PARTICULARITĂȚI ALE ORALITĂȚII STILULUI LUI CREANGĂ, REBREANU ȘI

SADOVEANU

studentă: Zamcu Elena-Loredana

RG/ anul 3

De-a lungul timpului, conceptul de oralitate s-a confruntat cu diferite probleme, atât în
ceea ce privește definirea acestuia, cât și clasificările și locul ocupat de oralitate în cadrul
lingvisticii. Cert este că limba vorbită a avut un rol decisiv în formarea culturii române, deoarece
limbajul oral a stat la baza noțiunilor care mai târziu au luat o formă propriu-zisă și au devenit
limba însăși. Această evoluție istorică este cât se poate de firească: umanitatea a învățat mai
întâi să se exprime și să vorbească, iar după o lungă perioadă a căpătat și știința scrisului. Se
înțelege așadar că toate structurile limbii literare de astăzi derivă dintr-un material care are la
rădăcină uzul și oralitatea, pentru că, așa cum se întreabă și Coșeriu, „limba însăși ce altceva
este dacă nu un aspect al vorbirii?” 1 Vom vedea în continuare că oralitatea nu lipsește nici din
operele literare.
Având în vedere opera lui Ion Creangă, este binecunoscut faptul că toți recunosc
oralitatea ca fiind componenta stilistică de bază a prozei acestuia. Mai întâi, avem de a face
la Ion Creangă cu o totală înclinație spre folclor, acesta dezvoltând o conștiință artistică modestă,
ascunzând sub masca ironiei și umorului fin o ingeniozitate proprie lumii tradiționale străvechi.
Fiindu-i specific limbajul popular regional, acesta militează pentru o atitudine care se manifestă
în special prin susținerea acerbă a tradițiilor și valorilor regionale, acest lucru influențându-i într-
o oarecare măsură receptarea într-o limbă de circulație internațională. Oralitatea îl transformă pe
Creangă într-un actor care își „joacă” frazele cu umor și sarcasm. Această oralitate a stilului
dă însă bătăi de cap traducătorilor, care acceptă o adevărată provocare traducând textele pline de
proverbe românești în care sunt curprinse adevărate filozofii de viață ale țăranilor români:
„Poporul român a putut face pe prostul de multe ori, fără să fie; și aceasta au văzut-o toți care l-
au crezut neajutorat, observând uneori, spre suferința lor până la urmă, că el știa să facă pe
prostul numai atât cât trebuia, pentru a putea dura în istorie. Este însăși formula de existență a
neamului nostru. E de crezut așadar că acest țăran de la Humulești, învățătorul Creangă, a avut

1
Eugen Coșeriu, Omul și limbajul său, Editura Universtății „Al. I. Cuza”, Iași, 2009, p. 200.

1
ochiul cel mai ager din câți români au scris în țara noastră, a avut puterea de penetrație a unui
fenomen de adâncime încă necântărită, încă neestimată cât trebuie.”2
Una dintre modalitățile de realizare a oralității la Creangă este aceea a formulării
întrebărilor pe care Creangă le adresează atât cititorilor, cât și lui însuși: Ce-i de făcut, măi
Nică?, îmi zic eu în mine.3 (p. 14); Ce să fie acolo? ziceau oamenii, alergând care de care din
toate părţile. (p. 15); Era în sat şi dascălul Iordache, fârnâitul de la strana mare, dar ce ţi-i
bun? (p. 16) ; Ei, ei! ce-i de făcut? (p. 27); Ia lasă-i şi tu, măi nevastă, lasă-i, că se bucură şi ei
de venirea mea, zicea tata, dându-ne huţa. Ce le pasă? (p. 34) ; — Ei, apoi! minte ai, omule? (p.
35); Talanca mea era acasă, dar mă puteam duce s-o ieu? (p. 36); D-apoi ruşinea mea, unde o
pui? (p. 42); Eu, atunci, să nu-mi caut de drum tot înainte? (p. 43); Însă ce era să faci când te
roagă mama? (p.50); Într-o dimineaţă, n-are ce lucra părintele Duhu?! (p. 59) etc.
Observăm că aceste structuri sintactice sunt construite pe o schemă la capătul căreia de
fapt nu se prevede niciun răspuns; cu alte cuvinte, Creangă își realizează oralitatea prin tocmai
aceste interogații care demonstrează încă odată că limba acestuia aparține limbajului popular,
unde, de multe ori interogația este utilizată ca o concluzie în urma isprăvirii tuturor soluțiilor, așa
cum am văzut într-o structură ca cea de mai sus: Talanca mea era acasă, dar mă puteam duce s-
o ieu? (p. 36). În alte cazuri însă, această marcă a oralității este urmată și de răspus: Într-o
dimineaţă, n-are ce lucra părintele Duhu?! Iè pe Teofan, alt călugăr de la spital, şi se duc
împreună la biserica Sfântului Lazăr de sub dealul Cetăţii. (p. 59)
Oralitatea lui Creangă devine de la un moment dat artistică, dintr-un simplu material
comun, mai ales și prin cultivarea jovialității și a umorului pe care le stăpânește cu o foarte
mare precizie. De fapt, în textele lui Creangă, metaforele sunt înlocuite de acele ziceri tipice
joviale prin care opera se va bucura de originalitate, deoarece își va canaliza interesul estetic
către imaginarul mental tradițional colectiv, acolo unde oralitatea „este la ea acasă”,
consemnându-i astfel limba vorbită: În sfârşit, ce mai atâta vorbă pentru nimica toată? Ia, am
fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti, care nici
frumos pănă la douăzeci de ani, nici cu minte pănă la treizeci şi nici bogat pănă la patruzeci nu
m-am făcut. Dar şi sărac aşa ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-

2
Vladimir Streinu, Metafora unorului lui Ion Creangă, p. 24, în Studii despre Ion Creangă, vol. 1, Ediție îngrijită de
Ilie Dan, Editura Albatros, București, 1973.
3
Ion Creangă, Amintiri din copilărie. Povești. Povestiri, Editura Humanitas, București, 2014. În continuare, când
vom cita din această sursă, vom preciza între paranteze doar pagina.

2
am fost! (p. 54); Din cărţi culegi multă înţelepciune, şi, la dreptul vorbind, nu eşti numai aşa, o
vacă de muls pentru fiecare. (p. 24)
Plină de vigoare, proza lui Creangă va fi dominată de acest geniu oral specific lumii
satului, despre care dicută și Dumitru Irimia în lucrarea sa de stilistică: „Limba română originar,
esenţial orală, definibilă în termenii lui W. Ong, prin oralitate primară, este reprezentată de
limbajul popular, propriu comunităţii şi culturii rurale, adică fiinţei româneşti deschisă către
Fiinţa lumii şi intrată în raport direct cu Fiinţa lumii.”4 Există așadar două realizări ale limbii
române pe care Creangă le utilizează și le îmbină în opera: este vorba despre limba română
originar orală și limba română scrisă. Stilul lui Creangă, deci, se concentrează într-o formulă
orală, expresivă, utilizând foarte mulți termeni dialectali aflați într-o densitate care denotă
aproape duioșie. Există numeroase structuri sintactice, realizate printr-o anumită expresivitate
din care rezultă astfel, înțelegerea și folosirea acestora în cadrul unei așa numite limbi vorbite:
Cum nu se dă scos ursul din bârlog, ţăranul de la munte strămutat la câmp, şi pruncul dezlipit
de la sânul mamei sale... (p. 83); De piatră de-ai fi fost, şi nu se putea să nu-ţi salte inima de
bucurie (p. 84); — Că bine zici, dascăle Zaharie! parcă ţ-a ieşit un sfânt din gură! (p. 90); etc.
De asemenea, oralitatea este prezentă la Creangă și prin onomatopee sau prin frecventele
exclamații care se întâlnesc în textele sale savuroase. Literatura populară devine astfel un
depozit de elemente orale, cu o extraordinară forță sugestivă, unde Creangă valorifică la maxim
tradiția orală transmisă din generație în generație. La fel, în cadrul basmelor acesta imaginează
un narator-povestitor care pare a se adresa unui public care îl ascultă, prin intermediul utilizării
verbelor care demonstrează zicerea: Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea şi vă rog
să ascultaţi. (p. 217); Atunci Harap-Alb începe a-i spune toate cu de-amăruntul şi o roagă de
toţi dumnezeii ca să-i deie ajutor. (p. 230) etc.
Iorgu Iordan observă în proza lui Creangă nu numai o limbă română populară, ci o limbă
a lui Creangă, o limbă în care se regăsește esența poporului român, așadar oralitatea nu va mai
exista la el doar ca o caracteristică estetică realizată prin diferite particularități stilistice, ci devine
un mod de a fi al textului literar: „Creangă nu transcrie, cum se spune în unele interpretări,
vorbirea populară şi nici nu-şi realizează opera într-un autentic stil vorbit, cum iarăşi se afirmă
cu regularitate în interpretarea operei sale. Oralitatea nu este numai o trăsătură stilistică a operei
lui Creangă, nici numai trăsătura ei definitorie; oralitatea este condiţia ei existenţială întocmai

4
Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Editura Polirom, Iași, 1999, p. 80.

3
cum este condiţia existenţială a literaturii populare. Iar caracterul popular nu este o trăsătură
formală, asigurată de procedee stilistice specifice (anacolut, elipsă, repetiţii, tautologie, enunţuri
exclamative, lexic popular etc.), ci tot o modalitate existenţială, implicînd deopotrivă un conţinut
de gândire asupra lumii specific universului culturii populare, şi o structură lingvistică şi stilistică
prin care se construieşte şi se exprimă acest conţinut. 5
Structurile sintactice din opera lui Creangă conduc către un caracter oral al prozei sale
unde unitatea limbii populare este un mod esențial de a fi și nu numaidecât un ornament
expresiv care să ofere valoare operei. Prezența bogată a regionalismelor și a unităților
frazeologice din opera lui Creangă face ca aceasta să fie aproape imposibil de tradus într-o altă
limbă, cu păstrarea sensului inițial care presupune o comunicare a unor aspecte culturale proprii
limbajului popular românesc prin care omul comunică și se comunică.

Mihail Sadoveanu este unul dintre scriitorii care au cultivat aproape în toată creația
literară limbajul popular, astfel încât este asimilat de literatura populară și de folclorul unde
predomină stilul oralității. Ciopraga discută în cazul acestuia despre așa-numita „viziune despre
lume de pe poziții populare, expresivitate de esență populară.” 6 Nu toată opera lui Sadoveanu
este caracterizată însă de stilul oralității. Una dintre principalele lucrări în care se regăsesc
particularitățile oralității este Hanu-Ancuței sau Nicoară Potcoavă, acolo unde Sadoveanu pare
să valorifice obsesiv mărcile oralității.
Aproape mai intensă ca la Creangă este prezentă dorința de istorisire, prin intermediul
căreia Sadoveanu își desăvârșește stilul oralității. De pildă, personajele din Hanu-Ancuței simt o
mare nevoie în permanență de a povesti și a se exprima în general. În Hanu-Ancuței,
Sadoveanu prezintă nouă povestiri realizate în tehnica povestire în ramă, tehnică utilizată de
Sadoveanu și în alte opere (vezi Creanga de aur). Acțiunea se petrece la un han, fiind proiectată
într-un trecut mitic pe parcursul tuturor celor nouă povestiri 7. Acestea debutează cu o povestire-
cadru inițială, unde se fixează timpul, spațiul și contextul în care se vor derula celelalte opt
povestiri. De remarcat oralitatea stilului din acest text, care se aseamănă cu cel al lui Creangă,
mai ales prin folosirea arhaismelor și regionalismelor. Comisul Ioniță se află în centrul primei

5
Dumitru Irimia, Studii de stilistică și poetică, Introducere de Ioan Milică, Editura Universității „Alexandru Ioan
Cuza”, Iași, 2017, p. 164.
6
Constantin Ciopraga, Elemente folclorice în opera lui Mihail Sadoveanu, în Omagiul lui Mihail Sadoveanu,
București, 1956, p. 160.
7
Mihail Sadoveanu, Hanu Ancuței, Editura 100+1 Gramar, București, 2003, p. 143.

4
povești, dorind să povestească celor de la han întâmplări dintr-un timp apus, însă cu excepția
primei povești pe care o duce la bun sfârșit, în celelalte este întrerupt de alți „povestitori”.
Realizând prin intermediul limbajului său o adevărată artă a narațiunii, Sadoveanu
vede prin oralitate un mod de viață al eroilor săi, care stau în jurul mesei la o „ulcică” de vin și
povestesc în permanență. Ca o deosebire față de stilul lui Creangă, la Sadoveanu participanții la
vorbire par a fi mai ceremonioși, aproape protocolari, lipsiți de jovialitatea lui Nică; mai mult
decât atât, eroii sadovenieni, prin limbajul și povestirea utilizată, par a intra într-o dimensiune
mitică, cu un limbaj specific: Într-o toamnă aurie am auzit multe poveşti la Hanul Ancuţei. Dar
asta s-a întâmpla tîntr-o depărtată vreme, demult, în anul când au căzut de Sântilie ploi
năprasnice şi spuneau oamenii că ar fi văzut balaur negru în nouri, deasupra puhoaielor
Moldovei. Iar nişte paseri cum nu s-au mai pomenit s- au învolburat pe furtună, vâslind spre
răsărit; şi moş Leonte, cercetând în cartea lui de zodii şi tălmăcind semnele lui Iraclie-împărat,
a dovedit cum căacele paseri cu penele ca bruma s-au ridicat rătăcite din ostroavele de
la marginea lumii şi arată veste de război între împăraţi şi belşug la viţa-de-vie.
Tot în Hanu Ancuței oralitatea devine un fel de ritual al povestirii, în care participanții
la discuție formează un limbaj în care dialogul se țese după un ansamblu de convenții (motivul
pentru care se declanșează povestirea, expresii de adresare etc.: - Domnilor si fratilor, a vorbit
căpitanul Isac de la Bălăbanești, - ascultați ce mi s-a întâmplat pe-aceste meleaguri (p. 27),
Asta este, fraților creștini, sfârși cu voie-buna negustorul. (p. 70), Asta-i o poveste pe care as
putea sa v-o spun, daca m-ascultati... (p. 3), Dregându-si vocea, se pregati sa înceapa o
povestire mai strasnica si mai minunata (p. 8), S-ascultam povestirea comisului... a strigat cu
vocea-i repezita mos Leonte zodierul. (p. 15) etc.
În romanul Nicoară Potcoavă este prezent iarăși stilul oralității, unde cuvântul
sadovenian pare a fi în forma lui cea mai vie. Pe lângă narațiunea propriu-zisă care denotă
caraterul oral, întâlnim aici și tiparul textual dialogat, unde putem întrezări de multe ori un
limbaj la care observăm intonația, specifică de altfel limbii vorbite. Evident că intonația se poate
resimți doar în limbajul vorbit, însă Sadoveanu realizează, prin cuvinte, structuri sintactice care
sugerează existența unei anumite intonații. Face acest lucru mai ales prin utilizarea unor
instrumente lexicale precum epitetul cu funcție de atribut pe care îl așază lângă substantive
care fac trimitere la vorbire : După câte bag de seamă, s-a poticnit cu voce mai moale Haramin
crâșmarul, domnia ta nu ești moldovan de-ai noștri; după viersul vorbirii, pari muntean (p. 10),

5
Ba are dreptul! a strigat cu voce naltă (p. 134) ; — Ruşine într -o ţară creştinească ! a zis cu
voce groasă unul (p. 132); — Acel taler şi un sfert te-ar face oare să nu primeşti ceea ce
hatmanul binevoieşte a da? a întrebat retorul cu o dulceaţă ciudată în glas. (p. 134); Aud
glasuri amestecate şi tropot. (p. 81); Straşnic glas! l-or fi auzit şi zimbrii din tăriile codrului. (p.
84) ; Pan Tadeus, în fruntea norodului, a strigat bun venit hatmanului, c-un glas înfricoşat (p.
135 etc.)
Chiar dacă epitetul format nu va exprima de fiecare dată o calitate a vorbirii sau a
glasului vorbitorului, acesta poate exprima și alte aspecte, cum ar fi anumite trăsături morale:
Dumneata ești căpitanu' Cozmuță ? a întrebat răstit/ —'  Da, el este, a răspuns
cuviincios negreanul (p. 188). Particular stilului sadovenian, în comparație cu alți scriitori este
deci această capacitate de a reda prin cuvinte inflexiunile, intensitatea și particularitățile vocii
celui care vorbește . Iată ce susține B. Cazacu în acest sens: „La Sadoveanu, elementele
intonației nu rezultă  numai din textul implicit al exprimării eroilor, ci ele
sunt adesea subliniate explicit în comentariul povestitorului care îți
impune, chiar dacă citești mental textul, să-ți reprezinți acustic timbrul, mișcarea și varietatea
inflexiunilor vocii eroilor: elementele care definesc calitatea glasului apar în stilul scriptic; arta
de povestitor oral e perfect transpusă în textul scris, iar impresia la citire și la audiție concordă,
se suprapun aproape. În aceasta constă specificul stilului oral al lui Sadoveanu,
particularitate care îl individualizează și îl diferențiază, între altele, de Caragiale sau de Creangă.8
Înclinația scriitorului spre cultivarea oralității este susținută chiar de acesta însuși care la
un moment dat susțineîn mărturiile sale că după ce compunea întregul text îl pronunța pentru a
vedea cum sună. Din aceasta poate rezulta dorința scriitorului de creare a unei povești cu o
tonalitate de confidență și intimitate, ajungând să realizeze în cele din urmă așa-numita proză
vorbită, în ciuda faptului că pe alocuri proza sa pare să aibă elemente lexicale și structuri
sintactice care vin din vechiul stil al cronicarilor moldoveni.
Există și alte structuri ale textului sadovenian proprii literaturii populare prin intermediul
cărora se înțelege, iarăși, oralitatea stilului: formulele de adresare: bade, cumetre; elidarea
unor anumite sunete pentru o pronunție mai alertă specifică limbii vorbite: as’noapte, în loc de
azi-noapte, tipurile de propoziții exclamative, interogative sau cu valoare interjecțională; Așa?;
Ferească Dumnezeu! etc., dar și o multitudine de regionalisme specifice zonei Moldovei. De
8
Boris Cazacu, Aspecte ale oralității stilului lui Mihail Sadoveanu, Editura Academiei, 1955, sursă electronică
(www.diacronia.ro), p. 20.

6
asemenea, prin ușurința trecerii de la vorbirea directă la vorbirea indirectă, Sadoveanu
demonstrează că a fost pasionat de limba vorbită, dovedindu-și măiestria și înclinația către
cultivarea oralității.

În ceea ce privește opera lui Liviu Rebreanu, nu putem vorbi de o oralitate extrem de
evidentă, cum a fost în cazul lui Creangă sau Sadoveanu. Totuși, aceasta nu lipsește nici de la
Rebreanu, devenind o particularitate a stilului său, mai ales prin cultivarea în operă a unor
structuri populare și arhaice. Oralitatea lui Rebreanu este motivată însă de o dorință de a contura
un cadru al veridicității, al autenticității faptelor prezentate, utilizând o limbă vorbită,
proprie țăranilor români din Transilvania. Într-o nuvelă precum Glasul iubirii (care a avut
inițial denumirea Codrea), Rebreanu reușește să realizeze în așa numitul stil cenușiu o
reprezentare a oralității, fără însă a utiliza figuri de stil sau expresii reprezentative. Mărcile
lingvistice ale oralității devin aici „obiectivitatea și sobrietatea notației care sunt susținute, în
primul rând, de nivelul lexico-semantic al limbajului, de prezența unor cuvinte populare ce
aparțin fondului vechi de țărănisme colțuroase, dure, cu reverberații onomatopeice și cu sugestii
vagi de dezamăgire și respingere, precum gândurile pline de amărăciune ale bătrânului Codrea:
cuvântul popular luleaua, care se referă la obiectul atât de familiar țăranului român, parte a vieții
lui domestice, care slobozind fuioare groase de fum îi acompaniază gândurile atât de grele despre
război, despre fii, despre datoria împlinită sau neîmplinită, apărând în contextele: să-și vâre
luleaua de lut roșcat între măsele (Rebreanu 1968: 3), după cină umflă iar luleaua (3), luleaua îi
scapă dintre dinți (4).”9
Tot astfel, sunt prezente multe expresii regionale care fac referire la verbele zicerii : a
bodogăni, a bolborosi, a gâlgâi, a hăpăi, etc. și care plasează astfel acțiunea în zona geografică
lingvistică a Ardealului. Numeroasele unități frazeologice utilizate aici dovedesc încă odată
cultivarea unei limbi vorbite : a lua în seamă, în doi peri, tare la cap, a nu face cât o ceapă
degerată, a-și prăpădi floarea vieții etc. De asemenea, substantivele în cazul vocativ susțin
oralitatea limbii prin adresările directe și prin construcțiile exclamative, acompaniate de
numeroase interjecții: Na, Costică! și diverse cuvinte scrise cu apostrol care fac trimitere așadar
către o limbă vorbită: da’ oare n-o fi flămând?. Este vorba aici, așa cum aflăm din lucrarea citată
mai sus, și despre o sintaxă afectivă, atât prin numeroasele puncte de suspensie care împodobesc

9
Mariana Matei (Buciu), Aspects of style orality in Liviu Rebreanu’s short stories, Universitatea din Craiova, p.
407.

7
textul, cât și prin structurile repetitive care, pe lângă rolul afectiv demonstrează oralitatea
stilului.
Observăm așadar că Rebreanu, chiar dacă utilizează un stil sobru, plin de obiectivitate,
reușește să aducă în fața cititorului sufletul țăranului ardelean, folosindu-se de particularitățile
oralității, pe care însă critica literară nu le-a apreciat sau nu au reprezentat un centru de interes
pentru aceasta; iată și motivul: „Neglijarea aspectului vorbit al limbii s-a datorat faptului că
exprimarea orală se înfăţişează ca un ansamblu eterogen (prezentând numeroase variante) şi
instabil (în continuă modificare), limba vorbită constituind terenul de manifestare a majorităţii
structurilor inovative, al dinamicii limbii”10
În termenii lui Ferdinand de Saussure, cel care propune în cadrul cercetării lingvistice
termeni precum limbă (langue) și vorbire (parole), la cei trei scriitori avuți în vedere, am
demonstrat că discursul lingvistic al acestora se bazează atât pe cuvântul scris, dar mai ales pe
mărcile lingvistice ale oralității.

BIBLIOGRAFIE

1. Cazacu, Boris, Aspecte ale oralității stilului lui Mihail Sadoveanu, Editura Academiei, 1955,
sursă electronică (www.diacronia.ro).
2. Ciopraga, Constantin, Elemente folclorice în opera lui Mihail Sadoveanu, în Omagiul lui Mihail
Sadoveanu, București, 1956.
3. Coșeriu, Eugen, Omul și limbajul său, Editura Universtății „Al. I. Cuza”, Iași, 2009.
4. Creangă, Ion, Amintiri din copilărie. Povești. Povestiri, Editura Humanitas, București, 2014.
5. Irimia, Dumitru, Introducere în stilistică, Editura Polirom, Iași, 1999.
6. Irimia, Dumitru, Studii de stilistică și poetică, Introducere de Ioan Milică, Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2017.
7. Manu, Magda Margareta, Limba română vorbită, în Gramatica limbii române, vol. II, Enunţul,
București, Editura Academiei Române, 2005.
8. Matei (Buciu), Mariana, Aspects of style orality in Liviu Rebreanu’s short stories, Universitatea
din Craiova.
9. Rebreanu, Liviu, Opere alese, Editura pentru Literatură, București, 1962.
10. Sadoveanu, Mihail, Hanu Ancuței, Editura 100+1 Gramar, București, 2003, p. 143.
11. Sadoveanu, Mihail, Opere, Editura Minerva, București, 1981-1996.
12. Streinu, Vladimir, Metafora unorului lui Ion Creangă, în Studii despre Ion Creangă, vol. 1,
Ediție îngrijită de Ilie Dan, Editura Albatros, București, 1973.

10
Magda Margareta Manu, Limba română vorbită, în Gramatica limbii române, vol. II, Enunţul, București, Editura
Academiei Române, 2005, p.829.