relatia clientelei cu comerciantul este influentata semnificativ de locatia in care acesta isi vinde
produsele sau presteaza serviciile (de regula, comercianti din zona vanzarilor/ prestarilor de bunuri /
servicii catre consumatori din locatii fixe).
Drepturile de proprietate intelectuala
In esenta, ele recunosc si protejeaza creativitatea umana, in masura in care aceasta poate fi
materializata in bunuri si servicii care se pot produce pe scara industriala. Drepturile de proprietate
intelectuala sunt mijloace juridice de protectie a ideilor noi care pot fi implementate, prin intermediul
produselor si serviciilor, pe scara industriala. Nu apara ideea in sine (oricat de novatoare si geniala ar fi),
ci numai aceea care poate fi materializata pe scara industriala, dar numai daca are caracter de noutate
(adica, nu este deja recunoscuta si protejata o idee similara). Apararea juridica priveste atat
recunoasterea publica a autorului ideii respective (latura personal-nepatrimoniala), cat si posibilitatea ca
pe o anumita perioada autorul sa culeaga, in mod exclusiv, beneficiile materiale ale explotarii ideii
(latura patrimoniala). Exemple de asemenea drepturi (dupa obiectul protectiei): inventii, marci, desene si
modele industriale, drepturi de autor, etc. Fiecare dintre ele este protejat printr-o lege speciala, pentru
unele dintre ele (inventii, marci) legea impune o procedura de inregistrare si verificare prealabila a
existentei elementelor (de ex., noutatea, reproductibilitatea industriala) pentru a putea fi acordata
protectia juridica.
Drepturile de proprietate intelectuala vor fi studiate la materia cu acelasi nume din anul IV.
Regimul juridic al fondului de comert
Fondul de comert și patrimoniul / patrimoniul de afectatiune comercial
Patrimoniul are in continutul sau bunuri corporale si necorporale (din perspectiva economica, ele
sunt denumite „active”) si obligații (pasive). Fondul de comerț nu contine obligații, aceasta fiind pozitia
consecventa a legiuitorului, practicii si doctrinei. Din aceasta cauza, fondul de comert nu poate fi nici o
masa patrimoniala sau patrimoniu de afectatiune comercial (in sensul dat de OUG 44/ 2008), desi uneori
– mai ales in doctrina antebelica, dar si mai recent3 – veti gasi aceasta calificare juridica. Pe de alta
parte, fondul de comert intra in compunerea patrimoniului de afectatiune al comerciantului, fiind
elementul de activ al acestuia.
Fondul de comerț și universalitatea de fapt
Conform art. 541 Codul Civil, universalitatea de fapt este constituita din ansamblul bunurilor
care aparțin aceleiași persoane și au o destinație comună (universalitatea de fapt fiind creata prin vointa
titularului ei sau prin lege, vointa care asigura si destinatia comuna a bunurilor componente). Dupa cum
se observa, in continutul ei intră doar elemente de activ. Din acest punct de vedere, exista similitudine cu
fondul de comert, in continutul caruia intra de asemenea numai elemente de activ. Din punctul de vedere
2
0

al definirii naturii juridice a fondului de comerț, notiunea de „universalitate de fapt” e cea mai apropiata
pentru determinarea naturii sale juridice. Fondul de comerț reprezinta totalitatea bunurilor (activelor) pe
care profesionistul comerciant le folosește pentru a-si desfășura activitatea în vederea dobândirii
profitului comercial.
Din punctul meu de vedere, nu este nicio diferență de esență între o universalitate de fapt și un
fond de comerț.
În doctrină, calificarea naturii juridice a fondului de comerț a fost, traditional, aceea de bun mobil
incorporal. Cred insa ca dupa intrarea in vigoare a Noului Cod Civil, această calificare nu mai este
actuală. Fondul de comerț este o formă particulară de universalitate de fapt. Orice universalitate de
fapt are o natura incorporala (chiar daca ar fi compusa numai din bunuri corporale), dar nu este ea insasi
un bun incorporal. Totodata, tinand cont ca elementele care ii dau caracterul distinct sunt de
natura mobiliara, fondul de comert are o natura mobiliara.
S-a afirmat in doctrina ca universalitatea de fapt nu are un regim juridic propriu, spre deosebirea
de universalitatea juridica, de ex. patrimoniul. Nu cred ca aceasta concluzie este corecta la nivel
principial si cu atat mai mult in cazul fondului de comert. Din contra, fondul de comert are un regim
juridic propriu, la fel cum are de altfel si universalitatea de fapt in general. La nivel general, se poate
invoca in acest sens interpretarea a fortiori a art. 541 (2) C.civ. care prevede ca sunt posibile acte
juridice asupra unuia sau tuturor bunurilor din universalitate, deci cu atat mai mult exista posibilitatea de
a incheia acte juridice asupra universalitatii de fapt ca atare. In cazul particular al fondului de comert,
art. 21 lit.a) din Legea 26/ 1990 mentioneaza expres posibilitatea incheierii de acte juridice (acestea sunt
enumerate cu titlu exemplificativ) asupra fondului de comert ca atare. La fel, art. 745 C.civ. permite
constituirea dreptului de uzufruct asupra fondului de comert iar art. 706 C.civ. permite expres
constituirea uzufructului asupra oricarei universalitati de fapt, fara distinctie. Legea permite, fara
distinctie cu privire la forma universalitatii, constituirea de ipoteci mobiliare asupra universalitatilor de
bunuri, dar numai daca acestea sunt afectate activitatii unei intreprinderi, civile sau comerciale (vz art.
2357 coroborat cu art. 2368 C.civ.). In concluzie, putem sustine ca fondul de comert are un regim juridic
propriu, distinct de cel al bunurilor componente, chiar daca el insusi nu este un bun incorporal in sensul
tehnic al termenului.
Fondul de comerț și întreprinderea
Întreprinderea include elemente care nu sunt în fondul de comerț (de ex., capitalul si forta de
munca), prin urmare intreprinderea are un continut mai larg. Întreprinderea include insa întotdeauna
fondul de comerț? Din punctul meu de vedere, da (mai corect, nu atat fondul ca atare, cat elementele
acestuia), cu exceptia unui singur element component al fondului, si anume clientela (care va fi
analizata ulterior). Aceasta deoarece intreprinderea nu poate contine decat bunuri ca factori de productie
sau capital, ori clientela nu este un bun.
Cu exceptia clientelei, toate elementele fondului de comerț sunt si elemente ale întreprinderii.
Fondul de comert ca atare (inclusiv clientela) este un element al patrimoniului de afectatiune al
comerciantului. Dacă se transfera patrimoniul de afectatiune comerciala, cu orice titlu (fuziune, divizare,
testament in cazul persoanelor fizice comerciante, etc.), catre un tert, se transferă și fondul de comerț.
2
0

Daca insa se transfera intreprinderea unui tert, automat se transfera si fondul de comert, mai putin
clientela sa (transferul acesteia trebuie prevazut expres, nu se prezuma).
Cate fonduri de comert are un profesionist comerciant?
Legea nu limiteaza numarul fondurilor de comert pe care le poate avea un profesionist
comerciant. Aceasta are intotdeauna un fond de comert. Dar poate avea mai multe? Tradițional s-a
considerat ca un comerciant poate avea un singur fond de comerț. Cum patrimoniul este unic, s-a
rationat ca si patrimoniul de afectatiune comerciala trebuie sa fie unic si in consecinta ar fi inutil si
contrar logicii sa existe mai multe fonduri de comert in cadrul patrimoniului de afectatiune dedicat
activitatii comerciale a comerciantului, aceasta din urma avand un caracter unitar prin prisma interesului
obtinerii de profit comercial si viziunii comerciantului asupra dezvoltarii ei.
Odata cu reglementarea regimului maselor patrimoniale, legea permite oricarei persoane sa isi
constituie mai multe mase patrimoniale, daca ele sunt determinate prin lege. Nu exista nici o interdictie
legala ca aceste mase patrimoniale sa fie constituite separat pentru activitati diferite, chiar daca
activitatile au aceeasi natura comerciala (de ex., mai multe activitati comerciale distincte, cum ar fi o
activitate de comert cu amanuntul si una de productie de bunuri destinate intermedierii comerciale).
Aceasta idee poate avea avantaje practice, de ex. intreprinzatorul ar putea transfera bunuri care nu ii mai
sunt utile pentru una din activitati dar utile pentru cealalta, dintr-o masa patrimoniala in alta, intarind
gajul general al creditorilor chirografari ai celei din urma. Pe aceasta linie de gandire, un comerciant si-
ar putea constitui mai multe mase patrimoniale comerciale si cum fondul de comert este integrat in masa
patrimoniala comerciala, consecinta logica ar fi existenta mai multor fonduri de comert cate mase
patrimoniale sunt constituite. Precizez ca un asemenea rationament ar putea functiona numai pentru
comerciantul persoana fizica pt ca numai in cazul lui legea (OUG 44/ 2008) reglementeaza masa
patrimoniala a „patrimoniului de afectatiune”. Cum pentru societatea comerciala si celelalte persoane
juridice comercianti nu exista o reglementare similara, inseamna ca acestea – conform art. 31 (3) C.civ.
– nu pot constitui mase patrimoniale (ceea ce este de logic, de vreme ce persoana juridica comerciant are
un singur „scop” si anume desfasurarea de activitati comerciale, prin urmare nu are nevoie de mai multe
mase patrimoniale de vreme ce patrimoniul ei este integral comercial, pe cand persoana fizica prin
definitie are intotdeauna un „scop” civil si numai prin optiune poate dobandi si un scop comercial, ceea
ce explica separatia patrimoniului in doua mase patrimoniale).
Cu toate acestea, nu cred ca solutia traditionala a unui singur fond de comert pentru un
comerciant a fost modificata de Noul C.civ., pentru ca nu s-a modificat 10 legea (Legea registrului
comertului) care reglementeaza legatura indisolubila intre fondul de comert (art. 42 din Legea 26/ 1990),
firma ca element indispensabil (si unic) al fondului de comert si profesionistul comerciant. Altfel spus,
daca fondul de comert nu se poate instraina decat impreuna cu firma iar firma este unica pentru
comerciant (acesta, conform legii, nu poate avea mai multe firme), inseamna ca nu exista decat un
singur fond de comert. Interpretarea ca desi firma trebuie sa fie unica, asta nu inseamna excludarea ideii
ca aceeasi firma poate sa fie „impartita” de mai multe fonduri de comert ale aceluiasi comerciant, nu se
sustine deoarece art. 42 impune instrainarea firmei impreuna cu fondul de comert, ceea ce inseamna ca
daca firma a fost instrainata odata impreuna cu un fond de comert, celelalte fonduri de comert raman
fara firma, adica acel comerciant nu se mai poate identifica!
2
0

In raport de aceasta concluzie, consider ca desi un comerciant nu poate avea decat un fond de
comert prin raportare la prevederile legale, el poate avea mai multe intreprinderi. Aceasta deoarece
reglementarea intreprinderii nu stabileste acea legatura de unicitate intre ea si comerciant, cum este in
cazul fondului de comert.
DE RETINUT: orice comerciant are un singur fond de comert, un singur patrimoniu
comercial dar poate avea mai multe intreprinderi.
Dreptul creditorilor chirografari asupra fondului de comert
Nefiind un bun (vz. art. 2324 C.civ. care stabileste ca nu exista garantia comuna a acestora decat
asupra unor bunuri), creditorii chirografari nu pot avea dreptul de gaj general asupra fondului ca atare. In
schimb, ei au drepturi rezultate din garantia comuna (gajul general) asupra bunurilor individuale din
compunerea fondului de comert. Pe de alta parte, de vreme ce legea permite incheierea de acte juridice
cu privire la fondul de comert (si am vazut ca acestea pot privi atat drepturi reale, cat si drepturi de
creante), creditorii din aceste raporturi juridice pot exercita drepturile lor asupra fondului de comert, dar
numai in cadrul executarii in natura a obligatiilor lor, nu in calitate de creditori chirografari (prin
definitie, calificarea de „creditor chirografar” apare numai in legatura cu executarea prin echivalent; din
perspectiva discutiei de mai sus, creditorul chirografar nu este creditor intr-un raport juridic care priveste
fondul de comert, insa deoarece obligatia corelativa nu mai poate fi executata in natura, el cere instantei
ca in contul platii creantei sa ii fie transferat un bun al debitorului comerciant, care insa nu poate fi
fondul de comert). De exemplu, intr-un contract de vanzare-cumparare a fondului de comert, in cazul in
care comeerciantul vanzator nu isi executa obligatia de predare a fondului, cumparatorul poate cere
instantei sa il oblige la executarea in natura a acestei obligatii.
Spre deosebire, creditorii ipotecari pot avea drepturi ipotecare asupra fondului de comert pt. ca
legea permite acest lucru (art. 21 lit. a) din Legea nr. 26/ 1990; art.2357 coroborat cu art. 2368 C.civ.)
Protectia juridica a fondului de comert
Fiind o universalitate de fapt si nu un bun, fondul de comert nu poate fi obiect al posesiei si
nu poate fi dobandit prin uzucapiune (ceea ce este in favoarea comerciantului). Reversul medaliei
este ca nu poate fi 11 utilizata actiunea posesorie sau actiunea in revendicare pentru proteja
drepturile profesionistului comerciant asupra fondului de comert, in cazul in care un tert il
impiedica sa exploateze linistit fondul.
Insasi natura drepturilor comerciantului asupra fondului de comert este discutabila. Fiind o
universalitate de fapt, nu putem sustine ca titularul are un veritabil drept real asupra lui. Nu este nici un
drept de creanta. Se poate sustine ca titularul exercita un drept cvasireal (prerogativa exploatarii
fondului de comert este opozabila erga omnes datorita publicitatii prin Registrul comertului a relatiei
dintre comerciant si fondul sau de comert; am vazut anterior ca legea permite constituirea unui drept de
uzufruct asupra fondului, de asemenea acesta poate fi instrainat sau dat in folosinta conform art. 21 lit.a).
In acelasi timp, titularul fondului de comert este titular de drepturi reale (fara nici o limitare de
principiu) si dobandeste drepturi de creanta/ isi asuma obligatii cu privire la elementele individuale din
cadrul fondului de comert, conform art. 541 (2) C.civ.
2
0

Prin urmare, actiunile pe care titularul le poate exercita pentru a apara fondul de comert sunt:
- actiunea in raspundere civila (delictuala sau contractuala, depinde de obiectul incalcarii)
- actiunea in concurenta neloiala, care are natura delictuala. Cel care incalca regulile de
concurenta si afecteaza in acest fel normala exploatare a fondului de comert produce un prejudiciu
titularului si impotriva lui poate fi introdusa actiunea in concurenta neloiala care presupune, pe langa
plata de despagubiri, si obligarea autorului la incetarea actelor care aduc atingere fondului de comert.
Actele juridice care pot fi incheiate in legatura cu fondul de comert
Art 21 lit a) din Legea 26/1990 impune obligatia inregistrarii actelor care se incheie in legatura
cu fondul de comert (in integralitatea lui sau cu privire la elemente care au fost deja inregistrate in
Registrul comertului, cum ar fi emblema), in scop de opozabilitate fata de terti. Pentru niciunul din
aceste acte inregistrarea nu are efect constitutiv de drepturi, cu alte cuvinte ele produc efecte intre parti
si daca nu au fost inregistrate. Lit. a) enumera cu titulu exemplificativ cateva categorii de acte juridice
(donație, vanzare, locatiune, ipoteca mobiliara), fara a deroga de la regimul juridic al acestor acte sau
altora care pot fi incheiate (care isi are de regula izvorul, pentru multe dintre ele, in Codul civil), ceea ce
inseamna ca acesta continua sa se aplice atat pentru actele care privesc fondul de comert, cat si pentru
cele care privesc elemente componente ale fondului de comert.
Astfel, contractul de donatie privind fondul de comert trebuie incheiat in forma autentica.
Constituirea ipotecii mobiliarea asupra fondului, pentru a avea rang de prioritate, trebuie inregistrata in
Registrul National de Publicitate Mobiliara. Transferul sau ipotecarea unui drept de proprietate
intelectuala (vorbim de latura patrimoniala) element al fondului se face conform legii speciale, inclusiv
din perspectiva inregistrarii in registrul respectiv, etc.
In cazul instrainarii unui fond de comert, dobanditorul este un comerciant (preexistent sau care
trebuie sa fie inregistrat in acest sens pentru a putea exploata 12 fondul transferat). Chiar daca nu exista
o reglementare in acest sens, exista o uzanta recunoscuta doctrinar si jurisprudential care prezuma ca, in
lipsa unui intelegeri contrare intre parti, instrainatorul are o obligatie de neconcurenta fata de dobanditor.
Aceasta inseamna ca instrainatorul nu trebuie sa desfasoare o activitate comerciala concurenta cu cea a
dobanditorului, de a nu folosi cunostintele si informatiile acumulate in exploatarea fondului de comert
transferat pentru a atrage clientela, furnizori, salariati ai dobanditorului care au legatura cu fondul
transferat. Aceasta obligatie are o durata limitata de timp, care trebuie sa fie rezonabila, insa se apreciaza
de la caz la caz. Avand in vedere limitarea duratei obligatiei de neconcurenta de catre legislatia anti-
monopol la 3 ani (afara de cazuri exceptionale) si recomandarea inclusa in norme ca ea sa fie limitata la
2 ani, cred ca un termen mediu rezonabil este de 2 ani.

Persoana juridica este o fictiune juridica


Ea este subiect de drept distinct de persoana fondatorilor ei, fara a avea existenta corporala cum
are persoana fizica.
Sediul general al materiei: art.187 si urm. C civ
2
0

Elementele constitutive (conform art. 187 C.civ.):


1. Patrimoniu propriu – distinct de patrimoniul fondatorilor sau altor subiecte de drept
2. Scop – activitatea pe care isi propune sa o desfasoare – stabilit de fondatori
3. Organizare proprie, care ii permite sa functioneze autonom – Codul civil reglementeaza
elementele esentiale aplicabile tuturor persoanelor juridice (sub forma organului de conducere si
organului de administrare) si regimul lor juridic, de la care se poate deroga prin legi speciale.
Persoanele juridice înființate pe baza unor norme speciale, derogatorii de la Codul Civil, au o
anumita organizare prevazuta de legea speciala respectiva. Exemplul evident in acest sens este societatea
comerciala, reglementata prin Legea nr. 31/ 1990.
Înregistrarea persoanei juridice (art. 200 – 202 C.civ.) este, in principiu, obligatorie pentru toate
persoanele juridice. Registrul in care se inregistreaza poate varia, in functie de forma persoanei juridice
si legea speciala care o guverneaza, insa nu exista un registru unic sau de drept comun in care sa fie
inregistrate persoanele juridice care nu se inregistreaza intr-un registru special. Înregistrarea poate avea
caracter constitutiv (de la acel moment se naste persoana juridica) sau doar pentru scop de opozabilitate
(vz. art. 200 (2) ). Cele mai importante registre sunt Registrul comertului si Registrul National ONG
(pentru persoanele juridice fara scop patrimonial).
In cazul in care de formalitatea înregistrarii se leagă însași apariția persoanei juridice, legiuitorul
prevede conscintele încălcarii condițiilor de infiintare/ înregistrare. Conform art. 202 (1), persoana
juridica nu se considera legal infiintata. 13 Daca ea insa functioneaza si interactioneaza cu alte subiecte
de drept, incheind acte juridice, actele respective sunt valabile daca tertii sunt de buna credinta si intr-o
stare de eroare comuna si invincibila la data incheierii actului, in baza teoriei aparentei. Altminteri, actul
este nul relativ pentru lipsa capacitatii.
Capacitatea persoanei juridice
Din momentul înregistrării persoana juridica are aptitudinea de a dobândi drepturi și obligații
(daca inregistrarea are efect constitutiv). Daca inregistrarea are numai efect de opozabilitatea, aceasta
aptitudine se dobandeste de la data actului de infiintare/ data autorizarii, care este de regula anterioara
inregistrarii (vz. art. 205 C.civ.).
Art. 205-208 C.civ. reglementeaza regimul juridic general al capacitatii de folosință. Spre
deosebire de persoana fizica, la persoana juridica capacitatea de folosinta se suprapune de regula cu cea
de exercitiu de la momentul infiintarii, respectiv al inregistrarii. Art. 209-211 C.civ. reglementeaza
regimul juridic general al capacitatii de exercițiu, prevazand ca ea se dobandeste de la data numirii
organelor de administrare. In cazul persoanelor juridice care se nasc prin inregistrare, acestea sunt
obligate sa aiba organe de administrare pentru a fi inregistrate.
Capacitatea de folosință - aptitudinea de a dobândi toate drepturile și obligațiile care sunt
necesare, utile pentru a-si îndeplini scopul.
Capacitatea de exercițiu – aptitudinea de a-si exercita drepturile și obligațiile prin incheierea de
raporturi juridice.
2
0

Din perspectiva capacitatii de folosinta, noul Cod Civil aduce elemente de noutate, prin
inlaturarea principiului specialitatii capacitatii de folosinta in cazul persoanelor juridice, cu exceptia
persoanelor juridice fara scop lucrativ (vz. art. 206). Astfel, persoana juridică avand scop lucrativ poate
să aibă orice drepturi și obligații civile, în afara celor care prin natura lor sau potrivit legi pot aparține
doar persoanelor fizice (de ex., nu poate transmite drepturi si obligatii prin testament).
Conform art. 208 Cod Civil, persoana juridică, fara distinctie, poate primi orice liberalitate de la
momentul la care ea se naște conform legii pe baza căreia este înființată, indiferent dacă acea liberalitate
are sau nu legătură cu nașterea persoanei juridice.
Persoane juridice comercianti
Sunt cele enumerate in art. 1 din Legea nr. 26/ 1990. Legea include in categoria comerciantilor si
persoanele juridice pe care nu le enumera, dar care sunt calificate ca atare prin alte legi (la acest
moment, nu avem aceasta situatie).
Persoane juridice care desfasoara activitati economice fara a fi comercianti
- asociatiile fara scop lucrativ si fundatiile (OG 26/ 2000 – vz.art. 46 (1) lit.d) coroborat cu
art.48 )
- societatile agricole (reglementate prin Legea nr. 36/ 1991 – art. 5 alin.(2) prevede ca societatea
agricola nu are caracter comercial, insa dupa intrarea in vigoarea a Codului civil acesta trebuie
interpretat in sensul ca societatea agricola este o forma de cooperare intre asociati si nu un vehicul prin
care acestia investesc, cum este cazul asociatilor societatii comerciale; in nici un caz art. 5 nu interzice
societatii agricole sa desfasoare activitatea economica; activitatea economica pe care ea o poate
desfasura conform legii este exploatarea agricola a pamantului si mijloacelor de productie aferente si
realizarea de investitii de interes agricol – art. 5 alin. (1) )
- statul si unitatile administrativ-teritoriale.

Curs 4
Societatea Comerciala (Introducere): Contractul de societate simpla ca drept comun

La baza constituirii societatii comerciale se afla un acord de vointa, aceasta persoana juridica
avand un izvor eminamente contractual. Temeiul contractual al societății comerciale este contractul de
societate.
Societatea comercială ca persoană juridică are 2 laturi:
- latura contractuală
- latura instituțională
2
0

Legea 31/1990 reglementează ambele laturi intr-un tot unitar, spre deosebire de Codul Civil,
unde contractul de societate este reglementat distinct de persoana juridica si aparent fara a avea legatura
cu aceasta.
Istoric
Primele forme de societate (avand similitudini cu contractul de societate din epoca moderna) au
apărut în epoca romană, cand au apărut și primele reglementări și jurisprudență. Necesitatea acestei
forme de asociere a venit inițial din doua motive : pe de o parte unele persoane, datorită pozitiei sociale
pe care o aveau și datorită unor constrângeri juridice, nu puteau să facă anumite tipuri de operațiuni
comerciale. De exemplu: nobilii romani, senatorii romani nu puteau să facă inițial operațiuni de comerț.
Ei se asociau cu persoane cu condiție socială inferioară lor, aceștia părând că își asumă riscuri in mod
individual si exclusiv. În realitate, și senatorii își asumau riscuri dar ele erau mascate, ascunse fata de
public si tertii care contractau cu persoana aparenta (asociatul acelui senator). Pe de alta, mai multe
persoane de conditie inferioara doreau sa se asocieze pentru a pune impreuna active/ munca si a crea
astfel un capital mai mare care sa le permita desfasurarea activitatii dorite (pentru care nu ar fi avut
resurse daca lucrau singuri), in conditii de impartire a riscurilor si beneficiilor intre ei.
Această înțelegere privea 2 doua aspecte:
a) un mod de investire (cu cât contribuie fiecare inițial) – ceea ce astăzi numim „aportul”
b) cum se împart intre asociati riscurile și beneficiile din activitatea desfasurata in baza
intelegerii.
Dupa disparitia Imperiului Roman de Apus, a urmat o perioada de decădere a acestei institutii in
Evul Mediu Timpuriu. Odata cu dezvoltarea comertului, mai ales a celui pe distante lungi, in Evul
Mediu Mijlociu, societățile (sub forma contractuala) au luat din nou amploare (începând cu sec. XIV-
XV), in special in tarile care erau puteri maritime in acea epoca, de ex. Venetia, Pisa, Genova, ulterior
Anglia (pentru considerente inca dezbatute, aceste societati nu au fost larg raspandite in Spania si
Portugalia, care in sec.XV-inceputul sec.XVII aveau cele mai intinse imperii maritime). In sec.XV a
aparut in Anglia societatea comerciala persoana juridica („corporation’), care avea trasaturile societatii
pe actiuni moderne. Noile societati comerciale persoane juridice au raspuns unei necesitati obiective:
adunarea de fonduri mari pentru acea epoca cerute de armarea corabiilor care calatoreau pe distante
lungi (de multe ori intre continente), in conditii de nesiguranta, astfel incat riscul pieirii corabiei si a
marfurilor sa fie suportat de mai multi iar pierderea fiecaruia sa fie mai mica fata de cea a unei singure
persoane care ar fi investit in acea expeditie.
Initial, in Evul Mediu, cand a renascut contractul de societate, el nu dadea nastere unei entitati
juridice. Incepand cu sec. XVII a luat amploarea și persoana juridică numita societatea comerciala (dar
nu in toate tarile europene, ci cu precadere in cele comerciale dezvoltate la acea data – Anglia, Olanda,
Franta; in orasele–cetate italiene ea a aparut cu cateva secole mai devreme). In Evul Mediu existau in
principal doua categorii de societati comerciale persoane juridice: cele intre investitori privati si cele
autorizate de suverani, cu participarea lor (nu se puteau constitui decat daca suveranul era de acord, de
regula pentru ca obiectul lor de activitate era considerat monopol regal). Acest sistem al societatilor
2
0

constituite de suverani, bazat pe aprobarea autoritatii „administrative” si pe controlul riguros al


infiintarii societatii, s-a perpetuat pana in secolul XIX in Franta, in ce priveste societatea pe actiuni.
Contractul de societate este reglementat în Codul Civil în art. 1881-1948. Există si o formă
specială de contract de societate, reglementata de art. 1949-1954, care este asociația în participație.
Acest contract este, de fapt, forma originală a contractului care permitea unor persoane cu
incompatibilități să participe, in mod mascat, la activitatea pentru care nu aveau permisiune. Este acel
contract care permite unui asociat să fie ascuns, să nu fie cunoscut de terti. Este o figura juridica
reglementată și în legislația germană, faptul ca unii asociati sunt secreti nu face contractul ilegal, este
pur și simplu o modalitate particulară de a permite unor asociați să participe la o societate fara a fi
neapărat vizibil pentru terți acest lucru. Ceea ce ne intereseaza pe noi si sta la baza societatii comerciale
nu este aceasta forma de asociere, ci contractul de societate simpla. Asocierea in participație este in
continuare folosita in practica din Romania (destul de des), fara insa a mai avea caracter ocult.
Contractul de societate simpla este acel contract prin care doua sau mai multe persoane se
obliga fiecare fata de celelalte sa puna in comun aportul lor (corporal sau necorporal) pentru a constitui
un fond care sa sprijine începerea si desfasurarea unei activitati in vederea obtinerii si impartirii
câștigurilor (inclusiv sub forma obtinerii unor economii) si a pierderilor, castigurile si pierderile urmand
sa fie impartite/suportate intre asociați conform regulilor stabilite intre ei sau, in lipsa, conform regulilor
Codului Civil.
Societatea simpla este dreptul comun pentru toate celelalte forme de societate, cu sau fara
personalitate juridică (printre altele, pentru societatile comerciale, pentru asocierea in participatiune) –
art. 1887 coroborat cu art. 1888 C.civ. Chiar daca NCC a aparut ulterior Legii 31/1990, el este drept
comun pentru diferitele forme de societate comerciala. Asadar, vine in completarea legii speciale
care este Legea 31/1990.
Exista 3 elemente fundamentale ale acestui contract:
1. aportul la constituirea fondului comun
2. scopul comun, respectiv persoanele se asociaza cu scopul de a face în comun o activitate
(affectio societatis)
3. împărțirea profitului si a pierderilor intre asociati.
Acest contract naste drepturi si obligatii reciproce, dar in acelasi timp creează si o comunitate
economica intre asociati. Atat timp cat societate este doar un contract, legatura dintre asociati da nastere
la o colectivitate ad-hoc, fara personalitate juridica, bazata pe comunitatea de interese a membrilor.
Acesta comunitate atinge forma cea mai inalta de materializare in cadrul persoane juridice numita
societatea comerciala. Este insa posibila, conform C.civ., si constituirea unei societati civile cu
personalitate juridica (art. 1889), care dobandeste personalitate juridica prin inregistrarea, in lipsa de
lege speciala, tot in Registrul comertului (art. 1889 (3) ). Inregistrarea in Registrul comertului in acest
caz nu califica prin ea insasi societatea ca fiind comerciala, ea poate ramane civila daca asta rezulta din
affectio societatis si analiza contractului de societate.
Caracteristicile contractului:
2
0

- contract cu multiple parti


- contract intuitu personae
– increderea reciproca intre asociati este fundamentala pentru incheierea lui si pentru
functionarea societatii. Asociatii n-ar fi depus acest efort de a se constitui intr-o colectivate, de a
contribui anumite aporturi la societate, de a imparti castigurile si pierderile daca nu ar fi avut incredere
unul in celalalt.
- este contract sinalagmatic si comutativ
- este bazat pe impartirea intre parti a castigurilor, riscurilor si pierderilor (nu este o trasatura
intalnita la alte categorii de contracte)
- cu titlu oneros, are scop lucrativ
- de a obtine un castig (la societatea comerciala, este profitul comercial) care apoi sa fie impartit
intre asociati, astfel incat fiecare dintre asociat sa primeasca o parte din el.
Acest scop al castigului este inteles ca deziderat; existenta valabila a scopului lucrativ nu este
împiedicata de faptul ca societatea nu produce in realitate castig, o perioada sau niciodata.
- creează o organizatie, o structura economica fara personalitate juridica (in cazul societatii
simple care nu devine persoana juridica)
- o alta particularitate este ca acest contract de societate duce la constituirea unui fond comun,
care in mod uzual este numit „capitalul social”. La momentul la care se constituie societatea (se incheie
acordul de vointa), fiecare asociat aduce sau promite sa aduca ceva, un bun (corporal sau incorporal);
daca se obliga sa contribuie munca sa in folosul societatii, aceasta nu este vazuta de actualul Cod civil ca
o contributie la capitalul social, insa acel asociat poate primi o parte din castigurile societatii cat timp isi
indeplineste obligatia de a desfasura munca in folosul societatii. In nici un caz nu se poate aduce drept
contributie o datorie la capitalul social. La momentul „zero” al constituirii, societatea are in mod cert un
activ patrimonial, un grup de bunuri (corporale si/sau necorporale, inclusiv bani) care provin din
contributiile asociatilor. In limbajul comun, acest grup de bunuri contribuite de asociati este denumit de
multe ori tot „capital”, insa juridic el nu este capital social. Capitalul social este echivalentul valoric al
bunurilor contribuite si tehnic-juridic reprezinta o obligatie: obligatia societatii de a restitui aceste bunuri
sau echivalentul lor, asociatilor, cand va fi lichidata. Contabil, valoarea capitalului social se inscrie in
bilant la pasiv si la momentul zero „echilibreaza” valoarea bunurilor contribuite, care sunt trecute in
partea de activ (in bilant, activul trebuie intotdeauna sa fie egal cu pasivul). Tot la momentul „zero” este
posibil ca societatea sa isi asume deja si anumite obligatii (altele decat capitalul social), de ex. daca
sediul unde isi va desfasura activitatea este inchiriat, are obligatia de a plati chirie. Ea va dobandi alte
bunuri si obligatii ulterior, deoarece intrand in raporturi juridice cu tertii isi va asuma si obligatii. Toate
aceste bunuri initiale, bunurile dobandite ulterior, precum si obligatiile asumate in cursul activitatii intra
in patrimoniul societatii. Patrimoniul societatii este insa diferit de capitalul social, este mai larg si il
cuprinde si pe acesta. Patrimoniul societatii are functia de a da substanta economica activitatii pe care
vrea sa o desfasoare societatea, dar in acelasi timp el reprezinta si un gaj general al creditorilor
chirografari. Dar propriu-zis de patrimoniu putem vorbi numai cand discutam despre societatea
2
0

comerciala persoana juridica. In cazul societatii simple, termenul de patrimoniu este relativ impropriu,
acest patrimoniu este comun, al asociatilor, nu este al societatii pentru ca ea nu exista ca subiect de
drept.
- este un contract cu executare dintr-o data sau succesiva? Daca ai in vedere ca acest contract isi
produce efectele pe toata durata de functionare a societatii, stabileste regulile si relatiile dintre asociati in
legatura cu functionarea societatii, este contract cu executare succesiva. Daca acest contract este numai
un instrument juridic ce permite constituirea societatii prin formarea capitalului social (discutie pe care o
putem avea numai la societatea comerciala, la societatea simpla el trebuie sa isi produca efectele pe
intreaga durata a societatii, efecte care nu pot fi limitate la constituirea capitalului social), atunci el va fi
cu executare succesiva sau dintr-o data, in funcție de modul cum in care se plateste (varsa) aportul. Daca
aportul se constituie in timp, contractul este evident cu executare succesiva. Din punctul meu de vedere,
este intotdeauna cu executare succesiva (chiar si la societatea comerciala).
- din punctul de vedere formei, acest contract presupune forma scrisa ad probationem (art. 1884
C.civ.).
Principale elemente ale societatii :
1. Aporturile – reprezinta contributiile asociatilor la formarea capitalului social (formulare
uzitata dar gresita in esenta, nu poti contribui active la formarea unui pasiv!). Mai corect,
sunt contributiile asociatilor la formarea fondului comun initial necesar pentru inceperea
activitatii.
Regimul aporturilor:
Din punct de vedere juridic, fiecare asociat, persoana care vrea sa intre in societate, trebuite sa
promita ca va contribui la fondul comun un bun, contributie care se numeste aport. Isi asuma obligatia
juridica de a contribui care poate fi pusa in executare in baza contractului de societate si in acelasi timp
presupune o obligatie de livrare, de „varsare” a aportului. Varsarea inseamna predarea efectiva,
transferul efectiv de sub controlul asociatului individual sub controlul tuturor asociatilor, chiar daca titlul
asupra acelui bun a trecut deja de la asociat la societate (daca este persoana juridia sau ceilalti asociati
daca este doar un contract).
Art. 1883 – in cazul unei societati cu personalitate juridica, aporturile intra, daca nu exista prevedere
contrara in lege sau contract, in patrimoniul societatii de la data constituirii ei. Din momentul in care ti-
ai asumat obligatia de a contribui aport, in acel moment, bunul juridic iese din patrimonul tau si intra in
patrimoniul comun al asociatilor si de la data dobandirii personalitatii juridice, al societatii.
Art. 1883 - pentru societatile care nu au personalitate juridica, aporturile devin coproprietatea tututor
asociatilor sau intra in folosinta lor comuna (dar numai daca au prevazut expres acest lucru). Pentru ca
nu exista o persoana juridica nu va exista nici patrimoniu propriu al societatii, distinct de al
asociatilor.
Formele pe care le imbraca aportul:
• de regula, la toate societatile se contribuie aporturi in numerar care pot sa fie in moneda
nationala sau straina
2
0

• bunuri corporale (mobile si imobile)


• bunuri necorporale – creante si alte bunuri necorporale (de ex., actiuni, parti sociale, cambii,
bilete la ordin, drepturi de proprietate intelectuala – cele care nu sunt echivalente unui aport in munca,
etc.)
• aportul in munca (cunostinte sau prestatii specifice) - in vechiul C.civ. era si acesta un element
care permitea unei persoane sa aiba acelasi statut de asociat ca si ceilalti. Problema aportului in munca
este incertitudinea lui, depinde de persoana aportatorului, presupune o prestatie succesiva si constanta,
ceea ce face sa fie supus riscului de pierdere datorita decesului sau imbolnavirii asociatului sau
abilitatile lui se deterioreaza in timp etc. Este dificila de evaluat aportul de munca. Prin urmare, solutia
normala (reglementata deja de Legea 31/ 1990 chiar sub imperiul vechiului C civ.) este sa recunosti
prestatorului o cota din beneficii si pierderi, dar el nu poate deveni asociat cu drepturi depline. Aparent
aceasta solutie nu a fost preluata de Noul Cod Civil: in art. 1894 alin. (3) se prevede ca in schimbul
prestatiilor personale aportate, asociatul participa la luarea deciziilor, la impartirea beneficiilor si
suportarea pierderile, ceea ce inseamna toata atributiile cheie ale unui asociat. In ce ma priveste, cred ca
Noul Cod civil nu mai califica aportul in munca drept aport la capitalul social, referirea la luarea
deciziilor nu este suficienta pentru a-l califica drept aport la capitalul social, dovada si ca legea il
trateaza diferit de celelalte aporturi, numindu-l aport societar, distinct de celelalte forme de aport la
formarea capitalului social.
Efectele juridice pe care le creaza subscrierea si varsarea (predarea efectiva) aportului :
Actul de subscriere inseamna mai mult decat simpla obligatie juridica de a contribui aportul,
inseamna dobandirea unei calități juridice deosebite, cu drepturi si obligatii specifice, calitatea de
asociat. Asociatii sunt egali din punct de vedere al drepturilor si obligatiilor fundamentale dar nu sunt
egali din punct de vedere economic, ei se diferentiaza prin valoarea aportului contribuit. Discrepanta
economica duce la consecinte juridice, rezultate din mecanismul de functionare a societatii (cele mai
importante: drepturi diferite de vot, cote diferite de participare la impartirea profiturilor si pierderilor).
Ce se intampla daca o persoana se obliga sa contribuie si nu varsa aportul ?
Art. 1895 – persoana care a contribuit un aport ramane tinuta de obligatia juridica de a-l varsa,
fata de societate si ceilalti asociati. Societatea ca atare nu exista, nu pot sa ai obligatia juridica valabila
fata de ea, in realitate ai obligatie juridica numai fata de asociati. Daca nu versi la timp aportul, atunci
sanctiunea este ca drepturile de vot aferente partilor pe care le ai sunt suspendare pana cand are lco
varsamantul. La aceasta se adauga raspunderea civila.
Art. 1896-1899 – particularitati de varsare a aportului in functie de tipul sau.
Toate aporturile trebuie aduse la un numitor valoric comun, exprimat in lei. In practica, la
aporturile in bunuri trebuie estimata valoarea. Odata ce acest proces de evaluare a aporturilor s-a
incheiat, fiecare asociat va sti cu cat a contribuit raportat la ceilalti. Suma expresiilor valorice in lei a
aporturilor da valoarea totala a capitalului social. Cota de participare la pierderi/profit, daca nu e stabilita
de asociati, este pro rata cu valoarea aportului prin raportare la capitalul social.
Valoarea nominala vs. valoarea reala a aporturilor la capitalului social
2
0

Valoarea reala a aporturilor la capitalul social se obtine prin insumarea valorii in lei a tuturor
aporturilor si poate fi diferita de valoare nominala a capitalului social. Valoarea nominala, chiar daca
este legata si porneste de la valoarea reala a capitalului social la momentul constituirii sale, este
artificiala in sensul ca reflecta vointa asociatilor in legatura cu nivelul ei. In mod normal, valoarea
nominala = valoarea reala, dar prima poate fi mai mica decat a doua (in acest ultim caz, capitalul social
s-a constituit si cu prime de subscriere; prima de subscriere este diferenta intre valoarea reala a aportului
contribuit si valoarea nominala care i-a fost alocata acelui asociat, pe baza acordului sau cu ceilalti
asociati; in valoarea nominala nu intra prima de subscriere, ea va fi insa inregistrata in contabilitate in
contul de prime, care este un cont de pasiv, ca si datorie a societatii catre toti asociatii; sumele din contul
de prime pot fi ulterior incoporate in capitalul social, prin procedura majorarii acestuia). La societatile
comerciale, ceea ce apare inregistrat in registrul comertului ca si capital social este valoarea sa
nominala.
Art. 1894. alin (2) – capitalul social nominal se divide in parti egale. Regula egalitatii valorice a
partilor rezultate din divizarea capitalului social este imperativa.
C.civ. consacra prima data in legislatie, termenul de parti de interes ca termen generic pentru
orice diviziune a capitalului social. Fiecare asociat va primi un numar de parti de interes, proportional cu
valoarea aportului la capitalul social (proportie care poate fi alterata, adica nu mai este pro rata, daca s-a
facut subscriere de aport cu prima numai de catre unii asociati). Cei care subscriu aport la capital social
dobandesc nu numai calitatea de asociat, ci si un bun necorporal care intra in patrimoniul lor, anume
parti de interes care sunt de regula (mai putin in cazul subscrierii cu prima) echivalente valoric cu
valoarea bunului contribuit. In schimbul aportului, ei primesc parti de interes care intra nu in patrimoniul
social, adica al societatii, ci in patrimoniul fiecarui asociat, in timp ce aportul lor intra in patrimoniul
societatii. Partile de interes reprezinta si dovada faptului ca esti asociat, reprezinta elementul care
permite sa asociatului sa ia parte la viata societatii, ele exprima drepturile patrimoniale si drepturile
nepatrimoniale ale asociatului, pot face obiect de transfer juridic sau constituire de ipoteca asupra lor.
Partea de interes – asociatul nu are un drept absolut asupra ei, pentru ca dreptul sau (de dispozitie in
unele cazuri, de folosinta sau de culegere a fructelor) asupra partii de interes nu poate fi exercitat fara
acordul celorlalti asociati. In cazul societatii simple, instrainarea partii de interes necesita intotdeauna
acordul celorlalti asociati. Participarea la mecanismul decizional al societatii presupune nu numai
respectarea drepturilor celorlalti asociati, dar si interactiunea cu ei din care rezulta formarea vointa
sociale prin atingere majoritatii de vot.
Principiul I : fiecare parte de interes este de valoare egala cu celelalte si confera drepturi
egale (de la principiul egalitatii drepturilor se poate deroga prin contract – vz. 1900 (2) C.civ.).
Principiul II: fiecare parte de interes este indivizibila (a nu se confunda cu exercitiul
drepturilor asupra ei, acestea pot fi exercitate in comun de mai multe persoane). Cu alte cuvinte, nu
sunt admise fractiuni de parti sociale, o parte sociala este intotdeauna un intreg care are o anume
valoare nominala.
Partile de interes- circulatia lor
Avand in vedere caracterul intuitu personae, nu se poate accepta un sistem prin care asociatii sa
iasa din societate si sa aduca in locul lor pe altcineva, care sa nu aiba increderea celor ramasi. Pentru ca
2
0

este normal sa existe acesta modalitate de inlocuire a asociatilor fara a duce la desfiintarea contractului
de societate ori de cate ori un asociat doreste sa paraseasca societatea, art. 1901 C.civ. prevede ca
transmiterea partilor de interes se face in limitele legii si ale contractului de societate. Pe cand transferul
intre asociati este permis in mod liber (pentru ca nu exista riscul de a incalca trăsătura intuitu personae a
societatii), mai putin in cazul in care actul constitutiv contine limitari/ restrictii si in aceasta situatie,
transferul catre persoane din afara societatii este permis numai cu consimtamantul tuturor asociatilor.
Aceasta este o norma imperativa, de la care nu se poate deroga prin contractul de societate. A se vedea
in acelasi sens si art. 1908 C. civ. (asocierea unui tert la folosirea drepturilor sociale este posibila dar nu
confera tertului calitatea de asociat; cedarea lor fara acordul celorlalti asociati este interzisa).
Daca se incalca art.1901:
• contractul de transfer de parti de interes este nul? Aceasta sanctiune nu ar fi practica. Ar trebui
ca asociatul care nu va mai vrea sa fie in societate sa poata renunta la partile de interes (nu mai exista
convergenta de interese intre el si ceilalti asociati, nu mai exista affectio societatis intre el si ceilalti),
trebuie totusi sa se poata retrage fara ca societatea sa fie dizolvata. Prin urmare, legea nu prevede
sanctiunea nulitatii.
• 1901 alin. (2) – daca s-a transferat catre un tert, fara consimtamantul celorlalti asociati, orice
asociat poate rascumpara de la tertul dobanditor acele parti de interes, este o rascumparare ope legis.
Legea implicit recunoaste ca tertul a dobandit dreptul de proprietate asupra partilor, este insa o
dobandire sub conditia rezolutorie a rascumpararii. Tertul este obligat ca in termen de 60 de zile de la
data la care asociatul potential cumparator a cunoscut sau trebuia sa cunoasca cesiunea, sa vanda partile
de interes daca asociatul si-a exercitat optiunea de cumparare. E greu de presupus ca tertul este de
buna credinta in asemenea cazuri. Valoarea de rascumparare este stabilita de catre un expert. Se face
o expertiza de expertul agreat intre terti si asociati, daca nu exista acord cu privire le expert se face de
catre un expert numit de instanta. Daca tertul a platit mai mult decat valoarea stabilita prin evaluare, el
va primi de la asociatul cumparator numai valoarea stabilita prin evaluare. Are tertul o cale de regres in
aceasta situatie? In mod normal, daca a suferit un prejudiciu ar trebui ca tertul sa aiba o cale de regres, sa
se indrepte impotriva cedentului-fost asociat. Insa este discutabil temeiul juridic, pentru ca acest contract
nu este invalidat de lege. Daca acest contract nu este invalidat, el este valabil. Se poate cere diferenta pe
baza incalcarii obligatiei de garantie pentru vicii a vanzatorului? Nu este aplicabila aceasta garantie,
pentru ca nu se poate concepe ca acesta este un viciu ascuns si nici nu se poate restitui bunul ca efect al
rezolutiunii contractului (art. 1710 C.civ.). Se poate cere in baza garantiei pentru buna functionare? Nu,
aceasta garantie nu este aplicabila, nu i se poate furniza cesionarului de catre cedent un bun de inlocuire
si nici cumparatorul nu ii poate restitui bunul dobandit contra pretului (art. 1716 C.civ.). Se poate cere in
baza garantiei pentru evictiune? Suntem in prezenta unei evictiuni a cesionarului-tert, acesta pierde
proprietatea asupra partilor de interes din cauza unei fapte imputabile vanzatorului (art. 1695 (3) C.civ.).
Consecinta este rezolutiunea contractului dintre cedent si cesionar si plata de daune interese de catre
cedent cesionarului (art. 1700 C.civ.), fara a putea cere restituirea intregului pret, ci numai in limita
diferentei dintre plata primita de la asociatul rascumparator si pretul platit asociatului cedent (altminteri
cesionarul s-ar imbogati nejustificat pentru ca el ar primit in total un pret peste ceea ce a platit). In cazul
moștenirii partilor de interes, avem o derogare de la aceasta regula (regula ca trebuie acordul
asociatilor). Mostenirea este o modalitate de transmitere a unui bun, iar evenimentul care o genereaza nu
2
0

este un eveniment care sa presupuna o manifestare de vointa. Conform legii, contractul de societate nu e
afectat prin intrarea mostenitorilor, asociatii nu pot sa se opuna; mostenitorii trebuie sa exercite
drepturile aferente, daca raman impreuna titularii partilor, prin intermediul unui reprezentant pe care il
numesc.
2. Impartirea profiturilor si pierderilor
Ceea ce trebuie sa fie avut in vedere este faptul ca nu se accepta ca un asociat sa participe numai
la pierderi sau sa participe numai la castiguri (interdictia clauzei leoniene)
– art. 1902 (5) C.civ. Aceasta interdictie este absoluta, nu se poate deroga. Daca asociatii nu
prevad nimic in contractul de societate sau prin hotararea lor in cadrul adunarii asociatilor, castigurile si
pierderile se impart pro rata cu numarul de parti de interes detinute
– art. 1902 (2) C.civ.. Pot stabili in contract orice alta modalitate, inclusiv impartire asimetrica,
adica de participare la castiguri conform unei formule, iar la pierderi pe baza altei formule. Ceea ce
impune legea ca limitare a alocarii asimetrice, este ca ea sa fie rezonabila
– art. 1902 (3). Pe creditori nu ii intereseaza cum isi impart asociatii castigurile, insa pentru
creditorii personali ai asociatilor poate fi o probema, daca unul dintre asociati renunta sa primeasca o
parte semnificativa din ceea ce altminteri i s-ar cuveni. Aceasta obligatie de rezonabilitate este o
restrangere a libertatii contractuale si trebuie aplicata cu prudenta. Concluzia este ca nu se poate stabili
orice formula de alocare altfel decat pro rata. In contract trebuie sa se spuna daca si cum se
deroga de la principiul pro rata. Rezonabilitatea acestei derogari de la pro rata se va judeca in
functie de explicatia data in contract.
3. Affectio societatis
Este legata de conceptul de functionare a societatii. Societatea necesita o anumita organizare
pentru a putea functiona. Foarte importanta este si dinamica, evolutia societatii, ceea ce necesita luarea
de decizii in cadrul ei. Affectio societatis trebuie privita pe mai multe paliere. In primul rand, trebuie sa
ne uitam la drepturile si la obligatiile asociatilor in legatura cu participarea la viata societatii. In al doilea
rand, trebuie sa o privim prin prisma mecanismului de luare a deciziilor in cadrul societatii.
Nu se poate concepe ca un asociat sa faca acte contrare intereselor societatii, pentru ca i-ar afecta
astfel pe ceilalti. De ex., legea reglementeaza o obligatie pe care o are fiecare asociat, de la care se poate
deroga prin contract sau cu acordul ulterior al asociatilor, anume obligatia de neconcurenta (art 1903
C.civ.). Un asociat nu poate sa faca activitate de comert care este similara cu activitatea societatii, ceea
ce inseamna ca o concureaza, fie ca o face pentru el sau pentru un tert. Nu o poate face atat timp cat nu
are acordul celorlalti. Daca va face concurenta societatii fara acordul asociatilor, el va fi tinut sa
despagubeasca pe ceilalti pentru pierderile suferite ca urmare a operatiunii concurentiale respective.
Raspunderea sa pentru incalcarea acestei obligatii este o raspundere civila. Ne interseaza daca e
contractuala sau delictuala. Aceasta obligatie, chiar daca nu este inclusa in contract, ea vine in
completarea contractului de societate, este o obligatie ce este presupusa a fi in contract. Atrage o
raspundere civila contractuala si nu delictuala. O forma particulara a acestei obligatii de
neconcurenta este prevazuta in 1903 alin (2) – participarea asociatului la activitati care ar putea duce la
privarea societatii de bunuri, prestatii sau cunostinte la care asociatul s-a obligat. De ex., el aduce ca
2
0

aport in folosinta un bun imobil pe care societatea il foloseste, dar el fiind proprietarul bunului,
desfasoara in cadrul acelui imobil activitate care jeneaza activitatea societatii.
O alta restrictie, de la care de asemenea se poate deroga, este in legatura cu folosirea de catre
asociati a bunurilor sociale. Este impropriu sa spui bunurile societatii (sociale), juridic ele sunt in
coproprietate. Fiind coproprietar, are dreptul sa foloseasca bunurile in interesul tuturor celorlalti
coproprietari. Atat timp cat le foloseste in interesul lor, el este liber sa foloseasca bunurile, fara a afecta
drepturile celorlalti asociati – art. 1904 alin.(1). Atat timp cat interesul prevalent este personal, atunci
conform art 1904 alin (2) el este obligat sa obtina in scris acordul tuturor celorlalti asociati iar in caz
contrar sa acopere fata de ceilalti asociati beneficiile care au fost pierdute si daunele suferite de ei ca
urmare a intrebuintarii acelui bun in interes personal.
Distinct de folosirea bunurilor sociale, avem o prevedere legata de fondurile comune (adice,
sumele de bani care sunt folosite in interesul desfasurarii activitatii). Ca asociat poti folosi fondurile in
principal in interesul societatii deoarece esti coproprietar (dar numai in limita fixata prin acordul
asociatilor), dar le poti folosi (in anumite limite, stabilite prin contractul de societate) si in interes
personal. Daca depasesti limita stabilita, vei raspunde pentru prejudiciile cauzate celorlalti. Daca ai
acordul asociatilor, in limita acestui acord ti se permite, de ex. poti sa retragi bani si pentru tine din acest
fond, nu doar pentru cheltuielile societatii, fara sa fie atrasa raspunderea asociatului. Fondurile sunt, in
ultima instanta, sumele care vor fi distribuite asociatilor ca forma de participare la impartirea castigurilor
(sume pe care le poti retrage si in mod anticipat, cum ar fi plata anticipata a dividendelor).

4. Adoptarea hotararilor (mecanismul de conducere a societatii).


Fiind vorba de o forma de organizare umana, chiar daca nu are personalitate juridica, societatea
presupune si o structura organizatorica. Avem doua organe de conducere care se regasesc la toate
formele de societate (contractuale sau persoane juridice) si care functioneaza interdependent.
Adunarea generala este organul de conducere suprema a societatii. In cadrul adunarii generale
asociatii se pun de acord in legatura cu directia strategica de dezvoltare a societatii si iau hotararile cele
mai importante pentru bunul mers al societatii. Administratorul(ii) reprezinta organul executiv al
societatii, care conduce activitatea de zi cu zi a societatii si o reprezinta legal in relatiile cu tertii.
Adminstratorul aduce la indeplinire hotararile adunarii asociatilor, este numit si revocat de aceasta,
functioneaza sub controlul ei si raporteaza acesteia.
A) Adunarea asociatilor
Asociatii au putere de decizie proportional cu partile de interes, daca nu prevazut altfel in
contract (art. 1900 alin.(2) C.civ.). In mod normal, numarul de parti de interes exprima puterea de vot a
acelui asociat, numarul de voturi pe care il are in cadrul adunarii, datorita regulii o parte de interes = 1
vot. Prin actul de societate pot sa limiteze puterea de vot pentru anumiti asociati. De ex., daca depasesti
un numar de parti de interes nu inseamna ca vei avea un numar de voturi egal cu numarul de parti de
interes, ci un numar de voturi mai mic. Se limiteaza numarul de voturi la un anumit numar de parti
2
0

sociale, indiferent cate parti de interes ai. Puterea de vot a unui asociat este data de numarul de voturi
raportat la numarul total de voturi in cadrul societatii. Se poate intampla si invers, adica un asociat
primeste prn contract mai multe voturi decat numarul de parti de interes.
Cat priveste mecanismul decizional propriu-zis in cadrul adunarii, acesta presupune doua actiuni
specifice: mai intai au loc discutiile la care pot participa toti asociatii in legatura cu o anumite decizie ce
trebuie luata (deliberare) si apoi are loc votul asociatilor asupra acelei decizii (vot). Decizia se considera
valabil adoptata daca in favoarea ei a votat o majoritate, al carei nivel (ca numar minim de voturi
necesare, calculate fie prin raportare la voturile prezente la sedinta, fie la toate voturile existente
imdiferent cate sunt prezente) este stabilit prin contractul de societate si prin lege (atunci cand legea este
imperativa sau contractul tace). Din aceasta perspectiva exista o schimbare importanta fata de vechiul
Cod Civil, care prevedea regula unanimitatii pentru luarea oricarei hotarari, cu alte cuvinte, ca o
consecinta a regimului inuitu personae, nu se luau hotarari decat daca toti asociatii erau de acord, ceea
ce putea duce uneori la un blocaj decizional ce afecta buna functionare a soietatii. Acum legea prevede
regula majoritatii.
Art 1910 alin (2) C.civ. – hotararile se iau in cadrul adunarii asociatilor cu majoritatea voturilor,
daca prin contract sau lege nu se prevede altfel. Cand se prevede altfel, poate fi fie regula unanimitatii,
fie regula majoritatii calificate (adica, mai mult de 50% plus un vot), fie un anumit cvorum de prezenta
care odata intrunit poate duce la luarea hotararii chiar si cu o minoritate de voturi.
Legea prevede, ca exceptie si in mod imperativ, unanimitatea in cateva cazuri stabilite expres de
lege (de la aceste cazuri nu se poate deroga prin contractul de societate). Aceasta nu inseamna ca nu
poate stabili unanimitate prin contractul de societate.
Art 1910 alin. 3 prevede cazurile cand unaninimitatea este obligatorie:
• schimbarea contractului de societate
• numirea unui administrator unic (per a contrario, fiind text de exceptie, revocarea
administratorului nu necesita unanimitate daca el nu mentionat in actul constitutiv).
Daca sunt mai multi administratori nu este obligatorie unanimitatea.
Orice clauze contrare regulilor instituite de art. 1910, daca de la acestea legea nu permite
derogare, sunt considerate nescrise (vz. alin. (5) ).
Ceea ce aduce nou actualul C.Civ. fata de cel anterior este faptul ca prevede si un mecanism in
legatura cu adoptarea hotararilor si contestarea lor (art. 1911 si 1912 C.civ.). Mecanismul a fost preluat,
in linii esentiale, din Legea 31/ 1990. Legea spune ca hotararile trebuie sa fie luate in cadrul adunarii. In
cadrul adunarii, asociatii delibereaza inainte de a lua (vota) o hotarare. Este importanta deliberarea
deoarece ea ajuta la formare vointei sociale, care se exprima prin votarea pentru sau impotriva hotararii
propuse de catre majoritatea ceruta. Vointa sociala nu este o simpla adunare matematica a voturilor, ea
presupune un compromis intre pozitiile individuale exprimate in cadrul adunarii. Deliberarea ajuta la
formarea acestui compromis. Alternativ, hotararile se pot lua prin consultarea scrisa a asociatilor sau
prin exprimarea votului in scris fara a mai avea loc o consultare, cele doua proceduri difera de tinerea
2
0

unei adunari prin aceea ca nu necesita deliberari. Spre deosebire de Legea nr. 31/ 1990, C.civ. nu
impune insa un anumit formalism si o procedura pentru convocarea si tinerea adunarii asociatilor.
In ce priveste contestarea hotararii dupa ce a fost adoptata, o pot contesta cei care nu au votat in
favoarea ei, fie pentru ca au lipsit, fie ca au votat impotriva (in doctrina vad ca a aparut si opinia ca pot
contesta si asociatii care au votat, daca hotararea incalca un interes public si este nula absolut, pozitie
care mi se pare aberanta). Contesti hotararea daca incalca legea sau contractul sau si pentru motive
de oportunitate? Art 1912 spune ca asociatul „nemultumit” poate contesta, spre deosebire de
Legea 31/ 1990 care limiteaza motivele de contestare la incalcarea legii sau contractului de
societate (dar numai in cazul SRL si SA). Inseamna ca in C.civ. si in ce priveste celelalte societati
reglementate de Legea 31/ 1990, posibilitatea de contestare este mai larga, priveste si situatia cand
se contesta pe motiv de oportunitate (asociatul crede ca nu este o decizie buna economic pentru
societate, desi hotararea a fost luata cu respectarea legii si contractului de societate)? Asta ar fi
absurd, pentru ca ai cere instantei sa se substituie asociatilor (care au decis cu majoritatea
valabila) si sa decida, indirect, ce este si nu este oportun pentru societate. Instanta constata
nelegalitatea, nu poate constata o nemultumire. Ea anuleaza hotararea pentru ca incalca o norma,
nu pentru ca ea are idei mai bune despre cum trebuie sa decida societatea! Legea prevede un
anumit termen in care poti sa contesti, termen care este de 15 zile (care curge diferit in functie de
prezenta acelui asociat la adunare), acesta fiind un termen de decadere. Daca este anulata hotararea,
asociatii vor decide ce fac in cotinuare (urmeaza sa se reintalneasca si sa ia o alta hotarare sau nu).
B) Administratorul
Poate fi organ unipersonal sau colegial. Isi exercita puterile in limitele mandatului primit de la
adunarea generale, ale actului constituiv si ale legii. Poate sa fie o persoana asociat sau neasociat, poate
sa fie persoana fizica sau persoana juridica, romana sau straina. Administratorul nu trebuie neapărat sa
fie numit de catre asociati; daca nu au numit niciun administrator, legea prezuma ca fiecare asociat este
si administrator care are putere deplina de administrare si poate actiona, in general, fara a cere aprobarea
celorlati asociati administratori (art. 1913 (3) C.civ.).
Natura juridica a relatiei administraror - societate (in realitate, asociati): este o relatie de mandat
(regulile de la contractul de mandat din C.civ. se aplica in completare). •
Unic – este doar o singura persoana numita ca administrator, care are puterile prevazute in actul
constitutiv si in completare de lege.
• Colectiv – mai multe persoane au fost numite administrator. Daca nu se prevede nimic in
contractul de societate cu privire la limitarea puterilor lor, se prezuma ca fiecare are plenitudine de
putere (art. 1913 (3) coroborat cu art. 1916 C.civ.). In schimb, daca se prevede ca trebuie sa lucreze
impreuna, ei functioneaza pe baza regulii unanimitatii, iau decizii numai impreuna (art. 1916).
Daca ei lucreaza impreuna si unul se opune, decizia nu poate fi luata decat daca in lipsa ei s-ar cauza o
paguba grava societatii (art. 1917). Contractul de societate poate prevedea ca vor lua decizii pe baza
regulii majoritatii (art. 1917). Nu avem o reglementare in C.civ. privind functionarea pe baza regulii
majoritatii. In schimb, regimul aplicarii regulii majoritatii in functionarea organului de administrare este
bine reglementat in cazul societatii pe actiuni.
2
0

Indiferent in ce sistem functioneaza, daca sunt mai multi administratori, ei trebuie sa se consulte
cel putin in chestiunile importante pentru societate – acesta este un standard de buna practica.
Actele de administrare trebuie facute numai in interesul societatii (art. 1913 (3); 1914 (1); 1916).
Actele de administrarea trebuie intelese in sens larg, inclusiv acte de dispozitie asupra unor bunuri
individuale. Termenul insa exclude posibilitatea de a instraina toate bunurile societății.
Administratorii care sunt numiti de catre asociati pot fi si revocati, chiar si cand contractul
prevede ca este administratorul irevocabil (solutie prevazuta de C.civ. la contractul de mandat). Cel
revocat nu trebuie sa mai faca niciun act de administrare din momentul comunicarii revocarii. Daca
revocarea este fara justa cauza, neintemeiata, nu inseamna ca ea nu poate fi facuta, pentru ca este un
drept discretionar al asociatilor, dar cel revocat fara temei are dreptul la despagubiri. Daca au fost numiti
prin contractul de societate, revocarea presupune si modificarea acestuia si atunci decizia trebuie luata in
unanimitate.
Administratorii raspund personal fata de asociati pentru prejudiciul creat din culpa in exercitarea
functiei iar daca trebuie sa lucreze impreuna, raspund solidar (art. 1915 C.civ.).
In cazul in care administratorii sunt numiti de asociati (indiferent ca este un administrator unic
sau colectiv), o problema pe care o trateaza in premiera NCC este dreptul la informare al
asociatilor care nu sunt si administratori. Problema a pornit de la faptul ca administratorul este cel
mai apropriat de ceea ce se intampla in viata de zi cu zi a societatii, comparativ cu asociatii
neadministratori; administratorul are astfel un excedent de informatii pe care asociatul este interesat sa le
cunoasca pentru a lua decizii in deplina cunostinta de cauza, el fiind cel care a investit in societate si isi
asuma riscul acesteia. Legea 31 nu reglementeaza acest drept cu titlu general, pentru toate
societatile. In schimb, NCC prevede in art. 1918 dreptul oricarui asociat de a consulta registrele
societății, situatiile financiare, de a lua cunostinta de operatiunile acesteia, de a consulta orice document,
fara ca exceritarea acestui drept sa stanjenesca pe ceilalti asociati sau interesul soceitatii.
Separat de acest drept specific la informare, conform art. 1918 exista si o obligatie a
administratorului de a prezenta un raport anual cu privire la mersul societatii.
Un rol pe care il au numai administratorii (inclusiv in situatia in care toti asociatii sunt si
administratori), pe care nu il au ceilalti asociati neadministratori, este de reprezentare in justitie a
societatii (art. 1919). Din totdeauna, Codul de proc. civila a prevazut ca au capacitate procesuala si
societatile fara personalitate juridica. Puterea de reprezentare la societatea civila este diferita de puterea
de reprezentare la societatile comerciale. NCC se refera doar la reprezentarea in justitie, fara a mentiona
nimic cu privire la cine reprezinta societatea simpla in cazul incheieri unor acte juridice. In lipsa unei
reglementari, se aplica dreptul comun, recte reglementarea de la coproprietate. Toti asociatii sunt
coproprietari in legatura cu bunurile societatii si atunci cand se incheie un act in legatura cu bunurile
societatii, juridic se incheie un act cu toti asociatii. Tertul de buna credinta poate prezuma ca daca a
incheiat actul cu administratorul, acesta a avut acordul asociatilor iar daca incheie actul numai cu un
asociat coproprietar cu privire la intregul bun, acesta a avut acordul tuturor asociatilor sau al majoritatii
dintre ei (majoritate stabilita dupa numarul asociatilor, nu dupa drepturile de vot), dupa distinctiile
aratate in art. 641 C.civ., mai putin in cazul actelor de conservare cand un asemenea acord nu este
necesar (art. 640). Cum contractul se incheie si obligatiile si le asuma in drept toti asociatii, acesti
2
0

creditori ai societatii se vor indrepta impotriva tuturor asociatilor (art. 1920 C.civ.). Numai ca nu exista
solidaritate intre asociati. Cu alte cuvinte, creditorii se indreapta contra fiecarui asociat proportional cu
propria lui participare la capitalul social sau alta cota de alocare a raspunderii. Dar pentru o buna
administrare a justitiei, este util sa chemi in instanta doar un reprezentant al societatii (administratorul) si
nu pe toti asociatii, daca exista, insa acest reprezentant trebuie sa poata dovedi ca are un mandat special
de a reprezenta pe toti asociatii in cadrul disputei cu creditorul.
5. Relatia societatii cu tertii
Art. 1920 – daca se poate indestula din bunurile societatii, atunci actiunea creditorului social
respectiv se limiteaza la acele bunuri. Executarea creantelor va purta asupra bunurilor societatii, deci
creditorul se va indrepta impotriva tuturor asociatilor, dar fara a se indrepta impotriva bunurilor din
patrimoniile lor individuale. Dar daca bunurile sociale nu sunt suficiente, atunci asociatii raspund cu
bunurile personale, divizibil si in proportie cu aportul adus la capitalul social (daca nu au stabilit o alta
proportie prin contractul de societate). Invers, creditorii personali ai asociatilor nu pot executa bunurile
sociale decat daca debitorii lor au iesit din indiviziunea societara cu privire la aceste bunuri.
Legea mai vorbeste si de raspunderea asociatilor aparenti, cei care pretind ca sunt asociati sau
creaza in mod intentionat aceasta aparenta; chiar daca nu sunt cu adevarat asociati, ei raspund fata de
creditorii sociali ca si cum ar fi asociati (art. 1921). La fel raspund si asociatii oculti (ascunsi) –
problema practica este de a sti de existenta lor (art. 1922).
6. Pierderea calitatii de asociat si incetarea contractului de societate
Incetarea contractului de societate simpla (art. 1930 la 1948 C.civ.) este reglementata similar cu
Legea 31/1991. Printre cauzele de incetare:
• s-a atins obiectivul societatii sau este neindoielnic ca este imposibil ca se va atinge
• contractul a ajuns la termen si nu este prelungit
• toti asociatii sunt de acord
• prin hotarare judecatoreasca, pentru motive legitime si temeinice
• nulitatea (deosebirea intre nulitate si sanctiunea caracterului nescris al clauzei care incalca o
dispozitie imperativa a legii (art. 1932) – nulitatea poate fi acoperita daca a fost inlaturata cauza ei pana
la judecata in fond (solutie preluata din Legea 31/ 1990) si are termen de prescriptie de 3 ani (chiar si in
cazul celei absolute, mai putin cand nulitatea este cauzata de obiectul ilicit de activitate), sanctiunea
caracterului nescris intervine doar in mod subsidiar, cand nu este aplicabila sanctiunea nulitatii sau legea
o prevede in mod expres, si nu poate fi acoperita)
• a murit un asociat/ a incetat o pers. juridica asociat
• s-a declansat falimentul unui asociat
Daca a intervenit o cauza de incetare, societate intra in dizolvare si lichidare (art. 1941-1948)
ceea ce duce in final la pierderea calitatii de asociat si incetarea contractului. O alta cale de pierdere a
calitatii de asociat – prin excludere (art. 1928) sau retragerea asociatului (art. 1926).
2
0

Curs nr. 5
Reglementarea societatilor comerciale

Legea nr.31/1990 a suferit modificari majore in anii 1996, 2003 si 2010. Modificarile operand
dupa anul 2000 au fost facute in special pentru a aduce legea in concordanta cu directivele europene in
materia societatilor.
Geneza legii: in forma initiala era o lege modelata dupa o reglementare din perioada interbelica.
Legea a fost preluata din Codul Comercial Carol al II-lea, reglementarile respective la randul lor avand
ca model legislatia corporatista din Italia din anii 1930. Regimul fascist italian a introdus in anii `30 un
sistem (economic, social, juridic) numit corporatism. In esenta, prin acest sistem se urmarea realizarea
unei armonizari intre interesele angajatilor si antreprenorilor sub controlul statului, astfel incat sa se
evite crizele economice, conflictele de munca, urmarindu-se totodata ca statul sa isi exercite controlul
total in materie de economie si aprovizionarea populatiei. Era un sistem cu elemente socialiste care
incerca sa integreze si elemente de piata libera prin care promova in mod clar controlul statului.
Legislatia din Codul Comercial Carol al II-lea a fost influentata de ideea fundamentala a realizarii unei
armonii intre angajati si angajatori, la data adoptarii lui guvernarea Carol al II-lea transformandu-se deja
in dicatura regala. Legea din 1990 a fost o preluare a legislatiei lui Carol al II-lea, dar curatata de
elementele ideologiei corporatiste.
Din perspectiva modificarilor suferite, Legea societatilor comerciale este una dintre cele mai
dinamice legi; principiile fundamentale de constituire, organizare si functionare a societatilor nu s-au
schimbat, insa multe reguli privind constituirea, organizarea, functionarea lor s-au adaptat la
modificarile din viata economica. O schimbare semantica dar nu de substanta a avut loc odata cu Legea
de punere in aplicare a Codului civil nr.71/ 2011, care a inlaturat denumirea de „comercial” din intreaga
legislatie, denumirea actuala a Legii nr.31/ 1990 fiind Legea societatilor. In ce ma priveste, voi folosi in
continuare sintagma de „societate comerciala” (care este folosita de cvasitotalitatea practicii judiciare si
a doctrinei de drept comercial) pentru ca ea reflecta cel mai corect esenta acestei forme de organizare
societara.
Aceasta lege este una speciala prin raportarea la Codul civil; este o lege de constituire,
organizare, functionare si incetare a unei persoane juridice de tip special – societatea comerciala -
si deroga pe de o parte de la prevederile din Codul civil privind persoana juridica si pe de alta
parte de la cele privind contractul de societate din Codul civil. Societatea comerciala este o
imbinare, un complex format din doua elemente esentiale:
• latura contractuala – are o importanta mai ales in momentul constituirii
• latura institutionala – legata de mecanismul tipic unei persoane juridice
Aceste doua laturi se intrepatrund permanent pe durata vietii societatii comerciale.
2
0

Conform Legii nr.31/1990, orice forma de societate comerciala se constituie pe baza unui acord
de vointe, dar in mod exceptional se poate constitui si pe baza unui act unilateral, acesta fiind cazul
societatii cu raspundere limitata (SRL) cu asociat unic (fiind singura derogare permisa de la caracterul
contractual al societatii comerciale). Prin legi speciale s-au constituit societati comerciale cu un unic
actionar, prin derogare de la L 31/1990. De ex., in vederea privatizarii multe foste intreprinderi de stat s-
au transformat prin Hotarari de Guvern in societati comerciale pe actiuni cu actionar unic – Statul.
Scopul primordial al oricarei societatii (cauza imediata).
O societate comerciala se poate constitui in orice scop sau exista o anumita limitare a scopului ei?
Textul initial al legii (art. 1 alin. 1) era bazat pe conceptul de act de comert obiectiv, adica
intermediere in cadrul circuitului comercial. Societatile comerciale se constituiau numai pentru a savarsi
acte de comert. Odata cu intrarea in vigoare a Codului Civil si prin Legea de punere in aplicarea fost
modificata aceasta prevedere, inlocuindu-se scopul savarsirii de acte de comert cu „scopul lucrativ”, dar
in realitatea limitarea de substanta a ramas. Orice societate comerciale trebuie sa aiba un scop primordial
comercial.
Din aceasta perspectiva, prin „scop lucrativ” se intelege sensul larg (din Codul civil) sau sensul
restrans, respectiv orice activitate de productie, de comert sau prestare de servicii (vz. art. 8 (2)
din Legea 71/ 2011 pt redefinirea „actului de comert” si a „faptului de comert”)?
In ce ma priveste, prin scop lucrativ in intelesul L 31/ 1990 se intelege un scop lucrativ
circumscris la intermedierea comerciala, interpretare sustinuta de art. 8 (2) din Legea de punere in
aplicare 71/ 2011. Prin urmare, pe baza Legii 31 nu poti sa constitui o persoana juridica - societate civila
cu scop lucrativ.
Indiferent de forma aleasa, orice societate comerciala trebuie sa aiba acelasi scop generic:
desfasurarea de activitati de intermediere comerciala.
Scopul ei specific (cauza mediata) va consta in desfasurarea unor activitati particulare de
intermediere comerciala (acestea vor constitui elementele componente ale lui affectio societatis).
Codificarea acestor activitati comerciale este facuta prin Codul CAEN.
Forme de societati comerciale: legea nu reglementeaza o singura forma de societate; sunt 5
tipuri de societati acoperite de aceasta lege. Ele se regasesc cam peste tot in lume, in tarile care au
economie de piata. Ceea ce trebuie sa avem in vedere este faptul ca acest numar este limitativ; legea nu
reglementeaza 5 forme de societate comerciala cu titlu de exemplu, astfel incat sa existe posibilitatea ca
asociatii sa constituie o alta forme de societate, nereglementata de lege. Exista o forma de organizare
societara, inrudita cu cea comerciala, care a aparut mai tarziu, in 2003, si este reglementat printr-o lege
speciala, derogatorie de la L 31/ 1990 (Legea nr. 161/ 2003, titlul V), care se numeste Grup de interes
economic (reglementat la nivel UE printr-o directiva) dar, in esenta, grupul de interes economic este o
forma particulara a societatii comerciale.
Diferenta intre formele de societate comerciala vine din esenta raspunderii pe care si-o
asuma asociatii fata de creditorii societatii, asociatii fiind cei care prin acordul lor de vointa –
contractul de societate – au determinat aparitia persoanei juridice societatea comerciala. Conform
2
0

reglementarii din C.civ., in cazul contractului de societate simpla asociatii raspund solidar pentru
datoriile sociale (art. 1446), dar in subsidiar (numai daca nu exista suficiente bunuri sociale vor raspunde
si cu bunurile personale pentru acoperirea datoriilor nascute din activitatea societatii – art. 1920 (2) ) si
conjunct, adica fiecare asociat pana la limita cotei sale de suportare a pierderilor sociale (art. 1920 (1)
C.civ). Legea 31/ 1990 („LS”) este mai sofisticata si imparte societatile in cele in care asociatii nu
raspund cu bunurile proprii pentru datoriile sociale (SRL, SA) si societati unde acestia raspund
(societatea in nume colectiv), ultima categorie apropiindu-se din acest punct de vedere de societatea
simpla din Codul Civil. Exista si societati unde avem regim mixt: in cadrul aceleiasi societati (cele doua
forme de societate in comandita) unii asociati raspund cu bunurile proprii (asociatii comanditati), iar
ceilalti (asociatii comanditari) nu raspund cu bunurile proprii pentru datoriile sociale, desi toti sunt
asociati in aceeasi societate si au participa cu o cota parte la capitalul social.
Societati de persoane:
1. Societatea care se aproprie cel mai mult de sistemul Codului Civil din perspectiva
raspunderii asociatilor pentru datoriile sociale este societatea in nume colectiv (SNC).
Particularitate: asociatii raspund nelimitat, solidar, dar subsidiar pentru datoriile sociale (art.
3 (2) LS). Raspund in subsidiar = raspund numai dupa ce creditorul a incercat sa se
indestuleze din bunurile societatii (sociale) si nu a reusit, caz in care se poate indrepta
impotriva oricaruia dintre asociati si a bunurilor sale pentru diferenta. Este forma de societate
cea mai oneroasa pentru asociati.
2. Societatea in comandita simpla (SCS) – intra in categoria societatilor in care asociatii
au raspundere mixta. Sunt 2 categorii: asociati comanditati – sunt asimilati cu asociatii
dintr-o societate in nume colectiv; au raspundere solidara, subsidiara - si asociati
comanditari – raspund „numai in limita contributiei la capitalul social”. Formularea legii
este „pana la concurenta capitalului social subscris”. Aceasta nu inseamna ca daca la un
moment dat un creditor nu se mai poate indestula din bunurile sociale, se poate indrepta
impotriva asociatului respectiv; inseamna ca in cazul in care societatea nu isi poate plati
datoriile si intra intr-un proces de dizolvare si lichidare prin insolventa, asociatul comanditar
„raspunde” (termenul este impropriu juridic, dar s-a incetatenit) in sensul ca pierde ceea ce a
investit, ce a contribuit la formarea capitalul social. In schimb, pentru asociatii comanditati,
pana cand societatea nu isi acopera toate datoriile, ei risca sa piarda si din bunurile proprii in
favoarea acoperirii datoriilor sociale.
3. Societatea in comandita pe actiuni (SCA) – diferenta fata de SCS este ca aceasta
societate se aproprie ca mod de functionare de regimul societatii pe actiuni, insa cele
doua clase de actionari sunt aceleasi ca in cazul SCS.

Societatile de capitaluri:
1. Societatea cu raspundete limitata (SRL)
2. Societatea pe actiuni (SA)
2
0

Cele doua forme de societate se deosebesc in multe privinte (mod de constituire, functionare,
mod de organizare, etc.) dar din perspectiva raspunderii asociatilor / actionarilor pentru datoriile sociale,
lucrurile stau la fel, ei raspund numai in limita aportului, risca sa piarda ceea ce au investit daca
societatea nu isi va putea acoperi datoriile sociale cu bunurile sale (adica, au acelasi regim ca asociatii
comanditari). In economia romaneasca, cvasitotalitatea societatilor comerciale sunt sub forma de SRL
(peste 90%) si SA. In Germania, in continuare este popular modelul societatii in comandita, alaturi de
SRL. Din cauza influentei germane, sunt si la noi cateva societati, filiale ale unor grupuri de societati
germane, care s-au infiintat sub forma de societate in comandita (de regula, pe actiuni).
In cazuri exceptionale, creditorii sociali se pot totusi indrepta chiar impotriva actionarilor sau
asociatilor pentru a-si acoperi creantele, daca bunurile societatii nu sunt suficiente (vz. art. 2371 LS
introdus in anul 2007, care a consacrat pentru prima data in dreptul romanesc teoria „ridicarii valului
corporatist”, de sorginte anglo-saxona).

Constituirea societatilor comerciale


Procedura de constituire este laborioasa si comporta particularitati in functie de tipul de societate.
In alte tari procedura este mult mai putin formalista, permitand constituirea societatii intr-o singura zi (la
noi acest lucru nu este obiectiv posibil). Cu exceptia SRL cu asociat unic, intotdeauna este nevoie de
incheierea unui contract care sta la baza aparitiei societatii. In Legea 31 acest contract se numeste act
constitutiv, el fiind in fond un contract de societate. Aceasta denumire are urmatoarea explicatie:
traditional, societatile comerciale cu raspundere limitata si SA-urile aveau la baza doua contracte,
ambele formand un tot unitar: contractul de societate si statutul (care era un fel de regulament de
organizare si functionare a societatii). La SRL cu asociat unic exista doar statut. In timp, din motive
practice s-a acceptat ca la constituire sa nu mai fie necesare doua acte, ci unul singur, care incorpora atat
statutul cat si contractul de societat, acesta fiind denumit act constitutiv. Insa ambele sisteme de
reglementare contractuala a societatii coexista in prezent in lege (art. 5 alin. (1) si (3) ). Legea foloseste
notiunea de „act constitutiv” pentru a defini generic atat sistemul cu doua contracte, cat si cel cu un
singur contract.
Simpla incheiere a contractului de societate nu este suficienta, nu finalizeaza procedura de
formare a societatii, el este un act juridic necesar, dar nu si suficient. Mai trebuie indeplinite anumite
formalitati, printre care verificarea legalitatii (de catre Tribunal) a documentelor de constituire si varsarii
capitalului social, daca este cazul verificarea existentei autorizatiilor cerute de lege pentru functionare, a
altor cerinte (v. art. 36-40 LS), dupa care are loc inregistrarea (inmatricularea) societatii in Registrul
comertului si de abia din acel moment se constituie societatea ca persoana juridica. Societatea
comerciala se naste ca persoana juridica din momentul inregistrarii la RC (inregistrarea are rol
constitutiv de drepturi, nu numai rol de publicitate).
In toata perioada de constituire, pana la inmatriculare, au loc anumite operatiuni in numele
societatii. Pentru a fi inmatriculata, societate trebuie sa dovedeasca existenta unui sediu social2 , deci
trebuie sa aiba incheiat un contract de proprietate, locatiune, comodat cu privire la locatia de sediu.
Contractul se incheie in beneficiul societatii, insa ea nu exista ca subiect de drept in acel moment. Se pot
incheia si alte operatiuni in numele si pe seama societatii (de ex., deschiderea contului bancar de capital
2
0

social, in care se vor varsa aporturile in numerar). Putem spune ca astfel societatea a inceput deja sa
functioneze, insa limitat la scopurile constituirii. Societatea are prin urmare o capacitate de folosinta si
exercitiu anticipate, limitate la actele necesare infiintarii sale (teoria „mici personalitati juridice”).
Forma actului constitutiv: forma scrisa (art. 5 (6) ). Exista situatii in care pentru constituirea
valabila se cere chiar forma autentica (ad validitatem). Cazul clasic: se aduce ca aport un bun imobil. Se
cere forma autentica si pentru SNC sau SCS. Avand in vedere raspunderea extinsa, este un mod unic de
atentionare a gravitatii raspunderii pe care si-o asuma asociatii. Caz special: constituirea prin subscriptie
publica.
Fondatori: cei care semneaza actul constitutiv sunt definiti, conform art. 6, drept fondatori.
Trebuie sa interpretam „semnatarii actului constitutiv” ca acoperind pe cei care juridic incheie contractul
(isi asuma drepturi si obligatii in baza lui), nu sunt simpli semnatari. In realitate, daca semnatarul a
semnat pe baza unui mandat, el nu are nici o legatura profunda cu societatea; nu este fondator cel care a
semnat pentru altul. Fondatori sunt si persoane care au rol determinat in formarea societatii. De ex., ca
regula avocatii/notarii pot avea un rol practic important in indeplinirea formalitatilor de constituire, dar
nu rol determinant in aparitia societatii ca subiect de drept. „Rol determinant” ar trebui inteles ca acea
forma de implicare in procesul de constituire fara de care nu s-ar mai constitui societatea, este o
participare esentiala, este un rol indispensabil. Importanta calificarii unei persoane ca fondator este
importanta din perspectiva regimului juridic mai restrictiv (civil, penal) aplicabil acelei persoane. De
ex., calitatea de persoana cu rol determinant in constituire (fondator) poate atrage raspunderea unei
persoane care nu este asociat/ actionar, dar aceasta a instrumentat din umbra aparitia societatii
respective. Calitatea de fondator necesita o anumita moralitate, trebuie sa aiba o anumita probitate (art. 6
(2) ). Cei care au savarsit anumite infractiuni prevazute de lege, in masura in care au fost condamnati la
pedeapsa complementara de a nu exercita calitatea de fondator (pentru ca astfel ar putea pune in pericol
functionarea societatii si interactiunea ei cu tertii), nu pot fi fondatori, nu pot participa la incheierea
contractului de societate, nici indirect, nici direct. Exemple de infractiuni care duc pot duce la aceasta
incompatibilitate: fals in inscrisuri, coruptie, delapidare, spalare de bani, evaziune fiscala – fapte ce arata
tendinta de abuzare a formei societare. In general, sunt doua categorii de subiecte care raspund penal in
baza LS: cei care conduc efectiv societatea si fondatorii. In schimb, persoanele care intra ulterior in
societate ca asociati/ actionari nu au calitatea de fondatori si nu pot fi sanctionati in aceasta calitate
pentru incalcarea LS, ceea ce mi se pare nedrept si ilogic. Conceptia legii despre regimul juridic special
al fondatorilor este invechita si ar trebui schimbata.
Elementele actului constitutiv: sunt cateva diferente in continutul sau, dar nu fundamentale, date
de forma de societate. Art. 7 – aplicabil societatilor de persoane si SRL - si art. 8 – aplicabil societatilor
de capital (SA si SCA) – stabilesc continutul actului constitutiv. Acest continut este minimal, insa este
absolut necesar, articolele respective din LS sunt imperative; referentii de la RC pot respinge dosarul
daca actul constitutiv nu include toate aceste elemente. In schimb, daca include si alte clauze pe langa
cele absolut necesare, nu este o problema. Dintre clauzele necesare constituirii societatii, cele mai
importante sunt capitalul social, aporturile si obiectul de activitate.
Capital social si aportul. Obiectul de activitate
1) Obiectul de activitate
2
0

Orice societate comerciala are scop lucrativ- comercial (in sensul de a obtine profit comercial,
insa nu poate avea un scop general, respectiv nu se poate infiinta o societate pentru a desfasura orice
activitate de industrie, comert si servicii pentru a obtine profit, fara a detalia activitatile pe care
intentioneaza sa le desfasoare. Cel putin aceasta este reglementarea secundara (Normele
metodologice ale RC) in sistemul actual, desi art. 206 C.civ. indica altceva. Este o reminiscenta a
principiul specialitatii capacitatii de folosinta, care a dominat dreptul romanesc al persoanei juridice
in ultimii 50 de ani: societatea poate face numai ceea ce se arata expres in documentele sale de
infiintare ca poate desfasura ca activitate.
Totusi, a nu se confunda obiectul de activitate cu autorizarea activitatilor societatii (vz. art. 207
C.civ.). Autorizarea presupune un control administrativ prealabil al indeplinirii de catre societate a
conditiilor pentru desfasurarea unor activitati mentionate in obiectul sau de activitate. Societatea isi
doreste, isi exprima vointa de a desfasura aceste activitati insa in mod concret le poate desfasura
numai dupa ce a primit autorizatia administrativa pentru ele. Din acesta perspectiva, obiectul de
activitate reflecta capacitatea de folosinta a societatii (societatea are potentialul de a desfasura acea
activitate) iar autorizarea reflecta capacitatea ei de exercitiu (posibilitatea concreta de a desfasura
acea activitate). Alti autori spun ca de fapt activitatile care necesita autorizarea administrativa sunt
incapacitati de folosinta (probabil indusi in eroare de sanctiunea desfasurarii activitatilor respective
in caz de neautorizare, si anume nulitatea absoluta – sanctiune specifica lipsei capcitatii de folosinta)
fara insa a observa ca societatea, pentru a obtine autorizatia, trebuie mai intai sa isi exprime vointa
de a desfasura acea activitate prin includerea ei in obiectul de activitate si desfasurarea operatiunilor
necesare pentru a putea fi autorizata (pregatirea dosarului, eventual investitii care sa demonstreze ca
are baza materiala pentru a indeplini conditiile de autorizare).
Revenind la obiectul de activitate ca element al actului constitutiv, el presupune doua paliere:
domeniu principal (cod CAEN din 4 cifre) si obiect principal (cod CAEN din 4 cifre), activitati
secundare (cod CAEN de 4 cifre). Ambele paliere reflecta impreuna affectio societatis al fiecarei
societati comercialev. Aceasta distinctie porneste de la faptul ca asociatii vor sa desfasoare acea
activitate care cred ei ca le va aduce succes, dar in acelasi timp isi lasa deschisa posibilitatea de a
desfasura si alte activitati, daca va fi nevoie. Opinia prevalenta este ca o societate nu poate sa
desfasoare, cu titlu regulat, o activitate care nu este mentionata in obiectul de activitate al societatii,
desi art 206 Cod Civil pare sa permita contrariul. Daca se intampla asa, se vor aplica sanctiuni
contraventionale si in anumite cazuri (daca activitatea trebuia autorizata in prealabil) si sanctiuni
penale.
Fiecare activitate trebuie codificata in actul constitutiv, inainte ca acesta sa fie depus impreuna cu
dosarul de inmatriculare la RC. Exista un sistem numeric, care catalogheaza toate activitatile din
economia nationala, Codul CAEN (clasificarea activitatilor din economia nationala). Orice activitate
imaginabila trebuie incadrata intr-unul din codurile CAEN. Aceste catalogari pe fiecare tip de
activitate sunt destul de generale astel incat sa cuprinda si activitati care au aparut ulteror aparitiei
ultimei versiuni a Codului (din timp in timp Codul se modifica, fiind adus la zi).
2) Capital social
2
0

Ca si concept nu este diferit de capitalul societatii civile, trimit pentru detalii la cursul nr.4
privind contractul de societate simpla. Este expresia valorica a aporturilor aduse la momentul
formarii societatii. Capitalul social (ca element de pasiv) este o fictiune contabila. Contabil, capitalul
social are o anumita particularitate. Bunurile contribuite sunt active contabile, capitalul social ca
atare este o datorie pentru ca reflecta obligatia societatii la momentul lichidarii de a returna
aporturile catre asociati (desigur, este o obligatia abstracta, reflecta vocatia asociatilor de a-si
recupera aporturile la acel moment, insa in mod concret numai la data lichidarii se va putea vedea
daca exista activ net pozitiv si daca da, in ce masura acopera valoarea aporturilor). Capitalul social
ca si pasiv ramane nechimbat. Contabil bilantul societatii are 2 coloane: activ (bunuri, creante, bani
etc.) si pasiv (datoriile de orice fel). Intotdeauna se aplica aceasta conventie contabila: activul total
este egal cu pasivul total. Asimilabil capitalului social este „rezerva”. Rezerva nu este capital social
dar are aceeasi natura de pasiv, de fond propriu al societatii, este partea din profitul societatii care
prin lege trebuie dedusa si pusa la dispozitia societatii in fiecare an pana cand ajunge la un nivel
minim de 20% din valoarea capitalului social (art. 183 LS). Rezerva este un element suplimentar de
protectie a creditorilor sociali, da confort acestora ca exista substanta economica in societate in plus
fata de capitalul social.
La momentul incheierii actului constitutiv, fiecare asociat se obliga, prin subscriere, sa aduca un
aport pe care il „varsa” (juridic, inseamna „plateste”) atunci sau mai tarziu. Bunurile care reprezinta
aportul intra in patrimoniul societatii (cu titlu de proprietate sau de folosinta), de regula de la data
dobandirii personalitatii juridice, prin inmatriculare (art. 65 (1) LS). La societatile comerciale, aceste
bunuri formeaza partea activa patrimoniul initial. La pasiv, societatea poate sa aiba datorii (de ex.,
chirie) alaturi de capitalul social. Aceasta valoare a capitalului social ramane inregistrata conform
valorii aporturilor initiale, indiferent de soarta ulterioara a bunurilor respective. Capitalul social nu
se modifica de la sine, prin cresterea sau descresterea valorii aporturilor contribuite sau ca urmare a
instrainarii de catre societate a bunurilor aportate; din punct de vedere contabil si al inregistrarii la
RC, el este acelasi, valoarea contributiei asociatilor reflectata in capitalul social ramane neschimbata.
Nu acelasi lucru se intampla pe latura activa a bilantului, unde valoarea contabila a bunurilor
aportate se modifica in timp in functie de depreciere, amortizare, inlocuire cu alte bunuri, casare.
Singurul mod in care se schimba valoarea capitalului social este numai pe baza vointei asociatilor,
acestia incheie un act de modificare a actului constitutiv prin care modifica valoarea capitalului
social. Aceste schimbari sunt de regula determinate de catre asociati la discretia lor, dar in anumite
cazuri legea ii obliga sa modifice valoarea capitalului social (de ex., pentru a acoperi pierderile
societatii). Concluzia este ca realitatea capitalului social nu corespunde cu realitatea aporturilor
aduse.
Importanta capitalului social: initial, s-a considerat ca el reprezenta un gaj general a creditorilor
chirografari. Aceasta interpretare este desueta astazi. Capitalul social nu are decat rolul de a reflecta
valoarea aporturilor asociatilor pentru a stabili care e ponderea fiecarui asociat la luarea deciziilor, la
impartirea dividendelor si a activului net in caz de lichidare.
Legea nu impune restrictii cu privire la valoarea maxima a capitalului social. Ca forma de
exprimare, trebuie sa fie intotdeauna in lei. Exista insa restrictii cu privire la valoarea minima; acest
prag minim exista in cadrul societatilor de capital (unde avem raspunderea limitata a asociatilor/
2
0

actionarilor) si este necesara pentru a da un minim de confort creditorilor sociali ca societatea are o
anumita bonitate financiara. Aceasta protectie este practic iluzorie in cazul SRL, unde limita minima
a capitalului social este de 200 lei (nivelul este atat de mic poate si pentru a incuraja micii investitori
sa se asocieze). Au exista discutii la nivelul UE de a creste printr-o directiva acest nivel minim, nu s-
au concretizat pana la acest moment. La SA, in urma transpunerii unei directive europene, limita e
mai mare, de 90 000 lei (art. 10 LS). La momentul la care s-a introdus aceasta limita, a fost preluata
limita din directiva, de 25 000 de euro, la cursul de schimb de la acea data si asa s-a ajuns la nivelul
de 90 000 de lei; acest nivel poate fi modificat prin HG in functie de evolutia ratei de schimb, dar
Guvernul nu a aplicat pana acum aceasta prevedere. De ce aceasta diferenta intre SA si SRL dpdv al
capitalului social minim? S-a justificat prin aceea ca SA este acel tip de societate care permite cel
mai usor atragerea de investitori dupa constituire, pentru ca legea nu impune sa aiba caracter intuitu
personae; pentru ca cineva sa intre in societate dupa ce ea s-a constituit, trebuie sa aiba confortul ca
societatea este deja bine capitalizata. Astazi, aceasta explicatoe este discutabila pentru ca in practica
foarte multe SA sunt similare cu SRL din perspectiva increderii intre asociati, aceste SA au caracter
intuitu personae in baza contractului (nu a legii, cum este la SRL). In consecinta, din punctul meu de
vedere limita minima a capitalului social la SRL ar trebui ridicata si adusa cat mai aproape de limita
la SA sau, invers, limita minima a capitalului social al SA ar trebui coborata la nivelul SRL, cu
exceptia SRL si SA care se constituie considerate importante pentru securitatea creditului unde
limita minima poate fi ridicata semnificativ prin legi speciale.
Cum am aratat anterior, capitalul social este impartit in parti de interes. La unele societati
comerciale, conform LS partile de interes au denumiri specifice: SA - actiuni; SRL - parti sociale. La
celelalte forme de societati, in lipsa unor texte speciale in LS, vom folosi denumirea din C.civ.
pentru a desemna diviunile capitalului social. Partile de interes sunt primite de asociati, intra in
patrimoniul lor ca si contra echivalent la contributia (aportul) lor la formarea capitalul social. Astfel,
din patrimoniul asociatului iese un bun, care intra in patrimoniul societatii (si nu in coproprietatea
tuturor asociatilor ca la societatea civila) si in schimb societatea emite parti de interes (a caror
valoarea nominala totala poate diferi de valoarea aportului), care intra in patrimoniul
asociatului/actionarului. Legea 31/1990, ca si C.civ. la societatea simpla, lasa pe asociati sa
stabileasca cum divid capitalul social (in cate parti de interes, cu ce valoare nominala etc.) Doar ca in
cazul a doua tipuri de societati, SA si SRL, legea stabileste o valoare nominala minima a partii de
interes, de 10 lei pe parte sociala la SRL si de 0,1 lei pe actiuni la SA, valori sub care nu se poate
cobori. Cu exceptiile pe care le vom discuta ulterior, si la societatile comerciale se pastreaza
principiul egalitatii partilor de interes (din punct de vedere valoric – fara derogare - si al drepturilor
conferite). Capitalul social se calculeaza ca suma tuturor partilor de interes exprimate in valoarea lor
nominala. Aceasta valoare „nominala” a capitalul social apare inscrisa la RC si in registrele
contabile ale societatii.
Am mentionat anterior ca valoarea nominala a partilor de interes poate sa nu coincida cu valoarea
aportului contribuit de asociat. Aceasta discrepanta poate functiona numai intr-un singur sens, si
anume valoarea nominala poate fi doar mai mica decat valoarea de piata a aportului. Invers nu este
posibil in dreptul romanesc (adica, sa subscrii un aport de o valoare mai mica decat valoarea
nominala a partilor de interes primite, adica parti de interes emise cu discount). Diferenta intre
2
0

valoarea aportului si valoarea nominala a partilor de interes primite in schimb se numeste „prima”.
Prima nu intra in capitalul social, ea este tot un element de pasiv si intra in rezerva de prima.
Din capitalul social nu poti se distribui dividende, dar poti din primele capital poti daca se
indeplinesc anumite conditii. Insa primele de capital pot fi folosite fara restrictie la majorarea
capitalului social.

Aporturile asociatilor / actionarilor


Particularitati
Trasaturile fundamentale ale aporturilor si tipurile lor sunt aceleasi ca in cazul societatii civile.
LS foloseste terminologia mai veche pentru a defini tipurile de aport, adica aport in numerar, in
natura si in creante (fata de C.civ. care foloseste o terminologie mai moderna: aport in numerar, in
bunuri corporale si in bunuri incorporale). Cele doua terminologii nu sunt incompatibile, prin aport
in natura intelegem aport in bunuri corporale sau incorporale (mai putin creante) iar prin aporturi in
creante intelegem aporturi in bunuri incorporale de natura creantelor (de ex., creante propriu-zise,
titluri de comert care incorporeaza creanta in titlu – cambie, bilet la ordin – desi in cazul lor este o
dezbatere daca nu ar fi mai degraba aporturi in natura in intelesul LS, etc.). In practica exista o
controversa daca aporturile in parti sociale sau actiuni reprezinta aporturi in natura (bunuri
incorporale) – cum ar fi normal de calificat, in opinia mea – sau aporturi in creante (cum
interpreteaza in practica multe Registre ale comertului).
Elemente specifice ale regimului aporturilor in cazul societatile comerciale: este obligatoriu ca la
fiecare forma de societate sa fie contribuite aporturi in numerar, chiar daca sunt contribuite si alte
tipuri de aport; nu se poate constitui nicio forma de societate care sa nu includa si aporturi in
numerar (art. 16 alin. (1) LS). Aporturile in natura sunt admisibile la toate formele de societate
comerciala, nu inseamna insa si ca sunt obligatorii. Daca nu se prevede altfel in actul constitutiv,
societatea devine proprietara acestor aporturi in natura de la data dobandirii personalitatii juridice,
adica a inmatricularii (art. 65 alin. (1) LS).
La fel ca la societatea civila, nu poti sa aduci aport in munca la capitalul social si in
schimbul lui sa devii asociat. In mod particular, aceste aporturi pot fi contribuite numai la SNC si
SCS de asociatii care au contribuit deja aport in numerar/ in natura/ in creante, ei pot, suplimentar, sa
se oblige la prestatii in munca cu titlu de „aport social” si in schimbul acestor prestatii au dreptul de
a primi dividende (si in functie de tipul de societate, sunt obligati sa participe la pierderi), insa nu vor
primi parti de interes in schimbul aportului social (art. 16 alin. (5) LS). Spre deosebire de C.civ. (art.
1894 alin.(3) ), LS nu mentioneaza si ca asociatul respectiv va participa la mecanismul decizional al
societatii in baza aportului social. Cred ca omisiunea nu este intamplatoare si C.civ. nu poate fi
aplicat in completare, prin urmare aportul social nu confera drept de vot.
La societatile de persoane (SNC si SCS) asociatii au libertatea de a contribui cu orice forma de
aport la capitalul social.
2
0

La SRL se poate contribui doar aport in numerar si aport in natura; nu poti sa contribui aport in
creanta (dar poti contribui aporturi in bunuri incorporale altele decat creantele). Mecanismul de
sanctionare in cazul in care se incalca aceasta interdictie: SRL nu poate fi inmatriculata si nu poate
functiona in mod valabil. Daca totusi se inmatriculeaza societatea cu incalcarea acestei interdictii,
subscrierea aportului in creanta este lovita de nulitate absoluta si in functie de importanta acelui
asociat pentru societate, ar putea fi lovit intregul act constitutiv de nulitatea absoluta si drept
consecinta ar putea fi ceruta nulitatea societatii in baza art. 56 lit. a) LS (dupa ce s-a promuntat
nulitatea asupra actului constitutiv). Oricum, asociatii raspund civil fata de creditorii sociali pentru
ca au aceptat acest tip de aport, daca el le-a produs prejudicii creditorilor.
La SA si SCA - regimul aporturilor este mai liberal. Se poate contribui pe langa aport in numerar
si natura, si aport in creante. La SA cu subscriptie publica nu sunt permise aporturile in creante la
constituire. Aporturile in creante nu sunt permise la majorarea capitalului social la nici o forma de
SA.
Varsarea aporturilor : SA cu subscriere imediata si simultana a capitalului social – pana la
constituire trebuie varsate aporturi reprezentand cel putin 30% din capitalul social subscris.
Diferenta se poate varsa in maxim 12 luni, iar pentru aportul in natura in maxim 2 ani de la
momentul inmatricularii (art. 9 LS). Spre deosebirea de varsarea in transe a aportului la majorarea
capitalului social, la constituirea SA LS nu prevede obligatia platii integrale si a primei alaturi de cei
30% din valoarea nominala a actiunilor. Per a contrario, la constituire cred ca cei 30% se calculeaza
prin raportare atat la valoarea nominala, cat si la valoarea primei (daca exista). Sanctiunea
nerespectarii scadentei varsarii – actionarul isi vede suspendat dreptul de a vota, ope legis (art. 101
alin. (3) ) si in plus isi poate pierde ulterior calitatea de actionar pentru actiunile neplatite integral
(art. 100 LS). La SA constituit prin subscriptie publica, aportul in natura trebuie varsat integral pana
la inmatriculare iar aportul in numerar poate fi varsat 50% pana la inmatriculare si restul in termen
de 12 luni (art.21).
La SRL, SNC si SCS regimul este restrictiv – aporturile trebuie varsate integral la data
constituirii capitalului social (art. 9¹ LS). Incalcarea acestei obligatii impiedica inmatricularea
societatii si este sanctionata penal in cazul SRL (art. 275 (1) lit. c ) LS).
Sediul social – este important pentru identificarea societatii si are consecinte administrative,
fiscale, atragerea competentei instantei de judecata in materie de insolventa (dar nu pentru litigiile
intemeiate pe LS, cand competenta este data de sediul principal – art. 63 LS). La aceeasi adresa pot
functiona mai multe societati. Sediul social poate fi orice spatiu care poate fi delimitat, nu inseamna
efectiv o casa sau un apartament, poate sa fie o camera dintr-un imobil. In urma modificarilor aduse
art. 17 LS de catre Legea nr.102/2020 se poate discuta daca in aceeasi incapere pot sa fie inregistrate
mai multe sedii sociale, prin abrogarea alin.(4) a disparut restrictia ca fiecare societate sa aiba o
camera distincta ca sediu social daca la aceeasi adresa sunt inregistrate mai multe sedii sociale. Nu
cred insa ca abrogarea a deschis calea sediului „casuta postala” (adica a unei adrese doar pt primire
corespondenta, sediul fiind virtual in rest), specific paradisurilor fiscale (in acest sens, vz art. 17 (3)
LS).
2
0

Chiar daca are o dimensiune fizica, materiala, sediul social este un concept juridic. Sanctiunea
incalcarii acestei cerinte: imposibilitatea inmatricularii iar daca lipsa sediului social intervine ulterior
constituirii este o contraventie la legislatia fiscala.
Formalitati pentru constituirea societatii
In termen de 15 zile de la incheierea (semnarea de catre toti asociatii) actului constitutiv, acesta
trebuie sa fie depus la Oficiul RC din raza teritoriala a sediului social impreuna cu cererea de
inmatriculare si alte documente cerute de lege (dovada sediului social, dovada varsarii capitalului
social, declaratii pe proprie raspundere ale fondatorilor si administratorilor ca indeplinesc conditiile
legale pentru calitatile respective, etc.). In cazul in care exista aporturi in natura, ele trebuie evaluate
de catre un expert in cazul SA (art. 38 LS) si SRL cu asociat unic (art. 13 alin. (3) ).
In general, de la data inmatricularii (considerata ca fiind data constituirii) societatea devine
persoana juridica si isi poate desfasura activitatea dar sunt si exceptii (de ex., bancile, societatile de
asigurare – mai intai se inmatriculeaza, apoi trebuie autorizate de catre BNR, respectiv ASF si numai
dupa aceea pot sa incepe sa functioneze).
Exista o serie de cerinte administrative universal valabile pentru marea majoritate a societatilor,
ceea ce presupune obtinerea unor autorizatii administrative specifice. Initial, inainte de inmatriculare
reprezentantii societatilor trebuiau sa mearga pe la toate aceste autoritati ca sa obtina aceste avize/
autorizatii, ceea ce intarzia mult data inmatricularii. Din anul 2004, in baza L 359/ 2004 societatea
declara pe propria raspundere ca indeplineste cerintele de functionare dpdv sanitar, sanitar-veterinar,
prevenirea incendiilor, mediu, ceea ce permite inmatricularea ei rapida, urmand ca ulterior sa obtina
autorizatiile propriu-zise.
Dupa ce au fost depuse toate aceste documente la RC, urmeaza verificarea lor din punct de
vedere al legalitatii (nu si al oportunitatii). Mai intai este filtrul administrativ realizat de RC (prin
referent). Daca nu a constatat nici o incalcare a cerintelor de inmatriculare incluse in LS si Normele
metodoligice, procedura reglementata de LS prevede el trimite dosarul la judecatorul delegat de la
tribunalul din raza teritoriala a sediului social. Procedura in fata judecatorului delegat este
necontenciosa. Acesta efectueaza controlul propriu-zis de legalitate si sunt indeplinite cerintele de
legalitate, aproba constituirea societatii printr-o incheiere. RC trebuie sa inmatriculeze societatea pe
baza incheierii. Momentan insa, aceasta procedura din LS este suspendata in baza OUG 116/ 2009
iar controlul de legalitate la inmatriculare este efectuat de catre directorul ORC. Rezolutia
directorului ORC poate fi insa atacata cu apel la Tribunal (cale ultima de atac), insa cel care o judeca
nu este un judecator delegat, ci un judecator de drept comun.
CUI (codul unic de inregistare fiscala, care este CNP-ul societatilor comerciale) – este emis de
autoritatea fiscala din orasul unde se afla ORC. ORC se ocupa de obtinerea CUI, in baza L 359/
2004.
2
0

Nulitatea societatii
In procesul constituirii societatii exista posibilitatea sa se produca incalcari ale legii privind
continutul actului constitutiv, forma lui, lipsa unor autorizatii prelalabile etc. Daca incalcarile nu sunt
observate in procesul constituirii si societatea este inmatriculata, legea prevede in anumite caz
sanctiunea nulitatii absolute (ceea ce inseamna ca ea poate fi declarata oricand dupa inmatriculare).
Pe de alta parte, legiuitorul a dorit sa salveze societatea si sa permita repararea incalcarii legii
(pentru ca in acest fel se protejeaza securitatea circuitului comercial si interesele celor care au tratat
cu societatea intre timp) si doar daca inlaturarea incalcarii nu este posibila, sa fie declarata nulitatea.
Motive de nulitate – art 56 – sunt aratate cu titlu limitativ; unele sunt clare, altele sunt mai greu
de apreciat in practica. De exemplu, toti fondatorii au fost incapabili - nu e caz de nulitate pt
societate decat daca toti au fost incapabili. In schimb, obiectul de activitate este contrar ordinii
publice (care este mentionata ca si caz de nulitate distinct de incalcarea legii) – cazul comporta o
doza mai mare de subiectivism in apreciere. Obiectul care este contrar ordinii publice este si ilicit.
Reciproca nu este intotdeauna valabila: obiectul este ilicit pentru ca lipseste o autorizatie
administrativa si totusi nu e contrar ordinii publice.
Art 57, 58 – nulitatea nu opereaza automat, ea trebuie pronuntata de instanta daca nu este
posibila remedierea cauzei de nulitate (conceptual, similar cu refacerea actului nul din C.civ.). Pana
la termenul la care se pot depune concluzii in fond (deci, nu la termenul cand se discuta exceptiile) la
tribunal, societate are posibilitatea de a remedia. Daca se pronunta nulitatea, ea opereaza retroactiv.
Societatea intra ope legis in lichidare (desi art. 227 alin. (1) lit. c) mentioneaza acest lucru ca o cauza
de dizolvare) dar tertii de buna credinta care au tratat pana atunci cu societatea sunt protejati (art. 59
LS).
Curs nr. 6
Adunarea generala

I. Functionarea societatii comerciale


1. Vointa sociala si organele societatii
Unul din cele trei elemente constitutive ale oricarei persoane juridice este organizarea proprie.
Functionarea societatii comerciale este institutia juridica prin care se manifesta organizarea proprie in
cazul societatii comerciale.
Societatea comerciala este o creatie subiectiva. Ea exista ca realitate juridica, nu ca realitate
materiala, palpabila. Persoana fizica are o vointa proprie si un mecanism biologic care ii permit sa ia
decizii comportamentale. Evident, acest lucru nu exista in cazul unei fictiuni juridice precum societatea
comerciala. Insa sistemul dreptului privat se bazeaza pe ideea fundamentala a participarii la circuitul
juridic, pe baza actelor de vointa ale subiectelor de drept, care cu vointa libera si in mod constient decid
sa incheie sau nu acte juridice, sa isi exercite drepturile subiective si sa isi asume obligatii. Persoana
juridica nu are aceste atribute mentale si biologice, insa secole de practica si apoi legiferare au condus in
final la recunoasterea juridica a „vointei” persoanei juridice, pentru a-i permite sa participe pe picior de
2
0

egalitate juridica cu persoana fizica la circuitul civil si comercial. Vointa persoanei juridice nu se
formeaza insa la fel pe tot spectrul persoanelor juridice, diferite categorii de persoane juridice au
mecanisme proprii de formare a vointei juridice. Ceea ce trebuie remarcat este ca acest element
incorporal – vointa persoanei juridice – depinde esential de existenta unei anumite structuri
organizatorice si reguli de functionare a acestei structuri in cadrul persoanei juridice (organizarea
proprie a persoanei juridice), structuri si reguli care sunt „palpabile” (chiar daca nu au existenta
corporala, precum imobilul in care functioneaza organele persoanei juridice, de ex.) si produc in final
„vointa”.
In cazul societatii comerciale, datorita interactiunii dintre latura contractuala si cea institutionala,
vointa societatii trebuie sa fie generata de asociati folosind structuri si mecanisme specifice. Asociatii
sunt cei care constituie societatea (fara ei, ea nu se poate naste), investesc in societate (prin aporturi),
sunt cei care ii determina affectio societatis (prin stabilirea obiectului ei de activitate). Este o consecinta
normala a rolului lor, faptul ca ei stau la baza generarii vointei societatii (pe care o numesc de acum
inainte „vointa sociala”). Latura contractuala a societatii este reflectata de participarea indispensabila a
asociatilor la formarea vointei sociale. Latura institutionala este reflectata de structurile interne ale
societatii si regulile lor de functionare, care asigura cadrul organizatoric in care se naste si este adusa la
indeplinire (executata) vointa sociala.
Functionarea societatii poate fi privita si dintr-un alt unghi, anume modul in care vointa sociala
este pusa in executare de catre conducerea societatii. In cea mai simpla dintre situatii, toti asociatii sunt
de la constituire, in mod continuu, implicati si in administrarea ei (adica, sunt in acelasi timp asociati si
administratori), ei iau toate deciziile impreuna si tot ei le implementeaza. Este o situatie care se
intalneste foarte rar. In majoritatea societatilor, asociatii vad participarea la societate ca pe o investitie si
nu se implica decat in formarea vointei sociale (daca fac si asta), nu iau parte la administrarea societatii.
In acest caz, exista un mod de interactiune, reglementat de lege si actul constitutiv, intre forma de
organizare a asociatilor in cadrul careia apare vointa sociala (adunarea asociatilor) si organul de
adminstrare. Si aceasta interactiune face parte din institutia juridica a functionarii societatii.
Exista o interactiune constanta intre adunarea asociatilor (care dezbate si adopta hotararile
necesare pentru desfasurarea activitatii societatii) si conducerea executiva, numita generic administrator
(care poate fi unic sau pluripersonal: mai multi administratori care actioneaza separat sau ca un
colectiv). Administratorul nu formeaza in general vointa sociala, el ajuta la formarea ei si o pune in
aplicare prin conducerea exercitata asupra personalului societatii, prin coordonarea operatiunilor
comerciale si financiare desfasurate de societate si prin incheirea de acte juridice in numele si contul
societatii.
Insa numai prin administrator societatea interactioneaza cu tertii; in cazuri limitate
asociatii pot reprezenta legal societatea sau pot delega pe altcineva sa o reprezinte. Desi adunarea
asociatilor este organul de conducere a societatii in sensul ca ea are puterea ultima de decizie in cadrul
societatii, ea nu este si organ de reprezentare legala a societatii.
2
0

2. Cum se formeaza vointa sociala


Vointa sociala se formeaza prin deliberare (dezbateri si vot) in cadrul adunarii asociatilor.
Fiecare asociat care participa la acea sedinta a adunarii are dreptul sa isi punctul de vedere si sa
voteze asupra hotararii care se supune votului. Vointa sociala insa nu este nu este o suma a tuturor
vointelor individuale, pentru formarea ei nu este necesar ca toti asociatii sa gandeasca la fel cand iau
o hotarare. Hotararile se iau in cadrul adunarii asociatilor (niciodata in afara ei), prin vot, dupa ce
asociatii isi exprima punctele de vedere asupra problemei care face obiectul hotararii. Chiar si cand
se cere unanimitate de lege sau actul constitutiv, nu inseamna ca toti asociatii care voteaza „pentru”
sunt de acord, in forul lor intim, cu toate aspectele operatiunii/ actului pe care l-au votat. Vointa
sociala este o rezultanta a vointelor individuale, inseamna ca fiecare asociat care a votat intr-un
anume sens a acceptat sa o faca in urma unui compromis, lasand in schimb ceva de la el pentru a se
ajunge la un numitor comun cu ceilalti. Odata adoptata hotararea prin vot majoritar, hotararea este
obligatorie si pentru cei care au votat impotriva, s-au abtinut sau nu au participat la luarea ei, ceea ce
inseamna ca nu o pot contesta decat in cazurile prevazute de lege, cand hotararea s-a luat cu
incalcarea legii sau actului constitutiv.
Vointa sociala se materializeaza in hotararea adunarii asociatilor, acesta este singurul mod in care
se poate exprima. Exista insa si o vointa a organului de conducere executiva, care nu este insa vointa
sociala. Administratorul nu este un robot care executa orbeste hotararile adunarii asociatilor, pentru a
le aduce la indeplinire el trebuie sa „gandeasca” modalitatea de a le pune in aplicare. Cand
administratorul este un organ colectiv, acest lucru se materializeaza prin decizii luate printr-un
mecanism similar adunarii asociatilor (dezbateri si apoi vot). Administratorul nu poate actiona
impotriva vointei sociale, vointa sa trebuie fie in sensul implementarii hotararii asociatilor. In acelasi
timp, el participa la procesul de formare a vointei sociale, informandu-i pe asociati asupra situatiei
societatii, necesitatii luarii unei anumite hotarari si alte informatii utile astfel incat atunci cand
voteaza asociatii sa o faca in cunostinta de cauza.
Pentru terti, societatea, indiferent de formarea vointei sociale, are aparenta unei persoane unice,
care intra in raporturi juridice cu ei incheind acte prin administrator. Mecanismul intern de formare a
vointei sociale nu este de interes pentru terti, ca regula, ei prezuma ca societatea a dorit sa incheie
actul juridic in forma respectiva prin simplul fapt ca au negociat si semnat cu administratorul. Exista
cazuri prevazute de lege cand tertii pot cenzura vointa sociala daca hotararea adunarii asociatilor le
produce un prejudiciu sau incalca legea si le afecteaza interesele. In aceste cazuri, pot cere in
instanta anularea hotararii. Niciodata tertii nu vor putea sa cenzureze vointa organului de
conducere executiva, nu pot anula deciziile acestuia. Aceasta este situatia pentru societatile
comerciale. Pentru societatea civila C.civ. pare sa reglementeze posibilitatea atacarii si a actelor de
conducere ale administratorilor (vezi art. 216).

II. Adunarea generala a asociatilor/actionarilor (AGA)


2
0

Nu avem in Legea 31/1990 un text general (sau mai multe norme) care sa reglementeze ca drept
comun adunarea generala pentru toate formele de societati. Exista in schimb reglementari specifice
privind adunarea generala la unele societati (SRL si SA).
Pe de alta parte, Codul civil reglementeaza adunarea generala a asociatilor societatii simple (art.
1910-1912). Cum reglementarea contractului de societate este drept comun pentru societatile
comerciale, textele din C.civ.care reglementeaza adunarea asociatilor societatii simple sunt drept comun
pentru toate societatile comerciale, de la care deroga Legea 31 in cazul adunarii generale a actionarilor
SA si adunarii generale a asociatilor SRL. Unde nu exista texte speciale in LS, se aplica art. 1910-1912
C.civ. (de ex., pentru societatea in nume colectiv).
In materia adunarii generale, reglementarile cele mai detaliate se afla la SA. Si pentru SA dreptul
comun este tot Codul Civil, reglementarea din LS privind AGA la SA nu poate sa completeze regimul
juridic al adunarilor generale de la alte tipuri de societati.

Dreptul comun – regimul juridic al adoptarii hotararilor in cadrul Adunarii Generale


Reguli de baza pentru adoptarea hotararilor:
1. Regula majoritatii - hotararile se iau pe baza majoritatii de vot, reprezentand majoritatea
capitalului social, nu este majoritatea in personam (majoritatea asociatilor) este o majoritate
obiectiva, legata de ponderea detinerilor de parti de interes in totalul acestora (se foloseste
deseori „ponderea lor in capitalul social”, care nu este tehnic corect, pentru ca asociatii nu
detin capitalul social, ci partile sociale al caror total este egal valoric – ca valoare nominala –
cu capitalul social, fara insa a fi elemente ale capitalului social). Odata adoptata, hotararea se
impune si celor care nu au fost de acord sau nu au luat parte la adoptarea ei.
Situatie particulara: unanimitatea – de ex. C.civ. cere imperativ votul tuturor asociatilor pentru
hotararile privind modificarea actului constitutiv sau numirea administratorului unic (caz in care
este vorba si de o modificare a actului constitutiv).
2. Regula deliberarii. Hotararile se iau in prezenta asociatilor (nu inseamna neaparat prezenta
fizica, dezbaterile si votul pot avea loc si prin mijloace de comunicare electronica).
Conceptul generic este cel de „deliberare”. Deliberarea cuprinde doua faze: mai intai dezbaterile
intre asociati in cadrul adunarii, pentru a se lua la cunostinta de toti punctele de vedere
individuale, „negocierea” unei pozitii de compromis si apoi faza a doua, votarea, cand se va
vedea in ce forma s-a cristalizat vointa sociala (pentru sau contra hotararii care a facut obiectul
dezbaterii).
Exceptie: - hotararile se adopta prin corespondenta (fiecare asociat trimite votul sau prin
mijloace de corespondenta) sau printr-o forma speciala de corespondenta, circularizare (fiecare
asociat trimite votul sau ori semneaza in dreptul votului „pentru”/ „impotriva” / „abtinere”),
cazuri in care lipseste dezbaterea.
2
0

Contestarea hotararilor AGA:


Art. 1913 C. Civ stabileste principiul: hotararile pot fi contestate de catre asociatii nemultumiti.
Textul trebuie interpretat in sensul ca pot fi contestate numai daca este vorba de o incalcare a legii sau
contractului de societate, altminteri ar insemna ca regula majoritatii ar fi lipsita de continut. Termenul de
contestare este de 15 zile, termen care curge de la data la care hotararea a fost comunicata asociatului,
fie de la data la care a fost luata, daca cel care o contesta a participat la AGA.
Daca nu i-a fost comunicata, curge de la data la care a luat cunostinta de hotarare (fapt ce se
demonsteaza cu orice mijloc de proba). Pentru a inlatura o incertitudine care exista in LS, C. Civ
prevede ca atunci cand nu i-a fost comunicata, hotararea nu poate fi contestata dupa ce a trecut 1
an de la data la care a fost adoptata. Termenul de 15 zile este reglementat expres de C.civ. ca un
termen de decadere. Discutabil daca termenul de un an opereaza in cazul nulitatii absolute.
Prevederile de mai sus sunt aplicabile la societatile de persoane reglementate de L 31/ 1990.
Discutabil daca termenul de decadere de un an este aplicabil si la SRL (inclin sa cred ca nu, pentru ca
art. 132 LS la care trimite art. 196 diferentiaza regimul cailor de atac impotriva hotararii in functie de
cauza nulitatii, absoluta sau relativa).
Pentru scopurile acestui curs, ceea ce este de interes sunt derogarile de la regimul juridic
prevazut de C.civ. pentru adoptarea hotararilor adunarii asociatilor. Acestea sunt semnificative in
ceea ce priveste SRL si, mai ales SA.

Adunarea Generala a Actionarilor


Este cea mai evoluata si bine reglementata forma de adunare generala. Sediul materiei: art. 110-
136¹ LS.
Desi majoritatea reglementarilor sunt aplicabile ambelor tip de AGA, dpdv practic este foarte
important de stabilit de la inceput ce forma de AGA analizam. Reglementarea competentelor,
cvorumului si majoritatilor de vot difera in functie de tipul de AGA. Modul in care se convoaca si se
delibereaza este acelasi pentru orice AGA.
Sunt doua tipuri:
• Ordinara
• Extraordinar
Ambele tipuri de AGA sunt cadre de organizare si formare a vointei sociale, instrumente prin
care se exprima aceasta.
Modul minutios prin care legiuitorul a reglementat AGA se explica prin prezumtia ca SA are un
numar mare de investitori-actionari. Prin urmare, legiuitorul a urmarit sa incurajeze participarea acestora
la adunarea generala. Acest lucru il face in primul rand prin impunerea unui cvorum minim la prima
intrunire (convocare). Prima convocare inseamna data cand este programata prima sedinta a adunarii, a
doua convocare inseamna data ulterioara cand este programata o noua sedinta (daca prima nu s-a putut
2
0

tine sau nu s-au putut adopta hotarari) cu aceeasi ordine de zi, etc. Atat cvorumul, cat si majoritatea de
vot se calculeaza, de regula, in functie de procentul de detineri de actiuni raportat la total actiuni emise
pentru care exista drept de vot, deoarece de principiu fiecare actiune este de valoare egala si confera
drepturi egale, inclusiv un singur vot (art. 94 alin. (1) LS; art. 101 alin.(1) LS). Cum in cazul SA este
posibila emiterea de actiuni fara drept de vot sau limitarea numarului de voturi fata de numarul de
actiuni detinute (adica, se deroga de la principiul egalitatii actiunilor), determinarea corecta a
cvorumului si majoritatii de vot se face prin raportare la totalul drepturilor de vot.
Cvorumul inseamna cerinta legala (sau stabilita prin actul constitutiv) de a exista o prezenta
minima (procent) din totalul drepturilor de vot la sedinta adunarii, pentru ca aceasta sa se poata tine
valabil. Odata atins cvorumul, majoritatea de vot pentru luarea valabila a hotararii se raporteaza, de
regula, la cvorumjul existent in AGA.
Problema raportului dintre cele doua tipuri de AGA.
In cazul se doreste introducerea unui punct pe ordinea de zi si nu se incadreaza intre tipurile de
probleme reglementate de lege pentru AGA ordinara sau extraordinara, trebuie sa existe o regula care sa
permita adoptarea hotararii asupra acelei probleme de catre una din cele doua tipuri de AGA. In
prealabil, trebuie retinut ca reglementarea legala a AGA ordinara prevede in competenta ei luarea de
hotarari asupra unor probleme repetitive, despre care legiuitorul a prezumat ca vor apare in viata oricarei
SA de mai multe ori. In schimb, AGA extraordinara trateaza probleme care sunt exceptionale in viata
societatii, nu in sensul ca nu te poti astepta in mod abstract la producerea lor, insa nu poti anticipa cand
si daca se vor intampla.
O posibila solutie este sa stabilesti care din cele doua este dreptul comun astfel incat orice
problema nereglementata sa cada in jurisdictia AGA care este dreptul comun. In doctrina, parerile sunt
impartite: unii spun ca AGA ordinara este dreptul comun, altii ca cea extraordinara. Legea nu ne
ajuta pentru a conchide intr-un sens sau altul deoarece atat art. 111 alin.(2), cat si art. 113 lasa deschisa
posibilitatea ca respectivul tip de AGA sa decide si asupra altor puncte decat cele enumerate ca fiind in
competentele acelui tip de AGA. In ce ma priveste, mult timp am sustinut ca dreptul comun este AGA
extraordinara pe rationamentul ca tot ceea ce inseamna caracter repetitiv, anticipativ in materie de
hotarare la nivelul actionarilor se poate reglementa, daca nu a fost reglementat inseamna ca este o
situatie extraordinara. Cred insa ca ar trebui urmata o alta solutie, si anume sa nu stabilesti care tip de
AGA este dreptul comun (poate nici nu se aplica aceasta dihotomie in cazul AGA actionarilor), ci natura
problemei care trebuie sa faca obiectul deliberarii in AGA, daca este o problema de natura repetitiva
(AGA ordinara) sau ad-hoc, exceptionala (AGA extraordinara).
Locul unde se tine, se desfasoara orice AGA (daca are loc prin prezenta fizica) – la sediul
societatii, daca nu se prevede altfel in actul constitutiv.
AGA ordinara – reglementata de art. 111 si art. 112 LS
Legea impune, spre deosebire de adunarea extraordinara, obligatia ca aceasta AGA sa aiba loc
cel putin o data pe an. Aceasta deoarece una din competentele ei priveste luarea unei hotarari care are o
periodicitate anuala, adica aprobarea situatiilor financiare - SF (art. 111 alin. (2) lit.a) ). SF sunt
importante pentru organele fiscale si tertii cu care trateaza societatea, ele prezinta o radiografie
2
0

financiar-contabila a situatiei economice si sanatatii financiare a societatii in perioada de 12 luni


acoperita de acele SF. SF sunt publice, bancile si creditorii comerciali ai societatii le studiaza pentru a
intelege starea de santatate financiara a societatii debitoare.
Legislatia contabila reglementeaza anul financiar ca o perioada de 12 luni consecutive. Cel mai
adesea coincide cu anul calendaristic (1 ian-31 dec), dar societatile comerciale pot alege o alta perioada
pentru anul lor financiar (de ex., 1 iulie – 30 iunie). Prin raportare la perioada anului financiar, societatea
prezinta actionarilor situatia ei economica, intr-o forma sintetizata, astfel cum aceasta situatie este
reflectata in registrele contabile si alte registre ale societatii (cei care intocmesc situatiile financiare
trebuie sa preia informatiile primare din aceste registre).
Exista doua tipuri de raportari financiare: situatii financiare statutare, reglementate de legea
romana, si situatii IFRS, reglementate la nivel international de un corp profesional, care au un grad de
detaliere si mod de evaluare a riscurilor mult mai sofisticat. Sunt societati in Romania (de ex., societatile
bancare) care sunt obligate prin lege sa raporteze pe ambele sisteme: statutar si IFRS.
Situatiile financiare sunt insotite de explicatii cu privire la evenimentele majore care au produs
consecinte asupra societatii, inclusiv cu privire la obligatiile care nu s-au nascut inca, dar care au putea
produce efecte semnificative asupra societatii in cazul in care intra in vigoare.

Competentele AGA ordinara:


I. aproba situatiile financiare anuale – legal actionarii pot sa intervina asupra situatiilor
financiare in cursul adunarii, acestea fiind pregatite si aprobate in prealabil la nivelul
organului de conducere executiva inainte de a fi inaintate AGA pentru deliberare,
modificare si aprobare. Actionarii pot decide sa modifice SF inainte de a le aproba fie
pentru ca sunt de parere ca in forma primita ele nu reflecta realitatea, fie ca au alta
viziune cu privire la modul de cuantificare a riscurilor economice decat ceea ce reflecta
proiectul SF. In practica nu se intampla in general sa le modifice actionarii, pentru ca
procesul de pregatire a SF este laborios, presupune cunostinte de specialitate pe care
majoritatea actionarilor nu le au, astfel incat acestia prefera sa se increada in ceea ce au
pregatit administratorii.
Odata aprobate, trebuie depuse la organele fiscale pentru a se calcula si plati pe baza lor
impozitul pe profit final. Exista un termen limita pana cand trebuie depuse, si anume cel tarziu la
expirarea a 5 luni de la sfarsitul anului financiar al societatii. Nedepunerea lor la timp este o
contraventie, cu cat trece mai mult timp, cu atat riscul de incepere de controale fiscale, de
suspiciune a autoritatii fiscale creste.
Impreuna cu aprobarea situatiilor financiare anuale, actionarii pot vota (dar nu sunt
obligati) si descarcarea gestiune a administratorilor pentru activitatea lor in anul financiar
anterior (art. 111 alin. (2) lit. d) LS). Este un act prin care societatea se declara de acord cu
2
0

modul in care administratorii si-au indeplinit mandatul in anul respectiv si renunta la actiunea in
raspundere civila contra lor. Descarcarea de gestiune poate fi revocata, actionarii isi retrag
descarcarea, in cazul in care ulterior descopera ca ea a fost data in baza unor informatii
incomplete sau false.

II. numeste si revoca organul de conducere executiva – in functie de sistemul de


administrare a societatii, acesta poate fi consiliul de administratie sau consiliul de
supraveghere (sau administrator unic, lucru mai rar intalnit) (le numim generic
„administrator”). Administratorul trebuie sa aiba increderea actionarilor, el trebuie sa
execute, sa transpuna in viata hotararile adunarilor generale, sa administreze societatea in
mod curent (lucru pe care actionarii nu il pot face).
Revocarea este opusul numirii in functie, inseamna inlaturarea lui; inseamna ca acel
administrator a pierdut increderea actionarilor. Revocarea nu este conditionata de nimic, este
discretionara. Daca revocarea este abuziva, administratorul revocat are dreptul la despagubiri, insa el nu
poate cere instantei sa fie reinstalat in functie.

III. alegerea si revocarea/ demiterea celor care controleaza financiar societatea: cenzori, daca
este cazul (la SA nu prea mai intalnim; pot fi actionari ai societatii si/sau experti
contabili) sau auditori financiari (profesionisti autorizati ca atare, independenti de
societate, ei valideaza acuratetea si caracterul complet al situatiilor financiare si
acuratetea sistemului de inregistrare financiar-contabila).

IV. aproba bugetul de venituri si cheltuieli si, daca se prevede in actul constitutiv, programul
de activitate (planul de afaceri) pentru anul viitor; este un document prospectiv, prezinta
viziunea, anticiparea societatii cu privire la evolutia ei economica in anul/ anii pentru care
este prevazut bugetul (poate sa fie pentru 1 an sau mai multi ani).

V. poate sa aprobe distributia de dividende. Spunem „poate” pentru ca nu exista obligatia


legala de a se distribui dividende, chiar si in anii in care exista profit distribuibil.
Dividendele reprezinta suma de bani care se cuvine actionarilor din profitul net al
societatii. Exista o dezbatere in practica daca dividendele pot fi platite si in natura (de ex.,
prin active ale societatii), in ce ma priveste, coroborand LS cu legislatia fiscala, cred ca
ele pot fi platite numai in bani. Conditia sine qua non pentru aprobarea distributiei de
dividende (legea foloseste o terminologie invechita: sa „fixeze dividendul” – art. 111,
alin.(2) lit.a) ) este sa existe profit distribuibil stabilit pe baza SF ale anului financiar
anterior

Exista doua conditii, stabilite imperativ de lege, pentru a putea fi distribuit dividendul:
• Sa fie real - el a fost stabilit conform art. 67 alin (3) din profitul determinat conform
legii; altfel spus, modul de calcul al profitului net din care se distribuie dividendele trebuie sa
2
0

urmeze prevederile legale. Distribuirea de dividende nereale este si infractiune (art. 272¹ lit.b)
LS), subiectul activ al infractiunii fiind asociatii/ actionarii fondatori si administratorii, daca au
incasat, au votat pentru distributia de dividende nereale sau au platit asemenea dividende (in
cazul administratorilor). Daca sunt intrunite si alte elemente materiale, poate fi si componenta a
infractiunii de evaziune fiscala.
Societatea are doua tipuri de profit: brut si net. Brut = suma totala a veniturilor (fara TVA) –
suma totala a cheltuielilor (in care poate intra cota de rezerva legala (daca este cazul; vz. art. 183 LS).
Profitul brut va fi impozitat, de unde va rezulta profitul net. Profit net = profit brut - impozitul pe profit.
Partea care se distribuie din profitul net se numeste dividend.
A distribui dividende conform legii mai are in vedere un element, si anume ca societatea sa nu fi
acumulat pierderi. Pierderile acumulate scad valoarea societatii si implicit gajul general al creditorilor
chirografari. Legiuitorul doreste ca mai intai societatea sa acopere pierderile si daca dupa acoperirea
acestora mai ramane ceva din profitul net, numai aceasta parte se va distribui ca dividend.
 Sa fie util - societatea sa nu fi ajuns, din cauza pierderilor, sa isi diminueze activul net la
un asemenea nivel incat sa fie afectat capitalul social (art. 69). Intr-un asemenea caz,
capitalul social trebuie „reintregit” (prin majorare de capital social prin contribuirea de
noi aporturi, cel putin pana la nivelul anterior diminuarii sale contabile) sau redus (cu
contravaloarea pierderilor care au condus la diminuarea lui contabila), inainte de a
distribui dividende. Pierderile de activ net sunt stabilite contabil. Activul net = valoarea
totala a anumitor categorii de active – valoarea totala a anumitor categorii de pasive.
Pierderile vor ajunge din punct de vedere contabil sa diminueze capitalurile (fondurile)
proprii, categorie in care intra si capitalul social. Spre deosebire de bilant, unde activul
este egal intotdeauna cu pasivul, contul de profit si pierderi poate reflecta la final o suma
pozitiva (profit) sau negativa (pierdere). Principial, pierderea inseamna ca cineva a
finantat societatea sa o suporte (a finantat cheltuielile care nu pot fi acoperite din
venituri), finantare care inseamna contabil un pasiv. De aceea, in bilant pierderea trebuie
acoperita si cum nu exista active echivalente ei, inseamna ca se reduc elemente de pasiv
(singurele care pot fi reduse sunt capitalurilor proprii) pentru „a face loc” pierderii. Daca
la un moment dat nu mai ai de unde lua decat din capitalul social, acesta se reduce
contabil. Pentru a-l pune in acord cu capitalul legal „statutar” (cel inregistrat la Registrul
comertului), trebuie modificat actul constitutiv prin reducerea capitalului social sau din
profiturile anilor ulteriori se refac capitalurile proprii sau actionarii/ asociatii aduc noi
aporturi la capitalul social, majorandu-l astfel incat sa acopere reducerea sa contabila.
Pentru o aplicare particulara a acestui concept, a se vedea art. 153²⁴ LS.
Daca sunt distribuite dividende care nu sunt utile, acest lucru este infractiune (tot in baza art.
272¹ lit. b) LS).
Drept urmare, legislatia foloseste sintagma de „profit distribuibil” pentru a intari ideea ca nu tot
profitul anual net poate fi distribuit, ci numai acea parte care este in primul rand utila si in al doilea rand,
care poate fi distribuita conform altor conditii legale sau contractuale.
2
0

In anul 2018, in baza Legii nr. 163 a fost modificat alin. (2) si s-au introdus alin. (2¹) si (2²) la art.
67 LS, permitand astfel societatilor comerciale sa distribuie dividende si in cursul anului financiar, nu
numai dupa expirarea acestuia (pe baza situatiilor financiare anuale pentru anul care a expirat). Diferenta
fata de situatia distribuirii de dividende pe baza SF anuale este ca dividendele din cursul anului au un
caracter provizoriu, in sensul ca trebuie regularizate pe baza SF anuale. Daca la finalul anului se constata
ca suma dividendele distribuite a fost mai mare decat suma profitului distribuibil, diferenta trebuie
returnata de actionarii beneficiari societatii de 60 de zile de la data aprobarii SF anuale.
Diferenta intre a declara dividende si a plati dividende: pana la declararea dividendelor, dreptul
actionarilor/ asociatilor de a primi dividende este un drept societar abstract (o vocatie), nu un drept de
creanta. Devine drept de creanta dupa ce ele sunt declarate (aprobate) de AGA, din acel moment
societatea avand obligatia de a plati dividendele declarate.
Cota de participare la impartirea dividendelor este pro rata cu cota de participare la capitalul
social varsat (recte, cu cota detinerilor de drepturi de vot), daca in actul constitutiv nu se prevede altfel.
VI. poate hotari inchirierea, desfiintarea sau ipotecarea unor unitati ale societatii
Aceasta competenta creeaza confuzie cu cea prevazuta de art. 113 lit.d) la AGA extraordinara,
care se refera la infiintarea sau desfiintarea unor sedii secundare. Aparenta suprapunere de competente
este in cazul desfiintarii. Exista o diferenta intre sedii secundare (definite de lege, cu titlu exemplificativ,
in aceeasi litera d) ) si unitati? Aparent nu, de vreme ce in categoria sediilor secundare intra si „alte
asemenea unitati fara personalitate juridica”.
Art. 113 lit d) se refera la formele de externalizare fara personalitate juridica a activitatii
societatii. Nu include filiala, care nu este intotdeauna o forma de externalizare. Filiala este tot o societate
comerciala (persoana juridica), dar care se afla intr-o dependenta corporatista de societatea mama,
mecanismul ei decizional fiind controlat de mama (filiale sunt insa independente juridic de societatea
mama). Cel putin jumatate din capitalul ei social si din totalul drepturilor de vot apartine societatii
mama.
Sucursale, agentii, reprezentante - sunt o proiectie teritoriala a societatii comerciale, fara a fi alta
societate comerciala/ persoana juridica. Au o anumita autonomie functionala (nu juridica sau
economica) fata de societate. Cea mai mare autonomie exista la sucursale, ele au directori cu o anumita
putere de decizie si incheie acte juridice (in numele si contul societatii mama). Agentiile si
reprezentantele au cea mai putina autonomie, efectueaza anumite operatiuni specializate, in mod
limitativ: cauta clienti, negociaza cu ei, promoveaza societatea si produsele ei dar nu incheiea acte
juridice (cum face sucursala).
Prin urmare, pentru a evitat o suprapunere intre cele doua texte legale (legea trebuie interpretata
astfel incat sa se aplice, altminteri ar insemna ca cele doua articole se refera la aceeasi notiune in cazul
desfiintarii unitatilor, ceea ce ar reprezenta reglementarea contradictorie a aceleiasi competente), „alte
asemenea unitati fara personalitate juridica” reprezinta tot proiectii externe ale activitatii societatii (de
ex., punctele de lucru), care au o anumita autonomie functionala fata de societate, in timp ce „unitatile”
la care se refera art 111 alin. (2) lit. f) ar trebui sa fie orice alte forme de organizare a activitatii societatii
care nu presupun o autonomie functionala.
2
0

Competentele AGA extraordinara:


Competente mai largi decat la cea ordinara; enumerarea legala este exemplificativa, vz. art. 113
lit. m.
Reorganizare (fuziune sau divizare) – reprezinta o dubla modificare, a capitalului social
(detinerilor actionarilor) si la nivelul activelor si pasivelor societatilor implicate.
Mutarea sediului social – se poate face in alt judet (se schimba Registrul Comertului) sau in alta
tara (vz. art. 134 alin.(1) lit.b) LS).
Modificarea actului constitutiv – orice modificare, de ex. sa modifica raportul de forte intre
organul de deliberare – AGA - si cel executiv, se modifica capitalul social, etc..
Schimbarea formei juridice – inseamna sa transformi societatea din SA in alta forma (de ex.,
SRL). Schimbarea formei nu duce la incetarea personalitatii sale juridice sau schimbarea atributele de
identificare (denumire, CUI, nr de inregistrare in Registrul comertului, sediu social).
Pentru anumite tipuri de competente, numai la AGA extraordinara exista posibila delegarea catre
organul de administrare (mutarea sediului social, schimbarea obiectului de activitate -mai putin obiectul
principal sau a domeniului principal de activitate-, majorarea capitalului social, inclusiv in baza art. 220¹
LS). Ceea ce legea prevede in competenta AGA extraordinara, ii apartine exclusiv, mai putin in aceste
trei cazuri (exceptii care nu pot fi extinse prin interpretare) si in cazul prevazut de lit. d) (care nu este o
forma de delegare in sensnul legii, ci permite derogarea de la el). Cand are loc delegarea, adminstratorul
actioneaza in calitate juridica de AGA si nu de organ de executie, insa in limitele stabilite prin hotararea
de delegare sau actul constitutiv (daca delegarea s-a facut prin actul constitutiv). Decizia Curtii
Constitutionale nr. 382/2018 a invalidat ca neconstitutionala excluderea de catre art. 114 alin.(3) LS a
posibilitatii contestarii in instanta prin actiunea in anulare, a deciziilor administratorilor de majorare a
capitalului social luate in baza delegarii de competenta AGA (alin. (3) permite actiunea in anulare numai
in cazul deciziilor luate in baza delegarii privind schimbarea obiectului de activitate si mutarea sediului
social).

Cvorum si majoritate de vot in cadrul AGA (art. 112 – AGA ordinara; art. 115- AGA
extraordinara)
Cerintele de cvorum la prima convocare sunt mai drastice, dar sunt mai putin drastice pentru a
doua convocare, pentru ca se incearca mobilizarea cat mai multor actionari la inceput si daca nu se
reuseste (actionarii nu sunt interesati sa participe), pentru a nu bloca activitatea societatii cvorumul este
coborat la a doua convocare. Sunt exceptii de la aceasta abordare pentru hotararile considerate esentiale
pentru viata societatii.
Convocarea – cel care convoaca trebuie sa informeze actionarii despre ce se va discuta (agenda
adunarii/ ordinea de zi) si locul unde se va tine adunarea, data, ora, cum se demonstreaza calitatea de
actionar etc. Prima convocare – prima data stabilita pentru intrunirea actionarilor in cadrul adunarii.
2
0

Daca nu sunt indeplinite conditiile de cvorum sau de vot pentru luarea unei hotarari, exista practica celei
de-a doua convocari, cand intra in vigoare cerintele celui de-al doilea cvorum. Toate aceste informatii
sunt incluse in convocatorul AGA. Convocarea exista si atunci cand adunarea nu se tine in intr-un
anumit loc, ci prin mijloace de comunicare electronice, insa ea nu exista in cazul votului prin
corespondenta/ circularizare (este incomptabila cu aceasta situatie).
La prima convocare, indiferent de forma AGA, cvorumul minim este de 1/4 din numarul total de
drepturi de vot (legea vorbeste de voturi si nu de capital social pentru ca in cazul SA exista derogari de
la principiul „o actiune = un vot”). Prin actul constitutiv, cerintele de cvorum si majoritate de vot pot fi
majorate la prima convocare.
La a doua convocare, legea spune ca AGA ordinara poate delibera indiferent de numarul de
voturi prezente (cu alte cuvinte nu mai exista cvorum) iar hotararile se iau cu majoritatea voturilor
exprimate, fara a fi posibila cresterea acestui prag (sau impunerea unui cvorum minim) prin actul
constitutiv.
La AGA extraordinara, exista cvorum minim la a doua si urmatoarele convocari, respectiv 1/5
din total drepturi de vot.

Majoritatea de vot (pentru ambele forme de AGA): 50% +1, majoritatea simpla din voturile
exprimate raportate la cvorumul de prezenta. Daca exista cvorum de mininim 1/4, atunci majoritatea
voturilor in cazul cel mai simplu in care toti participantii isi exprima voturile este de 1/8 (din total voturi
in societate) + 1 vot. Diferenta intre cele doua forme de AGA este data de modul in care legea defineste
voturile care stau la baza calcului majoritatii: voturi „exprimate” la AGA ordinara si voturi „detinute de
actionarii prezenti si reprezentati” la AGA extraordinara.
In cadrul adunarii, un actionar are tei posibilitati de a vota: pentru, impotriva sau abtinere.
Problema este la abtinere: e vot exprimat sau nu? Interpretarea in general este ca abtinerile nu sunt o
exprimare a votului, sunt o atitudine. Majoritatea voturilor exprimate inseamna ca din totalul
voturilor prezente si reprezentate, scadem abtinerile iar ce ramane formeaza baza de calcul
pentru determinarea majoritatii. La AGA extraordinara, abtinerile sunt luate in calculul determinarii
majoritatii, pentru ca ceea ce conteaza sunt „voturile” prezente/ reprezentate in sala, nu modul in care au
fost exprimate (adica, baza de calcul este mai larga decat la AGA ordinara).
Pentru hotararile privind modificarea obiectului principal de activitate al societatii, fuziunea,
divizarea, reducerea sau majorarea capitalului social, schimbarea formei juridice, dizolvare (toate la
AGA extraordinara), majoritatea legala de vot minima (stabilita imperativ, nu se poate cobora sub ea dar
prin actul constitutiv poate fi ridicata) este de cel putin 2/3 din totalul drepturilor de vot prezente si
reprezentate, indiferent a cata convocare este.

Procedura de organizare, dezbateri si luarea hotararilor in cadrul AGA


2
0

Procesul de formare si exprimare a vointei sociale este reglementat prin lege ca o succesiune de 4
etape: 1. Convocarea; 2. Indeplinirea conditiile prealabile tinerii adunarii; 3. Tinerea propriu-zisa a
adunarii; 4. Formalitati si evenimente post-adunare.
1. Convocarea – initiativa convocarii AGA apartine organului de conducere executiva (art. 117
alin.(1) LS). Desi este discutabil daca prin actul constitutiv se poate acorda acest drept si
actionarilor (fiecaruia sau celor care singuri sau impreuna detin un numar minim de drepturi
de vot) –vezi discutia de mai jos privind art. 117¹ si art. 119 – in practica se prevede
psobilitatea convocarii si de catre actionarul/ actionarii care detin cel putin un anumit procent
din totalul drepturilor de vot. Cel care convoaca este si cel ce stabileste initial agenda
dezbaterilor (ordinea de zi) din cadrul AGA si punctele asupra carora AGA este chemata sa
hotarasca.
Convocatorul – include nu numai agenda (ordinea de zi), data, loc, termene pana la care
actionarii trebuie sa depuna procurile pentru reprezentare, data de referinta, etc (vz. art. ci si
documentele care stau la baza punctelor ce se vor discuta. Rolul convocatorului este si de a da
posibilitatea actionarilor sa se informeze si sa se pregateasca pentru dezbaterile si votul in legatura cu
fiecare punct de pe agenda care necesita o hotarare. De aceea, nu se pot discuta decat puncte care sunt
inscrise pe ordinea de zi. Daca a fost inclus pe ordinea de zi un punct numit „diverse” si in cadrul lui
presedintele adunarii cere sa se aprobe ceva ce nu a fost inclus in ordinea de zi, acest lucru nu este legal
(caz de nulitate absoluta). Motivul este ca actionarilor nu li s-au dat avut timp si informatii sa se
pregateasca pentru discutia de la acest pucny. Legea permite in art. 117¹ ca si actionarii sa propuna
puncte pe ordinea de zi, doar ca legea introduce un prag minim (5% „din capitalul social”, evident este
vorba de totalul drepturilor de vot) pentru a putea insera noi puncte. Observam ca actionarii nu cer
convocarea AGA, ei doar propun noi puncte in cadrul unui convocator deja redactat si publicat de catre
organul executiv, ceea ce poate fi un argument in sensul ca actionarii nu pot convoca AGA.
In cazul in care actionarii vor sa fie convoacata adunarea, ei trebuie sa ceara acest lucru
organului executiv dar daca acesta nu vrea sa convoace, conform art 119 actionarii au dreptul sa ceara
instantei sa o convoace, prin emiterea unei hotarari judecatoresti (incheieri) echivalenta unui convocator
(in cadrul unei proceduri necontencioase). Accentuez, incheierea nu obliga adminstratorul sa convoace,
ea reprezinta chiar convocatorul. Aceasta inseamna ca ope legis un tert se substituie organului societar
care are competenta de a convoca, o situatie reglementata cu titlu de exceptie.
Important este ca legea impune un termen imperativ, de decadere, intre data publicitatii
convocarii si data la care se tine AGA la prima convocare; termenul este de cel putin 30 de zile. Acest
termen este astfel stabilit pentru ca actionarii sa aiba timp sa se pregateasca, sa intrebe conducerea
societatii, sa discute intre ei etc. Termenul de 30 de zile curge de la publicarea convocarii, care se face
prin Monitorul Oficial, exceptional daca se face prin scrisoare recomandata sau scrisoare sub semnatura
electronica in conditiile art. 117 (4) LS (aceste modalitati pot fi folosite eficient cand sunt actionari
putini si exista incredere intre ei, societatea are un caracter intuitu personae in fapt), de la data expedierii
convocarii.
Cvorumul/majoritatea pot sa difere in functie de prima sau a doua convocare; cele doua
convocari nu pot sa fie stabilite pentru aceeasi zi, trebuie sa fie cel putin o zi intre ele.
2
0

Toate conditiile, cerintele privind convocarea sunt de ordine publica. Derogare de la indeplinirea
lor – daca toti actionarii sunt prezenti si sunt de acord (art. 121 si art. 129 (7) LS).

2. Conditiile prealabile tinerii adunari


Care actionari au dreptul sa participe la AGA si sa voteze? Este posibil ca intre data publicarii
convocatorului si data primei convocari AGA un actionar sa paraseasca societatea. Legiuitorul a
introdus mecanismul datei de referinta – art. 123. Este o data calendaristica in raport de care se identifica
actionarii care pot vota in AGA si asupra carora se rasfrang efectele hotararilor AGA (de ex., daca se
declara dividende, actionarii de la data de referinta vor fi cei care pot vota pentru distributie si vor fi
creditorii platii lor, chiar daca la data tinerii AGA ei nu mai sunt actionarii societatii). Data de referinta
se pastreaza si pentru urmatoarele convocari stabilite prin acelasi convocator. Data de referinta trebuie
stabilita astfel incat sa fie ulterioara publicarii convocatorului (daca are loc publicarea, altminteri trebuie
sa fie ulterioara datei expedierii) dar in nici un caz nu poate depasi 60 de zile inaintea datei pentru prima
convocare (intr-un asemenea caz, data publicarii a fost cu cel putin 60 de zile inaite de data primei
convocari) si cel mai tarziu sa fie la data primei convocari. Aceasta solutie este valabila pentru actiunile
nominative (actiunile la purtator au fost abrogate prin Legea nr. 129/2019). Vz si art. 67 alin. (6) LS –
opinez ca el art. 123 deroga de la el.
Actiuni asupra carora exista o ipoteca mobiliara – votul apartine proprietarului, nu creditorului
ipotecar. In cazul in care exista un uzufruct – sunt impartite voturile intre uzufructuar si nudul proprietar
(art. 741 C.civ.). Proprietarul va vota in cadrul AGA extraordinara hotararile care afecteaza substanta
dreptului sau asupra actiunii (de ex., reorganizarea societatii, modificarea capitalului social) iar
uzufructuarul voteaza in toate celelalte cazuri (nu in ultimul rand, pentru declararea dividendelor).
Imputernicirile pentru reprezentarea actionarilor in cadrul AGA – pentru unii actionari exista,
pentru motive de oportunitate sau comoditate, nevoia de a acorda procura (mandat de reprezantare in
AGA) unui alt actionar sau tert. In practica se intalneste deseori situatia cand aceste procuri sunt
generale. Mandat cu titlu general – poti sa faci orice operatiune in limitele obiectului mandatului (de ex.,
reprezinti actionarul in cadrul AGA pentru o perioada de 3 ani); cu titlu special - o anumita operatiune.
Consider ca imputernirea trebuie sa fie speciala, pentru fiecare adunare in parte. Numai asa poti
verifica daca reprezentantul chiar reflecta vointa actionarului in ce priveste deliberarile in cadrul AGA.
Numai in cazul societatilor deschise, legea speciala reglementeaza poosibilitatea acordarii unei procuri
generale.
Art. 125 stabileste termenul in care trebuie depuse procurile la societate (48 ore inainte de data
primei convocari sau alt termen stabilit prin actul constitutiv, sub sanctiunea pierderii dreptului de a vota
in acea AGA) si interdictiile privind persoana mandatarilor: art 125 alin. (5) – membri organului
executiv sau salariatii societatii nu ii pot reprezenta pe actionari. Sanctiunea: nulitatea, dar numai daca
cu acest vot se formeaza majoritatea in cadrul AGA.
Art. 127 reia interdictia conflictului de interese din art. 79 LS. Sanctiunea este nu numai civila
(raspunderea civila), ci si penala (art. 275 alin. (2) LS).
2
0

3. Tinerea propriu-zisa a AGA – succesiunea operatiunilor


- deschiderea sedintei AGA de catre Presedintele Consiliu de Administratie/ Director general sau cel
care il inlocuieste
- numirea secretar(i) si, daca este cazul, secretariat tehnic
Se alege de catre AGA un secretariat dintre actionari, care poate fi ajutat de un secretariat tehnic
(dintre salariatii societatii), ultimul numit de catre presedintele de sedinta. Alternativ, in locul celor doua
secretariate AGA poate numi un notar public. Art. 129 alin.(2) reglementeaza atributiile secretariatului
AGA.
- secretariatul adunarii verifica legitimitatea prezentei participantilor si existenta cvorumului
- AGA poate alege presedintele de sedinta dintre actionari, altcineva decat persoana care a
deschis sedinta
- deliberarile (dezbateri urmate de vot)
- presedintele adunarii da cuvantul actionarilor pentru a-si exprima opinia asupra punctelor de pe
ordinea de zi si asigura politia sedintei. El trebuie sa acopere situatiile neprevazute: scopul sau este sa se
discute toate punctele de pe ordinea de zi si sa se voteze asupra lor in aceeasi zi. Nu trebuie sa se incalce
dreptul fiecarui actionar de a-si spune cuvantul. Ca actionar nu poti bloca insa luarea deciziilor spunand
ca ti s-a incalcat dreptul de a lua cuvantul daca ai abuzat de acest drept, intarziind votul, creand haos,
etc.
Votul secret – uneori, legea impune ca votul sa fie secret; regula este votul deschis (art. 130 alin.
(1) LS). Actul constitutiv poate prevedea si alte situatii cand votul este secret. Necesitatea votului secret:
pentru a nu fi exercitate presiuni inaintea sau in timpul votului (de administrator, de ex., care doreste sa
ramana in functie atunci cand se voteaza reinnoirea mandatului sau revocarea sa), se voteaza secret.
Secretul este necesar pentru protectia libertatii de vot. Ce se intampla cand e vot prin reprezentare, prin
procura? Procura pentru votul secret va fi separata de cea pentru votul deschis si va mentiona cum se
voteaza de catre reprezentant, insa ea nu trebuie dezvaluita actionarilor sau organului executiv (spere
deosebire de procura pentru votul deschis).
Exprimarea votului in adunare – cei care voteaza trebuie sa voteze in interesul societatii, cu
prioritate. Sunt mai multe texte de lege in acest sens:
- art 126 – membrii organelor de conducere executiva care sunt si actionari, nu pot vota
propria lor descarcare de gestiune sau actiunea in raspundere contra lor sau orice alta
hotarare care pune indiscutie administratia lor (prevedere imperativa);

- art 127 – se regaseste la toate tipurile de societati, nu numai la SA (prevedere imperativa).


Interdictia vizeaza atat participarea la dezbateri, cat si la vot, dar nu cuprinde prezenta pasiva
la AGA, care este luata in calcul pentru stabilirea cvorumului. Daca este incalcat atrage
raspunderea pentru daunele produse societatii, daca fara votul sau (dat in stare de conflict de
2
0

interese) nu s-ar fi obtinut majoritatea. Cel mai bun „aparator” al art. 127 este art. 275 alin
(2) care incrimineaza incalcarea art. 127 – pedeapsa este inchisoarea de la o luna la un an
sau amenda penala;

- art 128 – votul nu poate fi cedat (prevedere imperativa); cedarea inseamna ca esti actionar
doar cu numele, altcineva voteaza in locul tau (dar nu ca si mandatar, ci exprimand propria
sa vointa). Alin (2) limiteaza insa intelesul sintagmei de „cedare a dreptului de vot” la
votarea conform intereselor organului executiv. Per a contrario, inseamna ca sunt permise
intelegerile intre actionari cu privire la cum sa voteze o anumita hotarare (lucru care nu era
posibil inainte de 2006, cand s-a modificat alin.(2) in forma actuala);

- dupa epuizarea dezbaterilor privind punctele de pe ordnea de zi si votarea hotararilor


aferente, se inchide AGA; procesul-verbal de sedinta, redactat in timpul adunarii, trebuie
semnat de presedinte si secretar(i) AGA (nu secretariatul tehnic) si se indosariaza in registrul
sedintelor AGA (art. 177 alin.(1) lit.b) LS). Procesul-verbal consemneaza intreaga
desfasurare a sedintei AGA, inclusiv confirmarea indeplinirii formalitatilor de convocare
(vz. art. 131 alin. (1) si (2) LS).

Curs nr. 7
Adunarea Generala a Asociatilor (continuare)

Forta executorie a hotararii AGA


Hotararile Adunarii Generale sunt executorii din momentul in care au fost adoptate, ceea ce
inseamna ca ele pot fi imediat puse in aplicare de catre organul de conducere executiva (de ex.,
administratorii vor incheia un contract in baza si in limitele prevazute de hotararea AGA). Anterior
actualei versiuni a legii, textul prevedea ca ele sunt executorii din momentul publicarii in Monitorul
Oficial. Insa si in reglementarea actuala, pentru opozabilitate fata de terti, ele trebuie depuse la Registrul
comertului si publicate in M.Of.
De regula, sunt mai multe puncte pe ordinea de zi a adunarii generale (ordinare sau
extraordinare). Ele se discuta si apoi actionarii voteaza asupra fiecarui punct, adoptand sau respingand
luarea unei hotarari (mai putin punctele care nu necesita un vot, ci doar sunt informari sau prilejuiesc
schimburi de idei intre actionari). Hotararea luata cu privire la fiecare punct asupra caruia se voteaza
este vazuta juridic ca o hotarare individuala, expresie a vointei sociale, chiar daca toate hotararile sunt
cuprinse in acelasi document (ca instrumentum). Fiecare hotarare are propria viata juridica. Daca una
dintre ele este lovita de nulitate, nu inseamna ca automat si celelalte vor fi nule, mai putin in cazul in
2
0

care este o cauza comuna de nulitate (de ex., AGA a fost convocata cu incalcarea legii). Conditiile de
validitate se apreciaza prin raportare la fiecare hotarare. In functie de majoritatea prevazuta de lege sau
actul constitutiv pentru luarea hotararilor in cazul anumitor aspecte (prevazute de lege sau actul
constitutiv), este posibil ca in cadrul aceleiasi adunari unele hotarari sa se ia cu o majoritate mai mica
decat altele.
Documentele care sunt redactate de secretariatul adunarii si apoi sunt depuse la
Registrul Comertului (in 15 zile de la data sedintei, pentru opozabilitate fata de terti – art. 131
alin. (4) LS): procesul-verbal al sedintei AGA si hotararile, acestea din urma reprezentand un
(mai multe) document(e) separat(e). Procesul-verbal este minuta adunarii, fotografia a ceea
ce s-a intamplat in cadrul sedintei AGA din momentul in care s-a deschis AGA si a inceput
verificarea prezentei si cvorumului si pana in momentul in care s-a incheiat sedinta. In cadrul
lui se consemneaza prezenta actionarilor (direct sau prin reprezentant), existenta cvorumului,
dezbaterile, fiecare hotarare si majoritatea de vot in cazul ei (inclusiv abtinerile), declaratiile
actionarilor in timpul sedintei care trebuie consemnate la cererea acestora (de ex., cand votezi
contra – indiferent ca este vot deschis sau secret -, pentru a putea ataca hotararea in instanta
cu actiunea in nulitate relativa, actionarul respectiv trebuie sa ceara consemnarea in procesul-
verbal a votului lui impotriva) etc. La procesul-verbal se anexeaza documentele referitoare la convocare
si listele de prezenta a actionarilor. Procesul-verbal nu se publica!

Actiunea in anularea hotararii AGA (art. 132 LS)


Conform legii, ceea se poate ataca in instanta este hotararea – art. 132 alin. (2) LS. Procesul-
verbal este un mijloc de proba in legatura cu indeplinirea sau nu a conditiilor de validitate ale hotararii,
el nu produce efecte juridice fata de societate si terti, cum este in cazul hotararii. Conform art 132 alin.
(2) – pot fi atacate numai hotararile care sunt contrare legii sau actului constitutiv. Ceea ce trebuie sa
avem in vedere este ca nu pot fi atacate hotararile pe considerente de oportunitate; atat timp cat s-a
respectat legalitatea, hotararea este valabila chiar daca unii actionari (in minoritate) considera ca nu este
in cel mai bun interes al societatii, ca reflecta o atitudine prea prudenta sau imprudenta, ca este prea
riscanta, etc. Orice hotarare legala este obligatorie si se impune fata de cei care au votat impotriva,
abtinut si fata de cei care au absentat (regula majoritatii). Cat priveste conformitatea cu legea, aceasta
este o cerinta cu un continut foarte larg, ceea ce presupune o analiza atenta de la caz la caz.
Hotararile pot fi atacate chiar daca ele au inceput sa fie executate sau au fost deja executate;
legea prevede ca termenul in care poate fi atacata o hotarare, termen de decadere, este de 15 zile de la
data publicarii hotararii in Monitorul Oficial, mai putin in cazurile in care se invoca nulitatea absoluta,
cand actiunea este imprescriptibila. Desigur, nimic nu impiedica actionarii sa introduca actiunea chiar si
inainte de publicare. In practica, de mult ori hotararea este pusa in executare pana la publicare; de aceea
2
0

legea ofera posibilitatea, in baza art. 133, ca odata cu introducerea actiunii in anulare sa poti ceri si
suspendarea executarii pe cale de ordonanta presidentiala, pentru a impiedica producerea unor efecte
care ar fi greu de rasturnat dupa pronuntarea nulitatii. Discutabil daca art. 1246 alin.(3) C.civ. (nulitatea
prin acordul partilor) poate fi aplicat, de vreme ce hotararea AGA nu are natura contractuala, in opinia
mea.
Nimic nu impiedica actionarii (aceeasi sau altii fata de cei care au votat prima data) ca intr-o
AGA ulterioara sa revina asupra hotararii, sa o modifice sau sa o revoce (daca nu a produs deja efecte
juridice).
In cazul anularii hotararii AGA, pot fi intalnite doua forme de nulitate:
• nulitate absoluta
• nulitate relativa
Cele doua cazuri de nulitate a hotararii AGA urmeaza in general regimul din materia nulitatii
actelor juridice. Determinarea corecta a cauzei de nulitate este importanta din perspectiva interesului
actionarului, si anume la nulitatea relativa actionarul care introduce actiunea trebuie sa dovedeasca un
interes personal care a fost afectat prin incalcarea normei / clauzei care il ocroteste, pe cand la nulitatea
absoluta trebuie demonstrata incalcarea unui interes de ordine publica dar totodata si ca actionarul-
reclamant are un interes personal in introducerea actiunii, care nu contravine interesului public. Ceea ce
inseamna ca in cazul nulitatii absolute, si tertii pot ataca hotararea AGA (inclusiv societatea insasi sau
creditorii sociali), pe cand in cazul nulitatii relative numai actionarii o pot ataca.
Pentru a intelege mai bine sfera de aplicare a art. 132, aduc in discutie un alt articol care si el
reglementeaza atacarea in instanta a hotararii adunarii generale, si anume art. 61, care este un articol
general aplicabil pentru toate tipurile de societati comerciale si toate formele de adunare generala. Acest
articol permite creditorilor sociali si altor persoane prejudiciate sa atace, prin cerere de opozitie (legea
nu foloseste termenul de actiune in anulare, si asta nu este intamplator), hotararile asociatilor (1) care
modifica actul constitutiv si (2) aceasta modificare le produce un prejudiciu (cele doua conditii trebuie
intrunite in mod cumulativ). Art. 61 alin. (2) include in formularea sa si „hotararea organelor statutare”,
ceea ce ar duce la ideea ca se aplica si deciziilor administratorilor; insa cum legea – LS si C.civ.-
permite numai asociatilor sa modifice actul constitutiv, aceasta precizare este aplicabila numai in
cazurile in care adunarea generala delega administratorilor, in baza legii, puterea de a modifica actul
constitutiv (vz. art. 114 LS). Discutabil daca de art. 61 pot beneficia si asociatii care nu au fost de acord
cu modificarea actului constitutiv si invoca un prejudiciu (ei ar intra in categoria „orice alte persoane
prejudiciate”). Personal cred ca opozitia nu este la indemana lor, ei putand alege numai calea actiunii in
anulare, pentru ca daca modificarea trebuie sa fie aprobata cu unanimitate si unii nu au fost de acord cu
ea si au votat impotriva, modificarea nu este valabila, iar daca trebuie sa fie aprobata cu majoritate ar fi
contrar lui affectio societatis si regulii majoritatii ca unii actionari/ asociati minoritari care au votat
impotriva, sa aiba dreptul sa ceara despagubiri. Aceasta atacare este tot o forma de punere in discutie,
indirecta de data aceasta, a hotararii Adunarii Generale, dar admiterea opozitiei poate sa produca efecte
numai fata de cei care introduc opozitia, spre deosebire de actiunea in anulare, unde prin admiterea
definitiva a actiunii hotararea inceteaza sa produca efecte fata de toti actionarii. Aceasta cale de atac are
ca scop este sa inlature efectele hotararii fata de acei creditori/ persoane prejudiciate care au introdus
2
0

opozitia; fata de ceilalti creditori, hotararea ramane valabila. Sfera hotararilor care pot fi atacate este
limitata la cele care modifica actul constitutiv. In esenta insa, opozitia din art.61 este o actiune in
raspundere civila indreptata impotriva societatii si/sau asociatilor, acestia fiind tinuti sa despagubeasca
pe cei prejudiciati. Pana la adoptarea Legii nr. 223/2020, art. 62 alin.(2) permitea suspendarea hotararii
pe cale de ordonanta presedintiala, personal nu am vazut logica acestei suspendari de vreme ce tertii pot
obtine doar despagubiri (ceea ce inseamna ca daca se suspenda executarea hotararii de modificare a
actului constitutiv, prejudiciul nu se mai produce pe perioada suspendarii!), nu nulitatea hotararii
adunarii, exprimandu-ma public in acest sens. Legea nr. 223/2020 a abrogat art. 62 alin.(2).
Cele doua actiuni reflecta un principiu important in materia societatilor comerciale: actele interne
de vointa ale societatii sunt de regula opozabile tertilor pentru ca este vorba de vointa societatii; cei care
o pot cenzura sunt asociatii, nu tertii. Daca interesele tertilor sunt afectate de manifestarea vointei
sociale, ei au la indemana o actiune in despagubire fara a impiedica vointa sociala sa produca efecte fata
de altii (art. 61) sau o actiune in nulitate absoluta a hotararii daca pot demonstra si un interes personal in
introducerea actiunii (iar un capat de cerere al acestei actiuni ar putea fi si plata de despagubiri).
In baza art. 61 mai este posibil sa ai ca reclamant in cererea de opozitie administratorii sau
directorii (membrii organului executiv de conducere), chiar daca acestia sunt actionari, in cazul in care
sunt mentionati in actul constitutiv si adunarea generala ii revoca in mod abuziv („fara justa cauza”, nu
si daca ei sunt inlocuiti la expirarea mandatului), provocandu-le un prejudiciu. Vom vedea ulterior ca
revocarea este discretionara, hotararea este valabila (chiar daca este abuziva) si nu poate fi cenzurata
decat daca a fost luata cu incalcarea normele procedurale (prin actiunea in nulitate in baza art. 132).

Cine poate ataca hotararea cu actiunea in nulitate relativa:


- actionarii care au votat impotriva,
- cei care au absentat.
In cazul celor care au votat impotriva, legea mai impune o conditie: sa se mentioneze in
procesul-verbal ca au votat impotriva hotararii respective. Aceasta nu e o simpla conditie de forma, ci o
conditie de fond pentru admisibilitatea actiunii. Pentru ca legea vede in aceasta mentionare un indiciu
pentru ceilalti actionari in legatura cu posibilitatea atacarii hotararii Adunarii Generale, si astfel li se mai
da o sansa sa voteze corect, in interesul societatii si cu respectarea legii. In acelasi timp, mentiunea este
o proba preconstituita, altminteri ar fi dificil pentru actionar sa dovedeasca faptul ca a votat impotriva.
Uneori se intampla ca actionarii majoritari incearca, prin intermediul presedintelui si secretarului
adunarii numiti cu votul lor, sa nu mentioneze in procesul-verbal ca acel actionar se opune la adoptarea
hotararii. In acest caz, se poate proba prin orice mijloc de proba ca cel care introduce actiunea a votat
impotriva. Daca nu este mentionat in procesul-verbal, reclamantul trebuie sa probeze cu orice mijloc de
proba ca a cerut sa se mentioneze si nu i-a fost acceptat.

Cauze de nulitate absoluta/relativa:


2
0

A revenit doctrinei si jurisprudentei misiunea sa incerce sa stabileasca aceste cauze si sa ofere


anumite criterii de clasificare a cauzei actiunii. Nu avem in LS, ca in C.civ. (art. 1252), o regula in
sensul ca, atunci cand nu este clara natura interesului ocrotit prin norma juridica, nulitatea este relativa,
nu absoluta. Se pune intrebarea daca am putea aplica totusi prezumtia din dreptul comun, din C.civ., si
in materia nulitatilor hotararii AGA. In opinia mea, raspunsul este afirmativ. Chiar daca prezumtia de
nulitate relativa reglementata de C.civ. are in vedere contractul, conform art. 1325 C.civ. ea se aplica si
actelor juridice unilaterale. Hotararea adunarii generale nu este un contract, in sensul Codului Civil,
chiar daca ea se naste si in baza unor reglementari contractuale (actul constitutiv). Prin analogie, ea este
asemanatoare unui act unilateral, ca forma de manifestare a vointei sociale.
Conform jurisprudentei, sunt cazuri de nulitate absoluta cele rezultate din incalcarile procedurale
privind convocarea si pregatirea AGA, pentru ca toate acele norme ocrotesc formarea vointei sociale,
consecinta si instrument de promovare a affectio societatis si a principiului libertatii de asociere. La fel,
tot ce tine de cvorumul, mecanismul de vot si majoritatea de vot in AGA, daca sunt prevazute imperativ
de lege. O sanctiune specifica, anume pierderea dreptului de vot (nu nulitatea), este prevazuta de art. 125
alin. (3) LS.
Un caz special de nulitate absoluta este prevazut de art. 136¹ LS (desi in practica judiciara nu
este unanimitate daca acest articol permite doar o actiune in despagubire sau si una in nulitate). Art. 136¹
este forma in care Legea societatilor sanctioneaza abuzul de drept in materie drepturilor actionarilor
(este o aplicare particulara a abuzului de drept). Fiecare actionar are obligatia sa respecte drepturile si
interesele legitime ale celorlalti actionari si ale societatii si, evident, sa isi exercite drepturile cu buna-
credinta.
Observam ca articolul nu aduce nimic revolutionar, Codul Civil ar fi fost suficient. El a fost
introdus in anul 2006 la presiunea unei parti din comunitatea de afaceri, in conditiile in care C.civ. la
acea data nu reglementa expres interdictia abuzului de drept. Acest articol nu promoveaza la prima
vedere o actiune in anulare, ci constituie, in primul rand, temeiul pentru o actiune in despagubire.
Exista cateva hotarari ale ICCJ in care a fost invocat acest articol pentru a justifica admiterea
unor actiuni in anularea hotararii AGA (pe motiv ca hotararile respective, incalcand art. 136¹, au
„incalcat legea”). Cand nu poti sa indici o anumita prevedere legala incalcata, ca ultim resort este acest
articol. Este tot mai des invocat acest articol ca si cauza de nulitate. Sfera lui de aplicare este limitata la
SA, inclusiv hotararile AGA ale SA.
Daca ne uitam la cazurile de nulitate relativa, ele privesc in general incalcari ale actului
constitutiv (altele decat cele privind organizarea adunarii), lipsa capacitatii de exercitiu si viciile de
vointa in exprimarea votului, incalcarea obiectului de activitate si in general a intereselor particulare ale
societatii ocrotite prin lege, votarea unor probleme care nu figurau pe ordinea de zi si nulitatea nu a fost
acoperita in conditiile art. 121 LS. Intre aceste doua extreme, exista cauze de nulitate care au fost
calificate si intr-un sens, si in altul.
In cazurile unde nu exista jurisprudenta bine conturata si nici indicatii in lege privind natura
interesului ocrotit de norma incalcata, trebuie apreciat daca sunt incalcate numai interesele specifice ale
actionarilor societatii, caz in care avem nulitate relativa; daca norma ocroteste un drept fundamental al
actionarilor sau un element esential al societatii, avem nulitate absoluta.
2
0

Odata ce instanta pronunta hotararea definitiva de anulare, hotararea nu mai produce efecte.
Efectele care s-au produs deja, pot fi rasturnate? Solutia: toti cei care, cu bunacredinta, au incheiat acte
juridice in temeiul acelei hotarari sunt protejati, actele respective nu vor fi anulate la randul lor.
Consecinta pe care o produce anularea este pe plan patrimonial. Se poate introduce actiune in raspundere
civila impotriva autorilor actului (actionarii), daca se demonstreaza ca au actionat cu rea-credinta; de
ex., daca stiau sau trebuiau sa stie ca savarsesc o ilegalitate si totusi au adoptate hotararea. In general,
societatea este chemata sa raspunda in solidar cu autorii actului, ea fiind cea prin care hotararea nula a
fost pusa in executare.

Dreptul la informare al actionarilor - art. 136, art. 117² LS


Spre deosebire de celelalte forme de societate, in cazul SA avem reglementari specifice privind
modul in care actionarii se pot informa cu privire la operatiunile si situatia societatii, altfel decat prin
situatiile financiare, rapoartele cenzorilor/ de audit. In cazul celorlalte forme de societati, se aplica
dreptul comun – art. 1918 C.civ. – cu privire la drepturile de informare ale actionarilor (inclusiv in cazul
SRL). Insa la SA, avand in vedere aceste reglementari derogatorii si scopul legii in materie de informare
– fiind societate pura de capital, informarea trebuie sa se faca in mod uniform fata de toti actionarii, nu
numai fata de cei care ai cerut informatii, cum prevede art. 1918 alin. (2) – cred ca art. 1918 nu este
deloc aplicabil.
Art. 136 prevede un drept la informare intre sedintele AGA. El se exercita la cererea actionarilor
avand un numar minim de actiuni (10% din capitalul social), prin experti independenti de societate,
numiti de catre instanta, pe costul societatii, cu privire la fapte/ operatiuni specifice. Este mai degraba un
audit la cererea unui grup de actionari. Raportul expertilor este pentru beneficiul societatii si al tuturor
actionarilor, de aceea este pus la dispozitia organelor de administrare, pentru a lua masuri de corectare a
situatiilor descoperite, precum si ca punct pe ordinea de zi a proximei AGA.
Art. 117² reglementeaza dreptul la informare in contextul AGA, fie ca este vorba de situatii
financiare anuale si distributia de dividende, fie alte probleme pe ordinea de zi. In acest caz, dreptul se
exercita direct intre actionari si societate, organele de administrare fiind obligate sa puna la dispozitie
informatiile respective astfel incat actionarii sa voteze in cunostinta de cauza in cadrul AGA.

Retragerea actionarilor din societate


Retragere actionarilor este rezultatul aplicarii unor proceduri reglementate de lege pentru
cumpararea de catre societate a actiunilor unor actionari in situatii limitativ prevazute de lege. La
celelalte forme de societate, retragerea asociatilor este reglementata prin art. 226 LS, unul din cazurile
de retragere fiind comun tuturor formelor de societate – cel bazat pe art. 134 LS.
Principalele forme de retragere ale actionarilor:
a. in urma rascumpararii de catre societate a unei parti din actiuni de la la toti actionarii
(deosebit de retragerea in baza art. 134, este o modalitate de a iesi din societate fara a fi
2
0

neaparat determinata de un dezacord intre actionari). Reglementata prin art. 103¹ - art. 105¹
LS. Va fi analizata in cadrul cursului nr.8.
b. Art. 134 – nu este o prevedere cu un scop similar celui care sta la baza art. 132 (acesta din
urmareste repararea unei ilegalitati si implicit sanctionarea celor vinovati), nu este un articol
care prevede o sanctiune. Art. 134 urmareste sa acorde protectie actionarilor si implicit
societatii, in situatii speciale cand ei nu se mai regasesc in affectio societatis, cand intre ei si
ceilalti actionari nu mai exista un scop societar comun. Protectia se realizeaza prin
recunoasterea dreptului actionarului de a se retrage din societate (adica, paraseste societatea)
in cazuri limitativ prevazute de lege.
Retragerea prevazuta de art. 134 este reglementata separat de cazurile de retragere ale asociatilor
societatilor de persoane (inclusiv SRL) reglementate prin art. 226 LS, dar nu se deosebeste in esenta de
acestea. Retragerea este un act de vointa unilateral al unui actionar, care produce efecte juridice ope
legis, fara a fi nevoie de acordul celorlalti actionari. In ce ma priveste, consider ca in lipsa de
reglementare derogatorie se aplica regulile din dreptul civil care prevad obligatia autorului actului de a
nu-l revoca o perioada rezonabila de timp (incalcarea acestei obligatii da dreptul la despagubiri iar daca
revocarea intervine dupa ce societatea a preluat actiunile, ea nu afecteaza validitatea dobandirii lor de
catre societate. Societatea este obligata sa ii permita actionarului sa se retraga din societate (nu se poate
opune in nici un fel) si sa ii fie rambursate contravaloarea actiunilor pe care astfel le pierde, ca urmarea a
exprimarii vointei de a parasi societatea. Manifestarea vointei de retragere creeaza raporturi juridice de
creanta intre actionarul care se retrage si societate, care se naste la momentul la care actionarul comunca
in scris societatii ca doreste sa se retraga si depune la sediul societatii (daca sunt actiuni dematerializate,
cum sunt toate astazi, cerinta depunerii este indeplinita prin simpul fapt al exprimarii in cererea de
retragere a „punerii actiunilor la dispozitia societatii”): societatea trebuie sa primeasca toate actiunile
celui care se retrage (obligatie executata prin punerea lor la dispozitia societatii) si actionarul in schimb
trebuie sa primeasca de la societate contravaloarea lor.
Cazurile de retragere intervin cand unul sau mai multi actionari nu sunt de acord cu o hotarare
AGA care are unul din urmatoarele obiecte (au votat impotriva sau au absentat; se poate discuta daca si
abtinerea da acest drept, eu cred ca raspunsul este afirmativ, formularea legii este „nu au votat in
favoarea unei hotarari”):
- schimbarea obiectului principal de activitate (pentru unii actionari, societatea va avea un alt
affectio societatis decat ce au acceptat cand au intrat in societate)

- mutarea sediului societatii in strainatate – se poate muta relativ facil, insa numai in cadrul
UE; pentru unii actionari ar putea insemna costuri suplimentare de deplasare, pe care nu si le
pot permite (de ex., pt a participa la sedintele AGA)

- schimbarea formei societatii, adica societatea se transforma din SA in alta forma de


societate, de ex. SRL sau intr-o societate de persoane (toate aceste forme de societati
inseamna o ingradire a drepturilor actionarilor in ce priveste libera instrainare a partilor de
interes, comparativ cu ce prevede legea la SA)
2
0

- reorganizare prin fuziune sau divizare – se produce o schimbare in structura de capital social
a societatii in cauza si in acelasi timp in patrimoniul ei, ceea ce afecteaza raporturile de
putere intre actionari si valoarea actiunilor.

Art. 134 – conditii procedurale de aplicare


Dupa ce s-a declansat procedura retragerii la cererea actionarului (dreptul de retragere trebuie
exercitat in 30 de zile de la publicarea hotararii AGA in M.Of., respectiv de la data adoptarii in cazul
reorganizarii, mai putin reorganizarile prevazute in art. 134 alin. (2¹)), instanta va numi la cererea
organului de administrare un expert autorizat independent care trebuie sa evalueze valoarea societatii
prin cel putin 2 metode prevazute de lege, pentru a determina pretul pe actiune si astfel intinderea
compensatiei platite actionarilor care se retrag. Obligatia de plata devine scadenta odata ce a fost
determinata valoarea actiunii, este insa o obligatie sub o conditie suspensiva legala, pentru ca plata se
poate face numai din profit distribuibil si rezerve disponibile (art. 104 alin.(2) coroborat cu 103¹ alin.(1)
lit.d) LS).

Adunarea generala a asociatilor unui SRL


Spre deosebire de societatile de persoane, adunarea asociatilor SRL este reglementata de lege (art.
191 la art.196). In consecinta, art. 1910-1912 C.civ. nu sunt aplicabile SRL de vreme ce LS deroga de la
ele.
Competente:
Sunt prevazute cu titlu exemplificativ in art. 194 LS (niciuna din cele mentionate in art.194 si in
general toate competentele AGA SRL nu pot fi delegate administratorilor, spre deosebire de cazurile
speciale analizate la AGA SA). In cazul SRL legea nu reglementeaza decat o singura forma de adunare
generala, astfel incat competentele din art. 194, daca ne raportam la AGA SA, majoritatea ar apartine
AGA ordinara si una AGA extraordinara (modificarea actului constitutiv). Insa legea nu impune si nu
leaga efecte juridice deosebite in functie de tipul adunarii generale, in schimb prin actul constitutiv se
poate face acest lucru. De observat ca art. 194 alin.(2) introduce, numai pentru SRL, un nou caz de
retragere a asociatilor (pe langa cele din art. 226), respectiv daca nu sunt de acord cu modificarea
actului constitutiv, dar numai daca acest drept este prevazut in actul constitutiv.

Particularitati:
Convocarea adunarii (art. 195) – de catre administratori dar si de catre asociatii care detin cel putin
25% din capitalul social (interpretarea in practica este ca asociatii pot cere acest lucru administratorilor,
nu pot convoca direct – „va putea cere convocarea” – si nici nu pot cere instantei sa convoace deoarece
nu exista la SRL un art. similar cu art. 119 de la SA).
Cvorumul si majoritatea de vot – exista regula dublei majoritati, care este o regula dispozitiva,
respectiv un cvorum minim de capital social si unul minim de asociati (majoritatea absoluta din fiecare
atat pentru capital, cat si pentru asociati). Pentru modificarea actului constitutiv, legea continr aceeasi
2
0

prevedere ca in C.civ., respectiv este nevoie de votul unanimitatii, cu posibilitatea insa de derogare prin
actul constitutiv (C.civ. nu permite derogarea). Totusi, regula dublei majoritati este atentuata prin art.
193 alin. (3), care permite la a doua convocare sa se ia o hotarare cu majoritatea capitalului social
prezent si reprezentat (ceea ce presupune ca la prima intrunire nu s-a intrunit dubla majoritate). Unii
afirma ca de fapt la a doua convocare se aplica tot regula dublei majoritati, dar raportata la numarul de
asociati si capital social prezent; in ce ma priveste, este acelasi lucru cu majoritatea capitalului social
prezent si reprezentat. Este insa discutabil daca aceasta derogare legala din alin.(3) se aplica si de la
regula unanimitatii (in cazul in care nu s-a prevazut altfel in actul constitutiv). In opinia mea,
interpretarea corecta este cea care permite deblocarea mecanismului decizional in adunarea generala la a
doua convocare, prin luarea hotararii cu majoritatea capitalului social prezent (desigur, daca actul
constitutiv nu contine o solutie in acest sens si trebuie sa ne raportam numai la lege).
Spre deosebire de actiuni (in cazul carora pot exista mai multe clase, diferentiate in functie de
numarul de voturi – sau lipsa lor - alocate unei actiuni), o parte sociala confera intotdeauna un singur
vot, fara nicio derogare – art. 193 alin.(1). Asociatii au interdictie de a vota in cazurile in care se afla in
conflict de interese cu societatea (art. 197 alin. (3) coroborat cu art.79 LS), similar cu art. 127 LS. Art
193 alin (2) contine o interdictie speciala de a vota, respectiv cu privire la aportul in natura adus de acel
asociat sau asupra actelor juridice incheiate intre el si societate – interdictie care aparent este absoluta,
legea nu prevede posibilitatea unei derogari.
O majoritate speciala de vot exista in cazul transferului partilor sociale. Este o majoritate stabilita cu
titlu dispozitiv de lege (in urma modificarilor aduse prin Legea nr.223/2020, se poate deroga prin actul
constitutiv), in legatura cu instrainarea partilor sociale fata de terti – art. 202, alin (2) -, respectiv votul a
cel putin ¾ din capitalul sociale (nici o dubla majoritate in acest caz). Ce se intampla daca nu se poate
atinge aceasta majoritate fara votul cedentului? Este o problema de conflict de interese daca voteaza si el
in favoarea cesiunii? O solutie sustinuta in doctrina ar fi sa se abtina si atunci ¾ se raporteaza la
capitalul social mai putin partea cedentului. In opinia mea, solutia este ilegala, problema fiind calificata
gresit ca fiind o situatie de conflict de interese. Nu este nici un conflict: societatea, principial, nu poate fi
afectata de faptul ca un asociat iese si un tert intra in locul lui, situatia priveste increderea dintre asociati,
nu relatia dintre asociati si societate.
Fata de terti, transferul partilor sociale este opozabil numai in momentul in care este inscris in
Registrul Comertului. Intre parti transferul opereaza de la data acordului de vointa.

Cai de atac impotriva unei hotarari AGA SRL:


Sunt reglementate de art. 196, care face trimitere la art. 132 LS. Acelasi mecanism, cu deosebirea ca
termenul de 15 zile curge de la momentul la care cel asociatul a luat cunostinta de hotarare, a aflat de
hotararea respectiva (se subintelege ca aflat continutul ei, pentru a sti ce sa atace). De ce aceasta solutie?
Pentru ca, spre deosebire de SA, la SRL nu mai exista obligatia legala a comunicarii hotararii la
Registrul comertului, pentru publicare in M.Of. Din pacate, LS nu limiteaza termenul in care se poate
lua cunostinta de hotarare, cum face art. 1912 alin.(1) C.civ. Cred insa ca desi art. 196 este lege speciala,
el nu deroga de la termenul de 1 an prevazut de art. 1912 alin.(1) C.civ. O alta imperfectiune a art. 196
este ca leaga curgerea termenului de luarea la cunostinta, fara a distinge cazul in care hotararea i-a fost
2
0

comunicata asociatului (cand conform C.civ. este prezumat ca a luat la cunostinta, astfel ca de la acel
moment curge termenul de 15 zile).

Organul de conducere executiva (administrator, director, membru al consiliului de


supraveghere)
Este subordonat in ultima instanta adunarii generale. Principial, organul de conducere executiva
(pe care il voi denumi, pentru simplificarea comunicarii, „administrator”, indiferent de forma concreta
pe care o imbraca) nu este considerat ca participand la formarea vointei sociale, rolul sau esential este de
a executa, implementa vointa sociala, astfel cum aceasta se exprima prin intermediul hotararilor AGA si
affectio societatis. In fapt, el contribuie in anumite limite la formarea si conturarea vointei sociale. Prin
modul in care interactioneaza cu asociatii/ actionarii in cadrul adunarii generale (de la convocare pana la
explicatii si materiale pregatite pentru ca actionarii/asociatii sa voteze in cunostinta de cauza), chiar
modul in care pune in executare hotararea adunarii, precum si faptul ca, in procesul implementarii,
uneori trebuia sa ia el insusi decizii pentru a asigura implementarea hotararii adunarii in spiritul si litera
ei, organul de conducere executiva participa la formarea si conturarea vointei sociale, chiar daca membri
organului de administrare nu au si calitatea de actionar/ asociat. Vointa pe care o exprima in aceste
situatii nu este a lui, personala, ci tot a societatii. Pentru terti, organul de conducere executiva
proiecteaza vointa societatii, fiind mai putin relevant cine a contribuit mai mult la conturarea ei in forma
pe care o percepe tertul (adunarea generala sau organul executiv).
Rolul organului de conducere executiva este foarte important in ceea ce priveste administrarea
activitatii societatii. In scopul si in cadrul administrarii, el indeplineste doua functii:
1. functia de administrare a activitatii curente a societatii (de gerare)

2. functia de reprezentare legala (care permite incheierea de acte juridice in numele si pe seama
societatii), care apartine in exclusivitate organului executiv. O exceptie este reglementata la
SA: chiar daca AGA nu reprezinta societatea in relatie cu tertii, membrii ei nu semneaza
pentru societate, atunci cand administratorul este unic si incheie contractul sau de mandat cu
societate, AGA va numi un reprezentant care, in numele si contul societatii, va incheia acest
contract. Pentru identitate de ratiune, acest lucru trebuie sa fie posibil si la celelalte forme de
societate.

Cele doua functii se intrepatrund de regula, insa este posibila si exercitarea lor separata (de ex.,
se incheie un contract de catre administrator direct in baza hotararii AGA, fara a fi nevoie de activitate
prealabila de gerare a treburilor societatii; administratorul da dispozitie unor salariati sa intocmeasca un
studiu de fezabilitate asupra unei potentiale investitii a societatii, pentru ca administratorul sa poata
aprecia daca investitia este rentabila pentru societate si in consecinta daca ea trebuie discutata cu AGA,
cu cine trebuie sa contracteze societatea pentru a o realiza, caz in care administratorul desfasoara numai
activitate de gerare dar nu ia el insusi decizia de a incheia actele juridice necesare societatii). Cand
organul de executie, in baza actului constitutiv sau daca el considera oportun, inainte de a incheia un
contract cu un tert in numele societatii doreste sa aiba acordul Adunarii Generale, el o convoaca si
2
0

supune incheierea contractului aprobarii acesteia. Daca AGA aproba, el va incheia contractul in numele
societatii, in limitele trasate de AGA. In asemenea situatii, organul executiv nu exprima vointa proprie,
el doar incheie actul pe care Adunarea Generala l-a aprobat, actionand la fel ca un mandatar care executa
un mandat in termeni speciali.
Pentru exercitarea celor doua functii, legea reglementeaza un set de competente si stabileste
regimul juridic al raspunderii adminstratorului (civila si penala).
Textele care stabilesc regimul general al competentelor si raspunderii, aplicabil tuturor formelor
de societate, sunt art. 70-73 LS. Art. 72 trimite la dreptul comun cu privire la relatia dintre administrator
si societate, respectiv la contractul de mandat cu reprezentare din Codul Civil (art. 2009-2038).
A existat la un moment dat o dezbatere in doctrina in legatura cu natura juridica a raportului dintre
societate si administrator. Fiind organ de administrare a activitatii curente si reprezentare legala, in fata
tertilor el intruchipeaza insasi societatea, este parte a societatii si nu un subiect de drept in afara ei. Din
aceasta perspectiva, ar fi impropriu sa spui ca exista un raport contractual intre el si societate. Este ceea
ce afirma teoria reprezentarii legale: raportul dintre administrator si societate este un raport ai carui
termeni esentiali sunt stabiliti de lege, fara ca partile sa poata schimba structura, arhitectura acestei
relatii, indiferent ca se incheie si un raport de natura contractuala. In schimb, teoria contractualista
sustine ca raportul este in esenta contractual pentru ca administratorul este numit de Adunarea Generala
iar el trebuie sa isi exprime vointa, acordul, de a fi numit in aceasta pozitie. Pentru stabilirea naturii
juridice a raportului nu este determinant ca regimul juridic al drepturilor si obligatiilor administratorului
este stabilit de lege sau ca administratorul este un organ al societatii, ci modul in care se naste acest
raport, respectiv prin incheierea unui contract intre societate, reprezentata de persoana desemnata de
adunarea generala, si viitorul administrator. Similar, in cazul in care se exercita actiunea in raspundere
civila pentru incalcarea de administrator a obligatiilor sale contractuale sau legale, societatea va actiona
impotriva administratorului in baza unei hotarari AGA, care va numi si persoana care va reprezenta
societatea in justitie (art.155 alin. (1) si (2) LS in cazul SA; nu avem un text similar la celelalte forme de
societate, insa solutia se aplica pentru identitate de ratiune in baza principiilor raspunderii civile din
C.civ.)
Intre timp Legea societatilor s-a mai schimbat, a fost adoptat si un nou Codul Civil, astfel incat
astazi sunt mai multe argumente de text care sustin ideea a raportul este contractual, iar figura juridica
de care se aproprie cel mai mult este cea a mandatului cu reprezentare.
Particulariati ale regimului juridic al administratorului:
In legatura cu dreptul de reprezentare legala, legea prevede ca el poate fi transmis de catre
administrator (in practica, se numeste „delegare”) numai daca actul constitutiv sau o alta prevedere
legala prevede acest lucru in mod expres – art.71 LS (solutie similara cu substituirea mandatarului din
Codul civil – art.2023). Daca incalci aceasta interdictie si ca urmare societate sufera un prejudiciu,
sanctiunea civila este ca administratorul raspunde fata de societate pentru actele incheiate de cel caruia i-
a permis sa il substituie, ca si cum ar fi participat el insusi la incheierea acelui act, raspunzand personal
pentru ele.
2
0

In cazul incheierii actelor de transfer imobiliar de catre societate, conform C.civ. de la care LS nu
deroga, ele trebuie sa imbrace forma autentica. Regulile de la mandat din C.civ. cer ca si procura
reprezentantului (in cazul nostru, a administratorului) sa fie in forma autentica. Art. 70¹ LS contine o
rezolvare pratica pentru aceasta situatie. Inainte de adoptarea lui in 2008, societatile comerciale au
incheiat de multe ori acte de dobandire sau instrainare de proprietati imobiliare, fara ca administratorul
sa primeasca un mandat de la AGA administratorului (prin hotararea AGA) in forma autentica. In
asemenea situatii, se intalneau doua ipoteze: fie actul constitutiv prevede ca actele respective intrau in
competenta administratorului, prin urmare nu era necesara o hotarare AGA, fie actul constitutiv sau
legea impune ca AGA sa aprobe incheierea actului, caz in care administratorul, care semna in numele
societatii, trebuia sa primeasca un mandat in baza hotararii AGA. In aceasta ultima ipoteza, solutia era
sa fie emisa hotararea Adunarii Generale in forma autentica sau in baza acestei hotarari administratorul
sa primeasca o procura in forma autentica de la alt administrator al societatii, lucru care nu prea s-a
intamplat. Sanctiunea in dreptul imobilar pentru incalcarea cerintei formei autentice este drastica:
contractul este nul absolut. Nulitatea nu se poate acoperi. Ce prevede art. 70¹ in asemenea situatii:
organul executiv nu are nevoie de procura speciala sau hotarare AGA, si cu atat mai mult in forma
autentica (de ex, daca actul constitutiv impune totusi aprobarea prealabila a incheierii actului prin
hotarare AGA, hotararea nu trebuie sa fie in forma autentica).
Art. 73 alin.(1) precizeaza ca daca sunt mai multi administratori, ei sunt solidar raspunzatori
pentru modul in care isi exercita competentele si isi indeplinesc obligatiile. A fortiori, daca este un
administrator unic, el raspunde personal. Acest alineat enumera competentele si obligatiile esentiale ale
administratorului. Daca incalca limitele competentelor si obligatiile stabilite de lege, actul constitutiv
sau mandatul special primit prin hotarare AGA, administratorii raspund civil si, in unele cazuri, si
contraventional sau penal. Desigur, ei sunt raspunzatori civil intotdeauna fata de societate, nu fata de
asociati/actionari deoarece, dupa cum am vazut, raportul juridic contractual este intre administrator si
societate. Fata de terti, pot fi de asemenea raspunzatori, desi raspunderea fata de terti ar trebui sa fie in
primul rand raspunderea societatii insasi, ceea ce este adevarat in majoritatea cazurilor, adica tertul
prejudiciat se indreapta contra societatii, administratorul fiind prezumat ca a indeplinit vointa sociala si
prin actiunile/omisiunile sale leaga societatea insasi. Administratorul nu raspunde fata de tert, ci numai
societatea, atunci cand administratorul actioneaza in limitele mandatului primit de la societate/ actionari
si in limitele legii, totusi ca urmare a comportamentului societatii tertul sufera un prejudiciu. Daca
administratorul incalca legea, chiar daca o face in baza unui mandat primit de la AGA, fata de tert el va
raspunde personal si solidar cu ceilalti administratori care au incalcat legea. Daca administratorul isi
incalca obligatiile stabilite prin actul constitutiv (fara a incalca obligatiile stabilite de lege) si ca urmare
tertul sufera un prejudiciu, administratorul nu va raspunde fata de tert, numai societatea in numele careia
a actionat administratorul, tertul nefiind parte al contractul dintre administrator si societate (res inter
alios acta).
Daca totusi pot fi tinuti si ei raspunzatori (raspundere personala), actiunea in raspundere pentru
incalcarea art. 73 alin (1) nu poate fi introdusa decat intr-un moment special, dupa data la care societatea
este declarata in insolventa (art. 73 alin.(2) ). Tertii care sunt afectati de incalcarea art. 73 de catre
administratori se pot indrepta impotriva lor numai in caz de insolventa a societatii. Consider ca acest
articol reprezinta temeiul pentru a respinge orice actiune prin care tertii ataca deciziile administratorilor,
inainte de intrarea societatii in insolventa, indiferent de validitatea deciziei sau impactul ei indirect
2
0

asupra tertilor. Actele interne ale societatii nu sunt susceptibile de atacare in instanta de catre un tert,
daca nu exista o norma legala care sa permita acest lucru (cum este in cazul AGA). LS nu prevede
posibilitatea atacarii deciziilor administratorilor de catre terti. Totusi, art. 216 C.civ. pare sa sugereze
altceva.
In afara de art. 70-73, mai exista cateva dispozitii de drept comun privind administratorul si
administrarea societatii la capitolul privind societatea in nume colectiv. Reglementarea SRL face
trimitere directa la ele. Ele au fost reluate in Codul Civil, la contractul de societate simpla si discutate in
cadrul cursului respectiv (nr.5).

Formele pe care le poate imbraca organul de conducere executiva


O societate poate sa aiba un administrator asociat sau neasociat, persoana juridica sau persoana
fizica. Asociatul poate fi unic sau societatea poate sa aiba mai multi administratori. Daca sunt mai multi,
fiecare administrator poate avea competenta deplina si egala cu celalalti sau lucreaza ca membri ai unui
organ colegial. In cazul pluralitatii de administratori, mai exista situatia, rar intalnita in practica, cand, in
baza actului constitutiv, trebuie sa lucreze impreuna, adica trebuie sa ia deciziile in unanimitate (mai
putin in cazuri de urgenta) (art. 76 Legea nr. 31/ 1990; art. 1916 C.civ.).
Desi LS nu este clara in aceasta privinta, trebuie sa distingem organul colegial de administrare de
situatia in care administratorii lucreaza impreuna. In ultimul caz nu cred ca formeaza un organ colegial,
ci un organ colectiv. In cazul organului colegial, ei nu lucreaza impreuna in sensul ca trebuie intotdeaua
sa decida in unanimitate, ci decid pe baza majoritatii. Legea reglementeaza organul colegial de
conducere numai la SA. La toate celelalte forme de societati, inclusiv SRL, se aplica reglementarea de la
societatea in nume colectiv (art. 75;78 LS), respectiv daca sunt mai multi administratori, fiecare din ei
are plenitudine de competenta, mai putin in cazul in care actul constitutiv prevede expres ca trebuie sa
lucreze impreuna. Dar actul constitutiv la SRL, de ex., poate sa prevada organizarea si functionarea unui
organ colegial de conducere compus din administratori, fara sa existe nici un text legal care sa permita
acest lucru. Prin urmare, daca intr-un asemenea caz actul constitutiv nu reglementeaza o anumita situatie
in functionarea acestui organ colegial conventional, dreptul comun ar trebui sa fie reglementarea
administratorului cu plenitudine de competenta, nu cea privind administratorii care lucreaza impreuna
(care este un caz de exceptie).
Cu titlu de drept comun, aplicabil tuturor formelor de societate, este opozabilitatea fata de terti a
numirii administratorului. In ce moment persoana numita de asociati exista valabil ca reprezentant legal,
pentru terti? Art. 54 face aplicarea principiului publicitatii si prevede ca numirea sau inlocuirea unui
administrator devine opozabila tertilor numai de la data publicarii ei in Registrul comertului. Pe de alta
parte, facand aplicatie principiilor aparentei si celeritatii, legea arata ca daca exista neregularitati in
numirea sau revocarea administratorilor, societatea nu le poate opune tertilor dupa ce administratorii au
fost inregistrati in RC, mai putin in cazul in care dovedeste ca acestia le cunosteau (indiferent din ce
sursa le cunosteau, inclusiv din publicarea in RC, dar societatea nu poate invoca simpla publicare ca
dovada a cunoasterii neregularitatilor). ICCJ, intr-un caz de speta, a avut situatia in care asociatii
nemultumiti au revocat un administrator prin hotararea AGA, dar din cauza duratei efectuarii
formalitatilor la Registrul comertului a existat o perioada in care vechiul administrator – inca inregistrat
2
0

in RC - a incheiat un act juridic nefavorabil societatii. ICCJ a decis ca actul a fost valabil, chiar daca
pentru asociati vechiul administrator nu mai avea putere, deoarece pentru terti el era singurul
administrator competent sa incheie actul. Actul nu poate fi invalidat daca tertul e de bunacredinta.
Depasirea puterilor administratorului
Depasirea puterilor administratorului nu este o problema de raspundere civila, ci de a stabili cine
este obligat sa execute contractul incheiat cu tertul prin depasirea puterilor: administratorul sau
societatea (tertul avand asteptarea ca societatea este contrapartea sa). Aceasta nu inseamna ca in situatii
particulare problema raspunderii civile a administratorului fata de terti nu se poate intrepatrunde cu
depasirea puterilor administratorului, caz in care trebuie aplicate normele si solutiile juridice specifice
fiecarei situatii (a se vedea si art. 1310 C.civ.).
Conform dreptului comun (art. 1309 C.civ.) atunci cand mandatarul incheie acte ce exced sfera
imputernicirilor primite prin mandat (inclusiv situatia in care nu avea imputernicire), mandantul nu este
legat juridic fata de tert, mai putin in cazul in care mandantul l-a determinat pe tertul de buna-credinta sa
creada ca mandatarul actiona in limitele puterilor conferite (cand mandatul este obligat fara de tert).
Art. 55 LS prevede o solutie contrara. Legea pleaca de la urmatoarea prezumtie (care deroga de
la principiul publicitatii): publicarea actului constitutiv nu presupune cunoasterea lui de catre terti, nu
este dovada ca ei il cunosteau. Solutia are in vedere necesitatea protejarii celeritatii circuitului comercial,
da expresie principiilor aparentei, celeritatii si securitatii creditului. societatea sa demonstreze ca tertul
stie efectiv ca administratorul a depasit obiectul de activitate pentru a cere invalidarea actului incheiat de
administrator cu depasirea puterilor. Nu poti sa presupui sau sa ceri ca la orice act comercial pe care il
incheie, tertul sa verifice puterile administratorului publicate in Registrul comertului, nu este practic si
economic sa il incarci cu aceasta obligatie. Prin urmare, conform art. 55 alin.(1) regula este urmatoarea:
daca administratorul si-a depasit puterile prevazute in actul constitutiv, inclusiv obiectul de activitate al
societatii, societatea este legata juridic prin actul incheiat in aceste conditii. Exceptii – daca (1) tertul stia
sau trebuia sa stie despre depasirea puterilor/ obiectului de activitate ori (2) administratorul a depasit
limitele puterilor prevazute de lege pentru administrator (caz in care este irelevant ce si cat stia tertul si
nici ce prevedea actul constitutiv), societatea nu mai este legata prin actul respectiv. LS nu spune daca
actul juridic produce efecte numai intre administrator si tert (problema este controversata in dreptul
civil, C.civ. nu prevede nici el o solutie) sau administratorul va raspunde civil fata de tert in baza art.
1310 C.civ. coroborat cu art. 73 LS (solutie pe care tind sa o impartasesc, tertul avand si el o culpa in
aceste situatii, inclusiv prin necunoasterea legii).
Art. 55 alin (2) – daca exista limitari conventionale ale puterii administratorului (limitari care
exced pe cele prevazute de lege), simpla lor publicare este inopozabila tertilor. Ceea ce inseamna ca
societatea va fi obligata fata de tert sa execute actul incheiat cu depasirea limitelor conventionale de
putere. Societatea trebuie sa demonstreze ca tertul stia la data incheierii actului ca administratorul si-a
incalcat limitele puterilor prevazute in actul constitutiv si ca, in ciuda acestui fapt, cu rea credinta a
incheiat actul, pentru a refuza executarea actului.
2
0

Curs nr. 8
Administratorul S.A.

Administrarea SA poate avea loc in cadrul unuiadin urmatoarele sisteme:


1. unitar–inspiratie franceza
2. dualist –inspiratie germana
Sistemul traditional este cel unitar si el presupune existenta unui administrator unic sau mai
multor administratori care formeaza in mod obligatoriu, conform legii, un consiliu de administratie
(„CA”). Daca sunt mai multi administratori, legea impune ca numarul lor sa fie impar (art. 137 alin. (1)
LS), cu alte cuvinte minim trei dar nu stabileste o limita maxima a numarului lor.
Pe perioada mandatului, administratorului ii este interzis sa aiba un contract de munca cu
societatea (interdictie introdusa in 2006), indiferent daca un asemenea contract ar viza exercitarea
atributiilor de administrare sau orice alte activitati (art. 137¹ alin. (3) LS). Administratorul, ca organ de
conducere executiva, nu poate sa isi dea ordine siesi si sa-si execute propriile ordine, in calitate de
salariat. Daca era salariat la data numirii, contractul de munca este suspendat pe perioada mandatului de
administrator.
Administratorul poate fi revocat oricand in mod discretionar de actionari, pentru ei este o decizie
de oportunitate. In caz de revocare abuziva are dreptul la despagubire. Revocarea si dreptul la
despagubire sunt reglementate de art. 137¹ alin. (4) LS.
In caz de demisie, cat timp este intregistrat ca administrator la Registrul Comertului,
administratorul trebuie sa continue sa isi exercite mandatul si sa semneze in numele societatii; daca
refuza, poate fi tinut raspunzator civil fata de societate. Art. 137² stabileste un mecanism de acoperire
temporara a pozitiei lasate libere de administratorul decedat, demisionat sau care este impiedicat fizic
(inclusiv pe motiv de boala) sa isi mai exercite mandatul, prin numirea unui administrator provizoriu de
catre consiliul de administratie (nu de AGA !), mai putin in cazul in care acest lucru nu este posibil
deoarece CA nu mai are numarul minim legal de membri (discutabil care este acesta, exceptand
societatile care au obligatia de auditare, cand nr minim este 3). In acest ultim caz, trebuie convocata de
urgenta AGA de catre administratorii ramasi, pentru a numi administratorul care sa ocupe locul vacantat.
Art. 137² alin. (5) prevede ca in cazul decesului sau imposibilitatii fizice de exercitare a mandatului de
catre administratorul unic (per a contrario, nu se aplica la CA), inlocuitorul va fi numit de catre cenzori
(daca societatea are cenzori!).
La SA (nu si la celalalte forme de societati, desi solutiile legale de la SA ar putea fi preluate in
actul constitutiv al altei forme de societate, devenind prevederi contractuale), legea reglementeaza doua
tipuri de administratori atunci cand functioneaza ca si CA: independent si neindependent. Din punctul de
vedere al puterilor nu se diferentiaza, competenta este aceeasi, raspunderea este aceeasi. Diferenta este,
in cazul administratorilor independenti, ca la momentul numirii, ei indeplinesc anumite conditii
prevazute de lege (art. 138² LS). Aceste conditii au la baza conditia ca administratorul independent nu
are sau nu a avut o anumita perioada in trecut, nicio legatura contractuala, financiara sau de actionariat
2
0

cu societatea sau actionarii la momentul numirii, legatura care datorita beneficiilor primite in baza ei se
prezuma ca i-ar putea influenta judecata, facandu-l mai putin obiectiv fata de societate/ actionarii ei.
Criteriile de independenta din art. 138² alin. (2) sunt limitative.
Administratorii independenti sunt vazuti ca administratori profesionisti. Sunt persoane cu
experienta de afaceri si aduc o expertiza benefica societatii sau doar o abordare ori viziune noua fata de
administratorii neindependenti. In unele situatii, legea impune ca societatea sa aiba cel putin un
administrator independent (daca au fost constituite comitete consultative ale CA, cel putin un membru al
fiecaruia trebuie sa fie independent - art. 140² alin. (2) LS); in general insa, LS recomanda doar numirea
lor. Nu trebuie inteles ca administratorul neindependent este sub controlul societatii/ al actionarilor care
l-au numit. Orice administrator, independent sau neindependent, trebuie sa puna interesele societatii mai
presus de interesele actionarilor sau ale sale ori altor persoane. Dar in acest context, al loialitatii fata de
societate, administratorul independent este prezumat de lege ca fiind mai obiectiv, mai detasat emotional
fata de societate si actionarii ei.
Nu trebuie confundat administratorul independent cu administratorul neexecutiv. Desi cele doua
calitati se pot suprapune in practica, ele se intemeiaza pe cerinte diferite. Legea nu stabileste conditiile
pentru a fi administrator neexecutiv, doar utilizeaza sintagma. Adminstratorul neexecutiv este cel care
nu este implicat in conducerea zilnica a activitatii societatii si nu are putere de reprezentare legala. El
participa numai la sedintele CA si la luarea deciziilor in cadrul CA, neavand atributii de implementare a
acestor decizii in activitatea curenta a societatii.

Sistemul unitar
In cazul sistemului unitar, societatea poate fi administrata (1) de un CA care are plenitudine de
competenta de gerare si reprezentare legala sau (2) CA deleaga puterile sale de administrare curenta si
reprezentare legala unor directori (care sunt sau nu si administratori ai societatii, LS lasa la latitudinea
fiecarui CA sa decida componenta pe cine numeste director). Pentru ca termenul „director” este folosit
in limba romana pentru a acoperi functii diferite in cadrul societatii, uneori, dupa modelul anglo-saxon,
acestia mai sunt numiti „directori executivi”. In cvasitotalitatea privintelor, sunt asimilati de lege
administratorilor, inclusiv in ceea ce priveste raspunderea juridica. In cazul delegarii puterilor catre
directori, CA se transforma in organ de supraveghere a directorilor si activitatii lor si de decizie
strategica iar directorii actioneaza ca un veritabil consiliu de administratie. In ce priveste directorii, legea
nu impune ca numarul lor sa fie impar, poate fi si par si pot fi oricat de multi. Directorii functioneaza
sub controlul consiliului de administratie si sunt numiti si revocati de acesta (art. 142 alin.(2) lit.c) si
d) ). Institutia delegarii, raspunderea juridica si mai ales penala pentru actele de administrare curenta se
muta la directori, ceea ce reprezinta un avantaj pentru administratori.
Art. 142 alin. (2) prevede o serie de atributii ce nu pot fi delegate directorilor, ele si raman in
competenta consiliului de administratie (text imperativ):
• stabilirea strategiei generale de dezvoltare a societatii (in masura in care a fost aprobata de
AGA sau nu este data prin actul constitutiv in competenta AGA)
• stabilirea politicilor financiare si contabile
2
0

• numirea/revocarea directorilor si supravegherea lor


• pregatirea raportului anual
• convocarea si organizarea adunarii generale a actionarilor
• introducerea cererii pentru deschiderea procedurii de insolventa a societatii.
Se observa ca toate aceste atributii sunt esentiale pentru buna functionare si dezvoltarea
societatii. CA ramane veriga de legatura intre actionari si directori ca organ care pastreaza viziunea de
ansamblu asupra directiilor de dezvoltare si sanatatii financiare a societatii. Art. 142 alin.(2) interzice
delegarea acestor atributii catre directori dar nu interzice ca prin actul constitutiv aceste atributii sa fie
stabilite in sarcina AGA.
Art. 143¹ reglementeaza puterile directorilor (subsumate conducerii activitatii de zi cu zi a
societatii) iar art. 143² alin.(4) stabileste imperativ ca dreptul de reprezentare legala apartine directorului
general si/sau si altor directori (daca asa prevede actul constitutiv sau decizia unanima a directorilor.

Sistemul dualist
Este de origine germana. Sistemul dualist presupune existenta a doua organe de conducere
executiva: directoratul (nu este acelasi lucru cu directorul(ii) din sistemul unitar) si consiliul de
supraveghere. Atributiile celor doua organe executive se completeaza reciproc, insa exista o relatie de
subordonare intre ele, consiliul de supraveghere controleaza, numeste si revoca membrii directoratului.
Spre deosebire de sistemul unitar, unde delegarea de putere de gerare si reprezentare legala de la CA la
directori este la latitudinea CA, in cazul sistemului dualist delegarea are loc ope legis, odata cu alegerea
acestui sistem prin actul constitutiv si numirea de catre AGA a consiliului de supraveghere (daca nu a
fost deja numit prin actul constitutiv in cazul primului consiliu). Consiliul de supraveghere („CS”), odata
numit, este obligat sa numeasca de indata directoratul deoarece conform art. 153¹ LS conducerea
executiva a societatii revine in exclusivitate directoratului.
Consiliul de supraveghere opereaza similar cu consiliul de administratie din sistemul unitar in
cazul in care acesta si-a delegat puterile unui grup de directori. Spre deosebire, directoratul este
reglementat ca un organ colectiv de conducere si reprezentare, asemanator consiliului de administratie
care nu si-a delegat puterile, pe cand directorii nu sunt reglementati ca organ colectiv.
Organul executiv propriu-zis este directoratul. In general, reglementarile aplicabile directoratului
sunt comune cu cele aplicabile directorilor din sistemul unitar, mai ales in ce priveste puterile, obligatiile
si raspunderea. O diferenta notabila este ca numarul directorilor poate fi par sau impar, in schimb
numarul membrilor directoratului este intotdeauna impar. O alta diferenta este ca membrii directoratului
nu pot fi membri ai consiliului de supraveghere – art. 153² alin.(3) (directorii pot fi si administratori – a
se vedea art. 141¹ LS; art. 143 alin.(2); art. 143 alin. (3) - directorul general poate fi si presedinte al
consiliului de administratie). Nici invers, membrii CS nu pot fi membri ai directoratului (art. 153⁸).
Puterea de reprezentare legala a societatii o are numai directoratul, care in lipsa de stipulatie
contrara in actul constitutiv trebuie sa actioneze in unanimitate (adica, sa semneze toti directorii actul
2
0

juridic respectiv) – art. 153³. Consiliul de supraveghere reprezinta societatea in raport cu membrii
directoratului.
Consiliul de supraveghere este numit si revocat de catre Adunarea Generala. Nu mai este impusa
cerinta numarului impar de membri, numai ca legea stabileste limite ale numarului de membri: minim 3,
maxim 11.

Delimitarea competentelor intre consiliul de supraveghere si directorat


Atributiile principale ale consiliului de supraveghere sunt mai reduse decat cele ale consiliului de
administratie care si-a delegat puterile directorilor (vz. art. 1539 alin.(1), fiind numai de control al
activitatii directoratului, nu si de stabilire a strategiei societatii sau politicilor financiar-contabile (care
revin directoratului, impreuna cu implementarea vointei sociale si executia curenta). Conform art.1539
alin (3) nu ii pot fi transferate CS atributii legate de conducerea societatii, dar este posibil ca prin actul
constitutiv sa i se dea posibilitatea sa aprobe in prealabil anumite operatiuni/ acte. Insa, CS nu trebuie sa
se substituie directoratului in initierea si structurarea lor, ci doar sa verifice acele operatiuni/ acte inainte
de a fi implementate. In practica, uneori, actionarii au acordat CS o pozitie de decizie in legatura cu
anumite operatiuni care sunt importante pentru societate, putere de decizie care poate depasi simplul
control.
Consiliul de supraveghere isi poate constitui comitete consultative dintre membrii sai (cel putin 2
in fiecare comitet) care sa analizeze anumite tipuri de activitati/operatiuni si sa prezinte recomandarile
lor consiliului, care sa ia mai departe o decizie (in limitele competentelor legale ale acestuia). Comitetele
opereaza ca un fel de departamente de specialitate in cadrul CS.
AGA este convocata de directorat (art. 117 alin.(1) ); in cazuri exceptionale de interes pentru
societate, este convocata de Consiliul de supraveghere (art. 1539 alin. (2) ).

Reglementari comune aplicabile administratorului in sistemul unitar si cel dualist (nu se


aplica la administratorii celorlalte forme de societatea comerciala)
• Reguli legate de durata si numarul mandatelor fiecarui administrator
Actul constitutiv poate stabili durata si numarul mandatelor unui administrator, insa durata unui
mandat este limitata intotdeauna la 4 ani, iar durata mandatului primilor membri la 2 ani (art. 153 ¹²).
• Posibilitatea ca unul dintre administratori sa fie persoana juridica
Legea permite ca o persoana juridica sa fie numita administrativa. In practica, aceasta situatie
este foarte rara, administratorii in cvasitotalitatea cazurilor persoane fizie. Daca o persoana juridica este
numita administrator, legea impune ca acesta sa actioneze printr-o persoana fizica, reprezentant legal sau
conventional, care trebuie inregistrata si ea la Registrul Comertului si care va raspunde in solidar cu
persoana juridica pentru modul in care este exercitata functia de administrator.
2
0

• Exista o interdictie absoluta cu privire la numarul de mandate al aceleiasi persoane


administrator la societati pe actiuni diferite (per a contrario, nu si la alte forme de societati): un
administrator nu poate exercita mai mult de 5 mandate concomitent. Daca se depaseste limita se
considera legal demisionat din pozitia cea mai recenta. Restrictia nu se aplica in cazul grupurilor de
societati.
• Remunerarea unor categorii de administratori are caracter public. Legea obliga ca pentru
membrii consiliului de administratie sau ai CS sa se faca public nivelul remuneratiei (prin actul
constitutiv sau hotarari AGA). Pentru directori / membri directorat legea nu impune aceasta publicitate
(CA, respectiv CS pot stabili aceasta remuneratie iar deciziile lor nu se publica), dar impune ca prin
actul constitutiv sau hotarare AGA sa se stabileasca limitele minime si maxime ale remuneratiei
directorilor (nu exista sanctiune civila pentru incalcarea acestei obligatii, insa pot exista consecinte
negative fiscale).
• Actele juridice de valoare semnificativa pentru societate (art. 153²²)
Indiferent de natura juridica a actului, daca valoarea acelui act depaseste jumatate din valoarea
contabila a activelor societatii la data incheierii actului, el trebuie aprobat de AGA extraordinara.
Incalcarea acestei interdictii se sanctioneaza cu nulitatea absoluta a actului.
• Obligatia de a convoca Adunarea Generala de indata ce au aflat, daca societatea a suferit
pierderi care au diminuat activul net sub jumatate din valoarea capitalului social (sau mai putin, nu
mai mult, daca asa prevede actul constitutiv) (art. 153²⁴). Aceasta obligatie revine CA in sistemul unitar
(chiar daca si-au delegat competenta directorilor) si CS in sistemul dualist, si este conditionata de
stabilirea acestei situatii in cadrul situatiilor financiare anuale. Actionarii astfel convocati au doar trei
optiuni conform legii: pot decide majorarea, reducerea capitalului social sau dizolvarea societatii. Daca
nu iau nici o hotarare pana la incheieea exercitiului financiar ulterior celui in care a fost stabilita
pierderea sau nu se convoaca adunarea generala, orice persoana interesata poate cere instantei dizolvarea
societatii. Daca nu au convocat AGA, niciun administrator nu se poate apara spunand ca nu a stiut
despre diminuarea dramatica a activului net, daca situatiile financiare reflecta acest lucru.
• Art. 155¹ LS
Este un articol de protectie a actionarilor minoritari, impotriva actionarului majoritar care in mod
prezumat abuzeaza de drepturile sale de majoritar refuzand introducerea actiunii in raspundere civila.
Permite actionarilor minoritari sa introduca ei in instanta actiune sociala in raspundere civila impotriva
admininistratorului si/sau a actionarilor fondatori, daca actionarii majoritari au refuzat sa voteze in
favoarea introducerii actiunii in cadrul AGA. Costurile acestei actiuni vor fi suportate de societate, daca
minoritarii castiga, sau de acestia daca actiunea este respinsa. In mod normal, conform art. 155 LS,
adunarea generala hotareste introducerea actiunii in raspundere civila, fiind o problema de competenta
AGA ordinara.

Obligatiile fundamentale ale administratorului S.A.


2
0

Art 144¹ si 144² alin.(1) LS stabilesc obligatiile legale fundamentale ale administratorului,
indiferent de forma pe care o imbraca (membru CA, director in sistemul unitar, membru CS, membru
directorat). Aceste obligatii nu pot fi inlaturate sau modificate prin actul constitutiv.
Art 144¹ alin. (4) reglementeaza cea mai importanta obligatie a administratorului SA, anume
obligatia de loialitate fata de societate. Aceasta presupune ca orice decizie pe care o ia in aceasta calitate,
comportamentul sau ca administrator trebuie sa aiba intotdeauna in vedere, cu prioritate, interesele
societatii si cum pot fi ele cel mai bine protejate si promovate, nu interesele sale personale, ale
actionarilor sau ale unor terti. Desigur, acest lucru nu exclude ca deciziile luate sa fie si in interesul
actionarilor ca si grup, dar daca ar exista un conflict intre interesele societatii si cele ale tuturor
actionarilor, administratorul trebuie sa ia in considerare numai interesele societatii. Printre cele mai
importante ramificatii ale obligatiei de loialitate este interdictia abuzului de bunuri sociale si interdictia
luarii de decizii in stare de conflict de interese cu societate (sanctionate si penal prin art. 272 LS).
Conflictul de interese este situatia in care administratorul urmeaza sa ia o decizie sau sa
desfasoare o operatiune punand in primul rand interesele sale sau ale altei persoane. Art 144³
reglementeaza un mecanism procedural prin care administratorul, aflat in aceasta situatie, este protejat
ulterior de raspundere daca inlatura conflictul sau de interese din mecanismul decizional la care
participa. Administratorul este obligat sa aduca imediat la cunostinta situatia de conflict de interese
colegilor din organul colectiv de conducere, organelor de control societar (cenzori sau auditori interni,
nu si auditorului financiar) si sa se abtina de la orice deliberare si/sau vot. Aceasta interdictie (de a
participa la mecanismul decizional in stare de conflict de interese) se extinde la orice operatiuni intre
societate si persoane care sunt afiliate, in sensul alin. (2), cu administratorul respectiv, dar doar daca
administratorul are cunostinta de existenta situatiei de conflict de interese generat de afiliatul sau („stie
ca sunt interesate”). Incalcarea acestei obligatii atrage raspunderea civila pentru prejudiciul suferit de
societate a administratorului respectiv si raspunderea sa penala (de ex. in baza art. 272 alin. (1) lit. b) sau
art. 275 alin.(1) lit.a) LS).
Art. 144⁴ particularizeaza interdictia conflictului de interese din art. 144³ la situatiile de creditare
sub orice forma (inclusiv prin acordarea de avantaje financiare, constituirea de garantii reale sau
personale de catre societate) a administratorului de catre societate. Este un text special fata de art.144³.
Interdictiile pe care le contine sunt absolute, de ordine publica. Exista cateva derogari de la aceste
interdictii in alin. (3), care trebuie interpretate in sens limitativ. In cazul incalcarii acestor interdictii,
raspunderea este civila si penala (art. 272 alin.(1) lit.c) LS).
Un alt articol care reglementeaza un potential conflict de interese intre administrator si societate
este art. 150. Obiectul sau priveste incheierea oricaror operatiuni de instrainare, dobandire sau folosinta,
cu orice titlu, intre administrator (si afiliatii sai descrisi in alin.(4) al art.150) si societate cu privire la
bunuri a caror valoare depaseste 10% din activul net al societatii. Spre deosebire de articolele citate mai
sus, art. 150 nu contine o interdictie absoluta, tocmai pentru a permite incheierea unor asemenea acte
daca sunt si in interesul societatii. Conform alin.(1), de la art. 150 se poate deroga prin actul constitutiv,
in orice sens (eliminarea interdictiei, inasprirea sau limitarea ei). Consider ca administratorul este in
continuare obligat sa se abtina de la deliberare si vot, in schimb AGA extraordinara (si nu CA/
directoratul) este obligata sa aprobe (sau sa respinga, dupa caz) incheierea actului respectiv. In caz
contrar, daca actul se incheie el este nul absolut.
2
0

Art 144¹ alin. (2)-(4) reglementeaza standardul la care se raporteaza comportamentul


oricarui administrator al unui SA, anume „bunul administrator”. Conceptul este similar celui de
„bun proprietar” din Codul civil, insa este mai bine conturat deoarece include doua elemente pe care nu
le regasim in Codul civil: prudenta si diligenta. Ce inseamna bun administrator, prudent si diligent, in
intelesul LS? Cand administratorul unui SA ia o decizie de afaceri (adica, o decizie in legatura cu
operatiunile societatii si/sau incheierea unui act juridic in numele societatii), este obligat ca la momentul
luarii ei sa actioneze in mod prioritar in interesul societatii si pe baza unor informatii suficiente si
potrivite pentru scopurile acelei decizii, fara a urmari interesul sau individual sau al altei persoane, si
desigur acea decizie nu incalca o norma legala sau contractuala. In dreptul anglo-saxon acest standard se
numeste „business judgement rule”. Cand se refera la informatiile pe care administratorul trebuie sa le
obtina pentru a lua decizia, legea foloseste sintagma de „informatii adecvate”, adica informatii complete,
obtinute in timp util (adica, nu sunt depasite la momentul luarii deciziei) si corecte. Daca administratorul
are o cat de mica de indoiala ca nu a primit toate informatiile sau nu sunt corecte, ca cineva incearca sa-l
induca in eroare sau le-a primit prea tarziu, are obligatia de a solicita noi informatii si de a amana luarea
deciziei. Daca ignora inadecvarea informatiilor, va fi tinut raspunzator pentru conescintele negative
pentru societatea ale acelei decizii. In schimb, daca a actionat cu respectarea standardului bunului
administrator, el nu va raspunde pentru eventualele prejudicii produse societatii in urma implementarii
acelei decizii. Astfel, legea incurajeaza administratorii sa fie prudenti si diligenti, sa obtina informatii
adecvate in vederea luarii unei decizii, dar recunoaste ca realitatea este foarte complexa si ca o decizie
luata cu cele mai bune intentii si cu profesionalism in interesul societatii poate avea rezultate negative
pentru societate pe care nici un bun administrator nu le putea anticipa, prin urmare ar fi nedrept si
descurajant pentru orice persoana care ar dori sa devina administrator daca legea l-ar pedepsi in
asemenea situatii. In practica, de multe ori administratorii sunt asigurati de raspundere profesionala (o
forma speciala de asigurare de raspundere civila) pentru pierderile suferite de societate ca urmare a
deciziilor luate, atat timp cat nu exista frauda sau culpa profesionala din partea administratorului (vezi
art. 1355 C.civ.)
Raspunderea civila a administratorului S.A. (indiferent de forma pe care o imbraca) si
limitele in care se exercita actiunea in raspundere civila
In ce masura raspund directorii de orice fel, membrii CS sau CA pentru deciziile luate in aceasta
calitate? Contractul dintre ei si societate fiind un contract de mandat, conform dreptului comun (C.civ.),
ar trebui sa raspunda civil si daca nu isi executa obligatiile corespunzator si la timp, inclusiv atunci cand
actioneaza in afara limitelor mandatului. Pe de alta parte, nu trebuie ca amenintarea cu raspunderea
juridica sa inhibe initiativa si spiritul antreprenorial al acestor persoane.
Legea societatilor prevede ca in cazul in care sunt mai multi administratori, raspunderea lor
pentru deciziile luate de organul colegial de conducere este o raspundere solidara (art. 144² alin.(1)
coroborat cu art. 73 alin.(1) LS). Am vazut anterior ca actiunea in raspundere civila poate fi exercitata de
AGA, in numele si contul societatii, pe tot parcursul mandatului si dupa incetarea mandatului
administratorului (art. 155), sau de creditorii sociali dar numai dupa deschiderea procedurii de
insolventa. Exceptional, actiunea in raspundere se poate exercita de actionari, dar tot ca actiune sociala,
in contul societatii, in conditiile art. 155¹ LS.
2
0

Pentru fiecare administrator se va aprecia, in functie de comportamentul individual si gradul sa


de vinovatie/ lipsa vinovatiei, daca in cele din urma va raspunde pentru prejudiciile cauzate societatii sau
tertilor la fel ca ceilalti (in aceeasi proportie), mai putin sau deloc. Solidaritatea nu inlatura, in ultima
instanta, aprecierea individuala a raspunderii pentru fiecare administrator (adica, intre administrarori
raspunderea este divizibila). Procedural vorbind insa, aceasta ultima etapa poate avea loc dupa ce acel
administrator a fost executat de societate/ creditorii sociali, pentru o parte/ intregul prejudiciu. Dupa ce
societatea/ creditorii s-au indestulat, ramane sa se indrepte impotriva celorlalti administratori.
Exista insa un mecanism, prevazut de Legea nr. 31/1990, care permite administratorului sa se
delimiteze de la inceput de decizia controversata astfel incat sa nu mai fie nevoie sa ajunga in faza
finala, dupa ce a fost actionata raspunderea solidara (art. 144²). Pentru a nu ii fi atrasa raspunderea, el
trebuie sa se delimiteze public de decizia controversata, in cadrul organului colegial. Formal, el trebuie
sa poata dovedi pozitia sa prin inregistrarea opozitiei in registrul deciziilor consiliului de administratie si
prin aducerea la cunostinta, in scris, organelor de control ale societatii (cenzorii/auditorul financiar si
auditorii interni) a opozitiei sale. Exprimarea opozitiei in fara colegilor sai din CA si a organelor de
control are insa si rolul de a le atrage acestora atentia cu privire la eventualele probleme si riscuri
generate de decizie, nu trebuie privita doar ca un instrument de inlaturare a raspunderii
administratorului.

Administratorul S.R.L.
• Art 197 alin.(4) prevede ca dispozitiile de la administrarea SA (administratorul SA) nu se aplica
in niciun fel administrarii (administratorului) SRL. In consecinta, reglementarea administratorului de la
SA nu vine in completarea reglementarii administratorului de la SRL. Dreptul comun pentru
administrarea SRL sunt dispozitiile privind administratorul societatii in nume colectiv (art. 197 alin. (3)
prevede expres acest lucru) si dispozitiile de la art. 70-73¹ LS, despre care am discutat in cursul nr.7.
SRL poate avea un administrator unic sau mai multi administratori. Legea nu reglementeaza
organizarea si functionarea unui organ colegial de administrare la SRL. Inseamna ca se aplica dreptul
comun, adica in cazul in care exista mai multi administratori fie fiecare are plenitutidine de competenta
si drept de reprezentare legala (art. 75 LS), fie - daca actul constitutiv prevede astfel – trebuie sa lucreze
impreuna, adica sunt obligati sa ia decizii in unanimitate, exceptand situatiile urgente (art.76 LS). Daca
asociatii doresc ca administratorii sa functioneze ca un organ colegial, atunci acest lucru trebuie
reglementat prin actul constitutiv. Reglementarea in acest caz va fi exclusiv contractuala, reglementarea
CA al SA din LS nu vine in completare.
• Relatia dintre administratori si adunarea generala
La SRL nu este prevazuta in lege obligatia administratorului de a participa la sedinta Adunarii
Generale sau de a raporta Adunarii Generale (desigur, o asemenea obligatie poate fi prevazuta prin actul
constitutiv). Totusi, in ce priveste obligatia de raportare fata de asociati consider ca se aplica dispozitiile
art. 1918 C.civ. alin.(2) – informarea asociatilor la cererea acestora – si alin. (3) - obligatia de informare
anuala a asociatilor, ca drept comun. Desigur, daca SRL este supusa obligatiei legale de auditare, se
2
0

aplica regulile din legislatia financiar-contabila a auditului in ce priveste obligatiile de raportare fata de
asociati ale administratorilor.
Ca si SA, administratorii sunt cei care convoaca AGA, inclusiv la cererea a cel putin ¼ din
numarul total de voturi. Spre deosebire de SA, la SRL nu este reglementata – si prin urmare nu este
posibila – convocarea adunarii asociatilor direct de catre asociati, decat daca actul constitutiv prevede
acest lucru (insa in lipsa unei prevederi in lege, asociatii nu pot cere instantei sa convoace AGA, chiar
daca ar prevedea acest lucru in actul constitutiv; consider ca art. 527 C.proc.civ. nu poate fi invocat ca
temei pentru o asemenea convocare).
• Art 153²², art. 153²⁴
S-a afirmat (si sunt de acord, dat fiind caracterul special al normei) ca acest articol nu e aplicabil
SRL iar la SRL nu regasim un text similar. Daca actul constitutiv nu a stabilit aceasta cerinta, atunci
actele pot fi incheiate fara probleme si vor fi valabile chiar impotriva vointei asociatilor, in baza art. 55
alin.(2) LS. In schimb, art. 153²⁴ este aplicabil si la SRL, in baza art. 228 alin. (1) lit.a).
• Obligatia de loialitate a administratorului SRL (reguli aplicabile a administratorilor celorlalte
forme de societati comerciale, altele decat SA).
Reglementarea de principiu a acestei obligatii este data de art. 1303-1304 C.civ., care interzic, cu
titlu general, conflictul de interese intre reprezentant si reprezentat. Insa LS contine cateva reglementari
speciale, care contureaza mai bine continutul acestei obligatii. Astfel, conform art. 78 administratorii nu
pot intreprinde operatiuni si incheia acte juridice care depasesc limitele obisinuite ale activitatii SRL
decat cu acordul prealabil al tuturor celorlalti administratori (daca sunt mai multi) si in caz de opozitie a
unuia (sau daca este administrator unic), cu aprobarea prealabila a AGA. Desigur, prin actul constitutiv
se poate deroga de la art.78. Art. 197 alin.(2) (care nu are echivalent la nici o alta forma de societate de
persoane, in schimb exista o interdictie similara pentru directorii de orice fel la SA – vz. art. 153¹⁵ LS;
prin urmare il consider aplicabil numai la SRL, ca o forma speciala de interdictie a conflictului de
interese) interzice administratorului, fara aprobarea AGA, sa accepte sa fie concomitent administrator
intr-o societate concurenta sau cu acelasi obiect de activitate sau sa desfasoare un comert concurent sau
identic, pentru sine sau pentru altul.
• Standardul de comportament al administratorului SRL
In lipsa unui text special in LS (cum exista la SA), se aplica dreptul comun - art. 2018 C.civ. –
care prevede ca standardul de comportament trebuie sa fie cel al bunului proprietar, functia de
administrator SRL fiind prezumata remunerata.

Organele de control financiar

Rolul acestor organe este de a verifica registrele financiar-contabile, contractele si alte acte
juridice incheiate de societate, situatiile financiare intocmite de societate, pentru a determina daca ele
reflecta corect si complet realitatea economico-financiara a societatii si de a raporta
2
0

asociatilor/actionarilor rezultatele analizei lor astfel incat acestia sa fie informati corespunzator cu
privire la sanatatea financiar-economica a societatii in care au investit, lucru cu atat mai important
pentru cei care nu sunt administratori si ca urmare nu au acces direct la informatii detaliate privind
societatea.

A. Cenzorul
Este reglementat in art. 159-165 din LS. Filosofia initiala a legii a fost ca singurii care puteau
controla efectiv activitatea administratorului erau aceste persoane individuale, care aveau calitatea de
asociati, respectivi actionari ai societatii. Erau un organ de control permanent care exercita o functie a
Adunarii Generale (functia de supraveghere si control), fiind in subordinea acesteia. Nu faceau si nu fac
parte din organele societatii, erau un organ intern al societatii auxiliar AGA.
Puterile lor se extind la orice act si la orice decizie luata de organul executiv. Fac raportari pe
care le prezinta Adunarii Generale si pot chiar sa convoace Adunarea Generala in cazuri urgente, pentru
ca aceasta sa ia masuri.
Insa s-a constatat in timp ca cenzorii, nefiind de regula specializati in contabilitate si finante,
controlul pe care il faceau era ineficient. A aparut astfel necesitatea acordarii competentei de control
unor profesionisti si astfel a aparut auditul. Auditul este un control specializat financiar-contabil al
societatii, insa rolul sau fundamental nu difera de al cenzorului, anume pe de o parte furnizarea de
informatii actionarilor asupra societatii, informatii in care acestia sa aiba incredere ca sunt in linii
generale corecte si complete, iar pe de alta parte verificarea si testarea sistemelor si procedurilor
societatii care privesc inregistrarea actelor juridice si operatiunilor acesteia, inclusiv din punct de vedere
fiscal-contabil, si care conduc la pregatirea situatiilor financiare, astfel incat administratorii si actionarii
sa aiba increderea in acuratetea rezultatelor produse de aceste sisteme si proceduri.
In consecinta, astazi putem intalni trei organe de control societar, cu precizarea ca in cazul in
care legea sau actionarii cer ca societatea sa fie auditata financiar, este obligatoriu ca in acelasi timp
societatea sa organizeze si auditul intern (art. 160 alin. (2) LS):
- cenzorii
- auditul financiar (extern)
- auditul intern (auditorii interni sunt angajatii societatii, care au, cel putin formal, o anumita
autonomie, facand insa parte din acelasi corp profesional cu auditorii financiari si fiind tinuti
de aceleasi obligatii profesionale, cea mai importanta fiind cea de independenta
profesionala).
La SA care nu a ales sa fie auditata financiar sau nu are obligatia legala a auditarii financiare,
este obligatoriu sa aiba cel putin 3 cenzori (sau mai multi - numar impar -, daca asa prevede actul
constitutiv) (art. 159 alin.(2) ).
La SRL care are minim 15 asociati si asociatii nu au decis sa fie auditata financiar/nu e obligata
legal sa fie auditata, este obligatoriu numirea a minim trei cenzori (art. 199 alin.(3) ).
2
0

Cenzorii pot sa existe la societatile auditate, daca actionarii decid astfel. Se constata in practica
ca la societatile auditate financiar nu mai sunt numiti cenzori.
Cenzorii sunt numiti si revocati de AGA iar mandatul lor are o durata de 3 ani, putand fi reinnoit.
Este obligatoriu ca AGA sa numeasca si cenzori supleanti (cel putin unul).
Art. 163 reglementeaza puterile cenzorilor. Astfel, acestia au puteri foarte largi de control. De
asemenea, pot convoca AGA SRL si SA in conditiile art. 164¹ si AGA SA in conditiile art. 137² alin.(5).
Situatiile financiare nu pot fi aprobate de Adunarea Generala fara a fi insotite un raport al cenzorilor.

B. Auditorii
Ce societati au obligatia legala a auditarii financiare? Sunt reglementari ale Ministerului
Finantelor Publice care implementeaza directive europene si care prevad trei criterii:
- un anumit numar de personal,
- o anumita cifra de afaceri,
- o anumira valoare a activelor.
Daca sunt indeplinite 2 din 3 criterii devine obligatorie auditarea.
In cazul SA care au sistem dualist, este obligatorie auditarea indiferent de indeplinirea criteriilor
de mai sus (art. 160 alin. 1¹ LS). Legislatia speciala aplicabila anumitor tipuri de societatii (cum sunt
cele financiar-bancare) prevede de asemenea auditarea financiara obligatorie pentru aceste societati.

Auditorii financiari externi: profesie liberala, are propria lege de organizare, in plus organizatia
lor profesionala are dreptul de a reglementa codul de conduita si continutul obligatiilor lor profesionale.
LS prevede ca sunt numiti si revocati de AGA, dar contractul lor cu societatea poate fi negociat si
incheiat de administratori, directori, fara a fi necesara o aprobare AGA, cu exceptia duratei minime a
contractului. Nu sunt subordonati in niciun fel societatii si nimeni din cadrul societatii nu le poate
impune un anume punct de vedere. Nu au insa competenta de a convoca AGA.
Auditorii interni se concentreaza mai mult pe partea operationala a societatii. Puterile de
convocare AGA (mai putin cea de sub art. 137² alin.(5) ) si de verificare la initiativa actionarilor le au si
auditorii interni, nu doar cenzorii (vz.art. 164¹ alin.(3) ).

Actiunea in raspundere a organelor de control este similara cu cea in cazul administratorilor SA.
Minoritarii nu mai pot insa actiona impotriva vointei majoritarilor pentru a atrage raspunderea
cenzorilor.

Regimul juridic al actiunilor


2
0

Actiunile sunt o forma particulara a partilor de interes reglementate de C.civ.. Ca si acestea, ele
sunt expresia valorica a unei cote-parti din capitalul social. In acelasi timp, fiecare actiune incorporeaza
drepturile pe care le are titluarul ei in cadrul societatii (dreptul de vot, dreptul la impartirea profitului,
dreptul de a propune membri in organele de conducere executiva, dreptul de preferinta la majorarea
capitalului social, dreptul la informare si control asupra activitatii si functionarii societatii – in limitele
prevazute de lege -, dreptul de a participa la impartirea activului net in caz de lichidare a societatii).
Asa cum am aratat in cursul nr.5, spre deosebire de capitalul social, actiunile, ca regula, nu sunt
bunuri din patrimoniul societatii, chiar daca aceasta le emite. Odata emise ele intra ope legis in
patrimoniul celui care le subscrie, adica actionarului. Sunt bunuri incorporale, care au legatura cu
capitalul social, pentru ca valoarea nominala a tuturor actiunilor emise este egala cu valoarea capitalului
social. Art. 92 alin.(1) LS interzice in mod expres emiterea de actiuni a caror valoare nominala sa fie
mai mare decat suma aportului subscris (adica, nu se pot emite actiuni cu discount). Daca suma aportului
subscris este mai mare decat valoarea nominala, diferenta constituie prima de emisiune si inregistreaza
in rezerva de prime a societatii, care este un cont de pasiv (rezerva de prime poate fi incorporata ulterior
in capitalul social, marindu-l). Legea (art. 93 alin. (1) ) stabileste o un prag minim al valorii nominale,
sub care nu se poate cobora, de 10 bani.
Valoarea contabila a unei actiuni este diferita de valoarea nominala. Valoarea contabila a actiunii
reflecta valoarea economica a societatii la un moment dat (se calculeaza prin impartirea valorii activului
net impartita la numarul total de actiuni), pe cand valoarea nominala este fixa, este o valoare istorica la
momentul subscrierii aporturilor initiale la capitalul social si ramane neschimbata indiferent de fluctuatia
situatiei economice a societatii, mai putin in cazurile in care actionarii decid sa o modifice.
Desi legea permite emiterea de actiuni in forma materiala, ca inscrisuri (situatie in care art. 93
devine relevant), cvasitotalitatea actiunile emise astazi in Romania sunt in forma dematerializata,
incorporala, datele de identificare a titularului fiind inscrise in registrul actionarilor si nu pe actiune.
Actiunile materiale sunt doar mijloace de proba a detinerii actiunilor, nu incoporeaza drepturile
actionarului.
Spre deosebire de partile sociale si alte parti de interes, actiunile pot fi titluri tranzactionabile,
adica pot fi instrainate fara restrictii pe pietele de valori mobiliare (pentru a dobandi acest regim juridic,
trebuie indeplinite conditiile legislatiei speciale a valorilor mobiliare).
Principiul care guverneaza regimul juridic al actiunilor este principiul egalitatii actiunilor, adica
o actiune este egala cu fiecare din celelalte din punct de vedere al valoarii nominale, precum si din
perspectiva drepturilor pe care le confera (art. 94 alin.(1) ). De la acest principiu LS permite derogari.
Legea reglementeaza doua derogari:
- actiunile preferentiale, fara drept de vot (art. 96-96 LS). Acestea nu dau actionarului dreptul de
a vota in AG, dar ii dau prioritate la incasarea dividendelor, fata de actionarii care nu au astfel de actiuni
(atentie: doar actionarii care au actiuni „ordinare” pot vota distribuirea de dividende, nu cei care au
asemenea actiuni preferentiale). Exista o limitare impusa de lege cu privire la numarul de actiuni
preferentiale care pot fi emise: valoarea nominala totala a acestor actiuni nu poate depasi un sfert din
2
0

capitalul social. Valoarea nominala a unei actiuni preferentiale este egala cu valoarea nominala a unei
actiuni ordinare.
In capitalul social intra atat actiunile ordinare cat si actiunile preferentiale, insa pentru a stabili
dreptul de vot, nu se iau in calcul actiunile preferentiale.
- actiunile care confera mai putine drepturi de vot de cat numarul lor (art. 101 alin. (2) ) - prin
actul constitutiv se poate limita numarul de voturi aferent actiunilor, pentru actionarii care au mai mult
de o actiune. Pe baza acestui articol, daca actul constitutiv prevede astfel, un actionar care are 10 actiuni
poate avea 5 voturi, de exemplu. Trebuie sa existe acordul tuturor actionarilor; este posibila aceasta
discriminare, daca toti actionarii sunt de acord.
Desi legea nu reglementeaza actiunile cu vot multiplu (adica, o actiune confera mai mult de un
vot), din jurisprudenta ICCJ (sectia com., decizia nr. 1148/ 6.03.2011) rezulta ca este posibila si in
dreptul nostru emiterea unor actiuni cu voturi multiple.
In ceea ce priveste actiunile neplatite la termen (am vazut ca legea permite actionarilor, la
constituirea societatii, sa verse numai 30% din capitalul social subscris, restul putand fi varsat in 12 luni
de la inmatriculare/ 2 ani daca aportul este in natura) , dreptul de vot este suspendat. In continuarea, daca
raman neplatite, societatea poate decide, pe baza hotararii AGA, anularea lor si emiterea altor actiuni in
locul lor care sa fie vandute iar daca din vanzare nu se acopera in intregime suma nevarsata la capitalul
social, acesta va fi redus in mod corespunzator (art. 100).

Cumpararea actiunilor proprii de catre societate


Art.103 alin. (1) stabileste principiul, anume societatea nu poate sa isi subscrie propriile actiuni.
In acest fel sunt protejati creditorii sociali deoarece activele societatii sunt folosite pentru derularea
activitatii economice si indeplinirea obiectului de activitate, nu pentru un scop care nu aduce valoarea
societati, cum este subscrierea propriilor actiuni. Alin. (2) si (3) reglememteaza situatii particulare,
intarind acest principiu. Art. 106 alin.(1) reglementeaza un caz special de subscriere de societate a
propriilor actiuni (subscriere indirecta), incalcarea lui fiind sanctionata penal (art. 273 lit.c) LS). Alin.
(2), de stricta interpretare, reglementeaza doua derogari de la alin.(1).
De la principiu de mai sus, legea permite doua derogari: rascumpararea comuna a actiunilor
conform art. 103¹ si 104 si rascumpararea speciala a actiunilor ca urmare a aplicarii art. 134 LS.
Societatea, in conditiile articolelor de mai sus, poate cumpara propriile actiuni de la actionarii
sai. Actiunile vor intra astfel in patrimoniul sau. Rascumpararea comuna generala este reglementata de
art.103¹ si presupune indeplinirea cumulativa a patru conditii, dintre care cele mai importante sunt
limitarea actiunilor rascumparate la 10% din capitalul social si plata pretului numai din profit distribuibil
(adica, din el se pot acorda dividende utile si reale) si din fonduri disponibile conform legii (de ex., din
profitul distribubil din anii anteriori dar nedistribuit). Conditia platii pretului numai din profit distribuibil
si/sau fonduri disponibile este aplicabila si rascumpararii speciale in conditiile art. 134 (vz. art. 104 alin.
(2) LS).
2
0

Rascumpararea comuna speciala este reglementata de art.104, care prevede in mod limitativ
patru cazuri. Dintre acestea, cel mai des intalnit in practica este reducerea capitalului social prin
rascumpararea actiunilor (vom vedea ca se poate reduce capitalul social si prin anularea unui numar de
actiuni/ parti sociale, acesta fiind cazul tipic de reducere). Specifica rascumpararii comune speciale este
neaplicarea celor patru conditii de la reglementarea comuna generala.
Art. 105 stabileste limitele aplicabile societatii in legatura cu actiunile rascumparate, pe perioada
detinerii lor. Cat timp le detine, societatea nu le poate vota, nu poate primi dividende in baza lor. Legea
impune revanzarea lor, fara a aplica o sanctiune daca revanzarea nu are loc in termenul cerut de lege.

Legea prevede in art. 98 ca dreptul de proprietate se transmite (1) prin inregistrarea transferului
proprietatii asupra actiunilor in registrul de actiuni al societatii sau (2) in alte conditii prevazute in actul
constitutiv. Legea nu conditioneaza momentul transferului dreptului de proprietate de publicarea in
Registrul Comertului. Efectele obligatiei de inregistrare in registrul actionarilor:
- publicitate interna, la nivelul societatii
- conditie ad validitatem pentru transferul proprietatii (unii afirma doar ca este un efect de
opozabilitate fata de terti, insa aceasta interpretare contravine art. 18-24 C.civ., registrul actionarilor
nefiind registru public).
In practica, foarte multe acte constitutive prevad ca transferul proprietatii sau constituirea de
drepturi reale asupra actiunilor nu poate fi operat in registru actionarilor fara a fi aprobat in prealabil de
AGA cu un anumit cvorum si majoritate de vot. Aceasta este o limitare contractuala, legala din punctul
meu de vedere, dar care nu produce efectul invalidarii inregistrarii daca inregistrarea a avut totusi loc in
lipsa aprobarii AGA.
Ca derogare de la cerinta inregistrarii in registrul actionarilor in ce priveste constituirea de
drepturi si opozabilitate fata de terti, art. 99¹ alin.(3) impune inregistrarea ipotecilor asupra actiunilor in
Registrul National de Publicitate Mobiliara pentru ca rangul de prioritate si opozabilitatea fata de terti sa
aiba loc.

Regimul juridic al partilor sociale


Partile sociale sunt bunuri incorporale, ele nu pot fi emise sub forma de titluri materiale
negociabile (adica, inscrisuri in format fizic care incorporeaza dreptul de proprietate asupa partii sociale
si toate drepturile conferite de lege, astfel incat detinatorul lor este cel care poate exercita valabil aceste
drepturi) (art. 11 alin.(2) LS).
Faptul ca nu pot imbraca forma de titluri negociabile nu inseamna ca nu pot fi tranzactionate in
intelesul dreptului comun, adica sa faca obiectul diferitelor forme de transfer al dreptului de proprietate,
constituire de ipoteci mobiliare sau de drepturi de folosinta asupra lor. In urma modificarilor aduse de
Legea nr. 223/2020, regimul instrainarii partilor sociale a fost liberalizat intr-o masura semnificativa.
Astfel, regula traditionala (care era cuprinsa intr-o norma imperativa) care permitea instrainarea lor catre
2
0

terti din afara societatii numai cu acordul asociatilor, exprimat in cadrul adunarii generale, cu votul
reprezentand cel putin 3/4 din capitalul social, a devenit dispozitiva, in sensul ca prin actul constitutiv se
poate deroga fara limitare de la ea. Flexibilizarea regimului transferului partilor sociale slabeste
caracterul intuitu personae al SRL si o apropie si mai mult de regimul SA ca vehicul de investitie (nu ca
modalitate de asociere intre persoane care se cunosc, au incredere reciproca si care doresc sa desfasoara
o activitate economica impreuna sub umbrela acestei persoane juridice).
Partile sociale ale unui SRL nu pot fi rascumparate, neexistand reglementari specifice in acest
sens cum avem la SA (art. 103¹-105¹), cu exceptia cazurilor prevazute limitativ de art. 134 LS care se
aplica si la SRL in baza art. 226 alin. (1) lit.a¹ LS.
Formalitatile de instrainare ale partilor sociale necesita o dubla publicitate, in (registrul de
asociati al societatii si in Registrul Comertului). Fata de terti transferul opereaza din momentul
inregistrarii in Registrul Comertului, intre parti de la data acordului de vointa (art. 203).

Curs nr. 9
Modificarea societatii

Modificarea societatii are un sens larg si unul restrans. In ambele sensuri, ea este rezultatul unei
act de vointa al asociatilor/ actionarilor, in urma exprimarii vointei sociale.
In sens restrans, inseamna modificarea actului constitutiv, sens care este avut in vedere de LS
(Titlul IV este intitulat „Modificarea actului constitutiv” si contine, pe langa prevederi de aplicatie
generala care au in vedere caracterul formal al modificarilor, si doua cazuri (din multe alte posibile)
particulare de modificare a actului constitutiv (reducerea si majorarea capitalului social). In sens larg,
inseamna schimbarea adusa societatii simultan ca persoana juridica si asupra actului constitutiv. Avand
in vedere intrepatrunderea intre latura contractuala si cea institutionala in cadrul societatii comerciale,
voi utiliza sensul larg al notiunii. Orice modificare a societatii presupune atat o schimbare a unui
element legat de organiarea si functionarea societatii, cat si o modificare a actului constitutiv (deoarece
organizarea si functionarea societatii sunt indisolubil legate de vointa sociala ca rezultanta a vointelor
individuale a asociatilor, recte de actul constitutiv ca forma originara de manifestare a vointei
asociatilor). Modificarile pot atinge o gama larga de elemente ale societatii: capital social, structura
asociatilor, patrimoniul in ansamblul sau, incetarea ca persoana juridica, forma societatii. Per a
2
0

contrario, orice modificare a actului constitutiv care nu presupune si o modificare a societatii ca


persoana juridica sau a ansamblului patrimoniului sau, nu este o modificare a societatii (de ex.,
modificarea competentelor AGA sau ale administratorilor, modificarea valorii nominale a actiunilor/
partilor sociale fara a modifica nivelul total al capitalului social). Categorie cea mai complexa de
modificare a societatii consta in reorganizarea ei (fuziune sau divizare).
Trebuie retinut ca spre deosebire de momentul constituirii societatii, cand toti asociatii trebuie sa
fie de acord, legea prevede pentru marea majoritate a modificarilor societatii ca pot fi decise de asociati
prin vot majoritar. Desigur, actul constitutiv poate sa prevada majoritati speciale de vot sau votul
unanim in cazul unor modificari.
Din punct de vedere formal (art. 204-205 LS), modificarea trebuie sa urmeze regimul de
publicitate aplicabil la constituirea societatii sau cerut de obiectul modificarii (de ex., modificarea
trebuie sa fie facuta prin act modificator incheiat in forma autentica). In orice caz, intotdeauna
modificarea societatii necesita o hotarare AGA si incheierea in baza ei a unui act aditional la actul
constitutiv, care trebuie inregistrate in Registrul Comertului (de regula, inregistrarea se face pe baza
aprobarii directorului Registrului Comertului; in cazuri prevazute de lege, are loc un controlului judiciar
de legalitate, de ex. la reorganizarea societatii). Legea cere ca odata cu aceste documente sa fie depusa si
o forma actualizata a actului constitutiv, care cuprinde la zi toate modificarile aduse actului constitutiv
de-a lungul timpului.
Art. 205 - schimbarea formei societatii (de ex., din SRL in SA) sau prelungirea duratei ei nu
atrage crearea unei persoane juridice noi, personalitatea juridica va continua neintrerupta.

Reducerea si majorarea capitalului social

Sunt operatiuni prin care se modifica valoarea (nivelul) totalal a capitalului social. Nici una nu
necesita si modificarea structurii capitalului (de ex., prin intrarea de noi actionari in societate si/sau
iesirea unora din cei existenti), insa reducerea/majorarea capitalului social pot fi insotite de modificarea
structurii lui. Deoarece capitalul social este are o existenta scriptic - contabila, modificarea lui presupune
in prealabil modificarea actului constitutiv.
Reducerea capitalului social
Reducerea este reglementata de art. 207-209 din LS si are loc in urmatoarele modalitati: - sunt
anulate2 actiuni/ parti sociale (are lo micsorarea numarului de actiuni/parti sociale), in baza legii sau a
vointei asociatilor. De ex., la SA exista un caz special de reducere a capitalului social prevazut de lege,
cand nu se varsa in termenul prevazut de actul constitutiv tot aportul subscris la constituire, actionarul
este pus in intarziere si daca tot nu-si executa obligatia de varsare, o solutie prevazuta de lege este
anularea actiunilor neplatite integral, emiterea de noi actiuni in loc si oferirea lor spre subscriere altor
persoane iar daca nu sunt subscrise integral noile actiuni, pentru diferenta se reduce capitalul social (art.
100).
2
0

Un exemplu de reducere voluntara este cand prin hotararea adunarii generale a actionarilor/
asociatilor se reduc (anuleaza) pro rata actiuni / parti sociale din detinerile fiecarui asociat, in final
fiecare asociat are un numar mai mic de parti de interes decat anterior, dar pastreaza acelasi procent de
participare la capitalul social, drepturi de vot, beneficii etc. O aplicatie particulara a acestei forme de
reducere este reglementata de art. 153²⁴ (cand solutia de reducereaa capitalului social este aleasa de
asociati):
- reducerea capitalului social prin rascumpararea actiunilor, urmata de anularea lor – art. 104
alin. (1) lit. a) LS (caz aplicabil numai la SA, la SRL nu este posibila rascumpararea partilor sociale);
- prin reducerea valorii nominale a actiunilor /partilor sociale, consecinta logica fiind ca se
reduce si intreaga valoare nominala a capitalului social (in acest caz se reduce valoarea nominala a
fiecarei actiuni/parti sociale). Cotele de participare la capitalul social si drepturile aferente raman
neschimbate – art. 207 alin. (1) lit. b);
- in art. 207 alin. (2) legiuitorul reglementeaza doua cazuri pe care le conditioneaza in sensul ca
reducerea capitalului social nu este motivata de pierderi. (1) Astfel, la lit.a), poti sa ai acest rezultat, de
reducere a capitalului social, si prin scutirea partiala/totala a actionarilor de obligatia de varsare a
aporturilor (este valabil la SA, dar nu si la SRL si societatile de persoane, unde conform art. 9¹ LS
trebuie varsat integral capitalul social la constituire). Reducerea capitalului social are loc prin anularea
partii nevarsate din capital; cum insa nu pot exista actiuni integral varsate si partial varsate pe termen
nedeterminat, practic actionarul va pierde un numar de actiuni a caror valoare nominala totala este egala
cu valoarea nominala nevarsata, astfel incat in final sa ramana numai cu actiuni integral varsate. In cazul
art.100 actionarul care intarzie plata varsamantului pierde toate actiunile sale neplatite, ca sanctiune. In
cazul art. 207 alin.(2) lit.a), actionarul pierde doar o parte din actiuni si ramane cu un numar mai mic de
actiuni, dar integral platite, ca iertare de datorie din partea celorlalti actionari. (2) A doua situatie (lit.
b) ): reprezinta restituirea partiala de aporturi la capitalul social, ceea ce conduce si la reducerea
corespunzatoare a acestuia (prin anularea actiunilor/ partilor sociale respective). Regula este ca
asociatii / actionarii primesc, la lichidare, ceea ce ramane din activul societatii dupa ce au fost platiti
integral creditorii sociali. Lit. b) este insa un caz special, cand legea permite ca si inainte de lichidare,
actionarii / asociatii sa primeasca o parte din activul social (nu din activul net, ca la lichidare), dar privita
numai ca o rambursare partiala a investitiei facute de ei, nu o rambursare totala ca la lichidare. O alta
diferenta fata de lichidare: nu se poate rambursa mai mult decat au subscris (legea mentioneaza doar „o
cota-parte din aporturi”), la lichidare pot primi si mai mult daca societate a fost profitabila iar activul net
depaseste valoarea aporturilor la capitalul social. In fine, conditia foarte importanta impusa de lege
pentru a putea opera aceasta forma de reducere: se restituie o parte din aporturi, nu echivalentul lor
valoric (in practica, multi juristi si consultanti fiscali interpreaza textul ca permitand transferul catre
actionari/ asociati a unei parti din activul societatii in contul reducerii, fara legatura cu aporturile
contribuite).

Procedura de reducere a capitalului social, indiferent de modalitatea de reducere, este aceeasi:


necesita ca prim pas o hotarare a Adunarii Generale care aproba reducerea (al carei continut minimal
este reglementat in art. 208 alin.(2) ) si apoi publicarea ei in Monitorul Oficial (formalitati obligatorii la
2
0

toate formele de societate). In practica, prin aceasta hotarare se aproba in principiu reducerea capitalului
social si modalitatea de reducere. De la data publicarii, creditorii sociali care nu au creante scadente la
data publicarii (daca sunt scadente, ei pot apela la executarea silita – daca sunt ipotecari – sau pot
introduce actiunea in instanta, contra societatii, pentru a cere plata, in ambele cazuri legiuitorul
considerand ca acesti creditori pot exercita mijloacele legale pentru a obtine plata creantei lor inainte de
a se finaliza procedura de reducere capitalului social, ceea ce exercita presiune asupra societatii, spre
deosebire care nu au creante scadente si prin urmare nu pot utiliza nici un mijloc de presiune impotriva
societatii, in lipsa art. 208 alin.(3) ) au un termen de 2 luni in care pot sa conteste aceasta reducere, in
conditiile procedurale prevazute de art. 62 LS (art.208 alin.(3) LS). Dar aceasta contestatie nu are drept
obiect anularea hotararii AGA sau obtinerea de despagubiri care sa acopere prejudiciul suferit de
creditorii respectivi in urma reducerii (cum este in cazul art. 61 LS), ci obiectul ei este ca prin
intermediul instantei creditorii sa obtina de la societate garantii ca prin reducerea capitalului plata
creantei lor nu va fi afectata. Termenul de „garantie” folosit in art. 208 este mai larg decat cel de
garantie reala sau personala, le include pe acestea dar poate sa includa orice alta promisiune facuta de
societate (si care da confort creditorilor) ca va plati creantele, precum si plata (care devine plata inainte
de scadenta) unor creante (care este forma suprema de „garantie”). Instanta va aprecia daca opozitia este
intemeiata. Din punct de vedere practic, creditorii garantati cu ipoteci mobiliare/imobiliare nu au un
interes sa introduca o asemenea contestatie, fiindca au deja garantiile reale necesare pentru a obtine plata
creantei chiar daca se reduce capitalul social, mai putin in cazul in care valoarea bunului ipotecat nu
(mai) acopera suma creantei. Termenul de 2 luni este un termen de decadere, el nu poate fi redus sau
majorat prin actul constitutiv. Numai dupa trecerea lui si rezolvarea tuturor opozitiilor creditorilor
sociali se poate trece la reducerea efectiva a capitalului social si inregistrarea reducerii in Registrul
comertului (in practica, are loc o noua AGA ce emite o hotarare care constata ca nu au fost opozitii/ au
fost rezolvate si aproba final reducerea capitalului social, structura lui si modificarea actului constitutiv).
Majorarea capitalului social:
Modalitatile de majorare a capitalului social sunt prevazute in art. 210 (art. 210 se aplica atat la
SA, cat si la SRL, in baza art. 221):
- emiterea de noi actiuni sau parti sociale, fie catre actionarii/ asociatii existenti, fie catre altii noi
(care sunt terti fata de societate la momentul subscrierii), in schimbul unor aporturi in numerar si/sau in
natura (aporturile in creante nu sunt permise la majorarea capitalului social la SA, SCA si SRL; cred ca
sunt permise la societatile de persoane doar daca majorarea este aprobata in unanimitate, fiind o
modificare a actului constitutiv de la care LS nu deroga – a se vedea consideratiile de mai jos);
- prin majorarea valorii nominale a partii sociale/ actiunii (de aceasta modalitate profita numai
actionarii/ asociatii existenti). In acest caz, nu apar noi actionari/asociati, doar se modifica valoarea
nominala a fiecarei actiuni / parti sociale (de ex, in loc ca o actiune sa isi pastreze valoarea nominala de
10 lei, ea va avea o noua valoare nominala, de 20 de lei). Pentru ca valoarea nominala creste pentru
fiecare actiune/ parte sociala si toti actionarii/ asociatii profita de aceasta crestere propotional cu partile
de interes detinute, inseamna ca intregul capital social se va majora. Cresterea valorii nominale se face
prin incorporarea rezervelor (inclusiv a rezervei legale, pentru ca nu se emit noi actiuni si nu se incalca
astfel interdictia din art. 210 alin. (2) LS) sau prin aporturi noi dar care pot fi aduse doar de actionarii/
asociatii existenti si de catre toti actionarii, pro rata (pentru ca daca ar veni de la actionari noi, ar
2
0

trebui emise noi actiuni si atunci nu mai avem majorare prin marirea valorii nominale). Toate partile
sociale/ actiunile sa creasca cu aceeasi valoare nominala si pentru fiecare parte de interes trebuie sa fie
subscrisa si varsata diferenta (daca majorarea se face prin aporturi si nu prin incorporarea rezervelor).
Ceea ce inseamna ca fiecare actionar/asociat trebuie sa fie de acord cu aceasta modalitate de majorare a
capitalului daca are loc prin contributia de noi aporturi, obligatie pe care o prevede si art. 210 alin. (4);
daca are loc prin incorporarea rezervelor, hotararea se ia cu majoritatea de vot prevazuta de lege sau
actul constitutiv.
In cazul in care cele doua modalitati de majorare de mai sus se fac prin aporturi la capitalul
social, acestea pot fi numai in numerar si/sau in natura la SA, SCA si SRL (art. 215 alin. (2) interzice
aporturile in creante la SA iar la SRL ele sunt interzise la majorare pe principiul simetriei, pentru ca nu
sunt permise la constituire). Acelasi actionar/ asociat poate sa subscrie si in numerar, si in natura. La
SNC si SCS aporturile pot fi si in creante, de vreme ce ele sunt permise si la constituirea capitalului
social iar reglementarea majorarii capitalului social din LS nu deroga de la aceasta posibilitate, cum face
la SA.
- emiterea de noi actiuni/ parti sociale catre actionarii/ asociatii existenti prin incorporarea
rezervelor (art. 210 alin. (2) ) – este o modalitate intermediara intre primele doua, specificul ei este dat
de sursa majorarii, si anume rezervele societatii si nu noi aporturi. Pot fi folosite in acest scop
majoritatea rezervelor societatii, mai putin rezerva legala (pentru ca ea are deja natura juridica de capital
social, chiar daca nu este inclusa formal in capitalul social, si in plus legea cere sa fie inregistata
intotdeauna separat de si sa „suplimenteze” capitalul social). Nu este singura rezerva exclusa ca sursa de
majorare. Astfel, art. 210 alin. (3) prevede ca rezervele din reevaluare activelor societatii nu pot fi
folosite la majorarea capitalului social.
Rezervele sunt parti din rezultatele pozitive financiare ale societatii (in general, ele se constituie
din profitul net nedistribuit) sau din aporturile asociatilor (rezerva din prime la constituire sau majorare)
care nu au fost distribuite actionarilor/ asociatilor sau cheltuite intr-un alt mod de catre societate. Aceste
rezerve au echivalent in activul societatii si totodata reprezinta datorii potentiale ale societatii catre toti
actionarii/ asociatii, fie prin distribuirea acestora catre ei (cand acest lucru este permis de lege, cum am
vazut in cazul rascumpararii actiunilor – art. 103¹ LS) sau prin majorarea capitalului social (in acest caz,
beneficiul actionarilor este indirect, ei primesc actiuni/ parti sociale noi sau valoarea nominala a
actiunilor existente se mareste, dar in ambele cazuri cota lor de participare la capitalul social nu se
schimba). Nu se poate face o majorare de capital social prin incorporarea rezervelor astfel decat pro rata,
insa se poate argumenta ca se poate deroga de la principiul pro rata daca toti actionarii/ asociatii sunt de
acord.
Prima de emisiune. Poate fi intalnita la majorarea capitalului social, opinia generala si oricum
practica registrelor comertului este ca nu poate fi intalnita la constituirea societatii (pentru ca art. 220 –
aplicabil la majorare – mentioneaza prima de emisiune, in schimb art. 9 – aplicabil la constituire – nu o
mentioneaza). Rezulta in cazul in care valoarea aportului este mai mare decat valoarea nominala a
actiunilor / partilor sociale primite in schimb (diferenta este prima). Nu e obligatoriu ca toti actionarii/
asociatii sa subscrie cu prima, insa cei care subscriu cu prima se prezuma absolut ca accepta ca de prima
lor beneficieze toti asociatii/ actionarii.
2
0

- conversia creantei sociale in actiuni sau parti sociale (art. 210 alin. (2) ) – posibila numai daca
sunt emise noi actiuni/ parti sociale. Creantele certe, lichide si exigibile impotriva societatii, in loc sa fie
platite de societate, sunt stinse prin emiterea de noi actiuni/parti sociale catre creditor (care poate fi un
tert sau un asociat existent). Deosebirea fata de aportul in creante este ca asociatul in acest caz nu aduce
ca aport la capitalul social o creanta impotriva unui tert, economic el aduce indirect un aport in numerar
(societatea ar fi putut sa ii plateasca datoria si imediat creditorul sa subscrie banii primiti la capitalul
social). Folosita frecvent in cazuri de dificultati financiare ale societatii, cand creditorii au sanse mici sa
recupereze imprumutul acordat societatii si atunci prefera sa obtina macar parti de interes. Desigur,
conversia nu se face decat daca actionarii / asociatii o aproba prin hotarare in adunarea generala. Actul
juridic cel mai apropiat ca figura juridica de conversie, este darea in plata (nu este dare in plata pentru ca
societatea nu transfera un activ al sau in contul creantei, partile sociale/actiunile nefiind active ale
societatii).

Procedura de majorare a capitalului social la SA si SCA - art.212 – 2019


Legea spune se face cu respectarea acelorasi pasi ca la constituirea societatii, dar acest lucru este
doar partial adevarat. Astfel, se pastreaza calificarea tipurilor de aport, este nevoie de un acord al
asociatilor (dar spre deosebire de constituire, cand acordul este unanim pentru ca are loc prin semnarea
actului constitutiv, in acest caz acordul se obtine in general pe baza regulii majoritatii), are loc o
modificare a actului constitutiv si procesul de majorare presupune un control de legalitate. Sunt insa si
elemente procedurale noi fata de etapa constituirii societatilor (vz. art.215 - 217 si 219).
Intotdeauna majorarea capitalului social necesita o hotarare a Adunarii Generale. Ca regula,
actionarii nu pot fi discriminati, fara acordul lor, prin operatiunea de majorare, adica in urma ei sa li se
diminueze cota de participare la capitalul social si la beneficii, respectiv puterea de vot. In acest scop,
legea stabileste forme speciale de protectie (in cazul contributiei aportului in natura si anti-diluarea
actionarilor existenti).
Daca majorarea se face prin aport in natura, atunci este obligatorie numirea unui (unor) expert
evaluator de catre instanta (chiar daca este propus de societate) care sa stabileasca valoarea corecta a
acelui aport (art. 215). Ceea ce legea nu impune in cazul societatii pe actiuni inchise (spre deosebire de
societatea deschisa, tranzactionata pe o piata de valori mobiliare) este o super-majoritate de vot pentru a
aproba subscrierea prin aporturi in natura.
In schimb, daca numai unii actionari subscriu in natura, ceilalti trebuie sa aiba dreptul sa subscrie
si ei in numerar pentru a nu li se dilua cota de participare la capitalul social. Aceasta protectie contra
diluarii a actionarilor existenti este asigurata prin dreptul lor de preferinta la subscrierea capitalului
social, aplicabil la toate formele de majorare de capital social (art.216). In cazul majorarii de capital prin
subscrierea de aporturi in natura (de catre unii actionari sau de terti), art. 218 - care elimina obligatia
acordarii dreptului de preferinta la subscriere celorlalti actionari in cazul aportului in natura – a fost
abrogat prin Legea nr. 441/ 2006, prin urmare se aplica si in acest caz art. 216 care reglementeaza
dreptul de preferinta al actionarilor existenti la subscrierea actiunilor nou emise de societate.
2
0

Diluarea actionarilor existenti poate avea loc fie atunci cand intra cineva nou in societate, fie
atunci cand numai unii dintre actionarii existenti subscriu majorarea capitalului social. Pentru a evita
acest lucru, legea acorda posibilitatea ca toti actionarii sa participe la majorarea capitalului social, pro
rata cu cota lor de participare la capitalul social, prin exercitarea dreptului de preferinta in termen de cel
putin o luna de la data publicarii hotararii AGA in M.Of. Dreptul de preferinta la subscriere este diferit
de dreptul preemptiune reglementat de Codul Civil (art. 1730-1740), nu se completeaza cu prevederile
respective din Codul Civil.
Daca exercita dreptul de preferinta toti in aceeasi pro rata, atunci actiunile nou emise sunt
subscrise integral de catre actionarii existenti si nu vor fi diluati, nici un tert nu va intra in randul
actionarilor (pentru ca nu mai are ce subscrie). Altminteri, cei care nu uzeaza de dreptul de preferinta
vor fi diluati. In cazul subscrierii de aport in natura de catre un actionar existent sau un tert, adunarea
generala va calcula valoarea noului capital social emis astfel incat sa cuprinda valoarea aportului in
natura si valoarea cumulata a capitalului oferit spre subscriere actionarilor existenti. Insa daca aportul in
natura este subscris de un tert, chiar daca toti actionarii existenti ar subscrie si ei aporturi, este imposibil
matematic ca ei sa nu fie diluati prin subscrierea de catre tert.
Desi legea nu precizeaza, subscrierea in cadrul exercitarii dreptului de preferinta se poate face
numai in numerar, altminteri ar putea apare discriminari intre care actionarii existenti care subscriu in
natura si cei care subscriu in numerar, cauzate de evaluarea aporturilor in natura.
Precizez ca aceasta solutie nu impiedica un actionar existent sa subscrie in natura daca acest
aport este cauza juridica a majorarii, in aceasta situatie ceilalti actionari isi exercita dreptul de preferinta
pentru a reduce diluarea lor dar actionarul existent care subscrie aportul in natura nu mai are nici un
temei pentru a exercita acest drept pentru ca nu are nevoie de protectie, nefiind diluat (daca aportul in
natura este subscris de un actionar existenta si toti ceilalti actionari isi exercita dreptul de preferinta la
partea din majorare care nu este data de aportul in natura, este posibil ca nici un actionar sa nu fie
diluat).
Daca se subscrie numai partial noua emisiune de catre actionarii existenti, tertii vor putea sa
subscrie numai ce nu au subscris actionarii existenti cu consecinta ca actionarii existenti care nu au
subscris vor fi diluati.
Retragerea dreptului de preferinta (spre deosebire de renuntare, care este la discretia fiecarui
actionar existent) se poate face numai de catre Adunarea Generala prin hotarare, care presupune un
cvorum si o majoritate de vot legale de la care nu se poate deroga in jos si anume trebuie sa participe
minim ¾ din capitalul social subscris (inclusiv actiunile care nu sunt integral varsate, daca varsamintele
nu au ajuns la scadenta) si sa voteze pentru retragere cu majoritatea voturilir actionarilor prezenti (si
reprezentati); abtinerile nu intra in calculul majoritatii (art. 217).
Incalcarea cerintelor art. 216 este sanctionta cu nulitatea relativa (art. 261 alin. (3) ). Pentru
identitate de ratiune, cu aceeasi sanctiune trebuie pedepsita incalcarea art. 217.
Daca dupa exercitarea dreptului de preferinta si a subscrierii de catre tert o parte din noua
emisiune ramane nesubscrisa, partea respectiva poate fi anulata dar numai daca acest lucru a fost
prevazut in hotararea AGA de aprobare a majorarii capitalului social (art. 219 alin. (2) LS). Per a
2
0

contrario, daca hotararea AGA nu prevede nimic, majorarea capitalului social se considera esuata si nu
va avea loc (nu va fi inregistrata in Registrul comertului).
Hotararea privind majorarea trebuie adusa la indeplinire in termen de 1 an de la data adoptarii
(nu publicarii in M.Of.) (art. 219 alin.(1) ).
Varsamantul aportului subscris pentru noile actiuni poate sa se faca, in parte, si ulterior
subscrierii. Spre deosebire de constituire, la majorarea capitalului trebuie varsata la subscriere 30% din
valoarea nominala subscrisa plus intreaga prima de emisiune. Spre deosebire de constituirea societatii
unde legea prevede un termen de 1 an in care sa se verse diferenta (care nu include prima de emisiune,
dupa cum am vazut), la majorare termenul este de 3 ani (art. 220).
Ceea ce legea nu reglementeaza este ce se intampla cu dreptul de preferinta in cazul majorarii
prin conversie de creanta sociala. O abordare este in sensul ca in acest caz art. 216 nu este aplicabil
pentru ca interesul societatii in a-si stinge datoria in acest fel prevaleaza fata de interesul actionarilor de
a nu fi diluati. Intr-o alta abordare – pe care o sustin – este ca art. 216 se aplica si in acest caz pentru ca
unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie sa distingem. In plus, el este edictat in interesul protejarii
drepturilor actionarilor existenti, fara a distinge intre modalitatile de majorare. Mai mult, dreptul de
preferinta se aplica chiar si in cazul majorarii prin aporturi in natura, a fortiori si pentru identitate de
ratiune ar trebui sa se aplice si in cazul conversiei creantei sociale. Legea nu distinge, in cazul emiterii
de noi actiuni, intre modalitatea conversiei si toate celelalte modalitati. In functie de modul in care
structureaza AGA majorarea de capital social in aceasta situatie, daca valoarea noii emisiuni este egala
cu valoarea creantei si intreaga emisiune este subscrisa prin exercitarea dreptului de preferinta,
societatea va folosi aporturile noi in numerar pentru a plati datoria iar daca subscrierea este numai
partiala, conversia poate avea loc partial daca creditorul social este de acord. Conversia va avea loc in
intregime daca emisiunea de noi actiuni are o valoare mai mare decat valoarea creantei convertite si ce a
fost subscris prin exercitiul dreptului de preferinta nu reduce valoarea ramasa a emisiunii de noi actiuni
la mai putin decat valoarea creantei de convertit.
Procedura de mai sus (art. 212 – 219 LS) nu se aplica la SRL si societatile de persoane. In
cazul tututor celorlalte forme de societati decat SA si SCA, legea este flexibila si permite asociatilor sa
reglementeze in actul constitutiv propria procedura de majorare capital social, cu precizarea ca prin
procedura reglementata conventional asociatii nu pot fi discriminati.

Art.2201 - transpune in dreptul nostru conceptul anglo-saxon de capital autorizat dar nesubcris.
In dreptul nostru, este aplicabil numai la SA. Legiuitorul a prevazut posibilitatea ca intr-un anumit
interval de timp organul de conducere executiva sa decida, in anumite limite, cu privire la majorarea
efectiva a capitalului social. Cu ce difera de situatia in care se deleaga o majorare de capital social in
baza art. 114 LS ? Nu difera din punct de vedere procedural, al modului in care este adusa la
indeplinirea de directorat/ CA. Diferenta provine din intinderea limitelor impuse de lege in fiecare din
cele doua cazuri. La delegare, organul de conducere executiva nu este ingradit de lege in ce priveste
marimea emisiunii de majorare si momentul declansarii procedurii de majorare, prin urmare singurele
ingradiri vor veni de la actionari (prin actul constitutiv sau hotararea AGA). In cazul art. 2201 legea
impune o limita maxima a majorarii de ½ din valoarea nominala a capitalului social la data autorizarii,
2
0

care trebuie sa aiba loc in intervalul maxim de 5 ani de la constituirea societatii (daca aceasta modalitate
de majorare a fost stabilita prin actul constitutiv) sau de la data inregistrarii modificarii a actului
constitutiv in acest sens (pe baza de hotarare AGA care evident este ulterioara inmatricularii). In limitele
stabilite prin actul constitutiv, directoratul actioneaza ca o AGA in vederea majorarii capitalului social,
nu ca un „agent” al AGA. Scopul acestei prevederi (la fel ca la delegarea majorarii capitalului social)
este de a flexibiliza finantarea societatii prin aporturi la capitalul social, inlocuind mecanismul
decizional mai greoi al AGA cu cel al CA/ directorat si lasand organul executiv sa decida momentul cel
mai potrivit pentru operatiunea de majorare.
Atat la delegarea majorarii capitalului social, cat si in cazul art. 2201 , retragerea dreptului de
preferinta se poate face numai de catre AGA.

Excluderea sau retragerea asociatilor


Ambele operatiuni modifica actul constitutiv, insa nu intotdeauna si capitalul social. Rezultatul
lor este identic: unii asociati parasesc societate.
Excluderea ests o sanctiune civila pentru unul din asociati, care intervine pe baza cererii celorlalti
asociati. Retragerea nu este o sanctiune, insa uneori poate fi privita ca un vot de blam pe care cel care se
retrage il da societatii, pentru ca asociatul care se retrage paraseste societatea deoarece intre el si ceilalti
asociati nu mai exista affectio societatis. Ambele sunt forme exceptionale de iesire din societate care
deroga de la libertatea de asociere.
Art.222 la art.225 reglementeaza excluderea. Aplicabilitatea lui este limitata la cele 3 forme de
societati de persoane (in nume colectiv, in comandita simpla si SRL). Sunt patru situatii reglementate
cand se poate cere excluderea unui societate si fiindca excluderea este o sanctiune, textul legal este de
stricta interpretare si nu poate fi completat cu alte cazuri si nici cazurile reglementate nu pot fi extinse
prin interpretare. In consecinta, nu pot fi reglementate alte cazuri prin actul constitutiv sau aplicate cele
4 situatii la SA.
- lit.a) - asociatul nu a platit total sau partial aportul subscris si continua sa nu il plateasca desi a
fost pus in intarziere. Evident, aceasta situatie poate apare numai in cazul majorarii capitalului social, nu
este posibila la momentul constituirii societatii datorita obligatiei de varsare integrala a capitalului social
impusa de art. 9¹ din lege;
- lit. b) (neaplicabila la SRL) priveste asociatul cu raspundere nelimitata care a intrat in faliment
(nu in simpla stare de insolventa) sau a devenit legalmente incapabil (limitat la persoana fizica);
- lit. c) (neaplicabila la SRL) priveste asociatul cu raspundere nelimitata care nu este
administrator si intervine fara a avea dreptule in administratia societatii sau incalca art.80 ori art.82 LS
(abuzeaza de bunurile societati, respectiv incalca obligatia de loialitate fata de societate);
- lit. d) se aplica la toate cele trei forme de societate si priveste asociatul administrator care
abuzeaza de pozitia sa in dauna intereselor societatii, respectiv comite frauda in dauna societatii sau
foloseste semnatura sociala sau activele societatii (termenul de „capital social” este folosit impropriu de
legiuitor), in interesul propriu sau al altuia.
2
0

Procedura excluderii presupune intotdeauna interventia instantei deoarece prin aplicarea ei se


incalca acordul de vointa al asociatului exclus. Instanta nu poate cenzura oportunitatea cererii din
perspectiva societatii, ci trebuie sa determine daca sunt indeplinite conditiile prevazute de unul din cele
patru cazuri de mai sus. Cererea poate fi introdusa de oricare dintre asociati sau de catre societate (in
opinia mea, societatea poate introduce cererea numai daca adunarea generala a hotarat astfel). Daca
instanta va admite cererea, va pronunta o hotarare de excludere. Excluderea nu inseamna insa
expropriere, nu este o pedeapsa patrimoniala, ci doar piederea dreptului de a mai fi asociat al societatii.
Cel exclus „sufera” numai pentru viitor, nu va mai participa la viata societatii, dar pentru trecut, datorita
faptului ca a investit in socitetate, este indreptatit sa isi primeasca cota-parte din activul net al societatii
(desigur, daca prin actele sale a produs pierderi societatii, cota-parte din activul net care i se cuvine va fi
diminuata in mod corespunzator). Aceasta cota-parte se determina prin raportare la data excluderii, adica
data pronuntarii definitive a hotararii de excludere. Daca este asociat cu raspundere nelimitata, cel
exclus ramane raspunzator solidar cu ceilalti asociati pentru datoriile sociale angajate de societate pana
la data excluderii. Ceea ce lege nu spune este ce se intampla cu partile sociale ale asociatului exclus.
Din tacerea legii rezulta ca asociatii ramasi au libertatea de a stabili soarta acestora. De ex., orice solutie
redistribuire a partilor sociale intre asociati este corecta daca este rezultatul vointei sociale exprimate in
adunarea generala si nici un asociat ramas nu este dezavantajat in raport cu ceilalti. Sau asociatii pot
decide anularea lor si reducerea capitalului social.
Opusul excluderii este retragerea, ea fiind aplicabila la aceleasi forme de societate. In cazul
retragerii, asociatul doreste sa paraseasca societatea, nu este fortat sa plece. Retragerea este reglementata
de art. 226. Din analiza lui rezulta trei tipuri de retragere: prin acordul de vointa intre asociati (lit. a) si
b) ), ope legis (lit. b¹) si prin interventia instantei (lit. c) ). Art.134 LS se aplica mutatis mutandis si la
SRL. Pe langa cazul prevazut de lit.c) si atunci cand numeste evalutorul in cazul de la lit. a¹), instanta
mai poate interveni si atunci cand asociatii, desi au agreat cu privire la retragere, nu se inteleg cu privire
la suma care trebuie platita asociatului retras ca echivalent al cotei-parte din activul net sau al valorii
partilor sale sociale. In ce priveste cazul de la lit.c), instanta nu va admite cererea de retragere daca ea a
fost introdusa abuziv, instanta va verifica temeinicia motivelor asociatului reclamant.

Curs 10
Dizolvarea si lichidarea societatii

Dizolvareasi lichidarea (operatiuni indisolubil legate, mai putin cand lege prevede altfel, cum
este in cazul fuziunii/ divizarii)reprezinta faza finala a vietii societatii. Ele constituie o succesiune de
operatiuni si acte juridice care duc in final la incetarea persoanei juridice numita societate comerciala si
radierea ei din Registrul Comertului. Cele doua operatiuni sunt legate, nu poti sa ai lichidare fara a
exista in prealabil o cauza dizolvareinsa atunci cand legea prevede poti avea dizolvare fara a fi urmata
de lichidare. De regula, odata pronuntata dizolvarea se trece automat (ope legis) la lichidare (art. 233
2
0

alin. (1) LS), dar lichidarea poate fi opritadaca se revine asupra dizolvarii. Uneori, dizolvarea
conduce lao forma speciala de lichidare, insolventa, cand se descopera in cursul lichidarii ca activul
net al societatii este negativ si nu toti creditorii sociali pot fi satisfacuti. In conditii normale, cand activul
net este pozitiv, dupa ce creditorii sociali au fost satisfacuti, activul net se imparte intreasociati.
Drept urmare, lichidarea reglementata de LS o voi numi „lichidare voluntara”.
Cazurile generalede dizolvaresunt reglementate de art.227 alin.1LS. Art. 228 si art.229-230
reglementeaza cazuri speciale de dizolvare, aplicabile la SAsi SRL (art. 228)si respectiv la
societatile de persoane.
Cazuri generale de dizolvare:
- ajungerea societatii la termen (in actul constitutiv s-a prevazut casocietatea va functiona
un timp determinat): dizolvarea se produceope legis, daca adunarea generala nu
prelungeste acest termen anterior implinirii lui). Societatea poate functiona si dupa ajungerea
la termenpe principiul aparentei, dar legal, oricand poate cinevacare are interes sa
ceara instantei sa constate existenta dizolvarii.
- imposibilitatea (obiectiva, nu credda poate fi subiectiva pentru ca s-ar confunda cu alte
cazuri prevazute de alin.(1)) a realizarii obiectului de activitate. Inseamna ca affectio
societatis nu mai poate fi realizat. Ideal, daca toti asociatii ajung la aceasta concluzie, ei pot
cere dizolvarea pentru acest motiv pe baza hotararii adunarii generale luata cu unanimitate
(caz care se apropie mai degraba de cel de la alin. (1) lit. d) ). In practica, daca nu toti
actionarii/asociatii sunt de acord cu imposibilitatea realizarii obiectului de activitate si daca
hotararea adunarii generale de dizolvare nu se poate lua pentru ca nu exista majoritate, faptul
imposibilitatii realizarii obiectului trebuie probat de catre asociatii care cer dizolvarea in fata
instantei de judecata (ceea ce transforma acest caz intr-unul reglementat de alin.(1) lit. e) ).
Probele trebuie sa fie convingatoare ca nu mai poate fi atins obiectul de activitate, instantele
apreciaza acest caz cu reticenta.
- falimentul (nu declansarea procedurii insolventei, ci chiar declararea falimentului – alin. (1)
lit.f) este in concordanta cu Legea 85/ 2014.
- prin hotararea tribunalului daca acesta decide ca pentru motive temeinice (de ex.,
neintelegeri grave intre asociati, dar pot fi si alte motive care insa nu permit ca asociatii sa
cada de acord, cu majoritatea aplicabila, asupra unei hotarari de dizolvare a societatii),
societatea nu mai poate continua sa isi desfasoare activitatea. Imposibilitatea continuarii
activitatii nu este neaparat echivalenta cu imposibilitatea realizarii obiectului de activitate,
desi ultima este consecinta indirecta a primei.
- alte cauze prevazute de lege sau de actul constitutiv – dintre acestea, cele mai interesante
sunt cauzele prevazute de actul constitutiv. Desigur, aceste cauze contractuale de dizolvare
nu trebuie sa incalce ordinea publica, normele imperative (de ex., cauza este in asa fel
formulata incat sa il constranga pe unul dintre asociati sa voteze intotdeauna in sensul dorit
de alt asociat, altminteri societatea va fi dizolvata). Exemple de situatii prevazute de clauzele
contractuale de dizolvare: actul constitutiv prevede o procedura de deblocare a
mecanismului decizional in AGA care presupune un anumit cvorum, inclusiv poate o
mediere de catre un tert, iar daca in urma aplicarii acestor proceduri mecanismul decizional
2
0

ramane blocat, fiecare asociat poate declansa dizolvarea societatii fara a mai fi nevoie de
hotararea Adunarii Generale. De regula, asemenea cazuri de dizolvare contractuala presupun
indeplinirea unor conditii si parcurgerea unor etape prealabile.

Legea prevede ca dizolvarea poate fi reversata si lichidarea oprita numai in cazul dizolvarii prin
hotararea adunarii generale, dar si in acest caz numai pana la momentul la care a inceput repartizarea
activului net catre asociati (art. 231). Celelalte cazuri de dizolvare prevazute la art. 227 alin.(1) nu
permit de plano o asemenea solutie. Discutabil insa daca un caz de dizolvare contractuala poate fi
reversat, eu cred ca da pentru identitate de ratiune (cazurile contractuale, ca si hotararea AGA, sunt
expresii ale vointei sociale).
Cazuri special de dizolvare:
- dizolvarea SA: art.228 alin. (1) coroborat cu art.153²⁴ (scaderea activului net sub ½ din
capitalul social datorita pierderilor) (cazul 1), respectiv cu art. 10 alin. (3) (societatea ramane
cu un singur asociat mai mult de 9 luni consecutive si nu se transforma in SRL) (cazul 2).
Daca SA are un singur acționar si nu se completeaza la minim 2 intr-o perioada de 9 luni,
orice persoana interesata poate cere dizolvarea societatii daca pana la ramanerea definitiva a
hotararii judecatoresti de dizolvare numarul actionarilor nu este completat. Prin urmare,
niciunul din cele doua cazuri nu atrage o dizolvare ope legis prin simpla ajungere in situatia
respectiva.
- dizolvarea SRL: art. 228 alin. (2) coroborat cu art. 153²⁴ (cazul 1); art. 229 alin. (1) si alin.
(2) (cazul 2): numarul de asociati s-a redus la unul din orice motiv si acesta nu decide
continuare societatii ca SRL cu asociat unic – se observa ca legea nu permite continuarea de
drept a societatii daca ramane un singur asociat, desi o asemenea forma de societate este
permisa legal, ci impune exprimarea fara echivoc a vointei asociatului ramas de a continua
societatea in aceasta forma.
- dizolvarea SNC sau societatilor in comandita: art. 229 alin.(1) si alin.(2).
Odata ce cauza de dizolvare s-a produs (si acolo unde este cazul, este constatata/ pronuntata
definitiv de catre instanta), se depune documentul care o constata (de ex., hotararea instantei sau
adunarii generale de dizolvare) la Registrul Comertului spre publicare in Monitorul Oficial. Daca este
vorba de o hotarare a adunarii generale de dizolvare, desi aceasta duce implicit la modificarea actului
constitutiv, nu cred ca ea poate face obiectul opozitiei prevazute de art. 61-62 LS, pentru ca acest lucru
al contraveni procedurii lichidarii si al inlatura principiul tratamentului egal al creditorilor in procedura
lichidarii voluntare.
De la data procedurii dizolvarii, capacitatea de exercitiu a societatii comerciale se restrange la
actele si operatiunile necesare lichidarii (art. 233 ).

Lichidarea (art. 252 si urm.):


2
0

Etapa lichidarii incepe din momentul dizolvarii societatii (nu al publicarii actului de dizolvare,
care produce doar efecte fata de terti) si presupune ca societatea trece de la o capacitate de exercitiu
deplina si o capacitate de folosinta deplina, la una limitata. Aceasta va continua sa functioneze numai
pentru a duce la bun sfarsit lichidarea activului, plata creditorilor sociali si distributia activului net catre
asociati/actionari. Exceptand cazurile prevazute de lege (societatile de persoane si SRL, cand prin
hotararea de dizolvare / care constata aparitia cazului de dizolvare asociatii hotarasc procedura lichidarii,
a platii creditorilor sociali in acord cu acestia si distribuirea activului net – art. 235), in toate celelalte
cazuri lichidarea se face de profesionisti, numiti lichidatori (voluntari). Lichidatorii vor prelua atributiile
administratorilor (al caror mandat inceteaza prin numirea lichidatorilor) in limitele aratate de art. 233 si
art. 255 si urm. LS iar adunarea generala isi inceteaza si ea mandatul, cu exceptia cazurilor prevazute de
lege. Lichidatorii societatilor de persoane trebuie numiti in unanimitate (daca nu se prevede altfel in
actul constitutiv), in caz contrar vor fi numiti de instanta (art. 262). La societatile de capitaluri, numirea
lor se face de adunarea generala cu majoritatea necesara pentru modificarea actului constitutiv, daca nu
se prevede altfel de acesta, in caz contrar (prevedere in act constitutiv, lipsa majoritatiide vot) numirea
se face de instanta (art. 264). Indiferent cum au fost numiti, lichidatorii trebuie sa respecte formalitatile
si conditiile din LS in legatura cu modalitatile de lichidare a activelor si procedura de distributie intre
actionari a activului net, pana la radierea societatii din Registrul Comertului. Lichidatorii au o datorie de
loialitate fata de societate, dar in acelasi timp trebuie sa se comporte independent de aceasta si asociați si
au datoria de a proteja si interesele tertilor. Activitatea lor de lichidare este supusa controlului judiciar la
cererea asociatilor.
Principalele lor atributii sunt reglementate de art. 255-257 LS. Prin actul constitutiv pot fi
stabilite si alte atributii, fara a putea contraveni celor legale. In esenta, ei trebuie sa vanda bunurile
societatii pentru a plati pe creditorii sociali; cu protejarea drepturilor celorlalti creditori, unora dintre
creditori li se pot da in plata, in contul creantei, bunuri din patrimoniul societatii. Atunci cand
lichidatorii instraineaza un bun sau il transmit in contul unei creante, ei trebuie sa se asigure ca nu
favorizeaza pe nimeni, ca pretul/ valoarea la care transmit nu dezavantajeaza pe creditori si societatea.
Desigur, daca pretul nu este corect asociatii se pot opune intotdeauna prin sesizarea instantei. Ca
modalitati de lichidare a activelor, legea reglementeaza vanzarea prin licitatie publica, lasand la
latitudinea lichidatorului daca vinde bunurile individual sau in bloc (art. 255 alin. (1) lit.c) ). Licitatia
publica se presupune ca asigura pretul cel mai bun, prin participarea mai multor licitatori. Desigur, daca
nu se prezinta mai multi licitatori, lichidatorul va vinde celui care se prezinta, in conditiile din Codul de
procedura civila. Pot incheia tranzactii in fata instantei (art. 255 alin. (1) lit. d) ). Creditorii ipotecari pot
executa silit bunurile ipotecate in conditiile Codului civil, in contul creantei. Creditorul ipotecar poate
cumpara de asemenea bunul in contul creantei, in conditiile C.civ. Cred ca, in general, regulile de
executare a ipotecilor din Codul civil, fiind lege speciala, prevaleaza fata de cele privind lichidarea din
Legea societatilor. Din aceasta perspectiva, a libertatii lichidatorului de a vinde bunurile societatii,
lichidatorul voluntar are mai multe constrangeri decat administratorul sau lichidatorul judiciar.
Lichidatorilor le este permis sa constituie in faza aceasta ipoteci asupra bunurilor societatii (pentru a
creste in final valoarea obtinuta prin lichidare, ei pot finanta, prin ipotecarea unor bunuri, activitatea
societatii pe o perioada limitata), dar numai daca au fost autorizati de instanta sau prin hotarare de
numire sau act constitutiv (cu alte cuvinte, au nevoie de un mandat special pentru a face acest lucru) (art.
255 alin. (2) ).
2
0

Lichidarea nu presupune neaparat celeritate, ci sa obtii un pret rezonabil care sa acopere


cheltuielile lichidarii si satisfacerea creditorilor. Lichidatorul poate sa faca acte de conservare, inclusiv
sub forma unor acte comerciale noi, daca nu au scopul de a continua activitatea societatii, ci de a sprijini
lichidarea societatii.
Dupa finalizarea operatiunilor de lichidare, lichidatorul intocmeste situatia financiara de lichidare
(care cuprinde si propunere de distributie a activului net catre asociati/actionari) si raportul final de
lichidare si le depune la Registrul comertului, impreuana cu cererea de radiere a societatii. Asociatii/
actionarii au dreptul de a face opozitie in conditiile art. 62 LS, termenul fiind redus la 15 zile de la
publicarea situatiei financiare de lichidare (pe pagina de internet a RC la societatile de persoane si SRL,
in M.Of. la societatile de capitaluri). Dupa ce sunt rezolvate opozitiile (sau a trecut termenul legal fara a
fi depuse) Registrul Comertului va opera radierea societatii. Conform art. 260 alin.(1), lichidarea
voluntara trebuie sa aiba loc in termen de un an, care poate fi prelungit de Oficiul reg.com. maxim de 2
ori (in total 3 ani).
Art. 237 reglementeaza cazuri speciale de dizolvare, din oficiu, prin pronuntarea unei hotarari
judecatoresti. In esenta, ele privesc societatile inactive (cele care nu au functionat peste o anumita
durata, care nu mai au un sediu cunoscut, nu mai au capitalul social minim si nu fost completat, nu mai
pot fi gasiti asociatii/ actionarii, etc.). Dupa pronuntarea hotararii de dizolvare, se trece la lichidare in
conditiile LS dar lichidatorul este numit de Oficiul National al Reg.Com.
Art. 2371 alin. (3) si (4) - Teoria ridicării vălului corporativ – excepție de la principiul
limitării răspunderii asociaților in cadrul societatilor de capitaluri si al SRL. A se vedea și art. 193
alin. (2) NCC, ca drept comun.

Fuziunea si divizarea

Regulile de baza și procedura sunt cvasi-identice pentru ambele forme de reorganizare societara,
sunt putine norme specifice numai fuziunii sau numai divizarii si ele se explica prin existenta unor
particularități pentru fiecare operațiune.
Cu privire la impactul contabil al celor doua operatiunii, detaliile sunt reglementate prin normele
Ministerului Finanțelor Publice. Ultima versiune este cuprinsa in ORDIN nr. 897 din 3 august 2015
pentru aprobarea Normelor metodologice privind reflectarea în contabilitate a principalelor
operaţiuni de fuziune, divizare, dizolvare şi lichidare a societăţilor, precum şi de retragere sau
excludere a unor asociaţi din cadrul societăţilor. Dispozitiile din LS trebuie citite impreuna cu acest
ordin, cu atat mai mult cu cat unele concepte folosite de LS (de ex., prima de fuziune/ divizare, rata de
schimb a actiunilor/partilor sociale) sunt definite si explicate de acest Ordin.
Definirea elementelor si efectelor juridice principale ale fuziunii si divizarii se face cu titlu
de drept comun prin art. 234 și urm. din NCC (capitolul privind reorganizarea persoanei juridice). LS
defineste si ea ce inseamna fuziunea, respectiv divizarea societatilor comerciale (in art. 238),
particularizand elementele din NCC la specificul persoanei juridice care este societatea comerciala.
2
0

Principala deosebire dintre fuziunea/ divizarea in dreptul comun (C.civ.) si cea in materia societatilor
comerciale provine din efectul operatiunii asupra partilor de interes (actiuni, parti sociale) in societatile
participante. Cu alte cuvinte, dreptul comun nu se ocupa de impactul reorganizarii societatii comerciale
asupra laturei sale contractuale.
Fuziunea se poate realiza prin absorbție sau prin contopire. În primul caz, o societate (denumită
absorbantă) preia patrimoniul si angajatii uneia sau mai multor societăți (denumite absorbite), cele din
urma incetandu-si existenta juridica. În al doilea caz, mai multe societăți isi unesc patrimoniile si
personalul și formează o societate nouă iar societatile care participa la contopire isi inceteaza existenta
juridica.
Fuziunea este operaţiunea prin care una sau mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra
în lichidare şi transferă totalitatea patrimoniului lor unei alte societăţi existente (absorbtie) sau
nou constituite ca efect al fuziunii (contopire) în schimbul repartizării către acţionarii/ asociatii
societăţii sau societăţilor care dispar de acţiuni la societatea absorbantă/ nou creata şi, eventual, al
unei plăţi în numerar (sulta) de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel
repartizate.
Divizarea este operatiunea prin care o societate este dizolvata fără a intra în lichidare şi
transferă totalitatea patrimoniului ei unor societati pre-existente si/sau care se constituie ca efect
al divizarii, în schimbul repartizării către acţionarii/asociatii societatii divizate de acţiuni la
societatile beneficiare şi, eventual, al unei plăţi în numerar (sulta) de maximum 10% din valoarea
nominală a acţiunilor astfel repartizate. Divizarea partiala nu este propriu-zis o divizare, ci o forma
de reorganizare care consta in transferul unei parti din patrimoniul unei societati (care isi continua
existenta) catre una sau mai multe societati beneficiare, in schimbul repartizarii de actiuni /parti sociale
in societatea (ile) beneficiara(e), fie catre actionarii/asociatii societatii transmitatoare, fie catre societatea
transmitatoare.
Societatile care participa la fuziune/ divizare (cele care se dizolva/ transfera si cele care
beneficiaza de transferul patrimonial) le numim „societati participante”. In cadrul lor, societatea care
primeste patrimoniul in cazul fuziunii si societatea / societatile care primesc patrimoniul in cazul
divizarii (inclusiv partiale) le numim „societate/ societati beneficiare”.
Fuziunea si divizarea pot fi efectuate: (i) între societăţi de forme diferite si (ii) chiar dacă
societăţile dizolvate sunt în lichidare, cu condiţia ca acestea să nu fi început încă distribuirea catre
asociaţi a activelor ce li s-ar cuveni în urma lichidării.

Procedura reglementata de LS pentru realizarea fuziunii/divizării


Legea prevede parcurgerea urmatoarelor etape și formalități, respectiv: 1. întocmirea proiectului
de fuziune/divizare (de foarte multe ori, cu aprobarea prealabila a declansarii operatiunii de negociere si
intocmire a proiectului, de catre AGA fiecarei societati participante – in forma actuala a legii aceasta
aprobare nu mai este mentionata, fiind abrogata in 2006 partea de inceput a preambulului art. 241, ceea
ce inseamna, din punctul meu de vedere si al altora nu este impusa de lege, insa in practica in
majoritatea cazurilor pe care le-am observat, aceasta hotarare initiala este in continuare adoptata); 2.
2
0

publicarea proiectului de fuziune/ divizare in M.Of./ pe pagina de internet a societatilor participante și


controlul judiciar al proiectului; 3. perioada de opoziție a creditorilor sociali; 4. aprobarea proiectului de
fuziune/divizare de catre AGA fiecarei societati participante și 5. înregistrarea incheierii operatiunii
fuziunii/divizării la RC .
1. Întocmirea proiectului de fuziune/divizare
Administratorii fiecarei societati care intentioneaza sa participe la fuziune / divizare negociaza cu
ceilalti proiectul de fuziune/divizare. Actuala forma a legii nu mai cere ca, in prealabil, adunarea
generala a fiecarei societati sa aprobe participarea la negocierea proiectului si mandatul de negociere al
administratorului. Ceea ce nu impiedica o societate sa treaca prin aceasta procedura prealabila, fie pentru
ca acest lucru este prevazut in actul constitutiv sau pentru ca actionarii o doresc, fie ca administratorii
doresc acest lucru pentru a fi clara de la inceput limita mandatului de negociere si pentru a evita ca
ulterior actionarii/asociatii sa voteze impotriva proiectului de fuziune/divivzare negociat. Unele instante,
in mod gresit dupa parerea mea, cred ca aceasta hotarare AGA prealabila este inca obligatorie, in baza
art. 239 (1) LS (care este, in opinia mea, un articol generic privind rolul AGA in proces, nu un articol
specific are impune o etapa prealabila). Vom vedea ca exista obligatia aprobarii fuziunii/divizarii
(inclusiv a proiectului) de catre fiecare AGA, dar dupa ce a expirat perioada de opozitie a creditorilor.
Administratorii negociază și dupa ce ajung la un consens, redactează proiectul de fuziune/
divizare.
Natura juridică a proiectului de fuziune: nu este un contract. Este un document care, ca atare, nu
produce obligații juridice pentru societățile semnatare si in principiu nu le obliga sa-l aduca la
îndeplinire, sa realizeze fuziunea / divizarea conform termenilor si conditiilor sale. Caracterizarea
acestui proiect o găsim în doctrină ca fiind accea de scrisoare de intenție
Dacă o societate refuză sa aprobe proiectul in AGA finala (cea care trebuie sa aprobe ca
fuziunea/ divizarea sa isi produca efectele fata de societatea respectiva, tinand cont de cele prevazute in
proiectul de fuziune/divizare), ea nu poate fi trasă la răspundere. Dacă actionarii resping
fuziunea/divizarea, respingerea trebuie să fie de bună-credință in sensul ca acestia, cu argumente
credibile, considera ca nu este in interesul societatii. S-ar putea vorbi de un abuz de drept (in acceptiunea
art.15 NCC sau a art. 1183 – buna-credinta in negocieri), dacă prin semnarea proiectului de fuziune/
divizare si apoi prin refuzul de a-l aproba societatea respectiva urmareste sa produce prejudicii altei
societati semnatare (de ex., in cazul a doua societati concurente societatea prejudiciata a semnat
proiectul de fuziune pe baza reprezentarilor facute de societatea care va renunta ulterior, cu privire la
beneficiile fuziunii si angajamentul celei din urma ca va face tot posibilul ca fuziunea sa aiba loc, desi
societatea care renunta stia ca acest lucru nu se va intampla dar a profitat de implicarea primei societati
in discutarea si negocierea proiectului pentru a culege informatii despre aceasta si in acelasi timp pentru
a intarzia unele investitii pe care prima societatea dorea sa le faca).
Conform art. 241, proiectul de fuziune / divizare trebuie să cuprindă anumite informații,
respectiv: datele de identificare ale societăților participante, fundamentarea și condițiile economice ale
fuziunii, condiţiile alocării de acţiuni la societatea absorbantă/ nou constituita sau la societăţile
beneficiare, rata de schimb a acţiunilor sau părţilor sociale şi cuantumul eventualelor plăţi în numerar
catre actionari (sulta), cuantumul primei de fuziune sau de divizare (concept diferit de sulta; prima se
2
0

inregistreaza in contul de prime al societatii beneficiare), data situațiilor financiare ale societatilor
participante (aceeasi pentru toate) care au fost folosite pentru stabilirea condițiilor ecnomice ale fuziunii
si rata de schimb, data de la care tranzacțiile societăților absorbite/ care dispar sau societatii divizate se
consideră că aparțin din punct de vedere contabil societății(lor) beneficiare. La divizare, trebuie in plus
ca proiectul sa descrie cu acuratete activele si pasivele care se transfera catre fiecare societate
beneficiara, in caz contrar societatile beneficiare vor raspunde in solidar pentru plata datoriei care nu
este clar catre cine a fost transferata iar daca neclaritatea priveste un activ, sunt co-proprietarele lui
proportional cu activul net pe care l-au primit (art. 241¹ LS).
Dacă fuziunea/ divizarea implică și transferul unor imobile, hotararea AGA a fiecarei societati de
aprobare finala a fuziunii/ divizarii (hotarare la care fac referire art. 244 si 246 LS) trebuie să fie
întocmit în formă autentică, potrivit dispozițiilor art. 242 alin. (3) din Codul civil referitoare la
transmiterea drepturilor și obligațiilor în cazul reorganizării persoanei juridice și ale Regulamentului de
Carte Funciara adoptat prin Ordinul ANCPI nr. 700/2014 (art. 170).
Analiza unora din elementele pe care trebuie să le conțină proiectul:
1. Fundamentarea economică: proiectul trebuie sa descrie de ce fuzionează/ divizeaza
societatile/ societatea (ce urmaresc prin aceasta operatiune), care sunt rațiunile și avantajele
unei asemenea operațiuni pentru fiecare dintre ele. Fundamentarea economica este
importantă atât din perspectiva acționarilor, cât și din perspectiva creditorilor sociali. De ex.,
chiar daca una din societăți este pe pierdere sau are un activ net negativ, dacă se
argumentează bine că a fost prost administrată dar ca are potențial, atunci creditorii celorlalte
societati participante poate vor fi convinsi ca operatiunea este si in interesul lor si nu vor
respinge proiectul de fuziune.
2. Trebuie stabilit cate acțiuni/parti sociale trebuie sa primeasca actionarii societatilor care
dispar la societatea absorbanta/nou creata/societățile beneficiare. Este problematica
determinarii ratei de schimb a acțiunilor/părților sociale. Legea 31/ 1990 nu spune nimic
despre cum se determina această rată de schimb. De ce este nevoie ca acționarii societatilor
care dispar sa primeasca actiuni intr-o alta societate (alte societati la divizare): pentru ca ei nu
mai pot să rămână într-o societate care isi inceteaza existenta, ei trebuie sa intre într-o altă
societate unde exista deja actionari/ asociați, ca un contra-echivalent pentru patrimoniul care
s-a transmis acesteia din urma. Prin urmare, pentru a aproba fuziunea/ divizarea ei trebuie sa
stie care va fi puterea lor de vot, cota de participare la capitalul societatii care preia
patrimoniul (respectiv, o parte a lui in cazul divizarii cu mai multe societati beneficiare).
Aceleași întrebări și le pun și acționarii/asociații societatii care primeste patrimoniul în urma
fuziunii/divizării.

Cum se determina rata de schimb:


Mai intai se determină aportul net al fiecărei societăți participante. In acest scop se pot folosi
două metode (metoda activului net contabil – bazată pe situatiile contabile ale societatii, unde sunt
inregistrate atat activele cat si pasivele dpdv valoric - și metoda evaluării globale – care presupune
evaluarea societății de către evaluatori autorizați independenti, care iau in calcul atat activele, cat si
2
0

pasivele dar evaluarea lor nu este limitata la datele din situatiile contabile, ci este facuta si prin raportare
la preturile de piata, rezultatele previzionate ale societatii in urmatorii ani, etc.). De regula, se foloseste
prima metoda si se determina activul net contabil al fiecarei societati (reprezintă diferența dintre total
active și total datorii și dpdv contabil corespunde capitalurilor proprii ale societatii), de aceea in practica
aportul net este echivalat in jargonul de specialitate cu activul net. Independent de metoda, important
este că ajungi la o valoarea, la o cifră. Metoda de determinare este uniformă pentru toate societățile
participante (nu se poate ca o societate să aplice o metodă, iar alta o metodă diferită).
După ce se determina activul net al fiecărei societăți trebuie să determini valoarea contabilă per
acțiune pentru fiecare din societățile care participă la fuziune/ divizare. Pentru aceasta, se împarte
aportul net/activul net la numărul total de acțiuni sau părți sociale emise de fiecare societate participanta.
După aceasta faza se trece la determinarea propriu-zisa a ratei de schimb pentru fiecare societate
care dispare, prin raportare la societatea primitoare de patrimoniu, astfel: se împarte valoarea contabilă a
acțiunii societății care dispare la valoarea contabilă a acțiunii societății beneficiare.

Odata stabilita rata de schimb, se poate determina câte acțiuni va emite societatea beneficiară.
Aceste acțiuni pe care ea le emite reprezintă cuantificarea, in beneficiul actionarilor societatii care
dispare, a activului net transferat de aceasta ultima societate. Se face prin doua metode alternative:
A. Se înmulțește nr. de acțiuni al fiecărei societăți care dispare cu rata de schimb. Ce rezulta
reprezintă nr. de acțiuni ce se vor emite de către societatea beneficiara pentru asociatii fiecarei
societati care dispare. Emiterea noilor actiuni presupune o majorare de capital social, insa această
procedură de majorare capital social nu are loc separat, ci este inclusa in procedura fuziunii;
B. Se imparte valoarea activului net aportat de catre societatea care dispare la valoarea contabila a
actiunii societatii beneficiare.
În unele situații nu există o corespondență între activul net al societății care dispare și acțiunile pe
care le primesc acționarii acesteia, de exemplu cand activul net este negativ (cand practic se transferă o
pierdere la societate beneficiara). Pentru acest caz ar fi normal sa nu se emita acțiuni noi iar
actionarii/asociatii societatii care contribuie activ net negativ sa nu primeasca nimic. Actionarii societatii
care dispare ar trebui să fie fericiți că au scăpat de orice răspundere sau grija fata de creditorii sociali in
legatura cu pierderea. Cum ar putea societatea absorbantă să emită noi acțiuni în schimbul asumării unei
pierderi? Pornind de la aceasta ratiune, predecesorul Ordinului MFP nr. 897/ 2015 (Ordinul 1376/ 2004)
a prevazut ca in cazul contributiei de activ net negativ societatea beneficiara nu emite parti de interes
actionarilor societatii care dispare. Insa fuziunea sau divizarea, conform definiției de la art. 238 alin. (1)
si respectiv alin. (2) din LS, presupune ca societatea beneficiară să emită parti de interes (acțiuni sau
părți sociale) către asociații societăților care dispar, fara a distinge dupa cum activul lor net este negativ
sau pozitiv (activul net fiind rezultatul aplicarii unor reglementari contabile secundare). In consecinta,
pornind de la unele decizii ale Curtii de de Apel Bucuresti care au respins fuziunea pentru neemiterea de
actiuni cand activul net este negativ, pe motiv ca reprezinta o incalcare a LS ir Normele MFP neputand
deroga de la LS, Ordinul 897/ 2015 a prevazut ca si in cazul contributiei de activ net negativ se emite
parti de interes de societatea de beneficiara, insa nu este reglementata o metodologie de determinare a
2
0

numarului lor, ci se lasa la latitudinea societatilor participante la fuziune/ divizare sa decida (arbitrar,
prin proiectul de fuziune/divizare) cate parti de interes noi vor emite in acest caz.
3. In proiectul de fuziune se trece si cuantumului primei de fuziune/ divizare, care reprezintă
diferența între valoarea aportului de activ net adus de societatea care se desfiinteaza si
valoarea nominala totala a actiunilor emise de societatea beneficiara pentru actionarii
societatii care se desfiinteaza. Această prima de fuziune intră întro rezervă specială și poată fi
folosită ulterior la majorarea capitalului social, distribuindu-se astfel pro rata tuturor
asociaților.

2. Publicarea proiectului de fuziune si controlul judiciar – art.242 LS


Presupune depunerea proiectului de fuziune/divizare la registrul comerțului unde este
înmatriculată fiecare societate, spre publicare, însoțit de o declarație a societății care își încetează
activitatea privind modul de stingere a pasivului (necesara pentru creditorii sai sociali, pentru a intelege
in ce masura transferul patrimoniului catre societate beneficiara le poate afecta creantele), precum și de
o declarație privind modalitatea de publicare a proiectului de fuziune (în Monitorul Oficial sau pe pagina
de internet a societăților participante).
Publicarea proiectului de fuziune în Monitorul Oficial poate fi înlocuită cu publicare pe pagina
de internet a fiecarei societăți participante, pe o perioadă de cel puțin 30 de zile anterior datei adunării
generale care aprobă fuziunea si pana la finalul acelei adunari. În practică se folosește deja această
posibilitate oferită de lege – este mai rapidă decât publicarea în M. Of., unde pot trece câteva săptămâni
de la depunere până la publicarea efectivă. Aceasta metoda necesita insa ca societatea (i) să asigure
condițiile tehnice pentru efectuarea publicității pe pagina sa de internet în mod continuu și neîntrerupt pe
întreaga perioadă și (ii) să dovedească continuitatea publicității. Daca se alege aceasta metoda, RC va
publica proiectul pe propria pagina web.
Controlul judiciar este unul de legalitate, nu de oportunitate, a reorganizarii pentru societatile
participante. Numai dupa ce judecatorul de la Tribunalul competent verifica respectarea conditiilor
legale de catre proiect (in principal, cele din art. 241 LS), proiectul va fi publicat.

3. Perioada de opoziție a creditorilor – art. 243 LS


Orice creditor social care deține o creanță certă, lichidă, anterioară publicării proiectului de
fuziune/ divizare și nescadentă la data publicarii, poate face opoziție in cazul in care consideră că
fuziunea/divizarea îi poate pune în pericol realizarea creanței, in termen de 30 zile de la data publicarii
proiectului. Legea prevede că creditorii au dreptul la o protecție adecvată a intereselor lor. De ce ar face
opoziție? Este posibil ca cel care preia creanța (societatea beneficiara) să nu aibă capacitatea de a o plăti
dupa finalizarea fuziunii. Dacă ei demonstrează că in urma fuziunii riscul de neîncasare crește, atunci
instanța, la cererea acestora, poate obliga societatea care dispare sau societatea beneficiară să le acorde
garanții suplimentare iar daca acestea nu pot fi acordate, instanta va obligata societatea respectiva la
plata creantei de indata sau intr-un anumit termen (logic ar fi ca acest termen sa fie anterior scadentei
2
0

initiale a acelei creante, altminteri i s-ar agrava situatia creditorului respectiv in loc sa ii fie usurata), in
functie de abilitatea de a plati a societatii care dispare sau societatii beneficiare. Creditorii care nu au
creanța scadentă trebuie să demonstreze că prin realizarea fuziunii satisfacerea creanței este pusă în
pericol (aratand, de exemplu, ca acțiune în executare silită sau o acțiune în insolvență post-fuziune nu ar
duce la rezultatul scontat al incasarii in intregime a creantei pentru ca patrimoniul si/sau lichiditatea
societatii beneficiare nu ar fi suficiente).
Ce creditori au calitate procesuală? Atat creditorii societatii care dispare, cat si cei ai societatii
beneficiare. In opinia mea, creditorii societatii care dispare pot introduce actiunea doar impotriva
acesteia, nefiind creditori sociali la data cererii ai societatii beneficiare si nefiind certa realizarea
fuziunii, dupa cum am aratat mai sus, insa societatea beneficiara poate interveni in cauza in favoarea
societatii care dispare (interventie accesorie). Cu atat mai mult, creditorii societatii beneficiare pot
introduce opozitia doar contra acesteia. Pana la data realizarii fuziunii, instanta nu poate pronunta o
hotarare decat impotriva societatii care dispare insa, daca decide obligarea la plata creantei intr-un
anumit termen, in cazul in care la acea data fuziunea/ divizarea a fost finalizata, societatea beneficiara va
fi obligata sa faca plata respectiva.
Creditorii care au creanțe certe, lichide și scadente la data publicarii nu se pot opune (aceștia
pot executa imediat, inainte ca fuziunea sa isi produca efectele, prin urmare plata creantei lor nu este
afectata de realizarea fuziunii).
Până în 2010, LS prevedea că introducerea opoziției era suspensivă pentru continuarea
procesului de fuziune. Dar asta s-a dovedit a fi o prevedere abuzată, deoarece unii creditori care nu
aveau interes să se realizeze fuziunea introduceau această acțiune ca mijloc șicanatoriu sau de șantaj
pentru a obține beneficii, nu pentru ca ar fi fost periclitata plata creantei lor de realizarea fuziunii.
Legiuitorul a prevazut in 2010 ca introducerea si/sau admiterea opoziției nu mai suspendă fuziunea. Din
punct de vedere practic, cel mai adesea până se judeca opozitia fuziunea este finalizată, astfel că numai
societatea beneficiară (care va fi introdusa la un moment ulterior in cauza, ca succesoare legala a
societatii care dispare) va putea fi obligată să acorde garanții sau sa plateasca creanta, societățile care au
transmis patrimoniul fiind deja radiate.

4. Aprobarea fuziunii/divizării si informarea actionarilor/ asociatilor


Raportarile administratorilor – art. 2432
Administratorii (in sensul larg, inclusiv directorii) societăţilor care participă la fuziune sau la
divizare trebuie să întocmească un raport scris, detaliat, în care sa explice proiectul de fuziune sau de
divizare şi să precizeze fundamentul său juridic şi economic, în special cu privire la rata de schimb a
acţiunilor, să descrie, de asemenea, orice dificultăţi speciale apărute în realizarea evaluării activelor
patrimoniale ale societatilor participante.
În cazul divizării, raportul administratorilor va include, de asemenea, criteriul de repartizare a
acţiunilor (cerinta legala superflua fata de fuziune, in ambele cazuri repartizarea actiunilor fiind
2
0

determinata de rata de schimb) și, dacă este cazul, şi informaţii referitoare la întocmirea raportului de
evaluare a aporturilor potrivit dispoziţiilor art. 215 (reglementeaza majorarea capitalului social prin
aport in natura), pentru societăţile beneficiare, şi registrul la care acesta trebuie depus (iarasi o prevedere
supreflua fata de fuziune, de vreme ce majorarea de capital social la ambele forme de reorganizare este
data de transferul de activ net si nu de preluarea activelor in natura ale societatilor care dispar; mai mult,
art. 243³ reglementeaza o forma speciala de raport de evaluare in cazul fuziunii/divizarii). Întocmirea
raportului administratorilor şi comunicarea informaţiilor prevăzute mai sus nu sunt necesare în cazul în
care decid astfel toţi acţionarii/asociaţii la fiecare dintre societăţile participante la fuziune sau la
divizare.
Administratorii societăţilor participante trebuie să informeze adunarea generală a societăţii lor,
precum şi administratorii celorlalte societăţi implicate în operaţiune, astfel încât aceştia să poată
informa, la rândul lor, adunările generale ale societăţilor respective asupra oricărei modificări
substanţiale a activelor şi pasivelor, intervenita între data întocmirii proiectului de divizare/fuziune şi
data adunărilor generale care urmează să decidă asupra acestui proiect. Obligaţia de informare faţă de
acţionari/asociaţi şi faţă de administratorii celorlalte societăţi implicate în operaţiunea de
fuziune/divizare subzistă şi în cazurile în care, în aplicarea art. 2461 , nu este convocată AGA.
Observam ca legea impune doar o obligatie de informare (urmand ca respectivele AGA sa decida in
cunostinta de cauza daca aproba sau resping fuziunea/divizarea), fara sa impuna refacerea lui pentru a fi
in acord cu noua realitate patrimoniala.
Raportul experților – art. 2433
Unul sau mai mulţi experţi, acţionând pe seama fiecăreia dintre societăţile care participă la
fuziune sau divizare, dar cu titlu independent, vor fi „desemnaţi” de către judecătorul de la tribunal
pentru a examina proiectul de fuziune sau de divizare şi a întocmi un raport scris către acţionari. In
practica, societatile participante aleg deja anterior termenului un expert independent comun care va
redacta raportul inainte de termen si judecatorul il accepta.
Acest raport va preciza:
- dacă rata de schimb a acţiunilor sau părţilor sociale este corectă şi rezonabilă,
- va indica, de asemenea, metoda sau metodele folosite pentru a determina rata de schimb
propusă, va analiza dacă metoda sau metodele folosite sunt adecvate pentru acea reorganizare, va
indica valorile obţinute prin aplicarea fiecăreia dintre aceste metode (daca au fost folosite doua
metode) şi va conţine opinia expertului independent privind corectiturdinea valorii reţinute în final,
prin raportare la rezultatele date de folosirea celor doua metode. Raportul va descrie, de asemenea,
orice dificultăţi deosebite în realizarea evaluării, intampinate de catre societatile participante.
Intocmirea acestui raport nu va fi necesar dacă toţi acţionarii/asociaţii societăţilor participante la
fuziune sau la divizare decid astfel.
Informarea acționarilor/asociaților in contextul convocarii adunarii generale – art. 244 LS
Cu cel puțin o lună înainte de data adunării generale care urmează să se pronunțe asupra
proiectului de fuziune/ divizare, administratorii societăților participante vor pune la dispoziția
2
0

acționarilor, la sediul fiecarei societăți următoarele documente: proiectul de fuziune/ divizare, situațiile
financiare anuale și rapoartele de gestiune ale administratorilor pentru ultimele 3 exerciții financiare ale
societăților participante, raportul auditorului financiar/cenzorilor acelei societatii, raportul experților
prevazut de art. 243³, evidența contractelor cu valoare de peste 10.000 lei si aflate in curs de executare
ale acelei societati (numai în cazul societatii divizate) si modul de repartizare a acestora intre societatile
beneficiare. Alternativ, această obligație poate fi îndeplinită prin postarea pe site-ul societății a tuturor
acestor informații, in mod continuu in perioada respectiva. Asociații pot obține copii de pe aceste
documente, la cerere, în mod gratuit sau le pot descarca de pe site.
Simplificarea formalitatii de informare in cazul fuziunii intra-grup (mama isi absoarbe
fiicele)
Art. 2434 -243⁵ prevad reguli speciale pentru fuziunea societăților din cadrul aceluiași grup,
deținute în proporție de cel puțin 90% de societatea absorbanta, în sensul simplificării formalităților
(sunt scutite de parcurgerea anumitor etape și formalități din cele aratate mai sus – nu este necesar
raportul expertului independent, raportul administratorilor, nu trebuie calculata rata de schimb dar numai
in cazul in care societatea absorbanta detine 100% din actiunile societatilor care dispar, nu trebuie
furnizate unele din informatiile cerute de art. 244, etc.).
Aprobarea fuziunii/divizării – art. 246 LS
Fuziunea/ divizarea presupune ca asociații/acționarii fiecărei societăți participante să fie de acord
cu reorganizare. Art. 239 alin. (1) – fuziunea se hotărăște de către fiecare societate în parte în condițiile
stabilite de actul constitutiv. Când fuziunea sau divizarea are ca efect marirea obligatiilor asociaților
uneia dintre societatile participante, hotarârea se ia cu unanimitate de voturi – art. 247 (este vorba de
obligatiile asociatilor, nu ale societatii, de exemplu asociatii cu raspundere limitata ai societatii care
dispare devin asociati cu raspundere nelimitata in societatea beneficiara).
După ce trece perioada de opoziție a creditorilor sociali, trebuie întrunita AGA de aprobarea a
fuziunii la fiecare societate participanta, nu mai târziu de 3 luni de la data publicării proiectului (art.
246). Aceasta perioada de trei luni include si perioada de publicare si pe cea de 30 zile pentru opozitie.
În vederea tinerii acestor adunari generale, trebuie să le fie puse la dispoziția asociaților cu cel puțin 30
de zile inainte de data adunarii, informatiile prevazute de art. 244, mai putin cand legea prevede altfel,
precum si proiectul actului constitutiv (nou sau modificat, dupa caz) al societatii(lor) beneficiare. La
fuziunea prin absorbtie si divizarea prin transmiterea patrimoniului catre societati pre-existente, numai
adunarea generala a societatii(lor) beneficiare aproba modificarile aduse actului lor constitutiv, in cazul
fuziunii prin contopire si al divizarii prin infiintarea de societati noi societatile care isi inceteaza
existenta vor aproba noul act constitutiv.
La AGA respectivă, asociații/acționarii iau decizia de a aproba sau nu proiectul de fuziune/
divizare. Aprobarea se face de fiecare societate în parte, in conditiile actului constitutiv al acesteia. Dacă
actionarii unei societati nu aprobă, atunci toată procedura de fuziune trebuie luată de la capăt intre restul
societatilor care doresc sa continue reorganizarea sau se renunță la operațiune.
2
0

Art. 246¹ - adunarea generala de aprobare nu este necesara daca sunt indeplinite conditiile din
alin.(1) al acestui articol (aplicabil si cand societatea absorbanta detine cel putin 90% din capitalul social
al fiecarei societati absorbite).
Până la data aprobării finale (de catre fiecare AGA) a fuziunii/ divizarii poate apare situația
necesitatii unor modificări aduse proiectului. În acest caz, mai trebuie să publici un nou proiect in raport
de care sa curga un nou termen de opozitie sau este suficient ca proiectul deja publicat să fie pus
dispoziția fiecarei adunari generale impreuna cu modificările aduse acestuia? Jurisprudența este
contradictorie: în general se consideră că dacă este o modificare care poate afecta capacitatea de plată a
datoriilor de către societatea beneficiară, ea trebuie publicată din nou și așteptat un termenul de opozitie
de 30 de zile. În alte cazuri se acceptă că nu mai este nevoie o republicare a proiectului și trecerea unui
nou termen de opozitie.
Ce se poate întâmpla după aprobarea fuziunii de catre AG?
Nu exista o corelație in LS între tot mecanismul prevăzut de lege în legătură cu fuziunea (art. 239
si urm.) și art. 134. Este suficient ca la una din societatile participante un acționar/ asociat să-și exercite
dreptul de retragere. Dificultatea practica este urmatoarea: prin răscumpărarea acțiunilor/ partilor
sociale respective se schimbă structura acționariatului societatii de unde se retrage și se poate schimba și
structura activului net (societatea la care se exercită dreptul de retragere plătește acționarilor care
părăsesc societatea, reducand activul net avut in vedere in proiectul de fuziune pentru calcularea ratei de
schimb). Acest efect al retragerii afecteaza atat celelalte societăți participante, cat si pe creditorii sociali.
Legea nu oferă o soluție. Tehnic fuziunea este deja aprobată de toate societatile participante, dar practic
proiectul este modificat. In ce ma priveste: pentru ca legea accepta implicit ca riscurile si efectele
retragerii sa se produca dupa aprobarea fuziunii (dovada modul in care dreptul de retragere este
reglementat de art. 134 Ls), o asemenea posibilitatea trebuia avuta in vedere de catre societatile
participante si creditorii lor sociali inca din din faza intocmirii proiectului de fuziune/ divizare (chiar
daca acea la data era doar o probabilitate, nu o certitudine), prin urmare nu este obligatorie reluarea
fuziunii/ divizarii. Solutia contrara (reluarea procesului cu un nou proiect) ar crea un risc suplimentar.
Este posibil ca reorganizarea să nu se mai realizeze, deoarece societățile participante (sau unele dintre
ele) ar putea sa nu mai fie interesate in noile conditii (poate s-a retras un acționar important, ale carui
cunostinte de specialitate/ afaceri si/sau putere financiara au fost si ele avute in vedere atunci cand
celelalte societati participante au aprobat fuziunea).
Art. 115 alin. (2) – regula la SA (nu este aplicabila si la SRL): aprobarea fuziunii/divizării se face
cu o majoritate calificată de două treimi din drepturile de vot deținute de acționarii prezenți sau
reprezentați. Exceptia – art. 247 (unanimitate).

5. Inregistrarea reorganizarii in Registrul comertului


Efectele fuziunii/divizării depind, ca regula, de inregistrarea fuziunii la RC iar numai ca
exceptie de vointa societatilor participante.
Dupa ce adunarile generale ale societatilor participante au aprobat reorganizarea, se depune dosar
de aprobare finala a fuziunii la RC al societatii(lor) beneficiare, care il va inainta Tribunalului pentru
2
0

controlul judiciar final. Doar dupa ce Tribunalul (sau Curtea de apel, daca Tribunalul a respins in prima
instanta) aproba inregistrarea reorganizarii, ea poate fi inregistrata in RC ale societatilor participante.
Conform art. 249, fuziunea/divizarea produce efecte de la data inregistrarii in RC (data legală) in
urmatoarele cazuri:
a) în cazul constituirii uneia sau mai multor societăţi noi, de la data înmatriculării în registrul
comerţului a noii societăţi sau a ultimei dintre ele;
b) în alte cazuri, de la data înregistrării hotărârii ultimei adunări generale care a aprobat
operaţiunea.
Alternativ, reorganizarea produce efecte de la data stabilita prin acordul părţilor in proiectul de
fuziune/ divizare (data convenționala). Aceasta data nu poate fi însă ulterioară încheierii exerciţiului
financiar curent al societăţii(lor) beneficiare, nici anterioară încheierii ultimului exerciţiu financiar
încheiat al societăţii sau societăţilor ce îşi transferă patrimoniul.
Principalele efecte juridice ale fuziunii/divizarii : transmisiunea universala/ cu titlu universal
(daca sunt mai multe societati beneficiare la divizare) a patrimoniului societatilor care dispar catre
societatea beneficiara si dobandirea de parti de interes de catre asociatii societatilor care dispar in
societatea(ile) beneficiara(e). Indiferent de modul de determinare a datei producerii efectelor, de la
aceasta data sunt radiate societatile care dispar.
Aceste efecte se produc ope legis, de la data la care fuziunea produce efecte conform art. 249. În
practică, se notifică și creditorii și debitorii și salariații societății(lor) care dispar, desi nu există o
obligație legala în acest sens.
In cazul datei legale, dacă sunt societăți participante înregistrate în RC diferite, cel unde s-a
constituit societatea nouă sau cel unde s-a constituit ultima societate nouă, trebuie să comunice celorlalte
data constituirii societății noi. Dacă nu se naște o societate nouă, data fuziunii este data înregistrării
ultimei hotărâri a AGA, care se comunica de RC respectiv celorlalte RC.

Nulitatea fuziunii/divizării – art. 251 LS


Reglementarea nulitatii fuziunii/fivizarii reflecta inca o data grija legiuitorul de a salva societatea
comerciala, fapt care este in beneficiul celor care au tratat cu ea si al angajatilor acesteia. Condițiile de
nulitate sunt foarte restrictive. Ea nu poate fi declarată decât prin hotarare judecătorească in urmatoarele
situații:
1. Să nu fie supusă controlului judiciar: judecătorul nu a verificat proiectul de fuziune/ divizare
sau nu verificat documentele privind aprobarea finala a reorganizari/ nu a aprobat-o final
(foarte putin probabil sa se intample in practica);
2. Una dintre hotărârile AGA (finală) de aprobare a reorganizarii este nulă sau anulabilă (si,
evident, judecatorul nu a descoperit asta cand a aprobat cererea de reorganizare faza finala).
Chiar dacă este vorba de o acțiune în nulitate absolută, în realitate prin art. 251 alin. (3) se
limitează orice acțiune în nulitate la o perioadă de 6 luni de la data de la care fuziunea produce efecte.
2
0

Există o perioadă de incertitudine juridică, dar pentru a nu prelungi aceasta incertitudine in detrimentul
creditorilor sociali si salariatilor, legea limiteaza durata ei. Legiuitorul mai face un pas în scopul salvării
procedurii de reorganizare: dacă se poate acoperi nulitatea până la data pronunțării hotărârii, atunci
partea afectată va primi un termen de remediere (instanța este obligată să acorde un termen, însă cu
privire la durata termenului aceasta este o chestiune de apreciere a judecătorului).
Hotărârea definitivă de declarare a nulităţii unei fuziuni ori divizări nu aduce atingere prin ea
însăşi valabilităţii obligaţiilor născute în sarcina sau în beneficiul societăţii ori societăţilor beneficiare,
după ce fuziunea sau divizarea au devenit efective şi înainte ca hotărârea de declarare a nulităţii să fie
publicată. În această perioadă (i) societăţile participante la fuziunea respectivă răspund solidar pentru
obligaţiile societăţii absorbante (desi ele nu mai exista in perioada respectiva, fiind radiate!); (ii) în cazul
divizării, fiecare dintre societăţile beneficiare răspunde pentru propriile obligaţii iar societatea divizata
raspunde pro rata cu activul net transferat fiecareia (aceeasi observatie de mai sus la fuziune).
La data la care se pronunță hotărârea de nulitate, societățile care au participat (mai putin cele
beneficiare) erau deja radiate. Efectul nulității este de a repune părțile în situația anterioară. Aceasta
solutie mi se pare absurda, logic și juridic. Cum poți să renaști o societate printro hotărâre
judecătorească, cand ea se naste pe baza acordului de vointa al asociatilor? RC nu ar trebui să
reînmatriculeze acele societăți daca acționarii se vor opune, deoarece pentru ele nu mai există
afectio societatis.
Pentru terții de bună-credință efectul nulității nu se produce.
Legea reglementează într-un capitol special fuziunea transfrontalieră. Principal, este aceeași
procedura ca la fuziunea națională. Transfrontalier este doar pentru țările UE. O fuziune dintre o
societate din Cuba, de ex., și una din România nu este posibilă. Reglementarea este implementata în
baza unei directive europene.
Particularitati privind divizarea
Divizare are două forme: divizarea totală (propriu-zisa) și divizarea parțială. În ambele
situații, procedura de aprobare a divizării este similară cu cea a fuziunii. La divizarea parțială, legea
prevede actualmente două posibilități cu privire la structura acționariatului societății beneficiare:
1. Este posibil ca societatea care transferă o parte din patrimoniul sau să devină ea asociat în
societatea beneficiara. Este numita desprindere în interesul societății.
2. Acționarii/asociații societății care se divizează parțial devin asociați/acționari în societatea
beneficiară (desprindere în interesul acționarilor/ asociaților).

Forma pe care o va imbrăca divizarea partiala este o decizie a societăților care participă la
divizare. În cazul divizării proiectul trebuie să cuprindă și:
- descrierea şi repartizarea exactă a activelor şi pasivelor care urmează a fi transferate
fiecăreia dintre societăţile beneficiare;
2
0

- repartizarea către acţionarii sau asociaţii societăţii divizate de acţiuni, respectiv părţi sociale,
la societăţile beneficiare şi criteriul pe baza căruia se face repartizarea (cum am aratat,
prevedere superflua a legii).
Specific divizării: o descriere a modului în care se repartizează activul și pasivul preluat de la
societatea care se divide de către societățile beneficiare. Este situația în care există mai mult de o
societate beneficiară. La fel in situația divizării parțiale. De ce este important să se știe ce preia fiecare
societate? Creditorii sociali trebuie să știe către cine se îndreaptă pentru a cere plata creanței lor, către
ce societate. La fuziune nu au această problemă, deoarece toate societățile care participă și transferă
dispar, iar societatea beneficiară va prelua toate datoriile și creanțele (avem o singură societate
beneficiară).
Legea spune că în cazul în care le-a scăpat să precizeze ce se întâmplă cu o anumită creanță,
atunci, cel puțin pentru plata creanțelor, societățile sunt ținute răspunzătoare în limitele activelor legate
de acea creanță și, dacă nu pot fi identificate aceste active, atunci răspunderea este solidară – art. 2411 .

Curs 11
Insolventa

Principii:
1. Maximizarea gradului de recuperare a creantelor debitorului insolvent, prin
valorificarea cat mai eficienta si in timp util a activelor debitorului. Procedura
insolventei se declanseaza plecand de la premisa (dovedita cel mai adesea in practica) ca este
probabil ca nu toti creditorii sa fie satisfacuti integral. Prin urmare, legea trebuie sa asigure
mecanismele prin care fiecare si toti creditorii recupereaza cat de mult se poate (ideal 100%)
din valoarea creantelor respective.
2. Caracterul concursual si tratamentul egal al creditorilor de acelasi rang, recunoscand
in acelasi timp existenta rangurilor prioritare in materia creantelor. Insolventa se
intemeieza pe colaborarea, fortata prin lege, a creditorilor debitorului in cadrul procedurii, in
vederea protejarii drepturilor acestora si evitarii abuzurilor care pot rezulta din asimetria
informatiilor si a diferentelor de putere economica dintre ei. In acelasi timp, in insolventa nu
se poate a asigura un grad de recuperare egal al tuturor creantelor. Acest principiu asigura
doar ca toti creditorii din aceeasi clasa, care au acelasi rang (de ex., clasa creditorilor cu
garantii reale – ipoteci si privilegii -, clasa creditorilor chirografari, clasa creditorilor
bugetari) vor avea parte de acelasi tratament in recuperarea creantelor respective (ceea ce de
regula duce la acelasi grad de recuperare a creantelor pentru creditorii unei clase), chiar daca
intre clase gradul de recuperare difera. In lipsa acestui principiu, daca in insolventa ai lasa
creditorii sa execute silit pe debitor cand si cum considera fiecare potrivit, atunci distorsiunile
ar fi si mai mari pentru ca unii creditori pot avea un excedent de informatii in legatura cu
situatia debitorului, altii au o anumita expertiza in executarea silitaa a creantelor, etc. (astfel
2
0

incat creditorii nu sunt prin natura egali in procesul executarii silite) si aceasta inegalitate
dezavantajeaza pe creditorii care sunt mai putini educati sau informati in materie de
executare silita, iar acestia vor recupera mai putin decat ar putea sa recupereze daca ar avea
aceleasi informatii si expertiza ca ceilalti. Spre deosebire de o situatie obisnuita de neplata a
unei creante, in afara procedurii insolventei, cand fiecare creditor are grija de satisfacerea
propriei creante si, in functie de abilitatea sa, poate beneficia de diferite instrumente de drept
substantial si procedural pentru a-si creste sansele de a-si recupera integral creanta, fara a
depinde de plano de ceilalti creditori, in materia insolventei nu este permis fiecarui debitor sa
isi recupereze singur creanta, pentru ca astfel ar putea reduce si mai mult gradul de
recuperare al altor creditori. De aceea procedura insolventei se numeste „concursuala”.

Creditorii care intra intr-o clasa vor avea acelasi tratament in sensul ca vor fi priviti la fel din
punct de vedere al protectiei drepturilor lor si avantajelor de care se bucura (acolo unde asemenea
avantaje sunt acordate de lege creditorilor clasei respective). Acest principiu nu consacra o egalitate de
tratament intre creditori la nivelul intregii mase credale, pentru ca legea insasi diferentiaza si protejeaza
diferit intre categoriile de creditori. La fel, nu trebuie inteles gresit ca in cadrul aceleasi clase creditorii
sunt egali intre ei ca putere de vot; ei se vor diferentia in functie de marimea creantei lor, astfel cum a
fost acceptata in cadrul procedurii, creditorii cei mai mari avand puterea de vot cea mai mare in cadrul
clasei respective.
Legea insolventei nu creeaza ea insasi notiunea de creanta cu rang prioritar, aceasta provine din
Codul civil (creante chirografare versus creante cu garantii reale, de ex.) si este recunoscuta in
insolventa. Legea insolventei creaza unele ranguri noi fata de Codul civil, pe considerente economico-
sociale (de ex, creante bugetare, creantele salariatilor debitorului) dar aceste ranguri noi nu afecteaza
drepturilor creditorilor cu garantii reale, ele diferentiaza intre creditorii chirografari (de regula).
Creditorii subordonati sunt actionarii, inclusiv cei care au imprumutat societatea, si pentru ca lor li se
imputa riscul afacerii vor fi plasati pe ultima pozitie, sub creditorii chirografari.
3. Asigurarea transparentei si predictibilitatii fata de toti creditorii, a exercitarii
mecanismelor de administrare si, cand este cazul, de lichidare a averii debitorului
insolvent. Daca ar fi fost o executare individuala, nu exista nici un mecanism special in
Codul de procedura civila care sa permita unui creditor sa stie in mod facil stadiul executarii
si problemele de executare in alte proceduri decat a sa. Procedura insolventei fiind o
procedura colectiva si concursuala, fiecare creditor va sti sau poate in orice moment sa stie
care este stadiul executarii, care este stadiul acoperirii creantelor, ce bunuri mai pot fi
executate, cam ce s-ar putea obtine din executare ca si sume de bani, cum se vor distribui
aceste sume de bani. Astfel spus, de la inceput pana la sfarsit legea asigura transparenta
executarii. Transparenta nu inseamna automat o crestere a gradului de recuperare a
creantelor. Transparenta e doar un mijloc de protectie suplimentar. Daca un creditor
chirografar observa anumite lucruri ciudate in cadrul procedurii, care favorizeza pe alti
creditori (din aceeasi clasa sau din altele), atunci are posiblitatea sa foloseasca anumite
mecanisme procedurale pentru a pune in discutie tratamentul presupus discriminator si
eventual sa obtina incetarea acestuia si restabilirea echilibrului urmarit de lege.
2
0

4. Acordarea unei sanse debitorilor insolventi de a se redresa in mod eficient si efectiv.


Acest principiu este de sorginte mai noua in legislatia universala a insolventei. Initial
insolventa nu se ocupa de soarta debitorilor, ea urmarea doar lichidarea averii lor in
beneficiul creditorilor si eliminarea insolventului din circuitul comercial, prin faliment. In
timp, odata cu dezvoltarea protectiei drepturilor omului si avand in vedere considerente
economice legate de stabilitatea circuitului comercial s-a dezvoltat ideea de a se acorda o
sansa insolventului „merituos” de a reveni in afaceri, asigurandu-se si un grad mai mare de
recuperare a creantelor decat in cazul unei lichidari prin faliment. Principial, protejarea
debitorului, acordarea unei a doua sanse are in vedere situatia de „ghinion” in afaceri in care
s-a aflat acesta, nu de rea-credinta din partea lui. Debitorul respectiv va avea posibilitatea de
a reintra in circuitul comercial, pentru a-si mai incerca o data norocul. Aceasta sansa i se da
numai o data intr-un interval de cinci ani de la prima intrare in insolventa. Daca in acest
interval de timp ca debitor ai avut aceasta facilitate de a se ti se permite iesirea din insolventa
fara datorii si a relua activitatea dar ai reintrat in insolventa, conform legii nu vei mai
beneficia din nou de aceasta sansa. O alta forma de acordare a unei sanse de redresare
debitorilor insolventa este data de procedurile de prevenire a insolventei (concordatul
preventiv si mandatul ad-hoc). Aceste proceduri sunt reglementate tot de Legea 85/ 2014,
nefiind parte a procedurii de insolventa.
5. Declansarea si derularea intregii proceduri sub control judiciar si prin intermediul
practicienilor in insolventa. Controlul judiciar reprezinta o garantie ca toate principiile de
mai sus vor fi respectate. Calitatea actului de insolventa si obtinerea de rezultate in aplicarea
principiilor de mai sus sunt asigurate de interventia practicienilor in insolventa, profesionisti
independenti de partile procedurii: debitor si creditori.

Cui i se aplica legea:


Legea insolventei nu este aplicabila tuturor categoriilor de debitori profesionisti. Asa cum
prevede art. 3 alin.(1) din LPI, se aplica numai profesionistilor prevazuti in art. 3 alin. (2) din C. civ.,
mai putin cei care desfasoara profesii liberale (notari, avocati, arhitecti etc), precum si cei care au o lege
speciala privind regimul insolventei (nu exista in acest moment legi de insolventa speciale in afara LPI,
doar derogari in cadrul LPI de la normele de drept comun de insolventa prevazute de ea, de ex. pentru
societatile financiare). Legea din 2006 prevedea ca insolventa se aplica persoanelor inscrise in Registrul
Comertului, cu excluderea regiilor autonome. Legea actuala spune expres ca se aplica si regiilor
autonome, insa nu expune foarte clar categoriile de profesionisti care nu sunt acoperite de aceasta lege.
Caz clasic: asociatiile fara scop lucrativ si fundatiile – pe legea veche erau excluse, dar acum sunt
aparent incluse pentru ca si ele sunt profesionisti in intelesul Codului civil si nu au o lege speciala
pentru insolventa lor. Cu toate acestea, prin natura lor ele sunt incompatibile cu sistemul de
lichidare si reorganizare din procedura insolventei. In opinia mea, in mod normal, pe actualul text ar
trebui sa acceptam aplicarea legii insolventei si la fundatii si asociatii, dar daca o aplici contravii
scopului non-profit al acestor organizatii (activul lor este necesar pentru satisfacerea unei nevoie sociale,
daca il lichidezi lipsesti organizatia de mijloacele necesare atingerii scopului social) si chiar
reglementarii lor speciale (OG nr. 26/ 2000) care in art. 55-59, unde enumera cazurile (aparent in forma
2
0

limitativa)in care o asociatie/ fundatie poate fi dizolvata si lichidata, nu mentioneaza si insolventa. Nu


cunosc situatii cand legea insolventei a fost aplicata la asociatii si fundatii.
Legea insolventei reglementeaza doua proceduri pre-insolventa, preventive (mandatul ad-hoc si
concordatul preventiv) si doua proceduri in cadrul insolventei: reorganizarea si falimentul (ultimele doua
presupun in prealabil o procedura comuna, care incepe cu cererea de declarare a insolventei).

Ce este insolventa?
Conform art. 5 pct.29 L 85/ 2014, este starea patrimoniala a debitorului cand valoarea creantelor
scadente (certe, lichide si exigibile) depaseste valoarea fondurilor banesti disponibile la data respectiva.
Insolventa de drept comun nu are legatura cu insolvabilitatea debitorului, ci doar cu lipsa de lichiditati a
acestuia.
Exista doua tipuri de insolventa: prezumata (relativ), cand debitorul nu a platit timp de 60 zile o
creanta care depaseste valoarea-prag prevazuta la art. 5 pct.72 (prezumtia este ca neplata are loc din
cauza existentei motivului de mai sus), si iminenta, cand se poate dovedi ca debitorul nu va fi in stare sa
plateasca in viitorul imediat creantele scadente cu sumele de bani disponibile la data scadentei.
Chiar daca insolventa inseamna situatia in care debitorul nu are suficiente sume de bani pentru
acoperirea creantelor scadente, nu orice creanta atrage insolventa. Legea stabileste anumite praguri
pentru valoarea unei creante astfel incat sa poata atrage deschiderea procedurii (praguri care sunt diferite
fata de legea din 2006): creanta certa, lichida si exigibila care are o valoare minima de 50.000 de lei si
care nu a fost platita timp de 60 de zile de la scadenta ei este o creanta care poate atrage insolventa (art.
5 pct. 20 coroborat cu pct.72). Nu are importanta categoria creantei, daca este garantata sau chirografara
sau bugetara, pragul este acelasi. Exceptie fac creantele salariale, unde pragul este de 6 salarii medii
brute pe economie, pe salariat. Pragul este acelasi indiferent daca cererea de deschidere a procedurii este
introdusa de debitor sau creditor si este aplicabil si insolventei iminente.
In practica, situatia declansarii procedurii se deruleaza astfel: fie debitorul, fie creditorul care
considera ca sunt indeplinite conditiile de deschidere a procedurii, introducere cererea de deschidere a
procedurii insolventei si instanta stabileste primul termen. Daca la primul termen, judecatorului-sindic i
se demonstreaza (cel mai simplu, printr-un extras de cont al debitorului) ca debitorul are suma de bani
care acopera contravaloarea creantei(lor) scadente in ziua respectiva, cererea se respinge.

Organele si persoanele care aplica procedura


Instantele si judecatorul-sindic

Instantele implicate (ca si competenta materiala) sunt Tribunalul si Curtea de Apel, care este
instanta de apel. De principiu, procedura ar trebui sa fie cat mai rapida in fata instantelor, lucru care
rezulta din reducerea termenelor procedurale, in LPI, fata de Codul de procedura civila.
2
0

Ca si competenta teritoriala, este vorba de tribunalul in raza caruia debitorul a avut sediul social
(respectiv profesional) in ultimele 6 luni anterior sesizarii instantei, indiferent cine sesizeaza (art. 41
alin.(1) ). Instanta de apel este curtea de apel in raza careia functioneaza tribunalul. Rolul tribunalului
este insa destul de limitat: acolo se depune cererea, insa de judecarea ei nu se ocupa un judecator /
complet obisnuit de la tribunal, ci un judecator specializat. Prin alocare aleatorie este numit un
judecator-sindic – acesta un judecator din randul judecatorilor de la tribunal, care are pregatire
specializata in insolventa. Din momentul in care admite cererea si declara deschisa procedura,
judecatorul-sindic primeste toate cererile, reclamatiile, contestatiile, in fata lui se desfasoara intreaga
procedura, nu mai exista alt complet. Tot ce decide el este supus controlului Curtii de Apel, care insa nu
mai are complete specializate in insolventa, sunt completele de la sectiile comerciale.
Legea, in art. 41 si urm., stabileste termene mai scurte decat in C.proc.civ. pentru derularea
procedurii. Exista cateva norme procedurale derogatorii de la Codul de procedura civila dar in rest
judecarea cererilor si contestatiilor este guvernata de Codul de procedura civila. Citarea pe durata
procedurii este foarte facila, pe baza de reglementari speciale din LPI si se face in principiu prin
publicare in BPI (Buletinul procedurilor de insolventa), mai putin pentru prima citare, cand ea se face
dupa normele Codului de procedura civila si BPI. Pentru ca la prima citare nu se cunoaste care va fi
soarta cererii (va fi admisa sau respinsa de sindic, daca va fi admisa se deschide procedura) si in
consecinta nu se stie daca ulterior citarea se va face in cadrul procedurii insolventei, ceea ce inseamna ca
trebuie sa se asigura protectie deplina a debitorului si creditorilor conform codului de procedura civila
(ca drept comun), informandu-i ca a fost introdusa cererea. In particular, legiuitorul vrea sa se asigure ca
debitorul a avut posibilitatea sa stie ca o cerere de deschidere a procedurii a fost introdusa impotriva,
pentru a se putea apara, el neavand la acel moment posibilitatea de a lua cunostinta de ea pe alta cale.
Pentru aceleasi ratiuni ca la introducerea cererii de catre un creditor, dupa ce a fost deschisa procedura,
restul creditorilor (in masura in care sunt cunoscuti) sunt citati conform Codului de procedura civila si
BPI pentru a proba creantele, in scopul inregistrarii in Tabelul preliminar al creditorilor; ulterior insa
orice citare si publicare de masuri se face prin BPI. Dupa ce au trecut aceste doua momente (al
deschiderii insolventei si al citarii creditorilor), creditorii insa trebuie sa fie foarte atenti pentru ca toate
publicarile se fac in Buletinul procedurilor de insolventa, care este electronic, accesibil oricui, dar daca
tu ca si creditor nu il urmaresti, nu este obligat nimeni sa te informeze ca ai un termen, ca a fost propusa
o masura, etc. Tot acest mecanism procedural urmareste sa asigure derularea rapida a procedurii,
eliminand posibilitatea de lungire a ei prin diferite artificii de aparare procedurala in baza C.proc.civ.
Actorul judiciar principal al procedurii este judecatorul-sindic. Art. 45 stabileste atributiile sale
principale; el este vazut ca arbitrul ultim al procedurii (supus controlului Curtii de apel). El este cel care
deschide procedura sau respinge cererea de deschidere a procedurii. El este cel ce numeste si inlocuieste
administratorul sau lichidatorul judiciar. Tot ce face administratorul sau lichidatorul judiciar in cadrul
procedurii este supus controlului judiciar de catre judecatorul-sindic, la cererea creditorilor si in unele
cazuri, a administratorului special ca reprezentant al intereselor (actionarilor) debitorului. In acelasi timp
sunt tot felul de actiuni de drept comun (de ex., anularea unor acte juridice incheiate de debitor in frauda
creditorilor in perioada dinaintea deschiderii procedurii), dar care nu se judeca in fata instantei de drept
comun, ci tot in fata sindicului. Orice actiune patrimoniala, de orice fel, se judeca in fata judecatorului-
sindic, alte instante nu mai au competenta pe durata procedurii insolventei. Art. 45 alin. (2) stabileste si
limitele puterii sindicului: el nu are competente manageriale, de administrarea a averii debitorului iar
2
0

deciziile manageriale luate pentru administrarea averii pot fi controlate sub aspectul oportunitatii (prin
procedura aprobarii lor) de catre organele creditorilor, fara a implica pe sindic (mai putin in ce priveste
aplicarea sanctiunilor revocarii si raspunderii pentru daune a administratorului/ lichidatorului judiciar,
care se face de catre sindic). Sindicul insa poate cenzura deciziile manageriale din perspectiva legalitatii
lor.
Toate hotararile judecatorului sindic sunt executorii (art. 46 alin. (1) ), chiar daca sunt supuse caii
de atac (in dreptul comun, apelul suspenda executarea hotararii primei instante). Ele pot fi atacate cu
apel. Sunt executorii pentru a permite derularea rapida a procedurii. Totusi, art. 43 alin. (2) prevede cu
titlu limitativ care hotarari ale judecatorului-sindic pot fi suspendate de la executare ca urmare a apelarii
lor (ele sunt hotarari care privesc momente cheie in derularea procedurii).
Administratorul, respectiv lichidatorul judiciar
Nu pot exista decat alternativ, fie administrator (in procedura generala, adica in perioada de
observatia pana la (i) intrarea in faliment sau (ii) intrarea in procedura reorganizarii), fie lichidator (in
procedura simplificata si in faliment). Initial este numit de catre judecatorul-sindic, prin incheierea de
deschidere a procedurii, ca administrator/lichidator provizoriu. De regula, acesta numeste persoana
indicata de catre debitor sau creditorul care a introdus cererea. Dupa ce se finalizeaza tabelul preliminar,
in prima adunare a creditorilor acesta poate fi confirmat sau inlocuit cu un alt administrator/ lichidator
agreat de catre creditori cu votul a cel putin 50% din valoarea totala a creantelor cu drept de vot, in mod
discretionar (la fel, poate fi inlocuit la acel moment doar de creditorul care detine o creanta reprezentand
cel putin 50% din valoarea totala a creantelor cu drept de vot, fara a fi nevoie de votul adunarii
creditorilor). Daca aceasta masura de inlocuire nu este luata la prima adunare, ramane administratorul/
lichidatorul numit de catre sindic cu titlu provizoriu.
Ce persoane actioneaza ca administrator/ lichidator judiciar? Trebuie sa fie profesionist in
insolventa, membru al UNPIR (profesia de profesionist in insolventa este reglementata de OUG nr. 86/
2006). Ca pregatire de baza ei pot avea orice pregatire dar de regula sunt juristi sau economisti.
Interdictie: daca o persoana este administrator judiciar/lichidator numit intr-o procedura nu mai poate fi
si avocat care sa participe la acea procedura. Unii profesionisti au si calitatea de avocat si in functie de
situatie sunt avocati pentru alti administratori/lichidatori. Ei sunt platiti din averea debitorului, cu
prioritate fata de toate celelalte creante.
Atributii principale ale administratorului/lichidatorului judiciar (art. 58; 64): inventarierea averii
debitorului; colectarea registrelor, contractelor, documente financiare ale debitorului si analiza acestora;
analizeaza situatia economica a debitorului, activitatea acestuia si raporteaza asupra cauzelor insolventei
si persoanelor responsabile, intocmind in acest sens raportul la 40 de zile; ia toate masurile de
administrare propriu-zisa; vinde bunuri si plateste creante; colecteaza creantele debitorului contra
debitorilor sai; anuleaza contractele frauduloase sau denunta unilateral contracte incheiate de debitor;
stabileste directia pe care o va lua procedura, intocmind in acest sens raportul la 20 de zile; conduce total
sau partial, dupa caz, activitatea debitorului. In plus, numai in procedura generala, el are dreptul de a
propune un plan de reorganizare. Exercita atributiile in interactiune cu comitetul sau adunarea
creditorilor si sub controlul judecatorului-sindic.
2
0

Daca isi incalca datoriile profesionale, atunci va fi inlaturat prin sentinta de judecatorul sindic si
inlocuit cu altul si se poate declansa actiune in raspundere civila contra lui. Daca a savarsit si infractiuni
se sesizeaza organul de cercetare penala.
Daca averea debitorului nu are destui bani/ active pentru a acoperi costurile de procedura
(inclusiv costurile cu adminitsratorul/lichidatorul):
 fond de compensare a costurilor insolventelor pentru lichidatori /administratori care nu se
pot acoperi din averea debitorilor (fondul de lichidare) si care initial se constituia prin
prelevari din taxe platite la Registrul Comertului pentru unele inregistrari iar acum este
finantat de bugetul MJ si dintr-o taxa speciala aplicata asupra sumelor recuperate in
cadrul procedurilor de insolventa (art. 39 alin. (4) si (7) din LPI). Se observa ca sumele
din acest fond nu sunt suficiente in practica atunci cand exista un numar foarte mare de
insolvente (de ex., in perioadele de criza economica).

Organele creditorilor in cadrul procedurii


Chiar daca in forma actuala a legii si debitorul se bucura de o anumita protectie si sprijin, totusi
LPI – ca orice lege a insolventei – este in primul rand o lege in favoarea creditorilor. Tot mecanismul ei
este centrat in jurul obiectivului de protectie si promovare a drepturilor acestora in recuperarea
creantelor si al celui de stimulare a participarii lor la luarea deciziilor privind valorificarea averii
debitorului (caracterul colectiv, concursual). Pentru a promova aceste obiective, creditorii trebuie sa
lucreze si sa coopereze in forme care asigura luarea de decizii colective, reprezentative pentru interesele
majoritatii lor (asa cum este definita de LPI).
Unul dintre efectele deschiderii procedurii este ca se suspenda orice urmarire si executare silita
individuala, chiar si cele deja incepute. De la momentul deschiderii procedurii, creditorii trebuie sa
actioneze impreuna. Pentru aceasta, legea prevede doua organe ale creditorilor: adunarea creditorilor si
comitetul creditorilor. Organul cu puterea ultima de decizie este adunarea creditorilor (similar unei
AGA), in timp ce comitetul creditorilor este un organ pentru decizii executive (similar unui CA).
Adunarea creditorilor decide in chestiunile fundamentale care intereseaza pe creditori: numirea si
inlocuirea administratorului/ lichidatorului judiciar, regulile pentru lichidarea averii debitorului in cadrul
falimentului (art. 156), numirea comitetului creditorilor. Adunarea creditorilor este un organ permanent
dar functioneaza numai cand este convocata. Este convocata de administrator/ lichidator, de catre
comitetul creditorilor sau de catre creditorii care detin cel putin 30% din valoarea totala a creantelor cu
drept de vot (art. 47 alin. (3) ). Cvorumul si majoritatea de vot de drept comun: 30% din valoarea totala
a creantelor cu drept de vot (cvorum) iar decizia se ia cu majoritatea valorica a creantelor prezente cu
drept de vot (art. 49 alin. (1) ).
Mai exista o situatie in care creditorii decid cu privire la mersul procedurii sub forma de adunare,
insa acea situatie nu este de fapt o forma de functionare tipica a adunarii creditorilor: este vorba de
2
0

dezbaterea si votarea planului de reorganizare. In acea situatie avem reguli speciale legate de
mecanismul de vot de catre creditori.
Prima adunare a creditorilor se constituie pe baza creditorilor inscrisi in tabelul preliminar.
Tabelul creditorilor este instrumentul juridic prin care creditorii sunt „consacrati” ca participanti cu
drepturi depline la procedura (in functie de clasa de creditori, valoarea creantei si garantiile ori
modalitatile creantei, daca exista). Sunt doua tipuri mari de tabele: tabel preliminar si definitiv
consolidat.
Tabelul preliminar este intocmit de administrator/ lichidator pe baza unor evaluari preliminare a
documentelor privind creantele si registrele debitorului, primite de acesta de la debitor si/sau creditori.
Creditorii, chiar daca sunt inregistrati in evidentele debitorului, trebuie – odata ce au fost notificati de
administrator/lichidator despre deschiderea procedurii – ca in termenul limita de maxim 45 de zile sa
depuna fiecare o cerere de admitere a creantei asupra averii debitorului, insotita de documentele
doveditoare (art. 100; 102). Administratorul / lichidatorul judiciar va verifica creantele pe baza cererilor
de admitere, raportandu-se si la alte informatii aflate in posesia sa, pentru a stabili legitimitatea, valoarea
exacta si prioritatea fiecarei creante (art. 106). Probarea creantei este simplificata daca ea a fost deja
stabilita prin hotararea judecatoreasca definitiva (daca instantele au analizat deja drepturile de creanta
ale creditorului, administratorul nu se mai ocupa de asta) sau este un titlu de creanta bugetara
necontestat in termen. In urma acestor verificari administratorul/lichidatorul va intocmi tabelul
preliminar al creantelor, avand sectiuni separate in functie de tipul de rang, exigibilitate, creante sub
conditii, care sunt garantiile care insotesc creanta si pentru ce suma, intotdeauna aratandu-se suma
creantei acceptata de administrator/lichidator fata de suma ceruta de creditor (art. 110). Tabelul este o
poza a creditorilor care ar putea fi indrituiti sa participe la intreaga procedura si a caracteristicilor
creantelor lor. Creditorii, odata ce tabelul preliminar s-a publicat, pot sa il conteste. Contestarea se poate
face de catre cei care s-au considerat nedreptatiti de modul in care a fost inregistrata creanta si dreptrile
aferente sau de cei care nu contesta cum au fost inregistrati dar care contesta inregistrarea altor creditori
(art. 111). Toate aceste contestatii sunt judecate deodata de judecatorul-sindic si apoi, pe baza solutiilor
acestuia, administratorul/lichidatorul redacteaza tabelul definitiv de creante, pe care, la fel ca tabelul
preliminar, il depune la Tribunal si il publica in BPI. Si asupra celui din urma se poate interveni ulterior,
in cazurile prevazute de lege (vz. art. 113). Tabelul definitiv consolidat cuprinde creantele din tabelul
definitiv si cele din tabelul suplimentar necontestate (tabelul suplimentar cuprinde creantele nascute
intre data deschiderii procedurii generale si data inceperii falimentului, care trebuia sa fie acceptate de
lichidator). Creditorii care nu au raspuns in termenul indicat de judecatorulsindic si notificat de
administrator/lichidator in legatura cu probarea creantelor lor si exprimarea intentiei de a cere plata
creantei pierd dreptul de participa la procedura, nu mai pot intra in tabel si nici urmari pe debitor ulterior
inchiderii procedurii, mai putin in caz de bancruta simpla sau frauduloasa (art. 114) – decaderea din
drepturi este o sanctiune foarte aspra pentru neglijenta sau dezinteresul creditorului respectiv. Daca
demonstreaza ca nu au fost citati corect conform Codului de procedura civila, atunci ei vor avea dreptul
sa ceara inscrierea in tabel, pot face acest lucru si dupa publicarea tabelului definitiv (art. 114 coroborat
cu art. 42 alin. (3) LPI).
Odata ce exista tabloul creditorilor (chiar si preliminar), se poate intruni si adunarea lor. Cu
exceptia situatiilor de votare si dezbatere a planului de reorganizare, puterea de vot in cadrul adunarii nu
2
0

este data de existenta sau nu a garantiei creantei, de categoria de creanta, ci este data de valoarea
nominala a creantei exigibile. Puterea de vot a unui creditor reprezinta procentul rezultat din valoarea
creantei raportata la valoarea totala a creantelor, in ambele cazuri fiind vorba de creantele inscrise in
tabel. Exista o situatie cand un creditor poate decide sigur (pentru ca are mai mult de 50% din valoarea
totala a creantelor), legea prevede ca el poate confirma sau inlatura administratorul/ lichidatorul judiciar
provizoriu (caz in care si numeste noul administrator/ lichidator) fara a convoca adunarea creditorilor
(art. 57 alin. (3) ). Daca este insa vorba de inlocuirea administratorului/ lichidatorului „definitiv” (se
poate face acest lucru numai „pentru motive temeinice”), legea (art. 57 alin. (4) ) cere decizia adunarii
creditorilor, chiar daca un singur creditor are peste 50% din valoarea creantelor si practic determina
singur decizia adunarii.
Comitetul creditorilor este numit initial de catre judecatorul-sindic, daca exista un numar mai
mare de creditori care ar face dificil de convocat frecvent adunarea creditorilor. El este numit dupa
deschiderea procedurii si inainte de prima adunare a creditorilor si este compus din 3 sau 5 creditori, cei
mai mari cu conditia sa reprezinta un spectru larg din categoriile de creante: chirografare, cu cauze de
preferinta, bugetare (art. 50 alin. (1) ). In prima adunare a creditorilor este ales comitetul creditorilor
astfel incat membrii sai sa fie reprezentativi pentru valoarea creantelor si categoriile de creante (de
regula sunt creditorii cu creantele cele mai mari din fiecare categorie mentionata mai sus, trebuind sa fie
alesi din primii 20 de creditori dupa valoarea creantelor) iar daca nu se inteleg si nu se obtine majoritate
necesara, ramane comitetul numit de sindic (art. 50 alin. (5) ). Creditorii se ofera voluntar pentru a fi
alesi membri in comitet. Comitetul creditorilor ia decizii in numele si interesul tuturor creditorilor,
acelea care pot fi luate in afara cadrului adunarii, face recomandari adunarii si supravegheaza pe
administrator/ lichidator si raporteaza adunarii masurile luate de ei si efectele acestora. Tot el reprezinta
pe creditori in instanta in anumite cazuri.
Procedura de functionare a comitetului este flexibila (art. 51 alin. (2) ). Creditorii participa direct,
prin reprezentare sau prin corespondenta.
Comitetul creditorilor este mai usor de convocat decat adunarea, de aceea lege ii da puteri de
cooperare cu si control privind administratorul/lichidatorul judiciar, care tin de rolul creditorilor in
cadrul procedurii (dar nu manageriale, acestea sunt exercitate de administrator/ lichidator si exceptional
de catre debitor, iar comitetul / adunarea creditorilor decide asupra oportunitatii masurilor luate).
Valoarea creantei iti poate da controlul votului asupra adunarii, dar nu si asupra comitetului
(unde puterea de vot este individuala, un creditor = 1 vot iar numarul membrilor este totdeauna impar si
minim 3). Nu exista procedura a insolventei fara comitet al creditorilor decat daca, datorita numarului
mic de creditori, sindicul decide ca nu este necesara constitutirea lui (art. 50 alin. (1)), cand atributiile
comitetului sunt exercitate de catre adunare.
Din punct de vedere al legii (art. 51) si practic, majoritatea deciziilor manageriale, de
administrarea a averii debitorului, se iau de catre administrator sau lichidator dupa consultarea adunarii
sau comitetului, dupa caz.

Administratorul special
2
0

Nu trebuie confundat cu administratorul judiciar. Administratorul special este reprezentantul


intereselor debitorului si ale asociatilor/actionarilor debitorului in cadrul procedurii, fara a fi
reprezentantul legal al acestuia/ acestora decat in cazul in care debitorul isi pastreaza dreptul de a-si
administra averea dupa deschiderea procedurii (art. 56 alin. (1) lit.d)). Practic, el tine loc de AGA (art.
55) si de administrator statutar (reglementat de LS), cand legea prevede acest lucru, aceste organe
corporative nemaiputand conduce si reprezenta societatea dupa deschiderea procedurii.
Cum vom vedea in continuare, cand se declanseaza procedura unul din efecte este ca debitorul isi
pierde dreptul de a-si administra averea, mai putin in cazul in care acest drept ii este lasat de catre sindic
sau ii este lasat in baza legii. Daca si-a pierdut dreptul de a-si administra averea, debitorul observa
derularea procedurii si, cand i se permite de lege, ia parte la ea, in ambele cazuri prin persoana
administratorului special. Daca i se lasa dreptul de a-si administra averea, acesta se exercita prin
administratorul special, nu prin cei statutari ale caror mandate inceteaza la numirea administratorului
special.
Deschiderea procedurii insolventei
Sunt doua modalitati de declansare a procedurii: la cererea debitorului sau la cererea unui sau
mai multor creditori. Exceptional, unele autoritati publice pot cere deschiderea procedurii contra
debitorilor aflati sub supravegherea lor (ASF, BNR) (art. 65).
Debitorii sunt incurajati de lege sa introduca aceasta cerere pentru ca ei sunt primii care stiu
despre aparitia dificultatilor financiare si cei mai bine informati cu privire la situatia reala a afacerii lor.
Din varii motive, multi debitori (chiar si cei de buna-credinta) amana acest lucru. Legea impune un
termen de introducerea cererii de deschidere de maxim 30 de zile de la aparitia starii de insolventa (art.
66 alin. (1) ) sau in 5 zile de la esuarea negocierilor pentru preintampinarea insolventei. Daca a depasit
acest termen, debitorul risca sa isi atraga raspunderea juridica pentru prejudiciile aduse creditorilor.
Aceasta raspundere este o iluzie din punct de vedere practic pentru ca debitorul oricum nu are bunuri
suficiente pentru a acoperi si aceasta raspundere civila. Dar creditorii au un mijloc de protectie mai
eficient, care poate fi si un stimulent pentru debitor sa introduca la timp cererea de declarare a
insolventei, si anume actiunea in raspundere impotriva celor care au avut o contributie la aparitia starii
de insolventa: organele de conducere (admin.), dar si alte persoane, de exemplu actionarul majoritar (art.
169 LPI). Daca debitorul a intarziat introducerea cererii, a facut-o de regula pentru ca a sperat ca i se va
imbunatati situatia sau pentru ca pur si simplu nu ii mai pasa de creditori si de ce i se intampla. Daca a
intarziat aproape sigur averea sa se va diminua pana la momentul deschiderii procedurii. Un alt mijloc
de stimulare a depunerii la timp a cererii de catre debitor este dat de obligatia administratorilor de a
semna si depune cererea de deschiderii a procedurii generale a insolventei, chiar si in lipsa (sau, spun eu,
contra) hotararii adunarii asociatilor, hotarare AGA care este insa necesara in cazul in care debitorul
vrea sa solicite procedura simplificata, adica falimentul (art. 66 alin. (5) ). In opinia mea, obligatia
administratorilor de a introduce cererea de deschidere a procedurii generale este o obligatie legala
imperativa, iar depunerea cu intarziere echivaleaza cu o incalcare a acestei obligatii, cea ce poate atrage
raspunderea lor (civila si daca este cazul, penala – vz. mai jos) pentru intarzierea depunerii cererii.
Pe de alta parte, creditori nu sunt tinuti de vreun termen pentru introducerea cererii de deschidere
a procedurii.
2
0

Debitorul/ creditorul poate sa introduca actiunea si cand considera ca starea de insolventa este
iminenta, trebuie doar sa demonstreze ca insolventa se va produce in viitorul imediat.
Daca debitorul a intarziat cu mai mult de 7 luni de la aparitia starii de insolventa, sa introduca
cererea de deschidere a procedurii, atunci savarseste infractiunea de bancruta simpla - art 240 Cod
Penal. Bancruta frauduloasa nu mai are legatura cu intarzierea introducerii cererii, ci cu actiunile
debitorului de fraudare a creditorilor in cazurile prevazute limitativ de art. 241 Cod penal, care o
reglementeaza.
Daca debitorul depune cererea, el este obligat sa depuna si documentele care demonstreaza starea
de insolventa, precum si toate documentele care reflecta situatia activelor, pasivelor si a contractelor
sale, situatia sa patrimoniala, inclusiv cine sunt creditorii si detaliile privind creantele lor (art. 67). Daca
sindicul va hotara declansarea procedurii, administratorul/ lichidatorul numit de judecatorul-sindic va
incepe, pe baza acestor informatii, sa caute creditorii, activele etc. Dezvaluind toate documentele,
debitorul ajuta procedura, o faciliteaza. Debitorul are dreptul de a completa cererea pana la primul
termen de judecata. Cererea ii va fi respinsa daca nu sunt depuse anumite documente, aratate in art 67
alin. (2), pana la primul termen de judecata. Cererea nu ii va fi totusi respinsa in situatia in care sunt
intrunite conditiile deschiderii procedurii simplificate prevazute de art. 38 alin. (2) lit.c) si d). Daca
depune, pana la primul termen de judecata, toate documentele mai putin cele aratate la art.67 alin.(1)
lit.h) - j) (acestea fiind legate de intentia sa de a cere aplicarea unui plan de reogranizare), pierde dreptul
de a propune un plan de reorganizare si in acest caz propunerea unui plan de reorganizare va depinde
exclusiv de creditori sau administratorul judiciar.
Chiar daca cererea este completa, nu este o garantie ca va fi si admisa. Creditorii se pot opune
admiterii si daca demonstreaza ca de fapt debitorul are suficiente lichiditati pentru a plati creantele
scadente la data cererii, cererea este respinsa. Insa sunt rare cazurile in care o cerere a debitorului nu este
admisa. Daca este o cerere de buna-credinta, starea de insolventa se va putea vedea din documentele
depuse si sindicul va hotara deschiderea procedurii.
Daca cererea este depusa de catre creditor, legea impune creditorului sa demonstreze doar
existenta creantei (inclusiv garantiile aplicabile), lichiditatii, trecerea celor 60 de zile de la scadenta si
depasirea valorii-prag (art 70). Debitorul urmeaza sa se apere si sa demonstreze ca are suficiente
lichiditati pentru a plati acea creanta. Daca debitorul nu face aceasta proba, cererea creditorului va fi
admisa si sindicul va hotara deschiderea procedurii. In practica exista si situatia urmatoare: primul care
depune cererea este creditorul, instanta acorda un termen mai lung pentru judecata decat cel impus de
lege atunci cand cererea este depusa de debitor, intre timp debitorul afla ca a fost depusa o cerere din
partea unui creditor si daca este in insolventa, depune si debitorul cerere de deschidere a procedurii,
aceasta urmand a fi judecata mai repede, inainte de judecarea cererii creditorului. Interesul debitorului
este sa propuna administratorul judiciar provizioriu prin cererea sa (altminteri, acesta va fi cel propus de
creditor), practica sindicilor fiind sa accepte fara obiectiuni aceste propuneri.
Daca creditorul introduce cererea, sindicul poate dispune, la cererea debitorului si inainte de a se
pronunta asupra cererii, sa depuna o cautiune (nu mai mult de 40,000 lei – art. 72 alin.(1) ) pentru ca
daca cererea este abuziva si va fi astfel respinsa, atunci din acea cautiune se vor plati despagubiri
debitorului care este prejudiciat prin acea cerere. In practica, creditorul introduce cererea cand nu mai
2
0

are nicio speranta ca debitorul ii va plati datoria. Pentru creditori, introducerea cererii poate fi si un mod
de presiune asupra debitorului: daca tu, debitor, chiar nu vrei sa intri in insolventa si mai ai resurse,
atunci plateste creanta.
Indiferent cine introduce cererea, daca ea este considerata de catre judedcatorul-sindic, acesta va
pronunta hotararea de deschidere a procedurii („incheiere” daca cererea a fost introdusa de debitor si
„sentinta” daca cererea a fost introdusa de creditor), fie ca procedura simplificata (caz in care va numi
un lichidator provizoriu), fie ca procedura generala (caz in care va numi un administrator judiciar
provizoriu).

Procedura generala si procedura simplificata


Am mentionat anterior procedura simplificata si procedura generala. Ambele sunt forme ale
procedurii insolventei, care insa se exclud reciproc in sensul ca nu pot coexista. Dreptul comun este
procedura generala (art. 38 alin. (1) ). Insolventa se deschide ope legis ca procedura simplificata in toate
cazurile prevazute de art. 38 alin. (2). Acestea sunt situatii in care legiuitorul a considerat ca debitorul
este intr-o situatie atat de precara incat nu are rost sa fie explorata posibilitatea unei reorganizari, singura
rezolvare rezonabila a platii creditorilor fiind lichidarea debitorului prin faliment. Cu titlu de exemplu,
comerciantilor persoane fizice sau intreprinderi familiale li se aplica intotdeauna numai procedura
simplificata (in cazul acestor persoane se poate discuta principial de ce nu li se acorda si lor sansa unei
reorganizari, mai ales ca ele raspund si cu masa patrimoniala personala pentru datoriile intreprinderii
comerciale). Societatile comerciale care s-au dizolvat in baza LS si au trecut la lichidarea voluntara dar
in cursul lichidarii se descopera ca activul net este negativ (si nu exista asociati care sa poata fi tinuti
raspunzatori nelimitat si solidar pentru plata datoriilor sociale), vor trebui sa intre in procedura
simplificata si faliment, lichidarea lor trecand de sub imperiul LS sub jurisdictia LPI.
Procedura generala acopera intreaga perioada de la pronuntarea incheierii de deschidere pana la
inchiderea procedurii insolventei. La fel si procedura simplificata, cu diferenta ca ea conduce inevitabil
la faliment, fara a fi posibila in cadrul ei reorganizarea. O alta deosebire: in procedura simplificata nu
este obligatoriu sa existe perioada de observatie si daca ea este totusi acordata de judecatorul-sindic,
durata ei este mult mai scurta (maxim 20 zile) decat in procedura generala (art. 5 pct. 42 si 47 ) si este
inevitabil urmata de intrarea in faliment. In procedura generala trebuie intotdeauna sa existe o perioada
de observatie. Conform art. 5 pct. 42, perioada de observatie este cuprinsa intre data deschiderii
procedurii si data confirmarii planului de reorganizare sau, daca nu acesta nu exista ori nu este
confirmat, data intrarii in faliment. Cum ii spune si numele, in perioada de observatie administratorul/
lichidatorul analizeaza situatia debitorului, este o stare premergatoare luarii uneia dintre cele doua
masuri prevazute de dreptul comun al insolventei: reorganizarea sau falimentul.
Perioada de observatie in cadrul procedurii generale trebuie sa se finalizeze cu o decizie a
sindicului (la propunerea administratorului judiciar) privind directia pe care o ia procedura insolventei
pentru a acoperi creantele creditorilor: reorganizare sau faliment.

Efectele deschiderii procedurii


2
0

Art. 73 si urm. prevad efectele ope legis ale deschiderii procedurii.


Suspendarea actiunilor patrimoniale si a executarilor silite (art. 75)
Principalul efect este acela ca toate executarile silite si actiunile judiciare si extrajudiciare (in
opinia mea, numai cele care au caracter patrimonial) se suspenda si orice valorificare a unui drept
patrimonial al oricarui creditor se va face numai in cadrul procedurii insolventei. Fiind vorba de o
suspendare, ea inceteaza daca procedura se inchide fara lichidarea si radierea debitorului (cazurile
reglementate de art. 177, 178) sau Curtea de Apel desfiinteaza hotararea de deschidere a procedurii. De
la acest efect exista cateva derogari prevazute de lege, in art 75 alin.(2) si (3).
Daca in timpul procedurii apare necesitatea derularii de noi operatiuni, atunci noile creante care
se nasc in cadrul procedurii, de principiu nu sunt supuse acestui efect de suspendare. Automat, ope legis,
suspendarea se produce numai pentru ceea ce exista la data deschiderii procedurii, nu pentru ceea ce se
naste ulterior deschiderii procedurii. Pentru a incuraja creditorii sa se implice in finantarea activitatii
debitorului insolvent pentru ca din aceasta activitate sa se obtina fonduri suplimentare care sa duca la
cresterea gradului de acoperire prin plata a creantelor, acesti creditori vor avea rang de prioritate, vor fi
platiti cu cu prioritate in cursul procedurii. Daca creanta este nascuta in cadrul procedurii, la scadenta
creditorul poate sa ceara plata inaintea celorlalti creditori chirografari, care trebuie sa astepte distribuirea
conform clasei din care fac parte si a procentelor de plata aplicate pentru acea clasa (art. 87 alin. (4) ).
In cazul in care asupra unei sume de bani din fondurile debitorului exista o ipoteca mobiliara sau
o alta forma de garantie, adica o indisponibilizare in favoarea creditorului in sensul larg al cuvantului, la
simpla cerere a creditorului sumele de bani pot fi transferate catre acesta de catre
administrator/lichidator si se considera o forma de distributie in cadrul procedurii, distributie de activ
care stinge creanta garantata in limita sumei garantiei (art.75 alin. (7) ).
In legatura cu aceasta suspendare a actiunilor judiciare si extrajudiciare trebuie analizata situatia
creditorilor ipotecari, cu garantii, calificati de lege ca avand „rang de preferinta” (art. 78). Acesti
creditori pot cere, numai in cadrul procedurii (nu pot sa execute ei individual), judecatorului-sindic sa
ridice suspendarea cu privire la creantele lor si sa permita vanzarea bunului obiect al garantiei in cadrul
procedurii, urmand sa fie platiti cu prioritate. Judecatorul-sindic se poate opune pentru motiv de utilitate
a acelui bun pentru procedura (de ex., este necesar pentru reusita unui potential plan de reorganizare).
Chiar daca se opune, daca creditorul demonstreaza ca obiectul garantiei nu este protejat corespunzator
prin raportare la valoarea creantei, sindicul poate accepta, la propunerea administratorului/ lichidatorului
judiciar unele masuri de protectie a creantei garantate (art. 78 alin. (2) ). Avantajul creditorilor cu
garantii este ca pe langa confortul crescut pe care il au in recuperarea creantei, au si beneficiul unei
distributii accelerate, dar numai cu privire la bunurile care sunt afectate de garantii.
Un alt efect este suspendarea cursului termenelor de prescriptie pentru actiunile si
executarile patrimoniale prevazute de art. 75 (art. 79). Realitatea este ca aceasta suspendare este de
regula lipsita de efect practic pentru ca procedura insolventei se inchide fie cu lichidarea debitorului prin
faliment, caz in care debitorul dispare, se radiaza de la Registrul Comertului, sau prin reorganizare. In
cazul in care se incheie cu o reorganizare finalizata ulterior cu succes, creditorii de la data deschiderii
procedurii nu mai pot executa debitorul pentru partea neplatita din creanta respectiva, daca acea creanta
face parte din plan si neplata acelei parti a fost aprobata prin planul de reorganizare. Doar in cazurile in
2
0

care inceteaza efectul suspensiv asupra actiunilor si executarilor prin respingerea cererii de deschidere a
procedurii de catre curtea de apel sau toti creditorii renunta la procedura in perioada de observatie (vz
art. 178), se poate vorbi si de reluarea cursului prescriptiei.
Accesoriile la creantele nascute anterior deschiderii procedurii nu mai curg, dar numai in
ce priveste creditorii chirografari (art. 80). Pentru creantele garantate, acesoriile (dobanzi, penalitati)
continua sa curga deoarece pentru ele exista bunuri care garanteaza inclusiv plata acestor accesorii, dar
numai pana la data valorificarii bunului constituit drept garantie – art. 103. Daca valoarea accesoriilor
plus principalul excede valoarea bunului, din vanzarea bunului se acopera mai intai principalul, iar daca
restul de principal si/sau accesoriile nu pot fi acoperite din valorificarea acelui bun, ele devin creante
negarantate, chirografare. Prin urmare, interesul administratorului/ lichidatorului judiciar si al celorlati
creditori este sa fie platite cat mai repede creantele garantate prin valorificarea bunurilor constituite in
garantie conform art. 78 LPI (cum am vazut in acest caz, suspendarea executarii silite poate inceta cu
acordul sindicului), astfel incat sa se limiteze suma accesoriilor care creste odata cu trecerea timpului.

Curs 12
Insolventa
Efectele deschiderii procedurii insolventei

Un alt efect al deschiderii procedurii: debitorului i se ridica dreptul de a-si administra averea
(care include dreptul de a-si conduce activitatea) (art. 85). Pierderea dreptului de administrare a
averii nu se produce intotdeauna automat. Se produce automat daca procedura se deschide ca procedura
simplificata, pentru ca in acest caz singura posibilitate legala este ca debitorul sa intre direct in faliment
(la data deschiderii procedurii sau dupa o perioada de observatie de maxim 20 de zile dupa aceasta data)
iar conform art. 85 alin.(4) coroborat cu art. 145 alin.(1) si alin.(2) lit.a) sindicul este obligat sa ridice
dreptul de administrare al debitorului. Debitorul isi pierde automat dreptul de a-si administra averea
(fapt care trebuie reflectat in incheierea de deschidere a procedurii) si daca el nu si-a manifestat intentia
de reorganizare, chiar daca procedura s-a deschis ca procedura generala. In fine, dreptul de administrare
trebuie ridicat de sindic daca AGA debitorului nu a numit un administrator special (vz. art. 53 alin .
(2) ). In rest, este la discretia judecatorului-sindic daca ii ridica dreptul de a-si administra averea. Daca ii
este lasat dreptul de a-si administra averea, acesta va fi exercitat numai prin administratorul special, sub
2
0

controlul administratorului judiciar, ceea este oricum o ingradire a capacitatii de exercitiu a debitorului.
Chiar daca isi pastreaza puterile de administrare cele mai largi posibile, legea il ingradeste pentru ca
debitorul trebuie sa administreze averea numai in interesul procedurii (este obligat prin lege sa
desfasoare numai „activitati curente”) si in acelasi timp poate sa aiba restrictii impuse de
judecatorulsindic (acesta poate interzice sau impune anumite operatiuni).
Art 87 prevede categorii de operatiuni pe care debitorul, prin administratorul special, le poate
face cand isi pastreaza dreptul de administrare, sub supravegherea administratorului judiciar.
Operatiunile si actele care se incadreaza in obisnuita exercitare a activitatilor curente necesita doar
supravegherea administratorului judiciar. Cele care depasesc aceasta limita necesita aprobarea prealabila
a comitetului creditorilor. Pentru definirea activitatilor curente, vz. art. 5 pct. 2.
Daca debitorului nu i s-a permis sa-si administreze averea, toata activitatea sa se desfasoara sub
conducerea administratorului/ lichidatorului judiciar.
Toate actele, operatiunile si platile operate de debitor dupa data deschiderii procedurii sunt
nule de drept, cu exceptia celor autorizate de administratorul sau lichidatorului judiciar (sau
comitetul creditorilor, dupa caz) si de cele facute in limitele exercitarii dreptului de administrare a
averii de catre debitor (art. 84). Daca aceste plati, acte si operatiuni au fost incheiate de
administratorul special fara a fi autorizate de administrator/ lichidator/ comitetul creditorilor, pe langa
faptul ca sunt nule de drept administratorul special poate fi condamnat de sindic (la cererea
administratorului judiciar sau comitetului creditorilor) sa suporte o parte sau tot prejudiciul astfel produs
(art. 84 alin. (2) ), chiar daca ele ar fi utile sau necesare debitorului. Legea nu spune in detaliu ce se
intampla administratorul special, cu rea-credinta, incalca interdictia si incheie un act cu un tert de buna-
credinta. Este protejat tertul de buna-credinta? Din punct de veedere probatoriu, este destul de greu
pentru tert sa spuna ca nu stia de existenta starii de insolventa si/sau ca debitorul avea anumite interdictii
in a-si administra averea. Dincolo de aspectul probatoriu, pe fond, neavand un text special de lege,
consider ca se aplica principiul din dreptul comun: avand in vedere necesitatea protectiei bunei-credinte,
in acest caz, in baza Codului Civil, contractul respectiv poate fi salvat. Este o chestiune de probatiune in
sensul de a convinge judecatorulsindic. Se intampla totusi destul de rar ca administratorul special sa
incheie acte cu depasirea limitelor legale/ fara autorizatie.
Un alt efect: de la data deschiderii insolventei nu mai opereaza nici o inregistrare cu efect
de opozabilitate intr-un registru public (art. 88) – nu este intru totul adevarat, de ex. deschiderea
insolventei trebuie, conform Legii nr. 26/1990, inregistrata in Registrul comertului, in acest caz efectul
de opozabilitate este fata de cei care ar fi interesati sa trateze cu societatea, nu fata de creditorii existenti
la data procedurii, care vor fi citati conform C. proc.civ. si informati ulterior prin BPI (BPI are si functia
de registru de publicitate pentru actele desfasurate pe parcursul procedurii insoventei). Cazul cel mai des
intalnit de aplicare a art. 88 LPI: intabularea in cartea funciara, inregistrare care in mod normal produce
efectul juridic al nasterii dreptului; dupa deschiderea procedurii, aceasta inregistrare nu mai poate avea
loc si daca totusi se produce, ea nu produce nici un efect fata de creditori. Daca n-ai apucat sa faci in
timp util inregistrarea si se declanseaza procedura, ulterior nu mai ai voie sa mai inregistrezi acel act,
interdictie aplicabila atat debitorului, cat si contra-partii sale din actul imobiliar. Ce se intampla insa in
situatiile in care in cursul procedurii se admite inregistrarea unei ipoteci noi, de exemplu in baza art. 87
alin. (4) sau a unui plan de reorganizare ? Cred ca in aceste cazuri trebuie sa se revina la dreptul comun,
2
0

anume inregistrarea in registrul de publicitate corespunzator, publicitatea doar prin BPI nefiind
suficienta.
Obligatia debitorului ca urmare a deschiderii procedurii este de a informa creditorii in legatura cu
adevarata sa situatie financiara si legala, inclusiv despre toate transferurile patrimoniale efectuate in cei
doi ani anteriori deschiderii procedurii (necesare pentru analiza in vederea aplicarii art. 117 si urm. din
LPI – a se vedea procedura anularii actelor frauduloase). Aceasta obligatie subzista chiar daca debitorul
nu a depus la momentul cererii sale toate informatiile prevazute de lege (art. 67) pentru a da o imagine
exacta asupra situatiei sale financiare. Pe de alta parte, chiar daca a depus informatiile cerute de art.67,
ramane in continuare obligat a depuna in completare informatiile de mai sus care nu se regasesc intre
cele deja depuse la momentul judecarii cererii de deschidere a procedurii. Aceasta obligatie trebuie
executata fata de administratorul / lichidatorul judiciar si de creditorul care are cel putin 20% din
valoarea totala a creantelor, sub sanctiunea ridicarii dreptului de administrare (sanctiune care este
eficienta doar daca dreptul de administrare nu i-a fost ridicat) (art. 82).
O situatie care se intalneste frecvent este a operarii compensatiei in cadrul procedurii (art. 90).
Legiuitorul permite numai compensatia legala, nu si cea conventionala sau judiciara, cu conditia ca ea sa
poata avea loc cel tarziu la data deschiderii procedurii (aceasta inseamna ca sunt indeplinite toate
conditiile compensarii legale la acea data, caz in care ea poate opera efectiv si dupa deschiderea
procedurii). Este vorba de creante reciproce intre aceleasi parti, debitorul insolvent si creditorul sau,
certe, lichide si exigibile la data deschiderii procedurii si atunci compensarea opereaza de drept,
administratorul/ lichidatorul judiciar luand act de producerea ei. Aceeasi solutie se aplica si pentru
creantele reciproce nascute dupa data deschiderii procedurii, daca se indeplinesc conditiile compensarii
legale la data operarii ei.
Faza initiala, de la deschiderea procedurii pana la momentul la care fie se aproba un plan de
reorganizare, fie se trece la luarea masurilor premergatoare lichidarii prin faliment

De regula, atat in cazul deschiderii procedurii ca procedura generala, cat si ca procedura


simplificata, administratorul / lichidatorul provizoriu are nevoie de o anumita perioada pentru a se
lamuri cine sunt creditorii si pentru a intelege care este situatia patrimoniala a debitorului si relatiile
juridice dintre el si creditori. In consecinta, legea ii da dreptul si ii impune totodata obligatia sa studieze
situatia activului si pasivului debitorului, inventariaza activele (vz. art. 96; 101), notificand totodata
creditorii pe care ii identifica, bancile, alti terti despre deschiderea procedurii si modul in care acestia pot
participa la procedura, respectiv obligatiile care le revin datorita schimbarii statulului juridic al
debitorului (art. 86; 99-100; 147). Rezultatul analizei sale trebuie sa fie facuta public creditorilor si
judecatorului-sindic.
Daca debitorului i se ridica dreptul de a-si administra averea, administratorul / lichidatorul
judiciar trebuie sa preia sub controlul sau activele debitorului, va incearca sa recupereze creantele
debitorului contra debitorilor sai, va prelua posesia documentelor si registrelor societatii, controlul
asupra conturilor bancare ale debitorului etc. In cadrul procedurii generale, administratorul/ lichidatorul
este obligat sa indeplineasca si acte materiale, acte de conservare, sa ia orice masura care permite
inghetarea averii pana la momentul la care se ia o decizie privind directia pe care o va lua procedura:
reorganizare sau faliment.
2
0

O alta activitate importanta a administratorului/ lichidatorului judiciar in aceasta faza consta in


verificarea si inregistrarea creantelor in tabelul creditorilor, proces care se face sub control judiciar (al
sindicului), control exercitat la cererea creditorilor. Valoarea garantiilor care insotesc creantele este
inregistrata in baza unui raport de evaluare. Administratorul / lichidatorul provizoriu trebuie sa incheie
un contract de evaluare cu un specialist si trebuie sa evalueze toate garantiile, precum si toate bunurile
din averea debitorului. Valoarea astfel determinata poate fi supusa contestatiei. Dupa rezolvarea
contestatiilor, valoarea va ramane pana la sfarsitul procedurii in tabel, indiferent de modificarea ei in
practica datorita fluctuatiilor pietei, etc. Pentru discutia privind diferitele forme de tabel al creditorilor si
procedura intocmirii lor, a se vedea cursul nr.11.
Prima adunare a creditorilor poate avea loc numai dupa publicarea tabelului preliminar. Ea va fi
convocata de catre administratorul / lichidatorul judiciar provizoriu sau, in lipsa, de comitetul
creditorilor numit initial de sindic sau de orice creditor care detine creante mai mari de 30% din valoarea
totala a creantelor cu drept de vot (art. 47). La aceasta adunare nu ar trebui sa se ia decizii fundamentale,
singura decizie care ar trebui luata este instrainarea de urgenta a unor bunuri si, optional, daca trebuie
numit un alt comitet al creditorilor sau un alt administrator/ lichodator judiciar (art. 50 alin. (4); art. 57
alin.(2) ). Dupa definitivarea tabelului, adunarea creditorilor este pe deplin stabilita. In practica,
profitand de ambiguitatea legii, unii administratori / lichidatori provizorii de rea credinta, profitand de
manipularea inregistrarilor in tabelul preliminar de creante si de relatiile pe care le au cu debitorul si unii
din creditorii inregistrati preliminar, obtin definitivarea lor pe baza votului adunarii creditorilor
convocate inainte de definitivarea tabelului, chiar daca ulterior tabelul sufera modificari semnificative in
urma contestatiilor depuse de creditorii dezavantajati.
Toate activitatile de mai sus incep in perioada de observatie, atat in procedura generala, cat si in
procedura simplificata daca aceasta din urma are perioada de observatie in urma deciziei sindicului. In
cazul procedurii simplificate, ele pot continua si dupa aceasta perioada (perioada de observatie fiind
foarte scurta, de maxim 20 de zile), in functie de complexitatea situatiei debitorului. In cazul procedurii
generale, in principiu ele inceteaza pana la sfarsitul perioadei de observatie daca se trece la reorganizare,
altminteri unele pot continua si in faza falimentului (daca nu a fost aprobata reorganizarea). Durata
maxima a perioadei de observatie este de 12 luni de la data deschiderii procedurii (art. 112 alin. (3) ).
Deosebit de activitatile de mai sus, in faza initiala administratorul / lichidatorul judiciar poate
introduce si actiuni in anularea unor acte frauduloase incheiate de debitor sau denuntarea unor contracte
incheiate de acesta (vz. sectiunile urmatoare), operatiuni care pot continua si dupa trecerea la etapele
urmatoare ale procedurii.
In cadrul procedurii generale, in perioada de observatie sunt intocmite de administratorul judiciar
doua rapoarte care au un impact semnificativ asupra cursului procedurii insolventei:
1. Primul raport - art 92 – este cel care trebui intocmit in maxim 20 de zile de la data
deschiderii procedurii si desemnarii administratorului, termen pe care il interpretez ca
fiind de decadere (in practica el nu se respecta de multe ori). Prin raportul la 20 de zile
administratorul judiciar, dupa ce va analiza situatia averii debitorului si creantele despre care
are stiinta pana la acel moment, va propune fie intrarea in procedura simplificata, fie
continuarea perioadei de observatie. Aceasta prima etapa este importanta din perspectiva
2
0

procedurii simplificate pentru ca in aceste 20 de zile administratorul trebuie sa isi dea seama
daca este un caz de procedura simplificata (ceea ce inseamna in esenta faliment) si sa o
declanseze ca atare. Trecerea la procedura simplificata nu este decizia sa, ci a judecatorului-
sindic, pe care o va lua dupa ce va pune acest raport in dezbaterea partilor interesate
(creditorii cunoscuti la acel moment si administratorul special). Daca sindicul decide trecerea
la procedura simplificata, functia de administrator judiciar inceteaza si este inlocuit cu
lichidatorul judiciar (poate fi aceeasi persoana, dar cu atributii diferite). Debitorul intra in
faliment. Daca sindicul ajunge la concluzia ca exista motive economice care sustin
continuarea perioadei de obervatie si nu exista unul din cazurile prevazute de art. 38 alin. (2),
administratorul judiciar continua procedura generala. Raportul la 20 de zile nu exista in
procedura simplificata.
2. Al doilea raport – art. 97 – este cel care trebuie intocmit in termen 40 de zile de la data
deschiderii procedurii si desemnarii administratorului judiciar (termen care poate fi
prelungit de judecatorul-sindic cu maxim 40 zile). Acest raport va prezenta cauzele
insolventei, conditiile care au favorizat aparitia ei, cine sunt persoanele responsabile (din
conducerea debitorului, dintre contractantii sai, actionari etc.) pentru aparitia insolventei si
daca exista sanse in legatura cu reorganizarea debitorului. Totodata, prin acest raport
administratorul poate propune intrarea debitorului in faliment, daca si-a data seama ulterior
redactarii raportului la 20 de zile ca falimentul se impune conform legii (adica, a descoperit
existenta unuia din cazurile prevazute de art. 38 alin.(2) ) sau ca nu exista conditii economice
care sa favorizeze o reorganizare si atunci singura sansa ramasa creditorilor pentru a
recupepra ceva din creante este falimentul. Acest lucru este foarte important pentru ca daca
administratorul judiciar sustine, in cadrul raportului la 40 de zile, ca exista sanse pentru
reorganizarea debitorului, in general in practica, chiar daca exista opozitia creditorilor,
sindicii tind sa permita punerea in discutia creditorilor a planului de reorganizare, daca acesta
a fost redactat de catre debitor prin administratorul special (daca are dreptul) si/sau de
administratorul judiciar. Spre deosebire de primul raport, legea cere ca al doilea raport sa fie
publicat in BPI. Daca propune declansarea falimentului, propunerea sa trebuie supusa
aprobarii adunarii creditorilor, care trebuie sa voteze in favoarea propunerii cu cel putin 2/3
din creantele prezente la vot si (conditie cumulativa) sa nu fie anuntata intentia unui/unor
creditori detinand cel putin 20% din creantele inscrise in tabelul preliminar, de a propune un
plan de reorganizare, alternativ sa nu fi fost confirmat de sindic un plan de reorganizare pana
la acea data (ultima conditie este cvasi-imposibil de indeplinit in practica) (art. 98). Se
observa o majoritate speciala, data de numarul de creante prezente – cvorumul fiind cel
obisnuit, pentru ca nu exista derogare de la el in art. 98.
Raportul la 40 de zile este obligatoriu sa existe si in procedura simplificata (fara partea
privind propunerea de intrare in faliment, pentru ca ar fi superflua date fiind prevederile legii),
caz in care va fi intocmit de lichidatorul judiciar.

Anularea actelor frauduloase incheiate de debitor in periodele suspecte (art. 117 si urm.)
2
0

Administratorul / lichidatorul judiciar are dreptul sa ceara anularea de catre judecatorul-sindic a


anumitor categorii de acte juridice incheiate de debitor inainte de deschiderea procedurii de insolventa,
prezumate de lege ca fiind frauduloase fata de creditori.
Necesitatea acestei proceduri este justificata de urmatoarele considerente:
- in practica, se constata ca unii debitori incearca sa favorizeze unii creditori fata de altii,
anticipand intrarea in insolventa in viitorul imediat,
- alteori debitorul incearca sa fraudeze propriu-zis unii sau pe toti creditori, cu ajutorul unor terti,
prejudiciind creditorii in anticiparea intrarii in insolventa,
- debitorul nu vrea sa prejudicieze nici un creditor in particular, insa incearca sa supravietuiasca
mentinandu-se in mod artificial in activitate si in acest fel isi agraveaza deficitul patrimonial, in
detrimentul creditorilor.
Pentru a reface averea debitorului, asigura tratamentul echitabil al creditorilor si creste gradul de
acoperire a creantelor lor, legea prevede ca toate aceste acte prezumat fradululoase sunt supuse nulitatii
in anumite conditii. Numai actele si operatiunile care sunt mentionate in lege sunt supuse acestei actiuni,
textele fiind de stricta interpretare. Dar actele sau operatiunile respective nu sunt nule per se. Ele pot fi
anulate numai daca nu au fost incheiate in exercitiul normal al afacerii debitorului, in „cursul
desfasurarii normale a activitatii sale curente” (art. 119) sau daca nu cad sub incidenta art. 117 alin. (3)
(acte care nu sunt incheiate in exercitiul normal al afacerii dar care sunt justificate pentru ca se incearca
salvarea intereselor creditorilor, cu acordul lor). Art. 5 pct. 2 defineste „activitatile curente”, insa aceasta
definitie nu se aplica art. 119, ci art. 87 care reglementeaza activitatile care pot fi desfasurate de
debitorul caruia nu i-a fost ridicat dreptul de a-si administra averea. Daca in forma actul juridic respectiv
pare sa se incadreze in cele interzise, dar in realitate in conditii similare altcineva care nu se afla in
situatie de dificultate financiara si care nu doreste sa actioneze contra intereselor creditorilor sai ar fi
incheiat si el actul respectiv, actul nu poate fi anulat. O alta conditie importanta pentru a atrage nulitatea
acestor acte este sa fi fost incheiate intr-o anumita perioada anterioara deschiderii procedurii insolventei.
Categorii de acte frauduloase prevazute de art 117:
- in primul rand, este vorba de toate actele/operatiunile frauduloase incheiate in dauna drepturilor
creditorilor in cei 2 ani anterior deschiderii procedurii (art. 117 alin. (1) ). Aceasta actiune in nulitate nu
este o actiune pauliana (efectul celei din urma este inopozabilitatea actului respectiv fata de creditorii
care au introdus actiunea si/sau au intervenit in cauza, nu fata de toti creditorii insolventului, si dreptul
acelor creditori de a fi platiti din pretul bunului urmarit, ceea ce ar fi contrar principiilor insolventei) si
acopera acte diferite de cele la art. 117 alin (2). Nu este o forma de actiune pauliana si pentru ca nu se
cere ca tertul sa fi stiut/ trebuit sa stie ca debitorul isi creeaza sau mareste insolvabilitate (dupa cum am
vazut, insolventa se poate declara si daca debitorul este solvabil !). Scopul actiunii in baza art. 117 si
urm. este de a creste averea debitorului in beneficiul creditorilor, fara a avea vreo importanta daca tertul
a participat la frauda si/sau in ce masura a beneficiat patrimoniul sau. Aceasta actiune este reglementata
numai de LPI, fara ca prevederile din Codul Civil de la actiunea revocatorie (art. 1562-1565) sa vina in
completare. Spre deosebire de actele juridice prevazure la alin.(2), cele la care face referire alin.(1)
2
0

al art. 117 nu se bucura de prezumtia de frauda in dauna creditorilor iar frauda este de tip clasic
(adica, presupune participarea constienta a unui tert la savarsirea ei) si trebuie dovedita.
- separat de actele de mai sus, art. 117 alin. (2) reglementeaza o serie de acte juridice particulare
incheiate de debitor cu tertii, care pot face obiectul act in anulare daca prezumtia de frauda nu este
inlaturata si nu sunt aplicabile dispozitiile art. 117 alin.(4) sau art. 119 LPI.
Important este sa retinem ca in cazul actiunii in anulare din LPI, conform art 122 alin. (3), exista
o prezumtie relativa de frauda dar numai prin raportare la intentia debitorului. Prezumtia
priveste numai intentia debitorului de a afecta interesele creditorilor sai, pentru anularea actului
juridic nu este relevanta buna sau reaua credinta a tertului (primul dobanditor) la incheierea
acestor acte. Starea de buna sau rea-credinta a tertului la momentul incheierii actului produce
consecinte cu privire la dreptul tertului care a pierdut (in favoarea averii debitorului) bunul dobandit prin
asemenea acte sau contravaloarea sa. Cum vom vedea in continuare, daca a fost de buna-credinta va
avea mai multe drepturi contra averii debitorului insolvent decat tertul de cel de rea-credinta iar daca
este sub-dobanditor, buna credinta il apara si bunul ramane in patrimoniul sau. In consecinta, daca
prezumtia de frauda nu este inlaturata, actiunea in anulare va fi admisa indiferent de buna sau reaua
credinta a tertului, ceea ce reprezinta o derogare de la principiul protectiei bunei-credinte din dreptul
comun privat, derogare justificata de imperativul protectiei securitatii creditului si a continuarii
functionarii circuitului comercial. Din alta perspectiva, prezumtia de frauda din art. 117 alin.(2) deroga
de la insasi notiunea de „frauda” din dreptul comun, aceasta din urma cerand – ca o conditie a existentei
ei - participarea constienta a unui tert, alaturi de debitor, la savarsirea ei.

Literele de mai jos fac referire la cele din art. 117 alin. (2):
a) actele de transfer de bunuri din averea debitorului, cu titlu gratuit – de regula, nu presupun
reaua-credinta a beneficiarului. Toate actele cu titlu gratuit incheiate in cei doi anteriori
deschiderii procedurii sunt anulabile daca nu sunt incheiate in cursul normal al afacerii.
b) prestatia primita de catre debitor este semnificativ mai mica decat prestatia pe care a efectuat-
o fata de tert. Aici vorbim de un act sinalagmatic. Daca actul a fost incheiat in cele 6 luni inainte
de deschiderea procedurii, el poate fi anulat daca nu este incheiat in cursul normal al afacerii sau
in temeiul art. 117 alin.(4).
c) o forma speciala de frauda, diferita de actele frauduloase in sens larg, este cand debitorul
incheie cu un tert un act de transfer pentru a sustrage de la urmarirea de catre creditori a bunului
respectiv sau pentru a le leza drepturile. De regula, imbraca forma actelor simulate. Tertul in
aparenta presteaza ceva pentru debitor in schimbul bunului, prestatia nu este vadit dezechilibrata,
dar totusi in realitate scopul tranzactiei este ca bunul sa iasa din patrimoniul debitorului ca sa nu
mai poata fi urmarit iar prestatia este fictiva. Aceste acte trebuie incheiate in cei doi ani anteriori
deschiderii procedurii. In aceasta situatie este evident ca tertul nu poate sa fie decat de rea-
credinta.
2
0

d) actele de transfer de proprietate in cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii care au ca scop
sa stinga o datorie existenta (inclusiv prin darea in plata), cu conditia ca suma pe care creditorul
respectiv, care inceteaza prin acel act sa mai fie creditor, ar primi-o in falimentul debitorului ar fi
mai mica decat valoarea echivalentului primit in aceasta operatiune. Acest text este aplicabil si
daca debitorul va intra in reorganizare, fara a intra vreodata in faliment. La momentul
introducerii actiunii se evalueaza cam cat ar fi putut sa primeasca acel creditorul intr-un faliment
ipotetic. Odata stabilita aceasta valoare, este comparata cu cat a primit efectiv in urma acelui
transfer.
e) in cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii debitorul, cu acordul creditorului, a transformat
o creanta chirografara intr-o creanta cu drept de preferinta (ipotecara, de ex.).
f) platile anticipate de datorii facute de debitor in cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii,
cand scadenta lor initiala este ulterioara datei deschiderii procedurii. Debitorul intra in asemenea
operatiuni pentru ca vrea sa scape de creditorii care sunt cei mai agresivi iar acestia vor sa isi
recupereze creanta fara a risca sa fie supusa reducerii in cadrul insolventei (de regula, este vorba
de creditori chirografari).
g) acopera o situatie speciala care uneori este doar indirect indreptata impotriva intereselor
creditorilor: in cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii, debitorul a incheiat acte de transfer sau
si-a asumat obligatii cu scopul de a ascunde sau intarzia starea de insolventa sau frauda un
creditor.

- in fine, ultima categorie de acte anulabile sunt legate de calitatea tertului cu care s-a incheiat
actul juridic, anume o persoana afiliata cu debitorul (art. 117 alin. (4) ), indiferent de natura acelui act.
Aceste acte juridice sunt anulabile per se, fara a fi nevoie sa fie dovedita frauda sau sa fie aplicata
prezumtia de frauda, insa ele vor fi mentinute daca sunt indeplinite conditiile art. 119 la data incheierii
lor.
Administratorul / lichidatorul judiciar iar daca el este pasiv, comitetul creditorilor sau creditorul a
caror creante exced 50% din valoarea creantelor inscrise in tabel, pot introduce (i) o actiune in anulare
impotriva tertului dobanditor (adica, primul tert cu care debitorul a incheiat actul anulabil) in termen de
un an de la data expirarii termenului pentru raportul la 40 de zile, dar nu mai tarziu de 16 luni de la data
deschiderii procedurii (termen de decadere) (vz. art. 118) si (ii) in opinia mea, o actiune in „recuperarea”
bunului debitorului, impotriva subdobanditorilor (al doilea dobanditor care a incheiat actul subsecvent
cu primul tert dobanditor, respectiv urmatorii dobanditori subsecventi), in termenul de prescriptie al
actiunii in revendicare, care curge de la data ramanerii definitive a hotararii de anulare a actului juridic
dintre debitor si primul tert dobanditor. Daca sunt coroborate art. 118, 120 si 121 se poate conchide ca
art. 119 reglementeaza numai actiunea in anulare (ceea ce este si logic, pentru ca nulitatea se produce
din perspectiva creditorilor numai la momentul incheierii actului initial intre debitor si primul tert
dobanditor, actele juridice subsecvente neputand fi afectate de aceeasi cauza de nulitate). Art. 121 (daca
il analizam si prin prisma art. 120) reglementeaza o actiune in revendicare speciala, dat fiind ca in urma
anularii primului act juridic a fost invalidat titlul de proprietate asupra bunului respectiv. Ce urmareste o
asemenea actiune in recuperarea bunului: nu nulitatea actului de dobandire de catre subdobanditor, ci
2
0

intoarcerea bunului in patrimoniul debitorului sau daca nu este posibil, contravaloarea sa de la data
dobandirii de la debitor, stabilita prin expertiza (sau, in cazul primul tert dobanditor, diferenta de valoare
cu care s-a imbogatit, daca acesta a dobandit bunul cu titlu gratuit, ceea ce in practica este, de regula,
acelasi lucru cu contravaloarea bunului la data dobandirii – vz. art. 120 alin. (4) ). Daca bunul se
reintoarce in patrimoniul debitorului, sunt reinscrise garantiile asupra lui care existau la data transferului
de ca catre debitor (art. 120 alin. (1) ).
Situatia tertilor care au dobandit bunul:
Indiferent de reaua sau buna lor credinta, legea trateaza similar situatia juridica a dobanditorilor
bunului debitorului, pana la un punct (art. 120-121 LPI). Reaua/ buna credinta se apreciza prin raportare
la cunoasterea de catre dobanditor /subdobanditor (efectiva sau prezumata) ca prin dobandirea bunului
debitorul a urmarit sa afecteze interesele creditorilor sai. In ce priveste tertul dobanditor (care in
acceptiunea legii este numai cel care a dobandit primul bunul de la debitorul viitor insolvent), daca
actiunea in anulare are succes, atunci bunul primit de el trebuie sa se intoarca in patrimoniul debitorului,
tertul dobanditor trebuie sa restituie ceea ce e primit sau contravaloarea bunului la data dobandirii lui de
la debitor. Tertul respectiv insa nu este „expropriat”, chiar daca a fost de rea-credinta. Fiind repus in
situatia anterioara, el poate sa se inscrie la masa credala2 , ca si creditor chirografar – cu un rang de
prioritate inalt, inainte de creantele bugetare negarantate - pentru pretul platit in cadrul tranzactiei
anulate, daca a platit un pret si, numai daca a fost de buna-credinta (inclusiv in ce priveste lipsa intentiei
de a-i afecta pe creditorii debitorului), i se permite sa pretinda si sporul de valoare pe care l-a adus
bunului pe care trebuie sa il restituie, prin investitiile facute asupra lui. Tertul de rea-credinta are dreptul
sa se inscrie la masa credala numai pentru pretul platit si va avea ultimul rang intre creditorii
chirografari. Legat de fructele culese de tertul dobanditor, legea nu precizeaza nimic, prin urmare se
aplica dreptul comun (Codul civil) care permite tertului de buna-credinta (dar nu si celui de rea-credinta)
sa pastreze fructele. Ambele categorii de terti sunt creditori chirografari in cadrul procedurii.
In ce priveste subdobanditorii, cei de buna-credinta (buna-credinta include cerinta ca pretul platit
sa fie aproape de valoare de circulatie la data dobandirii) pot sa pastreze bunul (si fara a fi obligati sa
plateasca contravaloarea lui catre masa credala) pe care l-au dobandit de la tertul care a contractat initial
cu debitorul sau de la un subdobanditor ulterior. In ce priveste sub-dobanditorii de rea-credinta, art.121
permite actiunea in revendicare impotriva acestora daca este indeplinita una din urmatoarele conditii: (i)
subdobanditorul nu a platit „valoarea corespunzatoare” a bunului (adica l-a dobandit la un pret
subevaluat) sau (ii) stia (efectiv sau prezumat) la data dobandirii de catre el, ca transferul de la debitor la
tertul dobanditor prim era susceptibil de anulare (aceasta cunoastere trebuie demonstrata de cel care
introduce actiunea impotriva subdobanditorului respectiv). Admiterea actiunii in revendicare duce fie la
recuperarea bunului, fie la plata contravalorii bunului de la data transferului de catre debitor, daca nu
mai este posibila restituirea lui. Subdobanditorul de rea credinta care a restituit bunul/ contravaloarea lui
poate solicita la masa credala, ca si creditor chirografar, sporul de valoarea pe care l-a adus el bunului pe
care l-a pierdut, avand ultimul rang intre creditorii chirografari.

Mentinerea sau denuntarea contractelor aflate in curs de derulare la data deschiderii


procedurii (art. 123)
2
0

Acest mecanism a fost introdus prima data in legislatia noastra in anul 2010, sub imperiul vechii
legi.
Art. 123 stabileste cu titlu de principiu ca in orice contract, de orice natura, mai putin contractele
financiare (definite la art. 5 pct-ele 11 si 12), orice clauza care duce la incetarea contractului (inclusiv
prin declararea anticipata a exigibilitatii sale) datorita aparitiei starii de insolventa este nula absolut.
Acest articol urmareste sa dea posibilitatea administratorului / lichidatorului judiciar sa mentina, in
beneficiul averii debitorului si al creditorilor, acele contracte care beneficiaza debitorului si care nu au
fost executate in totalitate sau substantial pana in momentul deschiderii procedurii, de catre toate partile
implicate. Procedura mentinerii sau denuntarii contractului (in intelesul folosit in art. 123, „denuntarea”
cuprinde atat denuntarea unilaterala in intelesul C.civ., cat si rezilierea) este sub controlul
administratorului/ lichidatorului in sensul ca el trebuie sa se pronunte asupra utilitatii denuntarii
/mentinerii, fiind o decizie de oportunitate care nu este cenzurabila judiciar. Administratorul /
lichidatorul judiciar poate cere denuntarea din proprie initiativa (dar numai in termen de prescriptie de 3
luni de la data deschiderii procedurii) sau la cererea creditorului respectiv (cerere care decade
administratorul/lichidatorul din dreptul de a cere el denuntarea), care si ea trebuie formulata in termen de
3 luni de la deschiderea procedurii (caz in care administratorul / lichidatorul trebuie sa raspunda in 30 de
zile, tacerea sa este considerata de lege ca denuntare). Daca refuza cererea de denuntare a
cocontractantului, contractul este mentinut. Daca nici el, nici cocontractantul nu cer in acest interval
denuntarea, contractul continua sa se execute (este mentinut). Daca insa contractul este mentinut, legea
permite cocontractantului ca ulterior sa ceara rezilirea contractului daca in continuare averea debitorului
nu plateste, decizia urmand sa fie luata de judecatorul-sindic (art. 123 alin. (3) teza a II-a).
Situatia furnizorilor de utilitati (vz. art. 77): in perioada de observatie si in perioada de
reorganizare au obligatia de a mentine furnizarea de utilitati, daca debitorul este un consumator captiv
(definit conform art. 5 pct. 10 LPI), ei nu pot cere denuntarea unilaterala sau rezilirea contractelor chiar
daca debitorul este in intarziere cu platile catre ei la data deschiderii procedurii. Sunt obligati in baza
LPI sa continue furnizarea de energie, gaze, apa, electricitate, servicii telefonice etc. Insa primesc si ei
ceva in schimbul acestei obligatii legale oneroase: pentru creantele care se nasc dupa data deschiderii
procedurii, administratorul/ lichidatorul trebuie sa plateasca la timp (conform legii, aceasta inseamna in
termen de 90 de zile), daca nu o face atunci furnizorul poate sa intrerupa furnizarea serviciilor, fara a fi
insa indreptati sa inceteze contractul (daca li se vor plati aceste restante, trebuie sa reia furnizarea).
Administratorul / lichidatorul judiciar, in legatura cu contractele in derulare, mai are o alta putere
si anume poate sa ceara pe perioada de observatie (nu si in perioada de reorganizare) modificarea
clauzelor din contractul incheiat de debitor, inclusiv in contractele de credit, dar numai daca in acest fel
se asigura echivalenta prestatiilor intre parti in viitor si numai cu acordul concontractantului (art. 123
alin. (5) ). Se observa aici intentia legiuitorului de a-l proteja pe debitor in cazul contractelor
dezechilibrate, insa norma nu se refera numai la situatiile de impreviziune, ci si la celelalte cazuri care
nu se incadreaza in conditiile impreviziunii (contracte de adeziune, clauze standard, clauze neuzuale,
etc).
Sunt situatii in care datorita efectelor pe care le produce Codul Civil, contractele pot sau nu sa fie
executate in favoarea creditorului la momentul deschiderii procedurii (adica, nu se incadreaza in ipoteza
art. 123: contracte executate in totalitate sau substantial de catre toate partile). Daca este incheiat un
2
0

contract care este in curs de executare si nu s-a transferat fizic (livrat) bunul din patrimoniul creditorului
in patrimoniul debitorului-cumparator si nici nu s-a platit pretul bunului de catre cumparatorul debitor
devenit intre timp insolvent, atunci creditorul vanzator poate sa nu mai livreze bunul (daca il livreaza,
atunci isi asuma riscul de a fi inscris ca si creditor chirografar daca nu are un privilegiu legal pentru
plata pretului). Administratorul il poate aduce in patrimoniul debitorului numai daca il plateste, numai
daca isi executa obligatiile sale contactuale (art. 124).
In cazul contractelor de comision / consignatie, cand comisionarul / consignatarul intra in
insolventa, bunul trebuie sa se intoarca in patrimoniul creditorului comitent/ consignant (art. 126, 127),
ceea ce este logic deoarece nici un moment debitorul nu a fost proprietarul lui.

Reorganizarea
Pentru debitorul impotriva caruia a fost deschisa procedura insolventei, miza este sa isi continue
activitatea, fara a mai fi urmarit de creditori. Pe de alta parte, pentru creditori miza este sa isi recupereze
integral creantele. Ambele scopuri pot fi atinse in principal prin aprobarea de catre creditori si
implementarea cu succes de catre debitor a unui plan de reorganizare (altul decat un plan de lichidare a
cvasi-totalitatii activelor debitorului). In mod exceptional, ambele scopuri pot fi atinse si inainte de
aprobarea unui plan de reorganizare, daca in perioada de observatie toti creditorii inscrisi in tabel isi
primesc sumele cerute, caz in care procedura se inchide si debitorul isi continua existenta comerciala
(daca este societate comerciala, nu va fi radiat din Registrul comertului) (art. 178 LPI).
Reorganizarea poate avea loc numai in procedura generala, nu in cea simplificata. Reorganizarea,
daca este indeplinita conform planului, ii permite debitorului sa renasca, sa reintre in circuitul comercial
curat de datorii. Spre deosebire, falimentul duce la desfiintarea si radierea lui din registrul comertului,
daca este persoana juridica, iar daca este persoana fizica comerciant, aceasta este descarcata de datorii
prin inchiderea procedurii de faliment, exceptand cazul in care a fost condamnata pentru bancruta
frauduloasa sau plati frauduloase (vz. art. 181 alin. (1) LPI).
Cine poate propune planul de reorganizare
Art. 132 reglementeaza cine poate propune un plan de reorganizare si in ce termen (acest termene
fiind de decadere). Din art. 132 alin. (1) rezulta ca in cazul tuturor celor indreptatiti sa depuna o
propunere de plan, termenul este de 30 de zile si curge de la data publicarii tabelului definitiv de creante
(cu exceptia administratorului judiciar, care poate depune o propunere de la data desemnarii sale – in
mod legal, cel mai devreme de la data comunicarii catre judecatorul-sindic a raportului la 40 de zile - si
pana cand expira cele 30 de zile mentionate mai sus). Daca nimeni din cei indreptatiti nu propune un
plan de reorganizare in aceste termene, se trece la faliment prin dispozitia judecatorului-sindic (art. 132
alin.(5) ). In schimb, este permis ca fiecare dintre cei indreptatiti sa propuna un plan de reorganizare, cu
consecinta ca vor fi supuse aprobarii creditorilor mai multe planuri, insa numai unul dintre ele va fi
aprobat si daca este confirmat de judecatorul-sindic, va fi implementat.
Debitorul este primul care poate propune reorganizarea, prin cererea de deschidere a procedurii
insolventei sau in termen de 10 zile de la data deschiderii procedurii la cererea creditorului (vz. art. 67
alin. (1) lit. g) si h), art. 74), sub sanctiunea decaderii din dreptul de a propune un plan de reorganizare.
2
0

El pierde acest drept in conditiile art. 67 alin.(1) lit.i) sau art. 132 alin.(4) ) sau daca nu si-l exercita in
termen. Debitorul propune planul numai prin administratorul special, cu aprobarea AGA – art. 56 alin.
(1) lit.c) coroborat cu art. 132 alin. (1) lit.a).
Administratorul judiciar
Administratorul poate sa propuna un plan daca prin raportul la 40 zile a sustinut ca debitorul are
sanse de reorganizare. Daca prin raportul la 40 zile administratorul judiciar arata ca debitorul nu are
sanse sa se redreseze prin reorganizare, conform art. 97 el trebuie sa propuna adunarii creditorilor
intrarea in faliment si acestia vor vota asupra acestei propuneri, conform art. 98; este posibil insa ca
adunarea creditorilor sa respinga propunerea de faliment si ca urmare sa propuna totusi, prin creditorii
calificati si/sau debitor, unul sau mai multe planuri de reorganizare. Daca prin acest raport a propus
intrarea in faliment, pentru ca nu crede in sansele de reorganizare, iar judecatorul-sindic a respins
propunerea de intrare in faliment, el nu poate reveni si sa propuna planul de reorganizare. Nu rezulta clar
acest lucru din art. 132, cred insa ca aceasta este interpretarea corecta in spiritul legii.
Creditorii care detin, individual sau impreuna (daca se coalizeaza) cel putin 20% din valoarea
totala a creantelor inscrise in tabelul definitiv (fara ca ei sa fie obligati sa propuna un plan).
Matematic, pot fi depuse cel mult 6 planuri (4 de catre creditori, unul de administratorul judiciar
si unul de catre debitor).

Continutul planului
Planul de reorganizare reprezinta o propunere economica-financiara de plata a creantelor inscrise
in tabelul definitiv, intr-o anumita proportie (care nu trebuie sa fie aceeasi pentru toate creantele si care
poate merge pana la 100% in cazul unor categorii de creante), prin continuarea activitatii debitorului
(dincolo de activitatea curenta, care ii este oricum permisa debitorului in perioada de observatie) care sa
genereze veniturile necesare pentru plata creantelor in proportiile stabilite prin plan. Scopul ultim al
oricarui plan este sa dea confort creditorilor ca vor obtine realizarea creantelor lor intr-un procent mai
mare decat daca debitorul ar intra in faliment. In practica, uneori debitorii abuzeaza de aceasta procedura
doar pentru a-si mai prelungi existenta, desi sansele de aprobare a unui plan de reorganizare sunt reduse.
In general, administratorii judiciari sunt de buna-credinta si propun planuri de reorganizare / accepta
asemenea planuri propuse de debitor/ creditori in speranta ca vor avea succes, ca isi vor atinge
obiectivele.
Planul de reorganizare trebuie sa acopere mai multe aspecte (vz. art. 133):
- sa reaseze raporturile dintre creditori si debitor. Debitorul a ajuns in insolventa pentru ca nu s-a
mai inteles cu creditorii in ce priveste plata creantelor, datorita imposibilitatii de a le plati integral si pe
toate pe masura ce deveneau scadente, prin urmare planul poate urmari fie sa reduca valoarea creantelor,
fie sa le rescadenteze (mai putin creantele curente – adica, cele nascute in timpul procedurii), sa
introduca termene de gratie, sa inlature cauzele de preferinta pentru unele creante, sa reduca dobanda,
etc. Conversia creantelor in actiuni / parti sociale ale debitorului se poate face numai cu acordul
2
0

creditorului respectiv iar conversia creantelor bugetare in actiuni se poate face doar in conditiile
reglementate in art. 133 alin. (5) lit. K) ).
- daca este necesar, sa continue finantarea debitorului de catre creditori, inclusiv prin incurajarea
acordarii de noi credite debitorului (creditorul care risca acordand credite debitorului dupa deschiderea
procedurii are parte de o protectie speciala prin plan, inclusiv in caz de faliment daca planul nu are
succes – vz art. 133 alin. (5) lit. B) coroborat cu art. 159 alin.(1) pct.2).
- limitele in care debitorul isi va conduce activitatea pe durata planului (partial sau total), sub
supravegherea administratorului judiciar, conducere care are loc numai tot prin administratorul special
(debitorul fiind in continuare in procedura de insolventa, chiar daca are mai multa libertate in
desfasurarea activitatii).
- programul de plata al creantelor, care este criteriul cel mai important de apreciere a indeplinirii
planului (desigur, este vorba de plata in limitele stabilite de plan, fiind posibil ca planul sa prevada ca o
buna parte sau toate creantele sa nu fie platite integral).
- in interesul creditorilor, asociatii debitorului pot fi obligati prin plan sa accepte noi asociati, sa
fie diluati, modificarea actului constitutiv, chiar daca nu sunt de acord. Prin lege se incalca astfel
libertatea de asociere, insa aceasta libertate este subordonata interesului public in cazul reorganizarii.
Forme de plan reglementate de lege:
- plan de restructurare – este cel mai bun pentru debitor,
- plan de lichidare de active (a nu se confunda cu lichidarea in cadrul falimentului) – scopul sau
este ca prin lichidarea de active, sa se obtina sumele de bani necesare platii creantelor / unele active pot
fi date in plata in contul unor creante. De regula nu este un plan favorabil debitorului pentru ca la final el
ramane mult slabit din punct de vedere economic,
- plan care combina restructurarea cu lichidare de active.
Procedura de aprobare a planului
Odata ce planurile au fost depuse in termen la grefa tribunalului, urmeaza votul creditorilor in
cadrul adunarii creditorilor si ulterior confirmarea planului. Confirmarea este un control de legalitate
efectuat de judecatorul-sindic, dupa votarea planului de catre creditori. Planul este votat in conformitate
cu art. 138, pe clase (categorii) de creditori (clasele posibile sunt determinate in baza art. 138 alin.(3) ),
astfel incat in fiecare clasa un creditor voteaza in proportie cu valoarea createi, insa votul sau este luat in
calcul numai in acea clasa de creditori. In cadrul fiecarei clase se voteaza pe baze regulei majoritatii
valorii creantelor „pentru” (fiecare creanta are un drept de vot a carui putere este data de valoarea
creantei) raportat la valoarea totala a creantelor din clasa respectiva, ambele calculate prin raportare la
valorilie inscrise in tabelul definitiv. O alta diferenta fata de adunarea obisnuita a creditorilor este
posibilitatea crearii unei clase speciale, prin plan, clasa creditorilor indispensabili (art. 138 alin. (3) lit. d)
coroborat cu art. 5 pct. 23). Daca planul este adoptat de o clasa, trebuie stabilit cate clase au votat in
favoarea planului. Planul se considera adoptat (i) numai daca majoritatea claselor au votat pentru (daca
este numar par de clase, inseamna jumatate plus o clasa; de ex., daca sunt numai 2 clase, inseamna ca
fiecare trebuie sa accepte planul) si (ii) cel putin o categorie de creante defavorizate (adica, creditorii
2
0

respectivi isi vad reduse creantele prin plan sau accesorile creantei sunt reduse sau garantiile sunt reduse
sau platile sunt reesalonate in defavoarea lor – vz art. 5 pct. 16) a votat pentru si (iii) categoriile
defavorizate care au votat impotriva sunt tratate corect si echitabil in intelesul art. 139 alin. (2) (in
esenta, inseamna ca nici un creditor nu primeste prin plan mai putin decat ar primi in cazul intrarii in
faliment a debitorului) si (iv) cel putin 30% din totalul valoric al creantelor inscrise in tabel accepta
planul.
Judecatorul-sindic va confirma planul daca indeplineste conditiile din art. 139, continutul sau
respecta criteriile din art. 132 iar votul a fost dat in conditiile legii.
Numai un singur plan acceptat va fi confirmat, chiar daca sunt supuse votului mai multe (desi
teoretic este posibil ca mai multe planuri sa fie acceptate, in practica acest lucru nu se intampla). Daca
nici un plan nu este confirmat, judecatorul-sindic va pronunta de indata o sentinta de deschidere a
procedurii de faliment.
Durata planului de reorganizare este de 3 ani de la data confirmarii, cu posibilitate de prelungire
de maxim un an (art. 139 alin. (5) ). Durata poate fi scurtata daca obiectivele se indeplinesc mai repede,
cu consecinta ca procedura insolventei se inchide, datoriile neplatite sunt iertate ope legis si debitorul isi
continua activitatea cu deplina capacitate de exercitiu si folosinta. Poate fi scurtata si daca devine clar ca
planul nu va putea fi indeplinit, caz in care se trece la faliment prin decizia judecatorului-sindic, la
cererea administratorului judiciar sau a creditorilor indreptatiti (art. 143).

Lichidarea prin faliment


Falimentul inseamna, in esenta, lichidarea ordonata a averii debitorului3 pentru a acoperi toate
creantele inscrise in tabelul definitiv, intr-o masura cat mai mare.
Inainte de a se trece la lichidare, in procedura simplificata lichidatorul judiciar va trebui sa puna
sigilii asupra locatiilor comerciale, documentelor in format fizic, bunurilor debitorului (vz. art. 151).
Ulterior, va trebui sa inventarieze averea debitorului si sa depuna raportul de evaluare, elaborat de catre
un evaluator profesionist (bunurile vor fi evaluate atat in bloc, cat si individual) (vz. art. 152; art. 154
alin.(3); art. 155) . Lichidatorul judiciar trebuie intocmeasca raportul la 40 de zile si tabelul definitiv de
creante, moment in care loc epuizarea fazei initiale a procedurii simplificate si urmeaza trecerea la
procedura de lichidare. Daca insolventa s-a deschis ca procedura generala dar administratorul judiciar
ajunge la concluzia ca reorganizarea nu are sanse de reusita si creditorii sunt de acord cu propunerea de
trecere la faliment sau nici un plan de reorganizare nu a fost confirmat sau planul de reorganizare
confirmat nu este respectat de debitor, prin sentinta judecatorului-sindic se va trece la faliment, care va
incepe cu punerea de sigilii si inventarierea averi si apoi lichidatorul trece la procedura de lichidare.

Etapele principale ale procedurii de lichidare:


- propunerea de catre lichidatorul judiciar, adresata creditorilor, a modalitatilor de vanzare a
bunurilor debitorului si aprobarea lor de catre adunarea creditorilor (vanzare in bloc sau cu bucata;
2
0

vanzare prin licitatie publica sau negociere directa ori o combinatie intre cele doua; la negocierea directa
trebuie propus si aprobat si regulamentul de vanzare) (art. 154 – 156 LPI).
- efectuarea publicatiilor de vanzare de catre lichidator si vanzarea propriu-zisa a activelor
conform modalitatilor aprobate, incasarea sumelor si efectuarea de distributii periodice de sume catre
creditori, pe baza de rapoarte si planuri de distributie de sume intocmite trimestrial de lichidatorul
judiciar (art. 160). Ordinea in care se distribuie sumele este determinata de categoriile de creante inscrise
in tabelul definitiv, cu respectarea principiului pro rata in cadrul categoriilor care nu au drepturi de
preferinta si in ordinea ierarhica a acestor ultime categorii (art. 161 coroborat cu art. 162 si art. 163),
precum si cu respectarea prioritatilor din art. 159 in cazul executarii bunurilor asupra carora exista
drepturi de preferinta. Daca raportul si planul de distributie este contestat de creditori, sumele se
distribuie dupa ce contestatiile sunt solutionate de judecatorul-sindic (art. 160 alin. (5) si (6) ).
- dupa ce au fost valorificate toate activele, are loc redactarea de catre lichidator a raportului final
insotit de situatiile financiare finale si supunerea lor aprobarii judecatorului sindic. Dupa ce eventualele
obiectiuni ale creditorilor sunt solutionate, in aceeasi sedinta, judecatorul sindic aproba sau dupa caz
decide modificarea raportului final (art. 167).
- distributia finala de catre lichidator a tuturor fondurilor ramase din averea debitorului (art. 168)
si inchiderea procedurii (art. 175 alin. (2) ). In faliment, cu o exceptie mentionata in continuare,
inchiderea procedurii are drept consecinta radierea debitorului persoana juridica (art. 176) si descarcarea
de datoriile neplatite (mai putin in cazurile prevazute de art. 181 – bancruta frauduloasa, plati
frauduloase) a comerciantului persoana fizica. Procedura poate fi inchisa de sindic si fara a fi parcurse
toate etapele de mai sus, daca la cererea lichidatorului constata ca nu exista bunuri nici macar pentru
acoperirea cheltuielilor procedurii si nici un creditor nu vrea sa acopere aceste costuri (art. 174) sau toate
creantele au fost acoperite fara a fi necesara lichidarea tuturor bunurilor (art. 176 lit. a) ) sau daca dupa
deschiderea procedurii la cererea debitorului, nu a fost depusa nici o cerere de admitere creanta (in acest
ultim caz, debitorul persoana juridica nu este radiat, isi va continua activitatea) (art. 177).

Atragerea raspunderii civile a persoanelor vinovate pentru intrarea in insolventa a


debitorului (art. 169 – 172 LPI)
Cauzele de raspundere din art. 169 sunt limitative iar cele de la literele a) la g) sunt de stricta
interpretare. Legea reglementeaza o raspundere delictuala speciala, care consta in suportarea unei parti
sau a intregului pasiv al debitorului insolvent de catre persoanele vinovate. Persoana vatamata este
debitorul si indirect creditorii sai. Daca sunt mai multe persoane responsabile, ele vor fi tinute solidar.
Actiunea in raspundere poate fi exercitata impreuna cu actiunea in anularea actelor frauduloase (art.
117) si cu latura civila a actiunii penale in bancruta simpla, respectiv bancruta frauduloasa. Termenul de
prescriptie este de 3 ani de la data la care a fost cunoscut sau trebuia sa fie cunoscut faptuitorul, dar nu
mai tarziu de data publicarii in BPI a raportului de 40 de zile. Fapta care atrage raspunderea este de a
„contribui la starea de insolventa” prin una din faptele prevazute in art. 169 alin. (1) (cea de la lit. h) este
extrem de larga ca si sfera de cuprindere). Sfera persoanelor care pot fi gasite raspunzatoare este foarte
larga
2
0

Actiunea in raspundere poate fi introdusa in fata judecatorului-sindic de catre administrator /


lichidator judiciar iar daca ei sunt pasivi, de catre presedintele comitetului creditorilor in baza hotararii
adunarii creditorilor si in ultima instanta de catre orice creditor care detine creante reprezentand cel
putin 30% din valoarea totala a creantelor.

2
0