Sunteți pe pagina 1din 180

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Facultatea Relaţii Internaţionale,


Ştiinţe Politice şi Administrative

Catedra Politologie

Pantelimon VARZARI

INTRODUCERE ÎN
ELITOLOGIE
(Studiu)

Aprobat
de Consiliul
metodico-ştiinţific
şi editorial al USM

Chişinău 2003
CE USM
1
2
CZU 32.001
V 30

Pantelimon VARZARI
INTRODUCERE ÎN ELITOLOGIE (Studiu). – Chişinău: CE USM,
2003. – 175 p.

În prezenta lucrare sînt evidenţiate problemele teoretice, epistemologice şi


operaţional-aplicative ale elitologiei ca disciplină a ştiinţelor politice
contemporane. Studiul este divizat în cinci compartimente: metodologia
elitologiei; orientări politice şi teoretico-metodologice ale elitarismului; doctrine
elitiste clasice şi contemporane; elita puterii şi societatea contemporană;
fenomenologia elitelor politice. Autorul îşi propune drept scop să familiarizeze
tineretul studios (în special, studenţii politologi de la anul IV de studii
universitare) cu problematica elitologică, cu diferite ipostaze ale teoriei politice
contemporane.

Recomandat de Consiliul profesoral al Facultăţii de Relaţii


Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative a Universităţii de Stat din
Moldova.

Recenzent: Valeriu MOŞNEAGA, doctor habilitat în ştiinţe politice,


profesor universitar

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii


Varzari, Pantelimon
Introducere în elitologie: Studiu (Pentru studenţii
an.IV, spec. „Politologie”, „Politologie şi Instruire
Juridică”) / Pantelimon Varzari: Univ.de Stat din Moldova,
Facultatea Relaţii Int., Şt. Politice şi Administrative. Catedra
Politologie. – Ch.: CE USM, 2003. – 175 p.
Bibliogr. p. 169-172 şi în notele de subsol
ISBN 9975-70-321-6
100 ex.
32.001

© Pantelimon Varzari, 2003


© USM, 2003
ISBN 9975-70-321-6
3
„Oricît de mare bărbat de stat şi-ar închipui
cineva că este, nu trebuie să uite legea:
causa aequat effectum”
Mihai EMINESCU

INTRODUCERE
Pentru ştiinţele politice problema analizei fenomenului
elitei politice a fost şi rămîne de o deosebită importanţă. Întreaga
dezvoltare istorică a omenirii din ultimele secole demonstrează
că organizarea şi conducerea democratică şi nedemocratică a
societăţii sînt indisolubil legate de activitatea subiecţilor politici
(elita politică, liderul politic, partidul politic, politicieni, grupul
de presiune etc.), care joacă diverse roluri în viaţa politică a
societăţii. Procesul repartizării, obţinerii, menţinerii şi exercitării
puterii nu presupune o participare egală la putere a tuturor
cetăţenilor, deoarece în orice societate, în afară de inegalitatea
economică, socială, spirituală, mai există şi inegalitatea politică.
Întotdeauna şi pretutindeni la putere se află doar un grup
restrîns de persoane, care obligă masele să-l recunoască şi să i se
supună. Fundamentarea necesităţii de a diviza societatea în
minoritate guvernantă şi majoritate guvernată este prezentă în
doctrinele elitiste clasice şi cele contemporane care se deosebesc
prin diverse tratări ale inegalităţii politice şi soluţii ale depăşirii
acesteia. Existenţa inegalităţii sociale poate fi acceptată ca un
postulat indiscutabil cu specificarea că este vorba nu despre
diferenţieri naturale după sex, vîrstă, caracteristici fizice şi alte
variabile, ci despre inegalităţi sociale care se reproduc în anumite
forme stabile, acestea fiind o reflectare a structurilor politice,
economice, cultural-normative ale unei societăţi concrete.
Problema elitei este strîns legată de problema diviziunii sociale
a muncii, elementul căreia îl constituie diferenţierea societăţii în
conducători (minoritate) şi conduşi (majoritate). Acest aspect al
problemei, într-o anumită măsură, corelează cu deosebirile
biologice, psihice şi cu alte diferenţieri între oameni, din care rezultă
4
că nu toţi indivizii pot deveni conducători, diriguitori, organizatori.
Practica social-politică istorică şi cea curentă demonstrează că
organizarea socială optimală a unei comunităţi umane şi deci
soluţionarea adecvată a problemei privind guvernarea eficientă a
societăţii rezidă în optimizarea corelaţiei dintre elită (guvernanţi) şi
mase (guvernaţi). În consecinţă, într-un regim democratic înţelegerea
corectă a rolului elitelor se corelează cu principiile şi mecanismele
care asigură tuturor membrilor societăţii şanse egale de afirmare pe
plan politic, economic, social, cultural etc.
Apariţia elitismului clasic a fost în mare măsură o replică a
marxismului. Elitismul şi ştiinţa politică elitistă au fost şi rămîn în
continuare contestate atît de pe poziţiile marxismului, cît şi de pe
cele ale pluralismului. Marxiştii consideră că elitiştii nu pot explica
baza dominaţiei unei elite, care nu poate fi decît raporturile
economice între clase. Pluraliştii estimează că societăţile moderne,
dezvoltate şi liberale, sînt caracterizate prin multiplicarea intereselor
şi prin competiţia pentru putere şi influenţare. La rîndul lor, mulţi
critici ai pluralismului susţin că aceasta prezintă un tablou derutant al
funcţionării democraţiilor liberale contemporane.
Actualmente, relativ puţini cercetători împărtăşesc
integral poziţia elitistă clasică. Şi totuşi elitismul a influenţat
pe diverse planuri gîndirea politică şi politica contemporană.
Nu e surprinzător faptul că studiul elitelor a devenit o parte
componentă a problematicii politologice curente şi în arealul
ţărilor postcomuniste.
Lucrarea de faţă este elaborată în genul unui material didactic
şi de aceea îmbină în sine elemente ale expunerii sub formă de
lecţie şi ale expunerii ştiinţifice. Ea este o abordare oarecum
monografică a problematicii elitologice. De aici rezultă o serie de
dificultăţi legate de sărăcia bibliografică în tratarea subiectului
propriu-zis. În acelaşi timp, s-a făcut efortul, pe cît a fost posibil, ca
expunerea să poarte un caracter structural-evolutiv. Ne exprimăm
convingerea că lucrarea de faţă va servi drept imbold în elaborarea
altor scrieri în problematica elitologică.
5
COMPARTIMENTUL I. STATUTUL EPISTEMOLOGIC
ŞI PROBLEMELE METODOLOGICE ALE ELITOLOGIEI

TEMA I. OBIECTUL, STRUCTURA


ŞI METODOLOGIA ELITOLOGIEI
1. Actualitatea, necesitatea studierii şi conţinutul elitologiei
Elitologia, disciplină ştiinţifică complexă, a apărut la
sfîrşitul sec. XIX – începutul sec. XX şi totdeauna a fost actuală
pentru cei preocupaţi de problematica puterii politice. Această
ramură ştiinţifică încerca, într-un mod sau altul, să sesizeze
anumite probleme ce frămîntau societatea şi deci să răspundă la
provocările timpului.
Astăzi, societăţile tranzitorii pun în faţa membrilor săi tot mai
multe probleme de genul: ce facem? de unde venim? ce construim
şi încotro mergem? La aceste şi alte aspecte situative încearcă să
răspundă toate ştiinţele politice, inclusiv şi elitologia.
Cele expuse ne fac să evidenţiem necesitatea şi să
determinăm importanţa studierii elitologiei. În primul rînd, în
ştiinţele politice din societăţile posttotalitare are loc un
împrumut masiv din literatura ştiinţifică occidentală a diverselor
concepte, paradigme, termeni etc. Referindu-ne la termenul de
elită, vom arăta că utilizarea acestuia în limbajul ştiinţific şi
publicistic poartă adesea un caracter neadecvat, amorf,
necorespunzător realităţii obiective şi astfel el (termenul) îşi
pierde valoarea, sensul şi conţinutul său iniţial. Spre exemplu,
termenul dat este folosit ca sinonim al “puterii avuţilor”, al
“păturilor influente din societate”, al “cremei societăţii
(naţiunii)”, iar atribuirea cuiva la elită se transformă într-un
compliment cu sensul de persoană “autoritară”, “vestită”,
“eminentă” etc.
În al doilea rînd, în societăţile totalitare ştiinţele politice erau
considerate drept “ştiinţe burgheze antiştiinţifice” şi izgonite din
sălile de studii. Partocraţia, care deţinea în mîinile sale întreaga
putere de stat, avea o atitudine ostilă faţă de politologi, deoarece
6
metodele şi abordările lor obiective şi imparţiale prezentau un
pericol pentru guvernanţi. Dat fiind faptul că regimurile totalitare
erau angajate în lupta ideologică cu Occidentul, multe concepte au
fost “exilate” din ştiinţele politice. A fost exilat şi conceptul de elită
şi cu deosebire cel de elită politică, căci “dacă elita există
(funcţionează), atunci acest lucru are loc numai în societăţile
antagoniste (capitaliste)”. Cu alte cuvinte, motivul principal era de
ordin “ştiinţific”: marxism-leninismul dispunea de propriul său
concept – conceptul de clasă socială. O dată cu transformarea
Republicii Moldova în stat suveran şi independent, în care
ştiinţele politice se instituţionalizează, apare necesitatea
autocunoaşterii societăţii noastre, înţelegerii locului şi rolului
noilor structuri de putere în sistemul relaţiilor sociale şi politice.
În al treilea rînd, societăţile de tranziţie se caracterizează
prin constituirea şi afirmarea noilor structuri politice
instituţionalizate, prin stratificare masivă şi mobilitate socială,
prin polarizare socială crescîndă a comunităţii umane. Apariţia
şi dezvoltarea noilor structuri sociale şi politice, inclusiv
impunerea noilor elite în viaţa politică a societăţii, necesită
studierea şi examinarea subiecţilor politici. De aceea creşterea
rolului elitologiei şi al altor ştiinţe politice în viaţa societăţii este
determinată de nivelul dezvoltării sferei politice ca sferă
dominantă (prioritară) a societăţii.
Altfel spus, caracterul complex al derulării proceselor
social-economice şi politice neordinare, includerea în arena
politică a noilor subiecţi colectivi şi individuali, diverse
comportamente ale acestora denotă necesitatea cercetărilor
teoretice şi practice în domeniul ştiinţelor politice.
Elitologia (teoria elitelor), fiind considerată de majoritatea
cercetătorilor ştiinţă politică specială sau de ramură, poate fi
prezentată ca un ansamblu de gîndire, avînd ca scop să explice
natura, locul şi rolul grupurilor sociale în mîinile cărora se află
concentrată influenţa politică şi puterea decizională.
Definirea conţinutului specific al elitologiei implică
precizarea domeniului ei de studiu. În determinarea obiectului
de studiu al elitologiei şi al statutului ei ştiinţific (epistemologic)
7
se disting cîteva poziţii teoretice: dacă după unii politologi
elitologia studiază politicul la concret cu toate aspectele sale
specifice (sistemul politic, acţiunea politică, gîndirea politică
etc.), alţi politologi apreciază drept obiect de studiu al elitologiei
cercetarea procesului de guvernare a societăţii.
Oricum, elita, ca subiect politic, persistă în ambele definiri ale
obiectului de studiu al elitologiei. Termenul “elită” (lat. “eligere” –
a alege, a tria) poartă un caracter polisemantic. Dacă cei neavizaţi
folosesc termenul dat în unele îmbinări de cuvinte pentru a reflecta
anumite trăsături pronunţate (“grîu de elită”, “oştiri de elită”, “cai
de elită”, “elită hoţească” etc.), culturologii îl utilizează pentru a
evidenţia unele personalităţi marcante ale culturii (ca sinonim al
“spiritului aristocratic”), iar reprezentanţii ştiinţelor socioumane
(politologii, sociologii, filosofii etc.) folosesc termenul în cauză
pentru a desemna acel grup de oameni (valoros; cel mai bun) din
societate care prin statutul şi rolul său constituie “structura de
putere” (establishment) şi exercită o influenţă majoră sau
controlează direct elaborarea şi realizarea deciziilor politice,
economice şi sociale într-o comunitate umană.
Urmărind evoluţia istorică şi politică a conceptului de elită,
sociologii şi politologii califică prin acest termen pe acei membri ai
unei societăţi care deţin o poziţie superioară în cadrul ei. Acesta este
sensul generic, social şi politic al conceptului de elită. La nivel mai
concret, se poate evoca termenul de elită pentru a califica membrii
unei meserii, ai unei profesiuni, ai unei arte, care excelează în sfera
lor de activitate (elita arhitecţilor, elita zugravilor, elita spărgătorilor
de case de bani etc.). În cel de-al doilea sens, conceptul de elită nu
presupune şi o excelenţă morală, caracteristică pe care o presupune,
de altfel, integral, un singur concept aferent elitei - conceptul de
aristocraţie. Referindu-ne exclusiv la conceptul de elită (politică,
economică, ştiinţifică, informaţională, militară etc.), putem constata
că orice societate umană are nevoie de o pătură conducătoare
(cîrmuitoare, diriguitoare, stăpînitoare, guvernantă sau dominantă) în
cadrul diviziunii organice şi sociale a muncii.
Aşadar, termenul “elită” este utilizat de specialişti în domeniul
ştiinţelor socioumane pentru a consemna oameni deosebiţi prin
pregătire şi talent în domeniul lor de activitate (politică, economie,
cultură, ştiinţă etc.), care se remarcă prin crearea de valori pentru
8
societate, au acces la mecanismele şi tainele puterii, ale dominaţiei
(arcanum imperii), posedă anumite funcţii de conducere şi un
anumit volum de putere. Membrii elitei, ajungînd în această poziţie
prin diferite modalităţi (bunăstare, statut familial, superioritatea
pregătirii, abilităţi profesionale, sistemul de selectare etc.), pot deţine
puterea în mod oficial (instituţii publice) sau pot exercita puterea în
mod mai puţin vizibil şi uneori ocolind instituţiile oficiale.

2. Elitologia în sistemul ştiinţelor politice


Elitologia, prin conţinutul şi obiectul său de studiu, poate fi
considerată (după statutul epistemologic) o disciplină, o ramură
a ştiinţelor politice care studiază procesul de conducere
(guvernare) social-politică a societăţii, activitatea structurilor de
putere, precum şi formarea, dezvoltarea, componenţa şi
anatomia degradării păturii superioare a societăţii, locul şi rolul
elitelor politice şi al clasei conducătoare în societate, raporturile
dintre guvernanţi şi guvernaţi. Deci această disciplină ştiinţifică
are un obiect propriu de reflecţie teoretică, de studiu, cunoaştere
şi de cercetare empirică. Fundamentarea teoretică a obiectului
elitologiei necesită însă implicit cunoaşterea rezultatelor
cercetărilor şi din celelalte discipline ştiinţifice politice înrudite,
cu care ea (elitologia) interferează fără a le substitui.
Precum se ştie, politologia (ştiinţa politică sau teoria
generală a politicii) este o ştiinţă despre domeniul politic, o
ştiinţă care studiază geneza, esenţa, legitatea şi funcţionalitatea
politicului. Însă domeniul politic (ca domeniu al vieţii sociale,
ca subsistem al sistemului social global) constituie şi obiectul de
studiu al altor discipline din arealul ştiinţelor politice (sociologia
politică, filosofia politică, psihologia politică, antropologia
politică, etica politică, geopolitica, ştiinţa statului, ştiinţa
dreptului, ştiinţa partidelor politice, istoria politică etc.).
Ştiinţa politică contemporană constituie un complex întreg şi
diversificat de discipline ştiinţifice. Vom preciza că politicul
reprezintă acea dimensiune imanentă a societăţii, acea sferă
particulară a vieţii sociale, acea modalitate specifică a organizării
9
interioare a sistemului social global care constituie, în fond, obiectul
de studiu al tuturor ştiinţelor politice. În acest sens vom arăta că
reputatul politolog român Ovidiu Trăsnea în una din lucrările sale1
înţelege prin disciplinele politice acele discipline care, într-o viziune
globală sau parţială, cu o finalitate teoretică sau operaţional-
aplicativă, folosind o abordare structurală sau istorică, se consacră
studiului vieţii politice. Deşi respectivele discipline sînt diferite atît
ca natură, cît şi sub raportul structurii, ariei şi funcţiunilor lor
specifice, acelaşi autor foloseşte termenul de “sistem al ştiinţelor
politice” pentru a sugera comunitatea relativă a obiectului lor
(politicul în diferitele sale laturi şi ipostaze), relativa lor unitate
funcţională (converg în explicarea politicului şi orientarea sau
raţionalizarea acţiunii politice), precum şi interacţiunile care există
între ele şi care, pe măsura avansării tendinţelor de diferenţiere şi
integrare, proprii ştiinţei contemporane, devin tot mai ample şi mai
complexe, promovînd forme noi de cooperare interdisciplinară, de
cercetare pluridisciplinară2. Pentru o viziune globală şi cuprinzătoare
asupra ştiinţelor politice, pentru o înţelegere adecvată a raporturilor
lor reciproce şi a graniţelor dintre ele, Ovidiu Trăsnea trasează în
unele lucrări ale sale3 următoarea schiţă a sistemului ştiinţelor
politice, model-ipoteză susţinut şi de alţi autori4:
1) ştiinţe politice teoretice, printre care ştiinţa politică fundamentală
(teoretică, structural-istorică şi nomotetică) sau politologia şi ştiinţe
politice speciale (elitologia, stasiologia, conflictologia, ştiinţa
relaţiilor internaţionale, psephologia – ştiinţa comportamentului
electoral, polemologia – ştiinţa războiului, irenologia – ştiinţa păcii
1
Vezi mai detaliat: Trăsnea O. Probleme de sociologie politică. – Bucureşti,
1975, p. 8.
2
Mattei Dogan precizează principalele caracteristici ale ştiinţei politice
contemporane prin specializare, fragmentare şi hibridare. A se vedea: Dogan
M. Sociologie politică. Opere alese. – Bucureşti, 1999, p.356.
3
Trăsnea O. Op. cit., p.7-9; Trăsnea O. Curente şi tendinţe în politologia
contemporană. – Bucureşti, 1972, p.14-39.
4
Petraş-Voicu I. Introducere în sociologia politică. În 2 volume. Vol.1. –
Cluj-Napoca, 1994, p.18-32; Măgureanu V. Studii de sociologie politică. –
Bucureşti, 1997, p.38-45 etc.

10
etc.); 2) ştiinţe politice aplicative sau praxiologice (praxiologia
politică generală sau ştiinţa conducerii politice, ştiinţa acţiunii
politice şi ştiinţele aplicative speciale), existenţa autonomă a cărora
mulţi politologi o contestă; 3) ştiinţe politice de graniţă (secante,
limitrofe, înrudite sau interdisciplinare), din care fac parte sociologia
politică, antropologia politică, ştiinţele juridice ale dreptului
constituţional, ale dreptului administrativ şi ale dreptului
internaţional, psihologia politică, geografia politică, istoria politică.
Aceste şi alte ştiinţe realizează joncţiunea sistemului cu alte ştiinţe
din afara lor şi se concentrează, de asemenea, asupra fenomenului
politic, dar din unghiuri de abordare specifice, extrapolitologice.
În linii mari, putem constata că, dacă politologia studiază
domeniul politic sub aspectele sale cele mai generale
(macropoliticul), celelalte ştiinţe politice amintite mai sus, inclusiv
elitologia, sînt, într-un fel, ştiinţe particulare, deoarece fiecare
dintre acestea abordează un anumit segment al politicului
(micropoliticul) şi nu ansamblul său. În cazul mai multor discipline
politice (filosofia politică, antropologia politică, geopolitica etc.)
specificul lor de abordare apare mult mai vădit şi mai delimitat,
însă în ceea ce priveşte politologia şi elitologia obiectul lor de
studiu devine, în mare măsură, identic, deosebindu-se doar după
maniera lor de abordare. Această realitate i-a determinat pe unii
politologi să considere politologia ca ştiinţă fundamentală a
politicului. În acelaşi timp, unii specialişti, considerînd elitologia o
disciplină ştiinţifică complexă şi autonomă, arată că ea s-a format
în albia filosofiei politice (Ghenadii Aşin, Rusia), alţii – în albia
ştiinţelor sociologice (Olga Krîştanovskaia, Rusia). Însă
majoritatea cercetătorilor opinează că elitologia a apărut în cadrul
ştiinţelor politice şi deci face parte din sistemul ştiinţelor politice
(Stelian Tănase, spre exemplu).

3. Funcţiile şi metodologia elitologiei


Elitologia, ca şi politologia în ansamblu, fiind preocupată de
studierea directă a realităţii social-politice şi de sintetizarea datelor
oferite de alte ştiinţe politice, vizează o anumită finalitate
concretizată prin îndeplinirea anumitor funcţii (metodologică,

11
teoretico-cognitivă, teoretico-explicativă, conceptuală, normativ-
aplicativă sau critică, axiologică sau de valorizare, praxiologică sau
de raţionalizare, educativă sau civică, prospectivă sau de prognozare
ş.a.). Evidenţierea funcţiilor elitologiei este necesară pentru
delimitarea ei ca ramură ştiinţifică, ca domeniu specific de cercetare,
ca ştiinţă şi disciplină autonomă în raport cu celelalte ştiinţe politice.
Pentru definirea obiectului de studiu al oricărei ştiinţe se
impune şi precizarea metodologiei acesteia, cu ajutorul căreia se
realizează investigaţia ştiinţifică. Metodologia este un ansamblu
de metode, mijloace, procedee şi tehnici de cercetare integrate
într-o viziune, într-un cadru teoretico-conceptual, propriu
disciplinei respective1. În cazul elitologiei, ca şi în cel al
politologiei, al sociologiei politice şi al altor ştiinţe politice,
acest cadru îl constituie concepţia ei teoretică proprie asupra
politicului, principiile şi categoriile specifice prin care îl
defineşte. Metodologia ocupă un loc central în asigurarea
nivelului calitativ-ştiinţific al investigaţiei realităţii politice. De
asemenea, se subliniază întemeiat că metodologia ştiinţei este
strîns legată de filosofie, deoarece filosofia este baza
conceptuală a oricărei metodologii2.
Metodologia, fiind teoria despre metodele cunoaşterii ştiinţifice,
conţine următoarele componente definitorii: 1) enunţuri (teze,
postulate, formule) teoretice fundamentale care servesc drept
orientări în abordarea realităţii sociale; 2) metode şi mijloace de
cercetare şi culegere (colectare) a datelor empirice; 3) tehnici şi
procedee de prelucrare a datelor şi informaţiilor obţinute, de
ordonare, sistematizare şi corelare necesare pentru argumentarea
ştiinţifică; 4) metode şi procedee de analiză, interpretare şi
construcţie (reconstrucţie) teoretică pe baza datelor empirice în
vederea elaborării descrierilor, tipologiilor, explicaţiilor şi
predicţiilor teoretice.

1
Măgureanu V. Op. cit., p.48.
2
Mihai N. Introducere în filosofia şi metodologia ştiinţei. – Chişinău,
1996, p.48.
12
Mergînd pe urmele lui David Easton1 şi ale altor cercetători
occidentali, politologii români Ovidiu Trăsnea şi Ion Mitran în
studiile lor2 divizează întreaga varietate a modurilor de abordare (a
metodelor) practicate în ştiinţa politică în două categorii distincte.
Este vorba, în primul rînd, de modurile de abordare politologice,
din şirul cărora fac parte instituţionalismul sau orientarea
instituţionalistă (M. Prelot este considerat unul dintre cei mai
autorizaţi reprezentanţi al acestei direcţii), psihologismul (utilizat
de Confucius şi N. Machiavelli, de S. Freud care fundamentează
concepţia psihanalizei), behaviorismul (şcoala behaviorală sau
comportamentalismul, direcţie fondată de W. Wilson), structural-
funcţionalismul (utilizarea sa se datorează lui G.A. Almond şi şcolii
sale, metodă numită şi paradigma Almond), funcţionalismul (model
de cercetare utilizat des în elitologie), formalismul (inovaţie recentă
în cîmpul analizei politice), analiza semantică sau logică a limbajului
politic (demers terminologic în accepţia lui G. Balandier), teoria
jocurilor etc.
În al doilea rînd, este vorba de tipurile de analiză (de reflecţie)
extrapolitologice a politicului. În această categorie sînt incluse
modurile de abordare istoric (istorico-logic sau logico-istoric),
sociologic (utilizat pe larg de marxism în analiza politicului ca
suprastructură a bazei economice), economic (considerat de unii
autori mod de elaborare din punct de vedere al activităţii),
psihologic (abordare ce a impus necesitatea constituirii unei
discipline cum este psihologia politică), juridic, geografic (abordare
ce a condiţionat apariţia geopoliticii ca ştiinţă interdisciplinară),
antropologic (folosit la vremea sa de Aristotel), filosofic (numit, de
obicei, mod de abordare ontologic sau substanţional). În prezent
aceste moduri de abordare sînt fortificate cu noi metode de analiză
a politicului, cum ar fi cea sistemică (cunoscută ca paradigmă
sistemică sau paradigma Parsons-Easton), comparativă (metodă de
1
Easton D. (ed.). Varieties of Political Theory. – Chicago, 1966; Easton D.
The Political System. – Chicago, 1953 etc.
2
Trăsnea O. Curente şi tendinţe în politologia contemporană, p.52-125;
Mitran I. Politologia în faţa secolului XX. – Bucureşti, 1997, p.38-42.
13
reflecţie folosită de la Aristotel încoace, condiţionînd apariţia
politologiei comparate ca una dintre direcţiile ştiinţei politice
fundamentale), dialectico-critică (folosită de marxism şi
neomarxism, de gîndirea liberală de stînga şi social-democrată),
normativ-valorică (folosită, îndeosebi, în anii “războiului rece” în
scopul argumentării formei optimale a unui sau altui regim politic).
La sfîrşitul sec. XX în ştiinţele socioumane tot mai insistent se
impunea o nouă metodă de analiză, numită metoda sinergetică
(grec. “synergeia” – acţiune colectivă), apariţia căreia (ca direcţie
de cercetare) este legată de numele chimistului belgian (de origine
rusă) I. Prigojin şi de numele fizicianului german G. Hacken. Acest
tip nou de reflecţie teoretică în ştiinţele politice oferă posibilitate
cercetătorului să aprecieze în chip nou unele procese, fenomene,
evenimente şi fapte politice care nu pot fi examinate cu ajutorul
metodelor tradiţionale. În opinia unor autori, sinergetica, ca mod de
abordare, de reflecţie teoretică, a ocupat poziţiile pierdute de
metoda dialectică1.
În fine, abordarea extrapolitologică a politicului, fiind un
proces complex cu reflexie socială de amplitudine, are menirea
să îmbogăţească dimensiunea analizelor politice în ştiinţele
politice, inclusiv şi în elitologie.

TEMA II. PUTEREA ŞI EXPONENŢII SĂI


1. Puterea politică şi elitele
Puterea poate fi considerată unul din fundamentele
societăţii. Ea persistă acolo unde există o comunitate de oameni

1
Vezi, spre exemplu: Политология. /Под. ред. Г.В. Полуниной. – Москва,
1998, с.40-45; Венгеров А. Синергетика и политика. //Общественные
науки и современность, 1993, №4, с.55-69; Сачков Ю. Независимость в
структуре бытия и познания. //Свободная мысль, 1995, №12, с.81-82;
Делокаров К.Х. Системная парадигма современной науки и
синергетика. //Общественные науки и современность, 2000, №6, с.110-
118 etc.

14
bazată pe anumite reguli, norme şi valori. În cadrul grupurilor
sociale este inerentă diviziunea socială referitoare la gestionarea,
dirijarea şi conducerea diverselor forme de activitate umană.
Anume aici apar anumite inegalităţi şi asimetrii de roluri şi deci
anumite raporturi între diferite categorii de oameni şi indivizi
aparte. Se poate afirma că puterea se manifestă ca factor global
şi integrator al comunităţii umane, devenind, astfel, o matrice în
ceea ce priveşte activităţile acesteia.
Obiect al politicii devine nu orice putere, ci doar puterea în
sens public. Deja Aristotel a încercat să separe autoritatea
liderului politic în cadrul polis-ului grecesc de alte forme ale
puterii (puterea stăpînului asupra sclavului, soţului asupra soţiei,
părinţilor asupra copiilor). Politica este mai întîi de toate o
tendinţă de obţinere şi menţinere a puterii publice, tendinţă către
dominaţia şi exercitarea acesteia de un anumit grup de persoane
numit elită, clasă guvernantă etc.
Puterea, fiind o componentă esenţială a oricărei societăţi,
împreună cu societatea traversează un proces complicat de
schimbare a fenomenelor şi manifestărilor sale. Sistemul de putere
într-o societate umană contemporană este bine structurat (pe
verticală şi pe orizontală) şi este compus dintr-o reţea diversificată
de instituţii specializate (politice, economice, militare, diplomatice,
birocratice, financiare, judiciare etc.) care reglementează relaţiile
sociale şi determină cîmpul puterii. În cadrul acestui sistem se
evidenţiază structurile puterii centrale (aparatul sau corpul
administrativ), substraturile subordonate lor nemijlocit
(administrarea de nivel mediu), subiectul şi obiectul puterii.
Puterea ca fenomen social posedă cîteva dimensiuni distincte,
iar în dependenţă de diferitele componente ale sale (subiect,
obiect, resurse, proces etc.) şi de multitudinea activităţilor sociale,
poate fi clasificată în diverse genuri (forme sau tipuri). Fiecare
formă de manifestare a puterii se distinge prin caracteristicile şi
conotaţiile sale specifice, dezbătute şi descifrate de disciplinele
ştiinţifice respective. Puterea politică (puterea de stat constituie
nucleul acesteia) determină activitatea celorlalte instituţii sociale.
15
Ea, în mod direct sau indirect, influenţează asupra dezvoltării
tuturor subsistemelor sistemului social global (politic, economic,
cultural, normativ, militar, social etc.). Fără a detaliza, vom
sublinia doar că puterea politică, fiind unul dintre genurile majore
ale activităţii umane, include toate relaţiile ce apar între stat,
partide şi mişcări politice, elite politice, grupuri sociale etc. cu
privire la putere, iar prin intermediul instituţiilor politice se
exprimă voinţa dominantă a unui subiect, dar şi a întregii
societăţi. Printre trăsăturile definitorii ale acestei puteri vom
remarca supremaţia şi obligativitatea deciziilor pentru întregul
organism social şi, respectiv, pentru toate celelalte genuri de
putere; universalismul şi caracterul public al puterii politice,
deoarece acesta acţionează în baza dreptului din numele întregii
societăţi; legalitatea în utilizarea resurselor (mijloacelor) în
scopul cuceririi, menţinerii şi exercitării puterii; prezenţa unui
singur centru decizional (celelalte genuri ale puterii, spre
deosebire de puterea politică, poartă în societăţile democratice
dezvoltate un caracter policentric); prezenţa unui sistem integrat
de organe de putere etc.
Din cele expuse mai sus rezultă că puterea politică, ca
subsistem al sistemului puterii sociale, poate fi definită drept
capacitatea de a integra, de a agrega, de a conjuga toate
elementele sistemului social. Fiind axa vieţii politice a societăţii,
acest gen de putere constituie elementul-cheie al complexului de
structuri şi fenomene sociale, pe care le ordonează şi le
ierarhizează în conformitate cu obiectivele definite.
Vorbind despre structura puterii politice, vom preciza că
aceasta din urmă reflectă o anumită interacţiune, o relaţie
(dominaţie, conducerea unora asupra altora). Precum se ştie,
orice relaţie, inclusiv cea de putere, presupune două părţi: pe de
o parte – guvernanţii, subiecţii puterii care deţin şi exercită
puterea, iar, pe de altă parte – guvernaţii, subordonaţii, supuşii,
obiectul, asupra căruia este îndreptată activitatea subiectului,
acţiunea puterii. Din perspectiva abordării structural-sistemice, se
poate afirma că relaţiile de putere (raporturile de dominaţie –
supunere), independent de baza legitimităţii, se prezintă ca o
interacţiune asimetrică a conducătorilor şi conduşilor. Oricum,
16
subiectul şi obiectul sînt exponenţii (purtătorii, agenţii, actorii)
direcţi ai puterii.
De altfel, noţiunile “subiect” şi “obiect” sînt categorii
filosofice. Prin subiect se înţelege individul sau grupul social care
acţionează şi cunoaşte activ, are conştiinţă şi voinţă. Subiecţii
puterii întruchipează baza activă şi reglatoare a puterii şi, de
obicei, poartă un caracter ierarhic: dacă un individ sau un grup
social înzestrat cu putere este actorul (exponentul) principal şi
exprimă nivelul primar al puterii, atunci organizaţiile politice
(elitele şi liderii politici, formaţiunile politice, grupurile de
presiune, statul, comunitatea naţională şi cea internaţională sau o
altă comunitate umană nemijlocit inclusă în structurile de putere)
prezintă nivelul secund al puterii. Desigur, legătura dintre aceste
niveluri poate fi încălcată. Spre exemplu, liderii pierd adeseori
legătura cu masele şi chiar cu propriile lor partide.
Subiectul poate deveni un exponent efectiv al puterii numai
în cazul în care posedă anumite calităţi şi abilităţi, cum ar fi,
spre exemplu, dorinţa de a conduce, voinţa de putere, competenţa
profesională, responsabilitatea personală, autoritate, prestigiu,
legitimitate, încredere. Fiind înzestrat cu anumite virtuţi, subiectul
determină conţinutul acţiunii întru atingerea unor ţeluri propuse.
De caracterul obiectivelor urmărite, de metodele, mijloacele şi
resursele utilizate pentru atingerea celor concepute depind, în
mare măsură, atitudinea executanţilor (supuşilor) faţă de
conducător (lider) şi relaţiile între subiect şi obiect.
Obiectul politicii îndeplineşte rolul de executant al
dispoziţiilor subiectului puterii şi este reprezentat de un individ
(indivizi, cetăţeni), grup (pătură) social, societate (naţiune, popor)
sau o altă comunitate umană. Puterea, după cum s-a menţionat, este
asimetrică, bilaterală şi deci presupune o interacţiune a subiectului
şi obiectului acesteia. Ea (puterea) nu poate exista fără a supune
obiectul, însă disponibilitatea acestuia pentru supunere depinde de
o serie întreagă de factori, inclusiv de motivele supunerii (spre
exemplu, autoritatea liderului), de calităţile obiectului propriu-zis
(cum ar fi, de pildă, cultura politică a populaţiei) etc.
La capitolul privind corelaţia dintre subiectul şi obiectul
17
puterii vom face trei precizări semnificative. În primul rînd,
puterea bazată pe coincidenţa intereselor şi convingerilor, pe
autoritate, prestigiu şi pe alte dimensiuni se transformă în
identificarea obiectului şi subiectului politicii. În acest caz se
ajunge la o forţă maximă a puterii, iar subiectul este
interpretat de obiect drept ocrotitor şi sprijinitor (cazul unor
societăţi democratice contemporane).
În al doilea rînd, ca reflectare a rolului primordial al
subiectului în raport cu puterea în viaţa cotidiană este
răspîndită adesea ideea identificării puterii cu exponenţii ei
(cazul societăţilor de tranziţie). Astfel, se vorbeşte despre
deciziile puterii, acţiunile acesteia etc., înţelegînd prin putere
organele ei de conducere.
În al treilea rînd, în procesul guvernării se utilizează
adesea două modalităţi, vorbindu-se astfel de două “faţete ale
puterii”. Dacă prima include stimularea obiectului pentru
săvîrşirea anumitor acţiuni convenabile subiectului puterii
(spre exemplu, participarea la alegeri, sau, dimpotrivă,
abţinerea de la participare la manifestările de masă), a doua
modalitate constă în asigurarea inactivităţii supuşilor,
blocarea anumitor forme de comportament nedorite de
subiectul puterii. Istoria politică a ţării noastre este bogată în
exemple de acest gen, unul din ele fiind desfăşurarea
procesului de colectare a semnăturilor în susţinerea unui
referendum republican legislativ pentru modificarea
sistemului electoral, proces iniţiat de Alianţa Social-
Democrată în primăvara anului 2002.

2. Stratificarea socială: grupurile sociale ca subiecţi


ai politicii
Scopul fundamental al oricărei puteri politice este de a
asigura funcţionalitatea întregului corp social. Ea serveşte
necesităţii interne de menţinere a coeziunii, consensului
membrilor şi climatului social al comunităţii, asigurării
echilibrului social al diferitelor segmente ale societăţii. În caz
contrar, societatea se poate confrunta cu numeroase tensiuni şi
18
conflicte care pun în pericol ordinea socială şi stabilitatea
politică a societăţii.
Diversitatea raporturilor, rolurilor şi poziţiilor sociale
condiţionează anumite deosebiri dintre oameni într-o societate
concretă. După cum demonstrează practica social-politică,
anume împletirea intereselor de grup, diversele raporturi şi
relaţii sociale exercită o influenţă substanţială asupra
conţinutului proceselor politice. Caracterul influenţei grupului
social asupra politicii este determinat mai întîi de toate de
menţinerea deosebirilor dintre indivizi în ceea ce priveşte
deţinerea anumitor resurse care pot fi utilizate pentru protecţia
intereselor sale.
Deci capacitatea unor indivizi sau a unor grupuri sociale de
a se implica în politică, de a-şi impune voinţa asupra altora,
adică de a-şi exercita puterea, diferă în funcţie de scopurile
urmărite, de mijloacele şi resursele folosite etc. Din aceste
considerente, unul din izvoarele politicii constă în existenţa
diferenţierii reale a populaţiei ce reflectă inegalitatea poziţiei
sociale a cetăţenilor. De aceea pentru orice societate problema
se reduce la ordonarea acestor inegalităţi între diferite categorii
de cetăţeni care se deosebesc după mai multe criterii specifice
(putere, venit, ocupaţie, rol, poziţie, nivel de instruire etc.).
Pentru descrierea sistemului de inegalităţi între diferite
grupuri de indivizi în ştiinţele socioumane se foloseşte noţiunea
de stratificare socială. În linii mari, stratificarea presupune că
unele deosebiri sociale capătă un caracter ierarhic. Din această
perspectivă, în literatura sociologică stratificarea socială este
definită ca o dispunere ierarhică a unui set de grupuri, pături şi
categorii sociale pe o scară constituită în baza unui sau a mai
multor criterii1. Această noţiune caracterizează de fapt asimetria
existentă în raporturile dintre grupurile sociale care structurează
1
Vezi: Dicţionar de sociologie. /Coordonatori C. Zamfir, L. Vlăsceanu. –
Bucureşti, 1998, p.606; Радаев В.В., Шкаратан О.И. Социальная
стратификация. – Москва, 1996, с.27 etc.

19
şi ordonează societatea, însă totdeauna această asimetrie este
rezultatul influenţei anumitor relaţii sociale, politice, economice
şi de altă natură într-o societate. Unii specialişti consideră că
stratificarea socială exprimă doar legăturile ierarhice dintre
grupurile de oameni. Însă majoritatea cercetătorilor sînt de acord
cu faptul că această noţiune caracterizeză distanţa socială dintre
indivizi nu numai pe verticală (de exemplu, deosebiri între
poziţia profesorului şi a studentului), ci şi pe orizontală
(raporturile dintre un profesor şi un cercetător ştiinţific).
Diversitatea şi varietatea stratificării sociale presupune atît
fixarea deosebirilor de grup, cît şi faptul că individul aparţine
diferitelor straturi sociale (să zicem, un student se poate afla
concomitent în postură de bărbat, fecior, sportiv, membru al
unui grup etnic etc.). Pentru a caracteriza care este sau poate fi
locul unui individ (grup social) în cadrul structurii sociale, în
sociologia contemporană se utilizează noţiunile de status şi rol.
Conţinutul (componenţa) stratificării sociale a unei
comunităţi umane include următoarele trei mari straturi:
1. Stratul superior care cuprinde şi elita societăţii. Acest
strat numără cîteva grupuri sociale semnificative pentru orice
societate, precum ar fi specialiştii sau funcţionarii aparatului
tehnico-administrativ, de stat şi de partid; conducătorii de rang
superior (de stat, de partid, deputaţii, senatorii etc.), de ramuri şi
de mari întreprinderi; businessmanii de mare calibru; o parte din
intelectualitate, din savanţi, din lucrătorii de aprovizionare şi
comerţ etc. Stratul superior, deosebindu-se după volumul puterii
deţinute, după bogăţie şi venit, mai este numit adesea şi “crema
societăţii”. Constituind doar circa 2-4% din populaţia unei
naţiuni, el este “capabil” să cheltuie pînă la o treime din
produsul intern brut (cazul societăţilor de tranziţie).
2. Clasa de mijloc înglobează mai multe grupuri şi subgrupuri
sociale: proprietari şi întreprinzători (mici şi mijlocii), funcţionari şi
intelectuali, bancheri şi financiari, ofiţerime şi slujitori ai cultului,
muncitori şi fermieri, comercianţi şi individuali, cooperatori şi
meseriaşi, manageri şi persoanele profesiilor libere (după Max
20
Weber) ş.a. Acest strat cuprinde majoritatea populaţiei (circa 70-
75%), constituie suportul dezvoltării societăţii şi deci baza stabilităţii
politice (cazul societăţilor democratice occidentale)1. Clasa de mijloc
se deosebeşte de stratul superior prin locul şi rolul său în sistemul
relaţiilor de producţie (produce bunuri materiale şi spirituale,
prestează servicii sociale etc.).
3. Pătura inferioară este reprezentată de astfel de grupuri şi
categorii sociale ca studenţii şi elevii, pensionarii şi casnicele,
invalizii şi vagabonzii, criminalii şi deţinuţii, prostituatele şi alte
elemente declasate ale societăţii. Semnificativ pentru aceste şi
alte categorii sociale este faptul că membrii lor constituie de la
20 la 25% şi au venituri, în raport cu societatea concretă şi
contextul dezvoltării ei, modeste sau chiar mizere. Dat fiind că
reprezentanţii acestui strat nu sînt implicaţi în relaţiile de
producţie şi deci trăiesc pe contul societăţii, unii autori numesc
întreaga clasă inferioară “drojdia” societăţii (Norman
Goodman) sau “paria” societăţii (Dan Lăzărescu).
Acestea fiind spuse, vom arăta că structura (componenţa)
stratificării sociale propusă mai sus reflectă o caracteristică generală
a societăţii şi nu a membrilor săi în parte, deoarece deosebirile dintre
indivizi exprimă inegalitatea socială ce rezultă din statusul social şi
rolul social diferit al persoanei. La drept vorbind, la baza formării şi
dezvoltării stratificării sociale se află inegalitatea socială (care
dispune de multe conotaţii şi variabile sociale), însă rădăcinile ei
variază la diferiţi autori: proprietatea privată sau factorul economic
(J.-J. Rou-sseau şi K. Marx), poziţia (statusul) socială sau factorul
social (K. Davis şi W. Moore), normele, sancţiunile şi
comportamentul (Em. Durkheim şi R. Dahrendorf). În literatura de
specialitate contemporană sînt specificate şi alte origini ale
inegalităţii sociale şi deci ale stratificării sociale (deosebirile
psihofiziologice, fizice şi intelectuale, socio-profesionale, morale şi

1
Vezi mai detaliat: Varzari P. Formarea clasei de mijloc ca bază a stabilităţii
sociale. //Revistă de filosofie şi drept, 1998, nr.1, p.34-40; nr.2-3, p.30-34.

21
religioase, etnice, de rasă şi de moştenire etc.). Lui M. Weber însă îi
revine meritul de a fi reliefat caracterul multidimensional al
stratificării şi autonomia relativă a fiecăreia din cele trei dimensiuni
cu deosebirile lor specifice: economică (proprietate, avere, venit,
resurse), statutară (poziţia socială, rolul social, prestigiul social,
nivelul de pregătire, sexul, genul etc.) şi politică (volumul puterii,
funcţiile politice, influenţa politică, autoritatea etc.).
Analizînd inegalităţile sociale, precum şi deosebirile sociale
care imprimă anumite conotaţii (variabile) politice, unii
politologi1 evidenţiază mai multe forme ale deosebirilor de grup
şi deci ale stratificării sociale: deosebirile teritorial-lingvistice
(deosebiri dintre locuitorii diferitelor regiuni ale unei ţări),
deosebirile de sex şi vîrstă (deosebiri dintre tineri şi pensionari,
bărbaţi şi femei etc.), deosebiri de rudenie şi etnice (deosebiri
dintre grupurile familiale, comunităţile etnice etc.), deosebirile
religioase şi confesionale (deosebiri dintre reprezentanţii
diverselor culte, dintre credincioşi şi ateişti), deosebirile socio-
culturale (deosebiri dintre stilul de comportament, orientările de
viaţă), deosebirile socio-economice (deosebiri după venituri,
nivelul salariului, nivelul pregătirii şi competenţei profesionale
ale diferitor grupuri de persoane), deosebiri după caracterul
aprecierii de către societate a importanţei şi semnificaţiei unor
forme de comportament al indivizilor (deosebiri în aprecierea
prestigiului, stilului şi onoarei unor grupuri de oameni) şi
deosebiri după gradul puterii de guvernare (dominaţie, de
conducere) şi al influenţei (deosebiri după nivelul influenţei
directe sau indirecte a persoanei sau a grupului de persoane în
adoptarea deciziilor administrative). Fiecare dintre aceste forme
ale deosebirilor de grup deţine izvoarele şi resursele sale de
activitate politică a cetăţenilor, modalităţile şi mijloacele
specifice de influenţare asupra structurilor de putere.

1
A se vedea: Пугачев В.П., Соловьев А.И. Введение в политологию.
Учебник для студентов высш. учеб. заведений. – Москва, 1997, с.127.

22
Fiecare societate posedă sistemul său de stratificare, pe care
îl justifică printr-o ideologie ce este împărtăşită de cei care
beneficiază cel mai mult de sistemul respectiv de stratificare
socială. Sociologii ruşi Vadim Radaev şi Ovsei Şkaratan, utilizînd
metoda istorico-logică şi cea comparată, evidenţiază şi analizează
nouă tipuri de sisteme stratificaţionale: fizico-genetic, sclavagist,
de castă, bazat pe stări, etocratic, socio-profesional, de clasă,
simbolico-cultural şi normativ-cultural1. Sociologul american
Norman Goodman2, reieşind din cercetările efectuate de Lane şi
alţi autori notorii (precum ar fi cercetătorul iugoslav Milovan
Djilas3), propune spre examinare încă un tip de sistem
stratificaţional – sistemul de stratificare fără clase. Acest tip poate
fi modelat doar teoretic, pentru că practica social-politică a
societăţilor comuniste, totalitariste, a demonstrat cu prisosinţă
imposibilitatea existenţei şi funcţionării unei societăţi fără clase4.
Desigur, o societate sau alta îşi fundamenteză sistemul
propriu de stratificare nu numai prin teorii pentru a explica
existenţa sistemului stratificării sociale (abordarea de clasă
susţinută de marxism şi neomarxism, teoria multidimensională
weberiană, doctrina funcţionalistă a lui K. Davis şi W. Moore,
concepţia conflictualistă, a mobilităţii sociale etc.), ci şi prin
ideologii politice cu programele lor de promovare şi susţinere a
structurii sociale existente. Menţinerea, persistenţa şi
durabilitatea unui tip de sistem stratificaţional într-o societate
rezultă şi din influenţa altor instituţii sociale (economie, familie,
religie, ordine publică), din acţiunea anumitor procese sociale şi
politice care au loc în comunitatea umană şi derivă din cele două
1
Vezi mai detaliat: Радаев В.В., Шкаратан О.И. Цит. труд, с.49-58.
2
Goodman N. Introducere în sociologie. – Bucureşti, 1999, p.166-167.
3
Djilas M. The New Class. An Analysis of the Communist System. – New
York, 1960; Джилас М. Новый класс. - Mосква, 1970.
4
Un studiu important în acest sens a fost realizat de cercetătorul francez
Jean-François Soulet. A se vedea: Soulet J.-F. Istoria comparată a statelor
comuniste din 1945 pînă în zilele noastre. – Iaşi, 1998.

23
forme esenţiale de relaţii – de putere şi în afara puterii. În acest
context vom afirma că în orice societate există grupuri sociale
care deţin şi exercită puterea (diverse grupuri de elite divizate
după sferele de activitate socială), grupuri sociale care tind către
cucerirea puterii şi dominaţia politică (grupurile sociale din
opoziţia politică), grupuri sociale care aspiră să aibă succes la
sfera puterii (grupurile de interes, de presiune etc.) şi grupuri
sociale care, în majoritatea lor, nu pretind la putere şi manifestă
adesea o apatie, o alienare şi un absenteism total sau parţial de la
procesul politic.

3. Stratificarea politică a societăţii şi criteriile


diferenţierii populaţiei
Pentru a exista, funcţiona şi evolua, orice societate trebuie
condusă, administrată, reglementată, controlată, orientată.
Stratificarea ierarhică a societăţii contemporane în clase şi
categorii tot mai numeroase, în grupuri şi pături cu cerinţe şi
necesităţi diversificate face şi mai dificilă guvernarea acestora.
Întrebarea sacramentală cine exercită real puterea – poporul sau
un grup restrîns de persoane – totdeauna a avut o importanţă
majoră pentru înţelegerea politicii ca proces.
Deşi sînt puse în joc mai multe motive şi tendinţe ale
participării politice (de la setea de putere şi bogăţie pînă la cele
mai nobile – grija faţă de interesele sociale), politica, cu toate
acestea, este o sferă a vieţii sociale destul de prognozată.
Aceasta se datoreşte faptului că în societate are loc o interacţiune
politică a instituţiilor politice (a statului, elitelor, liderilor,
partidelor, grupurilor de presiune etc.) în baza rolurilor şi
funcţiilor politice. Lupta politică (lupta pentru putere) se
desfăşoară pe două planuri: între lideri, diferite grupuri sociale care
acţionează pentru a cuceri, menţine sau influenţa puterea şi,
totodată, între puterea care se exercită şi cei asupra cărora se
exercită. Cu alte cuvinte, acţiunea politică este rezultatul
participării a două categorii de subiecţi: pe de o parte, agenţi
24
colectivi (partide politice, elite politice, grupuri sociale, grupuri de
presiune, mase populare) şi, pe de altă parte, actori individuali
(lideri, personalităţi, militanţi, aderenţi, simpatizanţi).
Orientarea activităţii politice a subiecţilor colectivi şi
individuali şi deci eficacitatea acţiunii politice este condiţionată
de cîţiva factori majori, inclusiv de rolurile şi funcţiile politice
îndeplinite în viaţa politică de subiecţii colectivi sau individuali,
de statusul politic pe care îl ocupă aceştia.
Statusul politic reflectă totalitatea drepturilor şi datoriilor
unui subiect social, definind poziţia politică ocupată de acesta în
societate şi identitatea lui politică. Rolul politic exprimă un
comportament aşteptat şi evidenţiază funcţiile şi atribuţiile ce-i
revin unui subiect în poziţia politică ocupată. Unui status îi este
asociat un set de roluri care redă un complex de activităţi ce
pune individul sau grupul de persoane în relaţie cu ceilalţi. Spre
exemplu, statusul politic al elitei este determinat de anumite
atribuţii şi funcţii ale acesteia în societate şi îi prescrie dreptul în
elaborarea, adoptarea şi realizarea deciziilor politice pentru
întregul corp social. De aceea, în afară de inegalitate socială şi
economică, mai există şi inegalitate politică determinată de
gradul şi modul exercitării sau influenţării puterii în societate. În
acest sens se poate afirma că principalul criteriu al stratificării
politice a populaţiei derivă din înălţimea şi profilul unui subiect
politic, adică din împărţirea volumului de putere între membrii
unui anumit grup social.
Pentru elitologie, ca disciplină ştiinţifică, divizarea societăţii
în straturi (grupuri, pături sau categorii), poziţia lor ierarhică şi
criteriile stratificării (principalul fiind volumul de putere) sînt
probleme de mare importanţă din mai multe motive. În primul
rînd, definirea straturilor şi aşezarea lor pe treptele ierarhiei
politice este un temei pentru studierea şi înţelegerea politicii
instituţionalizate, a structurii şi sistemului politic al societăţii. În
al doilea rînd, în analiza acţiunii politice pot fi evidenţiate
anumite straturi politice, adică grupuri de persoane, instituţii
politice care sînt plasate pe verticală sau orizontală în sistemul
relaţiilor politice ale societăţii. În al treilea rînd, reliefarea
25
straturilor politice în cercetarea locului şi rolului acestora în
structura politică a societăţii dă posibilitatea să se sesizeze, din
punct de vedere politic şi practic, mobilurile acţiunii politice a
subiecţilor colectivi şi individuali.
Din această perspectivă, pot fi utilizate pe deplin noţiunea şi
termenul “stratificare politică” care fixează volumul de putere
al subiecţilor politici în raport cu nivelul dominaţiei politice,
locul şi rolul lor în sistemul politic al societăţii. Drept temei al
stratificării politice servesc astfel de criterii ca volumul puterii,
poziţia statutară, averea, nivelul pregătirii profesionale,
provenienţa, diverse calităţi şi abilităţi personale (autoritate,
prestigiu etc.), precum şi atitudinea faţă de puterea politică
(orientările politice). Majoritatea cercetătorilor definesc
stratificarea politică în contextul diferenţierii populaţiei după
criteriul statusului politic1, componentele structurale ale căruia
sînt situaţia, poziţia şi prestigiul politic, orientarea politică,
motivaţia acţiunii politice, competenţa şi profesionalismul în
exercitarea funcţiilor politice.
Structura stratificării sociale (a diferenţierii sociale) în
societăţile democratice înalt dezvoltate are o formă relativ
simetrică care poate fi comparată cu un romb. Grupurile
principale ale populaţiei (“grosul populaţiei”) se include în
componenţa clasei de mijloc, în timp ce nişele superioare şi
inferioare ale corpului social sînt ocupate de grupurile sociale
restrînse la număr, respectiv, de grupurile de elite şi grupurile de
persoane defavorizate, marginale. Societăţile de tranziţie, în
virtutea anumitor factori şi împrejurări de ordin economic, social
şi politic, se pot caracteriza drept structuri de tip piramidal, în
care majoritatea populaţiei este alcătuită din grupuri, pături şi
categorii sociale cu venituri modeste sau chiar mizere şi deci cu
o atitudine adesea peiorativă faţă de structurile de putere (cazul

1
Vezi, spre exemplu: Aнурин А.Ф. Политическая стратификация:
содержательный аспект. //Социологические исследования, 1996, №12,
с.82-89.
26
Republicii Moldova).
Autorii germani Thea de Roh şi Ute Lienard tratează
repartizarea puterii (şi avuţiei) în societatea umană printr-un
model schematic în aceeaşi formă de piramidă1. Primul nivel al
piramidei puterii este condus de un grup social de oameni “alfa”.
Imediat sub acest grup, în piramida puterii, se situează urmaşii
lor potenţiali – persoanele “beta”. Majoritatea populaţiei
(masele, “plebea”) o formează însă persoanele “omega”, în
rîndul cărora există de asemenea mai multe trepte ierarhice.
Probabil, această schemă este simplistă, însă redă accesibil şi
sugestiv structura politică a societăţii contemporane.
Oricum, grupurile de elită se formează şi se dezvoltă în
toate direcţiile stratificării. Mai mulţi cercetători subliniază
faptul că nu mai putem vorbi de o elită (clasă) dominantă,
înţeleasă ca întreg, unită prin aceleaşi interese, ci de diverse
grupuri conducătoare, de regulă, neunite, dispersate,
fragmentate, adică de o pluralitate de segmente influente în
diverse sectoare de activitate ale societăţii. Caracterul
conlucrării şi selectării grupurilor de elită determină în mare
măsură înfăţişarea, “fizionomia” oricărei societăţi.
După cum s-a menţionat, unul din criteriile stratificării
politice este orientarea politică, atitudinea individului sau
grupului de indivizi faţă de putere. Problema e că
diferenţierea politică are loc după caracterul convingerii
populaţiei privind ordinea socială (organizarea comunităţii
umane sau regimul politic) şi poate distribui mai echitabil
bunurile şi valorile între straturi, iar direcţia (vectorul)
dezvoltării societăţii este mai acceptabilă pentru populaţie.
Putem afirma că în fiecare societate cetăţenii se clasifică în
straturi politice după anumite orientări politice asemănătoare
după conţinut, orientări ce semnifică un sistem mai mult sau
mai puţin stabil de convingeri şi viziuni asupra direcţiei
preferenţiale a politicii de stat (elita politică elaborează şi
promovează o ideologie de stat sau o formulă politică

1
Thea de Roh, Ute Lienard. Democraţia social-elitară. – Cluj-Napoca, 1999,
p.9-14.
27
conform programului său de guvernare).
Se observă, de asemenea, că există o corelaţie strînsă
între orientarea politică şi caracterul autoidentificării sociale,
corelaţie care îşi găseşte afirmarea în divizarea cetăţenilor în
straturi politice după apartenenţa lor politică: “dreapta”,
“stînga” şi “centru” (originea delimitării “dreapta” –
“stînga” se află într-un eveniment petrecut la şedinţa
Adunării Constituante a Franţei din 28 august 1789 în timpul
dezbaterii veto-ului regal). Sigur că orientările politice opuse
ale diferitelor grupuri de oameni condiţionează tensiuni,
confruntări şi chiar conflicte deschise între straturi sociale,
implicînd mase întregi de oameni (cazul Republicii Moldova în
perioada conflictului transnistrean din 1992). În viaţa cotidiană
însă, datorită atitudinii diferite a cetăţenilor faţă de programele,
platformele, strategiile şi lozincile lansate de politicieni, lideri
şi formaţiuni politice, au loc diverse disensiuni politice
(latente sau deschise), fapt ce poate fi constatat îndeosebi în
perioada declanşării anumitor evenimente politice (alegeri,
referendumuri, dezbateri publice în jurul anumitor proiecte
etc.). Diferenţierea cetăţenilor după criteriile analizate mai
sus vorbeşte despre existenţa unor legităţi în formarea şi
dezvoltarea stratificării politice, care este un rezultat al
tendinţelor evoluării unei comunităţi umane concrete.

28
COMPARTIMENTUL II. ORIENTĂRI POLITICE
ŞI TEORETICO-METODOLOGICE
ALE ELITISMULUI CONTEMPORAN

TEMA III. EVOLUŢIA ELITOLOGIEI


ŞI SPECTRUL EI POLITIC
1. Rădăcini şi tradiţii în constituirea elitologiei
Curente social-politice şi filosofice în care persistă ideea
despre existenţa în componenţa oricărei structuri sociale a unei
pături diriguitoare sau intelectuale ce determină evoluţia socială
există de cîteva milenii. Teoria elitelor, care astăzi are mulţi
aderenţi, cunoaşte predecesori vestiţi, începînd cu gînditorii antici.
Interesul gînditorilor faţă de problema elitelor a fost
determinat de mai multe motive. În primul rînd, individul
conştientiza faptul că viaţa oamenilor depinde de deciziile
structurilor de putere şi de aceea problema locului şi rolului
cîrmuitorilor în viaţa unei comunităţi sociale se afla în centrul
atenţiei gînditorilor din cele mai vechi timpuri. În al doilea rînd,
problema elitei este strîns legată de problema diviziunii sociale a
muncii, diferenţierea societăţii în conducători şi conduşi fiind un
component important al diviziunii muncii. Acest fapt continuă să
fie abordat de gînditori şi savanţi din perspectiva deosebirilor
biologice, psihologice, socio-economice, de alte deosebiri între
oameni (după nivelul studiilor şi pregătirii profesionale, după
nivelul influenţei puterii în societate etc.), deosebiri ce
condiţionează diferite consecinţe sociale pentru clasa
conducătoare şi clasa condusă. În al treilea rînd, elitele în decursul
secolelor erau transcedentale (termen kantian), adică deasupra
lumii reale, mistice, ascunse, închise de ochii omului. De aceea
“arcanum imperii” (taina puterii, taina dominaţiei) elitelor
ademenea masele şi cercetătorul. Cu alte cuvinte, motivele
interesului gînditorilor faţă de problema elitelor este de ordin
gnoseologic, social şi politico-psihologic.
Chiar dacă elitologia ca disciplină ştiinţifică de sine
29
stătătoare este produsul sec. XX, totuşi originile ei pot fi găsite
la gînditorii chinezi antici şi, în special, în doctrine social-
politice, filosofice şi morale, precum ar fi confucianismul
(curent de idei fondat de Kong Fu Zi, 551-479 î. Chr.),
daoismul (doctrină despre «dao» sau despre «calea» lucrurilor,
al cărei întemeietor este Lao Zi, sec. VI-V î. Chr.), moismul
(şcoală fondată de Mo Zi, 479-cca 381 î. Chr.) şi legismul (în
fruntea legiştilor, numit mai tîrziu «fa jia», se afla cel mai
cunoscut reprezentant al şcolii logice sau legiste Han Fei Zi,
280-234 î. Chr.).
În ansamblu, pentru învăţătura politico-filosofică chineză este
caracteristică predica elitarismului excepţional şi o anumită
mobilitate socială, în timp ce pentru gîndirea social-politică indiană
această mobilitate este interzisă, deoarece sistemul dur de caste
avea la baza sa o ideologie elitară şi de aceea cultura şi elitele erau
mitologizate în scrierile indiene. O mitologie apropiată în tratarea
elitelor este specifică şi pentru învăţăturile grecilor antici.
Platon (427-347 î. Chr.) este considerat primul gînditor
antic care a formulat o concepţie elitară, neadmiţînd demosul să
participe la viaţa politică. În lucrările “Republica” şi “Legile” el
trasează contururile unei societăţi perfecte, prezentînd structura
acestei societăţi (guvernanţii, militarii şi producătorii de bunuri),
tipurile de organizare socială (timocraţia, oligarhia, democraţia
şi tirania), organizarea economico-socială a ei. Statul ideal este
condus de filosofi datorită înţelepciunii proprii, iar legile statului
sînt elaborate de Consiliul Înţelepţilor. Conducînd statul,
guvernanţii din “Legile”, spre deosebire de filosofii din
“Republică”, se ghidează nu de propriile estimări, ci de legi
pentru a înlocui deficienţele filosofilor.
Aristotel (384-322 î. Chr.), la rîndul său, în “Politica”
respinge concepţia lui Platon despre cetatea ideală ierarhizată şi
fără posibilitatea jocului democratic. În opoziţie cu teoria
platoniciană, stagiritul exaltă civismul grecilor şi practica ideii
de constituţie. De altfel, constituţia (politeia) este conceptul-
30
cheie în analiza aristotelică a realităţilor politice, este cea care
defineşte identitatea unui polis şi exprimă ordinea societăţii.
Gînditorul grec distinge diferite construcţii (forme de guvernare)
în funcţie de numărul celor ce deţin puterea (unul, puţini sau
mulţi) şi natura lor etică (bună sau rea), deosebind astfel
regalitatea şi tirania, aristocraţia şi oligarhia, politeia şi
democraţia. Analiza guvernării este realizată de Aristotel prin
intermediul a trei factori (deliberatorul care ia decizii; oficialii şi
magistraţii; corpul judecătoresc), fiind astfel primul gînditor
care distinge cele trei puteri în stat. Diferenţiind puterea
dominantă de cea politică, el arată că este corectă acea putere
care aduce folos, iar dacă guvernanţii trăiesc în bine, puterea
este greşită.
Dacă Aristotel este considerat a fi întemeietorul ştiinţei
politice tradiţionale, N. Machiavelli este primul teoretician al
politicii, fondatorul ştiinţei politice moderne. În linii mari,
putem menţiona că ideile lui Machiavelli (1469-1527) privind
corelaţia dintre cîrmuitori şi supuşi sînt contradictorii. Pe de o
parte, el se pronunţă împotriva feudalilor care frînau unirea
Italiei, iar, pe de altă parte, el avea temeri faţă de răscoala
maselor ieşite de sub ascultare. Gînditorul renascentist caută o
corelaţie optimală între cîrmuitor şi popor, găsind-o în puterea
forte. În acelaşi timp, el condamnă puterea tiranică care
desfrînează deopotrivă şi conducătorii, şi masele. Este
interesantă tipologia lui Machiavelli referitoare la metodele de
conducere care asigură “Principelui” eficacitatea puterii
(conducători “lei” şi conducători “vulpi”), iar utilizarea unei
diversităţi de mijloace pentru realizarea unui scop politic (forţa,
violenţa, crima) a condus la o caracterizare peiorativă a
conduitei cîrmuitorului prin termenul “machiavellism”.
Analizînd locul şi rolul “Principelui” în viaţa social-politică a
statului, el consideră că puterea trebuie acordată de preferinţă
celor care nu tind spre ea, celor care sînt împovăraţi de ea, adică
celor care nu doresc s-o capete.
31
Ulterior concepţiile politice propuse şi argumentate de
gînditori au devenit adesea inacceptabile pentru elitariştii
consecvenţi. Spre exemplu, teoria contractului social,
dezvoltată de către filosofii englezi Thomas Hobbes (1588-
1679) şi John Locke (1632-1704), iluminiştii francezi
Montesquieu (1689-1755) şi J.-J. Rousseau (1712-1778) şi
iluminiştii americani Benjamin Franclin (1706-1790) şi
Thomas Paine (1737-1809), a servit drept temei pentru
legitimitatea puterii politice, iar interesele statului au fost
considerate mai presus decît cele ale guvernanţilor.
Însă cei mai înverşunaţi oponenţi ai elitariştilor erau părtaşii
suveranităţii populare şi ai democraţiei, precum şi egalitariştii care
propovăduiau idei egalitare drept fundament al organizării vieţii
sociale, inclusiv egalitatea de avere. De altfel, ideile egalitariste au
luat naştere în societăţile de tip sclavagist, exprimînd un dor
nostalgic după principiile egalitare ale societăţii preistorice
(primitive). Ele s-au manifestat în Grecia şi Roma antică şi au găsit
reflectare în cărţile biblice, în primele comunităţi creştine, în
comunităţile monahale şi sectante, în mişcările sociale ţărăneşti din
perioada medievală, precum şi în mişcările levellerilor
(“nivelatorilor”) şi diggerilor (“săpătorilor”) ca orientări ale
ideologiei politice în perioada revoluţiei engleze din sec. XVII.
Dacă J.-J. Rousseau elaborează teoria egalităţii cu ideea păstrării
micii proprietăţi private (ideal, de altfel, nerealizat de dictatura
revoluţionară a iacobinilor care exprimau interesele stării a treia în
ultima fază a revoluţiei franceze din sec. XVIII), François Noël
Babeuf (1760-1797) şi reprezentanţii mişcării babuviste propagau
un egalitarism radical (cerînd, printre altele, repartizarea bogăţiei
publice în baza comunităţii de avere), în timp ce învăţătura
comunist-utopistă propunea un egalitarism şi un ascetism total,
avînd ca formă de exprimare comunismul de “cazarmă”.
În opinia multor cercetători, Friedrich Nietzsche (1844-
1900) poate fi considerat predecesorul direct al elitarismului sec.
XX, ideile căruia au influenţat naţional-socialismul, alimentînd
32
mişcarea fascistă şi alte curente radicale. Punctul de plecare în
analiza sa este “voinţa de putere” care este esenţa oricărei
acţiuni umane. Această voinţă este o forţă creatoare, iar lumea
este lumea voinţei de putere. De aici divizarea societăţii are
drept consecinţă două tipuri de morală: morala stăpînilor
(morala celor puternici, a elitei, a celor buni) şi morala sclavilor
(morala celor răi, a celor mulţi, a maselor, adică a evreilor,
anarhiştilor, democraţilor, ideologilor, revoluţionarilor,
profeţilor, fraternităţii socialiste etc.). În opinia gînditorului
german, în locul moralei celor mulţi, ar trebui propagată morala
societăţii ierarhizate care, fiind opusă ideii de egalitate,
reprezintă “un imperativ moral al naturii”. Astfel, el formează
crezul elitarismului sec. XX – forţa puterii aristocraţiei, care
trebuie să creadă ferm că ea există nu pentru societate, iar
aceasta din urmă este doar un fundament şi o scenă, deasupra
cărora, sus, se află nişte fiinţe superioare.

2. Tipologizarea elitarismului
Elitologia ca disciplină ştiinţifică se constituie la sfîrşitul sec.
XIX – începutul sec. XX datorită scrierilor lui V. Pareto, G.
Mosca şi R. Michels, consideraţi doctrinarii clasici ai elitologiei.
Ulterior, elitologia suferă mai multe evoluţii, astfel încît astăzi
ea reprezintă un conglomerat pestriţ de orientări politice şi
curente teoretico-metodologice care adesea se opun una alteia.
În literatura de specialitate sînt propuse mai multe
clasificări ale doctrinelor elitiste1, clasificări elaborate în baza
anumitor criterii. Folosind criteriul cronologic, se pot deosebi
patru etape în constituirea teoriilor elitologice: 1)sfîrşitul sec.
XIX – primele trei decenii ale sec. XX (perioada clasicilor

1
A se vedea: Aшин Г.К. Элитология. Становление. Основные
направления. – Москва, 1995, с.44-47; Ашин Г.К., Понеделков А.В.,
Игнатов В.Г., Старостин А.М. Основы политической элитологии.
Учебное пособие. – Москва, 1999, с.61-63; Juc V. O clasificare a
elitelor. //Arena politicii, 1998, nr.6, p.12-14 etc.
33
elitologiei); 2)jumătatea a doua a anilor ’20 – prima jumătate
a anilor ’40 ai sec. XX (perioada formării variantelor fasciste
şi conservator-aristocratice ale elitarismului, precum şi a
apariţiei primelor tendinţe de reconstruire a elitismului în
sensul corelării lui cu valorile democraţiei); 3)jumătatea a
doua a anilor ’40 – sfîrşitul anilor ’60 ai sec. XX (perioada
creşterii influenţei tratării liberal-democratice a elitarismului,
a teoriilor pluralismului elitelor, însă, totodată, şi perioada
apariţiei variantei radical-democratice a elitismului care
acuză caracterul nedemocratic şi elitar al sistemelor politice
ale democraţiilor occidentale, în special, ale SUA); 4) anii ’70
ai sec. XX şi pînă în prezent (perioada căutărilor noilor
paradigme în dezvoltarea ştiinţelor politice, perioada
pluralismului politic predominant, perioada apariţiei teoriei
pluralismului elitar şi teoriei poliarhiei, ultima fiind atacată de
neoelitism care presupune structura elitară atît a sistemelor
politice democratice, cît şi a celor nedemocratice).
Conform orientării şi apartenenţei politice, se reliefează
următoarele variante ale elitarismului: 1) fascist; 2)
conservator-aristocratic; 3) liberal-democratic; 4) radical de
stînga; 5) comunist (numit şi elitarism latent).
În funcţie de modalităţile de fundamentare, se evidenţiază
următoarele tipuri de argumentare ale elitarismului: 1) biologic;
2) psihologic; 3) tehnologic ş.a.
Conform orientărilor şi principiilor teoretico-metodologice,
se marchează următoarele abordări ale elitei: 1) modelul valoric
al elitei; 2) modelul structural-funcţional al elitei; 3) modelul
civilizaţional al elitei etc.
În dependenţă de criteriul geografic sau regional, se disting
următoarele centre ale elitologiei: 1)vest-european (considerat
patria elitologiei); 2)american (după cel de-al doilea război
mondial în SUA se transferă centrul investigaţiilor ştiinţifice);
3)ţările în curs de dezvoltare sau din lumea a treia; 4)ţările
posttotalitare sau postcomuniste.
34
În conformitate cu concepţiile împărtăşite, se reliefează
următoarele tipuri de elitarism: 1)cosmopolit; 2)sionist; 3)rasial.
Desigur, pot fi propuse şi alte clasificări ale elitarismului,
însă nici una din ele nu poate avea prioritate absolută, avînd în
vedere faptul că nici o tipologie nu este exhaustivă.
3. Orientări politice ale elitarismului contemporan
În continuare vom evidenţia cele mai semnificative variante
ale elitarismului. Una dintre cele mai cunoscute orientări este
varianta fascistă a elitarismului. În literatura politologică
occidentală de mai mult timp se discută problema despre
legătura teoriilor clasicilor elitologiei (V. Pareto, G. Mosca şi R.
Michels) cu doctrina si ideologia fascistă, evidenţiindu-se, de
fapt, două opinii diametral opuse: adepţii primei opinii (F.
Ferrarotti, R. Barkly ş.a.) afirmă legătura directă dintre elitarism
şi fascism/nazism, iar partizanii celei de-a doua opinii (G.
Sartori, R. Aron ş.a.) neagă orice legătură dintre ele.
Este cunoscut faptul că în scrierile teoreticienilor fascismului
(A. Rosenberg, Lehman, Koner, Karl Schmidt etc.) elitarismul a
îmbrăcat cele mai mizantropice forme. Mulţi elitologi
contemporani definesc doctrina fascistă ca variantă “vulgară” a
elitarismului, ca “denaturare plebeică a adevăratului elitarism”, alţii
însă ignorează varianta fascistă a elitarismului, opinie ce vine în
contrasens cu tentativele de regenerare a acestei orientări în unele
ţări. Însă majoritatea teoreticienilor elitei tinde să liberalizeze
elitarismul cu orientările sale specifice, dîndu-i diverse nuanţe.
Mai mulţi cercetători ai teoriei elitelor (D. Beetham, spre
exemplu) arată că elitarismul constituie miezul ideologiei
fasciste, că doctrina fascistă se bazează în cel mai direct mod pe
principiul structurii elitare a societăţii şi presupune puterea
necontrolată a conducătorilor şi lipsa de drepturi a celor conduşi.
În “Mein Kampf” a lui A. Hitler a fost dezvoltat elitarismul
rasial, subliniindu-se că istoria lumii este o creaţie doar a
minorităţii (numită “supraoameni”, în timp ce majoritatea e
numită “gloată de incapabili” sau majoritate “nestatornică”),
inegalitatea socială fiind explicată prin deosebiri rasiale.
35
Fără a detaliza, vom constata că teoreticienii nazismului
contrapuneau elitei ariene masa “inferioară” şi tindeau să
fundamenteze principiul aristocratic al structurii sociale. Fascismul,
ca doctrină şi ideologie, are drept obiectiv constituirea unei “ordini
noi” în locul civilizaţiei liberal-burgheze considerată decadentă,
sursele de inspiraţie ale acesteia fiind darvinismul social, filosofia
lui Nietzsche şi, desigur, elitarismul.
Cea de-a doua orientare politică a elitarismului este
fundamentarea “biologică”. Reprezentanţii acestei argumentări (S.
Darlington, R. Williams, V.M. Kaitukov etc.) consideră că
deosebirile dintre masă şi elită poartă un caracter genetic şi deci sînt
determinate de “materialul ereditar” al individului. Absolutizînd
divizarea societăţii în minoritate creativă şi majoritate necreativă, ei
afirmă că evoluţia istoriei este condiţionată de “genofondul unit” al
oamenilor cu cea mai bună ereditate, adică de elită. O dată ce
evidenţierea minorităţii dominante şi majorităţii “subjugate”
(oprimate, conduse) întotdeauna este inevitabilă în societate, după
V.M. Kaitukov, ierarhia este strict determinată de genotipul
psihologic al majorităţii absolute a oamenilor, iar separarea
minorităţii deţinătoare de putere este o lege globală a vitalităţii.
Vom specifica trei aspecte importante. În primul rînd,
“elitarismul biologic” nu este parte componentă sau formă a
ideologiei fasciste sau rasiale. El ţine mai cu seamă de biologia
socială, esenţa căreia este transferarea legilor biologiei asupra
societăţii, aceasta din urmă fiind interpretată ca un organism
biologic. În al doilea rînd, reprezentanţii sociobiologiei au reînviat
coceptul de eugenie. Considerat drept concept şi politică deliberată
de selecţie şi perfecţionare a speciei umane prin măsuri genetice,
eugenia cuprinde două orientări: eugenia negativă şi eugenia
pozitivă. Condamnarea eugeniei ca instrument al politicii rasiale nu
exclude continuarea preocupărilor pentru cunoaşterea aprofundată a
geneticii umane, în scopul asigurării sănătăţii indivizilor indiferent
de apartenenţa lor etnică. În problema controlului eredităţii, s-a
dezvoltat în ultimul timp ingineria genetică, legitimată din punct de
vedere ştiinţific, dar nelipsită de controverse morale. În al treilea
36
rînd, referinţele la legile biologice pentru fundamentarea
elitarismului sînt în Occident un fenomen obişnuit promovat de
jurnaliştii, politicienii de toate nivelurile.
A treia variantă a elitarismului este numită de specialişti
orientarea “aristocratică” şi conservatoare. Varianta aristocratică
a elitarismului a fost fundamentată cel mai plenar de către Jose
Ortega y Gasset (filosof, sociolog şi culturolog spaniol, 1883-
1955), dar porneşte de la Nietzsche. Gînditorul spaniol subliniează în
“Revolta maselor” (1930) că societatea umană, în esenţă, este
aristocratică întotdeauna şi încetează a mai exista atunci cînd îşi
pierde acest caracter. Orice societate reprezintă unitatea dinamică a
doi factori – minoritatea şi masele, unde minoritatea (elita) o
constituie persoanele care au o calificare deosebită, iar masele
(majoritatea) – o adunătură a oamenilor mediocri.
În cadrul conservatorismului contemporan se disting trei
direcţii. Reprezentanţii conservatorismului radical de dreapta
promovează următoarele postulate: elită puternică, putere fermă,
clasă de mijloc solidă, concurenţă onestă pentru intrarea în elită.
De asemenea, ei sînt cei care biciuiesc elita liberală ce a uzurpat
puterea politică în ţările occidentale şi cochetează cu masele,
blamînd în acelaşi timp elita marelui business şi mediocraţia.
La rîndul său, conservatorismul tradiţional prin adepţii lui
(H. Schelsky, N. Gleazer, P. Virec, F. Wilson, D. Bell, M. Allais,
L. Powelle etc.) apără următoarele teze: baza dreptăţii sociale
constă în recompensarea diferită pentru funcţii sociale diferite,
“egalitarismul excesiv” al societăţii contemporane se poate
confrunta cu multe pericole, elita tradiţională este păstrătoarea
ordinii şi a valorilor eterne, noile elite liberale trebuie respinse,
inegalitatea este predeterminată de caracterul elitar al societăţii
şi se transmite prin ereditate, elita puternică şi ierarhia socială
riguroasă pot asigura “ordinea durabilă”, structura elitară a
societăţii poartă un caracter etern şi numai meritocraţia ar fi cea
mai perfectă formă socială. Cît priveşte elitarismul
neoconservator, vom preciza că el şi-a găsit manifestare în
cadrul administraţiilor lui R. Reagan şi G. Bush, iar o politică
internă apropiată de “reaganomică” (micşorarea impozitelor
pentru elita economică) a promovat M. Thatcher care se
pronunţa pentru un “elitarism sănătos”, pentru restrîngerea
37
controlului asupra elitei-business. În general, conservatorismul
cu toate direcţiile sale tinde să sancţioneze elitarismul în calitate
de lege socială de bază, conferindu-i problemei elitei rolul
central în viaţa societăţii contemporane mobile şi dinamice.
În fine, vom caracteriza foarte succint abordarea liberal-
democratică a elitarismului, subliniind că pentru această variantă
este specifică reformarea elitarismului în direcţia aplicării lui la
teoriile clasice ale democraţiei. K. Mannheim şi J. Schumpeter
demonstrau că în anumite condiţii elitarismul şi democraţia sînt
compatibile. În cadrul elitarismului liberal se pot distinge cîteva
direcţii: 1)monetarismul care consideră că piaţa în mod natural
formează elita învingătorilor; 2)neoliberalii, fiind adepţi ai
reglementării de către stat a economiei, arată că aceasta din urmă
poate fi îngrădită de crize de către funcţionari şi manageri calificaţi;
3)doctrine neoelitiste care reflectă un spectru larg de curente ale
concepţiilor elitiste contemporane (şcoala “machiavelistă” a lui J.
Burnham, şcoala liberală condusă de H. Lasswell care a lansat idei
ale pluralismului elitelor, varianta structural-funcţională a
elitarismului, teorii ale elitarismului democratic etc.), asupra cărora
vom reveni cu mai multe detalii în următoarele capitole. Aici însă
specificăm faptul că toţi liberalii împărtăşesc o teză comună:
democraţia depinde mai întîi de toate de calitatea elitei şi mai apoi
de transparenţa şi accesibilitatea ei (a democraţiei).
S-ar părea că reprezentanţii dreptei politice sînt cei mai
înverşunaţi elitarişti, iar cei de stînga şi, în special, de extremă stîngă
sînt antielitarişti. Însă acest punct de vedere este de suprafaţă şi
realitatea este cu mult mai complexă. Deseori reprezentanţii
elitarismului radical de stînga (sociologii marxişti, social-
democraţii, reprezentantul şcolii de la Frankfurt – H. Marcuse,
precum şi J.P. Sartre, La Fontaine şi alţi ideologi ai stîngii politice)
se autoconsideră antielitarişti, făcîndu-şi imagine prin critica
elitarismului, în realitate însă ei sînt elitarişti latenţi. Dacă
radicalismul de stînga se manifestă în calitate de ideologie a
“tehnocraţiei lipsite de putere”, a elitei păturilor de opoziţie şi a elitei
outsider din societate, social-democraţii nu numai că critică
38
elitarismul, considerîndu-l teorie nedemocratică, ci şi susţin ideea
existenţei elitei politice şi a necesităţii controlului acesteia de către
societate, în timp ce sociologii marxişti, de obicei, consideră că
teoriile elitei sînt ideologii ale claselor exploatatoare.

TEMA IV. ORIENTĂRI


TEORETICO-METODOLOGICE
ALE ELITISMULUI
1. Argumentarea psihologică a elitismului
Fundamentarea psihologică este una dintre cele mai răspîndite
trăsături ale elitarismului. Argumentele acestei fundamentări pot fi
împărţite în trei grupuri - argumente instinctiviste, behavioriste şi
freudiste - care posedă însă şi unele trăsături comune, principala
fiind dimensiunea psihologică în abordarea elitismului.
Instinctiviştii (U. McDaugall, K. Lorenz, J. Jittler, M. Ginsberg,
E. Fromm ş.a.) consideră că divizarea societăţii în elită şi mase este o
consecinţă a trăsăturilor înnăscute ale persoanei, un rezultat al
instinctelor programate genetic. Dacă majorităţii oamenilor le sînt
specifice instincte de turmă, de conformism, supunere, minoritatea e
determinată de setea impulsivă şi excesivă de putere, tendinţa de a
comanda. Între aceste două grupuri de oameni (minoritate şi
majoritate) se duce o luptă pentru ocuparea poziţiilor superioare în
societate, poziţii determinate de calităţi psihice înnăscute. Prin
urmare, divizarea societăţii în elită şi mase corespunde însăşi naturii
omului. Vom arăta că ideea “naturii umane” a fost argumentată
anterior de sociologii francezi G. Tard (1843-1904) şi Gustav Le
Bon (1841-1931). Elitariştii conchid că clasa conducătoare se
evidenţiază în procesul luptei concurenţiale, în care înving cei mai
capabili şi mai dinamici oameni, oameni cu intelectul cel mai înalt şi
cu voinţă de putere şi confirmă aceasta prin diverse “dovezi” (date
statistice, modele matematice, teste psihologice şi alte calcule de
determinare a capacităţilor mintale şi de evidenţiere a aşa-zisului

39
“coeficient al intelectului” – IQ)1. Scopul acestor “dovezi” constă în
a demonstra că elita posedă capacităţi, emoţii, instincte şi intelect
superioare maselor, iar de aici rezultă dreptul ei de a exercita funcţii
de putere şi de a avea o situaţie privilegiată. Desigur, aceste “dovezi”
neagă rolul factorilor sociali şi economici în viaţa individului,
neglijează tendinţele şi legităţile dezvoltării societăţii umane,
absolutizînd în acelaşi timp factorul psihic şi cel genetico-ereditar în
devenirea individului.
Behavioriştii (J. Wotson, B. Skinner etc.) afirmă că obiectul
de cercetare al psihologiei trebuie să devină comportamentul (care
poate fi verificat) şi nu conştiinţa (un termen nedeterminat,
ambiguu), iar psihologia trebuie transformată în ştiinţa despre
dirijarea comportamentului (fiind manipulat cu iritanţi exteriori,
omul poate fi educat după anumiţi indici de comportament). De
aceea reprezentanţii behaviorismului, contrar instinctiviştilor, reies
din faptul că mediul exterior şi, mai întîi de toate, mediul social
determină comportamentul oamenilor. În această ordine de idei,
tendinţa omului de a intra în elită nu este un rezultat al programei
genetice înnăscute, ci al necesităţilor şi stimulenţilor sociali.
Deci, după behaviorişti, comportamentul uman se formează
sub influenţa mediului social şi deci e determinat nu de calităţile
înnăscute, programate genetic, ci de factorii sociali şi culturali
care motivează tendinţele omului de a pătrunde în elită. Din
aceste considerente, psihologia, spun ei, este chemată să
cerceteze, mai întîi de toate, mecanismele care stimulează
comportamentul omului, mecanisme folosite de “manipulator”
(educator) întru atingerea rezultatelor maximale. Psihologia,
fiind ştiinţa despre manipularea comportamentului, are ca scop
descoperirea mecanismelor de stimulare care ar asigura
comandatarului (elitei) un comportament necesar al maselor. În
acest sens, behavioriştii îşi văd sarcina în examinarea

1
Aшин Г.К. Элитология …, с.73-76; Ашин Г.К., Понеделков А.В.,
Игнатов В.Г., Старостин А.М. Основы политической элитологии …, с.89-
91.
40
mecanismelor care stimulează omul în activitatea sa şi în
folosirea lor eficientă în programarea comportamentului
oamenilor, în tehnologia comportamentală.
Freudismul este cea de-a treia tratare psihologică a
elitarismului, fiind şi cea mai răspîndită. Sigmund Freud (1856-
1939; psihanalist şi filosof social austriac), intemeietorul mişcării
psihanalitice, a avut mulţi discipoli (E. Fromm, H. Lasswell, V.
Reih, E. Ericson etc.), dar au apărut şi şcoli disidente (A. Adler şi
C.G. Jung). În ultima parte a vieţii el a aplicat psihanaliza la
probleme sociale mai largi. Teoria sa socială şi politică este
expusă în
lucrările “Viitorul unei iluzii” (1927), “Angoasă în civilizaţie”
(1930) şi în eseuri despre război (1915; 1932).
Esenţa concepţiei lui S. Freud rezidă în faptul că factorul
decisiv al vieţii spirituale a oamenilor îl constituie pasiunile
(atracţiile) iraţionale, subconştiente ale individului, cele mai
principale fiind instinctele sexuale. Preocupat de înţelegerea
ştiinţifică a fenomenelor psihice prin descoperirea cauzelor şi
confirmarea repetată a regularităţilor formulate în legătură cu ele,
el a dezvoltat o teorie structurală a psihicului, conform căreia există
trei sfere, regiuni sau straturi ale acestuia (pulsiunile primare care
ţin de sine, zona eu sau ego şi regiunea supraeul). Modelul lui
psihologic exprimă într-o formă dinamică şi complexă ideea
comună a conflictului dintre raţiune şi pasiuni.
În interpretarea lui S. Freud, diferenţierea societăţii în elite
şi mase a apărut şi s-a dezvoltat din formele moştenite
(patrimoniale) ale autorităţii. Puterea elitei este inevitabilă, iar
dominaţia minorităţii asupra maselor este necesară, fiindcă ele
sînt leneşe, neinteligente, turbulente, nedispuse la renunţare
instinctuală şi au nevoie de autoritate. Mecanismul acceptării de
către mase a autorităţii elitei este examinat de psihanalistul
austriac din punct de vedere psihologic (supunerea maselor de
către elite este chemată nu de raţiune, ci de instincte şi emoţii).
Prin urmare, abordarea psihologică a elitismului este
unilaterală, rămînînd în umbră examinarea esenţei social-politice
a fenomenului stratificării politice a societăţii. La instinctivişti
41
omul trăieşte, într-un fel, în trecut (el este o maşină care
moşteneşte modelele trecutului şi programează mostrele
comportamentului mai multor generaţii de homo sapiens), în timp
ce pentru behaviorişti omul trăieşte cu ziua de azi şi este o maşină
capabilă să reproducă numai modele sociale contemporane.
Precum se vede, la instinctivişti şi la behaviorişti omul este, în
esenţă, o marionetă condusă fie de instincte programate în cadrul
genetic, fie de educatori-manipulatori. Cît priveşte poziţia
freudiştilor, vom mai adăuga la cele spuse anterior, că ei, conform
abordării psihologice, se află în imediata apropiere de
instinctivişti, dar iau în considerare, totodată, rolul mediului
social (al familiei şi, în primul rînd, al tatălui de familie) în
formarea personalităţii.

2. Abordarea civilizaţională a elitei


În gîndirea (sociologică şi politică) universală au fost lansate
diferite doctrine bazate pe ideea progresului (teorii evoluţioniste,
revoluţioniste etc.) şi concepţii care neagă posibilitatea dezvoltării
progresului social. Una din cele mai răspîndite şi mai influente
teorii în ştiinţele socioumane este teoria tipurilor cultural-
istorice ale dezvoltării societăţii. Această concepţie pune accent
pe dezvoltarea multiliniară a societăţii şi culturii, reliefează
anumite tipuri de sisteme sociale şi culturale, subliniază
originalitatea lor, iar în unele cazuri propune ideea izolării,
localizării culturilor şi civilizaţiilor. Ea s-a format ca o antiteză a
teoriei eurocentriste liniare a dezvoltării sociale, conform căreia
întreaga dezvoltare istorică are loc în cadrul unei civilizaţii
unitare şi prezintă un proces firesc al dezvoltării progresive, un
proces al trecerii de la treptele inferioare spre cele superioare.
Drept model al dezvoltării istorice în teoria dată a devenit
dezvoltarea Europei occidentale care, chipurile, după o lungă
perioadă de constituire şi-ar fi atins, în sfîrşit, predestinarea sa –
dominaţia mondială.
Concepţia liniară, eurocentristă a dezvoltării istorice nu
propunea o explicaţie satisfăcătoare pentru dezvoltarea Rusiei, a
Orientului şi a altor regiuni care erau separate de civilizaţia vest-
42
europeană dezvoltată. Teoria tipurilor cultural-istorice încerca să dea
un răspuns satisfăcător la problemele apărute. Fondatorul acestei
teorii este considerat sociologul rus Nicolai Ia. Danilevski (1822-
1885)1 care diviza popoarele în “popoare neistorice” (“material”
etnografic, ramuri “moarte” în dezvoltarea societăţii) şi “popoare
istorice” care au dreptul de a elabora tipuri cultural-istorice sui
generis, evidenţiind 13 astfel de tipuri sau “civilizaţii originale” în
istoria umană. Aceste tipuri sau civilizaţii se dobîndesc după
îmbinarea specifică a patru elemente fundamentale (religios,
cultural, politic şi social-economic). El considera că popoarele slave
(cu ortodoxia, originalitatea culturală, autocraţia şi comuna
ţărănească specifică) se află pe calea formării tipului său cultural-
istoric, rolul avangard în acest proces aparţinîndu-i Rusiei. Fiecare
tip cultural-istoric, în cazul cînd nu dispare prematur de o moarte
violentă, trece în dezvoltarea sa patru faze (perioada “inconştientă”
sau nivelul “materialului etnografic”; perioada constituirii statale;
faza înfloririi civilizaţiei şi stadiul degradării acesteia) care
semnifică, totodată, şi etapele apariţiei, dezvoltării şi decăderii clasei
guvernante (a elitei).
În sociologia occidentală părtaşi ai teoriei tipurilor cultural-
istorice sînt şi fondatorii filosofiei culturii: filosoful şi istoricul
german O. Schpengler şi istoricul, diplomatul, sociologul şi
filosoful englez A. Toynbee. Osvald Schpengler (1880-1936)
evidenţiază 8 tipuri cultural-istorice care s-au perindat în istoria
umană, fiecare trecînd în devenirea sa trei faze principale de
dezvoltare (naşterea şi copilăria, tinereţea şi maturitatea, bătrîneţea
şi “apusul”). În scopul evidenţierii mai degajate a acestor faze, în
lucrarea sa “Apusul Europei” el include teza despre opunerea
dintre cultură şi civilizaţie. Potrivit gînditorului german, numai elita
poate fi considerată păstrătorul, depozitarul şi conservantul culturii.
O dată ce Europa traversează etapa civilizaţională, el face
concluzia privind "apusul" inevitabil apropiat al continentului.
Arnold Toynbee (1889-1975) în “Înţelegerea istoriei”

1
Vezi: Радугин А.А., Радугин К.А. Социология: Курс лекций. – Москва,
1997, с.57-59.
43
socoate că obiectul de studiu al ştiinţei trebuie să fie omenirea în
general, structurile naţional-statale concrete sau tipurile cultural-
istorice definite drept “civilizaţii”. Evidenţiind 6 tipuri cultural-
istorice principale, el prezintă civilizaţia drept ansamblu de unităţi
discrete prezente în viaţa socială şi descrie fazele principale ale
existenţei istorice a civilizaţiei (apariţia, creşterea, decăderea şi
descompunerea). Apariţia şi dezvoltarea civilizaţiei este
determinată de capacitatea unui sau altui popor de a da "răspuns”
la “chemarea” situaţiei istorice create, iar dacă “răspunsul”
lipseşte în organismul social apar anomalii care conduc la
degradarea civilizaţiei. “Răspunsul” şi elaborarea reacţiei
adecvate la situaţia istorică creată sînt funcţiile “minorităţii
creatoare” (a elitei).
Sociologul rus Pitirim Al. Sorokin (1889-1968) examina
supersistemele socioculturale în calitate de tipuri cultural-istorice.
El evidenţia 3 tipuri de supersisteme (spiritualist, sensualist şi
idealist) care nu se reduc la realitatea fizică, ci există ideal, iar din
punct de vedere istoric se obiectivează în “mijloace” materiale.
Cauzele principale ale schimbării supersistemelor, conform lucrării
“Omul, societatea, civilizaţia”, se află în interiorul lor, principala
fiind starea redusă a integraţiei acestor supersisteme.
Printre adepţii şi continuatorii abordării civilizaţionale pot fi
numiţi Tudor Vianu (1897-1964; prozator, estetician şi culturolog
român care socotea că cultura şi civilizaţia sînt două noţiuni
distincte, dar neopuse), Samuel Hutington (n. 1927; politolog
american care în lucrarea “Ciocnirile civilizaţiilor” încearcă să
demonstreze inevitabilitatea conflictelor dintre civilizaţii), Alvin
Toffler (n. 1929; politolog american care în trilogia sa “Coliziunea
cu viitorul”, “Deplasarea puterii” şi “Al treilea val” prezintă
dezvoltarea istorică drept schimabre a trei valuri de civilizaţii) şi
Francis Fucuyama (n. 1952; filosof şi viitorolog american care
în “Sfîrşitul istoriei” analizează falimentul politicii ca utopie, ca
iluzie culminantă în dezastrul comunismului de a construi o
societate ideală fără proprietatea privată, în care familia ar fi
subordonată statului).

3. Birocraţia ca elită
44
Corelaţia dintre elită (grupul de persoane care guvernează
societatea) şi birocraţie (grupe de persoane care se ocupă
profesional cu activitatea de conducere a comunităţii umane)
este interpretată în mod diferit de autori. Pentru unii (Gh. Aşin1)
birocraţia şi elita nu sînt identice: elita propriu-zisă ar fi
reprezentată doar de veriga superioară a birocraţiei şi de aceea
veriga inferioară şi cea mijlocie nu pot fi clasate la elită. Alţi
autori remarcă faptul că locul birocraţiei în sistemul relaţiilor de
conducere poate fi determinat ca fiind intermediar între elită şi
masă. Totodată, din componenţa elitei, inclusiv din cea politică,
fac parte persoane care nu pot fi clasificate ca “birocraţi”. Al
treilea grup de autori (L. Sanisteban2) consideră că voinţa
politică a elitei se realizează prin aparatul birocratic care se
ocupă permanent de treburile de stat. Elita trasează obiectivele
principale şi liniile magistrale ale activităţii de stat, iar aparatul
administrativ al elitei le realizează sau le sabotează.
Conform opiniei lui I. Mitran3, termenul “birocraţie”, din
perspectiva politică, nu se referă la sensul de hipertrofiere a
aparatului funcţionăresc sau de tergiversare ori împiedicare a
rezolvării unor probleme, ci la translarea puterii executive în
mîinile funcţionarilor. De fapt, se are în vedere concentrarea puterii
de către executiv, prin diminuarea funcţiei legislativului, iar în
cadrul executivului, birocratizarea semnifică trecerea deciziei de la
oamenii politici la înalţii funcţionari. Una din cauzele acestei
tendinţe este explicată prin faptul că funcţionarii şi demnitarii
“apolitici” au o anumită continuitate, deţin o bogată experienţă
administrativă, absentă, de regulă, la oamenii politici, care se află
în “bătaia vînturilor electorale”, dar au nevoie de aparate
administrative pentru a-şi aplica politicile.
În plan social, conceptul de birocraţie are în vedere modul
de organizare a administraţiei moderne, considerîndu-se că
statului îi este necesar, efectiv, un aparat eficient care să asigure
relaţii funcţionale între guvernanţi şi guvernaţi. De fapt, aici este
1
Aшин Г.К. Элитология …, с.87, 94.
2
Cанистебан Л. Основы политической науки. – Москва, 1992, с.32.
3
Mitran I. Op.cit., p.97-98.
45
concentrată concepţia expusă de M. Weber1, care susţinea că
orice organizare socială modernă, pentru a funcţiona performant,
trebuie să se bizuie pe un sistem ierarhic, pe relaţii bine
determinate (norme fixe şi raţionale) între componentele
individuale şi colective, birocraţia permiţînd precizie, calculul
rezultatului şi subordonare logică. În această accepţie, statul
modern, pentru a face faţă problemelor de administraţie, are
nevoie de un aparat plasat între guvernanţi şi restul populaţiei.
Sociologul german califica birocraţia drept un tip de organizare
socială, al cărui scop este să facă ca statul să funcţioneze la fel
de eficient ca o întreprindere economică. Într-o democraţie
problema esenţială în raport cu existenţa birocraţiei este de a
exercita un control eficace asupra activităţii sale, de a-i face pe
funcţionarii guvernamentali responsabili în faţa legii, precum şi
de a supune instituţia administrativă, la un anumit interval de
timp, unor reforme administrative menite să raţionalizeze
aparatul administrativ (“Legea lui Parkinson”2).
Concepţia birocraţiei lui M. Weber este considerată o
fundamentare solidă a elitarismului. Vom aminti că această
concepţie este strîns legată de tipologia bazelor legitimităţii
dominaţiei politice (dominaţia tradiţională, dominaţia raţional-legală
sau birocratică şi dominaţia charismatică). Începînd cu M. Weber,
teoreticienii şi cercetătorii birocraţiei (R. Merton, R. Bendix, S.M.
Lipset etc.) consideră fenomenul birocraţiei o manifestare a
procesului de raţionalizare a activităţii de conducere
(administrative), o tranziţie de la societatea tradiţională (puterea se
transmitea prin moştenire) la cea contemporană (puterea se află în
mîinile persoanelor care posedă cunoştinţe). Dacă M. Weber şi
adepţii lui interpretează acest fenomen în sens pozitiv (ştiinţific),
pentru marxişti el a căpătat o conotaţie peiorativă. Una dintre
1
Ашин Г.К., Понеделков А.В., Игнатов В.Г., Старостин А.М. Основы
политической элитологии …, с.100-102.
2
A se vedea: Tămas S. Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura
civică. /Ed. a 2-a, revăzută şi adăugită. – Bucureşti, 1996, p.144.
46
particularităţile specifice ale formării şi dezvoltării concepţiei
contemporane de birocraţie constă în faptul că teoria birocraţiei de
stat este influenţată de alte teorii cunoscute în ştiinţele socioumane
(teoria organizaţiei este axată pe analiza socialului, teoria
managementului – pe tratarea economicului, în timp ce teoria
birocraţiei are ca repere abordarea politicului). O altă particularitate
a dezvoltării cunoştinţelor ştiinţifice despre birocraţia de stat (de
altfel, M. Weber scria despre două forme ale birocraţiei – de stat şi
privată) constă în faptul că, de rînd cu abordarea weberiană, a
căpătat o oarecare răspîndire abordarea funcţionalistă (K. Meyer, L.
Gulick etc.), abordarea sistemică (L. Von Bertalanfi) etc.1. Aceste
trei abordări se reduc la constatarea că birocraţia este un fenomen
specific societăţilor contemporane cu anumite trăsături caracteristice
aparatului birocratic (administrativ), în care politicienii produc
decizii, iar birocraţiile administrează.

4. Determinismul tehnologic şi puterea


Birocraţia a fost acreditată drept “puterea celor din birou”, iar
tehnocraţia s-a afirmat ca doctrină şi practică de promovare la
putere a specialiştilor, a tehnicienilor, ceea ce a generat
tehnostructura, adică reţelele de conducători specialişti sau
manageri. Dacă tratările biologice şi psihologice ale elitarismului
erau reduse la teza că includerea în elită este un rezultat al
trăsăturilor de genotip sau al trăsăturilor psihologice ale omului,
cele mai răspîndite variante ale elitarismului, inclusiv birocratismul
şi tehnocratismul, ridică problema conducerii la nivelul
supraindividual, interpretînd elita drept funcţie a relaţiilor sociale, o
satisfacere a necesităţilor societăţii în conducere. Este cunoscut
faptul că astăzi s-a extins rolul birocraţiei raţionale, eficiente, în
strînsă relaţie cu tehnica şi tehnologia organizaţională. Pe acest

1
Vezi mai detaliat: Пушкарева Г.В. Государственная бюрократия как
обьект исследования. //Oбщественные науки и современность, 1997,
№5, с.77-86.

47
fundal, simbioza dintre raţionalitate şi autoritate se observă în
diferite abordări elitariste.
Teoria organizaţională a elitei (numită şi teorie funcţională
sau tehnologică), astăzi una dintre cele mai răspîndite tratări
elitariste, susţine ideea că apariţia unei elite competente depinde
de funcţiile care în epoca dată deţin rolul dominant (funcţie
decisivă în sec. XX a devenit funcţia de conducere). Adepţii ei
reies din necesitatea diviziunii muncii în societate, afirmînd că
această necesitate corelează cu capacităţile (inclusiv, cele
organizatorice) inegale ale oamenilor. De aceea orice organizaţie
socială naşte ierarhie şi elită care funcţionează în interesele
societăţii.
Elitarismul tehnologic timp de circa 100 de ani a evoluat.
Istoriceşte, conceptul de tehnocraţie (grec. “techne” – meşteşug,
măiestrie, artă şi “kratos” - putere) apare în 1919 datorită lui
William Henry Smith (inginer din SUA) care încerca să
fundamenteze o teorie privind organizarea raţională a industriei
epocii (cu timpul, teoria a luat sensul de “guvernare prin
tehnică”). Acest concept a fost preluat de un alt american,
Howard Scott, care în “Introducere în tehnocraţie” (1933)
pleda pentru folosirea progreselor tehnice în soluţionarea
problemelor economice şi sociale, fără modificarea instituţiilor
şi structurilor politice. El mai considera că ştiinţele fizice trebuie
să îndeplinească un rol decisiv în organizarea şi conducerea
societăţii, iar puterea politică trebuie transferată inginerilor.
Esenţa diverselor variante ale concepţiei tehnocratice se
reduce la recunoaşterea influenţei crescînde a cunoştinţelor
organizate în realizarea funcţiilor de putere în societate. Adepţii
acestei doctrine propun instalarea puterii politice de către
specialiştii tehnicieni (profesionişti), rezultatul căreia ar fi
conducerea proceselor sociale nu în baza intereselor particulare
ale unui sau altui grup, ci în baza cunoştinţelor ştiinţifice folosite
de grupul de specialişti tehnicieni în interesul întregii societăţi.
Consecinţele revoluţiilor industriale, ale dezvoltării ştiinţei
48
şi tehnicii în perioada interbelică şi, îndeosebi, în cea postbelică
a condiţionat apariţia multor idei şi versiuni ale elitarismului
tehnologic. Prima formă a acestuia au constituit-o teoriile
tehnocratice, fondatorul lor propriu-zis fiind considerat
Thorstein Weblen. Încă la începutul sec. XX el considera că
rolul principal în producţia socială îl joacă intelectualitatea
tehnico-inginerească care trebuie să constituie şi elita societăţii.
Generaţia a doua a adepţilor determinismului tehnologic
este condusă de James Burnham. În lucrarea “Revoluţia
managerială” (1941) el consideră că numai managementul ar fi
singura cale raţională de guvernare, aplicabilă în orice regim
politic indiferent de suportul ideologic. O dată cu săvîrşirea
revoluţiei manageriale la putere trebuie instalată elita
administratorilor (managerilor), adică a celor care dirijează
(conduc) procesul de producţie (a directorilor, preşedinţilor
consiliilor, corporaţiilor etc. şi nu a inginerilor, tehnicienilor şi
altor “executori calificaţi”, după cum susţinea T. Weblen).
Cea de-a treia generaţie a adepţilor elitarismului tehnologic
este strîns legată de neotehnocratismul postbelic.
Neotehnocraţii afirmă că dezvotarea revoluţiei tehnico-ştiinţifice
conduce neapărat la instaurarea în fruntea societăţii a elitei
intelectuale. Crezul neotehnocraţilor, ca, de altfel, şi al celorlalţi
reprezentanţi ai determinismului tehnologic, este că elita
(calificată) va salva lumea. În arealul neotehnocratismului
contemporan se înscriu mai multe concepţii, precum ar fi teoria
societăţii industriale (R. Aron, W. Rostow etc.), teoria
societăţii postindustriale (Zb. Brzezinski, D. Bell, A. Toffler
etc.), teoria noii societăţi industriale (J. Galbraith etc.), teoria
elitei cibernetice (K. Schtainbuch etc.), teoria democraţiei
computerizate (G. Krauch etc.), teoria meritocraţiei (M. Young,
R. Aron, G. Carisson, R. Boudon, K. Mannheim, D. Bell). În
legătura cu orientările privind încredinţarea puterii unor
categorii de persoane competente ar fi de menţionat şi teoria
despre neocraţie (sofocraţie, după unii autori), ca sistem de
conducere a statului de către filosofi, cum preconiza Platon, ca
purtători şi apărători ai înaltelor valori şi principii. Un adept al
acestei doctrine a fost scriitorul şi gînditorul român Camil
49
Petrescu (1894-1957), abordarea sa avînd însă altă accepţie1.

1
A se vedea: Mitran I. Op. cit., p.100.

50
COMPARTIMENTUL III. TEORIA CLASICĂ
ŞI TEORIA MODERNĂ A ELITELOR

TEMA V. TEORII ELITISTE CLASICE


1. Fondatorii şi clasicii elitologiei (privire de ansamblu)
Realităţile obiective ale unei societăţi sînt, de obicei, extrem
de greu de explicat din punct de vedere ştiinţific. Nici una dintre
teoriile ştiinţifice nu a reuşit pînă acum să le descrie în mod
perfect. Unele teorii, chiar dacă sună frumos, se dovedesc a fi
nişte “baloane de săpun ştiinţifice”, altele se apropie mai mult
sau mai puţin de o descriere obiectivă a realităţii. Din ultima
categorie face parte şi teoria elitelor.
Teoria modernă a elitelor diferă de cele anterioare ei (elitismul
aristocratic şi elitismul normativ), deoarece propune o imagine
empirică a mediului în care acţionează societăţile umane.
Teoreticienii clasici ai elitelor (V. Pareto, G. Mosca şi R.
Michels) au susţinut fiecare că au formulat o teorie ştiinţifică ce
demonstra că guvernarea de către o elită restrînsă a restului
societăţii (a maselor) este inevitabilă. Ţintele lor imediate erau
duble. În primul rînd, clasicii elitelor susţineau că teoria
marxistă, care pătrunsese în majoritatea partidelor socialiste încă
de prin 1890, era o explicaţie vagă şi limitată a persistenţei
dominaţiei în societatea umană. În al doilea rînd, în pofida
optimismului prevalent al epocii lor, ei susţineau că tranziţia
spre o societate industrializată cu un sistem de democraţie
reprezentativă nu putea modifica fundamental stratificarea
societăţii în elită conducătoare şi mase. Mobilitatea socială şi
circulaţia elitelor pot creşte, iar grupul conducător poate deveni
mai eterogen, dar guvernantul trebuie să rămînă oligarhic.
Clasicii teoriei elitelor considerau marxismul drept o credinţă
religioasă, o profilaxie pentru proletariatul deprimat, care atribuie
toate sistemele anterioare de conducere de către elite forţelor
economice, ignorînd dovada decisivă că logica organizaţională şi
dependenţa psihologică faţă de conducere a masei de cetăţeni face
51
inevitabilă o oarecare structură de dominare. Teoriile elitiste au
apărut şi s-au dezvoltat, în mare măsură, ca o reacţie la
învăţăturile socialiste radicale şi au fost îndreptate împotriva
diverselor curente socialiste, inclusiv împotriva marxismului. De
aceea marxiştii aveau o atitudine sceptică faţă de teoriile elitiste şi
nu le recunoşteau, fiindcă aceasta ar fi însemnat revizuirea
cardinală a doctrinei despre rolul şi caracterul luptei de clasă,
despre locul şi rolul maselor în istorie, adică a conceptului de
clasă socială.
Trebuie menţionat şi faptul că abordarea elitistă era
orientată şi împotriva democraţiei liberale, purtînd astfel un
caracter antidemocratic. Atacurile simultane ale teoreticienilor
clasici ai elitelor împotriva marxismului şi a democraţiei liberale
dovedeau că doctrinele lor erau adoptate de către ideologii
fascişti europeni din anii ’20 şi ’30 ai sec. XX. Chiar de la
apariţia teoriei elitelor puterii, autorii ei au ţinut să demonstreze
că indiferent de faptul cum sînt alese (în mod democratic sau
autocratic), care sînt tendinţele (reformatoare sau
conservatoare), indiferent dacă îşi moştenesc poziţia socială sau
şi-o dobîndesc prin merite, elitele puterii sînt acele forţe care
promovează societatea umană spre noile sale forme.
Afirmarea şi dezvoltarea teoriei elitelor cuprinde ultimii o
sută de ani. Fondatorii recunoscuţi ai elitologiei, patriarhii ei,
sînt doi sociologi italieni, Vilfredo Pareto (1848-1923),
Gaetano Mosca (1858-1941) şi germanul Robert Michels
(1876-1936, devenit Roberto Michels, după ce şi-a luat în
1913 cetăţenia italiană).
În prima genraţie a elitologilor (sfîrşitul sec. XIX – primele
trei decenii ale sec. XX) sînt incluşi, în afară de fondatorii teoriei
elitelor, sociologul german Max Weber (1864-1920), politologul
francez Georges Sorel (1847-1922) şi psihanalistul şi filosoful
social austriac Sigmund Freud (1856-1939). În cea de-a doua
generaţie a elitologilor pot fi incluşi economistul austriac (care s-a
ocupat şi de analiza politică) Joseph Alois Schumpeter (1882-
52
1950), sociologul iugoslav Milovan Djilas (n. 1911), politologii
americani Charles Writh Mills (1916-1962), Seymur Martin
Lipset (n. 1922) şi James Burnham (n. 1909) ş.a. După A.D.
Rachieru, în aceeaşi pleiadă de elitologi, de sorginte românească,
pot fi incluşi doi sociologi din perioada interbelică - Traian
Brăileanu şi Eugeniu Speranţia1.
Reprezentanţii primei generaţii de elitologi au formulat
bazele doctrinei elitelor, iar elitariştii ulteriori (din generaţia a
doua) au dezvoltat şi interpretat unele postulate ale elitiştilor
clasici, însă temelia doctrinei a rămas neschimbată. Această
temelie consta în structurarea elitară a societăţii drept necesitate
şi normativ. Clasicii elitelor, de asemenea, au determinat elita
drept obiectul lor de cercetare, au încercat să dea o definire
termenului de elită, să descrie structura ei, să dezvăluie
tendinţele şi legităţile funcţionării elitelor în comunitatea umană,
locul şi rolul lor în sistemul social şi politic al societăţii,
mecanismele formării, recrutării şi schimbării elitelor puterii şi
alte probleme nu mai puţin importante.

2. Doctrina elitistă la Vilfredo Pareto


V. Pareto a propus o teoretizare specific sociologică
elitismului, fiind primul teoretician care a conferit conceptului
de elită un sens precis şi un conţinut bine determinat. Concepţia
lui elitistă este expusă în lucrările “Ascensiunea şi decăderea
elitelor” (1899); “O aplicare a teoriilor sociologice” (1901);
“Tratat de sociologie generală” (1916) etc.
În viziunea lui V. Pareto, societatea este divizată în două
pături: pătura superioară (clasa guvernantă, elita) şi pătura
inferioară (masele). Ansamblul indivizilor, activitatea cărora într-
o sferă sau alta de activitate se deosebeşte printr-o eficienţă
sporită, constituie ca atare elita. Utilizînd abordarea socio-
psihologică în analiza societăţii şi a politicii, sociologul italian a
elaborat criteriile apartenenţei persoanei la elită, bazate pe un
1
A se vedea: Rachieru A.D. Elitism şi postmodernism. Postmodernismul
românesc şi circulaţia elitelor. – Chişinău, 2000, p.169-176.

53
sistem de indici (capacităţi, avere, autoritate, iscusinţă, studii etc.)
care caracterizează virtuţile unui individ. Necesitatea divizării
societăţii în elită şi masă el o deducea din superioritatea naturală
psihologică, din diferenţa de temperament între cei slabi şi cei
tari, din inegalitatea capacităţilor individuale ale oamenilor, care
se manifestă în toate domeniile de activitate umană.
De fapt, elita, conform concepţiei paretiene, se împarte în
două părţi: elita guvernantă şi elita neguvernantă (contrelita).
Elita guvernantă (elita în sensul îngust al cuvîntului)
desemnează persoanele care participă nemijlocit la conducere,
este puţin numeroasă, iar puterea ei se întemeiază pe o
combinaţie între coerciţiune şi consimţămînt. Guvernarea
presupune flexibilitate, dar şi capacitatea de a folosi violenţa
pentru a suprima opoziţia. Deci nu toţi membrii elitei formează
elita guvernantă (propriu-zisă, în sensul îngust al cuvîntului),
fiindcă o parte din ei constituie elita neguvernantă (contrelita;
savanţii remarcabili se includ în elită, însă nu influenţează
considerabil guvernarea). După V. Pareto, căruia îi este
caracteristică abordarea meritocratică a elitelor, structura
socială capătă următoarea configuraţie: pătura superioară
(elita guvernantă şi elita neguvernantă) şi pătura inferioară
(masele).
Din punctul său de vedere, evoluţia societală are loc prin
combinarea a trei cicluri (politic, economic şi ideologic), fiecare
fiind terenul confruntărilor a două tipuri psihologice opuse (elite
“lei” şi elite “vulpi”), urmînd astfel exemplul lui N. Machiavelli.
Dacă în plan politic întîlnim “leii” şi “vulpile”, în plan economic
– “rentierii” şi “speculanţii”, în timp ce în plan ideologic se
depistează “optimiştii” şi “scepticii”. În politică “leii” sînt
conservatori, împărtăşesc o credinţă absolută pentru idealurile
lor şi utilizează metode autoritare de conducere. În schimb,
“vulpile” nu cred în ţeluri absolute şi sînt flexibile, recurgînd la
speculaţii politice, intrigi, viclenie, înşelăciune etc. Fiecărei elite
îi este specifică, în mod natural, una dintre cele două metode de

54
conducere: pentru elite “lei” – metoda de reprimare grosolană,
iar pentru elite “vulpi” – metoda de manipulare. Dacă “leii”,
fiind conservatori, sînt buni în situaţiile stabile ale societăţii,
“vulpile” predomină în condiţiile instabile, în perioadele de
tranziţie ale dezvoltării societăţii cînd se cer conducători
pragmatici, energici, capabili de mari transformări. Societatea în
care domină elite “lei” este condamnată la stagnare, iar
societatea în care domină elite “vulpi” se deosebeşte printr-o
dezvoltare dinamică.
După V. Pareto, schimbările sociale, inclusiv cele politice,
sînt o consecinţă a luptei şi “circulaţiei” elitelor. Mecanismul
echilibrului social funcţionează normal cînd are loc afluxul
proporţional în elită al liderilor de prima ("lei”) şi a doua
orientare ("vulpi"). Însă suspendarea circulaţiei conduce la
degradarea elitei dominante şi deci la evidenţierea noii elite
unde predomină “vulpile”, care cu timpul degenerează în “lei” şi
astfel ciclul social corespunzător se repetă din nou. La V. Pareto
procesul istoric este o circulaţie continuă a tipurilor de elită, o
succesiune permanentă a minorităţii guvernante care se
formează, luptă pentru putere, exercită puterea, degenerează şi
este schimbată de altă minoritate privilegiată. Această abordare
este una psihologică, pentru că delimitează elita ca un grup
alcătuit din cei mai productivi şi mai capabili oameni, iar istoria
umană este istoria schimbării permanente a elitelor, cauzată de
schimbarea psihologiei elitelor. În concluzie, subliniem că ideea
circulaţiei elitelor este formulată de autor pentru analiza
dinamicii sociale, fiind, după unii cercetători, destul de simplistă
şi chiar speculativă în intenţiile sale de a fi universală.

3. Teoria elitei a lui Gaetano Mosca


G. Mosca, alături de V. Pareto, este considerat întemeietorul
elitismului prin lucrările “Clasa conducătoare” (1896), “Bazele
ştiinţei politice” (1896), “Istoria doctrinelor politice” (1933) ş.a.
Sociologul italian a încercat să demonstreze inevitabilitatea
55
divizării societăţii în două grupuri inegale: clasa conducătoare
(este puţin numeroasă, monopolizează puterea şi se bucură de
avantajele acesteia) şi clasa condusă (este mai numeroasă, fiind
guvernată şi controlată de prima clasă). Analiza clasei politice
(pentru desemnarea elitei G. Mosca mai foloseşte şi termenii
“clasă conducătoare”, “clasă dominantă”, “clasă superioară”) o
înfăptuieşte în baza abordării organizaţionale, numită uneori şi
abordare de dominaţie. Puterea minorităţii dominante asupra
majorităţii este inevitabilă pe motiv că clasa politică este vădit
organizată, posedă o superioritate materială, morală şi
intelectuală, iar această superioritate stă la baza unităţii de grup
şi de idei a minorităţii dominante.
Aşadar, clasa conducătoare (politică) se distinge de mase
prin organizarea sa şi prin posedarea de către indivizi a
calităţilor şi capacităţilor deosebite. După G. Mosca, calităţile
ce-i permit individului accesul la elită în decursul istoriei s-au
schimbat. Sursele puterii clasei dominante la început erau forţa
(vitejia) militară, bogăţia (prosperitatea) şi cunoştinţele
teologice, de ele fiind legate trei forme ale aristocraţiei (militară,
financiară şi bisericească). Treptat însă tot mai mult sporeşte
însemnătatea capacităţilor intelectuale, a studiilor, a iscusinţei de
a conduce (guverna). Capacitatea de conducere (guvernare), în
opinia lui G. Mosca, constituie criteriul definitoriu în selectarea
indivizilor pentru clasa politică (dominantă). În aceeaşi ordine
de idei, vom specifica că el nu totdeauna identifică clasa politică
cu clasa dominantă, deoarece în diferite contexte aceşti termeni
pot căpăta un conţinut diferit.
După G. Mosca, pentru a-şi susţine supremaţia, minoritatea
dominantă aplică atît metode legale, cît şi metode arbitrare.
Clasele conducătoare nu guvernează doar prin violenţă şi
manipulare, ci şi prin ideologie sau “formulă politică” aptă să
convingă populaţia de legitimitatea morală a dominaţiei
respectivei elite. El a încercat să demaşte caracterul fraudulos al
voinţei majorităţii ca formulă politică dominantă.
Schimbarea socială şi politică este generată de conflictele
dintre clasele conducătoare, care urmăresc să păstreze puterea şi
56
noile forţe sociale, conduse şi ele de minorităţi care se străduiesc
să le ia locul. De aceea, pentru a corespunde cerinţelor timpului,
clasa politică are nevoie de reînnoire. În acest context, G. Mosca
numeşte trei modalităţi de reînnoire a clasei dominante şi
anume: moştenirea, alegerea şi cooptarea. Această clasă este
supusă schimbărilor graduale şi în dezvoltarea ei se identifică
două tendinţe. Dacă tendinţa aristocratică se manifestă în
năzuinţa clasei politice de a deveni moştenitoare de jure şi de
facto, tendinţa liberală sau democratică se exprimă în reînnoirea
clasei politice cu cei mai capabili şi dinamici reprezentanţi ai
clasei conduse reînnoite, care are loc mai ales în perioadele
scimbărilor sociale. Elitistul italian consideră că echilibrul între
tendinţele dezvoltării clasei dominante este cel mai dorit pentru
societate, fiindcă el asigură atît continuitate şi stabilitate în
conducerea ţării, cît şi reînnoirea calitativă a ei. În ceea ce
priveşte cooptarea (includerea voluntară a noilor membri în
clasa dominantă) ca modalitate de renovare a acestei clase, G.
Mosca sublinia că este o metodă utilă pentru orice comunitate.
O dată ce conducerea chestiunilor publice se află în mîinile
minorităţilor dominante (a elitelor), cu care conştient sau
inconştient se socoate majoritatea condusă (masele), G. Mosca
pune la îndoială termenul “democraţie”. După sociologul italian,
democraţia la Aristotel era, de fapt, aristocratică pentru un
număr mai mare de membri ai societăţii. Astăzi însă, consideră
el, democraţia este un camuflaj al puterii minoritare, al
democraţiei plutocratice. Deci G. Mosca considera democraţia
drept o utopie, un miraj, în goană după care masele
incompetente devin un obiect de manipulare din partea
demagogilor şi astfel ele (masele) croiesc calea dictaturii în
varietăţile ei contemporane (socialismul şi fascismul).
În fine, vom mai evidenţia încă un aspect semnificativ în
teoria elitei lui G. Mosca: puterea minorităţii dominante asupra
majorităţii conduse este legitimată, adică ea se înfăptuieşte cu
acordul maselor, deoarece, în caz contrar, majoritatea ar conduce
minoritatea. Acest fenomen, după sociologul italian, poate fi
57
explicat din două perspective. În primul rînd, minoritatea
dominantă este o minoritate organizată în comparaţie cu masele
neorganizate. Prezenţa puterii şi organizării la elita dominantă (ca
bază a dominaţiei acesteia), unitatea de grup şi de idei se sprijină
pe superioritatea intelectuală şi culturală a clasei dominante.
Această superioritate se bazează pe o educaţie aleasă, în procesul
căreia elita (conducătoare) este convinsă de dreptul ei
incontestabil de a guverna.
În al doilea rînd, pentru legitimarea puterii minorităţii
dominante G. Mosca, în afară de abordarea organizaţională (de
dominaţie), utilizează şi abordarea valorică în termeni de bine
sau rău. Tratarea elitelor din punct de vedere valoric presupune
evidenţierea calităţilor care asigură elitei superioritatea
materială, intelectuală şi morală. Însă cea mai mare calitate este
averea: a fi bogat înseamnă a fi puternic, averea creează puterea
politică, precum puterea politică creează averea. Calităţile care
deschid individului calea spre elită în decursul istoriei umane se
schimbă. Din acest punct de vedere, G. Mosca reduce istoria
civilizaţiei umane la un conflict între tendinţa clasei dominante de
a monopoliza puterea politică şi de a transmite această putere prin
moştenire şi tendinţa invaziei noilor forţe sociale în lupta pentru
puterea politică. De aceea pentru societatea umană sînt
periculoase transformarea elitei într-o clasă închisă şi reînnoirea
rapidă a elitei, soluţia fiind găsirea unui echilibru între aceste
două tendinţe.

4. Concepţia elitei la Roberto Michels


R. Michels s-a manifestat ca doctrinar elitist prin lucrarea sa de
căpătîi “Sociologia partidelor politice în condiţiile democraţiei”
(sau “Partidele politice”, 1911). El a elaborat o teorie despre
organizaţii, a descris “legea de fier” a oligarhiei şi a ajuns la
concluzia că o democraţie în sensul strict al cuvîntului este
imposibilă.
Una dintre ideile lui principale este că nici o societate nu
58
poate exista fără o elită conducătoare. Cu toate că elementele
societăţii sînt supuse reînnoirii, ea neapărat are nevoie de
funcţionarea clasei dominante, prezenţa căreia este un factor
permanent activ al evoluţiei sociale. R. Michels concepe elita ca
un grup social opus maselor care sînt inerte şi incapabile de a se
guverna. Masele sînt interesate de elite, precum elita – de mase,
deoarece masele sînt capabile să asigure susţinerea liderilor.
Autoritatea ştiinţifică a lui R. Michels este legată de
formularea “legii de fier a oligarhiei”, conform căreia cu cît o
organizaţie devine mai birocratizată, cu atît creşte şi gradul de
concentrare a puterii în mîinile unui număr redus de persoane.
Fiecare organizaţie (partid, uniune sindicală, asociaţie de alt
gen) implică tendinţe spre oligarhie (conducerea celor puţini),
fiindcă conducerea acestor organizaţii nu poate fi înfăptuită de
către toţi membrii lor. Eficienţa activităţii marilor structuri
sociale (organizaţiilor) necesită o specializare funcţională, o
raţionalitate, o evidenţiere a aparatului de conducere (membrii
lor sînt preocupaţi, mai întîi de toate, de păstrarea poziţiei sale
privilegiate), care iese inevitabil de sub controlul membrilor de
rînd. De aceea, arată elitistul german, organizaţiile prin natura
lor sînt conservatoare şi supuse “legii de fier” a oligarhiei.
“Cine spune organizaţie, spune oligarhie” – aceasta este “legea
de fier a oligarhiei”. Fenomenul oligarhiei, după R. Michels,
poate fi explicat psihologic (fiind vorba despre psihologia
maselor şi psihologia organizaţiei) şi organizaţional (este vorba
despre legile structurii organizaţiei).
În fiecare partid există o combinaţie între puterea
organizaţională, prestigiul personal şi manipularea psihologică.
Folosind această combinaţie de factori, cei ce conduc un partid
reuşesc să se sustragă controlului de jos al maselor. Conducătorii
partidelor (elita de partid) acţionează autonom din două motive:
1)organizaţiile sînt mari şi complexe, ceea ce impune
specializarea funcţiilor, îndeplinirea lor de către specialiştii
capabili să ia decizii pentru partid din proprie iniţiativă; 2)masele
59
au o nevoie psihologică de a fi conduse, întrucît sînt atomizate,
dezorganizate, incompetente, pasive, incapabile de acţiuni
colective şi manifestă indiferenţă faţă de activitatea politică
cotidiană. În consecinţă, masele au nevoie să fie conduse de o
minoritate, de elite, care prin natura lor sînt superioare.
De la acţiunea “legii tendinţelor oligarhice” R. Michels
ajunge la o altă concluzie referitoare la posibilităţile existenţei
guvernării democratice, a democraţiei în general. În cel mai bun
caz, ea (democraţia) constă în competiţia dintre organizaţiile
oligarhice. În societăţile moderne apare o tensiune crescîndă
între extensia birocraţiei şi dezvoltarea democraţiei. Ultima
solicită participarea directă la luarea deciziilor a unui număr tot
mai mare de persoane, ceea ce nu este posibil decît prin
extinderea controlului birocratic în organizaţiile politice (de
exemplu, în partide) şi prin concentrarea puterii în mîinile unui
grup mic de conducători.
R. Michels explică cauzele imposibilităţii înfăptuirii
democraţiei prin existenţa a trei tendinţe: esenţa omului
(calităţile psihice ale maselor), particularităţile luptei politice
(confruntarea elitelor pentru poziţiile puterii) şi specificul
dezvoltării organizaţiilor (legile structurii organizaţiei). Aceste
tendinţe sînt cele care contribuie la faptul că democraţia conduce
la oligarhie, la apariţia şi afirmarea minorităţilor dominante, a
elitei conducătoare. Imposibilitatea democraţiei directe mai
reiese şi din principiul cantitativ: mitingurile mari şi alte
manifestări de masă tind să adopte decizii fără numărătoarea
voturilor exprimate şi evidenţa diverselor opinii. Deci
democraţia, conchide R. Michels, întîmpină o contradicţie
irezolvabilă: ea este străină naturii umane şi în acelaşi timp
conţine un nucleu oligarhic.
Se poate concluziona astfel că în operele lui V. Pareto,
G. Mosca şi R. Michels termenul de elită şi caracteristica
clasei conducătoare au căpătat nişte contururi clare. Desigur, în
concepţiile teoreticienilor clasici ai elitelor pot fi depistate mai
multe similitudini, dar şi unele deosebiri. Ulterior teoria clasică
60
a elitelor şi-a găsit atît părtaşi înflăcăraţi, cît şi critici notorii.
Dacă discipolii elitismului dezvoltă şi aprofundează tezele
principale ale elitiştilor în noile condiţii social-economice şi
politice, adversarii lui indică incompatibilitatea cu ideile
democraţiei şi autoconducerii, critică doctrinele elitiste pentru
ignorarea rolului de sine stătător al individului în politică, pentru
ignorarea capacităţii maselor de a influenţa asupra puterii,
pentru un psihologism excesiv în interpretarea motivelor
comportamentului politic şi a motivaţiei inegalităţii politice în
societate.

TEMA VI. TEORII ELITISTE CONTEMPORANE


1. Curente principale ale doctrinelor neoelitiste
Doctrinele elitiste clasice au dat un imbold cercetărilor
teoretice, iar ulterior şi celor empirice, mai ales, după cel de-al
doilea război mondial. În această perioadă în sociologia occidentală
tratarea liberal-democratică a elitarismului a devenit dominantă,
acum producîndu-se reformarea elitarismului în direcţia apropierii
acestuia de teoria democratică clasică. De fapt, începutul reformării
datează cu perioada interbelică, avîndu-i ca iniţiatori pe Karl
Mannheim (1893-1947), care emigrează în 1933 din Germania în
Marea Britanie, şi pe Joseph Alois Schumpeter (1883-1950), care
în 1932 a devenit profesor permanent la Universitatea Harvard din
SUA. Aceştia sînt cercetătorii (sociologii) care au încercat să
demonstreze faptul că elitarismul şi democraţia, în anumite
condiţii, sînt compatibile. În felul acesta, centrul cercetărilor
elitologice se transferă în a doua jumătate a anilor ’40 ai sec. XX
pe continentul american. În SUA s-au format mai multe şcoli
elitiste, neoelitiste, liberal-elitariste etc., care, ulterior, au avut o
anumită influenţă şi în ţările de pe vechiul continent, inclusiv în
ţările Europei Centrale şi de Sud-Est.
Posibilitatea reconcilierii teoriei elitelor cu o viziune mai
democratică asupra ordinii politice corespundea noilor condiţii
istorice, economico-sociale şi politice create după cel de-al
doilea război mondial. Teoriile contemporane ale elitei sînt
foarte diversificate. În continuare vom enumera şi caracteriza în
61
mod sumar doar cele mai semnificative concepţii neoelitiste.
Din punct de vedere istoric, prima şcoală elitistă a fost şcoala
machiavellistă reprezentată de concepţiile lui V. Pareto, G. Mosca
şi R. Michels, şcoală condusă de James Burnham, profesor de la
Universitatea din New York. Este numită machiavellistă după
numele lui N. Machiavelli care evidenţia politica drept sferă de
sine stătătoare a societăţii, o analiza ca realitate politică şi practică.
Reprezentanţii şcolii machiavelliste au în comun mai multe idei:
1) recunoaşterea elitară a oricărei societăţi, a divizării inevitabile a
acesteia în minoritate dominantă privilegiată şi majoritate pasivă şi
necreatoare, iar la baza acestei divizări (stratificări) sociale se află
deosebirile naturale dintre oameni (diferenţieri fizice, intelectuale,
psihologice etc.); 2) unitatea (coeziunea) de grup a elitei reiese nu
numai din statutul profesional, poziţia socială şi interesele comune
ale membrilor grupului, ci şi din autoconştiinţa elitară a acestora care
se percep drept o pătură deosebită, chemată să conducă societatea; 3)
prezenţa la elite a calităţilor deosebite provenite din moştenire şi
educaţie se manifestă drept capacităţi de guvernare; 4) masele
acceptă dreptul elitelor la putere, adică legitimitatea lor, însă elita,
tinzînd să păstreze şi să transmită prin moştenire starea sa
privilegiată, are tendinţa de a degrada şi de a pierde calităţile sale; 5)
formarea şi schimbarea elitelor are loc în procesul luptei pentru
putere, fiindcă nimeni nu predă de bună voie poziţia sa socială.
Astăzi ideile şcolii machiavelliste sînt supuse criticii pentru
exagerarea rolului factorului psihologic, pentru antidemocratism
şi neaprecierea la justa valoare a calităţilor şi activismului
maselor, pentru subestimarea evoluţiei societăţii şi a realităţilor
contemporane ale statului etc. şi trebuie să recunoaştem că
această critică nu este lipsită de sens.
Teoriile valorice fac şi ele parte din teoriile elitiste
contemporane, reprezentanţii cărora (Ortega y Gasset, V. Röpke,
Von Blume, N. Berdeaev etc.) se străduie să depăşească
neajunsurile machiavelliştilor, tinzînd în acelaşi timp să
adapteze ideile lor la viaţa reală a societăţii. Autorii acestor
62
teorii, ca, de altfel, şi machiavelliştii, consideră elita principala
forţă constructivă a societăţii, însă teoriile valorice se deosebesc
între ele după nivelul apărării aristocratismului, după atitudinea
lor faţă de mase, faţă de democraţie etc.
Postulatele comune ale reprezentanţilor acestor teorii rezidă
în următoarele: 1) apartenenţa la elită este dictată de posedarea
calităţilor necesare membrilor elitei în sferele de activitate cele
mai importante pentru societate; 2) poziţia socială a elitei, ca
grup superior în structura politică a societăţii, este justificată de
faptul că elita prezintă o comunitate de oameni care nu tind să-şi
realizeze interesele egocentriste de grup, ci să aibă grijă de
bunăstarea generală; 3) corelaţia dintre elită şi mase nu poartă
un caracter de dominaţie politică sau socială, ci unul de
conducere, care, în plus, presupune o influenţă de guvernare
bazată, pe de o parte, pe acordul şi supunerea benevolă a
conduşilor şi, pe de alta, pe autoritatea conducătorilor; 4)
formarea elitei este un rezultat nu atît al luptei aprige pentru
putere, cît o consecinţă a selecţiei naturale a celor mai valoroşi
reprezentanţi ai ei şi de aceea societatea trebuie să perfecţioneze
mecanismul acestei selecţii; 5) afirmarea elitei nu contravine
principiilor democraţiei, iar egalitatea socială trebuie înţeleasă
ca o egalitate a şanselor de viaţă şi nu ca o egalitate a
rezultatelor, a statusului social. Oamenii nu sînt egali fizic,
intelectual şi nici după alte caracteristici, de aceea statul
democratic trebuie să asigure pentru ei aproximativ aceleaşi
condiţii de start.
Toţi reprezentanţii concepţiilor valorice acceptă şi ideea că
elitarismul este o condiţie a funcţionării eficiente a oricărei
societăţi şi este bazat pe divizarea naturală a muncii, divizare ce
rezultă logic din posibilităţile egale ale fiecăruia şi nu contravine
democraţiei. De aceea viziunile valorice privind rolul elitelor în
societate predomină la neoconservatori, aceştia afirmînd că
elitarismul este necesar democraţiei. Însă elita însăşi trebuie să
servească ca exemplu moral pentru cetăţeni şi să le insufle stimă
63
confirmată prin alegeri libere.
Vom sublinia că ideile principale ale teoriilor valorice stau
la baza concepţiilor elitarismului democratic (R. Dahl, S.
Lipset, J. Schumpeter, K. Mannheim, O. Sigler, H. Lasswell, R.
Aron, G. Sartori, P. Bachrach etc.), care propun însă şi unele idei
proprii acceptate în gindirea politică elitistă: 1) valoarea socială
a democraţiei depinde de calitatea elitei care devine un apărător
ferm al valorilor democratice şi este capabilă să stăpînească
iraţionalismul şi radicalismul specific adesea maselor în lupta
lor pentru drepturile şi libertăţile fundamentale; 2) elita, fiind
tratată ca apărătoare a valorilor liberal-democratice (libertate,
drepturi etc.), nu domină, nu stăpîneşte, ci efectuează
conducerea maselor într-un cadru legal prin intermediul
alegerilor libere; 3) democraţia este concepută ca o luptă a
pretendenţilor la conducerea societăţii în timpul campaniilor
eletorale, astfel fiind vorba de o nouă modalitate (democratică)
de selectare a elitei şi de o nouă autoconştiinţă în soarta sa
politică dependentă de cetăţeni; 4) democraţia reală are nevoie
atît de elite, cît şi de o apatie politică de masă, deoarece
participarea politică sporită ameninţă stabilitatea democraţiei; 5)
caracterul elitar al societăţii democratice este o axiomă, dat fiind
că elitele sînt necesare, mai întîi de toate, drept o garanţie a
componenţei calitativ înalte a conducătorilor aleşi de populaţie.
Cercetările efectuate în ţările occidentale1 au demonstrat cu
prisosinţă că, deşi reprezentanţii elitelor depăşesc, de obicei,
păturile inferioare ale societăţii în ceea ce priveşte acceptarea
valorilor liberal-democratice sau atitudinea lor faţă de toleranţa
politică, de opinii străine etc., totuşi ei sînt mult mai
conservatori în recunoaşterea drepturilor social-economice ale
cetăţenilor.
Referitor la teoriile pluralismului elitelor (S. Keller,
E. Holtmann, O. Schtammer, D. Reisman, R. Dahl, F. Hunter,

1
A se vedea: Пугачев В.П., Соловьев А.И. Цит. труд, с.150.
64
D. Truman etc.), vom menţiona că ele sînt cele mai răspîndite în
gîndirea elitistă contemporană. Aceste concepţii, numite şi teorii
funcţionale ale elitei, nu neagă doctrina elitistă în general, însă
propun reînnoirea cardinală a unor postulate clasice.
La baza concepţiilor pluraliste sînt puse următoarele teze: 1) în
societate există o multitudine de elite, iar influenţa fiecăreia este
limitată de o sferă de activitate specifică şi de aceea nici o elită
nu este capabilă să domine concomitent în toate sferele vieţii
sociale; 2) pluralismul elitelor este determinat de diviziunea
socială a muncii şi de structura socială diversificată (elite
profesionale, religioase, regionale, demografice etc.), astfel încît
puterea este împărţită între diferite grupuri de elite, fiecare fiind
controlată de mase prin intermediul alegerilor, referendumurilor,
sondajelor de opinie, mass-media, grupurilor de presiune; 3)
negarea calităţii de grup relativ unitar privilegiat al elitei reiese
din faptul că în societăţile democratice contemporane relaţiile de
putere sînt schimbătoare, fluide, ceea ce diminuează
posibilitatea concentrării puterii într-un anumit grup de putere
stabil şi dominant; 4) divizarea societăţii în elite şi mase este
relativă şi convenţională, iar între ele există mai mult relaţii de
reprezentanţă decît de dominaţie, aceasta datorită concurenţei
elitelor şi influenţei maselor asupra grupurilor de putere; 5)
subiectul principal al vieţii politice îl constituie grupurile de
interes şi nu elitele. Elitele politice sînt tratate drept elite
funcţionale. În democraţiile contemporane elitele se formează
din cei mai competenţi şi cointeresaţi cetăţeni, iar diferenţa între
elite şi mase e bazată, în special, pe cointeresarea lor diferită în
adoptarea deciziilor.
Astăzi concepţiile pluralismului elitelor se folosesc pe larg
în argumentarea teoretică a democraţiilor occidentale, chiar dacă
ele idealizează prea mult realităţile contemporane. Avînd în
vedere faptul că există o influenţă diferenţiată a diverselor
grupuri sociale (reprezentanţii marelui business, a complexului
militaro-industrial, a marilor corporaţii etc.), unii adepţi ai
65
elitismului pluralist propun evidenţierea “elitelor strategice” mai
influente, opiniile şi acţiunile cărora pot avea consecinţe
decisive pentru membrii societăţii.
Contrare teoriilor pluralismului elitelor sînt concepţiile liberale
de stînga ale elitelor, reprezentanţii cărora (C. Wright Mills, R.
Miliband etc.) consideră că societatea este condusă exclusiv de o
singură elită stăpînitoare. Elitismul liberal de stînga, susţinînd unele
teze ale şcolii machiavelliste, enunţă cîteva postulate distinctive: 1)
criteriul principal al formării elitei constă nu în posedarea calităţilor
extraordinare individuale, ci în deţinerea poziţiilor strategice de
conducere în diferite instituţii ierarhice ale societăţii, astfel
constituindu-se elita; 2) în viaţa reală elita conducătoare se află la
nivelul superior al puterii şi nu permite participarea maselor în
politică, iar posibilităţile mecanismelor şi instituţiilor democratice
sînt neînsemnate; 3) elita conducătoare are o componenţă diversă şi
o include nu numai pe cea politică, ci şi politicienii, conducătorii
corporaţiilor, funcţionarii superiori de stat, ofiţerii şi intelectualii de
mare calibru, care prin diverse modalităţi (bani, cunoştinţe,
manipularea conştiinţei etc.) conduc masele, de fapt, fără nici un
control din partea lor; 4) funcţia principală a elitei în societate constă
în propria dominaţie, iar factorul unităţii de grup rezidă nu numai în
menţinerea poziţiei privilegiate sau în cointeresarea grupurilor elitei
conducătoare, ci şi în vecinătatea statusurilor sociale, în asemănarea
nivelului de studii şi de cultură, a stilului şi calităţii vieţii, a
legăturilor personale şi de rudenie, a cercului de interese, ceea ce
determină existenţa unor raporturi ierarhice complexe ale elitei; 5)
între elita conducătoare şi mase există mari deosebiri, depăşirea
cărora practic este imposibilă, iar posibilităţile maselor de a intra în
elită sau de a o influenţa sînt limitate chiar şi folosind mecanismele
democratice contemporane. De aceea recrutarea elitei se înfăptuieşte
preponderent din propriul mediu în baza valorilor social-politice
personale, criteriile selectării fiind deţinerea mijloacelor de influenţă,
prezenţa calităţilor individuale deosebite, posedarea unei poziţii
sociale conformiste.
66
C. Wright Mills, dezvoltînd conceptul de “elită a puterii”1,
neagă totuşi inevitabilitatea societăţii elitare pe care o critică de
pe poziţiile democratice. La rîndul său, R. Miliband neagă
legătura directă a elitei economice cu conducătorii politici,
acţiunile cărora nu sînt determinate de marii proprietari. De fapt,
în politologia occidentală ideile principale ale teoriei liberale de
stînga sînt supuse unei critici aspre şi îndeosebi pentru afirmarea
ideii despre elita stăpînitoare închisă, despre includerea directă
în elită a marelui business etc. În literatura marxistă, dimpotrivă,
această direcţie a teoriilor elitiste contemporane era apreciată
pozitiv din cauza orientării ei critice.
Cele prezentate mai sus atestă că teoriile elitiste
contemporane reflectă diverse realităţi sociale şi sînt orientate,
de obicei, spre anumite ţări şi epoci istorice. Desigur, pot fi
numite şi analizate şi alte concepţii care fac parte din ştiinţa şi
gîndirea politică elitistă. Fără a le analiza, vom enumera doar
cîteva concepţii care s-au afirmat, în mare măsură, ca o reacţie la
teoriile democraţiei, la practicile democratice şi nedemocratice
în viaţa politică a societăţilor contemporane. Printre aceste teorii
se numără concepţia “societăţii postindustriale” a lui D. Bell,
teoria “poliarhia” a lui R. Dahl, doctrina “meritocraţiei” a lui
M. Young, cocepţia “noua clasă” a lui M. Djilas şi alte doctrine
care, într-un fel sau altul, utilizînd abordarea elitistă, continuă
tradiţia clasică a analizei elitei drept grup relativ unitar cu
anumite funcţii de putere. Aceste concepţii acordă o atenţie
deosebită diversităţii elitei, structurii acesteia, modalităţilor ei de
influenţare asupra societăţii şi altor probleme politice nu mai
puţin importante.

2. Concepţia politicii elitare a lui Max Weber


O influenţă deosebită asupra cercetării fenomenului elitei şi
puterii a exercitat Max Weber (1864-1920; sociolog, economist şi
istoric german). Concepţia weberiană despre politică este expusă în

1
Vezi mai detaliat: Dunleavy P., O’Leary B. Teoriile statului. Politica
democraţiei liberale. – Chişinău, 2002, p.136-137.
67
cîteva lucrări: “Etica protestantă şi spiritul capitalismului” (1905),
“Despre unele categorii ale sociologiei înţelepte” (1913),
“Politica, o vocaţie şi o profesie” (1916), “Savantul şi politica”
(1916), “Studiu de sociologie asupra religiilor mondiale” (1920),
“Economie şi societate” (1922) ş.a.
Sociologul german, fiind preocupat să descopere motivaţiile
acţiunilor sociale şi să elaboreze tipologia acestora, consideră că
acţiunea devine socială numai atunci, cînd cel care acţionează
atribuie faptei sale un sens referitor la raportul cu alţi indivizi.
Dominaţia exercitată în numele puterii constituie nucleul concepţiei
politice weberiene. Vom sublinia în mod deosebit faptul că M.
Weber face distincţie între putere şi dominaţie sau stăpînire. El
vorbeşte despre putere în cazul în care, în cadrul unei relaţii sociale,
există “şansa pe care o are un “actor”, chiar împotriva rezistenţei
acestuia”1. Din punct de vedere sociologic, puterea este un concept
amorf. Dimpotrivă, noţiunea de dominaţie implică un sens de
“servitute voluntară”, de “voinţă” de a se supune unui ordin, o
recunoaştere de către dominaţi că împreună ei alcătuiesc o uniune
(organizaţie, sistem) politică şi acceptă de bună voie să se supună.
Accentul cade pe acord şi de aceea conotaţia termenului “dominaţie”
nu implică ideea de dictatură, nu este, de asemenea, nici raport de
putere şi nici “disciplină”, ultima fiind definită de M. Weber drept “o
supunere necritică, interiorizată şi fără împotrivire a mulţimilor"2.
Realismul weberian se manifestă pregnant şi în concepţia sa
asupra politicii. Politica înseamnă a te strădui să participi la putere
sau a te strădui să influenţezi împărţirea puterii. Prin esenţa ei,
politica este o realitate duală: pe de o parte, puterea este conflict şi
luptă, pe de altă parte, este un principiu de ordine. Numai prin
dualitate se formează ordinea politică. Toate uniunile politice
(organizaţiile, sistemele politice) şi deci statul se bazează pe un
raport în care unii, puţini, comandă, iar restul se supun.

1
Citat după Dascăl O. Consideraţii privind teoria elitelor. //Arena politicii,
1996, nr.2, p.18.
2
Ap. Petraş-Voicu I. Concepţia elitară a lui Max Weber. //Polis, 1995,
nr.4, p.20.
68
În opinia lui M. Weber, dominaţia politică se realizează în
prezenţa a două condiţii principale: 1)existenţa unui grup
administrativ (sau de conducere) intermediar între conducător şi
supuşi; 2)asigurarea ordinii unei uniuni sau organizaţii politice
de către grupul conducător prin constrîngerea fizică (coerciţie).
Astfel se ajunge la noţiunea de stat, iar acesta din urmă se
bazează pe monopolul puterii şi violenţei. În plus, pentru ca un
stat sau o dominaţie politică să existe, mai este nevoie de alte
două condiţii absolut necesare: 1) mijloace materiale ale
dominaţiei şi 2) un grup conducător, o administraţie
(birocraţie).
În funcţie de natura grupului conducător, de motivele
interioare ale supunerii, de tipul legitimităţii şi de gradul
raţionalităţii, sociologul german construieşte trei “tipuri ideale” de
dominaţie: 1)dominaţia tradiţională care, fiind bazată pe autoritatea
eternului, a datinii constituite şi dominate cîndva, a fost exercitată
de patriarhii şi principii domnitori de viţă veche; 2) dominaţia
raţional-legală care, fiind bazată pe supunere în îndeplinirea
îndatoririlor legale, pe legalitate şi credinţă în valabilitatea unui stat
legal, este specifică capitalismului democratic occidental, întemeiat
pe reguli raţionale şi 3)dominaţia charismatică care este exercitată
de către profeţi, de conducători de oşti sau de conducătorul ales, de
mari demagogi (M. Weber foloseşte termenul dat în sensul său
original pozitiv, amintind că primul mare demagog a fost Pericle şi
nu Calicles), de şefii de partide parlamentare etc. Autoritatea lor
este dată de neobişnuita charismă (grec. “charisma” – har divin) a
unei persoane înzestrate cu calităţi deosebite în clarviziunea, în
eroismul sau talentul său de conducător.
Trebuie subliniat, în special, faptul că dominaţia charismatică1

1
Vezi mai detaliat: Petraş-Voicu I. Op. cit., p.17-29; Tratat de sociologie.
/Sub coordonarea lui R. Boudon. – Bucureşti, 1997, p.235-253; Bădescu I.
Istoria sociologiei. – Galaţi, 1994, p.446-453; Istoria ideilor politice. /Sub
direcţia lui Éveline Pisier. – Timişoara, 2002, p.384-387; Georgescu P.A.
Trei tipuri de dominaţie politică. Weber şi noi. // Săptămîna, 2002, 11 august,
69
este relevantă pentru concepţia elitară a lui M. Weber. Analizînd
concepţia politicii elitare a sociologului german, este necesar să se
ţină cont de particularităţile metodologiei lui de cercetare a
politicului, a puterii politice şi a dominaţiei. M. Weber nu confundă
cu realitatea aceste forme idealizate, însă le analizează din
perspectiva marilor transformări ale realităţilor sociale în direcţia
modernităţii. Luată în ansamblu, trilogia tipologică ideală weberiană
trebuie raportată la istorie, valoare şi actualitate, construcţie care
poate fi utilă, într-un anumit sens, şi pentru analiza puterii în Europa
viitoare.

3. Raporturi dintre elite şi mase la Gustav Le Bon


şi Ortega y Gasset
Toţi elitiştii clasici şi contemporani fac multe reflecţii
teoretice asupra maselor, acestea fiind un antipod al elitelor şi
constituind instrumentul prin care se manifestă ele. În literatura
de specialitate categoria “mase” poartă un caracter psihologic,
deoarece redă totalitatea de trăsături psihice caracteristice
persoanei. Importanţa problemei maselor este demonstrată de
mai mulţi gînditori politici, filosofi, sociologi.
Numele lui Gustav Le Bon (1841-1931; sociolog şi medic
francez, fondatorul psihologiei sociale a sec. XX) se asociază cu
prezicerile sale despre sosirea “erei maselor”. În “Psihologia
mulţimilor” (1895) el arăta că cunoaşterea psihologiei maselor
constituie resursa omului de stat. Mulţimea, în optica lui Le Bon,
reprezintă o reuniune de indivizi, indiferent de caracteristicile lor
(naţionalitate, profesie sau sex) şi indiferent de situaţie. O
aglomerare de oameni, în anumite împrejurări, posedă noi

nr.31, p.10; Enciclopedia Blackwell a gîndirii politice. /Coordonator David


Miller. – Bucureşti, 2002, p.789-793; Ашин Г.К., Лозанский Э.Д.,
Кравченко С.А. Социология политики. Сравнительный анализ
российских и американских политических реалий. Учебное пособие для
высш. учеб. заведений. – Москва, 2001, с.65-72; Кола Д. Политическая
социология. – Москва, 2001, с.77-115 etc.

70
caracteristici, diferite de cele ale fiecărui individ ce intră în
componenţa mulţimii (pierdera capacităţii de a judeca raţional,
sentimentele şi ideile tuturor indivizilor sînt orientate într-o
anumită direcţie, se formează un suflet colectiv, opoziţia
instinctelor inconştiente, depersonalizarea individului conduce la
acţiuni impulsive etc.). Dispariţia personalităţii conştiente, lipsa
capacităţilor de autocontrol, tendinţa de a transforma imediat în
acte ideile sugerate sînt principalele caracteristici ale individului în
starea de mulţime.
Le Bon consideră că mulţimea, acumulînd nu inteligenţa, ci
mediocritatea, este întotdeauna inferioară din punct de vedere
intelectual faţă de omul izolat. “Prin simplul fapt că face parte
dintr-o mulţime, omul coboară, prin urmare, mai multe trepte pe
scara civilizaţiei. Izolat, poate că era un om cultivat, pe cînd în
mulţime este un instinctiv, aşadar, un barbar. El are
spontaneitate, violenţă, ferocitate şi, de asemenea, entuziasmul
şi eroismul fiinţelor primitive”1. De aceea masele au nevoie de
un “conducător”, rolul căruia l-ar îndeplini elita. Sociologul
francez consideră că elita totdeauna a încercat să pătrundă în
tainele procesului de gîndire a maselor. Marii conducători, fiind,
de obicei, psihologi inconştienţi şi intuind starea de spirit a
maselor de oameni, puteau să le impună voinţa lor, să le
conducă datorită calităţilor lor deosebite.
Sociologul şi filosoful spaniol Ortega y Gasset (1883-
1955) este cunoscut pentru critica societăţii contemporane, care
sub impactul tehnicii depersonalizează indivizii, nivelează
conştiinţele, transformîndu-se într-o “societate de masă”. În
cartea sa “Revolta maselor” (1930) autorul a efectuat o împărţire
a societăţii în clase de indivizi (nu sociale), distingînd două
tipuri umane – “omul - superior” (elita) şi “omul - masă”
(mulţimea), astfel aici nu mai e vorba de o ierarhizare a
societăţii în clasă superioară şi clasă inferioară. Fenomenul
separării unei minorităţi de elite apare din plasma socială, iar
1
Citat după Dascăl O. Op. cit., p.19.
71
elementele care conduc la construirea elitei sînt dorinţa de a nu
coincide cu masele, concordanţa ideilor şi a modelelor de
comportament, nevoia de a-şi asuma multe sarcini şi îndatoriri.
La elită se referă doar minoritatea, care, posedînd unele calităţi
şi valori deosebite (capacitatea de a sluji ca necesitate internă,
predispoziţie către ascetism, rigurozitate şi exigenţă faţă de sine
etc.), are ca scop general desăvîrşirea sa moral-spirituală.
În timp ce minoritatea o prezintă persoana sau un grup de
persoane de o demnitate deosebită, specială, masa o reprezintă
omul mediu, ordinar1. Omul-masă constituie majoritatea absolută şi
desemnează o clasă de oameni compusă din indivizi care duc o
viaţă izolată şi disociată, însă dorinţele, modelele de comportament
şi ideile lor sînt practic identice. Prin urmare, are loc “masificarea
societăţii”, în care personalitatea umană se dizolvă într-un individ-
mediu fără identitate, gîndire independentă şi conştiinţă personală,
fiind astfel un teren prielnic pentru instaurarea de regimuri
totalitare. Fascismul, bolşevismul şi sindicalismul sînt exemple
tipice de mişcări politice reprezentative pentru masa socială.
În opinia gînditorului spaniol, asistăm la înlocuirea diferenţierii
societăţii în straturi sociale, printr-o nouă diviziune între “masă” şi
“elită”, ultima fiind o aristocraţie spirituală – creatoarea celei mai
avansate şi complexe culturi şi civilizaţii. Masa socială, fiind inertă
şi incapabilă să creeze ceva, poate deveni rebelă şi contesta
autoritatea omului-elită, poate distruge şi călca în picioare instituţiile
societăţii. Ortega y Gasset constată că Europa sec. XX trece printr-o
criză adîncă. Activismul maselor, acţiunile “omului-masă” implică
pericolul întoarcerii continentului la barbarie. De aceea salvarea va
deveni posibilă, dacă elitele vor prelua conducerea societăţii şi vor
conduce fără să apeleze la mase. Dat fiind faptul că societatea umană
este, în fond, aristocratică, conducerea aristocratică, în opinia lui,
poate fi considerată cea mai firească metodă de guvernare socială.

1
Ортега-и-Гассет Х. Восстание масс. //Вопросы философии, 1989, №3,
с.120; Bădescu I., Duncaciu D., Baltasiu R. Istoria sociologiei. Teorii
contemporane. Vol. 1. – Bucureşti, 1996, p.556-566.
72
COMPARTIMENTUL IV. ELITA PUTERII
ŞI SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

TEMA VII. ELITA CONDUCĂTOARE:


ACCEPŢIUNI ŞI MANIFESTĂRI
1. Definiţii şi abordări ale elitei
La sfîrşitul sec. XIX – începutul sec XX termenul de elită
este amplu dezbătut şi explicat dintr-un unghi de vedere pur
sociologic. Este, de fapt, perioada în care apare şi se impune
sociologia, sociologia politică, politologia şi alte ştiinţe
socioumane. Ştiinţele politice contemporane folosesc două
tipuri de definiţii atunci cînd se referă la elite. Definiţia
conceptuală clasică a elitelor a fost furnizată de Harold
Lass-well (1902-1979) şi alţi autori care definesc elitele în
termeni de influenţi, conducători, grupuri sociale superioare
sau grupuri minoritare puternice. Plecînd de la această
definiţie, se poate vorbi despre elite economice, intelectuale,
educaţionale, culturale, militare etc. Cel de-al doilea tip de
definiţie referitoare la elite, definiţia operaţională, oferă un
set întreg de criterii pentru identificarea elitelor, precum ar fi
volumul puterii, statusul social, rolul funcţional etc.
Caracterul şi conlucrarea grupurilor de elite, determinînd
fizionomia sociopolitică a oricărei societăţi, pune în evidenţă trei
întrebării fundamentale: 1) cine ocupă poziţiile formale ale
puterii? 2) cine este indicat să posede cît mai multă putere? 3)
cine adoptă şi realizează deciziile? În funcţie de acestea şi alte
întrebări nu mai puţin importante, diferiţi autori reliefează mai
multe tipuri (genuri sau moduri) de abordare a elitelor. Spre
exemplu, Gh. Cojocaru marchează trei modalităţi de abordare a
elitelor1. Abordarea poziţională a elitelor pleacă de la premisa
că cei mai puternici indivizi în societate vor ocupa şi cele mai
înalte poziţii în cadrul societăţii. Acest mod de abordare este
1
A se vedea: Cojocaru Gh. O tranzacţie între elite: remodelarea conduitei
politice. //Arena politicii, 1998, nr.6, p.15.
73
acceptabil pentru analiza elitelor în societăţile totalitare sau
autoritare în care oligarhiile politice înguste controlează
aparatul politic, economic şi social al statului, dar mai puţin
valabilă pentru societăţile democratice, unde elitele sînt mult
mai difuze şi mai puţin concentrate decît în societăţile totalitare.
Abordarea reputaţională a elitelor implică chestionarea
diferitor segmente ale populaţiei pentru a stabili indivizii cu cea
mai mare influenţă (reputaţie) în societate sau în cadrul unei
comunităţi. Indivizii care sînt citaţi cel mai frecvent în anchetele
sociologice sînt cei consideraţi drept elite.
Cea de-a treia abordare este abordarea decizională care
susţine că cel mai bun test atît pentru puterea elitelor, cît şi
pentru statusul lor constă în abilitatea de a lua decizii. Adepţii
acestei abordări încearcă să identifice indivizii care joacă rolul
cel mai important în procesul de luare a deciziilor, indiferent de
poziţia formală sau de reputaţia acestora.
Sociologii ruşi V.V. Radaev şi O.I. Şkaratan consideră că
numeroasele abordări ale elitelor pot fi împărţite convenţional în
două grupuri principale1. Conform abordării de dominaţie, elită
este considerat acel grup de persoane care în societatea dată
deţine puterea decisivă. Conform abordării meritocratice, elita
este acel grup de persoane care dispune de anumite valori
deosebite şi calităţi personale indiferent de faptul dacă ele deţin
sau nu puterea. Elita în acest caz (elita meritocratică) se
evidenţiază prin talent şi merite deosebite. Adesea abordarea de
dominaţie se desemnează convenţional cu «linia lui Mosca»,
«linia lui Mills», sau «linia lui Lasswell», abordarea
merotocratică – cu «linia lui Pareto». La rîndul său, abordarea
de dominaţie se divizează în abordare structurală (elită este
considerat grupul de persoane care ocupă poziţii superioare
oficiale în anumite instituţii – miniştrii, directorii, comandanţii
militari etc.) şi abordarea funcţională (elita este acel grup de
persoane care posedă putere reală în adoptarea deciziilor
1
Vezi: Радаев В.В., Шкаратан О.И. Цит. труд, с.168-174.
74
necesare comunităţii).
Vom evidenţia încă o interpretare a grupării elitelor, care
aparţine politologului rus I.G. Tarusina1: 1) abordarea
poziţională (structurală sau organizaţională) reiese din faptul că
apartenenţa la elită poate fi determinată după situaţia (poziţia)
membrilor ei în structura socială şi politică oficială a societăţii şi
conform posedării de către aceştia a calităţilor sociale deosebite
evidenţiate de G. Mosca şi R. Michels; 2) abordarea funcţională
(rezultativă sau decizională) include în elită persoanele care iau
decizii politice sau exercită o influenţă considerabilă asupra
adoptării lor (adepţii acestei tratări fac deosebire între noţiunile
“purtător formal al puterii” şi “exponent real al puterii”); 3)
abordarea reputaţională evidenţiază în calitate de criteriu “elitar”
principal al unui sau altui grup al populaţiei influenţa politică; 4)
abordarea economică (“alegerea după nume”) acordă în procesul
comparării poziţiilor elitare (sociale) o atenţie deosebită accesului
persoanei la mijloacele de producţie şi controlului acestora; 5)
abordarea behavioristă (comportamentală) analizează elita din
punct de vedere al comportamentului membrilor ei şi 6) abordarea
valorică examinează elita din perspectiva valorilor împărtăşite de
membrii ei.
Deoarece o singură abordare a analizei şi a definiţiei elitelor
poate crea dificultăţi, cercetătorii comparativişti încearcă să
combine două sau mai multe tratări. În acest context vom arăta
că V. Pareto folosea abordarea meritocratică şi cea psihologică
în examinarea elitelor, G. Mosca – abordările de dominaţie,
poziţională, organizaţională şi valorică, J. Burnham – abordările
funcţională, economică şi tehnologică, C.W. Mills – abordarea
de dominaţie şi cea instituţională, T. Dye – abordarea
funcţională şi instituţională, în timp ce M. Weber utiliza
predominant abordarea sociologică, Ortega y Gasset – abordarea
meritocratică, H. Lasswell şi A. Etzioni – abordarea de
dominaţie, J. Meyno şi R.-G. Schwarzenberg – abordarea

1
Тарусина И.Г. Элитисты и плюралисты в современной политической
теории (исторический экскурс). //Политические исследования, 1997,
№4, с. 149.
75
reputaţională, G. Sartori – abordarea funcţională etc. Mai mulţi
cercetători încearcă să identifice fenomenul elirei prin
clasificarea acesteia, folosind diverse criterii şi abordări.

2. Elita şi clasa guvernantă


În sec. XX termenul “elită” a intrat în circuitul ştiinţific
datorită lucrărilor lui V. Pareto şi altor teoreticieni clasici ai
elitelor. În “Tratat de sociologie generală” el constata că
elita o reprezintă acele persoane care au obţinut cel mai înalt
indice în domeniul lor de activitate şi au atins nivelul
superior al competenţei. Însă G. Mosca în loc de elită
folosea termenul de clasă conducătoare. Începînd cu
reprezentanţii primei generaţii a elitologilor, au fost propuse
mai multe definiţii ale elitei, definiţii adesea cu diverse
accepţii şi conotaţii 1. În unele dintre ele se observă o
confuzie de termeni: unii autori prin elită înţeleg doar elita
politică, în timp ce la alţi autori tratarea elitei poartă un
caracter atotcuprinzător. În literatura ştiinţifică pot fi întîlniţi
mai mulţi termeni care desemnează fenomenul elitei: clasă
politică, clasă conducătoare, clasă guvernantă, clasă
dominantă, clasă stăpînitoare, clasă cîrmuitoare, clasă
diriguitoare, corp politic, structuri de putere, oligarhie
politică, elita puterii şi alte fenomene similare elitei.
M.Eminescu folosea termenul de “pătură superpusă”
pentru a desemna acele pături guvernante care se folosesc de
“prisosul” muncii sociale pentru consum propriu şi pentru
cheltuielile guvernării fără a oferi nimic în compensaţie2. Pentru
a reda sugestiv condiţia păturii superpuse, el foloseşte adeseori
metafora “hotelului” în care membrii păturii superpuse duc o
viaţă de vacanţă, rupţi total de lumea înconjurătoare cu
necazurile şi problemele ei reale. Numai clasele pozitive (clasa
productivă), lucrînd pentru ţara reală, îi pot oferi înălţarea.

1
A se vedea: Ашин Г.К., Лозанский Э.Д., Кравченко С.А. Социология
политики …, с.237-239; Ашин Г.К., Понеделков А.В., Игнатов В.Г.,
Старостин А.М. Основы политической элитологии …, с.120-122 etc.
2
Rachieru A.D. Op. cit., p.168-169; Dicţionar de sociologie …, p.418-421.
76
Unii cercetători (R. Dahrendorf, spre exemplu) încearcă să
identifice fenomenul elitei prin clasificarea ei, enumerînd părţile
componente ale elitei (liderii politici, liderii economici,
profesorii şi învăţătorii, judecătorii şi avocaţii, ofiţerimea şi
preoţimea, jurnaliştii remarcabili etc.), în timp ce alţi specialişti
în materie, cum ar fi Zb. Brzezinski, marchează în interiorul
elitei trei grupuri semnificative din punct de vedere politic (elita
stăpînitoare, liderii de afaceri şi militarii).
O altă modalitate de a defini elita a propus K. Mannheim,
unul din fondatorii teoriei meritocraţiei. El arăta că “elita” este o
ierarhie bazată pe realizările proprii, deosebindu-se de “clasă”,
întrucît apartenenţa la aceasta se determină prin provenienţa
membrilor. Cu alte cuvinte, persoana poate avea acces la elită
numai datorită eforturilor individuale, manifestîndu-şi talentul
în sfera conducerii. Precum se vede, elita nu se restrînge la
clasa politică (minoritate guvernantă, non-ereditară), la clasa
conducătoare (entitate care fără a deţine neapărat funcţii
politice exercită o sensibilă sau chiar decisivă influenţă) sau la
alte fenomene similare, ci prezintă o entitate proprie cu
caracteristicile sale specifice.
În sociologia şi politologia contemporană termenul “elită”
este aplicat, în general, grupurilor funcţionale sau ocupaţionale
cu un standard (social şi politic) ridicat în societate. Uneori
termenul de elită este folosit numai ca sinonim pentru lideri.
Alteori, conceptul dat are conotaţia de “conducere a societăţii”.
Astfel, elita este desemnată ca “organ executiv” al clasei
stăpînitoare (conducătoare). Însă noţiunea de elită nu coincide
cu noţiunea de clasă guvernantă nici prin volum, şi nici prin
conţinut, deoarece clasa guvernantă recrutează în activitatea de
conducere cele mai competente persoane din alte domenii de
activitate umană şi din alte straturi sociale1. În scopul ierarhizării
elementelor structurale al elitei, unii autori (S. Keller, spre
1
Vezi: Мальцев В.А. Основы политологии. Учебник для студентов
вузов. – Москва, 1997, с.390-391.
77
exemplu) includ în circuitul ştiinţific termenii “elită strategică”,
“superelită”, “subelită” etc.1.
De altfel, clasificarea elitelor poate fi făcută în baza cîtorva
criterii: 1) în dependenţă de resursele de influenţă, elitele se
împart în elite moştenite (aristocratice), elite valorice, ale puterii,
funcţionale; 2) după caracterul influenţei asupra puterii, elitele
sînt: dominante, de opoziţie (contrelite), deschise, închise; 3) în
funcţie de volumul puterii – superelite, elite superioare, mijlocii;
4) după metodele de conducere şi formele de guvernare – elite de
sînge (aristocratice), a bogaţilor (plutocraţia), a cunoştinţelor (a
competenţei, intelectuale), meritocratice, despotice, totalitare,
liberale, democratice; 5) după atitudinea (raportul) faţă de putere
– elite guvernante (conducătoare), de opoziţie (contrelite); 6)
conform criteriului specific de acţiune – elite naţionale, regionale,
locale; 7) după criteriul exprimării intereselor – elite profesionale,
demografice, naţionale, religioase; 8) după criteriul eficienţei –
elite pozitive, negative.
Se cere evidenţiată încă o tipologizare a elitelor în funcţie de
sfera de activitate – elite politice, elite economice, elite ideologice,
elite ştiinţifice, elite culturale, elite militare, elite informaţionale
etc. care, avînd interese divergente (opuse), îndeplinesc funcţii şi
roluri ce le revin din statusul lor social şi cel politic.
Problema corelării noţiunilor “elită” şi “clasă” a devenit
un subiect de discuţie încă la sfîrşitul sec. XIX – începutul sec.
XX. Mai sus am arătat că teoria elitistă (elitismul clasic) din
punct de vedere istoric a apărut şi s-a dezvoltat drept reacţie la
teoria de clasă marxistă. În timp ce “Manifestul Partidului
Comunist” (document programatic scris de K. Marx şi F. Engels
şi publicat la începutul anului 1848) proclamă că toată istoria
societăţii, în afară de orînduirea primitivă (preistorică, în
accepţiunea civilizaţională), a fost o istorie a luptei de clasă,
crezul elitariştilor se reduce la teza că istoria societăţilor care au
1
Ашин Г.К., Лозанский Э.Д., Кравченко С.А. Социология политики …,
c.240.
78
existat pînă în prezent a fost o istorie a luptei elitelor. Întrucît
noţiunea de elită în literatura ştiinţifică contemporană este
tratată neunivoc şi chiar adesea într-un sens peiorativ (termen cu
semnificaţie neobiectivă şi preştiinţifică, termen împovărat de
etimologia sa etc.), unii autori se întreabă dacă nu ar fi cazul să
abandonăm, în general, acest termen. În plus, unii cercetători
tratează adesea termenul “elită” ca echivalent pentru îmbinarea
“fără clasă” sau drept alternativă pentru “diferenţierea de clasă”.
La drept vorbind, abordarea elitistă este orientată spre
substituirea divizării societăţii în mari grupuri de oameni în
dependenţă de atitudinea lor faţă de mijloacele de producţie cu
dihotomia elită – mase bazată pe accesul diferit al oamenilor la
putere, pe criteriul derivat care rezultă din diferenţierea socială
şi de clasă. De aceea politologul rus Gh. Aşin1 revine la
problema pusă în discuţie din altă perspectivă: el încearcă să
clarifice dacă noţiunea de elită poate fi folosită nu ca o
alternativă pentru diferenţierea de clasă, ci, dimpotrivă, pentru
desemnarea dimensiunilor (aspectelor) acesteia. La întrebarea
cine înfăptuieşte puterea în societatea diferenţiată pe clase,
acelaşi autor răspunde că puterea este exercitată de clasa
dominantă. La o altă întrebare legată de modalitatea realizării
puterii, în opinia lui, răspunsul trebuie căutat în elucidarea
mecanismului dominaţiei politice a clasei dominante, una din
verigile căreia rezidă în evidenţierea elitei guvernante.
Concluzia autorului se reduce, de fapt, la teza că ar fi posibilă o
îmbinare a noţiunii de elită cu “teoria claselor” (nedogmatizată,
nehipertrofiată).
Dimpotrivă, sociologul politic român V. Măgureanu2
menţionează că problema care se conturează este aceea dacă
noţiunea de clasă politică mai acoperă, în prezent, şi va mai
acoperi, în perspectivă, o realitate, şi care anume, şi dacă nu cumva
termenul ar trebui înlocuit cu un altul mai precis, mai relevant,
mai puţin ambiguu. Totodată, se va ţine cont de faptul că termenul
1
Ашин Г.К., Лозанский Э.Д., Кравченко С.А. Социология политики …,
c.277-283.
2
Măgureanu V. Op. cit., p.215-216.
79
“clasă” sugerează o diviziune macrostructurală a societăţii, un
macrogrup. În studierea clasei politice, continuă autorul, confuziile
şi ambiguităţile terminologice se datorează suprapunerii criteriului
metodologic-conceptual peste cel istorico-empiric. Şi nu în ultimul
rînd, se pune întrebarea: ce diferenţe semantice există între
sintagmele “clasă politică”, “clasă conducătoare”, “elită politică”?
În fine, am sublinia că elita şi clasa dominantă se
deosebesc, mai întîi de toate, prin conţinut şi prin volum (elita
este o parte a clasei). Dacă clasa (socială, conform abordării de
clasă) este determinată de locul ei într-un anumit sistem de
producţie social, de raportul ei faţă de mijloacele de producţie,
elita (în toate celelalte abordări contemporane) se defineşte prin
raportul faţă de locul şi rolul ei în guvernarea politică a
societăţii. Elita reuneşte acea parte a clasei dominante care
posedă deprinderi ale activităţii politice profesionale şi
înfăptuieşte nemijlocit conducerea statului. Deci elita exprimă
voinţa clasei dominante, dar, totodată, are şi o anumită
autonomie faţă de această clasă.

3. Componentele elitei conducătoare şi caracteristica lor


Noţiunea de elită se află într-o legătură strînsă cu
problema stratificării sociale (elita constituie pătura
superioară în orice sistem de stratificare socială) şi cu
problema stratificării politice a societăţii (statusul politic al
membrilor elitei depinde de volumul de putere al acestora,
de “profilul” şi de “înălţimea” lor). La drept vorbind, elita
conducătoare este o parte (minoritară) a societăţii care nu
participă nemijlocit la guvernarea politică, însă deţine indici
superiori şi realizări remarcabile în sfera sa de activitate
profesională (economie, politică, cultură, ştiinţă, tehnică,
sport etc.). Datorită acestui fapt, ea ocupă poziţii-cheie în
economie, politică, cultură şi în alte sfere de activitate
umană. Cel mai important criteriu de identificare a
apartenenţei la elita conducătoare este ocuparea poziţiei
superioare (dominante) pe scara ierarhică a societăţii, adică
80
în structurile economice, politice, culturale, ştiinţifice etc.
În societatea contemporană există şi funcţionează mai multe
tipuri (grupuri, facţiuni) de elite (politice, economice, ideologice
sau informaţionale, ştiinţifică, culturale, numite intelectuale sau
spirituale, militare etc.), care în activitatea lor se intersectează. Însă
rezultatul activităţii elitelor presupune atît independenţa, cît şi
interdependenţa lor, precum şi relaţii de cooperare sau de
concurenţă, relaţii de consens şi de conflict în funcţie de miza pusă
în joc.
Dacă elita politică (numită şi elita politico-administrativă),
faţă de alte grupuri de elite, participă nemijlocit la exercitarea
puterii politice, atunci elita economică (numită adesea, incorect,
şi elită-business sau elită antreprenorială) înfăptuieşte dominaţia
economică şi realizează puterea economică în societate. Această
pătură socială include pe reprezentanţii marelui capital şi pe
marii proprietari, membri ai consiliului directorilor marilor
corporaţii (industriale, de construcţie etc.), băncilor, firmelor de
comerţ etc. Ea determină rezolvarea problemelor legate de
utilizarea forţei de muncă, nivelul şi calitatea vieţii, salariile şi
veniturile populaţiei.
Elita ideologică (informaţională) include în componenţa sa
pe reprezentanţii aşa-zisului “front ideologic” – pe coordonatorii
şi fruntaşii ştiinţelor socioumane, ai învăţămîntului, mass-media
etc., care îndeplinesc în societate funcţia formării orientărilor
conceptuale şi valorice, ideilor şi convingerilor oamenilor. Spre
deosebire de aceasta, elita ştiinţifică este reprezentată de cea mai
talentată şi înzestrată parte a intelectualităţii, iar rolul şi funcţia
acestui tip de elită sînt determinate de nivelul influenţei
reprezentanţilor ei asupra procesului dezvoltării ştiinţei, tehnicii,
asupra progresului tehnico-ştiinţific şi social-economic al
societăţii.
Elita culturală (intelectuală sau spirituală), la rîndul său,
include pe cei mai notorii şi mai influenţi militanţi ai artei,
literaturii, învăţămîntului, precum şi pe alţi reprezentanţi ai
intelectualităţii creatoare. Rolul acestei elite este determinat de
caracterul şi de nivelul influenţei asupra sferei spirituale a
societăţii, asupra întregii dimensiuni normative şi valorice,
asupra potenţialului moral al comunităţii umane. De aici derivă
81
şi accepţia etimologică care coincide cu termenul “elită”.
Cît despre elita militară, acest tip de elită este analizat de
unii cercetători ca grup de sine stătător, iar alţii îl raportează la
elita politică graţie rolului elitei militare în realizarea puterii
politice sau în exercitarea influenţei şi presiunii politice şi
economice într-o societate sau alta.
Desigur, în societatea contemporană activează şi alte
facţiuni de elită divizate după anumite criterii (sferă de
activitate, interes profesional, mod de viaţă) – elite tehnocratice,
simbolice etc., care, în procesul activităţii lor, interacţionează.
Spre exemplu, sociologul francez Guy Rocher, definind elita ca
ansamblu al persoanelor şi grupurilor, ca o consecinţă a puterii
pe care o deţin sau a influenţei pe care o exercită, delimitează
următoarele tipuri de elite: elite tradiţionale, economice,
tehnocratice, charismatice, ideologice şi simbolice.
Vom menţiona că în diverse sfere ale vieţii sociale au loc
anumite contradicţii care se pot manifesta atît între diferite forţe
şi grupări politice, cît şi între diferite facţiuni ale elitei
conducătoare. Spre exemplu, în cadrul elitei conducătoare se pot
acutiza contradicţiile între elita politică şi elita economică, între
elita militară şi elita culturală etc. De aceea una din sarcinile
elitei politice în procesul conducerii societăţii constă în evidenţa
multitudinii de interese şi necesităţi ale comunităţii umane.

TEMA VIII. ELITA POLITICĂ CONTEMPORANĂ:


SURSELE PUTERII ŞI SISTEMUL SELECTĂRII
1. Elita ca actor politic
În literatura de specialitate nu există o unitate de păreri
privind fenomenul elitar luat în ansamblu şi fenomenul elitei
politice luat în particular. Totuşi majoritatea autorilor sînt de
acord cu faptul că elita politică, în mare măsură, determină
înfăţişarea (“fizionomia” sau “fiziologia” socială, politică şi
economică) unei societăţi, ea fiind cea care determină scopurile
82
imediate şi perspectivele dezvoltării comunităţii umane. Aceste
obiective îşi găsesc reflectare în adoptarea deciziilor strategice
importante şi în folosirea resurselor puterii de stat întru realizarea
lor, adică într-o formulă politică (concept naţional sau ideologie
de stat), fără de care nu poate activa şi funcţiona în mod normal
nici o elită politică.
Pentru a ne determina ce reprezintă elita politică,
trebuie, mai întîi de toate, să clarificăm unele aspecte
terminologice. Unii autori semnalează, pe bună dreptate,
riscul confundării noţiunilor “elită politică”, “elită
guvernantă”, “contrelită” şi “birocraţie”. Aceasta pentru că
elita politică este una mai largă şi include, în afară de elita
politică guvernantă, şi elita politică de opoziţie (contrelita).
În acelaşi timp, trebuie făcută delimitarea între elitele
politice şi elitele în politică, ultimele cuprinzînd grupuri ca
intelectualii, artiştii, reprezentanţii mass-media, managerii,
bancherii, financiarii, slujitorii cultului etc. Aceştia nu
posedă toate trăsăturile proprii elitei politice, însă participă
în mod deschis la activitatea politică. O particularitate a
grupurilor date este faptul că reprezentanţii lor sînt membri
ai unor elite care s-au format în alte sfere de activitate
umană, în sfere nepolitice. Participarea lor la viaţa politică
nu reprezintă pentru ei o activitate profesională de bază.
În legătură cu cele spuse, vom mai sublinia două aspecte
esenţiale. În primul rînd, noţiunile “elită politică” vs “elită
dominantă” (“guvernantă” sau “domnitoare”) nu sînt identice şi
corelează ca parte şi întreg. Noţiunea “elită dominantă” include
diferite grupuri (politic, economic, ideologic, ştiinţific, cultural,
militar etc.), care, direct sau indirect, se implică în relaţiile de
putere. În al doilea rînd, elita politică, vizavi de alte grupuri care
constituie elita dominantă, participă nemijlocit la exercitarea
puterii politice, folosind diverse resurse şi mijloace pentru
atingerea scopurilor trasate.
Utilizarea ştiinţifică a noţiunii “elită politică” se bazează pe
83
ideea locului actorului politic şi pe rolul politicii în societate,
politica reprezentînd prin însăşi natura şi scopurile sale un demers
subiectiv, de permanentă evaluare şi modelare a lumii, a mediului
social-economic, în funcţie de anumite interese, concepţii sau
doctrine. Locul elitei politice este determinat de rolul politicii
considerat drept mecanism de reglementare a relaţiilor sociale, de
realizare a intereselor de mare valoare socială, de exprimare
directă a opţiunilor în funcţie de anumite condiţii ce ţin de loc, de
timp şi de interesele social-umane. Concepţia elitei politice
rezultă şi din prioritatea politicii faţă de economie şi faţă de
structura socială a unei comunităţi. De aceea această teorie este
incompatibilă cu ideile determinismului economic şi social,
reprezentate, în special, de marxism. De altfel, acesta din urmă
tratează politica doar ca pe o suprastructură a bazei economice, ca
pe o expresie concentrată a intereselor economice şi de clasă.
În funcţie de orientările ideologice ale cercetătorilor şi de
nivelul atins în tratarea fenomenelor social-politice, noţiunea de
clasă (elită) politică comportă diferite accepţiuni, fiind definită
atît în sens mai larg, cît şi mai restrîns, fiind asimilată clasei
dominante (conducătoare, diriguitoare, guvernante etc.), unui
anumit tip de elită (conducătoare, guvernamentală, a puterii etc.)
sau categoriei profesioniştilor politici (politicienilor).
Există mai multe poziţii de pe care s-a încercat explicarea
apariţiei clasei politice şi definirea ei: marxistă, instituţională,
liberal-pluralistă şi elitistă. Vom aminti că definirea elitistă
utilizează termenul de elită politică pentru a desemna clasa
politică şi explică apariţia elitei politice prin necesitatea
conducerii societăţii de către un grup restrîns de persoane dotate
cu calităţi excepţionale şi aptitudini deosebite.
Deşi C.W. Mills nu apelează la noţiunea de clasă politică,
aceasta se subînţelege în una din realităţile pe care le analizează
- ansamblul oamenilor politici pe care îi împarte în political
outsiders, persoane care au şi alte ocupaţii decît cele politice (în
subsidiar) şi acced, de obicei, la putere şi în elita politică, cei
84
mai buni profesionişti şi mai abili lideri politici care, alături de
mari capitalişti, industriaşi şi financiari, de şefii militari,
formează elita puterii şi conduc societatea. Sociologul politic
american utilizează termenul “elita puterii” în studiul său
omonim din 1956, care se referă la “clicile suprapuse” aflate la
cîrma principalelor instituţii politice, economice şi militare în
societatea modernă. El argumentează că aceste elite au în comun
atît calitatea de membru cît şi un ansamblu de interese, aşa încît
principalele decizii politice pentru care ele sînt responsabile
servesc ţelurilor comune.
În literatura ştiinţifică există şi alte definiţii referitoare la
elita politică, toate avînd ca suport teoretico-metodologic o
abordare sau alta (poziţională, reputaţională, meritocratică,
organizaţională, funcţională, de dominaţie etc.), fapt despre care
s-a menţionat mai sus. Cele mai răspîndite definiţii ale elitei
politice sînt cele care determină elita politică drept un grup
privilegiat de persoane care ocupă poziţii de conducere în
structurile de putere şi participă nemijlocit la adoptarea
deciziilor legate de folosirea puterii. O altă definiţie prezintă
elita politică drept un grup determinat de persoane care
concentrează în mîinile sale puterea de stat şi ocupă funcţii de
conducere (posturi de comandă) pentru a guverna societatea.
Cea de-a treia definiţie înfăţişează elita politică drept un grup
relativ mic de persoane care concentrează în mîinile sale un
volum mare al puterii politice şi asigură prin activitatea sa
integrarea, subordonarea şi reflectarea în orientările politice a
intereselor diferitelor pături sociale, creînd şi mecanismul
necesar pentru implementarea intenţiilor politice. Şi o ultimă
definiţie relevantă: elita politică este un component minoritar al
societăţii diferenţiată şi neomogenă interior din punct de vedere
structural. Ea integrează un grup de persoane cu calităţi de lider,
care, pentru exercitarea funcţiilor de putere, ocupă poziţii de
conducere în instituţiile politice şi influenţează asupra adoptării
deciziilor de putere.
Prin urmare, elita politică este definită de majoritatea
autorilor în raport cu puterea, pe care fie că o deţine, fie că o
influenţează. Ea poate fi prezentată în mod constant drept actor
85
politic care reuneşte persoane cu acces la exercitarea puterii
politice, care au influenţă asupra structurilor de putere, sau,
aflîndu-se în opoziţie, urmăresc să obţină puterea politică. Acest
agent (actor, subiect) este compus din persoane care posedă
experienţă politică şi prestigiu graţie statusului politic, vîrstei,
pregătirii profesionale, autorităţii şi, nu în ultimul rînd,
trăsăturilor psiho-sociale (motivaţie politică, dorinţă de reuşită
etc.).
După V. Măgureanu1, clasa politică ar trebui definită ca
ansamblul agenţilor politici individuali, lideri din aparatul
politic, din legislativ şi administraţia centrală şi locală, care sînt
sau care aspiră să ajungă la putere, care iau decizii sau care
influenţează deciziile, articulînd astfel exercitarea efectivă a
puterii de stat, adică a suveranităţii. Clasa politică nu se
identifică cu clasa conducătoare, ci o include. Raporturile
dintre ele sînt de întreg şi parte: clasa conducătoare este o
minoritate care exercită puterea de facto; ea este nucleul dur al
clasei politice.
Elita politică, fiind compusă dintr-o anumită specie de lideri
şi profesionişti politici (acele persoane care trăiesc din şi/sau
pentru politică), nu este în totalitate conducătoare, ci cuprinde
atît elita politică de la putere, cît şi elita politică de opoziţie
contestatară, precum şi elita politică de influenţă. În sens larg,
elita indică ansamblul acelor persoane care deţin resurse politice
rare într-o măsură abundentă: bani, putere, influenţă, prestigiu,
cultură, competenţă, capacitate de creaţie. Toate aceste “bunuri”
sînt distribuite într-o măsură inegală în structurile sociale şi de
aceea elita îi indică pe “cei mai buni”.
Conform opiniei aceluiaşi autor, din punct de vedere teoretic,
această “trilogie a conducerii” poate fi rezumată astfel: 1)clasa
politică se referă la conceptul de indivizibilitate a suveranităţii
puterii; 2)clasa conducătoare se referă la conceptul de distribuire a
puterii în societate şi 3)elitele politice se referă la conceptul de

1
Măgureanu V. Op. cit., p.216-217.
86
selecţie socială a personalului politic pe baza unor capacităţi
naturale rare sau deosebite. Caracteristicile propuse ale clasei
politice permit abordarea ei într-o optică pur sociologică, evitîndu-
se în felul acesta capcana abordărilor ideologice. Acest lucru iese şi
mai mult în evidenţă, dacă avem în vedere modalitatea de formare,
de exercitare a puterii şi de funcţionare a unei clase politice. În
fond, clasa (elita) politică poate fi abordată ca un concept anistoric
(situat în afara realităţilor concret-istorice), dacă ţinem cont de
caracterul inevitabil al organizării oricărei societăţi.

2. Structura şi funcţiile elitei politice


Noţiunea de elită politică este destul de largă, incluzînd atît
elita politică guvernantă, cît şi elita politică de opoziţie
(contrelita). Trăsătura distinctivă a elitei guvernante, considerată
partea principală, “forţa motrică” a elitei politice, constă în
faptul că ea determină cursul politic, adoptă esenţiale decizii
politico-administrative şi controlează resursele politice. De
altfel, în conştiinţa cotidiană elita guvernantă, de obicei, este
identificată cu elita politică propriu-zisă, ceea ce nu este corect.
La elita guvernantă mai aderă şi acea parte a elitei politice care
îi oferă susţinere, neaflîndu-se nemijlocit la putere.
În ceea ce priveşte elita politică de opoziţie, subliniem că
aceasta este o parte a elitei politice propriu-zise, însă la un
moment dat contrelita exercită rolul de opoziţie politică faţă de
elita guvernantă. Aflîndu-se în opoziţie constructivă, elita
politică de opoziţie participă activ la viaţa politică, tinde să
deţină în viitor puterea politică. Ea posedă anumite resurse şi
pîrghii de a exercita presiuni asupra elitei puterii (termenul
aparţine lui C.W. Mills) în scopul obţinerii unor cedări în
adoptarea anumitor decizii în favoarea contrelitei.
Desigur, reprezentanţii superiori ai birocraţiei fac parte din
componenţa elitei guvernante, însă aceasta din urmă nu trebuie
confundată cu aparatul birocratic care îndeplineşte voinţa elitei
guvernante. Vom specifica, de asemenea, faptul că
87
funcţionărimea (mică, mijlocie şi chiar grupul superior al ei) nu
posedă caracteristicile specifice elitei guvernante. Ea (pătura
superioară a birocraţiei, corpul de administratori superiori) joacă
un rol important în implementarea cursului politic şi deciziilor
adoptate de elita guvernantă.
Pentru determinarea graniţelor elitei politice trebuie să se
ţină cont de cîteva criterii: 1) elita politică a societăţii este
compusă din persoane ocupate profesional cu activitatea politică
legală; 2) membrii elitei politice constituie un grup închegat şi
relativ izolat de societate care, în linii mari, respectă “regulile
jocului” instaurate într-un regim anumit, iar scopul final rezidă
în menţinerea puterii (pentru reprezentanţii elitei puterii) sau în
obţinerea (preluarea) puterii (pentru reprezentanţii elitei politice
de opoziţie) şi 3) reprezentanţii elitei politice posedă o
recunoaştere socială în calitate de oameni politici (politicieni).
Sumînd cele spuse, putem menţiona că elita politică este acel
grup (pătură) social al societăţii care concentrează în mîinile sale
puterea de stat şi funcţiile de putere, guvernînd societatea sau
influenţînd asupra structurilor de putere.
Componenţa personală a elitei politice se schimbă
permanent, însă structura ei funcţională rămîne, practic,
neschimbată. În ansamblu, ea se constituie din politicieni de
profesie de rang (poziţie) superior (înzestraţi cu funcţii de putere
şi împuterniciri respective) şi funcţionari superiori de stat
(pregătiţi profesional pentru a participa la întocmirea şi realizarea
programelor politice, la elaborarea strategiei dezvoltării sociale a
comunităţii umane). Unii autori determină compoziţia elitei
politice în baza abordărilor poziţionale şi reputaţionale, astfel
încît aceasta include în componenţa sa persoanele înzestrate cu
funcţii de putere în vederea adoptării deciziilor la nivel naţional şi
regional (şefii de stat şi anturajul lor, miniştrii şi conducătorii
organelor legislative şi executive, deputaţii şi senatorii, membrii
judecătoriei supreme şi ai corpului diplomatic superior,
guvernatorii şi şefii structurilor de putere la nivel regional, liderii
88
formaţiunilor politice cu mare pondere în societate etc.). În
principiu, grupurile funcţionale ale elitei politice sînt reprezentate
de conducerea superioară, de parlament, de guvern, de elita de
partid, de elita regională etc.
De obicei, la elita politică sînt atribuite acele persoane care
nemijlocit adoptă decizii politice şi exprimă voinţa comună a clasei
guvernante. Atunci cînd sînt subliniate caracteristicile esenţiale ale
elitei politice, aceasta este adesea identificată cu “conducerea
politică”, “structurile de putere”, “centrele de adoptare a
deciziilor”, “verigile centrale ale sistemului politic” etc.
După unele aprecieri, în diferite ţări numărul elitei politice
nu depăşeşte cifra de 2-4 mii persoane, fiind vorba deci de un
grup social puţin numeros şi îngust. În cîteva ţări occidentale,
inclusiv în SUA, Anglia, Germania, a fost efectuată o analiză a
componenţei elitei politice. Rezultatele analizei demonstrează că
cea mai activă categorie de vîrstă a politicienilor sînt persoanele
între 50-65 ani, cea mai mare parte din politicieni (60-80%) a
absolvit una sau două şcoli superioare, iar majoritatea absolută
sînt mari proprietari1.
În funcţie de nivelul dezvoltării raporturilor verticale
(reprezentativitate socială) şi al raporturilor orizontale (integrarea
grupului), în ţările democratice pot fi reliefate patru tipuri principale
de elită politică: 1)elită democratică stabilă (reprezentativitate
sporită şi integrare înaltă a grupului); 2)elită pluralistă
(reprezentativitate înaltă şi integrare scăzută a grupului); 3)elita
puterii (reprezentativitate scăzută şi integrare înaltă a grupului);
4)elite dezintegrate (ambii indici se află la un nivel scăzut).
Pentru societatea contemporană este optimală
funcţionarea unei elite democratice stabile, care ar îmbina
legătura strînsă cu masele şi cooperarea (unitatea,
integritatea) membrilor grupului.
Elita politică posedă o structură complexă şi diferenţiată intern.
Tipologizarea ei poate fi efectuată în baza anumitor criterii: 1) în
1
Политология. /Под ред. Г.В. Полуниной…, с.99.
89
dependenţă de volumul de putere se evidenţiază elita politică
superioară, de mijloc şi administrativă (birocratică); 2) în funcţie de
atitudinea faţă de putere – elita politică guvernantă, neguvernantă
(pasivă), de influenţă, de opoziţie (contrelită); 3) după nivelul
componenţei – elita politică superioară (naţională), de mijloc
(regională), locală; 4) în funcţie de exprimarea intereselor maselor –
elita politică profesională, demografică, etnică, religioasă; 5) în
dependenţă de calităţile personale – elita politică charismatică,
oligarhică, profesională, aristocratică; 6) după caracterul manifestării
– elita politică democratică, liberală, autoritară, totalitară; 7) după
metodele legitimării – elita politică “de sînge”, instituţională,
deschisă, închisă; 8) după rezultatele (eficacitatea) activităţii – elita
politică propriu-zisă (pozitivă), pseudoelită, antielită.
Predestinarea socială a elitei politice se reflectă în funcţiile pe
care ea le exercită. Acestea sînt diverse, complexe şi legate de o
mare responsabilitate socială: funcţia strategică, funcţia
comunicativă, funcţia politico-gestionară (de conducere, de
guvernare), funcţia organizatorică, funcţia integrativă, funcţia de
pronosticare etc. Conţinutul şi mărimea funcţiilor (baza şi
reglementarea lor) sînt determinate de legea fundamentală a unei sau
altei ţări. Mai subliniem şi faptul că exercitarea funcţiilor de către
elita politică necesită prezenţa cîtorva condiţii obligatorii (analiza
intereselor diferitelor grupuri sociale, elaborarea ideologiei politice,
crearea mecanismului de realizare a intenţiilor politice etc.).

3. Mecanismul formării, recrutării şi schimbării


elitei politice
Formarea şi reproducerea (selectarea, recrutarea) elitelor puterii
joacă un rol important în eficientizarea deciziilor adoptate de care
depinde dezvoltarea unei societăţi. La baza sistemului de selectare a
elitei sînt puşi diverşi factori, cum ar fi mărimea bazei sociale, cercul
de persoane care înfăptuieşte recrutarea, sistemul politic şi regimul
politic, tradiţiile şi valorile politice, conştiinţa politică şi cultura
politică, criteriile, principiile, mecanismul şi ordinea selectării etc.
Conţinutul acestor factori provoacă două tendinţe în formarea

90
elitelor politice descrise de politologul american B. Rokman1.
Pentru prima tendinţă este caracteristic un mecanism închis al
formării elitei politice: baza socială a formării este foarte îngustă,
pătrunderea în structurile de putere are loc, de regulă, din păturile
sociale dominante ale societăţii, cercul persoanelor care
înfăptuieşte recrutarea este limitat. Această tendinţă în formarea
clasei politice, fiind specifică pentru societăţile cu regimuri
totalitare şi autoritare, conduce la stagnare şi creşterea fenomenelor
de criză în aceste societăţi, iar elita puterii devine tot mai închisă,
mai izolată. În cadrul acestei tendinţe se înscrie mecanismul
nomenclaturist de formare a clasei politice în fosta URSS, iar
consecinţele lui se resimt şi astăzi în unele societăţi posttotalitare
(reprezentanţii elitelor politice posedă un nivel scăzut al
profesionalismului, o parte din aceştia sînt incompetenţi în materie
de conducere a societăţii în noile condiţii, o altă parte ocupă poziţii
extreme în probleme legate de procesul guvernării politice etc.).
Aici vom mai preciza faptul că este vorba despre sistemul
de ghildă (de breaslă, corporativ) analogic cu ghildele din
evul mediu în ţările Europei Centrale, sistem ce presupune o
avansare (promovare) lentă a candidaţilor pe verticala puterii
şi cerinţe formale pentru pretendentul (competitorul) la postul
de conducere (nivelul studiilor, stagiul de partid şi contribuţia
personală în cadrul partidului, experienţa de lucru cu oamenii
etc.). Selectarea candidaţilor se efectuează din anumite
grupuri (pături) de oameni sau dintr-un anumit partid. Acest
sistem de recrutare, fiind unul cu caracter închis, este în
esenţă conservator, lipsind orice concurenţă între aspiranţi la
funcţiile de putere.
Avînd în vedere cele spuse mai sus, sistemul de ghildă este
predispus spre reproducerea unui singur tip de conducere (de la
postulanţi se cere, mai întîi de toate, loialitate, conformism,
1
Vezi: Suleiman E., Mendras A. Recrutarea elitelor în Europa. –
Timişoara, 2001; Ашин Г.К. Элитология. Смена и рекрутирование
элит.
– Москва, 1998.
91
devotament liderului etc.), condamnînd astfel elita politică la
dispariţie lentă, la transformarea ei într-o castă închisă.
Totodată, acest sistem poate asigura un nivel sporit al
pronosticării în politică şi exclude, de regulă, conflicte în
interiorul elitei. Printre plusurile acestui sistem mai pot fi
enumerate echilibrul deciziilor adoptate, prezenţa unui grad
scăzut al riscului la adoptarea deciziilor, probabilitatea redusă a
conflictelor în interiorul elitei puterii, continuitate în politică.
Însă predominant pentru acest sistem de reproducere a elitei
politice rămîne a fi tendinţa spre birocratizare şi rutină
organizatorică.
Desigur, elementele sistemului de ghildă în selectarea elitei
politice sînt caracteristice, de asemenea, şi pentru societăţile
democratice, unde există partide politice cu structuri de partid
puternice şi ramificate. Însă pentru societăţile cu regimuri
politice democratice este specific sistemul antreprenorial al
recrutării elitei politice. Deci este vorba despre cea de-a doua
tendinţă în recrutarea clasei politice, despre un mecanism al
formării acestei clase, fiind vizate statele în care cea mai mare
parte a elitei puterii se constituie nu pe contul numirii în funcţie
(postul de conducere), ci în rezultatul alegerilor generale. De
aceea tendinţa dată se caracterizează printr-un mare electorat şi
un proces liber al selectării, prin posibilitatea fiecăruia de a
participa în structurile de putere, caracterul concurenţial al
recrutării, cerinţe sporite faţă de calităţile personale şi
capacităţile pretendenţilor la funcţiile (posturile) de conducere.
Sistemul antreprenorial al recrutării clasei dominante
presupune, pe de o parte, o concurenţă dură între aspiranţii la
funcţiile de putere, unde fiecare din ei se bizuie pe
ingeniozitate proprie, activitate creatoare şi spirit inovator,
iar, pe de altă parte, acest sistem nu este predestinat unei
alegeri serioase pe principiul competenţei profesionale a
candidatului. Adesea sitemul în cauză este adaptat la cerinţele
timpului (cazul fostului Preşedinte al SUA R. Reagan). Însă
neajunsul cel mai mare al sistemului dat constă în
posibilitatea infiltrării în politică a persoanelor întîmplătoare
92
(ocazionale), a aventurierilor care pot genera doar “efecte”.
De aceea în cadrul acestui sistem există o probabilitate relativ
mare a riscului şi a neprofesionalismului în politică, un nivel
sporit al elitei neomogene din punct de vedere social, un grad
relativ mare al conflictelor în interiorul elitei şi deci o
pronosticare scăzută a politicii.
În fine, acest sistem, fiind adaptat la dinamismul vieţii
contemporane, cîştigă din mai multe puncte de vedere în faţa
sistemului de ghildă. La drept vorbind, ambele sisteme de
recrutare a elitei politice coexistă şi conlucrează în
majoritatea societăţilor contemporane cu predominarea unei
sau altei tendinţe de selectare a elitei politice. În pofida
faptului că sistemul de recrutare în diverse ţări este diferit,
esenţa lui rămîne neschimbată. În ţările occidentale politica
de mult s-a transformat într-o profesie, de aceea procesul
pregătirii cadrelor profesionale de politicieni şi al recrutării
politice capătă o mare importanţă pentru societăţile
contemporane.

TEMA IX. ELITA POLITICĂ ŞI FENOMENUL


LIDERISMULUI POLITIC
1. Natura şi esenţa liderismului politic
În sistemul relaţiilor de putere un rol important îl deţin elita
politică - agent politic colectiv şi liderul politic - cel mai
important agent politic individual. Fiind considerat “motorul”,
“generatorul” elitei politice şi ocupînd rolul central în sistemul
relaţiilor de putere, liderul politic asigură realizarea
mecanismului puterii politice. Cu alte cuvinte, liderismul politic,
într-o formă sau alta, dezvăluie esenţa mecanismului real de
exercitare a politicii în societate.
Liderismul politic ca fenomen este un mijloc de formare,
menţinere şi exercitare a puterii şi este bazat pe integrarea diferitor
grupuri, categorii şi pături sociale. În societăţile contemporane el se
realizează prin intermediul unor mecanisme specifice de exercitare a
puterii (partid politic, grup de presiune, organ legislativ, aparat
93
birocratic, mass-media etc.) în jurul unui proiect, concept sau al unei
ideologii de soluţionare a obiectivelor şi sarcinilor preconizate.
Motivaţiile omului politic pot fi diferite, de la credinţa în
dreptate socială sau sentimentul naţional la setea de putere şi
reuşită, dar, în general, ele se combină în proporţii diferite şi au
diferite grade de convergenţă.
În viziunea teoretică elitistă, oamenii politici sînt
caracterizaţi printr-un număr relativ mare de indivizi înzestraţi
cu calităţi naturale deosebite care luptă pentru cîştigarea unui
status şi al unui rol de excepţie în viaţa politică. Viziunea
liberală susţine că în lupta politică se angajează şi triumfă cei
mai inteligenţi, mai curajoşi, mai puternici, mai îndrăzneţi, mai
apţi pentru muncă. H. Lasswell, promotorul viziunii psihologice
şi psihanaliste, susţine că omul se angajează în politică din cauza
nevoii de a scăpa de conflictele nerezolvate, transformate în
frustraţii (sentimentul de neimportanţă, de inutilitate), iar
succesul în plan politic îi oferă compensaţiile necesare.
Fără a absolutiza nici una din aceste viziuni, trebuie
subliniat că liderul politic este o persoană caracterizată prin
capacităţi şi realizări deosebite şi care, prin prezenţa sau
activitatea sa, influenţează, conduce, reprezintă, exprimă
interesele unui grup, formulează scopurile şi elaborează
strategiile şi tacticile politice ale acestuia.
Termenul de lider (şef, conducător, coordonator etc.) imprimă
cîteva semnificaţii: 1) persoană care îşi exercită autoritatea (formal
sau neformal), orientînd şi coordonînd activitatea unei organizaţii
(comunităţi); 2) persoană care deţine puterea executivă şi îşi
exercită funcţiile legate de puterea decizională şi 3) persoană care,
în virtutea unor capacităţi şi abilităţi, conduce activităţi colective.
Deci pentru lider este caracteristică capacitatea de a influenţa
asupra altor oameni în direcţia organizării unei activităţi comune
pentru atingerea unui scop concret.
Max Weber a introdus în vocabularul ştiinţelor politice
termenul de charismă, prin care a desemnat calitatea extraordinară
a unei persoane, dotată cu forţe sau caracteristici “supraumane” sau
94
inaccesibile muritorului de rînd şi considerată, datorită lor, drept
conducător. Liderul charismatic simbolizează speranţele grupului,
trezeşte entuziasmul, răspunde aşteptărilor maselor şi nevoilor lor
psihologice, dar corespunde şi necesităţilor obiective ale
momentului (astfel de lider apare, în general, în perioade de criză
economică, politică, religioasă, morală etc.).
În acelaşi context trebuie menţionată şi contribuţia lui
Roger-Gérald Schwartzenberg care analizează liderii politici
în termeni de vedete politice. Politologul francez arată că orice
lider politic se specializează într-un rol prin repertoriul politic
subscris unui model (părintele, salvatorul, filosoful, modestul,
nemulţumitul, liderul de şarm). În jurul acestui rol se dezvoltă
întreaga sa activitate şi din el decurge tipul de acţiune politică pe
care o exersează (autoritară, conservatoare, reformistă,
revoluţionară) cu tacticile şi mijloacele ei specifice (liderul de
şarm, spre exemplu, va urmări mai curînd să seducă, cel
autoritar să impună, iar cel critic să convingă).
Unii cercetători estimează că există cel puţin 7 mii de studii
axate pe problematica fenomenului liderismului. După M.
Şleahtiţchi1, totalitatea definiţiilor cu privire la lideri poate fi redusă
la cinci varietăţi: 1) liderii sînt categorisiţi drept persoane învestite
cu putere prin numire sau alegere în cadrul unor structuri
organizaţionale prestabilite (şefii sau conducătorii formali, oficiali,
instituţionali – director de întreprindere, şef de catedră, director de
şcoală, comandant de armată, primar, ministru etc.); 2) liderii sînt
prezentaţi drept persoane centrale în grup, care concentrează
atenţia, aprecierea şi stima celor din jur; 3) liderii sînt catalogaţi
drept persoane preferate sau populare; 4) liderii sînt caracterizaţi
drept “specialişti în sarcină”, adică drept persoanele cele mai
iniţiate, cele mai competente în ceea ce are de făcut grupul; 5)
liderii sînt trataţi în termeni de influenţă, adică drept persoane care
se detaşează prin dominaţie asupra determinării ţelurilor şi
modalităţilor de activitate colectivă. De fapt, aceste cinci identităţi

1
Şleahtiţchi M. Eseu asupra reprezentării puterii. Cazul liderilor. – Chişinău,
1998, p.7-9.

95
profilează specificul definiţiilor cu referinţă la cei ce conduc – “şef
instituţional”, “persoana centrală de grup”, “persoana preferată”,
“specialistul în sarcină” şi “persoana cea mai influentă”.
Marea diversitate a definiţiilor cu privire la lideri poate fi
redusă la o singură formulă interpretativă care arată că liderii, în
ansamblu, sînt persoane care îşi exercită la maxim influenţa,
formal sau informal, orientînd şi coordonînd activitatea altora.
Totodată, varietăţile diferenţierilor puse în evidenţă, fiind legate
de mai multe abordări (de dominaţie, poziţională, reputaţională,
decizională, funcţională, meritocratică etc.), demonstrează faptul
că liderismul politic este un fenomen complex şi multiaspectual.
Acest fenomen în societăţile contemporane este un mecanism de
influenţă asupra puterii, unul de formare şi exercitare a puterii,
fenomen bazat pe integrarea diferitor pături şi grupuri sociale în
jurul unui program, concept sau ideologie.
Există o corelaţie strînsă între elita politică, liderul politic şi
liderismul politic considerate drept entităţi principale în analiza
politică a societăţilor contemporane. Liderismul politic, fiind un
mecanism de interacţiune dintre lider şi cei conduşi, conţine două
dimensiuni inerente: 1)liderismul presupune că grupul condus
acceptă şi susţine deciziile şi acţiunile liderului; 2)liderul posedă
capacitatea de a aprecia corect situaţia creată, de a găsi decizia
optimală în vederea soluţionării scopurilor şi sarcinilor preconizate
de grup. Aceste două aspecte ale liderismului politic (aspectul
formal reflectă poziţia statutară şi caracterul instituţionalizat, în
timp ce aspectul informal redă capacităţile şi abilităţile individuale
de a îndeplini rolul de lider) sînt determinate de acţiunea a trei
grupuri de factori: 1) factorii determinaţi de trăsăturile individuale
ale liderului; 2) factorii determinaţi de mecanismele realizării
puterii de către lider şi 3) factorii determinaţi de mediul social şi
situaţia concretă în care activează liderul.

2. Tipologia liderismului politic şi funcţiile lui


Cercetarea fenomenului liderismului politic poate fi
rezultativă dacă sînt luate în consideraţie toate componentele lui
96
(existenţa necesităţii în liderism politic, situaţia politică în care
funcţionează liderul, trăsăturile individuale ale liderului, situaţia
concretă în care activează liderul, influenţa mediului asupra
liderului, prezenţa adepţilor liderului politic etc.). Însă
înţelegerea şi cunoaşterea fenomenului liderismului ţine şi de
cercetarea altor probleme legate de acest fenomen, precum ar fi
apariţia fenomenului liderismului politic, posedarea dreptului de
lider şi conceptualizarea fenomenului studiat (teoria grupurilor,
teoria trăsăturilor, teoria rolului determinant al discipolilor,
concepţia behavioristă, concepţia relaţionistă etc.).
Vom arăta, de asemenea, că una din problemele actuale ale
liderismului este problema tipologizării acestui fenomen.
Clasificarea liderismului politic în literatura ştiinţifică este
destul de variată, fiindcă manifestările liderismului sînt diferite
după formă şi coţinut. Încercările de a le clasifica sînt
determinate de tendinţa de a prognoza comportamentul posibil
al liderilor în baza anumitor criterii. În continuare vor fi
enumerate doar cele mai semnificative tipologii privind
liderismul politic:
1) conform rezultatelor (eficacităţii) activităţii liderilor,
aceştia se divizează în lideri obişnuiţi sau “reali” (care nu lasă
urme în istorie) şi lideri remarcabili sau “măreţi” (care aduc
după sine mari schimbări social-politice în viaţa unei
comunităţi);
2) în dependenţă de relaţia conducători – conduşi şi de
metodele de conducere, liderii se împart în autoritari (tip care
presupune o influenţă individuală a liderului şi este bazat pe
ameninţarea sancţiunilor şi chiar pe utilizarea forţei) şi
democratici (tip care prevede exprimarea de către conducător a
opiniilor şi intereselor membrilor grupului condus sau a
comunităţii umane);
3) de scară naţională, lideri ai anumitor clase sau straturi
sociale şi lideri ai anumitor pături sau categorii de oameni;
4) cunoscutul politolog american R. Tucker1, în
1
A se vedea: Штукина Т.А. Феномен политического лидерства.
//Вестник Московского Университета. Серия 12. Социально-
97
dependenţă de scopul liderilor şi influenţa pe care o exercită
asupra societăţii, evidenţiază trei tipuri de lideri – lideri
conservatori (tind spre menţinerea status quo al societăţii), lideri
reformatori (tind spre transformări radicale ale orînduirii sociale
prin iniţierea reformării structurilor de putere, avîndu-l ca
exemplu pe Mihail S. Gorbaciov) şi lideri revoluţionari (îşi
propun drept scop major trecerea la un sistem politic principial
nou, la o orînduire socială nouă, cum ar fi, spre exemplu, K.
Marx);
5) în funcţie de dimensiunea morală a liderismului,
cercetătorul McGregor Burns1 propune să se facă o deosebire înte
două tipuri de lideri – lideri conciliatori sau de compromis (legaţi
de adepţii lor prin schimbul reciproc de servicii) şi lideri
reorganizatori sau transformatori (în relaţiile cu adepţii lor ei se află
în stare de agitaţie şi creştere reciprocă, condiţionînd astfel
transformarea aderenţilor în lideri şi schimarea liderilor în fruntaşi
morali);
6) în dependenţă de resursele (mijloacele) legitimităţii puterii
şi de autoritatea liderului, Max Weber propune următoarea
tipologie (devenită clasică) a liderilor – tipul tradiţional de liderism
(bazat pe mecanismul tradiţiilor, ritualurilor, obiceiurilor, pe forţa
deprinderii şi credinţelor tradiţiilor, cu dreptul de conducere pe care
îl primeşte datorită provenienţei sale); tipul raţional-legal sau
birocratic (bazat pe ideea raţiunii, legităţii ordinii de alegere a
liderului, transmiterii acestuia a funcţiilor de putere, competenţa
căruia este determinată de legislaţie); tipul charismatic (bazat pe
credinţa în capacităţile exclusive ale conducătorului, adică puterea
liderului charismatic este lipsită de tradiţii şi legi);
7) cercetătorul bălţean M. Şleahtiţchi descrie în lucrările sale 2
12 tipuri de lideri aparţinînd unor specialişti consacraţi în ştiinţele
politice contemporane: tipologia G. Le Bon (lideri aventurieri şi
политические исследования, 1994, №4, с.29-31.
1
Ibidem, c.32.
2
Şleahtiţchi M. Eseu asupra reprezentării puterii …, p.59-93; Şleahtiţchi M.
Liderii. – Chişinău, 1998, p.57-91.
98
lideri ctitori), tipologia M. Weber (lideri demagogi şi lideri
charismatici), tipologia K. Lewin (lideri autoritari, lideri
democratici şi lideri permisivi, avînd drept criteriu participarea
indivizilor la actul decizional), tipologia R. Likert (lider autoritar-
exploatativ, lider autoritar-binevoitor, lider democrat-consultativ şi
lider democrat-participativ), tipologia F.E. Fiedler (lideri centraţi
pe sarcină şi lideri centraţi pe relaţii interpersonale), tipologia R.J.
House (lideri susţinători, lideri instrumentali, lideri participativi şi
lideri centraţi pe rezultat/performanţă), tipologia D. Chalvin
(liderul organizator, liderul participativ, liderul întreprinzător,
liderul realist şi liderul maximalist), tipologia W.J. Reddin (liderul
altruist, liderul dezertor, liderul autocrat, liderul ezitant [oscilant],
liderul promotor, liderul birocrat, liderul autocrat-binevoitor şi
liderul realizator), tipologia R.F. Bales (tipul de “lider bun” [“omul
mare”], tipul de “lider centrat pe sarcină”, tipul de “lider -
specialist social”, tipul de “lider dominator” sau “lider-deviant
supraactiv” şi tipul de “lider-deviant subactiv”), tipologia R.R.
Blake – J.S. Mouton (lideri “populişti”, lideri “săcătuiţi”, lideri
moderat-oscilanţi, lideri centraţi pe sarcini şi lideri centraţi pe
grup), tipologia J.M. Burns (lideri tranzacţionali şi lideri
reformatori) şi tipul providenţial (R.C. Tucker, W. Bennis, P.
Springborg, S. Hook, M. Buber, J.H. Billington etc.);
8) concepţia marxist-leninistă clasifică liderii în lideri
conducători şi lideri de opoziţie, lideri importanţi şi lideri
neînsemnaţi, lideri de criză şi lideri de rutină, lideri ai
proletariatului şi lideri ai burgheziei;
9) în dependenţă de felul cum se manifestă practic
liderul, unii autori evidenţuază 5 lideri generalizatori: liderul
“stegar” (este strateg şi tactic, are voinţă tare şi viziune
proprie – M. Gandhi, V.I. Lenin, M.L. King), liderul
“servitor” (exercită rolul de a exprima interesele conduşilor –
L.I. Brejnev, K.U. Cernenko), liderul “negustor” (propune ca
cineva să-i cumpere ideile pentru a fi susţinut de conduşi – R.
Reagan), liderul “pompier” (reacţionează prompt la problemele
zilei şi la cerinţele momentului) şi liderul “demagog” (promite,
dar practic nu face nimic întru realizarea celor declarate);
10) reliefînd activitatea liderilor, atitudinea şi reacţiile lor în
99
diverse situaţii, unii autori propun clasificări practico-orientative
bazate pe cercetări empirice. Astfel, politologul american J.
Barber1, în baza cercetării stilurilor politice ale preşedinţilor SUA,
marchează 4 tipuri de stiluri: stilul activ-pozitiv (orientat spre
eficacitate şi creativitate – F. Roosevelt, R. Reagan), stilul activ-
negativ (orientat spre amorul propriu în realizarea funcţiilor –
G. Truman), stilul pasiv-pozitiv (ataşament faţă de standardele
şi valorile constante – J. Karter) şi stilul pasiv-negativ
(îndeplinirea minimală a funcţiilor politice – G. Bush);
11) în dependenţă de stilul comportamental şi de nivelul
predominării unor sau altor calităţi, se marchează 5 stiluri
politice ale liderilor: stilul politic paranoidal (liderul “stăpîn”
– I. Groznîi, I.V. Stalin), stilul politic demonstrativ (liderul
“artist” – A.F. Kerenski, L.D. Troţki, V.V. Jirinovski), stilul
politic impulsiv (liderul “fruntaş” – L.I. Brejnev), stilul politic
depresiv (liderul “tovarăş” – împăratul Rusiei Nicolai al II-lea)
şi stilul politic şizoidal (liderul “singuratic” – V.I. Lenin);
12) în funcţie de imaginea liderului, se realizează 4 tipuri de
lideri (numit şi sistemul M. Hermann) asemănătoare cu tipurile
ideale ale lui M. Weber.
Funcţiile liderilor într-o societate concretă depind de gradul
maturităţii sferelor de activitate umană, de nivelul culturii
politice a populaţiei, de tipul regimului politic şi, desigur, de
calităţile individuale ale liderului. Într-o societate dezvoltată cu
un grad înalt al divizării rolurilor funcţionale sociale şi politice
în mod vădit se reduc posibilităţile accesului politicienilor
neprofesionali la poziţia de lider, fapt întîlnit adesea în
societăţile tradiţionale şi cele de tranziţie. În caracteristica
fazelor (etapelor) de activitate a liderilor se pot evidenţia trei
funcţii generale: 1) funcţia diagnozei politice sau funcţia
analitică (prevede analiza şi aprecierea situaţiei create); 2)
funcţia elaborării programei de activităţi (presupune
desfăşurarea acţiunilor concrete) şi 3) mobilizarea executorilor
1
Vezi: Мухаев Р.Т. Политология. Учебник для студентов юридических
и гуманитарных факультетов. – Москва, 1998, с.200.
100
(persoanelor oficiale, birocraţiei şi maselor) pentru realizarea
obiectivelor politice şi sarcinilor preconizate. În ceea ce priveşte
caracteristica de conţinut a funcţiilor liderilor, cele mai
semnificative sînt funcţia inovatoare, funcţia comunicativă,
funcţia analitică sau a pronosticării politice, funcţia
programatică, funcţia mobilizării sociale, funcţia
organizatorică, funcţia de coordonare, funcţia integrativă,
funcţia arbitrajului şi patronajului social, funcţia legitimării şi
funcţia menţinerii consensului şi stabilităţii în societate care
reiese din funcţiile sus-menţionate şi de aceea este considerată
funcţia principală a liderului politic.

3. Tendinţe actuale în dezvoltarea liderismului politic şi


a elitei politice
Liderismul politic, ca fenomen obiectiv, universal,
multilateral şi complex, se manifestă, de obicei, la trei niveluri
sociale. Liderismul la nivelul grupurilor mici, consolidate prin
interes politic, reprezintă mecanismul integrării activităţii de
grup în care liderul (liderii) dirijează şi organizează activitatea
acestui grup ce solicită de la conducător (conducători) anumite
calităţi şi abilităţi. Liderismul la nivelul formaţiunilor politice
(partidelor, mişcărilor, organizaţiilor, blocurilor etc.) este
consolidat prin comunitatea intereselor politice şi bazat pe un
statut social comun. Însă pentru lider (lideri) la acest nivel sînt
esenţiale nu atît calităţile lui, cît capacitatea sa de a exprima
adecvat interesele grupului social (în formă de revendicări
politice, prin tactica luptei politice, prin selectarea mijloacelor şi
procedeelor de activitate politică etc.). Liderismul la nivelul
societăţii civile, în condiţiile prezenţei active a organizaţiilor
nonguvernamentale, a mişcărilor şi asociaţiilor obşteşti, a
funcţionării principiului separării puterilor şi diferenţierii
statusurilor sociale dispuse ierarhic în funcţie de criterii
specifice de clasificare (prestigiu, proprietate, venit, bunăstare,
putere, instruire, calificare şi alte caracteristici sociale), se
caracterizează printr-un comportament politic orientat spre
includerea subiecţilor sociali în structurile de putere,
101
parteneriatul social şi avantajul reciproc pentru lider şi pentru
cei conduşi.
În societăţile occidentale cu democraţii stabile şi cu o
economie de piaţă dezvoltată se pot evidenţia unele tendinţe
relevante în dezvoltarea liderismului politic, tendinţe ce îşi fac
apariţia şi în societăţile de tranziţie. Prima din acestea constă în
instituţionalizarea liderismului, care se manifestă prin faptul că
procesul pregătirii noilor conducători, procesul recrutării,
avansării în structurile de putere şi chiar însăşi activitatea
liderilor politici se înfăptuieşte în cadrul anumitor instituţii. În
acelaşi timp, liderii sînt susţinuţi şi promovaţi de propriile lor
formaţiuni politice sau, dimpotrivă, adesea verificaţi de opoziţia
politică şi societatea civilă. De asemenea, este semnificativ
faptul că funcţiile liderilor sînt limitate de instituţiile oficiale şi
diversificările lor (legislativă, executivă, judiciară), precum şi de
puterea informaţională, de constituţii şi de alte acte legislative.
Este lesne să deducem că toate acestea reduc într-un fel puterea
liderilor şi capacitatea lor de manevrare în sfera politicului, iar
sporirea influenţei societăţii civile asupra procesului decizional
şi asupra controlului democratic din partea forţelor sociale
nicidecum nu ştirbeşte din autoritatea liderilor.
Cea de-a doua tendinţă în dezvoltarea liderismului ţine de
profesionalizarea liderilor politici. Profesarea politicii de către
unele persoane, apariţia politicienilor de carieră este
condiţionată, în cel mai decisiv mod, de creşterea şi
însemnătatea fenomenului politic în societăţile contemporane.
Desigur, la sporirea rolului acestui fenomen au contribuit
constituirea partidelor şi a altor formaţiuni politice şi lupta lor
pentru putere, apariţia organelor legislative şi utilizarea
procedurilor democratice de punere în evidenţă a voinţei
poporului (alegerile, referendumurile, separarea puterilor,
limitarea mandatului pentru reprezentanţii poporului,
modificarea anumitor reguli constituţionale etc.), intensificarea
concurenţei politice şi alţi factori. În sfera politicului unii
indivizi trăiesc “pentru politică”, iar alţii – “din politică”, însă şi
unii şi alţii devin profesionişti, politicieni “de carieră”. Max
102
Weber, în cunoscuta sa lucrare “Politica, o vocaţie şi o
profesie”, sublinia creşterea “transformării politicii într-o
întreprindere”, căreia îi sînt necesare persoane cu anumite
deprinderi de a lupta pentru putere şi cunoştinţe despre metodele
acestei lupte1.
Cea de-a treia tendinţă vizează sporirea responsabilităţii
liderilor pentru soarta oamenilor, pentru prezentul şi viitorul
popoarelor şi ţărilor guvernate. Liderii politici contemporani
propun proiecte (programe, paradigme, formule etc.) de
dezvoltare a societăţii în strînsă legătură cu problemele globale
ale omenirii. În condiţiile revoluţiei informaţionale, definită de
Daniel Bell drept “societate postindustrială” şi de Zbigniew
Brzezinski drept “societate tehnotronică”, în condiţiile
impactului problemelor globale complexe, problemele general-
umane ale contemporaneităţii necesită din partea liderilor
naţionali şi a celor mondiali, din partea întregii comunităţi
internaţionale elaborarea şi implementarea unei strategii
planetare de combatere a diverselor flageluri ale lumii
contemporane. Din această perspectivă, liderii pot înainta
proiecte majore de dezvoltare a societăţii lor naţionale numai
dacă iau în considerare problemele globale ale umanităţii şi
apreciază politica internă a unui stat ca fiind o parte componentă
a procesului mondial de dezvoltare.
Fără a detaliza, vom enumera şi alte tendinţe ale dezvoltării
liderismului politic nu mai puţin importante pentru destinul
societăţilor la nivel naţional. Este vorba de concentrarea
activităţii liderilor asupra problemelor economico-sociale,
tendinţă determinată de faptul că creşterea bunăstării materiale a
naţiunii se află într-o strînsă legătură cu locul şi rolul liderului
politic în viaţa unei comunităţi (politicul determină economicul).
Mai punem în evidenţă o tendinţă a dezvoltării liderismului
politic care constă în reducerea probabilităţii apariţiei în
condiţiile actuale a liderilor-eroi (de genul lui Napoleon I,
împărat al francezilor în anii 1804-1815, care a obţinut
1
Weber M. Politica, o vocaţie şi o profesie. – Bucureşti, 1992, p.23.
103
unanimitate de la elita politică şi economică pînă la masele
populare) şi sporirea, în acelaşi timp, a rolului şi influenţei
liderilor politici neformali, capabili să conducă o bună parte din
populaţia unei ţări şi să joace un rol important în dezvoltarea
proceselor politice la nivel naţional (Andrei Saharov, cunoscut
savant sovietic şi luptător pentru drepturile omului). Aceste şi
alte tendinţe în dezvoltarea liderismului politic relevă
complexitatea vieţii politice contemporane şi constituie, de fapt,
un mesaj al aşa-numitelor “limite ale liderismului politic”
condiţionate de circumstanţele enunţate anterior (de principiul
separării puterilor, de procedurile democratice, de actele şi
normele legislative naţionale, de pronosticarea şi prevenirea
posibilelor mari crize economico-sociale şi flageluri ale lumii
contemporane etc.).

TEMA X. ELITELE ŞI SOCIETATEA DEMOCRATICĂ


1. Rolul elitelor în istorie
Preistoria şi istoria umană au produs societăţi ierarhice şi deci
inegale, iar criteriul inegalităţii a fost un amestec de forţă fizică şi
de forţă intelectuală. Aceste forţe în anumite societăţi s-au
înfruntat pentru menţinerea sau pentru preluarea puterii, iar în
altele au ajuns la o înţelegere mutuală. Societăţile indo-europene
cunoşteau încă din preistorie divizarea funcţională a comunităţii
în trei caste (straturi): 1) casta conducătorilor, cărora le era
caracteristică înţelepciunea; 2) casta nobilimii militare, fiindu-le
caracteristică voinţa şi 3) casta meşteşugarilor şi negustorilor,
avînd ca trăsătură principală sentimentul şi mîndria. Aceste trei
caste sau pături sociale erau privilegiate de necesităţi funcţionale,
iar celelalte grupuri sociale erau socotite o masă amorfă, inertă,
dezorganizată, numită “paria”, “şudra” sau “drojdia” societăţii.
În toate celelalte societăţi asiatice, cu excepţia Japoniei şi a
ţărilor Levantului (Siria, Liban şi Palestina), predomina şi predomină
încă sistemul sociopolitic neierarhic1, pe care K. Marx l-a denumit

1
Vezi mai detaliat: Lăzărescu D.A. Rolul elitelor în istorie. //Polis, 1995,
nr.4, p.30.
104
“modul de producţie asiatic”. După o sută de ani de la formularea
conceptului de mod de producţie asiatic de către K. Marx, un
sociolog german, Karl Wittfogel, încearcă să-l analizeze din
perspectivă istorico-economică într-o lucrare publicată în anul 1957.
Acest autor ajunge la concluzia că este vorba de aşa-numitele
civilizaţii hidraulice care au folosit capacitatea energetică hidraulică
degajată de apele marilor fluvii (Nilul pentru Egipt, Tigrul şi
Eufratul pentru civilizaţiile mesopotamiene, Indusul şi Gangele
pentru civilizaţia indiană, Hoang-Ho şi Yang-Tse pentru cea
chineză) în vederea fertilizării solului. Sociologul rus N.F.
Konovalova consideră că pentru despoţiile (tiraniile) asiatice, pentru
modul de producţie asiatic (nu în sens geografic, ci în cel
sociologic) este caracteristică o identitate, o indivizibilitate a
relaţiei “putere - proprietate”1. La drept vorbind, acest tip de relaţii
se caracterizează prin absenţa ca atare a proprietăţii private şi a
garanţiilor ei, prin indivizibilitatea proprietăţii şi puterii
administrative, prin dominaţia economică şi politică, adesea
despotică, a birocraţiei.
Elitele conducătoare, aparatul de conducere, de la un anumit
stadiu de dezvoltare, puteau fi selectate pe trei căi mai
importante şi anume: 1) pe cale organică, biologică, prin selecţie
naturală; 2) pe cale mecanică, brutală, prin cucerirea unei
societăţi, fie de către o altă societate, fie, mai frecvent, de un
grup biologic provenind dintr-o altă societate şi, în sfîrşit, 3) pe
cale colonială, cînd procesul de recrutare a oligarhiei
conducătoare este mai complex, implicînd selectarea cadrelor
coloniale şi recrutarea cadrelor indigene pentru a coopera cu
cadrele puterii coloniale la administraţia coloniei în cauză. Acest
proces de selecţie a cadrelor indigene, menţionează istoricul
român Dan Lăzărescu, a făcut cu putinţă procesul de
decolonizare a multor ţări2.
Istoria civilizaţiei umane demonstrează că cel de-al doilea
1
A se vedea: Политическая социология. /Ответств. ред. Г.П. Сопов. –
Ростов-на-Дону, 1997, с.134-135.
2
Lăzărescu D.A. Op. cit., p.36.
105
caz de selectare a cadrelor de conducere este cel mai frecvent.
Urmează, ca frecvenţă, mai cu seamă în istoria modernă şi
contemporană, cea de-a treia metodă de recrutare a cadrelor,
metoda colonială. Cît priveşte calea organică de selectare a
elitelor naţionale, este de reţinut că aceasta a condiţionat de
mai multe ori constituirea unor elite aristocratice. Acest
proces de selecţie biologică (naturală) a elitelor a apărut în
antichitate, dar a fost contrazis ulterior de cel mecanic de
recrutare a cadrelor de conducere.
Desigur, mecanismul fundamental al circulaţiei elitelor se
poate reconstitui într-un anumit fel pentru aproape toate
statele lumii. Însă fiecare din acestea îşi păstrează unele
caracteristici specifice în schimbarea elitelor sau le modifică
la necesităţile timpului. Acelaşi autor menţionat mai sus, Dan
Lăzărescu, descrie problematica funcţionării elitelor în istoria
românilor, evidenţiind şi caracterizînd în acest sens elitele
mioritice (apărute graţie îndeletnicirilor specifice ale spaţiului
mioritic), elitele militare (apoi cele politice şi administrative
ale domnitorilor provenite, în mare măsură, din tovărăşii de
luptă ai lor – cetnici), nobilimea românească, elitele
naţionale conducătoare1, care au trecut în evoluţia lor mai
multe etape de dezvoltare şi procese contradictorii.

2. Condiţiile şi factorii formării societăţii elitare


În capitolele anterioare s-au analizat orientările politice şi
teoretico-metodologice ale elitarismului contemporan,
subliniindu-se că reprezentanţii diferitelor curente de gîndire şi
direcţii de abordare a elitarismului se pronunţă în favoarea unei
ierarhii sociale riguroase care poate asigura o “ordine durabilă”
şi nici o revoluţie socială nu poate zdruncina structura elitară a
societăţii. În a doua jumătate a sec. XX în unele ţări
occidentale se făceau tentative, mai mult sau mai puţin reuşite,
în formarea unei societăţi elitare (spre exemplu, în SUA în
cadrul administraţiilor lui R. Reagan şi G. Bush, în Marea
1
Mai vezi: Madievschi S.A. Elita politică a României (1866-1918). -
Chişinău, 1993; Tibil G. Conflictul elitelor şi instabilitatea politică în evoluţia
modernă şi contemporană a României. //Polis, 1995, nr.4, p.85-112.
106
Britanie în perioada guvernării M. Thatcher etc.), liderii cărora
se pronunţau pentru un “elitarism sănătos”.
Practica social-istorică şi politică a societăţilor democratice
contemporane demonstrează că organizarea şi conducerea lor
este indisolubil legată de activitatea diferitor subiecţi politici,
inclusiv elita politică. Problema activităţii şi funcţionării
acesteia din urmă este strîns legată şi de anumiţi factori obiectivi
şi subiectivi, inclusiv de problema diviziunii sociale a muncii
care determină existenţa structurii elitare a societăţii şi deci
reliefarea unui grup special de oameni care guvernează
societatea.
Negarea elitarismului maschează existenţa unei inegalităţi
politice reale în orice societate, astfel încît se micşorează
posibilităţile controlului democratic asupra elitelor. Totodată,
menţinerea iluziei privind accesul egal al cetăţenilor la putere
distrage atenţia de la problemele selectării calitative a celor mai
merituoase şi competente persoane. Evitarea rezolvării acestei
probleme deschide posibilitatea preluării puterii de către
aventurişti, creează pericolul supunerii societăţii elitelor
despotice.
Putem deduce din cele relatate că societatea elitară
semnifică o societate umană în care un grup de persoane
neomogen şi diferenţiat ierarhic concentrează în mîinile sale toate
funcţiile de putere, ocupă poziţii superioare de conducere,
participă nemijlocit la exercitarea puterii sau influenţează asupra
adoptării deciziilor de putere şi respectă regulile jocului politic. În
societatea elitară minoritatea dominantă posedă poziţii
privilegiate, pretinde la reprezentativitatea poporului, se află
permanent sub controlul maselor şi poartă un caracter deschis
pentru orice membru al societăţii care este disponibil să facă parte
din structurile de putere.
Existenţa unei societăţi elitare se bazează pe anumite
principii de funcţionare. Dintre acestea fac parte principiile
democraţiei (acestea evidenţiază procedurile democratice,
mecanismele democraţiei contemporane, tipurile şi formele

107
democraţiei – democraţie directă, democraţie reprezentativă,
democraţie participativă, democraţie pluralistă, democraţie
consociaţională – termen propus de politologul olandez Arend
Lijphart, democraţie modernă şi apariţia poliarhiei), principiul
suveranităţii poporului (potrivit căruia guvernarea poate fi
legitimată doar prin voinţa celor guvernaţi) şi principiul separării
puterilor (semnifică distribuirea puterii de stat între ramurile sau
verigile guvernării).
În literatura politologică tot mai des pot fi întîlnite sintagmele
“democraţie poliarhică” şi “guvernare poliarhică”, “democraţie
elecronică” şi “guvernare electronică” etc., termeni care într-un
anumit fel au atribuţie la problema funcţionării unei societăţi
elitare. Cît priveşte problema democraţiei poliarhice, vom arăta
că termenul a fost introdus în circuitul ştiinţific de politogul
american Robert Dahl1 pentru caracterizarea evoluţiei politicii
contemporane în direcţia stabilirii unui ansamblu diferenţiat de
instituţii pentru practicarea democraţiei pe scară largă, respectiv
ideea unei pluralităţi de centre de decizie. Autorul caută să
demonstreze că o “guvernare poliarhică” constituie o soluţie la
problemele cu care se confruntă viaţa politică, datorită
competenţei grupurilor de interese, “paradoxurilor” democraţiei,
indiferenţei şi slabei informări a publicului, dominării vieţii
politice de către o elită restrînsă, opoziţiei politice de a se exprima
şi acţiona împotriva forţelor ce deţin puterea. După unii autori,
teoria poliarhiei lui R. Dahl, fiind asociată cu “democraţia” şi
“pluralismul”, trebuie privită ca tip ideal şi nu ca o serie de
principii constituţionale care deja se realizează într-o societate.
Trecînd la examinarea altui aspect al problemei puse în
discuţie, vom arăta că aşa-zisa “democraţie electronică”, în
cazul regimurilor democratice contemporane, prezintă, conform
opiniei politologului italian Domenico Fisichella2, nodul critic

1
A se vedea: Dahl R.A. Poliarhiile. Participare şi opoziţie. – Iaşi, 2000.
2
Fisichella D. Ştiinţa politică: probleme, concepţie, teorii. – Chişinău, 2000,
p.157-161.
108
marcat prin generarea celor mai multe întrebări pentru viitor.
Este vorba de raportul dintre democraţia directă şi democraţia
reprezentativă, care apare azi valorificat în termeni noi. Tradiţia
politologică susţine că imposibilitatea funcţionării actuale la nivel
statal a democraţiei directe e cauzată de amploarea de ordin
teritorial şi demografic a comunităţilor politice şi a procesului
economic cu toate problemele ce derivă de aici. În favoarea unei
modalităţi noi de participare democratică, se pare, sînt realizările
electronicii, care, în condiţiile revoluţiei informaţionale şi ale
societăţii informaţionale, contribuie la reducerea celor două
obstacole legate de dimensiunile spaţiale şi demografice. Desigur,
avantajele revoluţiei teletronice (termenul aparţine lui D. Fisichella)
şi deci a democraţiei electronice nu pot acoperi avantajele
democraţiei directe sau reprezentative.
Cît priveşte sintagma “guvernare electronică”, unii cercetători1
menţionează că e-government (guvernarea electronică) reprezintă
furnizarea serviciilor guvernamentale prin intermediul internetului,
iar în sens mai larg, este suportul tehnologic oferit de noile
tehnologii informaţionale. Spre exemplu, cercetătorii americani de la
Gartner Group definesc guvernarea electronică drept “continua
optimizare a furnizării serviciilor, a participării electoratului şi
guvernării prin transformarea relaţiilor interne şi externe prin
intermediul tehnologiei, internetului şi noilor medii”. Astăzi
tehnologiile informaţionale au un potenţial pentru îmbunătăţirea sau
chiar transformarea radicală a tuturor categoriilor de servicii
guvernamentale, de la cele destinate cetăţenilor pînă la cele care
vizează întreprinderile, angajaţii lor sau chiar guvernul însuşi. În
multe societăţi occidentale guvernul deja beneficiază de pe urma
utilizării tehnologiilor informaţionale prin îmbunătăţirea imaginii,
realizarea unui grad mai mare de transparenţă a activităţii
structurilor de putere, scăderea birocraţiei şi alte avantaje oferite de
e-government. Modelul de guvernare electronică poate varia ca
valoare şi complexitate în funcţie de dezvoltarea economiei de
1
Ap. Guvernarea electronică. //Făclia, 2001, 12 septembrie.
109
piaţă, de ponderea sectorului privat (considerat motorul evoluţiei
societăţii elitare), de nivelul dezvoltării tehnologiilor
informaţionale, de dezvoltarea sistemului economic luat în
ansamblu şi de alţi factori nu mai puţin importanţi de ordin politic,
psihosocial şi cultural.
Unii autori, precum ar fi Thea de Roh şi Ute Lienard1,
încearcă să argumenteze necesitatea unei democraţii social-
elitare. Ei dezvoltă teoria unei societăţi structurate pe baza unor
principii democratice şi fac propuneri asupra repartizării
optimizate a puterii şi avuţiei în rîndul populaţiei. Puterea
trebuie împărţită, după ei, în mod democratic-elitar, în vreme ce
în cazul avuţiei trebuie să intervină criterii sociale. Numai astfel
se va asigura o cît mai cuprinzătoare egalitate de şanse în
rîndurile populaţiei. De aceea democraţia social-elitară trebuie
să optimizeze egalitatea şanselor pentru toţi cetăţenii societăţii.
Conducătorii şi deţinătorii puterii într-o democraţie elitară,
arată aceiaşi autori, vor fi aleşi pe baza abordării unui sistem de
alegeri democratic-elitare, iar repartizarea adecvată a puterii şi
avuţiei va asigura bunăstarea optimală a tuturor membrilor
societăţii. Combinarea democraţiei sociale cu cea elitară duce la
democraţia social-elitară, aceasta reprezentînd o formă socială
optimizată fără clase sau partide, situată, practic, dincolo de
orice ideologie. Democraţia social-elitară, fiind o formă socială
optimizată, presupune în locul claselor sau al partidelor doar
caste profesionale şi educaţionale. Modul de selecţionare într-o
democraţie elitară sporeşte posibilitatea ca reprezentanţii elitei
valorice şi performante să ajungă în poziţii de conducere şi să
deţină puterea. În fine, democraţia social-elitară pare să posede
şi o stabilitate optimală în comparaţie cu alte sisteme sociale,
deşi toate formele sociale sînt potenţial instabile, întrucît pun în
joc elemente esenţiale ale libertăţii umane.
Cunoscutul viitorolog american Alvin Toffler în una din
lucrările sale2 sugerează un proiect asupra viitoarei societăţi
1
A se vedea mai detaliat: Thea de Roh, Ute Lienard. Op. cit.
2
Toffler A. Şocul viitorului. – Bucureşti, 1995; mai vezi: Toffler A.
Organizaţii: viitoarea ad-hocraţie. //Democraţia, 2002, 29 octombrie.
110
umane alcătuită din numeroase organizaţii. Deoarece
organizaţiile devin mai mari şi mai puternice pe zi ce trece,
viitorul, conform unor profeţii pesimiste alimentate de o echipă
prestigioasă de autori şi tirajate de mass-media, ameninţă să ne
transforme pe toţi în creaturi de cea mai joasă speţă, fără şira
spinării şi fără faţă – „omul organizaţional”. Dat fiind că
organizaţia reprezintă o parte inevitabilă din viaţa noastră,
modurile de organizare pe care criticii le proiectează în chip
necugetat în viitor, spune A. Toffler, sînt tocmai cele mai
puţin apte să domine în condiţiile zilei de mîine. Căci asistăm
în prezent, subliniază viitorologul, nu la triumful, ci la
prăbuşirea birocraţiei. Asistăm la naşterea unui nou sistem
organizaţional care va intra tot mai mult în conflict cu birocraţia
(contemporană) şi în cele din urmă o va înlocui. Aceasta este
organizaţia viitorului, pe care autorul o numeşte “ad-hocraţie”.
Precum se vede, unei societăţi elitare care de abia începe să
se înfiripeze îi sînt specifice anumite trăsături caracteristice,
cum ar fi un sistem de guvernare adecvat, funcţionarea eficientă
a unei multitudini de instituţii pentru exprimarea intereselor şi
opiniilor cetăţenilor, un cîmp larg al folosirii principiilor şi
mecanismelor democraţiei în societate prin amplificarea
autonomiei locale şi a descentralizării etc. În ştiinţele
socioumane contemporane unii cercetători încearcă, nu fără
succes, să propună şi să argumenteze diferiţi indicatori
demografici, economici, sociali şi sociologici, inclusiv indicatori
ai libertăţii şi dezvoltării umane, ai democratizării etc., în scopul
examinării evoluţiei unei ţări, analizei comparative a ţărilor şi
oferirii de informaţii specifice naţionale şi globale în vederea
elaborării şi ameliorării politicilor.

3. Elitism şi democratism
În gîndirea politică din ţările posttotalitare are loc o trecere
de la paradigma egalitaristă la cea elitistă, în timp ce în gîndirea
politică din ţările occidentale se observă tendinţa îmbinării
111
elitismului cu democraţia, în rezultatul căreia se creează
concepţii de “compromis” de genul “democraţia poliarhică”,
“elitismul democratic”, “pluralismul elitelor” etc. Desigur, o
astfel de trecere de la o paradigmă la alta reflectă starea de
tranziţie a fostelor societăţi comuniste care se află în căutarea
unei organizaţii politice optimale.
Paradigma egalitaristă este o concepţie care preconizează
nivelarea veniturilor cetăţenilor, uniformizarea trebuinţelor şi a
consumului, indiferent de aportul individual (diferenţiat) al
cetăţenilor la realizarea produsului social. Împărţirea în mod
egal a rezultatelor muncii sociale reprezintă, de fapt, o aplicare
eronată a principiului egalităţii pe plan economic şi social,
fiindcă ignoră diferenţele naturale dintre oameni şi aportul
fiecărui om la dezvoltarea societăţii, ceea ce condiţionează
scăderea interesului şi responsabilităţii omului faţă de rezultatele
muncii, stagnare, crize sociale etc.
Paradigma elitistă prezintă o concepţie potrivit căreia
guvernarea trebuie, în principiu, întotdeauna şi pretutindeni să
fie încredinţată exclusiv elitelor, iar acestea, la rîndul lor, trebuie
să posede anumite calităţi, capacităţi şi privilegii şi să se afle sub
un control permanent al maselor. O parte din elitişti (părtaşii
elitismului, concepţie care supralicitează rolul elitelor şi le
opune majorităţii societăţii) critică democraţia şi principiile ei,
motivînd necesitatea existenţei în societate a unei puteri de stat
autonome şi tari care ar fi în stare să asigure conducerea
calificată a societăţii fără contribuţia maselor dezinformate şi
dezorganizate. Pentru elitişti democraţia este, de fapt, o
problemă “insuportabilă”. Adepţii concepţiei elitismului
democratic încearcă să demonstreze compatibilitatea elitei şi
democraţiei numai în cazul în care însăşi elita poartă un caracter
deschis.
Elitismul, fiind o doctrină bine determinată şi reprezentînd
anumite şcoli, chiar din momentul apariţiei sale critică teoriile
clasice ale democraţiei din mai multe puncte de vedere. În primul
rînd, elitiştii reies în argumentările lor din inegalitatea oamenilor
112
(naturală, psihică, intelectuală, socială etc.), în timp ce teoriile
democraţiei proclamă egalitatea oamenilor (mai ales în plan
politic). În al doilea rînd, concepţia elitistă porneşte de la faptul că
subiectul real al puterii politice este elita, în timp ce nucleul
democraţiei este declarat de către exponenţii teoriilor democraţiei
principiul suveranităţii poporului, ceea ce înseamnă că guvernarea
poate fi legitimată doar prin voinţa celor guvernaţi. În al treilea
rînd, elitiştii afirmă imposibilitatea de a realiza, din punct de
vedere tehnic, conducerea (directă) poporului şi de aceea el
deleghează împuternicirile sale unui grup special de oameni
(elitei). În al patrulea rînd, poporul, opinează elitiştii, este
incompetent şi dezinformat şi chiar dacă ar conduce societatea, şi-
ar face numai rău. Prin urmare, după elitiştii moderaţi, interesele
poporului pot fi asigurate şi apărate de elite, deoarece democraţia
este un camuflaj pentru puterea minorităţii care apelează la
demagogie în realizarea funcţiilor de putere, în timp ce elitiştii
radicali consideră că democraţia contemporană înaintează în
structurile de putere pe cei mediocri, care condiţionează erozia şi
degradarea conducerii politice, a unei elite puternice,
performante.
Cele prezentate mai sus permit să evidenţiem trei etape în
evoluţia elitismului. În prima fază se stipulează că elitismul
devine “duşman” al democraţiei, fază care îşi are începuturile
sale la Platon, continuă prin Fr. Nietzsche şi atinge apogeul la V.
Pareto, G. Mosca şi R. Michels. Cel de-al doilea stadiu al
evoluţiei elitismului este legat de revizuirea radicală a doctrinei
elitiste făcută în anii ’30-40 ai sec. XX de către Joseph
Schumpeter şi Karl Mannheim. Spre exemplu, J. Schumpeter
(1883-1950) în “Capitalism, socialism şi democraţie” (1942)
avansează ideea că democraţia este o “competiţie pentru
liderchip-ul (conducerea) politic”, propunînd modernizarea
democraţiei, care nu trebuie identificată cu dreptul poporului. În
opinia sa, elita conducătoare este o necesitate pentru orice
societate, inclusiv pentru cea democratică. Trăsătura ei
principală constă în concurenţa elitelor pentru putere şi
caracterul lor deschis. Aceeaşi idee este expusă şi de K.
Mannheim (1893-1947) în lucrarea sa “Ideologie şi utopie”
113
(1929), acesta însă abordează cu predilecţie dimensiunile sociale
ale gîndirii contemporane lui. Cît priveşte cea de-a treia etapă,
vom sublinia că ea semnifică concilierea dintre elitism şi
democraţie, dar şi îmbinarea acestor două “ideologii”
(“filosofii”) după cel de-al doilea război mondial şi apariţia
teoriilor de compromis (“democraţia poliarhică”, “elitismul
democratic” şi “pluralismul elitelor”).
Concepţiile noi apărute, fiind o sinteză a teoriilor elitiste şi
democratice, sînt, de fapt, doctrine neoelitiste care se bazează pe
principiul elitarismului, pe transformarea (dizolvarea) valorilor
democratice în valori elitare. La drept vorbind, diversele
concepţii orientate în spiritul îmbinării elitismului şi democraţiei
“jertfesc” unele principii fundamentale ale democraţiei (spre
exemplu, ideea dreptului poporului este adesea negată ca una
naivă, fiindcă principalele decizii în ţările democratice sînt
adoptate de o minoritate neînsemnată a societăţii). Totodată,
noile concepţii diminuează aspectul normativ şi valoric al
teoriilor clasice ale democraţiei, încearcă să transfere atenţia de
la problema poporului (maselor), ca subiect (real) al politicii, la
caracteristica sistemului politic (spre exemplu, la concurenţa
politică), văzînd în masele populare un pericol al democraţiei
adevărate. Totuşi nu întîmplător adepţii teoriilor pluralismului
politic şi ai celor neoelitiste îşi concentrează atenţia asupra elitei
competente (tehnocratice, meritocratice) care s-ar inspira din
valorile democraţiei, deoarece responsabilitatea pentru
supravieţuirea democraţiei revine doar elitelor, democraţia fiind
redusă la metoda adoptării deciziilor politice.
Precum se vede, teoriile clasice ale democraţiei vedeau
în mase (popor) un sprijin natural al democraţiei, în timp ce
exponenţii teoriilor pluralismului politic (D. Truman, P.
Bachrach, H. Lasswell, S.M. Lipset, D. Riesman, R. Dahl
etc.) caută sprijinul real (în dezvoltarea societăţii
contemporane) în elitele orientate democratic care poartă un
caracter deschis pentru orice membru al societăţii. La rîndul
lor, adepţii teoriilor neoelitiste (T. Dye, H. Zeigler, W.
114
Domhoff, R. Hamilton etc.) critică concepţiile pluralismului,
respingînd în acest mod tratarea pluralistă a sistemelor
politice ale ţărilor occidentale dezvoltate şi absolutizînd
structura elitară a societăţilor drept legitate şi normativ al
relaţiilor politice. Spre exemplu, ei pun la îndoială teza
primară a pluralismului, precum că individul în societăţile
apusene poate influenţa asupra politicii statului şi, chipurile,
ar participa efectiv în grupuri (asociaţii) democratice
organizate. În cel mai bun caz, opinează neoelitiştii,
“democraţia pluralistă” este, de fapt, limitată la o democraţie
orientată doar spre stratul superior al piramidei sociale. Deci,
pentru ei, “democraţia pură” ca o societate a egalilor este
numai un normativ (model, tip ideal), în timp ce “democraţia
reală” este, de fapt, de tip elitar.

115
TEMA XI. ELITA GUVERNANTĂ
ÎN SOCIETATEA DE TRANZIŢIE
1. Transformarea elitelor şi regimurile politice în tranziţie
În literatura ştiinţifică există mai multe abordări ale
conţinutului şi esenţei regimurilor politice, avînd în vedere
faptul că definirea regimului politic constituie una dintre cele
mai importante probleme teoretice cu puternice implicaţii
practice. Noţiunea “regim politic” este analizată de mulţi
autori în legătură cu dinamica politicului. Însă, tradiţional, prin
expresia “regim politic” se înţeleg forma şi rolul statului,
structura instituţiilor şi principiul legitimităţii puterii, sistemele
partidiste şi sistemele electorale, exprimînd astfel un raport
direct între organele de conducere din societate (guvernanţi,
elită) şi cetăţeni (guvernaţi, conduşi).
Drept urmare, regimul politic ar putea desemna ansamblul
metodelor şi mijloacelor instituţionalizate, cu ajutorul cărora
guvernează cei care deţin puterea politică. Regimurile politice pot
fi democratice-pluraliste (întrunesc patru cerinţe principale –
puterea politică este exercitată cu consimţămîntul şi în interesul
cetăţenilor; instituţiile politice garantează un sistem de drepturi şi
libertăţi cetăţeneşti fundamentale; cele trei puteri în stat [legislativă,
executivă şi judecătorească] funcţionează eficient; societatea
politică asigură afirmarea şi funcţionarea societăţii civile) sau,
dimpotrivă, nedemocratice-autoritare, totalitare, dictatoriale
(nesocotesc cele patru cerinţe semnificative pentru un regim politic
democratic-pluralist, sechestrează puterea politică şi o folosesc în
promovarea şi apărarea unor anumite interese de grup sau
personale). Tot aici vom specifica că diversitatea constituirii şi
evoluţiei regimurilor politice este în strînsă legătură cu modul de
accedere la putere a subiecţilor politici şi de exercitare a acesteia pe
căi democratice sau nedemocratice, după cum anumiţi factori
(variabile) sociali şi economici pot genera sau stimula un tip sau
altul (democratic sau dictatorial) de regim politic.
Astăzi însă evoluţia regimurilor politice cunoaşte un fapt
inedit – tranziţia democratică în ţările ex-comuniste din Europa
116
Centrală şi de Sud-Est, iar obiectivul acestei tranziţii îl
constituie conversiunea sistemului politic la valorile democraţiei
pluraliste. În noile condiţii istorice create au loc transformări
radicale în toate structurile sociale, inclusiv în structurile de
putere ale societăţii. Desigur, tranziţia democratică nu totdeauna
garantează stabilitate democratică, prosperitate economică,
sistem de instituţii eficiente, consens în societate1. De aceea una
din problemele constituirii şi supravieţuirii regimurilor
democratice este stabilirea de către elite a unui consens
substanţial în ceea ce priveşte regulile jocului politic democratic
şi valoarea instituţiilor democratice. Sub termenul de consens se
subînţelege un acord unanim de voinţă întru rezolvarea unei
probleme concrete. Consensul sau procedura “fără obiecţii”
presupune înţelegeri şi compromisuri din partea părţilor
implicate în proces.
Cercetătorii americani M. Burton, R. Gunther şi J. Higley
consideră că stabilirea unui consens substanţial procedural între
elite constituie elementul central în consolidarea noilor regimuri
democratice2. În dependenţă de criteriul dat, se disting patru tipuri
(ideale) de regimuri democratice. Democraţia consolidată
întruneşte toate criteriile procedurale ale democraţiei (alegeri
libere, cu relativ puţine restricţii de participare la vot, competiţie
politică autentică şi protecţia largă a libertăţilor civile), iar toate
grupurile semnificative politic acceptă instituţiile politice
existente şi aderă la regulile democratice ale jocului (politic).
Democraţiile consolidate cuprind elemente specifice elitelor şi
masei: 1) toate grupurile importante de elite împărtăşesc un
consens asupra regulilor şi codurilor conduitei politice, asupra
meritului intrinsec al instituţiilor democratice şi sînt unificate
structural şi 2) există o largă participare de masă în alegeri şi în
1
A se vedea: Saca V. Interese politice şi relaţii politice: dimensiuni
tranzitorii. – Chişinău, 2001.
2
Vezi: Burton M., Gunther R., Higley J. Transformarea elitelor şi regimurilor
democratice. //Polis, 1995, nr.4, p.53-84.
117
celelalte procese instituţionale care constituie democraţia
procedurală. Democraţii consolidate sînt toate regimurile Europei
de Vest şi Americii de Nord, împreună cu Japonia, Australia şi
Noua Zeelandă, iar în alte ţări (spre exemplu, Marea Britanie şi
problema naţionaliştilor irlandezi, Spania şi fenomenul
separatismului basc) procesele de consolidare a democraţiei sînt
încă incomplete.
Cel de-al doilea tip de regim, democraţia neconsolidată,
caracterizează absenţa sau gradul foarte redus al caracteristicilor
legate de masă şi elite specifice democraţiilor consolidate.
Totodată, există unele însemne ale democraţiei procedurale şi o
substanţială participare democratică, dar lipseşte un consens real
al elitelor asupra regulilor jocului (democratic), asupra
instituţiilor, iar elitele sînt dezbinate (se suspectează reciproc şi
nu există o circulaţie între ele). Acest tip de regim, în mod tipic,
survine în urma colapsului sau a răsturnării neaşteptate a unui
regim autoritar (spre exemplu, cazurile apariţiei noilor state
independente din ex-URSS).
Democraţia limitată stabilă, cel de-al treilea regim
democratic, se caracterizează prin faptul că elitele împărtăşesc un
consens substanţial şi dovedesc o unitate structurală, alegerile în
parlament şi în alte corpuri deliberative sînt organizate regulat,
însă o ţărănime pasivă formează un segment larg al populaţiei. Pe
scurt, există o stabilitate a regimului, dar absenţa unei participări
de masă substanţiale înseamnă că democraţia este limitată, adică
cerinţele acesteia nu sînt împlinite (spre exemplu, Marea Britanie
şi Suedia în sec. al XIX-lea; Mexicul începînd cu 1929).
Pseudodemocraţia, al patrulea regim, categorie oarecum
reziduală a regimurilor democratice, este prezentă în multe
regiuni care ţin regulat alegeri şi se proclamă a fi “democratice”,
dar în care elementele ce ţin de mase şi de elite, specifice
democraţiilor consolidate, nu dispun de o manieră semnificativă,
fiind vorba de regimuri monopartidiste stricte (ca exemplu pot
servi “monarhiile prezidenţiale” din Africa, Orientul Mijlociu şi
Asia ultimelor 30 de ani ai sec. XX).
În comparaţie cu democraţiile consolidate, fiecăruia din
118
celelalte tipuri de regim democratic îi lipseşte fie unitatea
consensuală a elitei, fie participarea substanţială de masă în
procesele şi instituţiile democratice sau amîndouă (în
pseudodemocraţii). Conform unui raport prezentat de ONU,
doar 89 din 190 ţări ale lumii pot fi considerate ca totalmente
democratice, iar 106 state nici pe de parte nu pot fi clasificate ca
fiind democratice, unde s-ar respecta elementar libertatea
cuvîntului şi un sistem judiciar independent1.
Cît priveşte societăţile de tranziţie, vom sublinia că elitele
sînt localizate atît în interiorul regimului de tranziţie, cît şi în
opoziţie cu acesta (opoziţia adesea este neligitimată). Toate
grupurile de elite se află în transformare, iar soarta lor depinde
de mersul consolidării democraţiei. Unele din ele au nevoie de
lideri cunoscuţi şi deci de coordonarea activităţii, deoarece, în
caz contrar, elitele de opoziţie (contrelitele) nu vor fi capabile să
formuleze şi să implementeze programul strategic de preluare şi
menţinere a puterii politice.
În structura şi funcţionarea elitelor persistă două dimensiuni
fundamentale: 1)gradul de integrare structurală şi 2)extinderea
consensului valoric. Dacă integrarea structurală implică
includerea relativă a reţelelor de comunicare şi influenţă, la
nivel formal şi informal, în care sînt implicate persoane, grupuri
şi facţiuni ale elitei, atunci consensul valoric implică acordul
relativ dintre elite asupra regulilor şi codurilor formale şi
informale care privesc conduita politică, precum şi acordul
privitor la legitimitatea instituţiilor politice existente. În funcţie
de aceste dimensiuni, se pot deosebi trei tipuri fundamentale de
elite naţionale.
Primul tip de elită este elita dezbinată (dezintegrată),
caracterizată printr-un grad minim de integrare structurală,
precum şi printr-un consens axiologic fragil. În cadrul acestei
elite lipsesc reţelele de comunicare şi influenţă între diverse
grupuri, nu există un acord asupra jocului politic şi asupra
instituţiilor existente. Elitele sînt implicate într-un război
interminabil pentru dominaţie, perceptînd rezultatele politicii
drept “un joc de sumă nulă”, iar acest fapt condiţionează
1
Democraţia, 2002, 10 septembrie.
119
regimuri instabile.
La nivelul următor se distinge elita unificată consensual,
în care integrarea structurală şi consensul axiologic sînt relativ
cuprinzătoare. În acest caz, reţelele de comunicare şi de
influenţă între facţiuni funcţionează cu mai multă eficienţă.
Grupurile care reprezintă acest tip de elită tind să perceapă
politica “ca o negociere”, iar rezultatele politicii drept “un joc
cu sumă pozitivă”. Concurenţa între aceste grupuri şi
competiţia pentru audienţa publică nu le împiedică să accepte
un set de reguli comune asupra comportamentului politic şi un
acord asupra instituţiilor existente.
Elita unificată ideologic se distinge printr-o integrare
structurală şi un consens valoric aparent monolitic (luptele pentru
putere se desfăşoară în culise). Facţiunile elitei de acest tip nu fac
public nici un dezacord ideologic sau politic, ba din contra, îşi
conformează declaraţiile publice unei ideologii unice şi explicite,
ale cărei conţinuturi şi implicaţii politice sînt oficial stabilite de
către liderii facţiunii, partidului sau ai mişcării dominante.
În contextul celor menţionate mai sus (al elitelor naţionale
şi al regimurilor democratice) vom reliefa următoarele trei
aspecte principiale ale problemei tratate. În primul rînd, toate
trei tipuri de elite naţionale (elita dezbinată, elita unificată
consensual şi elita unificată ideologic) sînt nişte modele ideale
(pure). Astfel, realităţile din fiecare ţară aparte se înscriu cu o
anumită aproximaţie în aceste mostre de elite naţionale. Astăzi,
majoritatea ţărilor din Africa, Orientul Mijlociu, Asia, Europa de
Sud-Est şi din spaţiul ex-sovietic ţin de modelul elitei dezbinate.
În zona modelului de elită unificată consensual se plasează
democraţiile occidentale (Europa de Vest, America de Nord,
Japonia, Australia şi Noua Zeelandă), iar elita unificată
ideologic este caracteristică statelor cu regim totalitar/autoritar
(comuniste, naziste, teocratice).
În al doilea rînd, într-o strînsă legătură cu specificul tipului
de elită (politică) naţională se află şi tipul de regim (politic)
democratic dintr-o ţară sau alta. Astfel, regimul care se sprijină
120
pe o elită unificată consensual reprezintă o democraţie
consolidată, în care atît grupurile importante de elită, cît şi
masele în ansamblu nu sînt excluse de la procesul de participare
politică. Din acelaşi tip de elită unificată consensual îşi trage
provenienţa şi democraţia limitată stabilă, care înregistrează un
consens substanţial şi o unitate structurală a diverselor facţiuni
de elite, dar unde participarea maselor este destul de redusă. În
ţările unde există o elită dezbinată se profilează şi o democraţie
neconsolidată, instaurată, de regulă, în urma prăbuşirii unui
regim autoritar şi care poate fi oricînd deturnată prin ciocniri
violente, războaie civile sau puternice lupte electorale. O altă
categorie de regim politic, oarecum aparte şi reziduală în raport
cu tipurile de democraţii enumerate, o reprezintă
pseudodemocraţiile rezultate din elitele unificate ideologic. Spre
deosebire de celelalte tipuri de democraţii care conţin într-o
măsură sau alta o unitate consensuală a elitei, o participare de
masă în instituţiile şi procesele democratice proprii
democraţiilor consolidate, pseudodemocraţiile nu întrunesc nici
unul din aceste însemne.
În al treilea rînd, transformarea elitelor de la un tip de bază
la altul este rară în istoria unei ţări, acest proces desfăşurîndu-se
în momente cruciale ale societăţii. Astăzi, în lume se produc
două varietăţi (genuri) de transformare a elitelor: 1)
transformarea elitei unificate ideologic în cea unificată
consensual şi, respectiv, trecerea de la pseudodemocraţie la
democraţia neconsolidată şi 2) transformarea elitei dezbinate în
elită unificată consensual şi, respectiv, trecerea de la
democraţia neconsolidată la democraţie consolidată.
Transformarea elitelor de la un tip la altul, tranziţia de la
un regim politic la altul are loc în baza a două forme evolutive.
Prima dintre acestea este tranzacţia (înţelegerea, pactul,
aranjamentul) între elite, eveniment petrecut rar în istorie
(cazurile Angliei, 1688-1689; Suediei, 1809; Mexicului, 1929;
Costa Ricăi, 1948; Columbiei, 1957-1958; Venezuelei, 1958;
Spaniei şi Republicii Dominicane, 1979-1980 etc.).
Tranzacţiile reprezintă, în linii mari, calea directă şi rapidă de
121
consolidare a democraţiei, iar ca manifestare contemporană a
tranzacţiei poate servi modelul de “mese rotunde” între părţile
implicate într-un anumit proces conflictual (Polonia, Republica
Moldova şi alte ţări ex-comuniste).
Convergenţa (coaliţia) elitelor este al doilea tip de evoluţie
de la elitele dezbinate la elitele unificate consensual, fiind vorba
de o transformare fundamentală a democraţiei neconsolidate
într-o democraţie veritabilă, consolidată. În cazul convergenţei
elitele formează coaliţii electorale largi, însă convergenţa
elitelor se distruge, de regulă, o dată cu înfrîngerile electorale.
Fenomenul convergenţei elitelor se observă în multe ţări din
America Latină, Estul Asiei, Europa (cazul apropierii elitelor
socialiste şi neosocialiste în Norvegia şi Danemarca, a
creştinilor democraţi şi comuniştilor în Italia, a grupurilor rivale
ale elitelor de centru şi dreapta în Franţa etc.), însă rolul
principal atît în încheierea tranzacţiilor între elite, cît şi în
formarea coaliţiilor respective le revine liderilor politici
experimentaţi.
Rezumînd subiectul dat, vom arăta că stabilirea şi
supravieţuirea regimurilor democratice este stimulată de
unitatea consensuală a elitelor atinsă prin diverse metode şi
forme de colaborare şi conlucrare, inclusiv prin tranzacţii şi
convergenţe ca modalităţi de transformare a elitelor şi de
tranziţie a unui regim politic la altul.

2. Modelele de paradigmă ale dezvoltării societăţii şi elitele


Radicalizarea reformelor economico-sociale, promovarea
lor coerentă şi sistemică şi implementarea diverselor programe
şi proiecte socioeconomice sînt strîns legate de orientarea
transformărilor sociale şi politice ale unei societăţi. În perioada
anterioară a societăţii (comunistă) elitele sovietice urmau
paradigma modernizării societăţii, în timp ce elitele societăţii de
tranziţie – paradigma modernizării ideologice. Schimbarea
paradigmei dezvoltării societăţii (a modelului sistemului de
acţiuni) din comunistă în pluralistă (cu mai multe ideologii şi
122
deci cu mai multe formule politice) condiţionează în acelaşi
timp şi transformarea activităţii tuturor subiecţilor sociali, a
comportamentului politic al elitei conducătoare şi maselor, a
orientărilor acţiunii sociale. Conţinutul principal al tuturor
reformelor desfăşurate în societatea tranzitorie constă în
schimbarea radicală a sistemului vechi de instituţii sociale.
Practica economico-socială şi politică a societăţilor de tranziţie
demonstrează că există o corelaţie între paradigma dezvoltării
societăţii şi reformele promovate în societatea de tranziţie, între
modelele economiei de piaţă şi reformele economico-sociale
trasate şi implementate.
Civilizaţia umană cunoaşte trei modele de paradigmă
(orientări sau vectori) a dezvoltării societăţii: 1) modelul liberal
(american); 2) modelul orientat social (european, social-
democrat, japonez) şi 3) modelul paternalist (socialist,
comunist). Aceste trei modele de paradigmă se deosebesc între
ele după locul şi rolul statului în viaţa societăţii. Modelul liberal
prevede că statul este dator să asigure protecţia juridică a
activităţii de antreprenoriat, iar protecţia socială a populaţiei
rămîne pe seama organizaţiilor de binefacere. Modelul orientat
social presupune acelaşi rol al statului în protecţia juridică a
activităţii de antreprenoriat şi în protecţia păturilor nevoiaşe şi
altor grupuri marginale (de risc) ale populaţiei, în timp ce
modelul paternalist stabileşte o dirijare excesivă a economiei
naţionale de către stat şi protecţia tuturor păturilor populaţiei din
partea statului, creînd, astfel, un aşa-zis “scut social” pentru
întreaga societate.
Vom menţiona că între modelele de dezvoltare economico-
socială se dă o luptă tacită de idei şi principii, de al cărei
rezultat depinde în mare măsură viitorul unei bune părţi a
omenirii. Practica mondială actuală cunoaşte şase modele ale
economiei de piaţă1: 1) modelul de piaţă american sau liberal;

1
Vezi mai pe larg: Varzari P. Modelele economiei de piaţă şi statul. //Socio-
Analiză, 1996, nr.1, p.49-58.
123
2) modelul de piaţă german sau neoliberal (rhinean); 3)
modelul de piaţă englez sau european (keynesian); 4) modelul
de piaţă suedez; 5) modelul de piaţă japonez şi 6) modelul de
piaţă al ţărilor industrializate noi (Coreea de Sud, Singapore,
Taiwan, Hong Kong, Kuweit, Emiratele Arabe Unite etc.).
Aceste modele ale economiei de piaţă se deosebesc unul de
altul prin anumite trăsături şi particularităţi specifice. Printre
acestea din urmă notăm raportul dintre diferite forme de
proprietate, proporţiile şi nivelul de dezvoltare a proprietăţii
private, măsura libertăţii economice a producătorilor, calitatea
libertăţii muncii şi a libertăţii omului în societate. Este însă cert
faptul că două sînt principalele criterii de diferenţiere a
modelelor economiei de piaţă: nivelul intervenţiei statului în
problemele economice şi gradul de orientare socială a
economiei naţionale. Dacă primul criteriu poate caracteriza
într-un fel sau altul tipul de economie mixtă, cel de-al doilea
criteriu se află într-o legătură strînsă cu conceptul economiei
sociale de piaţă. Cunoscutul cercetător Ion Ustian evidenţiază
şi analizează cinci tipuri de economie de piaţă ce predomină în
economia zilelor noastre1: 1) tipul anglo-saxon (este practicat
în Anglia, SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă etc.); 2)
tipul vest-european (este utilizat în Franţa şi Italia); 3) tipul
economiei sociale de piaţă (este reprezentat de Germania,
Austria, Olanda); 4) tipul nordic (scandinav) al economiei de
piaţă (este aplicat în Suedia, Norvegia şi Danemarca) şi 5) tipul
economiei de piaţă paternaliste (s-a cristalizat numai în
Japonia).
Astăzi, societatea moldovenească continuă să se confrunte
cu o problemă de importanţă vitală: ce model de paradigmă
(economico-politică) să aleagă pentru viitorul său? Care sistem
economic de dezvoltare e cel mai acceptabil pentru societatea
noastră? Fără îndoială, fiecare ţară îşi alege sistemul economic
1
Vezi: Ustian I. Tendinţele şi tipurile economiei de piaţă. //Moldova
Suverană, 1999, 21 aprilie.
124
de dezvoltare în corespundere cu tradiţiile istorice şi naţionale,
cu posibilităţile sale reale, cu structurile economice şi politice
existente şi, nu în ultimul rînd, cu ideologia (politică) a
partidului de guvernămînt. Abordînd problema modelului de
dezvoltare economică acceptabil pentru viitorul republicii
noastre, vom arăta că pot exista mai multe răspunsuri. La drept
vorbind, nici un model al economiei de piaţă existent în lume nu
e acceptabil pentru societatea noastră în starea (forma) sa
iniţială. De asemenea, nu este acceptabil nici vreun hibrid al
modelelor cunoscute de dezvoltare economică.
Ţinînd seama de evoluţia societăţii moldoveneşti, de
potenţialul economic şi de tradiţiile ei istorice şi naţionale,
constituirea şi dezvoltarea noului model economico-social poate
porni de la economia mixtă bazată pe pluralismul formelor de
proprietate şi de la viitorul sistem de relaţii sociale. Acest model
de dezvoltare economică este unul de tip european şi pune
accentul pe dezvoltarea economică durabilă, fiind strîns legat de
funcţionarea unui sistem eficient de protecţie socială a
populaţiei, în cadrul căruia omul este plasat în centrul atenţiei
politicii economice şi politicii sociale. Prin urmare, mutaţii
substanţiale în refacerea societăţii pot fi realizate doar o dată cu
afirmarea economiei mixte care, îmbinînd raţional şi eficient
sectorul privat cu cel de stat, presupune formarea unei economii
reglabile de piaţă, unei economii cu o orientare socială bine
chibzuită şi ghidată. De altfel, în Constituţia Republicii
Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, în articolul 126 (1) se
menţionează că “economia Republicii Moldova este economie
de piaţă, de orientare socială, bazată pe proprietatea privată şi pe
proprietatea publică, antrenate în concurenţă liberă”.

3. Elita puterii şi adaptarea populaţiei în condiţiile


de tranziţie ale societăţii
Modelele economico-politice ale dezvoltării societăţii
descrise mai sus sînt preluate de elitele puterii ale unei sau altei
societăţi în acţiunile lor politice. În corespundere cu modelul
125
preferat şi cu ideologia partidului care le reprezintă, toate
grupurile şi facţiunile elitei guvernante îşi construiesc un
program de acţiuni sociale şi îşi trasează o linie proprie a
comportamentului politic. Desigur, în procesul implementării
programului politic de către elita conducătoare în societatea
tranzitorie apar diverse contradicţii în ceea ce priveşte derularea
reformelor promovate. Spre exemplu, se observă divergenţe
între elita politică, pe de o parte, şi elita ştiinţifică şi cea
culturală, pe de altă parte, în problema investiţiilor şi creditelor;
între elita dominantă şi cea de opoziţie asupra conţinutului şi
promovării programului de guvernare; între diverse grupuri de
elită privind elaborarea şi realizarea programelor sociale; între
diferite facţiuni ale elitei referitoare la priorităţile de dezvoltare
ale sectoarelor economiei naţionale; între diferite tipuri ale elitei
în ceea ce priveşte căile, mijloacele şi mecanismele de realizare
a unui sau altui program de acţiuni politice.
În condiţiile drastice ale economiei de piaţă (de “junglă”,
“sălbatice”), în condiţiile acumulării primitive a capitalului,
adaptarea populaţiei (masele în accepţiunea teoreticienilor
clasici ai elitelor, mulţimea sau gloata în viziunea unor curente
sociologice din trecut, straturile în optica sociologilor şi
politologilor contemporani) la condiţiile relaţiilor de piaţă
decurge anevoios şi cu mari disensiuni sociale. Adaptarea, fiind
un proces psihosocial de acomodare a individului la condiţiile
unui mediu social nou pentru a supravieţui, presupune
apropierea scopurilor şi orientărilor valorice ale grupului social
de cele ale mediului în care activează acesta din urmă,
asimilarea de către individ a principiilor şi normelor de
convieţuire socială, includerea lui plenară în îndeplinirea
rolurilor sale funcţionale.
Unii autori indică faptul că şi caracterul procesului de
adaptare a individului (grupului social) este un criteriu important
al derulării democratizării societăţii. Adaptarea, ca proces,
caracterizează capacitatea şi posibilităţile grupului social de a se
orienta în situaţii noi critice pentru individ, de a găsi modalităţile
126
şi soluţiile rezolvării problemelor apărute. De aici reiese criteriul
principal al adaptării, care constă în coordonarea
autoaprecierilor şi pretenţiilor individului cu posibilităţile sale
reale şi cu realitatea economico-socială obiectivă a societăţii.
Vorbind despre particularităţile procesului de adaptare a
populaţiei în noile condiţii politice şi socioeconomice ale
societăţii de tranziţie, vom sublinia, în special, faptul că acest
proces are loc concomitent cu faza de criză (economică şi
socială) a societăţii, cu etapa de schimbare a mecanismelor
reglementării sociale, cu perioada de modificare a anumitor
norme şi modele de comportament. Vom evidenţia, de
asemenea, factorii care influenţează asupra adaptării
neadecvate a populaţiei: 1) stratificarea socială nedezvoltată
care se menţine din cauza disfuncţionalităţii mecanismelor
relaţiilor de piaţă şi a polarizării crescînde a populaţiei; 2)
prezenţa tensiunilor sociale care au la bază diferite motive,
inclusiv pretenţii (mai mult sau mai puţin adecvate) din partea
populaţiei faţă de structurile de putere; 3) erozia sistemului de
valori şi de norme vechi şi implementarea dificilă a noului
sistem; 4) lipsa unui program clar de acţiuni din partea elitei
puterii care condiţionează un proces de tranziţie stihinic şi
contradictoriu în promovarea anumitor reforme; 5)
contradicţia dintre scopurile umane declarate asupra
reformării societăţii posttotalitare şi practica reală a
promovării reformelor. Aceştia şi alţi factori au un impact
negativ nu numai asupra adaptării populaţiei, ci şi asupra altor
aspecte ale vieţii cotidiene a individului (sporeşte criza
motivaţiei de muncă, cresc formele de comportament
distructiv etc.), discreditînd elitele puterii, reformele
democratice, mecanismele, principiile şi procedurile
democraţiei contemporane.
Nesoluţionarea unor probleme legate de democratizarea
societăţii tranzitorii, de promovarea coerentă a reformelor
economice şi sociale, de implementarea neadecvată a
127
mecanismelor şi mijloacelor în desfăşurarea reformelor
preconizate (“terapia de şoc”, politica monetară şi alte politici
dure) au condus societatea moldovenească la o criză generală
adîncă, iar populaţia a adoptat diferite strategii de
supravieţuire (menagerii sociale): 1) strategia “ariciului”
(individul diminuează consumul în toate); 2) strategia
“vulpii” (dimpotrivă, el nu renunţă la nimic); 3) varianta
“broaştei ţestoase” (în activităţile sale el se “mişcă” încet,
păstrînd vechile acţiuni) şi 4) varianta “cîine” (poate fi mai
puţin iscusit ca “vulpile”, însă este capabil să “alerge”, să
“latre” şi să “muşte”). Cu timpul însă, pe măsura
democratizării societăţii, elitele şi populaţia se adaptează la
noile condiţii, încearcă să iniţieze un dialog social, să traseze
în comun acord (folosind mecanismele democraţiei) un
program (concept, model) de acţiuni sociale.

TEMA XII. ELITELE ŞI REFORMELE


DEMOCRATICE
1. Interconexiunea dintre elita politică şi elita economică
Problematica dispersiei puterii, ce reiese din modelul
poliarhic al lui R. Dahl şi pe care se bazează teoreticienii
pluralismului politic, este strîns legată de problema corelaţiei
politică - economie, putere politică - putere economică şi,
respectiv, de problema corelaţiei elită politică - elită economică.
Mai mulţi politologi consideră că puterea economică, puterea
proprietarilor asupra mijloacelor de producţie şi altor bogăţii
sociale, este importantă în dezvoltarea unei societăţi
democratice. În societăţile cu o economie de piaţă dezvoltată, în
care aproape totul este supus banului, banii exercită o influenţă
deosebită asupra desfăşurării campaniilor electorale şi
rezultatelor alegerilor. Concentrarea puterii economice în
mîinile marilor proprietari creează un pericol în instaurarea
plutocraţiei. De aceea în societăţile occidentale atotputerea
128
marelui capital este îngrădită de concurenţa dintre proprietari, de
influenţa clasei puternice de mijloc, de organizarea democratică
a statului contemporan.
La rîndul său, puterea politică, aflîndu-se sub influenţa şi
chiar presiunea puterii economice, poartă un caracter independent
şi în anumite condiţii este capabilă să prevaleze asupra puterii
economice şi s-o supună chiar scopurilor sale (cazul societăţilor
totalitare şi autoritare). O asemenea situaţie poate provoca unele
discordanţe între diferite roluri politice, între rolurile politice şi
rolurile economice. Au dreptate autorii1 care afirmă că în tranziţia
de tipul Moldovei pînă în prezent există un surplus de luptă, de
concurenţă politică (exces de rol politic), dăunător prin tendinţele
sale de manifestare, şi nu există necesarul concurenţei economice,
în sens că se resimte insuficienţa evidentă de rol economic.
Astfel, mecanismul tranzitoriu politică - economie este cuprins de
un paradox: cu cît mai intense devin rolurile politice, cu atît mai
slabe, mai inconsecvente sînt rolurile economice.
Practica politică a diferitelor regimuri arată că elita politică
interacţionează cu toate grupurile de elită, grupuri componente
ale elitei guvernante şi, în primul rînd, cu elita economică. De
asemenea, este cunoscut faptul că formele şi nivelurile acestei
interacţiuni se schimbă în mod radical în dependenţă de
dominaţia regimului politic într-o societate sau alta.
Interconexiunea dintre elita politică şi elita economică, luată în
plan general, are o mare însemnătate în dezvoltarea societăţii, în
consolidarea stabilităţii politice şi în ridicarea bunăstării
populaţiei.
Unii cercetători îşi pun întrebarea dacă elita politică şi
elita economică constituie două centre independente de putere
sau poate elita economică este nucleul clasei dominante, în
timp ce elita politică reprezintă comitetul executiv al elitei
economice dominante.
Interacţiunea strînsă dintre elita politică şi cea economică în
1
A se vedea: Saca V. Op. cit., p.351-316.
129
societăţile contemporane este determinată de anumiţi factori de
ordin obiectiv şi subiectiv. Pe de o parte, cucerirea puterii
politice, menţinerea şi exercitarea ei necesită mijloace financiare
destul de impunătoare, iar, pe de altă parte, elita economică,
acordînd susţinere financiară elitei politice, urmăreşte mai multe
scopuri economice şi politice. Cu alte cuvinte, economia de piaţă
(cu posibilităţile limitate ale participării statului în treburile
economice) presupune în mod obiectiv şi neapărat interese
reciproce ale elitei economice şi elitei politice. Mecanismele
realizării acestei interacţiuni sînt diverse, începînd cu crearea şi
funcţionarea grupurilor de presiune şi terminînd cu participarea
reprezentanţilor elitei economice în activitatea structurilor de
putere.
Apelînd la practica tranziţiei postcomuniste în ţările
Europei Centrale şi de Sud-Est, se observă o manifestare
evidentă a interconexiunii dintre elita politică şi elita
economică. În cazul Republicii Moldova, acest proces ia
amploare, deoarece noua elită economică tinde să îndrepte în
direcţia dorită şi favorabilă ei viaţa economică şi politică a
statului. Dacă în anul 1994 elitele politice au putut să neglijeze
interesele elitei economice, aflate încă într-o stare embrionară
şi dependentă aproape absolut de stat, ca ulterior prin metodele
lor defectuoase de guvernare să creeze un decalaj abrupt între
sfera politicii şi cea a economicului, atunci în anul 1998 şi,
îndeosebi, în anul 2001 elitele economice, mult mai structurate
şi dobîndind identitatea de sine, au dorit să se implice direct în
cursa electorală parlamentară, promovînd reprezentanţii săi pe
listele, practic, a tuturor partidelor şi alianţelor electorale (în
unele cazuri formînd nucleul acestora)1. Mai mult decît atît,
elitele economice instituţionalizate au propus elitelor politice
un program propriu de dezvoltare economico-socială şi de
ieşire a societăţii din criza paralizantă şi continuă.

1
Vezi mai detaliat: Oprunenco A. Elite economice şi guvern de
tehnocraţi. //Arena politicii, 1998, nr.6, p.32.
130
Neîncrederea noii elite economice în capacitatea vechilor elite
politice de a propune o soluţie pentru depăşirea impasului politic şi
social-economic în care se află societatea constituie principala
motivaţie pentru implicarea directă a elitelor economice în procesul
de adoptare a deciziilor politice şi de preluare a unei părţi a puterii
de la elitele politice. În măsura democratizării societăţii
moldoveneşti elitele economice încearcă să încheie un pact cu
elitele politice care susţin reformele economice (îndeosebi cu
puterea executivă) şi chiar să le sugereze un plan multilateral de
reformare a societăţii.
2. Constituirea elitei-business în economia de tranziţie
Apariţia şi consolidarea elitei-business în viaţa societăţii de
tranziţie a devenit nu numai un factor determinant în economia
naţională, ci şi unul important în adoptarea deciziilor politice.
Elita-business constituie un element structural al elitei
economice, care mai include, de asemenea, şi corpul directorial
(conducători, directori) al întreprinderilor de stat. Pentru ţările
din spaţiul postsovietic este caracteristică o trăsătură relevantă
care constă în faptul că o bună parte din elitele economice ale
acestor ţări este provenită din nomenclatura de partid a fostei
URSS. Reprezentanţii fostei nomenclaturi devin businessmeni,
punînd în afacere capitalul acumulat prin diferite căi.
Înainte de a evidenţia etapele formării elitei-business în
Republica Moldova, vom face cîteva delimitări terminologice.
Elita economică prezintă un grup de persoane care controlează
structurile economico-financiare ale ţării indiferent de forma
de proprietate. Acest tip de elită se împarte în două subgrupuri
principale: 1) conducătorii întreprinderilor de stat (directorii) şi
2) conducătorii structurilor (unităţilor) nestatale (proprietarii
sau managerii) care constituie de facto elita-business. Graniţele
între aceste subgrupuri dispar treptat după principiul formal în
legătură cu privatizarea şi acţionarea structurilor economice.
Pentru societăţile de tranziţie este specific fenomenul
apropierii după conţinut a elitei economice şi elitei-business,
131
procesul transformării elitei-business în elită economică şi
trecerii unei părţi a conducătorilor fostelor întreprinderi de stat
în grupul elitei-business.
Unii autori încearcă să determine şi să analizeze elita-
business în legătură cu activitatea de antreprenoriat (apărută la
mijlocul anilor ’80 ai sec. XX în fosta URSS) şi formarea unei
noi pături sociale numită antreprenoriat (antreprenori)1. Aceşti
autori analizează elita-business drept „mari antreprenori” care
activează alături de antreprenorii mici şi cei mijlocii. Astfel,
elita-business este numită pătura superioară a antreprenoriatului
care face parte din componenţa elitei conducătoare, influenţa
căreia asupra politicii de stat este determinată de poziţia ei în
cele mai importante ramuri ale economiei naţionale, de mărimea
capitalului controlat.
Procesul constituirii elitei-business în ţara noastră cuprinde
trei etape principale. Prima etapă poate fi numită convenţional
etapa „romantică” (1986-1991) care coincide, în fond, cu aşa-
zisa „restructurare” a societăţii sovietice. În această perioadă de
timp în fosta URSS au fost adoptate mai multe acte şi norme
legislative despre cooperaţie, despre activitatea de muncă
individuală etc. Totodată, aceasta este perioada formării
mijloacelor şi surselor (legală şi ilegală) pentru iniţierea unei
viitoare activităţi de antreprenoriat.
Cea de-a doua etapă a formării elitei-business, etapa
privatizaţională (1991-1998), este etapa prelungirii perioadei
precedente, faza formării active a antreprenoriatului ca pătură socială
şi faza apariţiei elitei-business ca grup de oameni care ocupă poziţii
sociale importante în viaţa societăţii. În această perioadă de timp,
îndeosebi la începutul acesteia, are loc ridicarea restricţiilor
referitoare la activitatea de antreprenoriat, acumularea în mîinile
cîtorva grupuri de persoane a capitalului iniţial. Reformele
economice sînt axate pe procesul reformării economiei naţionale,
depăşirii monopolului de stat, deetatizării şi privatizării

1
Куколев И. В. Формирование бизнес-элиты. //Общественные науки и
современность, 1996, №2, с.12-23.
132
patrimoniului naţional în baza bonurilor patrimoniale şi contra bani.
Promovarea reformelor este desfăşurată în baza mai multor acte
politico-juridice, cum ar fi Declaraţia de Independenţă a Republicii
Moldova, Constituţia ţării, Programele de Stat de privatizare pentru
anii 1993-1994, 1995-1996 şi 1997-1998, Legea cu privire la
privatizare din 4 iulie 1991, precum şi Legea cu privire la gospodăria
ţărănească din 3 ianuarie 1992, Legea privind limitarea activităţii
monopoliste şi dezvoltarea concurenţei din 29 februarie 1992, Legea
cu privire la proprietate din 6 februarie 1991 etc. Dacă pentru etapa
„romantică” izvorul principal al constituirii elitei-business a devenit
alegerea liberă a activităţii în baza principiului „se permite totul ce
nu este interzis de lege”, atunci pentru următoarea etapă izvorul
este reorganizarea structurilor de stat.
Etapa postprivatizaţională (1998 – continuă şi astăzi) este o
prelungire a perioadei anterioare de formare a elitei-business şi
se caracterizează, în fond, prin continuarea procesului de
privatizare a patrimoniului naţional contra bani. Totodată, în
business rămîn tot mai puţini „romantici”, se dezvoltă unele
grupări politico-financiare şi economico-mafiote care se
folosesc de imperfecţiunea legislaţiei şi de momente de
conjunctură. Desigur, existenţa în ţara noastră a unei economii
„sălbatice”, „de junglă”, a economiei tenebre şi altor fenomene
politico-economice negative nu favorizează procesul devenirii
unei elite-business veritabile.
În literatura ştiinţifică pot fi întîlnite mai multe tipologii ale
elitei-business. Spre exemplu, sociologul rus Igor V. Kukolev
propune cîteva clasificări ale elitei-business, avînd drept repere
astfel de criterii ca provenienţa, comportamentul, stilul vieţii şi
alte variabile mai mult sau mai puţin semnificative 1. Tipologiile
elitei-business şi caracteristicile lor evidenţiate şi de alţi autori
sînt, în fond, specifice aproape tuturor societăţilor de tranziţie
din spaţiul postsovietic, deoarece izvoarele devenirii elitei-
1
Vezi: Куколев И. В. Современная бизнес-элита России. //Вестник
Московского Университета. Серия 18. Социология и политология, 1995, №
4, с.12-21.
133
business în ţările ex-comuniste rămîn aceleaşi în ţările CSI
(structurile economice şi cele politice ale fostei URSS,
structurile economiei tenebre, procesele de privatizare a
patrimoniului naţional iniţiate în noile ţări independente după
destrămarea URSS etc.). Sigur că în Republica Moldova şi în
alte ţări din spaţiul CSI are loc procesul formării elitei-business
cu caracter naţional fără a întrerupe legăturile vechi cu elita
economică din fosta URSS, sporind concomitent legăturile cu
alte state străine în baza acordurilor interstatale.

3. Elita tehnocratică şi elita intelectuală în societatea


tranzitorie
Prin elită tehnocratică se înţelege, de obicei, o pătură
socială a purtătorilor de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice
(economişti, matematicieni, tehnicieni, directori şi organizatori
ai procesului de producţie etc.) care participă la conducerea
societăţii în baza statutului său profesional şi deci constituie o
parte componentă a clasei conducătoare într-o societate
contemporană. Politologii englezi Patrick Dunleavy şi Brendan
O’Leary subliniază: conceptul de tehnocraţie (analizat de noi în
unul din capitolele anterioare) se foloseşte pentru a descrie
elitele administrative care operează, în principal, în propriul lor
interes sau în conformitate cu propriile lor norme profesionale,
mai degrabă ca tributari ai elitelor exterioare1. La rîndul său,
politologul italian Domenico Fisichella (primul profesor fiindu-i
Giovanni Sartori) notează că noţiunea de tehnocraţie a intrat în
limbajul ştiinţific la începutul anilor ’30 ai sec. XX şi desemna
iniţial specialiştii în materie de chimie şi fizică, precum şi rolul
acestora în procesul dezvoltării societăţii din epoca respectivă.
De atunci, arată în continuare autorul, termenul în cauză a fost
utilizat în literatură pentru a evoca, de fiecare dată, puterea şi
influenţa categoriilor socio-profesionale diferite: de la ingineri la
economişti, de la conducători ai proceselor de producţie la
1
Dunleavy P., O’Leary B. Op. cit., p.163.
134
ciberneticieni, de la birocraţi la statele majore militare şi la
consilierii ştiinţifici ai autorităţilor guvernamentale1. Termenul
„tehnocraţie” mai poartă şi o altă denumire – „sinarhie”,
avîndu-se în vedere un mod de guvernare care acordă puterea
reală unui mic grup de „tehnicieni” nelegaţi de lumea
politicului, iar drept teoretician al acestui tip de putere este
considerat economistul american James Burnham.
Tehnocraţii, fiind deţinători ai kratos-ului, exercită puterea
bazată pe cunoştinţe ştiinţifice aplicate (din ştiinţele naturii sau
socioumane), ceea ce este calitativ diferit de puterea tradiţională
a elitelor administrative bazată pe cunoaşterea dreptului. Unii
autori vorbesc chiar despre „mentalitatea tehnocratică” care
cuprinde mai multe straturi. Convingerea unora că tehnica
trebuie să înlocuiască politica îi face pe tehnocraţi sceptici şi
chiar ostili faţă de politicieni şi de instituţiile politice. De obicei,
tehnocraţii sînt „etatişti” şi consideră că politicile statului trebuie
utilizate pentru a rezolva problemele sociale, înclinînd spre
diverse soluţii în dependenţă de anumite circumstanţe (regimul
politic, forma de guvernare, modelul economiei de piaţă etc.).
În practica politică a statelor occidentale elita tehnocratică
îşi exercită puterea prin două modalităţi: 1) conducerea societăţii
este desfăşurată de un guvern format din specialişti în domeniul
lor de activitate profesională (administraţie, industrie, justiţie,
finanţe etc.) care sînt cunoscuţi şi apreciaţi de mediul lor
profesional şi 2) implicarea (directă) în conducerea societăţii a
specialiştilor consideraţi competenţi ai procesului de decizie, de
organizare şi de control. În ambele variante eficienţa guvernării
exercitată de către tehnocraţi nu poate fi asigurată doar prin
mijloace tehnice, ci şi prin obiectivele promovate de oamenii de
ştiinţă, de tehnicieni şi alţi specialişti. Acest fapt implică o
alegere între diferite valori, dezbateri politice asupra opţiunilor
în sfera valorilor, iar mai apoi se trece la utilizarea celor mai
eficace mijloace de realizare a scopurilor acţiunii sociale
preconizate. Desigur, aici apar o serie de probleme legate de
1
Fisichella D. Op. cit., p.146.
135
însăşi competenţa specialiştilor (tehnocraţilor), de necesitatea
menţinerii unei deosebiri dintre sfera economico-tehnologică şi
cea politică, de cultura politică a tehnocraţilor şi alte probleme
nu mai puţin importante ce ţin de guvernarea tehnocratică.
În ţara noastră la începutul anilor ’90 ai sec. XX nu o dată s-a
declarat constituirea unui guvern de tehnocraţi (de specialişti,
profesionişti, competenţi), problema fiind şi astăzi deschisă.
Realizarea practică a ideii unui guvern de tehnocraţi se loveşte şi
de alte probleme (în afară de cele despre care s-a vorbit mai
sus): tehnocraţii trebuie să asigure o influenţă asupra proceselor
politice în ţară sau nu? Trebuie să posede tehnocraţii o idee
politică independentă, o strategie politică proprie sau nu? De
care elită tehnocratică are nevoie Republica Moldova (ca parte a
fostei nomenclaturi, ca o categorie aparte a administratorilor, ca
pătură de persoane competente în sfera lor profesională)?
Nerezolvarea acestor şi altor probleme îndepărtează şi mai mult
instalarea unei guvernări tehnocratice adevărate.
Cît priveşte elita intelectuală (culturală sau spirituală), vom
arăta că ea cuprinde pe cei mai activi militanţi ai culturii şi
reprezentanţi ai intelectualităţii creatoare. Din perspectiva
normativă şi cea valorică, ea constituie facţiunea dominantă în
structura elitelor funcţionale ale clasei conducătoare. La drept
vorbind, elita veritabilă este, mai întîi de toate, o elită spirituală
chemată să genereze noi idei, să devină „motorul” dezvoltării
societăţii. Din aceste motive, elita intelectuală se află în imediata
apropiere de etimologia termenului „elită” care semnifică pe
cele mai bune, mai capabile şi mai creatoare personalităţi care
pot sugera decizii nestandarde la cele mai arzătoare probleme
ale societăţii.
Intelectualitatea, ca atare, cuprinde trei grupuri specifice de
persoane: 1) creatorii de cultură (cercetătorii ştiinţifici, scriitorii,
editorii, artiştii etc.); 2) distribuitorii de cultură (profesorii,
preoţii, jurnaliştii etc.) şi 3) utilizatorii de cultură (medicii,
avocaţii, inginerii etc.). În aceeaşi ordine de idei, vom arăta că
intelectualitatea poate fi divizată în cîteva segmente:
intelectualitatea tehnico-ştiinţifică, intelectualitatea ştiinţifico-
136
umanitară, intelectualitatea administrativă şi de conducere,
funcţionarii, persoanele profesiilor libere (denumire propusă de
M. Weber), lucrătorii învăţămîntului, ocrotirii sănătăţii,
jurisprudenţei, literaturii şi artei etc. Aceste facţiuni ale
intelectualităţii se deosebesc între ele după locul (poziţia socială
ierarhică) şi rolul (funcţional) în societate, dar sînt unite prin
faptul că fac parte din sfera muncii intelectuale.
Elitele puterii, în general, şi cele politice, în particular, au
fost constituite totdeauna din membrii intelectualităţii. De altfel,
tehnocraţii guvernanţi sînt cei care prezintă puterea elitei
intelectuale. Orice clasă guvernantă, în perioada exercitării
oficiale a puterii, are permanent nevoie de un grup de persoane
bine instruite şi dotate cu cunoştinţe solide. Desigur, dacă un
grup de elită pierde puterea, membrii acestuia se dedică muncii
intelectuale în diferitele sale forme şi genuri.
Din motive bine cunoscute, elita intelectuală în societatea
de tranziţie are o influenţă minimă asupra adoptării deciziilor de
către putere. În pofida faptului că elita puterii în anumite
perioade de timp se adresează după sfat şi „ajutor” la
reprezentanţii intelectualităţii1, elita intelectuală nu deţine acel
prestigiu şi autoritate pe care o merită.
În rîndul trăsăturilor caracteristice intelectualităţii unei
societăţi de tranziţie, cu valenţe peiorative, se înscrie discrepanţa
dintre principiile morale înalte ale intelectualităţii şi acţiunile
sociale neadecvate ale unor segmente ale ei. Această
contradicţie constă în faptul că unele facţiuni ale intelectualităţii
au interesele lor pe care le realizează adesea neadecvat situaţiei

1
Este semnificativ în acest sens mesajul Preşedintelui Republicii Moldova
Vladimir Voronin de la începutul anului 2002 către scriitorul Ion Druţă, în
care maestrul era rugat să fie liderul spiritual al ţării (vezi: Moldova
Suverană, 2002, 22 ianuarie), şi scrisoarea de răspuns al acestuia
Preşedintelui statului (vezi: Săptămîna, 2002, 22 martie). De asemenea, este
semnificativ şi Apelul Preşedintelui Vladimir Voronin către Ţară „Despre
pactul social” (vezi: Moldova Suverană, 2002, 20 martie) care a trezit un
interes neadecvat în mediul intelectualităţii.
137
create (reprezentanţii intelectualităţii trec în opoziţie, se aliniază
forţelor sociale conservatoare etc.). De aceea autoaprecierea
joasă a elitei intelectuale se apropie de fenomenul numit de
psihologi “criza identităţii”.
Pentru elitele intelectuale din ţările posttotalitare şi, în
principal, pentru elitele ştiinţifice este specific fenomenul social
negativ „exodul de creieri”. Termenul „exodul de creieri”
(„migraţie a competenţelor”, „exod al minţilor”) (engl. „brain
drain”) a fost folosit pentru prima dată în mod oficial în 1962 de
către Societatea Regală Britanică în legătură cu emigrarea
savanţilor, inginerilor şi tehnicienilor din Anglia în SUA. În
acelaşi timp, precizăm că migrarea cadrelor de intelectuali dintr-
o ţară în alta comportă nu numai aspecte negative (scade nivelul
potenţial intelectual şi ştiinţific al unei ţări, se stopează unele
direcţii de cercetare tehnico-ştiinţifică, se frînează progresul
economico-social al ţării, scade prestigiul ei pe arena
internaţională etc.), ci şi unele aspecte pozitive (are loc
dezvoltarea legăturilor tehnico-ştiinţifice şi cultural-artistice
între state, îmbogăţirea cunoştinţelor de către migranţii
intelectuali, implicarea acestora în noi tehnologii etc.). Cauzele
fenomenului dat sînt diverse, fiind atît de ordin obiectiv, cît şi de
ordin subiectiv. În ultimă instanţă, redresarea situaţiei
economico-sociale a societăţii de tranziţie, sporirea bruscă a
finanţării din bugetul de stat a sferelor culturii, învăţămîntului,
ocrotirii sănătăţii şi ştiinţei pot deveni nişte premise sigure în
frînarea procesului „exodului de creieri” şi includerii active a
tuturor grupurilor de intelectuali în viaţa social-utilă a
comunităţii.

138
COMPARTIMENTUL V. FENOMENOLOGIA
ELITELOR POLITICE

TEMA XIII. ELITELE REPUBLICII MOLDOVA


ÎN CĂUTAREA UNEI FORMULE POLITICE
1. Formarea noii clase politice şi particularităţile ei
Noua clasă politică a Republicii Moldova, fiind aleasă la 25
februarie 1990, în mod liber pentru prima dată în a doua
jumătate a sec. XX, a alcătuit noile structuri ale puterii de stat şi
a ado-ptat un set de documente politice şi acte normative de o
mare valoare, set care a pus bazele dezvoltării tinerii democraţii.
Această elită nu constituia un grup politico-cultural nou,
deoarece în interiorul ei (ca, de altfel, şi în alte societăţi
postsovietice) a avut loc redistribuirea rolurilor politice
provenite în mare parte din vechea elită managerială. O dată ce
în majoritatea cazurilor la funcţiile de conducere au fost folosite
chiar de la bun început cadrele vechi, reprezentanţii elitei
politice vechi şi-au păstrat poziţiile lor privilegiate în noile
structuri politice. O bună parte din elitele vechi, comuniste, a
trecut în business şi în alte sectoare ale societăţii civile. Noua
elită postcomunistă avea surse diverse de formare şi consolidare,
principala fiind reconversia unor grupuri ale elitei partidului
unic (nomenclaturiste).
Aceste şi alte particularităţi specifice ale formării primei
generaţii a clasei politice moldoveneşti de la sfîrşitul anilor ’80 –
începutul anilor ’90 ai sec. XX au avut un impact aparte asupra
democratizării întregii societăţi, proces conceput din două etape:
tranziţia şi consolidarea1. Mai mulţi analişti politici şi cercetători
afirmă, iar practica politică confirmă, faptul că şansele de reuşită
ale tranziţiilor spre democraţie sînt direct dependente de
transformarea elitei dezbinate într-o elită unificată consensual.
La sfîrşitul sec. XX – începutul sec. XXI clasa politică din
Republica Moldova, reprezentînd o democraţie neconsolidată,
1
Vezi mai detaliat: Saca V. Op. cit., p.19-67.
139
întrunea toate elementele proprii unei elite politice dezintegrate,
care concepea politica în termenii neacceptării compromisului şi
eliminării reciproce a facţiunilor rivale. Mai apoi refuzul
dialogului, negocierii şi compromisului ca boală „a copilăriei
clasei politice” este depăşit prin diverse instrumente politice
pentru crearea „Alianţei pentru Democraţie şi Reforme” (21
aprilie 1998 – sfîrşitul anului 1999) şi activitatea Mesei Rotunde
cu Statut Permanent (începutul anului 2002), structură ce
întruneşte opoziţia şi autorităţile privind susţinerea dialogului
social1.
Sciziunea elitelor a devenit un simptom semnificativ al bolii
„copilăriei clasei politice” moldoveneşti. Înseşi elitele politice
naţionale, care au contribuit la adoptarea Declaraţiei de
Independenţă, după 27 august 1991 s-au scindat, optînd pentru
modalităţi diferite de evoluţie a statului nostru independent 2. Un
segment anumit al acestor elite, a înţeles independenţa ca una în
raport doar faţă de Moscova nu şi faţă de Bucureşti, în cadrul
acesteia distingîndu-se grupări radicale (cerînd proclamarea unirii
cu România imediat) şi moderate (considerînd că unirea este un
proces care trebuie pregătit cu luciditate, iar afirmarea
independenţei ţării este o cale optimă pentru realizarea acestui
obiectiv), conduse de idealurile reunificării naţionale, dar neafişînd
un proiect desluşit al înfăptuirii acestor deziderate. O altă parte a
elitelor, sprijinite şi de unii reprezentanţi ai celor mai numeroase
grupuri etnice tributare Moscovei, tulburate de perspectiva
dispariţiei tînărului stat independent, au promovat ideea organizării
1
Despre etapele transformării elitelor moldoveneşti şi despre cultura lor
politică vezi: Margarint A. Transformarea elitei politice din Republica
Moldova. //Republica Moldova la începutul mileniului III: realităţi şi
perspective. /Coordonator V. Moşneaga. – Chişinău, 2001, p.93-99;
Solomon C. Aspecte ale vieţii politice în Republica Moldova (1989-2002). –
Chişinău, 2002, p. 213-227 etc.
2
A se vedea: Cojocaru Gh. E. Politica externă a Republicii Moldova. Studii.
– Chişinău, 2001, p. 33-34; Ţurcanu I. Republica Moldova independentă
(1991-2001). Studii, reflecţii, mărturii. – Chişinău, 2001, p.67-68, 110-123.
140
unui referendum în chestiunea independenţei tocmai pentru a pune
punct oricăror tentative de a ignora necesitatea respectării întru
totul a actului politic din 27 august 1991.
Scindarea clasei politice moldoveneşti s-a produs nu numai
în sfera politicului, dar şi în cea a economicului. Vom aminti
faptul că Concepţia tranziţiei la economia reglabilă de piaţă în
ţara noastră a fost discutată şi adoptată în linii generale la 25
iulie 1990 în cadrul Sesiunii întîi a Sovietului Suprem (a
Parlamentului) a R.S.S. Moldova cu însărcinarea de a definitiva
şi de a pregăti un program mai concret al trecerii societăţii
moldoveneşti la economia de piaţă1. Această Concepţie
prevedea, printre altele, că tranziţia economică (cu condiţia
organizării ireproşabile şi competente, a desfăşurării în mod
consecvent şi perseverent a procesului de tranziţie democratică,
a unirii tuturor forţelor sociale sănătoase în jurul acestui
program şi asigurării consensului întregului popor) ar putea să
dureze, în opinia reprezentanţilor primei generaţii ai clasei
politice, 2-3 ani din momentul aprobării programului
guvernamental. Autorii aceluiaşi program vedeau strategia
optimă a tranziţiei la economia de piaţă în trecerea graduală, dar
într-un ritm (pe cît posibil) mai rapid.
Rămîne incontestabil faptul că din motive obiective şi
subiective procesul tranziţiei democratice (politice, economice şi
sociale) a căpătat un caracter neaşteptat şi chiar nedorit al
schimbărilor economice şi sociale. Respingînd diverse proiecte
ale tranziţiei la economia de piaţă („varianta Cojocaru”,
„varianta Rugină”, „varianta Stolojan” etc.), prima generaţie a
clasei politice naţionale este nevoită să accepte aşa-numitul
model „de şoc” (teoria „terapiei de şoc” a fost elaborată în anii
1989-1990 de către economistul american Jeffrey Sachs), сare a
agravat şi mai mult procesul tranziţiei democratice.
Încercările primelor elite politice posttotalitare de
autonomizare a tranziţiei democratice în ţara noastră (curs legat

1
Moldova Suverană, 1990, 12 august; 4 octombrie.
141
mai mult de procesele interne ale direcţionării tranziţiei economice
şi sociale) nu prea au avut sorţi de izbîndă. În ciuda faptului că au
fost elaborate mai multe proiecte de reformare a diferitelor sfere şi
domenii de activitate socială, programe de restructurare şi renovare
a sectoarelor economice şi sociale ale republicii, nici una din
acestea n-a fost promovată şi implementată pînă la un bun sfîrşit.
Problema ţine nu numai de existenţa unui set întreg de obstacole,
riscuri şi ameninţări care se pot transforma în factori defavorizanţi
şi de eşec în democratizarea societăţii. La aceasta se mai adaugă o
serie de motive obiective şi subiective care contribuie la blocarea
tranziţiei democratice: ezitarea şi inconsecvenţa clasei politice în
promovarea reformelor trasate, lipsa competenţei şi
profesionalismului din partea structurilor de putere, absenţa unei
viziuni clare şi articulate asupra transformărilor sistematice în ţara
noastră etc.
Ştiut este că lipsa unui concept propriu, naţional, de tranziţie
democratică creează anumite dificultăţi şi riscuri în promovarea
reformelor şi deci în derularea firească a democratizării societăţii
moldoveneşti. Aceasta o confirmă crizele economice, sociale şi
de putere care s-au ţinut lanţ în ţara noastră de la începutul anilor
’90 ai sec. XX. În acelaşi timp, nici o clasă politică, de la
proclamarea independenţei Republicii Moldova, n-a propus
societăţii o concepţie concisă şi acceptabilă de acţiuni politice
privind tranziţia democratică, consumîndu-şi energia doar în
dispute (adesea sterile) pentru putere. Se pare însă că actuala
putere politică, instalată după alegerile parlamentare anticipate
din 25 februarie 2001, conştientizează necesitatea elaborării şi
promovării unui model nou de dezvoltare a societăţii
moldoveneşti1.

1
Liderul fracţiunii parlamentare „Alianţa Social-Democratică din Moldova”
Dumitru Braghiş într-un interviu acordat revistei economico-social-politice
„Săptămîna” subliniază că „boala patologică a Moldovei – lipsa de
continuitate politică. Trebuie, spune el, să aprobăm printr-un referendum
nişte lucruri, nişte concepţii, care nu vor fi schimbate, indiferent de cine va
veni la putere”. Vezi: Săptămîna, 2002, 13 septembrie, nr.36, p.17.
142
După Gaetano Mosca, fiecare clasă politică trebuie să se
legitimeze printr-o anumită formulă politică1. Condiţiile actuale
drastice ale vieţii economice şi sociale a republicii dictează
imperios necesitatea elaborării, aprobării şi promovării unei
formule politice, a unei ideologii naţionale (de stat), concept
considerat de analişti drept o strategie a tranziţiei democratice.
Sîntem tentaţi să afirmăm că numai adoptarea unui model (curs,
strategii de dezvoltare democratică a societăţii noastre) poate
servi drept fundament solid în acţiunile politice ale elitelor
moldoveneşti, în procesul de reconstrucţie a societăţii
posttotalitare2.
Aşadar, în Republica Moldova observăm că procesul de
democratizare a apărut în contextul unui „efect de domino” din
fosta URSS. Venirea la putere în societatea moldovenească a
forţelor democratice a dus atît la transformări radicale în toate
structurile puterii, cît şi la schimbări de substanţă în interiorul
clasei politice.

2. Partidele politice, puterea şi elitele


Experienţa perioadei de tranziţie sugerează că pentru un
proces de tranziţie eficient ar fi trebuit să existe, pe de o parte,
un anumit grad de consens printre reprezentanţii clasei politice
care acceptă, în principiu, transformarea societăţii, iar, pe de
altă parte, o înţelegere şi acceptare în linii mari a cursului spre
reforme din partea majorităţii populaţiei. După cum constată mai
mulţi analişti politici şi specialişti în ştiinţe politice3, aceste
condiţii în cazul Republicii Moldova nu au existat şi, din păcate,
nu există nici la momentul actual. Problemele care apar în acest
sens ţin de relaţia pe care partidele politice o întreţin cu cetăţenii.
1
Cit. după Kolankiewicz G. Elite în căutarea unei formule politice. //Polis,
1995, nr.4, p.113.
2
Vezi mai detaliat: Varzari P. Elitele Republicii Moldova în căutarea unei
formule politice. //Republica Moldova la începutul mileniului III ..., p. 167-171.
3
A se vedea: Tranziţia: retrospective şi perspective. /Coordonatori S.
Buşcaneanu ş. a. – Chişinău, 2002, p.5-6.
143
Se ştie, de asemenea, că elita politică, identificată de cele
mai multe ori cu liderii partidelor politice apărute o dată cu
demararea reformelor democratice, a fost extrem de eterogenă,
deşi a provenit în exclusivitate dintr-un mediu social în care erau
vehiculate aceleaşi principii unificatoare de percepere a
fenomenelor socioeconomice şi politice. Pe de o parte, partidele
reformiste s-au arătat incapabile de a articula pe înţelesul
cetăţenilor opţiunile în favoarea reformării societăţii, iar, pe de
altă parte, partidele care au contestat necesitatea reformelor în
general au ştiut să exploateze la cote maxime atitudinile
nostalgice ale cetăţenilor pentru stabilitatea relativă din cadrul
unui sistem socioeconomic care s-a prăbuşit sub povara
problemelor interne. Acest lucru îl demonstrează conflictele care
au apărut şi s-au dezvoltat în Republica Moldova, precum şi
mesajele incoerente, rupte de realităţile existente, iar ulterior şi
de promisiunile electorale iniţiale ale partidelor şi coaliţiilor
politice care s-au perindat la guvernare de la mijlocul anilor ’90
ai secolului trecut, fapt care a condus mai tîrziu la destrămarea şi
colapsul acestora.
În ansamblu, partidele politice reprezintă componente
funcţionale esenţiale în sistemul politic al Republicii Moldova.
Ele, prin exercitarea puterii politice sau prin influenţarea ei,
legitimează sistemul politic pluralist în ţara noastră. La drept
vorbind, exercitarea guvernării (de la unităţile administrativ-
teritoriale locale şi pînă la cele centrale) constituie scopul major al
tuturor formaţiunilor politice de la putere. În acelaşi timp,
partidele din opoziţie au funcţia de control şi de critică asupra
puterii executive şi legislative. Aceste partide şi unele grupări ale
lor (parlamentare sau extraparlamentare) au tentaţia de a bloca
sau de a revizui anumite iniţiative legislative. În acest sens, se
recurge la practici ca interpelările, discuţiile şi informările de
detaliu, urmărindu-se să se afle, pentru guvernanţi şi opozanţi,
adevăratele motive şi principalele implicaţii ale adoptării
respectivului act legislativ.
Compromisul, o altă modalitate de activitate, reprezintă
144
una din practicile politice rare în societatea moldovenească.
Relativul echilibru dintre intenţiile partidului de guvernămînt
actual (PCRM) şi cerinţele opoziţiei (reprezentată iniţial de mai
multe formaţiuni politice, inclusiv Alianţa Social-Democratică,
Partidul Popular Creştin-Democrat, Partidul Liberal, Partidul
Social-Liberal, Uniunea Centristă din Moldova, Alianţa
Independenţilor, Partidul Reformei, Partidul Socialiştilor etc.)
a condus la funcţionarea Mesei Rotunde cu Statut Permanent,
şedinţele căreia, pînă în martie 2003, aveau loc în formula ce
întrunea aproximativ 40 de organizaţii social-politice. Începînd
cu aceeaşi lună, şedinţele Mesei Rotunde cu Statut Permanent
se desfăşoară în formula propusă de Consiliul Europei ce
întruneşte doar cinci formaţiuni politice şi doi reprezentanţi ai
organizaţiilor neguvernamentale. Fără a detaliza, vom sublinia
că crearea Mesei Rotunde cu Statut Permanent a fost
impulsionată de situaţia din ţară, de căutarea unei noi viziuni
asupra dialogului social dintre autorităţi şi opoziţie, avînd drept
scop identificarea soluţiilor adecvate pentru depăşirea crizei
existente, monitorizarea partidului de guvernămînt şi a
celorlalte forţe politice, precum şi cultivarea regulilor de joc
într-un sistem democratic. Pentru a finaliza subiectul privind
relaţia dintre autorităţi şi opoziţie, vom arăta că la sfîrşitul
anului 2001 – începutul anului 2002 organul legislativ a
adoptată Legea cu privire la statutul deputatului, care
protejează opoziţia de eventualele abuzuri ale puterii, totodată
au fost modificate şi alte acte normative ce legiferează
activitatea opoziţiei politice.
Distingînd trei etape succesive în crearea şi consolidarea
sistemului pluripartidist în Republica Moldova (etapa primară
sau faza “romantică”, 1988 – 1991; perioada constituirii
propriu-zise a sistemului pluripartidist, septembrie 1991 –
1994; etapa maturizării partidelor politice, din 1994 pînă în
prezent), vom sublinia că în activitatea partidelor politice pot fi
depistate anumite trăsături comune, precum ar fi componenţa
lor diversificată şi specifică, susţinerea din partea organizaţiilor
145
de binefacere sau filantropice, lipsa, în bună parte, a
programelor constructive de acţiuni politice, invidia politică a
devenit boala „copilăriei partidelor politice”, toate partidele
au simpatizanţi şi duşmani, nici unul din ele nu admite prin
statutul său dreptul de a crea fracţiuni de partid, unele partide
au fost organizate de „sus” etc. Unul dintre factorii principali
în dezvoltarea democratică a ţării îl constituie calitatea
partidelor politice şi, implicit, a sistemului pluripartidist1. În
această ordine de idei, unii autori vorbesc despre
bonapartismul clasei politice moldoveneşti, subînţelegîndu-se
modernizarea de „sus” a societăţii prin mijloace autoritare şi
proceduri democratice, cînd orice politician se vede lider de
partid şi chiar candidat la posturile superioare ale ţării. Se
vorbeşte şi despre elitele partidelor politice2 în cazul calităţii,
structurii, componenţei, funcţionalităţii şi altor variabile ale
formaţiunilor politice.
Politologul Iurie Josanu încearcă, nu fără succes, să
analizeze partidele politice din Republica Moldova din
perspectiva tradiţionalismului şi modernismului3, subliniind că
renaşterea naţionalismului în ţara noastră, ca şi în alte state
posttotalitare, a accentuat şi mai mult opoziţia dintre
tradiţionalişti şi modernişti la nivelul opţiunilor şi valorilor
asumate. Fenomenul dat, de rînd cu cele menţionate mai sus,
trebuie pus şi analizat în legătură cu lupta (deschisă şi latentă)
a partidelor politice pentru putere. Partidele trebuie să
promoveze o politică de compromis şi nu de excludere
1
Vezi mai detaliat: Solomon C. Op. cit., p.196-212.
2
A se vedea: Ilaşciuc D. Elitele partidelor politice în Republica Moldova:
problemele formării. //Moldoscopie (probleme de analiză politică). P. a 5-a. –
Chişinău, 1995, p.21-34; Ilaşciuc D. Elitele partidelor politice în Republica
Moldova: problemele formării şi activităţii. //Moldoscopie (probleme de analiză
politică). P. a 11-a. – Chişinău, 1999, p. 97-102; Ilaşciuc D. Elitele formaţiunilor
politice din Republica Moldova. /Republica Moldova la începutul mileniului III ...,
p. 80-83.
3
Josanu Iu. Elitele politice: între tradiţie şi modernitate. //Arena politicii,
1997, nr. 9, p.13-14.
146
reciprocă pentru menţinerea stabilităţii şi soluţionarea eficientă
a diverselor probleme ale societăţii, ceea ce va duce inevitabil
la constituirea unui sistem multipartit din ţara noastră.
Profesorul de ştiinţe politice la Universitatea Temple şi
cercetător la Academia de Studii Internaţionale şi Regionale de
pe lîngă Universitatea Harvard, SUA, Lucan A. Way
menţionează că în ţările postsovietice în care lipseşte statul de
drept, o istorie democratică sau o societate civilă dinamică
gradul de pluralism depinde de modul în care sînt dezbinate
elitele şi durata acestor dezbinări1. Cu toate că Republicii
Moldova, arată acelaşi autor, îi lipsesc majoritatea calităţilor
considerate de politologi ca fiind vitale pentru dezvoltarea
democratică există un pluralism surprinzător în această ţară.
Moldova trebuie văzută nu atît ca o democraţie concurenţială în
care liderii sînt preocupaţi de instaurarea unor instituţii
pluraliste, ci mai curînd ca un caz de autoritarism eşuat sau ceea
ce poate fi numit, după Lucan A. Way, „pluralism prin
omisiune” (pluralism by default) – o formă de competiţie
specifică statelor slabe. Acest fenomen, pluralismul prin
omisiune, în Republica Moldova se caracterizează prin subiecţi
politici dezbinaţi, administraţie fragmentată, iar comportamentul
politic al elitelor (din Transnistria şi Găgăuzia) are un caracter
neadecvat etc.

3. Elitele din Transnistria şi Găgăuzia şi comportamentul


lor politic
Trebuie de subliniat îndeosebi comportamentul politic al
elitelor politice din Transnistria şi Găgăuzia (pînă la un anumit
moment) ce poate fi caracterizat ca unul necivilizat, neadecvat
realităţii create şi chiar sfidător. În sprijinul acestei teze pot fi

1
A se vedea: Way L. A. Pluralismul prin omisiune din Moldova. //Democraţia,
2003, 28 ianuarie, nr.2, p.11; mai vezi: McLennan G. Pluralismul. –
Bucureşti, 2000; Nedelcu M. Pluralismul reprezentării. Partide politice şi
grupuri de presiune. – Iaşi, 2002 etc.
147
aduse mai multe argumente, mai întîi însă trebuie reliefate
cîteva etape semnificative în constituirea acestui tip de
comportament politic specific elitelor tiraspolene aflate în
căutarea unei formule de acţiuni1. Prima etapă coincide, practic,
cu producerea în 1990 a secesiunii teritoriale a Republicii
Moldova (aşa-zisa „Republică Moldovenească Nistreană” a fost
proclamată după ce la Chişinău Legislativul adoptă la 23 iunie
1990 Declaraţia cu privire la suveranitatea Republicii Moldova),
iar acest fapt a însemnat începutul crizelor, tensiunilor şi
conflictelor politice (şi nu numai) între autorităţile politice
centrale şi cele regionale (separatiste) privind sfera de exercitare
a puterii politice.
Cea de-a doua etapă a semnalat declanşarea unui conflict
armat pe malurile Nistrului (2 martie 1992 - 21 iulie 1992), după
terminarea căruia poziţia elitei politice tiraspolene a devenit şi
mai dură în soluţionarea problemei viitoarei zone de est a
Republicii Moldova: „rmn” ca stat independent, subiectul
dreptului internaţional; „rmn” în cadrul Federaţiei Ruse; „rmn”
în cadrul Ucrainei; „rmn” ca parte componentă a „federaţiei” sau
a „confederaţiei” moldoveneşti. În fine, la sfîrşitul anului 2002
Tiraspolul propune rezolvarea conflictului transnistrean după
modelul Uniunii Serbia-Muntenegru (vom aminti doar în
treacăt că la 4 februarie 2003 Parlamentul iugoslav a proclamat
oficial naşterea noului stat Serbia-Muntenegru).
Vara anului 1995 a însemnat deja următoarea etapă, etapa a
treia, în căutarea unei formule politice pentru părţile implicate
în conflict şi deci modificarea comportamentului politic.
Această fază semnifică intensificarea dialogului între părţile
1
Vezi, spre exemplu: Safonov A. Poziţia elitei politice transnistrene în
chestiunea relaţiilor cu Moldova. //Arena politicii, 1997, nr.8, p.9; Pascaru A.
Societatea între conciliere şi conflict (cazul Republicii Moldova). – Chişinău,
2000; Cojocaru Gh. E. Politica externă a Republicii Moldova...; Ţurcanu I. Op.
cit.; От этнополитического конфликта к межнациональному согласию в
Молдове (материалы научно-практического семинара). – Кишинев, 1998;
Республика Молдова в европейском контексте и в аспекте политики
безопасности (материалы конференции). – Киев, 2001 etc.
148
implicate în conflict, soldat cu semnarea la 8 mai 1997, la
Moscova, a „Memorandumului privind principiile de
normalizare a relaţiilor dintre Republica Moldova şi
Transnistria” şi a „Declaraţiei comune a ţărilor garante”. În
timp ce autorităţile regionale (tiraspolene) optau pentru formarea
unui „stat comun” cu Republica Moldova (în baza a doi subiecţi
de drept internaţional), comparabil cu Uniunea Rusia-Belarusi,
oficialităţile politice centrale (chişinăuene) excelau în ideea că
Republica Moldova rămîne unicul subiect al dreptului
internaţional, iar administraţia publică centrală nu va accepta
violarea Constituţiei Republicii Moldova.
Etapa a patra în căutarea unei formule politice din ambele
părţi începe cu preluarea puterii politice de către PCRM în
rezultatul alegerilor parlamentare anticipate din 25 februarie
2001. În ziarul guvernamental „Moldova Suverană” din 9 iulie
2002 se publică integral proiectul de Acord dintre Republica
Moldova şi Transnistria, document elaborat de OSCE, Federaţia
Rusă şi Ucraina. Proiectul de statut al regiunii transnistrene,
propus de OSCE spre discuţie în cursul negocierilor de la Kiev
în perioada 1-3 iulie 2002 în problema transnistreană, prevede
federalizarea Republicii Moldova.
Cel mai surprinzător lucru, constatat pe marginea
proiectului de acord între Chişinău şi Tiraspol propus de
mediatori în dezbateri politice, este că aproape nu se mai discută
despre vreun „statut special”, „stat comun” sau „autonomie”
pentru Transnistria, ci, pur şi simplu, despre federalizarea
Republicii Moldova. Nu mai puţin surprinzătoare devine şi
iniţiativa Preşedintelui statului Vladimir Voronin din 10
februarie 2003 privind soluţionarea definitivă a problemei
transnistrene – pregătirea şi adoptarea unei noi Constituţii a
Republici Moldova. Această iniţiativă a permis desfăşurarea în
paralel a negocierilor pe marginea documentului de la Kiev şi a
noii Legi Supreme a statului. În acest context, a fost elaborat şi
proiectul de Acord privind măsurile pentru soluţionarea
definitivă a problemei transnistrene, care (proiectul) este o
149
continuare a proiectului de acord propus de OSCE la Kiev. În
sfîrşit, vom sublinia că elaborarea noii Constituţii va fi urmată
de un referendum naţional şi se vor desfăşura alegeri
parlamentare anticipate.
În spiritul iniţiativei Preşedintelui ţării din februarie 2003,
care prevede soluţionarea definitivă a conflictului trasnistrean şi
reintegrarea ţării în limitele hotarelor din 1 ianuarie 1990, se
abordează diferite variante constituţionale ale problemei date.
De altfel, unele variante au fost dezbătute în cadrul Conferinţei
Internaţionale “Conflicte îngheţate în Europa – dimensiunea
securutăţii democratice: cazul transnistrean” (Chişinău, 11 –
12 septembrie 2003). La lucrările ei s-a subliniat îndeosebi
faptul că conflictele îngheţate din ţările-membre ale Cosiliului
Europei, precum Carabahul de Munte în Azerbaidjan, cele din
Cipru, Georgia şi Moldova au creat aşa-numitele state “ne-
state”, care aplică standardele fundamentale democratice şi
legate doar parţial sau deloc, avînd un impact de lungă durată
asupra întregii comunităţi internaţionale (ele se află în afara
ordinii legale europene, dezvoltă – în spatele justificării etnice
sau politice – mai multe fenomene negative)1.
Cît priveşte Găgăuzia, geneza conflictului din sudul
Republicii Moldova este bine cunoscut, separatismul începînd,
practic, în aceeaşi perioadă ca şi în Transnistria şi avînd aceeaşi
„autori” şi „regizori”. Totodată, vom specifica un moment
principial: dacă în Transnistria separatismul poartă un caracter
politic (avînd la geneza sa şi dimensiunea naţională, substratul
lingvistic), în Găgăuzia el poartă un caracter naţional.
Conflictul, luînd amploare în sudul ţării imediat după ce
Republica Moldova dobîndeşte independenţa, se aplanează în
urma dialogului, negocierilor, compromisurilor şi eforturilor
comune dintre părţile implicate în conflict, inclusiv şi a
mediatorilor internaţionali, o dată cu adoptarea de către
Parlamentul de la Chişinău la 23 decembrie 1994 a Legii privind

1
Moldova Suverană, 2003, 11 septembrie; 12 septembrie.
150
statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri). Esenţa
acestui act normativ, în care, de altfel, s-au strecurat şi unele
deficienţe (sintagma „popor găgăuz”, prezenţa a trei limbi de
circulaţie, dreptul la autodeterminare externă, ştirbirea
suveranităţii populaţiei autohtone etc.), constă în atribuirea
autonomiei pe criterii etnice unui grup social. Sensul Legii
nominalizate derivă din faptul că Găgăuzia este o Unitate
Teritorială Autonomă cu un statut special care, fiind o formă de
autoadministrare a găgăuzilor, constituie o parte componentă a
Republicii Moldova.
Deja la mijlocul anilor ’90 ai sec. XX au început să activeze
în mod legal elitele Găgăuziei, partidele politice, inclusiv
Mişcarea „Gagauz Halkî” care în august 1990, din motive bine
cunoscute, a fost dizolvată prin decizia guvernului de la
Chişinău. La sfîrşitul anului 2002 Curtea Constituţională a
Republicii Moldova a dat aviz pozitiv iniţiativei de revizuire a
Constituţiei ţării, parvenite de la majoritatea parlamentară
(PCRM), care prevede introducerea în Legea fundamentală a
unor articole care vor garanta existenţa şi funcţionarea
autonomiei găgăuze (dreptul Găgăuziei de a-şi soluţiona de sine
stătător problemele politice şi economico-culturale, dreptul la
organizarea bugetului, dreptul la iniţiativă legislativă, precum şi
dreptul la autodeterminare în cazul pierderii independenţei
Republicii Moldova, iar autonomiei regionale i se atribuie şi
garanţii constituţionale), ceea ce înseamnă că o formulă politică
poate fi găsită în comun de diferite elite politice, chiar dacă ele
stau pe poziţii opuse, în baza dialogului, consensului şi
compromisului rezonabil.

TEMA XIV. NOILE ELITE ŞI INSTITUŢII POLITICE


DIN ROMÂNIA ŞI CSI
1. Elitele politice din România
Sfîrşitul anilor ’80 ai sec. XX a intrat în istorie ca perioada
prăbuşirii regimurilor comuniste din ţările Europei Centrale şi
de Sud-Est. După mai multe decenii de experienţă comunistă, în
151
această regiune s-a revenit la logica firească de funcţionare a
societăţii. Însă revenirea acestor ţări la cursul normal al derulării
vieţii sociale este posibilă prin radicalizarea şi amplificarea
procesului de democratizare a societăţilor postcomuniste.
Referindu-ne concret la România, vom arăta că anul 1989
marchează sfîrşitul regimului comunist (al lui N. Ceauşescu) şi
eliberarea societăţii româneşti de sub dominaţia URSS. În ciuda
faptului că unele regimuri politice (comuniste) au fost menţinute
şi exercitate direct (în Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria) sau
indirect (în România, spre exemplu) prin organisme suprastatale
de integrare şi control al aşa-zisului lagăr socialist (CAER şi
Tratatul de la Varşovia), ele se prăbuşesc.
În literatura şi mass-media românească se vehiculează mai
multe opinii asupra revoluţiei din decembrie 1989, revoluţie
începută la 22 decembrie. Majoritatea analiştilor consideră însă
că evenimentele din decembrie 1989, care au condus la
prăbuşirea regimului comunist, trebuie considerate drept o
revoluţie1. Platforma-program, unanim acceptată, a Revoluţiei
Române a reprezentat-o „Comunicatul către ţară” din noaptea de
22 decembrie 1989, care, prin cele 10 puncte programatice, a
constituit baza reconstrucţiei democratice a ţării, a redat
încrederea şi speranţa oamenilor în noile elite şi instituţii
politice.
În literatura românească de specialitate se evidenţiază trei
etape ale evoluţiei noii elite politice româneşti2. Prima etapă se
caracterizează prin caracterul spontan al revoluţiei populare care
cere lideri politici şi militari capabili să controleze şi să continue
demolarea sistemului comunist. În această fază, faza incipientă a
revoluţiei româneşti, apar numeroase grupări revoluţionare
spontane, din sînul cărora mulţi „revoluţionari” s-au făcut
„eroi”, iar alţii împuşcau în mulţime la comanda “liderilor”.
1
Vom aminti că România nu a cunoscut ca alte state o “revoluţie de catifea”.
2
A se vedea, spre exemplu: Florian Al. Elitele şi revoluţia. //Cultură şi
societate. Noua alternativă, 1998, nr.1, p.3-6; Tănase St. Revoluţia ca eşec.
Elite şi societate. – Iaşi, 1996 etc.
152
Pentru etapa a doua este specific faptul că noua elită se
completează (în afară de “liderii străzii”) cu foşti activişti de
partid (ai PCR) care aveau opţiuni reformatoare, cu disidenţi şi
personalităţi culturale marcante şi se asociază (în primele zile
ale revoluţiei româneşti din decembrie 1989) într-un organism
politic central numit CFSN (Consiliul Frontului Salvării
Naţionale). Însă nu după mult timp (la începutul anului 1992)
această structură se divizează în cîteva grupări (partide) politice
în frunte cu cunoscuţi lideri (Ion Iliescu, Petre Roman etc.).
Desigur, primele elite politice de factură nouă nu aveau încă o
legitimitate politică deplină şi erau diversificate după orientările
politice, însă pe toţi i-a unit anticomunismul şi anticeauşismul.
Perioada a treia este perioada clarificării opţiunilor politice,
luptelor de idei între conducătorii politici, fiind vorba astfel
despre etapa constituirii elitelor politice româneşti. Primele
alegeri prezidenţiale (din 1990 şi 1992) şi cele ulterioare (1996
şi 2000) au consolidat elitele politice noi apărute şi le-au oferit
acestora o coloratură politică specifică.
Reieşind din etapele constituirii elitei politice româneşti,
vom trasa cele mai relevante trăsături specifice ale acestei elite:
1) bazele primei generaţii de conducători (lideri) politici ai
tranziţiei la democraţie au fost puse de politicieni de profesie,
sprijiniţi de lideri revoluţionari (liderii „străzii”), de foştii
activişti de partid reformatori care au constituit polul politic de
centru-stînga (în frunte cu Ion Iliescu), celălalt pol (dreapta
politică românească) formîndu-se treptat (în frunte cu Emil
Constantinescu, liderul recunoscut al Convenţiei Democratice
din România care cîştigă alegerile prezidenţiale şi cele
parlamentare din noiembrie 1996, le pierde însă în 2000);
2) primele elite, şi chiar întreaga societate românească la
începutul anilor ’90 ai secolului trecut, s-au împărţit în două
tabere opuse în funcţie de poziţia lor faţă de putere, faţă de
Frontul Salvării Naţionale condus de Ion Iliescu, primul grup
sprijinind partidul de guvernămînt, iar cel de-al doilea grup
153
prezenta opoziţia (CDR în frunte cu Emil Constantinecu), se
identifica cu partidele istorice interbelice (PNŢCD, PNL etc.)
şi excela prin mesajele sale politice („ei au confiscat
revoluţia”, “anticomunismul” etc.);
3) în România, asemenea ţărilor democratice dezvoltate,
elita politică se configurează în funcţie de sistemul partidelor
politice, după 1989 fiind înregistrate peste 150 de partide şi alte
formaţiuni politice, unele dintre care au avut o existenţă
efemeră, inclusiv 5 partide liberale, 2-3 partide creştine, 3
partide social-democratice (de altfel, de la fostul FSN s-au
conturat 6 partide politice – FDSN şi PD a lui P. Roman, PUNR a
lui V. Tabără, PRM a lui C.V. Tudor, PSM a lui A. Păunescu,
PDAR a lui V. Vosganean şi PDSR a lui I. Iliescu). Totodată, pe
scena politică românească au reînviat partidele din perioada anter-
şi interbelică (PNL fondat în 1875, PNŢ creat în 1926, PSD şi alte
formaţiuni politice).
Noua elită politică a României de azi îşi pune drept scop
reformarea radicală a societăţii, inclusiv a clasei politice1,
intrarea în NATO, integrarea activă în structurile europene şi
internaţionale, întărirea relaţiilor de bună vecinătate cu ţările din
centrul şi răsăritul Europei, aderarea deplină şi definitivă la
valorile lumii şi civilizaţiei democratice moderne.

2. Elitele politice din Ucraina


Înainte de a face o caracteristică a elitelor politice
ucrainene, vom reliefa cîteva trăsături specifice comune noilor
elite şi instituţii din ţările CSI2: 1) în ţările CSI a avut loc
transformarea grupurilor de elită ale fostei URSS (ale
nomenclaturii vechi) în grupuri de elită ale statelor
1
Vezi, spre exemplu: Arun G. Lideri uitaţi revin în scena politică.
//Democraţia, 2002, 13 august, nr.35, p 8; Arun G. Românii vor o reformă
profundă a clasei politice. //Democraţia, 2002, 3 decembrie, nr.51, p.9 etc.
2
A se vedea: Новые элиты и политические институты в странах СНГ
(семинар в Новгороде). //Политические исследования, 1996, №1, с.181-186.
154
independente; 2) în toate ţările CSI structurile de putere sînt
formate din cadre naţionale, din elite naţionale; 3) aproape în
toate ţările din spaţiul postsovietic are loc fenomenul „aparenţei
consolidării democratice”, a consolidării noilor elite „spre binele
poporului”; 4) noile elite ale statelor postsovietice sînt separate
de restul populaţiei nu numai prin privilegii, ci şi prin averile lor
acumulate în mod nelegitim şi agresiv, precum şi printr-un
comportament sfidător, îndeosebi, al elitelor regionale (cum ar
fi, spre exemplu, cele din Transnistria sau Crimeea); 5) în multe
ţări din acelaşi spaţiu are loc o sporire a dinamicii schimbării
generaţiilor de politicieni, cărora le aparţin noi viziuni asupra
democratizării societăţii de tranziţie; 6) unul din factorii
procesului politic din ţările CSI constă în apariţia grupurilor de
presiune (de obicei, nelegitimate), formate nu numai în baza
birocraţiei de stat, ci şi în baza altor principii bazate pe diverse
metode de influenţă asupra procesului politic (economice,
psihologice, fizice etc.); 7) societatea civilă în noile state
independente este deocamdată incapabilă să exercite un control
efectiv asupra structurilor de putere, asupra elitelor.
În literatura ştiinţifică şi în mass-media din ţara noastră, dar
şi peste hotarele ei, există mai multe viziuni privind
perspectivele dezvoltării CSI şi deci a instituţiilor politice din
cele 12 ţări componente ale acestei comunităţi. Spre exemplu,
unii analişti consideră că CSI poate avea o singură menire să
rămînă zonă de influenţă a Rusiei, însă pînă la un anumit
moment, avînd în vedere comportamentul tot mai independent al
elitelor politice din unele ţări din Asia Centrală (Turkmenistan,
Uzbekistan şi Kirghizstan)1. Totodată, la summit-urile CSI
conducătorii de vîrf ai unor ţări au lansat diferite idei privind
integrarea graduală sau multivectorială bazată pe relaţii
bilaterale. În aceeaşi ordine de idei, vom nota încă un aspect
semnificativ: forţele politice de dreapta din Parlamentul
ucrainean (ales în 1998) considerau că pregătirea şi încheierea
1
Boţan I. Perspectivele dezvoltării CSI. //Democraţia, 2002, 22 octombrie,
nr.45, p.10, 16.
155
Tratatului dintre Federaţia Rusă şi Republica Belarus privind
crearea Uniunii, efectiv un stat de tip confederativ, denotă
interesele speciale ale Rusiei pe teritoriul CSI, ameninţînd astfel
suveranitatea Ucrainei1.
Viaţa social-politică şi deci activitatea elitelor politice ale
Ucrainei sînt condiţionate de unele particularităţi specifice. În
primul rînd, pentru că Ucraina, fiind o formaţiune unitară
teritorial-administrativă, este foarte diversificată din punct de
vedere economico-social (cele mai dezvoltate sînt regiunile din
centrul şi estul ţării), confesional (pe teritoriul ţării activează trei
biserici ortodoxe), cultural-lingvistic (aici, alături de alte grupuri
etnice, locuiesc circa 600 mii români şi moldoveni, aşa cum ei
se autoidentifică, sau circa 1% din populaţia ţării).
În al doilea rînd, polarizarea etnonaţională a ţării
neutralizează, de obicei, eforturile autorităţilor de concentrare a
puterii politice. Comparînd Republica Moldova cu Ucraina,
putem vedea, subliniază politologul american Lucan A. Way2, că
atît preşedintele moldovean M. Snegur, cît şi cel ucrainean L.
Kravciuk, s-au confruntat cu problema guvernării unei ţări
scindate între estul prorus şi vestul naţionalist. Fiecare din aceşti
doi preşedinţi avea afecţiuni naţionale şi a plătit un preţ pentru
asta, pierzînd în alegeri în faţa unui candidat cu o orientare
mai prorusă (P. Lucinschi cîştigă alegerile prezidenţiale în
1996, iar L. Kucima – cu 2 ani mai înainte, în 1994).
În al treilea rînd, diferenţierea socioeconomică, spirituală şi
etnică se exprimă în diverse orientări politice ale elitelor ucrainene,
ale regiunilor ţării şi ale societăţii, luată în ansamblu. Acest fapt
important s-a manifestat, îndeosebi, în două aspecte ale vieţii
politice. La alegerile parlamentare în Rada Supremă a Ucrainei
(din anii 1990, 1994, 1998 şi 2002) şi la cele prezidenţiale
Preşedintele ţării Leonid Kucima (ales în 1994, 1998 şi reales în
2000) a avut susţinere covîrşitoare în regiunile de sud şi de est ale
Ucrainei, iar adversarii lui – în regiunile de centru şi vest ale ţării,
unde predomină forţele naţional-democratice. Neomogenitatea
1
Vezi: Moldova Suverană, 1999, 18 decembrie.
2
A se vedea: Way L. A. Op. cit.
156
socioculturală şi orientarea politică diferită a regiunilor transformă
elita politică a ţării într-un factor important al dezvoltării sistemului
politic.
În al patrulea rînd, în strucutrile de putere ale societăţii
ucrainene tot mai insistent se afirmă reprezentanţii
antreprenoriatului, constituind Partidul Liberal al Ucrainei1.
În al cincilea rînd, elitele şi instituţiile politice ucrainene
păstrează trăsăturile elitelor cu interese locale orientate într-o
anumită direcţie, evidenţiindu-se Crimeea drept regiune
specifică a Ucrainei.
Cu alte cuvinte, particularităţile ţării şi aspectele specifice
ale vieţii politice ucrainene condiţionează structura, componenţa
şi tendinţele formării elitelor politice, inclusiv a opoziţiei
politice parlamentare şi extraparlamentare. După ultimele
alegeri parlamentare din 14 aprilie 2002, la sfîrşitul lunii
noiembrie al aceluiaşi an în Rada Supremă (Parlamentul) a
Ucrainei reprezentanţii a 9 partide de orientare centristă au
constituit o majoritate parlamentară, în care au intrat 226 din
449 deputaţi ai Legislativului. În afara majorităţii au rămas
fracţiunea „Naşa Ucraina”, precum şi partidele de opoziţie –
Partidul Comunist, Blocul Iuliei Timoşenko şi Partidul
Socialiştilor. Şi ultimul aspect al subiectului examinat:
priorităţile pentru Ucraina şi noua strategie a ţării, lansate de
Preşedintele L. Kucima, respectiv, în 1998 şi 2000, suferă unele
modificări şi concretizări. Astfel, noua conjunctură politică
internă din Ucraina va influenţa într-o mare măsură rolul ţării pe
arena mondială. În fond, clasa politică ucraineană va trebui să
aleagă între apropierea de Rusia şi Uniunea Europeană, alias
SUA. Or, de hotărîrea luată la Kiev depinde mai mult sau mai
puţin şi vectorul politicii moldoveneşti (ca exemplu clasic poate
servi soluţionarea problemei transnistrene).

3. Elitele politice ruseşti


1
Фесенко В.В. Политическая элита Украины: противоречия
формирования и развития. //Политические исследования, 1995, № 6, с.
87-94.
157
Unii cercetători definesc elita politică rusă prin termenul
„clasă politică”1. Conform viziunii (teoriilor) tradiţionale
occidentale despre elită, puterea şi privilegiile acesteia apar din
posesia proprietăţii asupra mijloacelor de producţie. În Rusia
însă, ca de altfel şi în alte state posttotalitare, există o situaţie de
altă natură: prezenţa monopolului puterii asigură şi deţinerea
proprietăţii naţionale. Deci termenul de clasă politică (clasă
guvernantă) pentru societăţile tranzitorii, în care nu sînt formate
desluşit interesele socioeconomice de grup, poartă un caracter
condiţional. Aici linia de demarcare între elită şi ne-elită este o
atitudine nu faţă de proprietate, ci faţă de putere.
Structura interioară a elitei (clasei) politice ruseşti are o
veche tradiţie:
1) la începutul sec. XVII clasa dominantă era compusă din
trei grupuri sociale principale (corpul de ofiţeri, grupul de
funcţionari – cinovnici şi proprietarii funciari - latifundari), iar
Tabelul rangurilor al lui Petru cel Mare din 1722 a întărit
statutul superior al clasei guvernante;
2) elita sovietică, „noua clasă” după M. Djilas2 sau
„clasa nomenclaturistă” după M.S. Voslenski3, a trecut în
evoluţia sa prin patru generaţii („garda leninistă”; generaţia lui
I.V. Stalin; elita birocraţiei şi funcţionarilor de partid a lui N.S.
Hruşciov şi L.I. Brejnev numită şi elita nomenclaturistă, elita
stagnării, elita gerontocraţilor; elita birocratică şi de partid, elita
reformatorilor, elita „restructurării” în frunte cu M.S.
Gorbaciov);
3) existenţa în fosta URSS (1917-1991) a unei formaţiuni
relativ închise numită nomenclatură, sistem introdus în Rusia
ţaristă care consta din stabilirea unor liste de persoane demne de
încredere din partea autorităţilor în vederea ocupării unor funcţii
oficiale. O dată cu preluarea de către regimul sovietic şi de alte
1
A se vedea: Мухаев Р. Т. Цит. труд, с. 145.
2
Джилас М. Лицо тоталитаризма. – Москва, 1992.
3
Восленский М.С. Номенклатура: господствующий класс Советского
Союза. – Москва, 1991.
158
foste state socialiste a sistemului dat, s-a modificat profund
procesul de selectare şi promovare a cadrelor care a dus la
constituirea unei birocraţii de un tip deosebit, cuprinzînd
numeroase persoane slab pregătite profesional şi politic.
În procesul transformării elitelor politice ruseşti pot fi
distinse cîteva etape importante. Prima etapă (1987-1989)
semnifică pierderea treptată de către PCUS a monopolului
asupra puterii de stat. Anul 1991 devine un jalon important în
istoria politică a Rusiei, deoarece această fază este legată de
schimbarea bruscă a elitei dominante ruseşti după puciul din
august de la Moscova şi adoptarea Declaraţiei de Suveranitate şi
a Declaraţiei de Independenţă a Rusiei. În cea de-a treia etapă,
în 1993, are loc lichidarea sistemului de soviete de deputaţi ai
poporului şi implementarea noului sistem de administraţie
publică. Cea de-a patra fază a transformării elitelor politice
(1995-1997) rezidă în legitimarea elitelor constituţionale după
adoptarea Legii Fundamentale la sfîrşitul anului 1993.
Mai mulţi cercetători îşi pun întrebarea dacă a avut loc
schimbarea elitei ruseşti. Unii politologi aduc argumente în
favoarea tezei despre apariţia pe scena politică a ţării a unei elite
democratice. Alţi analişti politici, dimpotrivă, propun alte
interpretări ale problemei schimbării elitelor postsovietice,
inclusiv a celor ruseşti1.
În continuare vom enumera cîteva particularităţi specifice
ale elitelor ruseşti: 1) elitele politice poartă un caracter pluralist
bine conturat care se manifestă prin prezenţa multor grupări
opuse una alteia, formaţiuni clientele organizate după anumite
interese şi legături diversificate; 2) existenţa unor deosebiri între
elitele de jure şi elitele de facto, avîndu-se în vedere influenţa
diferenţiată a acestor elite asupra deciziilor politice; 3) formarea
pe scena politică a oligarhiei ruseşti, adică atragerea în sfera
politicului a intereselor elitelor financiare şi antreprenoriale; 4)

1
Vezi: Ашин Г. К., Лозанский Э. Д., Кравченко С. А. Цит. труд, с.402-
456; Thom Fr. Elitele ruseşti. //Polis, 1995, nr.4, p.125-128; Lane D. The
Role of Elite and Class in The Transition in Russia. //Polis, 1998, nr.4, p.5-
17 etc.
159
adoptarea Legii federale despre bazele serviciului de stat din 5
iulie 1995 (se evidenţiază trei categorii de funcţionari, începînd cu
preşedintele ţării şi terminînd cu personalul auxiliar) pune capăt
recrutării spontane a elitelor ruseşti; 5) divizarea elitei
conducătoare în patru mari centre de putere (Guvernul Federal;
Consiliul Federaţiei şi Duma de Stat ale Adunării Federale –
Parlamentul; administraţia prezidenţială; administraţia
Moscovei); 6) reliefarea conflictelor între elitele locale
(regionale) şi elitele centrale pe diverse probleme legate de
influenţa asupra adoptării deciziilor politice, de sfera de influenţă
într-un anumit domeniu de activitate etc.; 7) evidenţierea
legăturilor dintre elitele noi ruseşti (centrale şi regionale) şi
elita veche sovietică (nomenclaturistă).
Precum se ştie, elitele şi alte instituţii politice ruseşti nu pot
activa în afara formaţiunilor politice, care susţin, alimentează şi
propun reprezentanţii săi în componenţa elitelor. La mijlocul
anului 2003 în Rusia activau 52 de partide. Probabil, acest
moment, dar şi altele, au determinat Parlamentul (Duma de
Stat) să aprobe la 24 mai 2001 un proiect de lege controversat,
iniţiat de preşedintele Vladimir Putin, care ar urma să simplifice
sistemul politic al Rusiei, transformîndu-l în unul bipartid.
Cele spuse anterior permit să indicăm unele tendinţe în
dezvoltarea elitelor ruseşti: 1) consolidarea nucleului noii elite
politice regionale, a etnocraţiei, care este alcătuită din lideri
intelectuali şi din sfera culturii, din exponenţi ai conştiinţei
naţionale; 2) trecerea treptată de la grupuri şi facţiuni de elite
pluraliste la cele monolite care se consolidează în jurul anumitor
idei şi priorităţi; 3) constituirea şi cimentarea elitei guvernamentale
şi a contrelitei are loc pe o bază socială proprie; 4) administraţia
prezidenţială, senatorii Consiliului Federaţiei şi deputaţii Dumei de
Stat ai Adunării Federale, Guvernul Federal şi administraţia
Moscovei încearcă să găsească „limbă comună” în diverse
probleme-cheie, fiecare centru de putere avînd interesele sale
proprii; 5) formarea şi recrutarea elitei politice ruseşti are loc, de
regulă, în baza grupurilor sociale noi (reprezentanţilor marelui
business, liderilor tineri şi energici ai formaţiunilor politice etc.),
pregătirea şi selectarea cărora nu determină deocamdată
160
schimbarea totală (radicală, calitativă) a elitelor politice regionale;
6) centrele de adoptare a deciziilor politice importante devin
structurile puterii executive ale elitei administrative (la Preşedinte
şi administraţia lui, la Prim-ministru şi Guvernul Federal), iar
eficacitatea deciziilor luate va spori o dată cu consolidarea
interacţiunii dintre elita administrativă şi elita legislativă; 7)
creşterea rolului elitei-business în structura elitelor economice,
financiare şi tehnocratice postsovietice care rezultă din ponderea
businessului rusesc în viaţa economico-socială şi politică a ţării.
În concluzie, structura elitei politice ruseşti se află într-o
conexiune cu structura puterii în ţară şi include mai multe
componente importante (Preşedintele şi structurile prezidenţiale;
corpul parlamentar sau membrii Adunării Federale; elita
guvernamentală; reprezentanţii superiori ai puterii judecătoreşti;
conducătorii structurilor de forţă ale ţării; liderii principalelor
partide politice; conducătorii diplomaţiei ruse). Federaţia Rusă,
ca, de altfel, şi alte societăţi postsovietice, reprezintă astăzi o
democraţie neconsolidată şi este guvernată de elite dezbinate
determinate de starea social-economică şi politică precară pe
care o parcurge această societate la începutul milenilui III.

TEMA XV. PRONOSTICAREA POLITICĂ


ÎN ELITOLOGIE
1. Modurile de abordare, pronosticul politic şi elitologia
În ştiinţele socioumane cercetătorii utilizează diverse
abordări teoretice pentru analiza subiecţilor sociali. Dacă pornim
de la faptul că motivele oamenilor sînt principiile şi cauzele finale
ale activităţii lor, atunci avem de-a face cu paradigma idealistă în
interpretarea dezvoltării sociale. Fenomenul spiritual aici devine
creatorul societăţii şi culturii ei. În cazul în care pornim de la
faptul că motivele şi scopurile societăţii umane sînt determinate
de condiţiile existenţei sociale a indivizilor, atunci se vorbeşte de
paradigma materialistă în tratarea evoluţiei societăţii. Dacă în
prima paradigmă cauza finală a tuturor transformărilor sociale se
161
declară conştiinţa oamenilor sau spiritul mondial, apoi în
paradigma materialistă o astfel de cauză devin condiţiile materiale
ale vieţii umane, existenţa socială care se interpretează drept bază
a dezvoltării conştiinţei individuale şi sociale.
Există, de asemenea, un şir de paradigme care vizează
interpretarea determinării procesului istoric şi social. Printre
acestea se evidenţiază paradigma determinismului geografic,
conform căreia factorul geografic constituie cauza primordială şi
determinantă în existenţa, funcţionarea şi dezvoltarea societăţii
(Democrit, Aristotel, J. Bodin, Ch. Montesquieu, I. Herder etc.).
Actualmente absolutizarea factorului geografic duce la
promovarea geopoliticii (K. Ritter, Fr. Ratzel etc.).
Paradigma determinismului biologic apare în a doua
jumătate a sec. XIX ca o totalitate de concepţii ce extind legile şi
categoriile biologice asupra explicării fenomenelor sociale. La
aceste concepţii aderă darwinismul social (teoria lui Ch. Darwin
care încearcă să explice fenomenele sociale şi dezvoltarea
societăţii prin extinderea mecanică a legilor biologice din lumea
plantelor şi animalelor - lupta pentru existenţă, selecţia naturală
ş.a. – asupra sociumului, avîndu-i ca reprezentanţi pe F.A.
Lange, O. Ammon, L. Gumplowicz, Vacher de Lapouge etc.),
malthusianismul (doctrină elaborată la sfîrşitul sec. XVIII de
economistul englez Thomas Malthus cu privire la suprapopulaţia
lumii ca fiind ultima cauză a dificultăţilor prin care trece
societatea modernă), rasismul (teorie politică transformată în
proiect de stat de către regimul hitlerist, însă, din punct de
vedere ideologic, tezele rasiste au fost fundamentate în a doua
jumătate a sec. XIX de Arthur de Gobineau, Robert Khox,
Hyppolite Taine ş. a., care admiteau inegalitatea biologică şi
intelectuală a raselor umane, iar particularităţile rasiale ale
oamenilor şi lupta dintre rase drept factorul determinant al
procesului istoric şi social), freudismul (teorie care încearcă să
explice comportamentul oamenilor, grupurilor sociale şi al
societăţii în întregime prin activitatea psihică inconştientă şi prin
instincte), sociobiologia (teorie despre studierea bazelor
162
biologice ale comportamentului social al animalelor şi omului,
concepţie care practic neagă rolul relaţiilor sociale în activitatea
şi comportamentul oamenilor, consideră necesităţile şi
instinctele biologice drept forţe motrice ale activităţii umane,
avîndu-l ca fondator pe E.O. Wilson) şi alte concepţii.
Paradigma determinismului psihologic apare la sfîrşitul sec.
XIX şi este reprezentată de sociologii L. Word, G. Tard şi V.
Pareto, fiind o reacţie la determinismul geografic şi biologic în
explicarea procesului social-istoric. Potrivit acestei paradigme,
societatea nu poate fi concepută decît drept un fenomen
psihologic. Reprezentanţii acestei teorii tind să explice
fenomenele şi procesele sociale prin particularităţile psihice ale
indivizilor şi ale grupurilor sociale şi de aceea psihologia
individuală şi colectivă este cheia înţelegerii fenomenelor sociale.
Au dreptate cercetătorii care consideră că paradigmele
analizate, completîndu-se una pe alta, oferă posibilitatea de a
dezvălui mobilurile evoluţiei sociumului şi progresului social1.
În interpretarea procesului social-istoric şi evoluţiei speciei
umane există şi alte paradigme, cum ar fi cea formaţională,
civilizaţional-informaţională, culturologică etc., care se pot
explica prin intermediul determinismului socioeconomic şi
tehnologic.
În elitologie, dar şi în alte ştiinţe politice, se folosesc
diverse moduri de abordare, metode şi procedee de analiză care
dau posibilitatea cunoaşterii obiectului ei profund şi multilateral.
Orice investigaţie în domeniul ştiinţelor politice presupune un
anumit scop şi cercetătorul (elitologul, analistul politic)
selectează calea (metoda, modul) cea mai eficientă de atingere a
obiectivului şi sarcinilor trasate. Modurile de abordare
(teoretică) utilizate de cercetător în ştiinţele politice, inclusiv în
elitologie sînt următoarele: metoda sociologică, antropologică,
istorică, instituţională, psihologică, ontologică, sistemică
1
Vezi mai detaliat: Ţîrdea T.N. Filosofie socială şi sociocognitologie. –
Chişinău, 2001, p.15-31.
163
(paradigma Easton-Parsons), normativ-valorică, funcţională,
structural-funcţională, comparativă, behavoristă, sinergetică, din
perspectiva activităţii, dialectico-critică etc. Complexitatea vieţii
politice în societatea contemporană determină folosirea
metodelor în combinarea lor, neluînd în consideraţie calităţile şi
neajunsurile fiecărea.
Capacitatea de a prevedea, de a anticipa cursul evenimentelor
şi al proceselor sociale, adică predicţia, reprezintă o cerinţă
esenţială, o condiţie primordială a activităţii politice şi a cercetării
ştiinţifice în acest domeniu. Dar analistul politic şi omul politic au
motivaţii diferite şi acţionează în moduri specifice în această
privinţă, scopurile lor fiind, în principiu, deosebite 1. În ultimii ani
în ştiinţele politice sporeşte tot mai mult influenţa metodelor
modelării şi prognozării proceselor politice, utilizarea cărora este
dictată de interdependenţa proceselor sociale şi necesitatea
modelării unor situaţii politice posibile, de complexitatea
fenomenelor politice şi evitarea consecinţelor negative a deciziilor
luate.
Pronosticul politic poate fi definit drept o posibilitate de a
prezice (prevedea) consecinţele ulterioare ale unor evenimente,
procese şi fenomene politice. Orice pronostic (prevedere,
previziune) este legat de relaţiile cauză - efect, în baza cărora se
poate prezice (presupune) aproximativ faptul (rezultatul) care
poate avea loc după adoptarea unor decizii. De obicei,
previziunea se bazează pe credinţa religioasă, pe cunoştinţele
astrologice, pe experienţa de viaţă sau pe date ştiinţifice. Pentru
a diminua caracterul probabilităţii unei pronosticări cercetătorul
(analistul politic) trebuie să îndeplinească mai multe condiţii.
Putem afirma cu certitudine că pronosticarea politică bazată
pe o argumentare ştiinţifică denotă prevederea mişcării
(succesiunii) evenimentelor politice şi, respectiv, adoptarea unor
decizii adecvate situaţiei posibile. De prognozare politică sînt
preocupate diferite instituţii şi organizaţii politice şi ştiinţifice

1
Mitran I. Op. cit., p.93-94.
164
abilitate să o facă la anumite cerinţe. La drept vorbind, fiecare
politician este preocupat de prognozarea politică şi de aceea el
trebuie să posede anumite capacităţi de a prevedea consecinţele
deciziilor luate şi ale acţiunilor sale politice. Tragedia multor
elite, a liderilor politici şi a unor politicieni este că ei folosesc
prea des metoda probelor şi greşelilor, nu posedă o viziune
integră a intereselor statului, a cerinţelor şi necesităţilor
populaţiei ţării, acţionează şi primesc decizii neadecvate, ceea
ce, în ultimă instanţă, duce la pierderea influenţei lor şi a
încrederii din partea populaţiei.

2. Evaluarea metodelor şi procedeelor


de cercetare a elitelor
Analiza diverselor concepţii ale elitelor arată că, în pofida
diversităţilor, în elaborarea şi fundamentarea acestora se
utilizează metode asemănătoare de cercetare. Aceasta se referă,
mai întîi de toate, la recoltarea materialului factologic. Cu alte
cuvinte, în afară de mijloacele de cunoaştere teoretică în
elitologie şi alte ştiinţe politice se folosesc metode şi procedee
empirice de cunoaştere a realităţii sociale, care nu reflectă direct
specificul ştiinţelor politice şi, în principiu, sînt împrumutate din
sociologia concretă (empirică, aplicativă), matematică,
cibernetică, economie, statistică şi alte ştiinţe.
Metodele de bază utilizate în ştiinţele politice, inclusiv în
elitologie, sînt metoda de culegere a datelor empirice
(anchetarea sau chestionarul, interviul, observaţia,
experimentul social), metoda monografică, metoda biografică,
metoda statistică, metoda analizei de conţinut, metoda
aprecierii date de experţi, metoda sociometrică etc. Fiecărei
metode îi corespunde un set diversificat de tehnici aplicative,
adică de operaţii pentru identificarea, colectarea şi prelucrarea
datelor primare obţinute.
Oricare demers investigativ solicită nu numai un
ansamblu de principii, norme şi elemente teoretico-
conceptuale diriguitoare, ci şi unele modalităţi concrete de
utilizare a metodelor şi mijloacelor de investigaţie, fiind
165
vorba de tehnici şi procedee (unitare cu termenii de
metodologie şi metodă)1. Prin tehnică de cercetare, într-un
sens larg, se înţelege un ansamblu de reguli, prescripţii,
procedee şi instrumente necesare pentru desfăşurarea
cercetării concrete pe teren (de exemplu, tehnici de elaborare
şi utilizare a chestionarului, tehnici de observaţie, tehnici
statistice etc.). Procedeele însă se referă la aspectele
particulare ce caracterizează modul concret şi varianta optimă
a unei metode şi tehnici de cercetare, iar aspectele
procedurale privind modalităţile concrete de folosire a
diferitelor metode şi tehnici de cercetare împreună cu întregul
sistem al metodelor şi instrumentelor de investigaţie
alcătuiesc metodica concretă a investigaţiei ştiinţifice.
În opinia unor autori, de rînd cu metodele şi procedeele
generale, elitologia utilizează metodele sale specifice de
cercetare a elitei: metoda poziţională, metoda reputaţională,
metoda statutară şi metoda analizei adoptării deciziilor
(rezultatelor practice, eficacităţii)2.
La dezvoltarea elitologiei ca disciplină ştiinţifică a contribuit
marketingul politic. El are o mare importanţă în viaţa politică a
unei societăţi contemporane, îndeosebi în perioada campaniei
electorale, cînd „firma” (partidul politic sau alt subiect electoral)
doreşte să „vîndă” electoratului cît mai multă „marfă” (candidaţii
partidului), adică „marfa” să aibă cît mai mulţi „cumpărători”
(susţinători, votanţi, simpatizanţi). Iată de ce concurenţa politică,
depăşirea unei situaţii nefavorabile şi pronosticarea unor rezultate
posibile a condiţionat apariţia marketingului politic.
Marketingul politic, luat în ansamblu, constă în folosirea
metodelor şi tehnicilor de studiere a pieţei politice şi de

1
Vezi mai pe larg: Iluţ P. Abordarea calitativă a socioumanului. Concepte şi
metode. – Iaşi, 1997; Dicţionar de sociologie …; Исак О. Социологическое
исследование: организация и проведение (учебно-методическое
пособие). – Кишинэу, 2001 etc.
2
A se vedea: Охотский Е. В. Политическая элита: сущность, структура,
проблемы становления. – Москва, 1995, с. 27; Ашин Г. К., Понеделков
А. В., Игнатов В. Г., Старостин А. М., Цит. труд, с. 199-200 etc.
166
publicitate comercială în cadrul unei campanii electorale. Prin
marketing politic se mai subînţelege explorarea preferinţelor
cetăţenilor pentru o anumită orientare politică, partid sau
personalitate, precum şi studierea evoluţiei posibile în timp a
acestor preferinţe. Prin intermediul unui complex de tehnici şi
procedee se studiază subiecţii politici (elita politică, liderul
politic, electoratul ca atare etc.) şi se pun în evidenţă dimensiuni
ale comportamentului acestora (interesele, atitudinile, motivaţiile,
mentalităţile, modurile de percepere a unor situaţii etc.)1.

3. Rolul opiniei publice în studierea conştiinţei


şi comportamentului elitei politice
Termenul “opinie politică” a fost folosit pentru prima dată
în gîndirea politică engleză din sec. XVIII. El a început să
dobîndească o semnificaţie mai precisă, fără a-şi pierde sensul
general, o dată cu efectuarea sondajelor ştiinţifice de opinie în
anii ’30 ai sec. XX. Pentru prima dată sondaje preelectorale au
fost realizate în SUA în 1936, creîndu-se, în acest scop, diverse
instituţii de opinie publică. Cel mai cunoscut institut de acest fel
a fost şi rămîne Institutul Gallup Poll. În 1938 Jean Stoetzel,
profesor de psihologie socială, creează Institutul Francez de
Opinie Publică.
Termenul „opinie publică” prezintă o stare a conştiinţei
sociale şi include în sine un ansamblu de păreri, aprecieri,
preferinţe, opţiuni, convingeri şi trăiri afective manifestate de
membrii unui grup de oameni sau al unei comunităţi într-o
problemă determinată şi la un moment dat. Se pot identifica
manifestări şi orientări ale opiniei publice faţă de programe,
personalităţi, partide şi elite politice, faţă de un anumit domeniu
(cel politic, spre exemplu) de importanţă socială majoră.
Opinia publică se exprimă în aprecieri analitice şi
constructive în dependenţă de semnul exprimării – pozitiv sau

1
Vezi: Marketingul politic şi electoral. /Coordonator Bogdan Teodorescu. –
Bucureşti, 2001.
167
negativ. Fiind un factor important al conducerii societăţii şi un
element de bază al adoptării unor decizii la nivelul elitei politice,
opinia publică devine un institut social al unei comunităţi
umane. De aceea opinia publică este numită şi „forţa a treia”,
fiind un element al democraţiei contemporane.
Democratizarea politică şi transformările economico-sociale
ale unei comunităţi au determinat creşterea interesului pentru
cunoaşterea opiniei publice. Publicul se scindează în materie de
opinie publică, diferite segmente ale sale avînd opinii diferite
despre un anumit subiect. Mijloacele tradiţionale de cunoaştere a
acestor opinii, pe calea rapoartelor administrative întocmite de
autorităţi, sînt astăzi completate cu mijloace ştiinţifice de
explorare a stării de spirit a populaţiei: 1) analiza opiniei
publice exprimată în mass-media; 2) analiza scrisorilor şi
corespondenţei de la diferite structuri ale puterii de stat şi 3)
analiza datelor sociologice obţinute în urma sondajelor
efectuate.
Astăzi cel mai frecvent instrument de investigare a opiniei
publice este sondajul de opinie, o variantă a metodei anchetei.
Cercetarea sociologică presupune parcurgerea drumului de la
recoltarea datelor (prin metoda de chestionare sau anchetare,
prin interviu ca metodă de chestionare, prin metoda aprecierii
date de experţi, metode de intersecţie etc.) la descrierea
fenomenelor sau proceselor investigate şi, de aici, la explicarea
teoretică a rezultatelor obţinute. Scopul practic principal al
sondajelor rezidă în raţionalizarea şi optimizarea acţiunilor şi
deciziilor sociale, a strategiilor de management etc.
Cercetările empirice privind rolul elitei politice în societate
se pot diviza convenţional în trei grupuri: 1) cercetarea orientată
spre evidenţierea locului elitei în structura socială şi politică a
unei comunităţi, descrierea biografică a reprezentanţilor elitei,
evidenţierea rădăcinilor lor sociale, căile includerii acestora în
elită; 2) sondaj direcţionat spre descrierea monografică a unui
grup (facţiuni) al elitei (tratarea unei singure probleme din toate
punctele de vedere şi ţinînd cont de toate aspectele sale); 3)
168
cercetarea orientată spre evidenţierea influenţei elitei politice
asupra transformărilor care au loc în societate, inclusiv asupra
conştiinţei şi comportamentului subiecţilor sociali, poziţiei şi
atitudinilor acestora în diverse situaţii etc.
În literatura ştiinţifică1 se distinge publicul larg mai puţin
informat şi preocupat, publicul atent la subiectele semnificative
ale vieţii sociale şi publicul informat mai puţin numeros, dar
bine instruit în legătură cu diverse aspecte social-politice. Opinia
publică funcţionează ca factor de suport („publicul” susţine o
anumită politică sau programe de acţiune), îndeplineşte rolul
orientativ („publicul” oferă liderilor politici informaţii pentru
direcţionarea activităţii) şi constituie un factor ce permite
stabilirea limitelor de toleranţă pentru diferite politici
alternative. Desigur, într-o societate sau alta liderii politici şi
clasa conducătoare luată în ansamblu încearcă să influenţeze
opinia publică în concordanţă cu interesele urmărite (din
istoria politică a Republicii Moldova din ultimii ani pot fi
aduse numeroase exemple). În ultimul timp, progresele
înregistrate în sfera sondajelor de opinie au permis
previziunea rezultatelor unor alegeri, iar acest fapt ridică rolul
ştiinţelor socioumane în viaţa societăţii contemporane.

1
Vezi, spre exemplu: Tămaş S. Op. cit., p.174-175; Dicţionar de sociologie …,
p.402-404; Iluţ P. Op. cit., p.162-171 etc.
169
ÎNCHEIERE
Problema referitoare la faptul cine exercită în mod real puterea
(poporul, liderul, partidul sau un grup restrîns de persoane)
continuă să aibă o semnificaţie deosebită pentru înţelegerea
politicii şi a politicului. În orice societate umană, şi deci în orice
sistem de stratificare politică, există grupuri sociale care deţin şi
exercită puterea, precum şi oponenţi care luptă pentru cucerirea
puterii. Evidenţiind grupurile de elite drept principalii subiecţi
politici, trebuie să se ştie că ele se formează, se dezvoltă, cuceresc
şi menţin puterea, degradează şi dispar de pe arena social-politică a
unei societăţi în toate direcţiile stratificării.
Istoria politică şi practica social-politică curentă a multor
societăţi contemporane demonstrează că nu se mai poate vorbi
de o elită dominantă (clasă guvernantă) înţeleasă ca întreg, unită
de aceleaşi interese, ci de anumite grupuri conducătoare, de
regulă, neunite, dispersate, fragmentate, adică de o pluralitate de
segmente mai mult sau mai puţin influente în diverse sectoare de
activitate ale societăţii. Caracterul formării, dezvoltării,
funcţionării, conlucrării şi schimbării elitelor puterii determină
în mare măsură înfăţişarea, „fizionomia” unei societăţi.
Astăzi, elitismul în teoria politică şi în practica conducerii
politice este larg dezbătut din mai multe puncte de vedere.
Trăsăturile elitismului (realismul teoreticienilor, scepticismul lor în
legătură cu eficienţa atît a structurilor liberal-democratice, cît şi a
oricărei forme alternative de stat, concentrarea lor asupra
caracterului tehnic al organizării statului şi a procesului politic,
pesimismul lor nedisimulat legat de perspectivele democraţiei etc.)
fac ca teoria elitelor să fie centrală în discuţiile despre statul
democrat liberal, despre calitatea puterii, adică despre ceea ce a fost
numit „elită a puterii” (C.W. Mills), „elite statale” (D.
Chagnollaud), „elite strategice” (S. Keller).
Problema calităţii guvernării a devenit actuală pentru toate
societăţile din spaţiul postsovietic. Apelînd la practica tranziţiei
posttotalitare a Republicii Moldova, apare, fireşte, întrebarea:
sînt oare multiplele dificultăţi, crize, degradări şi tensiuni în
toate domeniile de activitate ale societăţii o consecinţă a acţiunii
170
factorilor obiectivi ce ţin de perioada tranziţiei democratice sau,
mai curînd, un rezultat al acţiunii factorilor subiectivi şi, în
primul rînd, al calităţii clasei conducătoare? Specialiştii în ştiinţe
politice, analiştii politici şi alţi experţi în materie sînt de acord
cu faptul că interacţiunea factorilor menţionaţi au condus la
situaţia politică şi economico-socială în care se află societatea
moldovenească la începutul sec. XXI.
Într-adevăr, perioada de tranziţie a scos la iveală slăbiciunea
puterii de stat şi cerinţele populaţiei ţării (drept dovadă servesc
rezultatele alegerilor parlamentare din februarie 2001) de a
rezolva satisfăcător problema democratizării societăţii noastre,
relansarii ei economice şi deci sporirii nivelului de trai al
cetăţenilor. Din momentul adoptării Legii cu privire la serviciul
public (1995) şi Legii privind controlul public asupra activităţii
de stat (2002) problema asigurării activităţii eficiente a
organelor puterii publice este încă departe de a fi soluţionată.
Despre calitatea elitei putem judeca şi după rezultatele
activităţii ei de guvernare. Însă pentru o apreciere mai amplă a
calităţii elitei sînt importante şi criteriile subiective – nivelul de
pregătire profesională, de calificare, cultural, moral, precum şi
atitudinea populaţiei faţă de clasa conducătoare. Astfel vom
putea soluţiona şi problema legată de legitimarea guvernării
elitei. Despre rating-ul elitei politice din Republica Moldova
mărturisesc numeroase sondaje de opinii, rezultatele cărora nu
sînt totdeauna în favoarea reprezentanţilor puterii de stat. Nu
este deloc întîmplător faptul că în iulie 2002 Parlamentul ţării a
aprobat Concepţia politicii de personal în serviciul public.
Şi, în fine, putem spune că în societatea contemporană elita
democratică nu poate fi o castă aristocratică închisă. Noua elită,
fiind cointeresată în dezvoltarea umană durabilă şi stabilă a
societăţii, trebuie să devină „elită meritocratică” (M. Young), o
elită a competenţei responsabilă deopotrivă pentru înălţarea şi
decăderea poporului şi a omului însuşi (M. Eminescu).

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Literatura ştiinţifică mai completă poate fi consultată în următoarele broşuri
metodice ale autorului: Elitologie (Ghid metodic). - Chişinău, 2003 şi
171
Arendt H. Originile totalitarismului. - Bucureşti, 1994.
Aristotel. Politica. - Oradea, 1996.
Аron R. Democraţie şi totalitarism. - Bucureşti, 2001.
Арон Р. Этапы развития социологической мысли. -
Москва, 1992.
Ашин Г.К., Понеделков А.В., Игнатов В.Г., Старостин
А.М. Основы политической элитологии. Учебное пособие. -
Москва, 1999.
Ашин Г.К. Элитология. Смена и рекрутирование элит. -
Москва, 1998.
Ашин Г.К., Лозанский Э. Д., Кравченко С. А.
Социология политики. Сравнительный анализ российских и
американских политических реалий. - Москва, 2001.
Bădescu I. Istoria sociologiei. - Galaţi, 1994.
Beetham D. Birocraţia. - Bucureşti, 1998.
Bordeianu C., Tompea D. Contradicţia sociologiei lui V.
Pareto - metodă sau sistem? - Iaşi, 1999.
Brzezinski Zb. Europa Centrală şi de Est în ciclonul
tranziţiei. - Bucureşti, 1995.
Burton M., Gunther R., Higley J. Transformarea elitelor şi
regimurile democratice. //Polis, 1995, nr.4.
Canetti E. Masele şi puterea. - Bucureşti, 2000.
Cioabă A. Democraţia. Putere şi contraputere. -
Bucureşti, 1995.
Cojocaru Gh. O tranzacţie între elite: remodelarea conduitei
politice. //Arena politicii, 1998, nr.6.
Dahl R.A. Poliarhiile. Participare şi opoziţie. - Iaşi, 2000.
Даль Р. Введение в теорию демократии. - Москва, 1992.
Dascăl O. Consideraţii privind teoria elitelor. //Arena
politicii, 1996, nr.2.
Джилас М. Лицо тоталитаризма. - Москва, 1992.
Dunleavy P., O’Leary B. Teoria statului. Politica
democraţiei liberale. - Chişinău, 2002.

Sociologia politică (Ghid metodic). - Chişinău, 2003.


172
Elita politică a Moldovei. /Autorul şi realizatorul ideii Vlad
Pascaru. - Chişinău, 2003.
Elitele politice şi liderismul democratic în societăţile
posttotalitare. / Coordonator R. Gorincioi. - Chişinău, 2000.
Eyal G., Szelényi I.,Townsley E. Capitalism fără capitalişti.
Noua elită conducătoare din Europa de Est. - Bucureşti, 2001.
Фесенко В.В. Политическая элита Украины:
противоречия формирования и развития. //Полис, 1995, № 6.
Fisichella D. Ştiinţa politică (probleme, concepte, teorii). -
Chişinău, 2000.
Gustav Le Bon. Psihologia mulţimilor. - Bucureşti, 1990.
Халипов В.Ф. Кратология – наука о власти. Концепция.
- Москва, 2002.
Hermet G. Poporul contra democraţiei. - Iaşi, 1999.
Huntington S. Ordinea politică a societăţilor în schimbare. -
Iaşi, 1999.
Iluţ P. Abordarea calitativă a socioumanului (concepte şi
metode). - Iaşi, 1997.
Josanu Iu. Elitele politice: între tradiţie şi modernitate.
//Arena politicii, 1997, nr.9.
Juc V. O clasificare a elitelor. //Arena politicii, 1998, nr.6.
Kolankiewicz G. Elite în căutarea unei formule politice.
//Polis, 1995, nr.4.
Lane D. The Role of Elite and Class in the Transition in
Russia. //Polis, 1998, nr.4.
Lazărescu D.A. Rolul elitelor în istorie. //Polis, 1995, nr.4.
Либман Г.И., Варбузов А.В., Сухарева Э.О. Теория
элит. //Социально-политический журнал, 1997, № 4.
Lucian C.V. Elită de masă în concepţia lui Ortega y
Gaset. //Sociologie românească, 1994, nr.1.
Marcu V. Machiavelli: şcoala puterii absolute. -
Bucureşti, 1993.
Măgureanu V. Studii de sociologie politică. - Bucureşti, 1997.
Mills W. The Power Elite. - New York, 1965.
Миллс Р. Властвующая элита. - Москва, 1970.
Mosca G. Clasa politică. //Arena politicii, 1998, nr.6.
173
Моска Г. Правящий класс. //Социс, 1994, №10.
Новые элиты и политические институты в странах СНГ
(семинар в Новгороде). //Полис, 1996, № 1.
Oprunenco A. Elite economice şi guvern de tehnocraţi.
//Arena politicii, 1998, nr.6.
Platon. Republica. - Bucureşti, 1998.
Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul
formării. /Coordonator Valeriu Moşneaga. - Chişinău, 2000.
Политология. Краткий энциклопедический словарь.
/Отв. ред. Ю.С. Борцов. - Ростов-на-Дону, 1997.
Политология. Энциклопедичекий словарь. /Общая ред.
и составитель Ю.И. Аверьянов. - Москва, 1993.
Popa D. Introducere în teoria elitelor. //Arena politicii,
1998, nr.6.
Попова О.В. Методика и техника эмпирических
политических исследований. - Санкт-Петербург, 2002.
Rachieru A.D. Elitism şi postmodernism. Postmodernismul
românesc şi circulaţia elitelor. - Chişinău, 2000.
Радаев В.В., Шкаратан О.И. Социальная стратификация.
- Москва, 1996.
Republica Moldova la începutul mileniului III: realităţi şi
perspective. / Coordonator Valeriu Moşneaga. - Chişinău, 2001.
Saca V. Interese politice şi relaţii politice: dimensiuni
tranzitorii. - Chişinău, 2000.
Sandu D. Sociologia tranziţiei. - Bucureşti, 1995.
Solomon C. Aspecte ale vieţii politice în Republica
Moldova (1989 - 2002). Monografie. - Chişinău, 2002.
Stan L. Intelectualii şi elita politică. //Arena politicii, 1998,
nr.6.
Suleiman E., Mendras H. Recrutarea elitelor în Europa. -
Timişoara, 2001.
Şleahtiţchi M. Eseu asupra reprezentării puterii. Cazul
liderilor. - Chişinău, 1998.
Ştefan-Scalat L. Analiza de clasă şi teoria elitelor în
174
interpretarea societăţilor socialiste. //Polis, 1998, nr.4.
Тарусина И.Г. Элитисты и плюралисты в современной
политической теории (историографический экскурс).
//Полис, 1997, № 4.
Tănase S. Revoluţia ca eşec. Elite şi societate. - Iaşi, 1996.
Thea de Roh, Ute Lienard. Democraţia social-elitară. - Cluj-
Napoca, 1999.
Tibil G. Conflictul elitelor şi instabilitatea politică în evoluţia
modernă şi contemporană a României. - Bucureşti, 1995.
Титов В.Н. Политическая элита и проблема
политики. //Социс, 1997, №7.
Toffler A. Powershift. Puterea în mişcare. - Bucureşti, 1995.
Тоффлер Э. Смещение власти. - Москва, 1991.
Tranziţia: retrospective şi perspective. / Coordonatori S.
Buşcăneanu ş.a. - Chişinău, 2002.
Ţurcanu I. Republica Moldova independentă (1991-2001).
Studii. Reflecţii. Mărturii. - Chişinău, 2001.
Вебер М. Политика как призвание и профессия.
//Избранные произведения. - Москва, 1990.
Восленский М.С. Номенклатура: господствующий
класс Советского
Союза. - Москва, 1991.
Weber M. Politica, o vocaţie şi o profesie. - Bucureşti, 1992.
Wight M. Politica de putere. - Chişinău, 1998.
Zavtur A., Pîrţac Gr., Tomozei T., Varzari P. Studiu în
ştiinţa politicii. - Chişinău, 2001.
Zavtur A., Varzari P., Pîrţac Gr. Elita politică şi societatea
(material didactic). - Chişinău, 2000.

175
CUPRINS
INTRODUCERE ................................................................ 3
COMPARTIMENTUL I.
STATUTUL EPISTEMOLOGIC
ŞI PROBLEMELE METODOLOGICE ALE ELITOLOGIEI............ 5
TEMA I. OBIECTUL, STRUCTURA ŞI METODOLOGIA
ELITOLOGIEI ............................................................................ 5
1. Actualitatea, necesitatea studierii şi conţinutul
elitologiei .................................................................. 5
2. Elitologia în sistemul ştiinţelor politice .................... 8
3. Funcţiile şi metodologia elitologiei .......................... 10
TEMA II. PUTEREA ŞI EXPONENŢII SĂI .............................................. 13
1. Puterea politică şi elitele ........................................... 13
2. Stratificarea socială: grupurile sociale ca subiecţi ai
politicii ...................................................................... 17
3. Stratificarea politică a societăţii şi criteriile
diferenţierii populaţiei .............................................. 23
COMPARTIMENTUL II.
ORIENTĂRI POLITICE ŞI TEORETICO-METODOLOGICE
ALE ELITISMULUI CONTEMPORAN ............................. 28
TEMA III. EVOLUŢIA ELITOLOGIEI ŞI SPECTRUL EI POLITIC ........ 28
1. Rădăcini şi tradiţii în constituirea elitologiei ............ 28
2. Tipologizarea elitarismului ....................................... 32
3. Orientări politice ale elitarismului contemporan ...... 34
TEMA IV. ORIENTĂRI TEORETICO-METODOLOGICE
ALE ELITISMULUI .................................................................. 38
1. Argumentarea psihologică a elitismului ................... 38
2. Abordarea civilizaţională a elitei .............................. 41
3. Birocraţia ca elită ...................................................... 43
4. Determinismul tehnologic şi puterea ........................ 46
COMPARTIMENTUL III.
TEORIA CLASICĂ ŞI TEORIA MODERNĂ
A ELITELOR ................................................ 49
TEMA V. TEORII ELITISTE CLASICE .................................................... 49
Fondatorii şi clasicii elitologiei (privire de
1.
ansamblu) .... 49
2. Doctrina elitistă la Vilfredo Pareto ................................... 51
Teoria elitei a lui Gaetano
3.
Mosca ..................................... 53

176
4. Concepţia elitei la Roberto Michels ................................. 56

TEMA VI. TEORII ELITISTE CONTEMPORANE .................................... 59


1. Curente principale ale doctrinelor neoelitiste .................. 59
2. Concepţia politicii elitare a lui Max Weber ..................... 65
3. Raporturi dintre elite şi mase la Gustav Le Bon şi
Ortega y Gasset ................................................................ 68
COMPARTIMENTUL IV.
ELITA PUTERII ŞI SOCIETATEA CONTEMPORANĂ ........... 71
TEMA VII. ELITA CONDUCĂTOARE: ACCEPŢIUNI
ŞI MANIFESTĂRI ..................................................................... 71
1. Definiţii şi abordări ale elitei ............................................ 71
2. Elita şi clasa guvernantă .................................................... 74
3. Componentele elitei conducătoare şi caracteristica lor ... 78

TEMA VIII. ELITA POLITICĂ CONTEMPORANĂ:


SURSELE PUTERII ŞI SISTEMUL SELECTĂRII ................ 80
1. Elita ca actor politic ........................................................... 80
2. Structura şi funcţiile elitei politice .................................... 85
3. Mecanismul formării, recrutării şi schimbării elitei
politice ............................................................................... 88
TEMA IX. ELITA POLITICĂ ŞI FENOMENUL
LIDERISMULUI POLITIC ........................................................ 91
1. Natura şi esenţa liderismului politic ................................. 91
2. Tipologia liderismului politic şi funcţiile lui ................... 94
3. Tendinţe actuale în dezvoltarea liderismului politic
şi a elitei politice ................................................................ 99
10
TEMA X. ELITELE ŞI SOCIETATEA DEMOCRATICĂ ........................
2
10
1. Rolul elitelor în istorie ....................................................... 2
10
2. Condiţiile şi factorii formării societăţii elitare ................. 4
10
3. Elitism şi democratism ...................................................... 9
11
TEMA XI. ELITA GUVERNANTĂ ÎN SOCIETATEA DE TRANZIŢIE
3
11
1. Transformarea elitelor şi regimurile politice în tranziţie 3
177
2. Modelele de paradigmă ale dezvoltării societăţii 11
şi elitele .................................................................... 9
3. Elita puterii şi adaptarea populaţiei în condiţiile de 12
tranziţie ale societăţii ................................................... 2
12
TEMA XII. ELITELE ŞI REFORMELE DEMOCRATICE ..........................
5
12
1. Interconexiunea dintre elita politică şi elita economică .. 5
12
2. Constituirea elitei-business în economia de tranziţie ...... 8
3. Elita tehnocratică şi elita intelectuală în societatea 13
tranzitorie .......................................................................... 1
COMPARTIMENTUL V.
13
FENOMENOLOGIA ELITELOR POLITICE .....................
6
TEMA XIII. ELITELE REPUBLICII MOLDOVA ÎN CĂUTAREA 13
UNEI FORMULE POLITICE .................................................... 6
13
1. Formarea noii clase politice şi particularităţile ei ............ 6
14
2. Partidele politice, puterea şi elitele ................................... 0
3. Elitele din Transnistria şi Găgăuzia şi comportamentul 14
lor politic ............................................................................ 4
TEMA XIV. NOILE ELITE ŞI INSTITUŢII POLITICE DIN 14
ROMÂNIA ŞI CSI .................................................................... 8
14
1. Elitele politice din România ............................................. 8
15
2. Elitele politice din Ucraina ............................................... 1
15
3. Elitele politice ruseşti ........................................................ 4
TEMA XV. 15
PRONOSTICAREA POLITICĂ ÎN ELITOLOGIE ...................
8
1. Modurile de abordare, pronosticul politic şi elitologia ... 15
8
2. Evaluarea metodelor şi procedeelor de cercetare 16
a elitelor .............................................................................. 1
3. Rolul opiniei publice în studierea conţiinţei 16
şi comportamentului elitei politice ................................... 3
178
ÎNCHEIERE 16
............................................................................. 7
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ .............................................. 16
9

179
Pantelimon VARZARI

INTRODUCERE ÎN ELITOLOGIE
(Studiu)
Machetare computerizată Inga ILAŞCU
Coperta Dorin DIACONU

Bun de tipar 14.11.2003. Formatul 60x84 1/16.


Coli de tipar 11,0. Coli editoriale 10,0.
Comanda 106 (180/03). Tirajul 100 ex.

Centrul Editorial al USM


str. A.Mateevici, 60. Chişinău, MD 2009

180