Icoana pe sticlă

Fiecare popor și-a cristalizat de-a lungul secolelor, o cultura materială și spirituală
inconfundabilă ce reflectă experiența sa de viață și continuitatea în spațiul geografic respectiv.
Exprimată în cele mai diverse forme, creația populară românească este caracterizată de autenticitate
și ingeniozitate, o trăsătură aparte fiind puternica ei unitate care nu exclude însă o mare varietate de
manifestare în: arhitectura populară, port, țesut, olărit, prelucrarea lemnului, metalului, pieilor,
pictura icoanelor etc. Datorită poziției geografice a României, arta populară tradițională prezintă
anumite influențe firești generate de contactul cu lumea apuseană șsi slavă, manifestate mai ales sub
aspectul ornamenticii. Cu toate acestea, arta populară românească nu s-a omogenizat complet.
Deosebiri fascinante în ceea ce privește stilurile tradiționale se disting în funcție de regiunile istorice
ale țării.
Arta populară românească se remarcă în mod deosebit datorită
numeroaselor meșteșuguri tradiționale: țesutul, prelucrarea artistică a
lemnului, pictura icoanelor, încondeiatul ouălor, olăritul,
confecționarea măștilor populare.
Sub raportul conținutului, pictura icoanelor are izvoare
comune pentru toate cele trei regiuni istorice: Transilvania, Moldova
și Țara Românească, fiind legate direct de concepția artei de tradiție
bizantină și orientală. Icoana nelipsită din casa tradițională
românească, se prezintă ca obiect de cult dar are și scop decorativ.
Pictura icoanelor pe lemn, lucrate în stilul tradițional bizantin, cere
timp și folosește formule transmise de-a lungul multor generații.
Cel de-al doilea mod de reprezentare a icoanelor este prin
pictura pe sticlă. Aceasta a evoluat de la pictura naivă la pictura
elaborată. Intr-o mănăstire de lânga Cluj s-a început pictarea icoanelor pe sticlă în secolul al XVIII-
lea în urma interpretării gravurilor. Genul acesta a devenit atât de popular, încât curând sate întregi s-
au specializat în această artă religioasă. Pe măsură ce s-a extins în domeniul popular, pictura pe sticlă
a început să înfățișeze și viața rurală ca și valorile satului.
Arta icoanelor pe sticla a urmat, în concluzie, trei direcții
principale: interpretări după frescele mănăstirilor și gravurile vechi,
replici după icoanele tradiționale și imagini împrumutate din
obiceiurile și ocupațiile locale. Marea frumusețe a icoanelor pe
sticlă românești sta mai ales in cromatica ce confera o armonie de
culori de o uimitoare subtilitate.
Centre speciale in care aceasta forma a artei traditionale si
religioase se manifesta, se intalnesc in Transilvania in localitatea
Laz (judetul Alba) unde s-a afirmat o scoala populara de arte unde
se invata si se practica pictura pe sticla dar si in Moldova in centrul
de langa manastirea Necula - Gherla. Un centru in care icoanele pe
sticla au o frumusete aparte, este si satul Botus. Icoanele realizate
aici se remarca prin cromatica, o caracteristica aparte fiind faptul ca
in marea lor majoritate, icoanele sunt lucrate in foita de aur.
Icoana pe sticla - tehnica picturala
In pictura pe sticlă se foloseau culori pregătite manual, de obicei cu pigmenți și ulei de in.
Inainte de începerea picturii, sticla era curațată cu atenție de orice pete de grăsime. Această tehnică
asigura o rezistență considerabilă și împiedica exfolierea stratului pictural. . Pictura icoanelor pe
sticlă, se realizează pe spatele acesteia, astfel încât aceasta serveşte atât ca suport al picturii, cât şi ca
luciu al suprafeţei pictate. Sticla folosită la pictură avea o suprafață dură, unduitoare și plină de
balonașe de aer, căci trebuie avut în minte că materialul pictorilor era reprezentat de sticla nefolosită,
din cauza faptului că era defectuoasă. Defectele sticlei măreau valoarea picturii, deși fără intenție.
Acestea reflectau lumina într-un mod neregulat, ceea ce producea efecte speciale.
Primele icoane pe sticla autohtone, cele de la Nicula,
impresionează nu numai prin conținutul lor, ci și prin calitățile formale
și cromatice intrinseci. Particularitățile tranșante ale acestor icoane se
exprimă prin stângăcia, simplitatea și primitivismul desenului, printr-o
compoziție sintetică, printr-un chenar de factură populară alcătuit din
spirale sau cârlige, care se întretaie din loc în loc, dar mai cu seama
prin intensitatea cromatică și sinceritatea sentimentului. Cu toate că
sunt juxtapuse culori uneori violente, efectul acestora pare surprinzator
și agreabil. Culorile tari, încărcate cu contraste puternice încantă
privirea.
La simbolismul icoanelor nu poţi avea acces decât din interior,
integrându-te în viaţa însăşi a Bisericii, care le-a inspirat şi despre care
ele dau mărturie. Spiritualitatea care luminează chipurile cu privirea ce
scruntează veşnicia, compoziţiile cu simboluri universale, culorile
transfigurate de lumină ne dau posibilitatea unei apropieri mai profunde de realitatea spirituală care
se află mult dincolo de ceea ce pot spune cuvintele.
În lumina credinţei, iconografii s-au străduit să capteze momentul de echilibru în care
frumuseţea temporală a celor sfinte atinge punctul maxim de transparenţă pentru a dărui tot ceea ce îi
este cu putinţă din frumuseţea veşnică. Vedem astfel în ce constă funcţia specială pe care o are
icoana, de transformare a lumii, şi mai precis de transformare a sufletului omenesc. Cu icoana şi cu
ajutorul ei, experimentăm capacitatea de a depăşi distanţa care desparte lumea de aici de lumea de
dincolo, prezentul mişcător al istoriei de prezentul neschimbător al veşniciei.
Dincolo de barierele simţurilor, dincolo de limitele
dimensiunilor noastre pământeşti, icoana, prin simbolismul său, ne
face să ne dăm seama că Împărăţia lui Dumnezeu se află printre noi
(Luca 27, 21). Întregul nostru univers spaţio-temporal se deschide
către o realitate nouă, realitatea slavei lui Dumnezeu şi a Împărăţiei
Sale.
Fiind cu adevărat o imagine teandrică, icoana prelungeşte,
pentru cei care o contemplă, harul şi darul negrăit al venirii
Cuvântului în trup până la întoarcerea definitivă a lui Hristos.
Ne însuşim întrutotul cuvintele lui Catherine de Hueck
Doherty: „Chipul Său este mereu înaintea mea. Aceasta exprimă
icoana: chipul lui Dumnezeu. Fie că este a Domnului, fie cea a
Maicii Sale, icoana nu este decât un coridor pe care trec. Pe măsură
ce se scurg anii, treptat, vălul care mă desparte de Dumnezeu începe
să se sfâşie şi încep să întrezăresc trăsăturile şi conturul Domnului, care-mi va fi pe deplin revelat
atunci când voi muri.”
Prof. Șcarlii Ioana

Bibliografie:

1. Daniel Rousseau, Icoana lumina feţei tale, trad. Măriuca Alexandrescu, ed. Sophia, Bucureşti,
2004
2. Pârvulescu, Dorina-Sabina, Arta veche: icoane româneşti, greceşti şi ruseşti în colecţia Muzeului
Banatului, Timişoara, Ed. Mirton, 2004
3. Ştefănescu, I.D., Arta veche a Maramureşului, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1968