Oameni de cultură români, promotori ai credinței creștine

Dumitru Stăniloae (1903-1993)
Născut la 16 noiembrie 1903 în satul Vlădeni din judeţul Braşov, Dumitru Stăniloae (1903-
1993), a fost o personalitate marcantă a teologiei româneşti, fiind unul dintre cei mai importanţi
teologi ortodocşi ai secolului XX.
            Şi-a început cariera academică în 1929, când a fost numit profesor de Dogmatică la
Academia Teologică „Andreiană" din Sibiu, pentru ca în 1947 să predea cursul de Ascetică şi
Mistică la Facultatea de Teologie din Bucureşti, iar din 1948 a fost profesor la Catedra de
Teologie Dogmatică şi Simbolică, până în 1973.
Între 1958-1963 a suportat detenţie, fiind condamnat ca făcând parte din grupul Rugul aprins,
deşi nu a fost niciodată membru, ci doar participase la câteva întâlniri de la Mănăstirea Antim.
Întreaga sa viaţă a fost o comunicare cu Dumnezeu, lucru reflectat din plin în scrierile sale,
caracterizate prin frumuseţea şi nobleţea duhovnicească, ca rezultate ale unei experienţe trăite.
Opera sa cuprinde sute de articole, recenzii, traduceri, lucrări în volum, lucrări cu caracter istoric
şi lucrări apărute în străinătate, dintre care amintim: Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie
Palama, Ortodoxie şi Românism, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Filocalia (voi. 1-12),
Teologia dogmatică ortodoxă (vol. 1-3), Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă.
Bogata sa activitate teologică i-a fost răsplătită prin decernarea titlului de Doctor honoris causa
din partea mai multor Facultăţi de Teologie din Europa.
Fie în operele sale, fie în cuvântări sau discuţii cu reprezentanţi ai diferitelor Biserici, Părintele
Stăniloae a subliniat importanţa trăirii credinţei şi comunicării cu Dumnezeu prin rugăciune, dar
şi a păstrării ca sursă şi punct de reper a scrierilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii: L-am căutat pe
Dumnezeu în oamenii din satul meu, apoi în cărţi, în idei şi simboluri. Dar acest lucru nu mi-a
dat nici pacea, nici iubirea. într-o zi, am descoperit în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii că e cu
putinţă să-L întâlneşti pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune.
Prin ţinuta morală de o constantă verticalitate, cu o încredere nelimitată în bunătatea oamenilor,
Părintele Dumitra Stăniloae, prin însuşi exemplul vieţii sale, a promovat virtuţile creştine: iubirea
faţă de Dumnezeu şi de semeni, cinstea şi corectitudinea, impunând respect prin vasta cultură
teologică şi prin transpunerea în faptă a cuvântului rostit.
 Nicolae Steinhardt

           Nicolae Steinhardt (1912-1989), s-a născut pe 12 iulie 1912, în comuna Pantelimon, de

lângă Bucureşti, în familia inginerului şi arhitectului evreu Oscar Steinhardt.
A studiat Literele şi Dreptul, ajungând avocat. Fiind obligat să depună mărturie mincinoasă
împotriva unor scriitori, şi necceptând acest lucru, a fost condamnat la 12 ani de muncă silnică şi
7 ani de degradare civică.
S-a convertit la Ortodoxie, primind Botezul în închisoarea de la Jilava de la ieromonahul Mina
Dobzeu. După 16 ani de la eliberare, s-a călugărit la Mănăstirea Rohia din Maramureş.
Bun critic literar, a scris diverse eseuri despre cele mai importante cărţi din acea vreme, dar şi
despre valorile fundamentale ale culturii şi literaturii române (Mioriţa, Meşterul Manole,
Eminescu, Maiorescu, Iorga, Pârvan, Blaga).
           Cea mai valoroasă carte a sa, în care dă mărturie despre curajul creştin, vorbind despre
suferinţele, dar şi bucuriile din viaţa sa, este Jurnalul fericirii, scris parţial în minte, în închisoare,
continuat după eliberare pe ascuns, confiscat de Securitate, reconstituit de autor din memorie şi
publicat abia după moartea lui, în 1991.
El a arătat că alegerea de a se creştina a fost una matură, plină de recunoştinţă pentru toate
darurile primite de la Dumnezeu: „Pentru mine, creştinarea se confundă cu o poveste de
dragoste: o dublă îndrăgostire de Biserica creştină şi de neamul românesc”.
A susţinut mereu că religia creştină este o religie a răscumpărării celui ce se căieşte, a iubirii, a
veseliei, îmbelşugării, fericirii.
Pe lângă Jurnalul fericirii, un adevărat jurnal de convertire, Dăruind, vei dobândi. Cuvinte de
credinţă , adună la un loc predicile sale.
La 29 martie 1989, Nicolae Steinhardt a murit la spitalul din Baia Mare şi a fost înmormântat la
Mănăstirea Rohia.
 Petre Țuțea

            Petre Ţuţea (1902-1991), născut într-o familie de preoţi ortodocşi, pe data de 6

octombrie 1901, în Boteni-Muscel, a fost o personalitate complexă şi enciclopedică.
Se va implica în viaţa spirituală, culturală şi politică a timpului, fiind prieten al lui Nae Ionescu şi
al celor formaţi la şcoala lui: Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica.
 Toată viaţa lui a fost o propovăduire a valorilor spirituale creştin-ortodoxe şi a iubirii pentru
neamul românesc. Susţinea mereu, argumentat şi imbatabil, că poporul român este una din
minunile lui Dumnezeu în mersul Său prin Univers.
Singurele repere de neclintit ale lui Petre Ţuţea au fost Dumnezeu şi poporul român, dovedind
prin asta că a fost nu numai credincios, dar şi un mare patriot. Pentru el, e atât de viguros neamul
ăsta al nostru, că nu mă îndoiesc că virtuţile îl scot din impas. Istoria lui îmi dă argumente în
sprijinul credinţei mele că poporul român nu poate fi înfrânt.
Demersul său intelectual a fost întru totul integrat Ortodoxiei.
Dintre operele sale reprezentative, enumerăm: Bătrâneţea şi alte texte filosofice, Omul -tratat de
antropologie creştină, 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea.
            Din cauza convingerilor sale politice, regimul comunist avea să-1 condamne la 13 ani de
detenţie (1948-1953; 1956-1964) în penitenciarele din Bucureşti, Jilava, Ocnele Mari, Aiud.

Nichifor Crainic

           Nichifor Crainic (1889-1972), pe numele său adevărat Ion Dobre, s-a născut pe 24

decembrie 1889, în comuna Bulbucata, din fostul judeţ Vlaşca (azi Giurgiu). A făcut studii de
teologie atât în ţară, la Bucureşti, cât şi în Germania.
A lucrat în redacţia multor ziare, a fost secretar general la Ministerul Cultelor şi Artelor, a predat
cursuri de Literatură religioasă modernă la Facultatea de Teologie a Universităţii din Chişinău, a
fost profesor la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti, iar în 1940 şi 1941 a fost
numit ministru al Propagandei Naţionale.
In 1945, din motive politice, a fost condamnat la închisoare pe viaţă. După arestare, în 1947, a
făcut închisoare timp de 15 ani, la Aiud.
Caracteristica activităţii sale culturale o reprezintă constituirea şi consacrarea gândirismului,
înţeles de el însuşi ca tradiţionalismul literar şi artistic, adică acţiunea de a apăra patrimoniul
nostru spiritual şi de a căuta în el norme sigure pentru a dezvolta mai departe un stil naţional în
literatură şi artă.
În centrul gândirii lui Nichifor Crainic se află Iisus Hristos. Prin apropierea noastră de modelul
hristic încercăm, de fapt, reapropierea de armonia primordială anterioară producerii păcatului.
Pentru autor, demofilia (demos = popor, fileo = a iubi), adică iubirea de patrie, este sentimentul
ce poate întemeia relaţia cea mai potrivită între oameni.
Printre operele sale se numără şi: Zile albe - zile negre, autobiografie, Nostalgia Paradisului,
Sfinţenia - împlinirea umanului, care a fost primul curs de Spiritualitate din România, volume de
poezii: Şoim peste prăpastie, Darurile pământului. A murit în noaptea dinspre 20 spre 21 august
1972, la Mogoşoaia, lângă Bucureşti
           Nichifor Crainic s-a remarcat ca teolog, poet, jurnalist, eseist, filosof şi om politic,
înţelegând, prin tot ceea ce a scris, să nu se abată de la cele două coordonate ale vieţii sale:
mărturisirea credinţei ortodoxe şi dragostea de neam.

Vasile Voiculescu

           Cunoscător al sufletului românesc şi caracterizat printr-o deosebită dragoste faţă de

spiritualitatea creştină, Vasile Voiculescu (1884-1963) s-a născut în 1884, în comuna Pârscov de
pe valea Buzăului. S-a remercat ca poet religios, având o mare deschidere către spiritualitatea
creştină.
Până în 1917, Vasile Voiculescu a profesat ca medic în diferite sate, iar în timpul primului război
mondial a lucrat ca medic militar la Bârlad, unde 1-a cunoscut pe Alexandru Vlahuţă.
Laureat al Premiului naţional de poezie (1941), Vasile Voiculecu ne-a lăsat pe lângă cele şapte
volume de versuri, mai multe piese de teatru (Fata Ursului, Umbra, Demiurgul, Duhul
pământului), două volume de Povestiri şi romanul inedit Zahei orbul.
Tema centrală a poeziilor lui Vasile Voiculescu este setea profundă de Dumnezeu, ceea ce face
ca lirica poetului să devină o adevărată jertfă de mărturisire a credinţei creştine.
în poezia Numele Tău, marele poet vorbeşte despre natura rugăciunii: tainica rugă care invocă pe
Domnul: Iisuse, numele Tău dulce iar/Cu buzele-l spun în zadar/Tot rece rămân, tot făr' de har/In
minte-l aduc: dar curând/îl scap iar, putredul gând/Se rupe ca firul plăpând./Doamne, acum mă
căznesc Numele Tău împărătesc/Cu inima mea să-l rostesc/Statorniceşte-l, Iisuse, în ea/Şi arză
acolo până la moartea mea.
Din cauza politicii comuniste de distrugere a valorilor spiritualităţii româneşti, Vasile Voiculescu
a fost închis între anii 1958 şi 1962. A fost eliberat cu mai puţin de un an înainte de moarte,
survenită în noaptea din 26 spre 27 aprilie 1963.
 Nicolae Iorga
        Nicolae Iorga (1871-1940) a rămas ca un fenomen cultural fără precedent în istoria noastră,
prin cultura sa enciclopedică şi diversitatea domeniilor de cercetare. A fost un istoric de mare
erudiţie, publicist, dar şi om politic.
S-a născut la Botoşani pe 5 iunie 1871. A studiat atât în ţară, cât şi în străinătate, în Franţa şi
Germania. între 1894 şi 1940 va fi profesor la Catedra de Istorie a Universităţii din Bucureşti, iar
în 1897 a fost numit membru al Academiei Române.
Ca politician, întreaga sa activitate s-a îndreptat spre realizarea idealului unităţii naţionale,
subliniind legăturile continue ce au existat între oamenii de pe ambii versanţi ai Carpaţilor. A
fost de preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al Instrucţiunii Publice, precum şi
consilier regal.
Pe plan internaţional, marele cărturar s-a remarcat prin articole publicate în reviste de specialitate
în limbile franceză, engleză şi germană. Titlurile conferite de Universităţile din Lyon, Paris,
Geneva, Oxford, Vilnius, Roma, Bratislava şi Alger, susţin acest lucru.
Cu trei ani înainte de a fi asasinat, în 1937, Iorga a fondat la Bucureşti, Institutul de Studii
Bizantine şi Institutul de Istorie Universală.
            Noutatea operei lui Nicolae Iorga constă în integrarea istoriei românilor în cadrul istoriei
universale. Dragostea faţă de trecutul neamului, l-au determinat să se oprească în foarte multe
oraşe şi sate din ţară pentru că, spunea el, fiece loc de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie
să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie şi un dram de iubire ca s-o înţelegi. Dovadă în acest
sens stau cele zece volume din Istoria românilor.
            Opere sale reprezenative sunt: Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688,
Istoria lui Ştefan cel Mare, Oameni cari au fost, Istoria literaturii româneşti contemporane.
            În cadrul unei conferinţei ţinute la Iaşi, în sala Teatrului Naţional, Nicolae Iorga a
demonstrat că Ortodoxia este parte componentă a civilizaţiei româneşti.
 A fost asasinat de legionari pe o mirişte din apropierea comunei Strejnic, de lângă Ploieşti, în
anul 1940.
 Nae Ionescu

                 Nae Ionescu (1890 - 1940), născut pe data de 4 iunie 1890 la Brăila, a fost cunoscut
ca mentor al generaţiei de intelectuali români interbelici şi ca gânditor profund creştin. Timp de
20 de ani, cât a fost profesor de logică, metafizică, teoria cunoştinţei şi filosofia religiei, Nae
Ionescu a expus o filozofie creştină cu rădăcini în tradiţia ortodoxă.
Din cauza convingerilor sale politice, după 1934 a trecut printr-o perioadă de grea încercări, fiind
arestat şi apoi înlăturat de la Universitate.
Fiind cel mai influent om politic din acea perioadă, el a format elita intelectuală românească din
perioada interbelică: Mircea Eliade, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Constantin Noica, Mircea
Vulcănescu, Octav Onicescu.
Opera sa e bazată pe Tradiţia Bisericii, având rolul de a sublinia rolul important al Bisericii în
refacerea noului stat român după cele două Războaie Mondiale. El a susţinut ideea conform
căreia creştinismul face parte integrală din fiinţa noastră naţională.
Potrivit lui Nae Ionescu, omul nu e simplă existenţă trecătoare, înzestrată cu raţiune, ci o
persoană definită ca „chip a lui Dumnezeu". Iar Dumnezeu nu e, pentru acest mare profesor,
divinitatea anonimă a filozofiei theiste sau deiste, ci Tatăl nostru Cel din ceruri.
Opere reprezentative: Istoria logicii, Introducere în logică, Filosofia religiei, Soluţii filosofice în
problema Dumnezeirii (teism, panteism, deism, ateism), Psihologie a gândirii, Teoria cunoaşterii
metafizice, în toate simţindu-se profunda gândire creştină.
După mai multe arestări şi eliberări, pe 15 martie 1940, Nae Ionescu a murit la locuinţa sa de la
Băneasa, fiind înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti.
Î.P.S Bartolomeu Valeriu Anania

          Fostul Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, I.P.S. Bartolomeu

Anania, din botez Valeriu, s-a născut în anul 1921 în comuna Glăvile din judeţul Vâlcea. Se
evidenţiază ca poet, dramaturg, teolog apreciat şi bun predicator.
          A fost tuns în monahism la Mănăstirea Antim din Bucureşti în anul 1942, primind numele
de Bartolomeu. A ocupat mai multe funcţii în cadrul Patriarhiei Române (intendent al Palatului
Patriarhal, inspector pentru învăţământul bisericesc, director al Bibliotecii Patriarhale şi asistent
la catedra de Istorie bisericească universală de la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti).
în 1958 a fost condamnat de regimul comunist la 25 de ani muncă silnică, fiind eliberat în 1964.
          Între anii 1965 şi 1976, I.P.S. Bartolomeu a îndeplinit mai multe funcţii în cadrul
Arhiepiscopiei Misionare Ortodoxe Române din America. Reîntors în ţară, în 1993, a fost ales ca
Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, iar din 2006 a devenit Mitropolit al Clujului,
Albei, Crişanei şi Maramureşului.
În atenţia criticii s-a impus prin cele două poeme dramatice: Mioriţa şi Meşterul Manole, în care
valorifică aceste două mituri naţionale. Dintre cele cinci volume de poezie, amintim: File de
acatist şi Imn Eminescului.
Scrierile teologice cuprind articole, predici, comentarii incluse în reviste bisericeşti, precum şi
traduceri ale Sfintei Scripturi.
          Bartolomeu Anania a propus un program de reînnoire morală a neamului românesc, ce se
poate aduce la îndeplinire prin religie şi cultură: Regenerarea morală nu se poate face decât prin
religie şi prin cultură.
          În anul 1982, Bartolomeu Anania a lucrat la o nouă traducere a Sfintei Scripturi, finalizată
prin tipărirea în anul 2001 a ediţiei jubiliare a Bibliei. Prin bogăţia notelor şi a explicaţiilor,
această lucrare nu e doar un act de mare anvergură culturală, ci şi unul de promovare a
cuvântului lui Dumnezeu printre cititorii nefamiliarizaţi cu vocabularul teologic.
 Mircea Eliade
           Cel mai mare om de cultură român al secolului XX, Mircea Eliade (1907-1986), s-a
născut la 13 martie 1907, la Bucureşti.
El s-a evidenţiat mai ales ca istoric al religiilor şi filosof al culturii, iar prin colaborările cu
publicaţii de prestigiu din toată lumea şi conferinţele în franceză şi engleză la Paris, Strasbourg,
Ascona, Amsterdam, Roma, Munchen, a devenit cunoscut la nivel internaţional.
În 1957 s-a mutat la Chicago, unde a funcţionat ca profesor de Istoria Religiilor, catedră care, la
15 mai 1985, a primit denumirea Mircea Eliade.
Autorul a fost un iubitor al limbii române, scriindu-şi textele literare exclusiv în această limbă,
spre deosebire de textele ştiinţifice, pe care le redactează la un moment dat direct în franceză sau
engleză.
Operele sale reprezentative sunt: La Ţigănci, Noaptea de Sânziene, Romanul adolescentului
miop, Memorii, Istoria credinţelor şi ideilor religioase.
Mircea Eliade a accentuat caracteristicul persoanei umane, care este homo religiosus, adică este
legat de sacru prin existenţa sa. Chiar dacă a vorbit la modul general de ideea de sacru, totuşi,
Mircea Eliade a afirmat: Creştinismul este încoronarea şi sfârşitul tuturor religiilor.
Moare la 22 aprilie 1986 din cauza unei congestii cerebrale, aflându-şi locul de odihnă în
cimitirul Oakwood din Chicago.

Constantin Brâncuși

Constantin Brâncuşi (1876-1957) s-a născut la 19 februarie 1876 în satul Hobiţa din judţul
Gorj, devenind unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai sculpturii moderne universale, fiind
comparat cu Michelangelo. Absolvent al Şcolii Naţionale de Arte frumoase din Bucureşti, va
intra, în 1905, la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Paris.
 Deşi lucrările sale n-au fost apreciate, la început, de criticii de artă ai timpului, totuşi, Brâncuşi a
avut expoziţii atât la Paris, cât şi la New York.
Ca forme de bază ale sculpturii, Brâncuşi a luat trei elemente: cercul, ovalul şi linia dreaptă. De
oval el s-a servit pentru portrete, păsări şi animale; linia dreaptă a întrebuinţat-o în compoziţiile
de inspiraţie din folclorul românesc, iar de forma cercului s-a servit în construirea anumitor
piedestale. Sculpturile lui Brâncuşi au fost lucrate în bronz, marmură şi lemn, pentru fiecare
material, artistul folosind tehnici diferite.
A avut expoziţii atât în Europa cât şi în America, iar dintre lucrările sale, cele mai cunoscute
sunt: Rugăciunea, Cuminţenia pământului, Sărutul, Domnişoara Pogany, Pasărea măiastră şi
Ansamblul monumental de la Târgu-Jiu (Coloana infinită, Poarta sărutului, Masa Apostolilor sau
Sfânta Cină).
În multe din sculpturile sale, transpune credinţa în Dumnezeu. Prima dintre ele, Rugăciunea,
considerată mama artei moderne, transmite armonia comunicării cu Dumnezeu din timpul
rugăciunii. Despre această lucrare, Brâncuşi însuşi afirma: Am lucrat până atuncea ca toţi artiştii,
după model viu. Iar când am făcut femeia asta în rugăciune, doream ca ea să fie în adevăr
Rugăciunea; pentru aceasta am înţeles că trebuie să părăsesc modelul viu, fiindcă în faţa lui eşti
în sensualitate.
În arta lui Brâncuşi, orice simbol reprezintă un adevăr, care are legătură cu Dumnezeu. El n-a
făcut nimic la întâmplare, ci totul a pornit dintr-o chemare a sufletului său pe care a exprimat-o
într-o formă concretă.
             Datorită geniului său artistic, a fost numit „profet al artei moderne", „părintele
sculpturii".

Virgil Gheorghiu
            Născut în anul 1916 într-o familie de preoţi din Moldova, Virgil Gheorghiu (1916-1992)
a fost poet, teolog şi scriitor cu reputaţie mondială. Absolvent al Liceul Militar din Chişinău şi al
Facultăţii de Litere şi Filosofie, a desfăşurat o intensă activitate de secretar, poet şi gazetar.
În urma ocupaţiei sovietice a României, s-a refugiat în Occident, unde a fost arestat şi purtat prin
mai multe închisori şi lagăre din vestul Germaniei, în calitate de fost diplomat al unei ţări
inamice. După 16 luni de detenţie a fost eliberat şi s-a refugiat la Heidelberg unde s-a înscris la
Facultatea de Teologie, din 1948 stabilindu-se la Paris, unde, în 1963, a fost hirotonit preot la
Biserica Ortodoxă de acolo.
Părintele Virgil Gheorghiu a publicat opt cărţi în ţară, iar în Franţa peste 40 de volume, romane
şi pagini autobiografice, care constituie, de fapt, esenţa operei sale dintre care: Caligrafie pe
zăpadă, Viaţa de toate zilele a poetului, Ceasul de rugăciune, Ard malurile Nistrului, La seconde
chance, Les Immortels dAgapia, Le Peuple des immortels.
Celebrul roman, Ora 25, a cunoscut un succes mondial, fiind tradus în toate limbile de circulaţie.
în 1991, Academia româno-americană de arte şi ştiinţe i-a acordat The 1990 Awardfor Literature
pentru acest roman.
În 1998, soţia lui Virgil Gheorghiu, Ecaterina Burbea-Gheorghiu, a donat Bibliotecii Academiei
Române un fond de manuscrise, corespondenţe, fotografii şi cărţi ale scriitorului.
           Cu puţin timp înainte de moartea sa, părintele Virgil Gheorghiu a evocat, într-un roman
intitulat Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer, amintiri dintr-o copilărie teologică, amintirea
casei parohiale şi a bisericii în care slujea tatăl său, preotul Constantin Gheorghiu. În altă
carte, Cum am vrut să mă fac sfânt,  alte amintiri dintr-o copilărie teologică, autorul relatează
cum, dându-şi seama că poartă un nume care nu există în calendarul bisericesc, îşi propune la
vârsta de şapte ani, să devină el însuşi sfânt, însă, pentru aceasta, trebuia să-şi iubească duşmanii,
oferindu-ne, astfel, un exemplu de aspiraţie spre sfinţenie a fiinţei umane.
După o bogată activitate editorială, Virgil Gheorghiu a murit la Paris, pe data de 22 iunie 1992.

Material bibliografic: Biblia sau Sfânta Scriptură; Corneliu MUHA, Religie: clasa a XII-a –
auxiliar didactic pentru elevi, Editura Sf. Mina, Iaşi, 2009, pp. 35-41 .