Sunteți pe pagina 1din 3

De ce sunt necesare Spovedania şi Împărtăşirea în pragul morţii?

(II)

Un articol de: Pr. lect. dr. Marian Mihai - 13 Apr, 2021


Plecarea cuiva din viața aceasta fără spovedanie și fără împărtăşire este socotită, pe drept
cuvânt, nu numai o mare pagubă pentru sufletul celui răposat, ci și un mare păcat, prin
nepurtare de grijă, pentru cei din familia lui rămași în viață, care ar fi trebuit să se îngrijească
și de sufletul muribundului.

În vremea sfârșitului pământesc, omul, de multe ori, este cuprins de neliniște și de spaimă, de
aceea are nevoie de întărirea, mângâierea și prezența celor dragi în jurul lui, mai ales în zilele
noastre, când atâția oameni se sting singuri în spitale, departe de familie.

Chiar dacă înțelegerea lor abia pâlpâie, sau pare că s-a stins cu totul, simpla prezență a noastră
la căpătâiul celui bolnav, tăcută, senină, veghetoare, le este de mare folos, iar chemarea
preotului, care administrează cele sfinte, reprezintă mângâierea și nădejdea celui aflat pe patul
suferinței și aduce sprijin și mulțumire sufletească pentru familia îndurerată, care încearcă să-
și facă datoria până la sfârșit.

Este de dorit ca tot timpul vieții noastre să-l petrecem cu Dumnezeu, căci, „orice fel de timp
pe care noi îl petrecem în afară de Dumnezeu este timp pierdut” (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Dacă, totuși, ne-am abătut din diferite motive de la rânduiala creștinească a purtării de grijă
față de suflet și am amânat sau neglijat împărtășirea de cele sfinte, atunci măcar în vremea
sfârșitului nostru să credem, să dorim și să primim cuminecarea cu Trupul și Sângele lui
Hristos.

„Din tinerețe, Mântuitorule, poruncile Tale le-am lepădat și mi-am trecut toată viața cu pofte,
neîngrijindu-mă și lenevindu-mă; pentru aceasta strig Ție, Mântuitorule: măcar la sfârșit,
mântuiește-mă” (Canonul Sf. Andrei Criteanul).

După cum mărturisirea păcatelor, iertarea şi dezlegarea lor reprezintă calea cea mai sigură,
mai scurtă și mai dreaptă spre iertarea păcatelor, tot așa Sfânta Euharistie este calea cea mai
scurtă, mai sigură și mai dreaptă spre sfințirea sufletelor noastre. Este focul și lumina care
curăță toată întinăciunea sufletelor noastre.

Sfânta Împărtășanie este arvuna vieții veșnice, merinda cea mai scumpă și mai de pe urmă, de
care nici un creștin nu trebuie lipsit.

Prin Împărtășanie nu primim numai darurile Sfântului Duh, oricât de bogate ar fi ele, ci pe
Vistiernicul acestor daruri. „Prin Împărtășanie suntem prezenți personal la Cina cea de Taină.
Același Stăpân este prezent. Aceeași pâine. Același pahar. Aceeași jertfă. Aceeași Odaie de
sus. Același Duh Sfânt. Aceeași Cincizecime.”
Sfinții Părinți, de la Sinodul I, în canonul 13, îi îndeamnă pe credincioși: „Iar pentru cei ce
pleacă din viață să nu fie lipsiți de merinda cea mai de pe urmă și mai trebuincioasă. Sfântul
Trup și Sânge vor fi, pentru sufletul celui răposat, cel mai bun tovarăș, scut și apărător în fața
Tronului Judecății”.

După Împărtășanie, celui suferind i se citesc rugăciuni de mulțumire, iar, dacă contextul nu
permite, măcar aceasta: „Trupul Tău cel Sfânt, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru,
să-mi fie spre viața de veci și Sângele Tău cel scump spre iertarea păcatelor”.

Prin rostirea acestei rugăciuni preotul Îl roagă pe Dumnezeu Cel bun să-l primească pe cel
aflat în suferință în Împărăția cerurilor și să-i ierte păcatele.

Sfânta Euharistie, fiind taina iubirii și a unirii cu Dumnezeu, o primim cu bucurie în toate
zilele vieții noastre, nu numai în vremea sfârșitului nostru, invitația fiind făcută pentru toți
creștinii: „Vino, la această Masă de Taină, creștine! Aleargă, dar cu smerenie și cu evlavie,
către această Sfințită Masă, că, dacă ești bolnav, aici primești dorita sănătate. Dacă ești sărac,
te îmbogățești. Dacă ești gol, te îmbraci. Și ostenit de ești, te odihnești, și în scurt, de orice
lucru bun ai trebuință, aici îl găsești, în această masă cerească și preadulce”.

Omul contemporan, care trăiește după tiparul unei societăți desacralizate, furat fiind de grijile
lumești, conștientizează greu comuniunea personală cu Dumnezeu și cu aproapele. Până la
urmă, în fața morții trăim singuri drama sau bucuria despărțirii sufletului de trup.

Este bine să știm că Sfânta Euharistie aduce multe binefaceri duhovnicești și bogate roade
pentru viața noastră de aici și din veșnicie.

Părintele Cleopa Ilie, marele duhovnic de la Mănăstirea Sihăstria, subliniază în cartea „Urcuș
spre Înviere” roadele Sfintei Împărtășanii:

- se unește cu Hristos după har, căci cel ce mănâncă Trupul și bea Sângele lui Hristos, rămâne
în El și El întru dânsul (Ioan 6, 56);

- are viață veșnică întru El și va trăi veșnic (Ioan 6, 53-58);

- va fi înviat spre viață veșnică în ziua cea de apoi (Ioan 6, 54);

- în cel ce se unește cu Hristos prin Împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui vine să locuiască
Dumnezeu, făcându-și în el sălaș (Efeseni 3, 17; Ioan 3, 24; 14, 20 ş.a.);

- cel ce se împărtășește cu Trupul și Sângele Domnului are pe Hristos viețuind în el (Galateni


2, 20; 4,19);

- unul ca acesta sporește și crește în lucrarea celor duhovnicești (Efeseni 4, 15-16);

- celui ce se împărtășește cu credință, cu evlavie și cu umilință îi aduce curățire de păcate,


sfințire, luminare și viață veșnică (Sfântul Ioan Damaschin, Rugăciunea a V-a);

- aduce, de asemenea, sfințire trupului și sufletului, alungă nălucirile și curăță patimile, aduce
îndrăzneală către Dumnezeu, îndreptare și întărire a vieții spre înmulțirea faptelor bune și spre
desăvârșire (Sfântul Vasile cel Mare, Rugăciunea a VI-a pentru Împărtășanie);
- această Sfântă Taină aduce bucurie duhovnicească și sănătate trupului și sufletului (Sfântul
Chriril al Alexandriei, Rugăciunea a IV-a).

De acestea și încă multe altele se bucură creștinul care primește Sfintele și de viață făcătoarele
Taine. De aceea trebuie să le primească mai ales în vremea sfârșitului său.

Viața până la moarte reprezintă o perioadă de pregătire, pentru a ne bucura de fericire veșnică:
„Pregătirea pentru viața veșnică nu se face așadar într-o clipită și nu-i de-ajuns tânguirea din
ceasul morții, deși căința și întoarcerea omului la Dumnezeu în ceasul din urmă își au și ele
prețul lor. Ea este lucrare de fiecare clipă de-a lungul întregii noastre vieți, întemeiată pe
credință, nădejde și iubire” (Jean Claude Larchet).

Sfânta Liturghie reprezintă cea mai importantă rugăciune de cerere și mijlocire. Sfântul
Grigorie cel Mare, răspunzând la întrebarea dacă există ceva care poate fi de folos sufletelor
după moarte, ne învață: „Sfânta Jertfă a lui Hristos, jertfa mântuirii noastre, aduce mari
foloase sufletelor chiar și după moarte, putând da iertare păcatelor lor în viața care va să vină.
Pentru această pricină, sufletele morților cer uneori să li se facă Liturghii”.

La fel ne spune și Sfântul Simeon al Tesalonicului: „Celor adormiți le sunt mai de folos
Liturghiile, iar celelalte (pomenirile și milosteniile) îi ajută mai puțin [...].

Imaginea comuniunii cu Hristos Domnul, cu Maica Domnului, cu sfinții și cu toți cei botezați,
vii și adormiți, ne este arătată la Proscomidie, iar dacă suntem încrezători în iubirea lui
Dumnezeu, care poartă de grijă tuturor, atunci când iubim pe cineva mult, din viața aceasta
sau din cei pe care i-am condus în veșnicie, cel mai important lucru este să-l pomenim la
Sfânta Liturghie. Ea este șansa noastră, este totul.

Noi dacă cerem mereu: „Vie Împărăția Ta” sau „Dă-ne nouă să ne împărtășim mai cu adevărat
în ziua cea neînserată a Împărăției Tale”, atunci în această împărtășire eternă se încheie
iconomia mântuirii, ca unire eternă a oamenilor cu Dumnezeu în Hristos.

Euharistia în viața de veci este, ca încoronare a iconomiei dumnezeiești, unirea/ comuniunea


desăvârșită între creație și Hristos, în care „Dumnezeu să fie totul în toate” (I Corinteni 15,
28).

(Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra)