Constiinta

Frecvent se spune că specificul psihicului uman este apariţia conştiinţei. Dar

există două feluri de conştiinţă:una implicită, primitivă, nediferenţială, care există şi la
animalele superioare şi o alta reflexivă, conştiinţa de sine, de eu, într-adevăr specific
umană.
1. Conştiinţa implicită
Conştiinţa implicită este doar o conştiinţă de ceva: vreau să traversez strada şi
deodată văd un automobil ce se apropie repede; mă opresc, aştept să treacă. Am avut,
deci,conştiinţa a ceva diferit de mine care mă punea în pericol. Conştiinţa implicită
constă într-o separaţie confuză a fiinţei mele de alte obiecte sau fiinţe. Astfel, văd o
scară în faţa mea şi reacţionez pentru a o urca—ceea ce presupune o cunoaştere a
unui obiect diferit de mine şi faţă de care ştiu să reacţionez.
O asemenea conştiinţă o găsim şi la speciile animale avansate. Cîinele, jucîndu-
se, nu-şi muşcă propria coadă ori labă. El fugăreşte cu elan o pisică, dar se păzeşte de
ghearele ei, deci are conştiinţa pericolului zgîrieturilor. Am observat comportamentul
unei pisici urcate pe o magazie şi care, aruncîndu-i o bucată de carne jos, nu îndrăznea
să sară, ezita în mod vădit şi a rezolvat problema sărind mai întîi pe un gard apropiat şi
de acolo jos.
Ea a fost conştientă de pericolul lovirii ei de pămînt; există deci la pisică o
apreciere implicită a posibilităţilor ei şi a riscurilor.
Aşa cum scrie psihiatrul H.E y,conştiinţa (implicită) este un fel de scenă în care
se petrec evenimentele. Ea se constituie ca un mediu prin care noi accdem la tot ceea
ce există şi în care închegăm realitatea.Conştiinţa e forma în care e trăit orice fenomen.
Ea ne plasează într-o lume reală.
Este o structurare a trăirilor prin care noi ne simţim participanţi la tot ce se
întîmplă(ceea ce presupune o separare între noi şi celelalte obiecte sau fiinţe).
Conştiinţa implicită este o conştiinţă de ceva:ne simţim prezenţi într-o realitate distinctă
de noi.
În stările patologice, de confuzie mentală, bolnavii asistă la tot ceea ce văd, fără
a avea sentimentul prezenţei lor şi fără sentimentul necesităţii de a participa. Realitatea
constituie un spectacol străin de ei, de neînţeles.
O problemă dificilă o constituie visul în care ne simţim participanţi la o lume pe
care o credem reală. De aceea,primitivii credeau că sufletul a participat realmente la
cele visate şi,cînd şeful lor visa o vînătoare norocoasă, era felicitat de supuşii săi. În vis
pare a avea loc o iluzie de conştiinţă,fiindcă visul constă într-o rupere de realitate.
În concluzie, reţinem: conştiinţa implicită este o conştiinţă de acţiune, un cîmp al
prezentului şi al prezenţei noastre în lume. Ea implică separarea mea de lume şi de
ceilalţi.
2. Conştiinţa reflexivă
Conştiinţa reflexivă este caracteristică omului şi constă în conştiinţa clară a unui
eu care acţionează în mod responsabil. Conştiinţa reflexivă nu există la copilul mic, căci
ea presupune deplina conştiinţă de sine şi o dezvoltare a gîndirii abstracte.
Ea solicită existenţa unei capacităţi de discuţie interioară. P.Janet vorbeşte de
importanţa reacţiilor noastre faţă de propriile noastre reacţii.În cazul conştiinţei reflexive
este vorba de o povestire ori o comentare a propriilor acţiuni.Eu mănînc grăbit la
masă,am conştiinţa implicită a actului,dar deodată îmi dau seama că mănînc prea
repede,de fapt îmi comentez în limbaj interior acţiunea: „e nesănătos să mănînci prea
repede” şi continuu,diminuînd ritmul.
Deci conştiinţa reflexivă este o conduită suprapusă, un comentariu propriu
asupra reacţiilor mele exterioare ori interioare.H.Ey spune: „A fi conştient de ceea ce eu
simt sau ceea ce eu vreau înseamnă a-mi verbaliza ideile,proiectele sau sentimentele şi
a dispune de ele”.(Cînd e vorba de a dispune de sentimente,afirmaţia trebuie luată într-
un sens foarte larg,afectele fiind prea puţin influenţate de raţiune.)
Nu poate fi vorba de un centru al conştiinţei,nici al celei implicite,nici al celei
reflexive.Conştiinţa presupune activitatea întregii scoarţe cerebrale,stimulată de
formaţia reticulară care comandă trezirea,atenţia noastră.