Sunteți pe pagina 1din 5

„Crucile cu pălărie”, troițele oltene de la Pietriş

Un articol de: Dumitru Manolache - 14 Mai, 2021

Cimitirele sunt expresia respectului și pioasei aduceri aminte față de înaintași.


Dimpreună cu valoarea religioasă, cultică, ele o adaugă și pe cea de moștenire
spirituală și de patrimoniu cultural național, care ne leagă de înaintași și de țară,
întărindu-ne conștiința istorică. În acest tipar identitar se înscrie și cimitirul Parohiei
Pietriș, din Protopopiatul Slatina 2 Nord, comuna Baldovinești, județul Olt, Episcopia
Slatinei și Romanaților, pe care l-am vizitat într-o zi cu ploaie și lapoviță, unde am
descoperit așa-numitele „cruci cu pălărie”, unice în tradiția noastră cruciferă.

Părintele Dumitru Stăniloae spunea: „Crucea este puterea lui Hristos care, asumată de noi,
poate transforma lumea în paradis”. În hotarele acestei celebre definiții ne-am simțit incluși
și noi în ziua în care am pășit în cimitirul din satul Pietriș, județul Olt. O așezare modestă,
despre care se cunosc foarte puține date istorice, dar care, probabil, exista și pe la 1390,
când actualul sat, reședință de comună, era atestat documentar după numele logofătului
Baldovin, mare demnitar în Sfatul lui Mircea cel Bătrân. La Pietriș, de sute de ani, rudelor
celor plecați la Domnul le-au fost așezate la căpătâi cruci de lemn deosebite, cu un fel de
pălării pe cap sau, mai degrabă, acoperișuri din șiță asemănătoare caselor în care trăiseră,
ca să poată purta în veșnicie nu numai sufletul, ci și vatra pământeană în care au zidit, prin
rugăciune și smerenie, nemurirea.

De la icoana de vatră la cruce


Unii dintre cei care au vizitat cimitirul din Pietriș l-au numit „fratele” celui „vesel” de la
Săpânța, deși, în realitate, lucrurile stau cu totul altfel. În esență, generațiile de cruceri din
Pietriș au cioplit sute de ani la rând cruci din lemn, deosebite, „cu pălărie”, sau troițe, cum le
numeau ei, vopsite în culori puternice, cu chipuri de sfinți, dintr-un singur trunchi de stejar,
foarte grele, 20-30 kg, la care munceau mai multe persoane şi pe care, apoi, de regulă, le
colorau femeile.

Dintr-un important studiu etnografic, intitulat „Valori creștine ale civilizației populare din
județul Olt”, făcut de Claudia Balaș, aflăm că la Pietriș a existat un puternic centru de meșteri
iconari care realizau mai puțin cunoscutele „icoane de vatră”, pe care credincioșii le puneau
pe hornuri, ca să îi apere de duhuri rele, tradiție care se transmitea din tată în fiu. La
începutul secolului 20, în acest sat lucrau însă și vreo 20 de meșteri cruceri care foloseau, ca
și în cazul icoanelor de vatră, culorile tempera, în nuanțe de roșu, alb, albastru, galben, verde
sau bronz argintiu, care se regăsesc și astăzi pe puținele cruci autentice existente în cimitirul
satului. La confecționarea lor munceau bărbații laolaltă cu femeile, după cum spune Claudia
Balaș. Primii realizau și asamblau crucile din bucăți de lemn, executau desenele cu scoaba și
„căprița”, iar femeile le pictau.

În ceea ce privește temele înfățișate pe cruci, acestea diferă în funcție de vârstă și gen.
Pentru crucile bărbaților, meșterii alegeau, după preferințe, temele „Hristos răstignit”,
„îngerul Domnului”, „Sfinții Arhangheli”, „Sfântul Gheorghe”. Pe cele pentru femei erau
reprezentate Maica Domnului sau Sfânta Parascheva. Crucile de copil se distingeau prin
dimensiuni mai reduse și prin reprezentarea, de regulă, a lui Iisus Hristos. Sunt însă și cazuri
când meșterul Îl picta pe cruce, indiferent că este de bărbat, de femeie sau de copil, pe Iisus
răstignit. Pe o singură cruce apăreau două sau mai multe figuri supraetajate, iar pe aripile
din stânga și din dreapta, câte o figură de înger sau de ornament. „În aceste reprezentări ale
sfinților, calitatea artistică a desenelor rezultă din faptul că, deși pornesc de la o viziune
plastică rigidă, hieratică, fiind lucrate cu mâna liberă de oameni fără o cultură deosebită,
capătă, prin stângăcia și sinceritatea lor naivă, o expresie foarte vie”, arată Claudia Balaș în
studiul său. Cercetătoarea ne mai spune că policromia acestor cruci este rezultatul unui
proces târziu, produs treptat, culoarea fiind aplicată la început în formă de dungi. Ulterior s-a
trecut la umplerea suprafețelor, ajungând ca aceasta să „inunde” toată crucea. Ca motive
apar brăduțul, ghiocelul boieresc, peștele etc., fiecare piesă fiind pictată într-o gamă
cromatică precisă: crucile pentru bărbați în verde și albastru, cele pentru femei în roșu și
albastru. Unele dintre ele au acoperișuri în două ape, au două brațe, iar între ele sunt
inserate cruciulițe pentru decor și „obrejoare” (stinghii folosite ca ornament, n.a).

Biserica sfințită de Sfântul Ierarh Calinic

Pășim în cimitir cu sentimentul că umblăm pe ulițele unui sat ancestral. Nimic nu ne


agresează, nimic nu ne produce tulburare, ci ne stăpânește numai un sentiment
reconfortant de pace, concordant cu lapovița și ploaia care se scurg prin ferestrele cerului.
Călcăm prin cimitir ca pe o cărare spre Rai, doar de lărgimea noastră și înălțimea crucilor,
„pansamente pe fața pământului”, cum le spune scriitorul Ionuț Caragea. Și credem că toate
aceste atribute ale locului nici nu se pot percepe și trăi altfel, de vreme ce biserica satului
aflată aici veșnicește și ea înconjurată de crucile care alcătuiesc celălalt sat, cel veșnic, din
lemn, țărână și cer. „Parohia Pietriș este formată din așezarea cu același nume și din filia
Gubandru. Are aproximativ 105 familii, însumând cam 160 de persoane. Satul este unul
tradițional de cruceri, care pe vremuri avea foarte mulți meseriași. Biserica actuală, cu
hramul «Sfântul Ioan Botezătorul», adăugat celui dintâi, «Intrarea în biserică a Maicii
Domnului», a fost ridicată din zid între anii 1863 şi 1864, cu ajutorul credincioșilor din
localitățile învecinate, pe locul alteia mai vechi, și sfințită în 13 septembrie 1864, pe vremea
domnitorului Alexandru Ioan Cuza, de către Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, la vremea
aceea Episcop al Râmnicului, care păstorea și aceste meleaguri oltene. Crucile de lemn care
există în cimitirul nostru sunt deosebite, unicate. Meșterii care le-au realizat cu asta se
ocupau. Ei le vindeau localnicilor, dar și în alte localități din sudul țării, unde ajungeau cu
căruțele, chiar și pe la Roșiori sau la Vânju Mare. Astăzi, în cimitirul parohiei mai avem circa
20 de cruci vechi, originale, cioplite de acești meșteri cruceri. Din nefericire, în zilele noastre
sunt preferate cele din marmură sau din piatră. Deși troițele din cimitir au făcut obiectul
multor studii, dezbateri și proiecte, în vederea conservării lor, a meșteșugului și a continuării
tradiției unice, originale, din această parte de țară, lucrurile bat pasul pe loc. Totul a rămas la
stadiul de intenție. Dar noi continuăm să sperăm că cineva se va interesa, în mod real și
serios, de acest patrimoniu atât de valoros, care în prezent este neglijat”, ne spune părintele
paroh Cătălin Tulbea.

Mătușa Floarea Bratu, crucerița


La un moment dat, însoțită de un cățeluș, a venit în cimitir să ne vorbească despre crucerii
de altădată din Pietriș mătușa Floarea Bratu, de 76 de ani. O femeie cu bucuria țăranului
onest, simplu, exprimată de chipul ei ridat, și cu sufletul nepervertit la disimulări, eschive și
minciuni. O femeie smerită, bună, care cântă în strana bisericii, împovărată de suferințele
propriei familii, de necazurile vremurilor, dar împăcată cu viața și cu Dumnezeu. „Când m-
am născut eu, această meserie era în floare în Pietriș”, ne spune: „Mai toți sătenii făceau
cruci din lemn. Îmi amintesc de câteva familii de cruceri, începând a-i enumera din capătul
satului, dinspre pădure: Constantin și Florea Popa, tată și fiu; Ion Lunceanu; Ion Popa; Marin
Negrilă; Dumitru Popa; Florea Moțatu, fratele mamei mele; Traian Moțatu, tot frate cu mama
mea, și alții. Când aveam patru ani, tata, Mihai Nițulescu, a murit. Și el făcea cruci din lemn,
iar mama, Elena Nițulescu, le picta. Mai întâi le dădea o culoare de bază, un verde, un
albastru, sau alte culori, apoi cu bidinelul le făcea florile. După ce bărbații încheiau bucățile
de lemn care formau crucile, le finisau cu chiserul (teslă, n.a.) și le scriau cu scoaba, le pictau
femeile. Crucile care erau puse la căpătâiul bărbaților aveau desenate pe ele un sfânt:
Nicolae pentru bătrâni, Gheorghe pe cal sau Dimitrie cel Mare călare pentru bărbați mai
tineri, Fecioara Maria pentru femei sau Mântuitorul Iisus Hristos pentru copiii chemați la
Domnul. Acestea erau mai mici, și le ziceam stâlpi. Și eu am pictat cruci, care și acum se află
probabil în picioare prin cine știe ce cimitire vechi din Oltenia. Vopselurile pe care le
foloseam erau albastru, verde, galben, amestecate în străchini de pământ cu gălbenuș de ou
și subțiate cu clei de oase, ca să nu se scurgă și să reziste la ploaie, la zăpadă și la îngheț.
Astfel făcute, cu multe dintre ele, mergeau bărbații prin satele de mai jos, de la Dunăre, să le
vândă. Când plecau, își luau la ei cuie, tesle, șița deja pregătită, pentru acoperișul crucilor,
care arătau ca niște case. Noi le ziceam troițe. Așa cum se făceau crucile la noi, nu se mai
făceau prin nici o altă parte. Nici măcar în satele din jurul nostru, cum e Baldovineștiul, de
pildă. Aici, acest meșteșug se transmitea din tată în fiu. În familia noastră, înainte de tata, a
făcut asemenea cruci și tatăl lui. Astăzi, crucerii din Pietriș aproape că au dispărut. Mai există
doar câțiva. Unul este Cornel Lunceanu, dar crucile din lemn făcute de ei sunt mai simple”,
ne spune mătușa Floarea.

Adâncurile imanente ale omului


„Biserica, icoana de vatră și crucea sunt forme de comunicare ale trecutului cu prezentul și
ale Creatorului cu privitorul. În toate aceste creații ale artei populare se observă cu ușurință
reflectarea modului de viață și concepția despre lume a omului societății tradiționale (...).
Arta prelucrării lemnului se caracterizează prin intenția simbolică, meșterul popular tinzând
spre încifrarea sentimentului lui religios în motivele ornamentale, pentru a transmite și a se
transmite pe sine”, mai arată Claudia Balaș în studiul amintit.

Cu ajutorul simbolurilor, „omul nu e singur în univers. Imaginea devine un simbol atunci


când dobândește o asemenea valoare, doar dacă leagă în om adâncurile lui imanente”, arăta
și Vasile Tonoiu în studiul „Ontologii arhaice în actualitate”, din 1989.

În cazul crucilor de la Pietriș, prospețimea și armonia care se oferă privitorului își au izvorul
în cromatica folosită, în primul rând, culorile fiind purtătoarele multor semnificații
transmisibile și inteligibile, cu funcție de limbaj. Dacă pentru mulți dintre noi cei de astăzi
simplitatea acestor „pansamente de pe fața pământului” reprezintă, în mod eronat,
regretabil, semnul unei existențe rudimentare, în realitate, ele sunt rezultatul unei vieți trăite
profund, în împăcare și armonie cu lumea și cu Dumnezeu. Căci „pe Cruce S-a unit
Dumnezeu cu omenirea”, cum arăta atât de plastic și profund monahul Nicolae Steinhardt.