Sunteți pe pagina 1din 2

PROTECȚIA ATMOSFEREI IN DRETPTUL INTERNAȚIONAL

Aerul este un element natural important al mediului, indispensabil vieţii şi


sănătăţii oamenilor, faunei şi florei, ce trebuie protejat prin toate mijloacele,
atât sub aspect cantitativ cât şi calitativ.
Poluarea aerului datorată creşterii concentraţiei unor constituienţi
normali ai atmosferei sau unor compuşi străini (elemente radioactive, etc.),
impune perfecţionarea regimului juridic de protejare a acestuia prin elaborarea
de reglementări în materie. Atmosfera este poluată ori de câte ori sunt
alterate calităţile sale naturale sau compoziţia sa, prin depăşirea unui prag de
calitate a aerului, care devine periculos pentru mediu şi pentru oameni.
Poluanţii atmosferici au efecte vegetative asupra omului, asupra
vegetaţiei, asupra faunei, apei şi solului, asupra mediului natural în general, dar
şi asupra mediului artificial. Poluarea atmosferică se poate produce de către
două categorii de fenomene, respectiv fenomenele naturale (furtuni de nisip,
emanaţii de gaze nocive, praf sau alte substanţe produse de exploziile
vulcanice, etc.) şi fenomenele artificiale, datorate activităţilor umane.
Poluarea atmosferei se poate manifesta sub două forme principale:
–          poluarea industrială
–          poluarea produsă de autovehicule şi aeronave prin gazele de eşapament
şi emisiile motoarelor de aviaţie, zgomote, vibraţii, etc.
Deşi atmosfera reprezintă unul dintre cele mai expuse componente ale
mediului, poluarea acesteia a făcut la început doar obiectul jurisprudenţei.
Datorită faptului că poluarea atmosferică nu cunoaşte graniţe politico-
administrative, ea reprezintă un fenomen global, fapt ce impune cu necesitate o
cooperare internaţională pe bază de convenţii în materie sau îndrumări din
partea unor organisme şi organizaţii internaţionale.
Pe plan internaţional regulile adoptate în materie se împart în:
– reguli cu vocaţie universală;
– reguli regionale.
În Europa, problema poluării aerului a devenit critică în cursul anilor ’70,
când s-a manifestat şi poluarea la lungă distanţă, până în ţările scandinave, ca
urmare a curenţilor de aer mai ales din estul Europei, a poluanţilor sulfuroşi
care au dus la ploi acide, la acidificarea lacurilor scandinave şi la dispariţia
pădurilor.
Convenţia privind poluarea atmosferică la lungă distanţă de la Geneva din 1979,
cu rol în impulsionarea cooperării internaţionale în domeniu, consacră câteva
reguli cu valoare de principii:
– protecţia omului şi a mediului împotriva poluării atmosferice;
– reducerea şi prevenirea poluării;
– elaborarea de politici şi strategii pentru combaterea poluanţilor
atmosferici;
– schimburi de informaţii privind politicile naţionale, activitatea ştiinţifică
în domeniu, etc;
– consultarea dintre statele poluate şi cele poluante;
– aplicarea unui program de supraveghere a transportului de poluanţi la
lungă distanţă pe continentul european.
Legea mediului încadrează poluarea sonoră în problematica protecţiei
atmosferei. Poluarea sonoră este produsă de zgomote care reprezintă acele
sunete care sunt dezagreabile sau jenante, având surse diferite şi efecte
multiple (asupra auzului, asupra sistemului cardiovascular, asupra psihicului,
fiind agenţi de stres importanţi).
În legislaţia şi practica statelor, prevenirea şi combaterea poluării sonore se
realizează pe următoarele căi:
– prin acţiunea la sursa poluării;
– prin monitorizarea şi gestiunea corespunzătoare a poluanţilor sonori;
– prin stabilirea de responsabilităţi în sarcina organelor statului, a
persoanelor fizice şi juridice.