Administrația americană în timpul lui George Walker Bush

George W. Bush, mai exact George Walker Bush, a fost al 43-lea președinte al Statelor
Unite ale Americii. A fost ales în noiembrie 2000, după un scrutin foarte contestat și apoi reales
în 2004, al doilea mandat al său încheindu-se la data de 20 ianuarie 2009.

S-a născut pe 6 iulie 1946, în statul Connecticut, într-o familie de republicani. Bunicul
său, Prescott Bush, a fost senator de Connecticut în perioada 1952 – ianuarie 1963, iar tatăl său,
George H. W. Bush, a fost cel de-al 41-lea președinte al SUA, în perioada 1989 -1993. Este
căsătorit din 1978 cu Laura Bush cu care are două fete gemene, născute în 1981, Jenna și
Barbara. După opt ani petrecuți la Casa Albă, Bush lăsa în urmă o Americă slăbită și contestată
până și de aliați, precum și o criză financiară care afectase deja întreaga lume.

Absolvent al Universității Yale și al Harvard Business School, Bush a lucrat în

industria petrolieră din Texas, iar în perioada 1994 – 2000 a fost guvernator al statului
Texas. La finele lui 2000, candidând din partea Partidului Republican, George W. Bush a reușit
să devină președinte al Statelor Unite în urma celui mai controversat scrutin din istoria SUA,
democratul Al Gore, contracanditatul său câștigând mai multe voturi de la populație. Rezultatele
alegerilor au fost discutate mai multe săptămâni, pâna când, la 12 decembrie 2000, pe baza
sistemului electoral american, Curtea Supremă a decis că Bush este învingător pentru că a
obținut 5 voturi electorale mai mult decât Gore.

Alegerile prezidențiale din 2004, în urma cărora George W. Bush a fost reales președinte
al SUA, i-au confirmat acestuia legitimitatea pe care mulți au pus-o la îndoială în urma
rezultatelor din 2000. Bush a primit votul popular (un plus de 3,5 milioane voturi față de rivalul
sau, democratul John Kerry) după ce, în urmă cu patru ani, acesta câștigase doar voturile
electorilor și pierduse votul cetățenilor americani.

La acea vreme, Vladimir Putin, și-a arătat deschis susținerea pentru candidatul republican
George W. Bush, apreciind că o eventuală victorie a senatorului de Massachusetts John Kerry ar
fi fost sinonimă cu o victorie a terorismului international.

1
 Primele sale luni de președinte au fost în mare măsură neobservate, în ciuda alegerilor
controversate din 2000. Dar teribilele atacuri teroriste din 11 septembrie au transformat opinia
publică americană și au remodelat fundamental imaginea lui Bush. Cota de încredere a ajuns la
86% până la sfârșitul lunii septembrie. Publicul și-a exprimat disponibilitatea largă de a folosi
forța militară pentru a combate terorismul. Dar apoi controversele legate de declanșarea
războiului în Irak și alte politici ale lui Bush au început să-i afecteze credibilitatea.
Mandatele lui George Bush la Casa Albă au fost marcate de evenimente importante precum:
atentatele de la 11 septembrie sau uraganul Katrina, dar și de războaiele din Afganistan și Irak,
măsurile dispuse în fiecare caz în parte generând puternice controverse atât pe plan intern cât și
internațional.

Astfel, la cateva luni după ce fusese ales președinte, Bush s-a confruntat cu o situație fără
precedent și anume actul terorist de la 11 septembrie 2001, când patru avioane deturnate de
teroriști au distrus Pentagonul și turnurile Gemene din New York, act criminal soldat cu moartea
a peste 3.000 de oameni. Din acel moment, George Bush a devenit un altfel de lider, un războinic
cu o singură menire: lupta contra terorismului. Într-un discurs adresat Congresului în 20
septembrie 2001, Bush a condamnat pe Osama Bin Laden (1957-2011), liderul Al-Qaeda,
organizație responsabilă cu atacurile din 11  septembrie și a emis un ultimatum regimului
talibanilor din Afganistan, cerându-le să-l predea pe acesta și să expulzeze Al-Qaeda .
Talibanii au refuzat să- l extrădeze pe Osama Bin Laden, cu excepția cazului în care li s-ar fi
dat dovezi convingătoare ale implicării sale în atentatele din 11 septembrie,  ignorând totodată
cererile de închidere a bazelor teroriste și predarea altor suspecți de terorism în afară de bin
Laden. Pe 7 octombrie 2001, ca răspuns la atacurile teroriste, Statele Unite, având ca
principal aliat Regatul Unit, au invadat Afganistanul în încercarea de a răsturna guvernul
taliban.  Astfel, au lansat operațiunea "Enduring Freedom" . Celor doi li s-au alăturat ulterior
alte forțe, inclusiv trupele Alianței Nordului. SUA și aliații săi au alungat rapid talibanii de la
putere până la 17 decembrie 2001 și au construit baze militare în apropierea marilor orașe din
țară. Majoritatea membrilor al-Qaeda și talibani nu au fost însă capturați, aceștia evadând
în Pakistanul vecin sau retrăgându-se în regiunile muntoase rurale sau îndepărtate în
timpul bătăliei de la Tora Bora. Bin Laden nu a fost capturat timp de încă un deceniu. El a
reușit să fie eliminat abia pe 2 mai 2011 în timpul unei operațiuni speciale în Pakistan. După 13

2
ani, la 28 decembrie 2014, președintele american Barack Obama a anunțat sfârșitul operațiunii
”Enduring Freedom” în Afganistan.

După atacurile din 11 septembrie, ratingurile de aprobare ale lui Bush au crescut
enorm. Pe acest fond, Bush a decis să-și folosească noul său capital politic pentru a schimba
fundamental politica externă a SUA. El a devenit din ce în ce mai concentrat pe posibilitatea
existenței unei țări ostile care să furnizeze arme de distrugere în masă (ADM) organizațiilor
teroriste.  În timpul discursului său din 2002 privind starea Uniunii, Bush a prezentat o nouă
strategie americană de securitate cunoscută sub numele de Doctrina Bush, care cuprindea trei
principii, respectiv: utilizarea războiului preventiv, unilateralismul și extinderea libertății.
Primul punct susținea că Statele Unite vor implementa o politică de războaie
preventive împotriva națiunilor despre care se știe că adăpostesc sau ajută o organizație teroristă
ostilă Statelor Unite.  Bush a subliniat ceea ce el a numit „ Axa răului" formată din trei națiuni,
respectiv Irak, Coreea de Nord și Iran care reprezenta cea mai mare amenințare la adresa păcii
mondiale datorită urmăririi dezvoltării armelor de distrugere în masă și potențialului de a ajuta
teroriștii. Doctrina Bush susținea de asemenea că Statele Unite acționează în cooperare cu aliații
și instituțiile internaționale precum ONU pentru a face față amenințărilor la adresa păcii
mondiale. Dar strategia de securitate prevede că Statele Unite „nu vor ezita să acționeze singure,
dacă este necesar”. Criticii au subliniat că Bush a introdus această prevedere pentru a avea
justificare la invazia Irakului. Al treilea element major al Doctrinei Bush se referea la faptul că
Statele Unite trebuie să „extindă beneficiile libertății pe tot globul” pentru a construi „un
echilibru de forțe care să favorizeze libertatea”, urmărind să impulsioneze și să extindă
democrația în țările musulmane din Orientul Mijlociu și în alte părți ale lumii.

Potrivit unor critici americani, Doctrina Bush a fost o abatere radicală de la fostele
politici externe ale Statelor Unite și o continuare a rădăcinilor ideologice ale
neoconservatorismului.

Cu scopul de a proteja Statele Unite de viitoarele atacuri teroriste, Bush a

semnat, de asemenea, la 26 octombrie 2001  Patriot Act, un act al Congresului Statelor
Unite, adoptat pentru a îmbunătăți abilitățile forțelor de ordine din SUA de a detecta și
descuraja terorismul și a înființat oficial în noiembrie 2002 Departamentul pentru
Securitate Internă.

3
 De-a lungul anului 2002, administrația Bush a susținut că președintele irakian
Saddam Hussein s-a aliat cu teroriști și a dezvoltat „arme de distrugere în masă” care
ar putea fi date grupurilor teroriste și că securitatea națiunii se află într-un mare risc. Pe acest
fond, Congresul a adoptat rezoluția sa comună în octombrie 2002, autorizând președintele SUA
să folosească forța militară împotriva regimului Saddam. 

În susținerea unui atac asupra Irakului, președintele american George W. Bush a declarat

într-un discurs adresat Adunării Generale a ONU din 12 septembrie 2002 că „regimul irakian
este un pericol grav și din ce în ce mai mare”. Opinia asupra războiului a fost diferită între
națiuni. Unele țări au considerat că Statele Unite nu au reușit să demonstreze dincolo de orice
îndoială rezonabilă că Saddam Hussein avea un program activ de arme. Mulți au susținut că, din
moment ce Irakul nu avea nicio legătură cu atacurile din 11 septembrie 2001, intrarea în război
împotriva Irakului ca parte a unui război mai larg împotriva terorismului era ilegitimă. Alții, care
s-au opus acțiunii militare americane, au susținut insuficiența datelor și probabilitatea producerii
chiar a unor documente falsificate pentru a arăta că Irakul reprezintă „o amenințare imediată”. În
consecință, orice astfel de exagerare ar fi fost contrară dreptului internațional și   au susținut, de
asemenea, că problema armelor de distrugere în masă (dacă într-adevăr au mai rămas în Irak
până în 2003) ar fi putut fi rezolvată prin inspecții și acte diplomatice continue.

La începutul lunii noiembrie 2002, Organizația Națiunilor Unite a adoptat o rezoluție prin

care  se cerea Irakului să se dezarmeze imediat și să coopereze pe deplin cu inspectorii care vor fi
trimiși, în caz contrar vor suporta consecințe grave. Irakul a fost de acord să se conformeze, iar
inspectorii au emis trei rapoarte, în care se stipula faptul că nu s-au găsit arme de distrugere în
masă, dar se menționa, de asemenea, că Irakul trebuie să fie mai cooperant. Citând lipsa de
cooperare a irakienilor ca o încălcare materială a rezoluției ONU, Statele Unite au solicitat o
nouă rezoluție pentru a utiliza forța împotriva Irakului. Intuind că în Consiliul de Securitate nu se
va aproba noua rezoluție, Statele Unite au retras-o și au decis să acționeze cu o „coaliție a celor
dornici” (un grup de aliați) pentru a elimina armele irakiene de distrugere în masă. Coaliția a
inclus Marea Britanie și alte 29 de națiuni, administrația Bush susținând că are și sprijinul a
aproximativ 15 națiuni care doreau să rămână anonime. Printre statele care au furnizat forțe de
luptă care participau direct la invazia Irakului s-au regăsit: Statele Unite , Danemarca , Regatul
Unit , Australia și Polonia . Alte țări au oferit sprijin logistic și informații, drepturi la zbor, ajutor

4
umanitar și de reconstrucție și sprijin politic. Pe tot parcursul conflictului, guvernul Regatului
Unit a rămas cel mai puternic susținător al planului SUA de a invada Irakul. La 17 martie
2003, premierul japonez Junichiro Koizumi a susținut că sprijină SUA , menționând că nu este
necesară o altă rezoluție a ONU pentru a invada Irakul. Întrucât articolul 9 din Constituția
japoneză  interzicea orice implicare militară japoneză în străinătate, Japonia nu a luat parte la
invazia însăși, dar a oferit sprijin logistic marinei SUA, sprijin pe care guvernul l-a considerat ca
fiind o operațiune fără luptă, poziție cu care mulți japonezi nu au fost de acord. La 29 ianuarie
2003, Parlamentul European a adoptat o rezoluție neobligatorie care se opunea acțiunii militare
unilaterale împotriva Irakului din partea Statelor Unite. Conform rezoluției, „un război preventiv
nu ar fi în conformitate cu dreptul internațional și cu Carta ONU și ar duce la o criză mai
profundă care implică alte țări din regiune”. La rândul lor, Franța , Germania și Rusia s-au opus
public de la bun început unui război condus de SUA.

La 20 martie 2003, forțele coaliției, formate în principal din trupe americane și britanice,
au invadat Irakul. Pe 9 aprilie Bagdadul cădea în mâinile americanilor. Faza activă a operațiunii
a durat 26 de zile, iar pe 1 mai 2003 Bush a declarat sfârșitul operațiunilor de luptă majore din
Irak. Succesul inițial al operațiunilor SUA i-a sporit popularitatea, dar forțele SUA și aliate s-au
confruntat cu o insurgență în creștere condusă de grupuri sectare. Discursul „ Misiune
îndeplinită ” a lui Bush a fost ulterior criticat ca prematur. La 14 decembrie 2003, președintele
Bush a anunțat capturarea lui Saddam Hussein  în Operațiunea Zori Roșii . Peste doi ani, fostul
președinte a fost condamnat la moarte prin spânzurare, însă războiul nu s-a încheiat, Irakul fiind
cuprins de violențe interreligioase.

ONU nu a putut decât să constate că SUA a devenit putere ocupantă, deci

responsabilă pentru soarta Irakului și să emită rezoluții care să legitimeze prezența unei
forțe internaționale. În mod ironic, eliminarea regimului lui Saddam Hussein a condus la
facilitarea instalării în Irak a grupării Al Qaeda care s-a lansat înt-o campanie furibundă de
atacuri teroriste și violență sectară. În plan regional, ocuparea Irakului și eliminarea lui Saddam
Hussein au avut drept consecință  consolidarea poziției Iranului în regiune. Pentru irakieni chiar
dacă eliminarea regimului lui Saddam Hussein a fost o evoluție pozitivă, ce a urmat
după războiul din 2003 a reprezentat o catastrofă. Războiul  a scos la iveală vechile conflicte
sectare și a aruncat societatea irakiană în război civil. Mai mult de 100.000 de civili irakieni au

5
murit ca urmare a insurgenței și războiului civil, iar alte sute de mii au fost răniți sau au devenit
refugiați. De partea americană, bilanţul este de aproximativ 4 500 de militari ucişi şi 30 000
răniţi. Sechelele acestui război au fost însă teribile: un sfert din contingentul american care a
servit în Irak au suferit de boli fizice şi psihice, cazurile de depresie nervoasă fiind extrem de
numeroase, mulţi militari s-au sinucis odată întorşi acasă, mii de familii au fost dizlocate sau au
avut de suferit în diverse feluri. Dincolo de costul uman, costul economic al războiului s-a
ridicat la cca 2 000 de miliarde de dolari.

Presa internațională și chiar și cea americană și britanică a criticat aspru intervenția

trupelor aliate în Irak, care a dus la pierderea a zeci de mii de vieți omenești. S-a apreciat că
războiul s-a bazat pe minciuni cinice despre „arme de distrugere în masă" care au fost servite
audienţei internaţionale, arme care, în ciuda perchezițiilor ample efectuate pe parcursul câtorva
ani de ocupație nu au fost găsite funcționale. S-a afirmat de asemenea că a fost un război agresiv,
lansat fără cea mai mică provocare şi în ciuda opoziţiei în masă din Statele Unite şi pe plan
internaţional, un exerciţiu de jefuire internaţională care a vizat sechestrarea controlului uneia
dintre cele mai bogate țări în petrol din lume, spre beneficiul companiilor americane de petrol,
dar și a celor britanice.

După momentul "11 septembrie", administratia Bush a trebuit să facă față unui nou șoc:
uraganul Katrina. Acesta s-a format pe 23 august 2005, în timpul sezonului de uragane din
Atlantic din acel an și a cauzat distrugeri masive în Statele Unite ale Americii, pe coasta Golfului
Mexic. Cel putin 1.800 de persoane și-au pierdut viața din cauza uraganului și a inundațiilor ce l-
au urmat. Pagubele materiale produse de Katrina sunt estimate la 81 miliarde de dolari americani
(la nivelul anului 2005), cele mai mari pagube produse de un uragan din istoria Statelor Unite.
Președintele Bush a fost criticat pentru răspunsul guvernului federal la impactul devastator al
uraganului Katrina.  Deși și -a încheiat vacanța cu câteva zile mai devreme pentru a se îndrepta
spre New Orleans, a făcut acest lucru pe calea aerului, într-o aeronavă Air Force One, în care s-a
lăsat fotografiat în timp ce zbura deasupra New Orleans și se uita pe fereastră. Atitudinea sa
surprinsă în fotografie a fost aspru criticată, Bush însăși recunoscând că în poza respectivă părea
detașat și nepăsător, asumându-și vina că nu trebuia să se lase fotografiat în acele momente.
Pagubele imense produse de urgan și modul defectuos în care a gestionat criza i-au adus o
scădere dramatică în sondaje. .

6
 Pe lângă invaziile din Afganistan și Irak care, așa cum am prezentat mai sus, s-au
desfășurat fără aprobarea Organizației Natiunilor Unite, mulți americani dar și alte state din toată
lumea, opunându-se acestor decizii care au necesitat și alocare de fonduri exorbitante pentru
industria apărării și efortul de război ceea ce a secătuit visteria SUA și a contribuit la șubrezirea
economiei, de-a lungul mandatelor sale, Bush a luat și alte decizii controversate. Una dintre
acestea o reprezintă faptul că nu a ratificat Protocolul de la Kyoto privind schimbările climatice -
un acord internațional pe linie de mediu care prevede, pentru țările industrializate o reducere a
emisiilor de gaze de seră, protocol care a intrat în vigoare în noiembrie 2004. Administrația
Bush a refuzat ratificarea deși SUA erau responsabile pentru mai mult de 40% din totalul
emisiilor de gaze de seră. Criticii susțin că administrația Bush a recurs în mod reflex la
unilateralism, acționând singură în lume. Sunt exemplificate alte două situații de retragere a
administrației din tratate internaționale în primul an de mandat a lui Bush: Tratatul antirachetă
balistică  și Tratatul de instituire a  Curții Penale Internaționale. La 13 decembrie 2001,
președintele Bush a anunțat retragerea Statelor Unite din Tratatul antirachetă din 1972 , o bază
a stabilității nucleare SUA - sovietice în timpul războiului rece . Bush a declarat: "Am
concluzionat că tratatul ABM împiedică capacitatea guvernului nostru de a dezvolta modalități
de a ne proteja poporul de viitoarele atacuri teroriste sau rachete de stat". Referitor la Tratatul de
instituire a  Curții Penale Internaționale (CPI), se cunoaște faptul că CPI a fost instituită de
Statutul de la Roma în 2002 ce a fost ratificat de 123 de țări.  Statele Unite au semnat Statutul de
la Roma în 2000 sub conducerea președintelui Bill Clinton care a menționat la momentul
respectiv că susține cu fermitate „răspunderea internatională”, dar consideră că tratatul avea
„deficiențe semnificative” care încă mai trebuiau abordate. Cu toate acestea, Statele Unite nu au
ratificat niciodată tratatul. În 2002, cu puțin înainte ca instanța să fie înființată oficial,
administrația președintelui George W. Bush a declarat pentru ONU că SUA nu va adera la CPI.

Totodată Bush a fost acuzat că a trădat valorile americane închizând suspecții

de terorism la Guantanamo, autorizând ca aceștia să fie torturați și interceptând convorbiri
telefonice și corespondențe electronice fără mandat din partea justitiei.

Începând din vara lui 2007, administrația Bush a trebuit să facă față unei crize a creditelor
imobiliare, care s-a transformat într-o criză a creditelor în general, pentru ca apoi să devină o
criză globală a întregului sistem financiar internațional. Lanțul de falimente bancare ce a

7
culminat cu inchiderea celei mai mari bănci de economii din SUA, Washinghton Mutual, a făcut
ca administrația Bush să implore Congresul să adopte un plan de salvare de urgență în valoare de
700 de miliarde de dolari, măsură pentru care a fost aspru criticat. Criza din 2007-2008 a avut un
impact negativ foarte puternic asupra activității economice, consumului și avuției financiare. În
total, costurile s-au situat între 6.000 de miliarde de dolari și 14.000 de miliarde de dolari.
Potrivit Sistemului Rezervei Federale (Fed), deși intervenția financiară de proporții a statului în
economie a impiedicat un colaps, ajutoarele acordate companiilor au reprezentat o formă
incorectă și netransparentă de transfer a poverii asupra contribuabililor, fapt ce a atras o scădere
drastică a încrederii populației în administrația Bush.

Ca rezultat la Atentatele din 11 septembrie 2001, care au avut ca rezultat direct

declararea de către SUA a războiului din Afganistan și a facilitat indirect declararea
războiului americano-irakian din 2003, politica externă americană a suferit schimbări
abrupte dramatice. În primii ani de după Atentatele din 11 septembrie 2001, susținerea
internațională față de răspunsul agresiv al SUA a fost mare, dar, pe măsură ce au trecut anii
și administrația Bush nu a adus rezultatele promise, respectiv prinderea lui Bin Laden sau
reducerea terorismului islamic extremist, susținerea internațională a politicilor
administrației Bush a început să slăbească. În cele din urmă, mandatul lui Bush s-a încheiat
cu un nivel de aprobare internațională a politicilor sale externe de mai puțin de 20%.

În urma unui studiu efectuat de un grup de 69 de istorici a rezultat că d intre toți

președinții contemporani, George W. Bush (2001-2008) este cel mai slab clasat, pe locul 36, cu
aproape zece locuri mai jos decât Richard Nixon (27), care a fost nevoit să demisioneze după
scandalul Watergate. Istoricii i-au judecat pe președinți după mai multe criterii, mergând de la
capacitatea de "convingere a opiniei publice" la "leadership în timp de criză", autoritate morală și
relații internaționale. La acest din urmă capitol George W Bush s-a plasat pe poziția a 41-a.

Mi-am ales să desfășor o cercetare istorică asupra perioadei administrației Bush Jr.
deoarece se pare că în acest interval de timp s-au luat unele din cele mai controversate decizii din
istoria contemporană a SUA, aspectele înserate în proiect putând constitui subiecte ample de
discuții în rândul colegilor, avându-se în vedere controversele apărute pe marginea
evenimentelor respective, în speță Atentatele din 11 septembrie 2001, războiul din Afganistan
sau invadarea Irakului în 2003.

8
 Bibliografie:

1. https://usapoliticaldatabase.weebly.com/bush-doctrine-2002;
2. https://www.hoover.org/research/why-bush-doctrine-makes-sense;
3. https://ro.wikipedia.org/wiki/George_W._Bush;
4. https://ro.sputnik.md/analytics/20200813/31290106/Razboiul-Irak-esecul-Americii-cum-
fost-posibil.html;
5. https://en.wikipedia.org/wiki/Foreign_policy_of_the_George_W._Bush_administration;
6. https://www.pewresearch.org/politics/2008/12/18/bush-and-public-opinion;
7. https://ziare.com/george-bush/biografie;
8. https://jurnalul.ro/it/stiinta/protocolul-de-la-kyoto-315173.html;
9. http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/10-ani-de-la-911-dovezi-imbatabile-despre-
falsitatea-variantei-oficiale-a-atacului-terorist/;
10. https://ro.wikipedia.org/wiki/Teoriile_conspira
%C8%9Biei_atentatelor_din_11_septembrie_2001;
11. https://en.wikipedia.org/wiki/United_States_invasion_of_Afghanistan.