Baticele Irinei

Întâlnirea cu o comunitate rusă din Dobrogea îţi aminteşte de jocul florilor îmbujorate, decupate din
fundalul stenic al pânzei translucide pe care femeile îl fac batic şi îşi împodobesc capul înainte de a se
închina la altar, în zile de duminică, la Sfânta Liturghie. Vederea lor e ca un înscris dintr-o veche
scriptură care nu se rosteşte ci se trăieşte cu gândul până când privitul îţi aşează imaginaţia pe
vârfurile frunzelor scuturate din fagii şi carpenii pădurilor Babadagului, pe stepa dintre dealurile
scunde care mai scot la lumina pietre antice şi pe cărăruile galbene care şerpuiesc printre casele
multicolore ale satului Slava Rusă…care te duc şi te aduc …

Irina îşi retrăieşte copilăria odată cu fiecare batic pe care îl alege. “Nu îmi amintesc care a fost primul
batic purtat de mine însă ştiu că mama mă trimitea la şcoală cu un batic verde şi îmi plăcea atât de
mult că arată ca un coş cu fructe. Erau de toate acolo ca o alăturare dintre fructe de pădure şi fructe
de grădină….acum baticele sunt cu multe flori şi din când în când mai vezi pictate câte o pasăre şi
toate lucrurile astea te apropie mai mult de viaţă, o fac mai colorată, mai luminoasă. Pe aici femeile
mai poartă batice la biserică şi chiar mă întreabă dacă am mai adus şi modele noi. Noi facem asta de
când ne ştim, ne strângem părul într-un coc împletit peste care ne aşezăm chicika (o cipilică mică) şi
apoi baticul. Altfel nu putem intra în biserică. Când eram mică îmi făceam păcate pentru că îmi
plăceau atât de mult încât, în biserică admiram baticele femeilor adunate la slujbă. Mama îmi lega
părul în două cozi iar la biserică îmi împletea o singură coadă. Când m-am căsătorit am avut din nou
două cozi însă prinse în formă de colac deasupra capului cu chicika peste ele şi baticul (platok) şi un
alt baticuţ mai mic, pe umeri, cu ciucuri la vedere. Aşa sunt tradiţiile la noi, biserica ne-a ţinut mai
aproape de ele, aşa le-am păstrat prin religia noastră puternică.”

Două sate alăturate, Slava Cercheză şi Slava Rusă îşi spun împreună povestea. Aici s-au aşezat ruşii
staroveri, vechii slavi atât prin etnie cât şi prin glorificarea tradiţiilor religioase care i-au ţinut
împreună secole şi au rezistat crezând. Cerchezii, o veche populaţie din Caucaz, au fost primii care s-
au aşezat aici şi au plecat, nu se ştie mai exact când şi de ce. Apoi au venit ruşii şi au fondat următorul
sat, Slava Rusă, însă ei, cei care slăveau, au rămas împreună prin tradiţii şi obiceiuri comune. Despre
multitudinea de semnificaţii ale detaliilor caselor şi portului se vorbeşte mai puţin acum. Odată ce s-
au îndepărtat de simboluri s-au apropiat mai mult de decorativ. Trăiesc într-un decor decupat din
timpuri străvechi despre care le mai povesteşte câte o poză îngălbenită cu bunici blajini. “Naum
Trifom era bunicul meu din Slava Cercheză şi era dascăl la biserica din sat, cea fără popi. Familia lor a
venit de undeva de pe valea Donului… cam atât se ştie despre. Celălalt bunic făcea căruţe şi mergea
două zile şi o noapte să le vândă la târg la Constanţa. Pe la noi bărbaţii erau tâmplari, poate că fiind
lângă pădure aveau tot ce le trebuie. Unii făceau case, alţii mobilă sau căruţe.” Irina îşi aminteşte
secvenţe şi atinge baticele ei înflorate de parcă le întinde mâini amintirilor ca să le cuprindă mai bine.
Satul este aproape părăsit şi rar mai vezi femei îmbrobodite cu batice ieşind iscoditoare pe la porţi ca
să privească drumul. “Bunica stătea la marginea satului şi seara când veneam de la ea era o singură
casă părăsită care îmi stârnea fiori când o petreceam. Acum aproape că e invers.” În urma oamenilor
plecaţi în ceruri sau pe alte pământuri au rămas grădinile cu flori care colorează ca un veşmânt faţa
casei. Renasc şi înfloresc odată cu platokul femeilor duminica la biserică. Irina are speranţă şi se
gândeşte că aşa cum satul nu o vă părăsi nici ea nu o va putea face niciodată. Aduce batice de la
Moscova sau Sankt Petersburg şi înfrumuseţează tot ceea ce poate în jurul ei. Femeile încă se bucură
şi rugă lor continuă la Sfânta Liturghie într-u slavă cerului.