Sunteți pe pagina 1din 8

Cimitirele din București, istorie cu parfum de epocă

Un articol de: Pr. Prof. Univ. Dr. Nicu Moldoveanu - 23 Mai, 2021

În urmă cu aproape 50 de ani, istoricul și omul de cultură și de artă Gheorghe


Bezviconi (1910-1966) a alcătuit cartea intitulată Necropola Capitalei București,
publicată în 1972 la Institutul de Istorie Nicolae Iorga. Cartea conține date bazate pe
documentele din fondurile de arhivă, dar și foarte multe planșe, privind mai ales
Cimitirul Central Șerban Vodă sau Bellu, însă face o incursiune foarte necesară,
frumoasă, exactă și succintă asupra istoricului tuturor cimitirelor vechi mai
cunoscute, existente în multiseculara capitală a Țării Românești și apoi a României
întregi, într-un capitol intitulat: Istoricul cimitirelor din București.

Vreme de multe secole, în București morții au fost înmormântați pe lângă bisericile


parohiale, mănăstirești și eparhiale și chiar mitropolitane, căci oamenii erau mai puțini, iar
biserici erau suficiente. „Problema înființării unor cimitire speciale, altele decât cele de pe
lângă biserici, n-a apărut la început neapărat numai din motive higienice, ci și din motive de
spațiu” (p. 4). „Pentru confesiuni, altele decât cea ortodoxă majoritară, cimitirele de pe lângă
locașurile de cult centrale, atunci puține la număr, ajunseseră, prin secolele XVIII-XIX, să fie
neîncăpătoare”, pentru că și populația crescuse simțitor.

În 1801 a luat ființă cimitirul de la Biserica Sf. Vineri din mahalaua Udricani (mai târziu Calea
Călărașilor), pe un teren cumpărat de la Zamfirica Greceanca, iar ceva mai târziu, la Sf.
Vineri-Nouă, pe Calea Târgoviștei (azi Calea Griviței).

În 1810, în timpul războiului ruso-turc (1806-1812), când Țara Românească a fost „teatru de
război”, s-a repartizat un teren în București pentru înmormântarea soldaților ruși, căzuți în
luptă, pe proprietatea cocoanei Dămăroaia pe lângă Mănăstirea Spirei (p. 5).

Un cimitir militar rusesc se deschisese atunci pe lângă Mănăstirea Mărcuța, dar câțiva ofițeri
superiori ruși fuseseră înmormântați și la Curtea Veche, și la Biserica Zlătari de pe Podul
Mogoșoaiei (azi Calea Victoriei), și la Biserica Spirea Veche, și la Biserica „Sf. Dumitru”-
Jurământ (azi Sf. „Dumitru”-Poștă de pe str. Franceză, fost metoc al Episcopiei Buzăului), și
lângă Biserica Enei de pe Bd. Magheru (dărâmată mișelește imediat după cutremurul din
seara de 4 martie 1977, aceasta constituind începutul demolărilor barbare ale multor
lăcașuri de cult, spitale și monumente istorice, în epoca ceaușistă); un general rus la
Mănăstirea Cernica, altul în curtea școlii de lângă Biserica Popa Nan de pe strada cu același
nume etc.

Scoaterea cimitirelor din oraş 

Problema scoaterii cimitirelor din incinta orașelor, având în vedere motive igienice, datează
din prima jumătate a secolului al XIX-lea, vremea ocârmuirii Țării Românești, după războiul
ruso-turc din anii 1806-1812, de către guvernatorul rus Kisseleff. Cea dintâi încercare s-a
făcut la 9 martie 1809, când autoritățile rusești au cerut „Divanului morții” din București și
Iași să nu mai fie îngropați morții în curțile bisericilor.

Astfel că „la 18 martie 1809, Divanul rânduiește pe Constantin Predescu, biv vel stolnic, să
aleagă locuri (terenuri, n.n.) pentru cimitire la ieșirea din oraș pentru principalele patru
cimitire la început, dar repetarea dispoziției acesteia la 8 iunie 1810 provoacă protestele
locuitorilor, motivate de teama că hoții vor profana mormintele” (p. 5).

În aprilie următor, Divanul cere Mitropolitului (Ignatie 1810-1812, n.n.) să pornească a se


face gropile mai adânci de patru palme domnești de la capacul coșciugului (p. 5).

„Problema va fi reluată în timpul altei ocârmuiri rusești a țării, așa că, urmare raportului
locotenent-colonelului de Poliție Bârzu, generalul Jeltuhin atrage atenția Mitropoliei asupra
stării «antisanitare» a cimitirelor bucureștene situate în văi apoase” (p. 5).

Se cere repartizarea unui loc pentru cimitirul Spitalului de campanie și se recomandă


interzicerea înmormântărilor lângă biserici, acestea fiind permise numai în cimitirele din
afara orașului (dincolo de bariere) (p. 5).

În adresa din 7 iunie 1829 sunt menționate terenurile propuse pentru primele cimitire în
afara barierelor Capitalei, două sau trei terenuri fiind împiedicate prin anumite formalități și
motivații, anume: cel din mahalaua Sf. Ioan-Moși, pe Podul Târgului din Afară (actuala Calea
Moșilor); cel din mahalaua Delea Nouă din ulița Vergului; cel de lângă Biserica Spirea Nouă
pe Podul Calicilor sau Caliței (azi Calea Rahovei) „fiind prea îndepărtat și pe un drum
impracticabil din cauza noroiului” (pp. 5-6).

„Se punea în discuție și locul din mahalaua Izvorul Nou de pe Vitan, care putea fi cedat muni-
cipalității în schimbul sumei de 600 lei” (p. 6).

Celelalte terenuri propuse de șeful Poliției erau împărţite pe culorile care delimitau unele
sectoare din oraş: pentru Sectorul Negru, în mahalaua Izvorul Nou-Vitan; pentru Sectorul
Albastru - lângă Biserica Foișorul dinspre Broșteni (azi pe Bd. Mihai Bravu); pentru Sectorul
Roșu și parte din cel Albastru - lângă Biserica Bărbătescu pe Podul Șerban Vodă; pentru
Sectorul Verde - în locul Farmazonului pe Podul de Pământ (azi Calea Plevnei) și, în sfârșit,
pentru Sectorul Galben și jumătate din Sectorul Verde - lângă Cișmeaua lui Mavrogheni de
pe Podul Mogoșoaia (la capătul Căii Victoriei) (p. 6).

Hotărârea se aplica și pentru cimitirele celorlalte confesiuni. Se discuta și se reglementa și


problema cioclilor, îngrădirea cimitirelor, dar și construirea bisericilor noi (p. 7).

Iată cele opt cimitire proiectate (p. 7):

1. Din straja (bariera, n.n.) Podului Mogoșoaiei afară;

2. La Târgul de Afară (Târgul Moșilor, n.n.);

3. La Podul de Pământ (azi Calea Plevnei, n.n.);

4. În deal la Filaret;

5. Pentru papistași, afară din straja Podului Mogoșoaiei;

6. Pentru protestanți, tot aici cu catolicii;

7. Pentru armeni, afară din straja Târgului de Afară, pe Drumul Focșanilor;

8. Pentru evrei, tot la locul acesta.

Acela era numai un proiect, întărit la 6 iulie 1830, în articolul 25 ș.a., însă abia prin raportul
din 24 noiembrie 1847, logofătul Ioan Manu, președintele Sfatului Orășenesc, va cere
domniei înființarea de cimitire pe mahalale. Domnitorul Gheorghe Bibescu a aprobat
propunerea, constituind o comisie formată din Mitropolitul Nifon Rusăilă (1850-1875),
logofătul Ioan Manu și maiorul Baron Rudolf Boroczin, în mai 1850, când s-a hotărât și
îngrădirea terenurilor (adică împrejmuirea cu gard, n.n.), după planurile maiorului sus-numit
(care ne-a lăsat și o hartă a Bucureștilor din timpul acela).

Dar s-au ivit și neînțelegeri, deoarece fiecare confesiune ar fi dorit să existe putința de a
alege zona pentru cimitirul propriu. De exemplu, armenii preferau loc de cimitir în Colentina
și Belvedere.

Acum terenurile pentru cimitire erau în număr de zece: cinci pentru ortodocși și cinci pentru
catolici, protestanți, armeni, evrei polonezi și evrei spanioli. Comisia din 1851 a căutat să
satisfacă cererile și nevoile acestora din pământuri mănăstirești, deși încă nu avusese loc
secularizarea averilor mănăstirești.
Pentru ortodocși s-au repartizat terenuri pe moșia Floreasca, pentru armeni, protestanți,
catolici şi evrei pe ulița Vergului, de pe moșia Dudești, iar pentru ortodocși s-a mai repartizat
teren pe ulița Șerban Vodă (pp. 7-8), dincolo de bariera acestei ulițe spre miazăzi, pe moșia
Văcărești, unde mai înainte fuseseră morile domnești.
Tot pentru ortodocși (IV), pe ulița Spirei și celelalte mahalale dimprejur - dincolo de biserică,
aproape de Mănăstirea Cotroceni și în stânga drumului ce merge la satul Domnești din Ilfov,
și tot pentru ortodocși (IV) pentru mahalaua Gorgani, Mihai Vodă și celelalte dimprejurul
Podului de Pământ, dincolo de bariera uliței Târgoviștei, pe moșia Grozăvești a Mănăstirii „Sf.
Ioan” (grecesc), în partea de răsărit a moșiei Belvedere și în dreapta drumului ce merge la
satul Giulești din Ilfov și care locuri s-au însemnat în urmă după reclamația logofetesei
Golescu, în locul celor însemnate mai înainte pe moșia Belvedere și tot aici urma să fie
cimitirul pentru protestanți, dincolo de bariera uliței Târgoviștei, în partea de răsărit a
moșiilor Belvedere și Mănăstirea „Sf. Ioan”.

Amenajarea noilor cimitire din Bucureşti 

În ce privește locul pentru cimitirul cel mai însemnat de la bariera Șerban Vodă, care avea să
devină Cimitirul Bellu din Calea Șerban Vodă nr. 249, aici se aflau curtea boierească și
grădina cea mare a lui Bellu cel Bătrân. Tradiția amintește de Barbu Bellu (1825-1900), fost
ministru al cultelor și al justiției, ca fiind donatorul terenului sau al unei părți a acestuia,
pentru vechiul Cimitir Bellu, deoarece și cea dintâi biserică sau capelă se chema Mănăstirea
Bellu. Barbu Bellu era fiul logofătului Alexandru Bellu (1799-1853), căsătorit cu Irina, fiica
marelui ban Barbu Văcărescu și strănepoata lui Ienăchiță sau Ianake, sfetnicul luminatului
domnitor al Țării Românești, împreună decapitați de turci la Istanbul, în ziua de 15 august
1714, canonizați de Biserica Ortodoxă Română în 1992.

„Familia Bellu are legătură probabil cu locul de origine, localitatea Pella, vechea capitală a
regilor macedoneni antici, aflată în nordul Greciei” (Mihai Sorin Rădulescu, Genealogii greco-
române, Ed. Vremea, București, 2014, p. 170).

Din documente reiese că, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, o parte din terenul Cimitirului
Bellu aparținea Mănăstirii Văcărești, care avea acolo trei mori de vânt arendate, între anii
1836 și 1843, Sfatului Orășenesc, care, în 1852, întărește hotărârea pentru începerea
lucrărilor amenajării cimitirului, cerându-se, pentru partea terenului ce aparținea Mitropoliei
Țării Românești, consimțământul Mitropolitului Nifon, care a păstorit un sfert de veac,
devenind chiar Mitropolit primat, întemeietorul Seminarului Teologic din București.

Arhitectul Alexandru Orescu a întocmit planurile pentru clădirea în acest cimitir a unei capele
și totodată a unei camere pentru morți și a unei case pentru preoți. Construirea capelei a
fost amânată temporar până la sfârșitul Războiului Crimeii (1854-1856) și, deci, abia în 1856
a fost încheiat un contract cu pictorul Constantin Lecca în valoare de 782 lei, pentru
zugrăvirea (pictarea, n.n.) interiorului capelei și astfel Cimitirul Bellu a început să funcționeze
la 21 septembrie 1858 (p. 9).

Acum, Guvernul Țării Românești trece la aplicarea hotărârilor în legătură cu mutarea


cimitirelor (parohiale din jurul bisericilor, n.n.) în afara orașului, primul termen fiind 1 aprilie
1860 (p. 9), când s-a tipărit și primul regulament pentru înmormântări (p. 10).

Primul concesionar de locuri în noul Cimitir Bellu a fost politicianul și omul de cultură C.A.
Rosetti, care a cumpărat locuri pentru înmormântarea copiilor săi, Elena și Anton. Și de
aceea „i se atribuie lui C.A. Rosetti înființarea acestui cimitir” (p. 10).

Al doilea concesionar, în 1860, a fost scriitorul Cezar Bolliac, prin înmormântarea acolo a
soției sale, Aristița (p. 10).

Începând cu anul 1861 se fac mai multe înmormântări la Bellu, mai cu seamă de către cei cu
dare de mână, acesta devenind cel mai mare cimitir din București, azi un adevărat muzeu de
artă.

„Monitorul Țării Românești din 16 aprilie 1860, nr. 90, anunță că dispozițiile luate anterior
privitoare la înmormântări în cimitire special amenajate în afara orașului se aplică
deocamdată numai în București, unde Cimitirul Șerban Vodă sau Bellu este gata, iar alte trei
cimitire sunt în pregătire” (p. 10).

Același Monitor din 4 octombrie 1860 spunea că în Dealul Filaretului este un teren de cimitir
pentru „înmormântarea arestaților decedați în temnița Capitalei”. Este o parte din viitorul
Cimitir Bellu, care din 1855 figurează între cimitirele Bellu ortodox și Bellu catolic și care va fi
destinat soldaților morți în temniță (p. 10).

„Vechiul registru al Cimitirului militar Bellu, astăzi în Șos. Olteniței nr. 1, dar unit cu Cimitirul
Bellu, începe din anul 1898, iar înmormântările mai numeroase de militari datează din 1912,
turnul de la intrarea în cimitir și monumentul din spatele capelei, înălțate în 1916, con-
sfințesc, odată cu începerea Primului Război Mondial, dispoziția de a se folosi acest cimitir
numai pentru militarii căzuți pe câmpurile de luptă și pentru familiile lor, deși astăzi sunt
amestecați cu cei civili.

Alt cimitir militar, mai nou, este amenajat lângă Cimitirul Ghencea ortodox” (p. 10).

Treptat, se conturează și celelalte cimitire, fie pentru ortodocși, fie pentru denominațiunile
confesionale conlocuitoare. În 1851, obștea evreilor spanioli (expulzați din Spania, n.n.)
încerca să cumpere de la Mănăstirea Văcărești terenul pentru cimitirul propriu din bariera
Șerban Vodă, peste drum de Cimitirul Bellu ortodox, iar în 1858 se făcea împrejmuirea (p.
11). Astăzi, acest cimitir, dar și altele, figurează pe Șos. Giurgiului nr. 21, care chiar acolo se
desparte de Șos. Olteniței.

Evreilor polonezi li s-a atribuit un teren pe Drumul Târgoviștei, „din sus de Spitalul
Filantropia”, iar după aceea evreii au mai amenajat un alt cimitir pe Șos. Olteniței nr. 162.

În 1864 au fost oprite înmormântările în vechiul cimitir catolic de lângă Biserica Sf. Vineri
(demolată și reconstruită), care se mutase în 1860 la Sf. Vineri-Nouă din Cal. Târgoviștei (azi
Calea Griviței). Cimitirele trecuseră acum de la Ministerul Cultelor la municipalitate, iar
comunitatea catolică a primit gratuit, din partea Guvernului român, un teren pe proprietatea
Mitropoliei Țării Românești, în 1863.

Astfel, a luat ființă cimitirul catolic lângă Bellu ortodox, iar între acestea era un cimitir pentru
săraci. Astăzi mormintele sunt amestecate. Se află pe Șos. Olteniței nr. 5, iar capela datează
din 1875.

Cimitirul comunității evanghelice a primit teren încă din 1852 dincolo de bariera Podului
Mogoșoaiei, așa cum se stabilise în 1830, dar comunitatea aceasta va cere alt teren pe Șos.
Mavrogheni, amenajându-l abia în 1864. Dar în 1895 se mută pe Șos. Giurgiului nr. 4, peste
drum de Bellu.

Cimitirul calvin se află astăzi pe Șos. Giulești nr. 91, iar după bombardamentul din 4 aprilie
1944, lângă acesta s-a deschis și unul pentru ortodocși, numit chiar „4 aprilie” (p. 12).

Comunitatea armeană își va deschide, în 1864, un cimitir pe Șos. Pantelimon nr. 90, unde au
fost aduse mai multe pietre de mormânt de la biserica armenească.

După 1874, Consiliul comunal a închis cimitirul musulman de pe str. Mecet, situată în
interiorul orașului (p. 12). Musulmanii au avut permisiunea să-și îngroape morții într-o
porțiune din Ghencea ortodox, iar după 1877-1878 au primit teren de cimitir peste drum de
Cimitirul Ghencea ortodox, unde se află și în ziua de astăzi (p. 12).

În anul 1878, în urma raportului întocmit de medicul Iacob Felix (1832-1905), care participase
împreună cu Carol Davila și alții la Războiul de Independență (1877-78) și împreună
organizaseră Serviciul Sanitar din România, s-a închis cimitirul particular din curtea Bisericii
„Sf. Dumitru”-Colentina, deschizându-se unul nou lângă Biserica „Sf. Gheorghe”-Capra pe
Șos. Pantelimon, aproape de cel armenesc.

Astfel, la sfârșitul anului 1877, Capitala București avea 17 cimitire, dintre care trei comunale
foarte importante.
După 1875, conform unui Regulament al cimitirelor, elaborat de către Consiliul municipal,
Cimitirul Cuțitul de Argint va fi închis, iar Spitalul Brâncovenesc va folosi Cimitirul Sf. Vineri.

În Raportul celebrului medic Iacob Felix din 1878 se spune că, la 1857, în București existau
106 cimitire ortodoxe (probabil cele de pe lângă biserici), iar între timp au fost închise 65,
urmând să fie reduse până în 1878 (p. 14). Și tot în acest raport se semnala faptul că dintre
cele cinci cimitire principale din Capitală, numai Bellu avea o capelă, și aceea ruinată. Deci se
preconizau măsuri pentru construirea de biserici de cimitir sau capele mortuare în toate
cimitirele existente, prevăzute cu camere mortuare, în care să se țină răposații 36 de ore.

Capele pentru noile cimitire din Bucureşti

De aceea, în Monitorul comunal București s-a publicat licitație pentru construirea unei
capele în cimitirele Bellu, Sf. Vineri, Ghencea și Colentina, numit Pătrunjel, apoi Reînvierea,
pe str. Reînvierii nr. 4.

În 1890, primarul Capitalei E. Protopopescu-Pake va pune piatra de temelie pentru capelele


de la Cimitirul Bellu și Ghencea, aceasta din urmă fiind târnosită de însuși Mitropolitul Iosif -
Gheorghian (1886-1893 și 1894-1909) (p. 14).

La Bellu, prima capelă fusese pictată de Constantin Lecca, iar acum cea nouă a fost pictată la
început de pictorul Mihail Popp, iar ceva mai târziu de pictorii Dimitrie Belisarie și Arthur -
Verona (p. 14).

Tot în 1890, Monitorul comunal București anunța și cumpărarea unei vii pentru cimitir în
suburbia Izvorul Nou din Drumul Ogorului nr. 37.

Cimitirul Iancu Nou-Bălăneanu a luat naștere dintr-un cimitir parohial pe Şos. Mihai Bravu
nr. 119. Crematoriul uman Cenușa din Cal. Șerban Vodă nr. 183 a funcționat aici din 25
ianuarie 1928, iar după 1990 a fost mutat pe Şos. Vitan-Bârzești, lângă Spitalul „Sf. Ioan”.

La Cimitirul Bellu au fost aduse osemintele multor boieri credincioși, care inițial au fost
înmormântați pe lângă bisericile monumentale „Sf. Ioan”, cea mare sau grecească, și
Sărindar (ambele dărâmate în vremea lui Cuza și a primarului Capitalei E. Protopopescu-
Pake): din familiile Cantacuzino, Râfoveanu, Rosetti, Câmpineanu, Barbu Slătineanu, Filitti,
Flosescu, Ghika, Ralet și mulți alții, ai căror urmași s-au întrecut să construiască pe
mormintele lor adevărate monumente de artă (p. 15).

Mai departe, autorul, vrednicul de laudă Gheorghe Bezviconi (1910-1960), descrie cu lux de
amănunte, dar și cu pricepere cele mai frumoase și adevărate opere de artă din cimitirul cel
mai important, Șerban Vodă sau Bellu, intitulându-și cartea Necropola Capitalei București,
tipărită prin grija soției sale, la șase ani după trecerea lui la cele veșnice, adică în anul 1972,
la Institutul de Istorie Nicolae Iorga din București, având câteva sute de pagini de text și
ilustrații.

Noile cimitire din Capitală

Cu vremea, tuturor acestor cimitire li se vor adăuga și altele, devenite și ele deja vechi, dar și
altele mult mai noi, după 1977:

Cimitirul Dudești de pe actualul Bd. Postăvaru, Cimitirul Tudor Vladimirescu de pe bulevardul


cu același nume, între Ghencea și Rahova, Cimitirul Militari de pe Bd. Uverturii, Cimitirul
Berceni II de pe Bd. Metalurgiei, spre centura de sud a Capitalei, Cimitirul Cărămidari de pe
Șos. Olteniței, Cimitirul Crângași, dispărut în actualul Lacul Morii, cimitirul de la Glina,
Cimitirul Chitila, iar în 1990 Cimitirul Eroilor Revoluţiei.

Bucureștenii mai folosesc și cimitirele dimprejurul Capitalei, cum ar fi cele parohiale de la


Băneasa, Săftica, Jilava, Măgurele, dar și cimitirele mănăstirilor Cernica, Pasărea, Snagov,
Căldărușani, Samurcășești-Ciorogârla și chiar Comana ș.a.

După cutremurul din seara de vineri, 4 martie 1977, a fost necesară înființarea „de la firul
ierbii” a unor noi cimitire municipale în cele patru puncte cardinale ale Capitalei, cum ar fi:
Cimitirul Pantelimon la Răsărit, Cimitirul Domnești sau Ghencea II la Apus, Cimitirul Străulești
II la Nord și Progresul la Sud, Ghencea III (câțiva km spre sud-vest din Prelungirea Ghencea),
precum și Cernica II, aproape de Mănăstirea Cernica, cimitirul din comuna Roșu ș.a.