Limbile romanice sau neolatine sunt toate limbile derivate din latina vulgară.

Fac parte din

subfamilia italică a limbilor indo-europene. Au mai mult de 700 de milioane de vorbitori
nativi răspândiți în întreaga lume, mai ales în Europa, America de Sud și Africa.
Limbile romanice își au rădăcinile în așa-numita latină vulgară, sociolectul popular al limbii
latine vorbit de legionari, colonizatori și comercianți ai Imperiului Roman, deosebit de limba
clasică folosită de clasele superioare ale societății. Între anii 350 î.Hr și 150 expansiunea
Imperiului a dus la aceea că latina a devenit limba dominantă a Europei de Vest și de Sud
continentale, influențând de asemenea dialectele folosite în Marea Britanie, Africa de Nord și
partea de nord a Balcanilor.
În timpul căderii Imperiului și după împărțirea lui în secolul al V-lea, dialectele latine au
început să se diferențieze ducând la apariția limbilor noi. Imperii de peste mări create de
Portugalia, Spania și Franța au dus la răspândirea limbilor romanice în lume. Acum peste 70%
din vorbitorii limbilor neolatine trăiesc în afara Europei.
În ciuda influențelor din limbile germanice și cele preromane, iar în cazul limbii române din
cele slave – fonologia, morfologia, lexica și sintaxa tuturor limbii romanice au evoluat în cea
mai mare parte din latina vulgară. Toate au pierdut sistemul de declinare al limbii latine
(totuși româna și-a dezvoltat unul prin punerea pronumelor demonstrative latine la sfârșitul
cuvintelor) și prin urmare folosesc mai multe prepoziții. Conform studiului efectuat de Mario
Pei în 1949, care compară gradul de evoluție al limbilor față de limba din care provin, iată aici
coeficientul de evoluție pentru limbile romanice în comparație cu limba latină:
Limba sardă: 8%;
Limba italiană: 12%;
Limba spaniolă: 20%;
Limba română: 23,5%;
Limba occitană (provensală): 25%;
Limba portugheză: 31%;
Limba franceză: 44%.
Teritoriul pe care se vorbesc astăzi limbi romanice nu coincide cu cel al Imperiului Roman.
Au fost pierdute pentru romanitate mai multe zone (Panonia, Dalmația, Thracia, Grecia,
Moesiile, Britania, Germania, Africa de nord). Acestea poartă numele de Romania Submersa
(„scufundată“) și mai păstrează uneori forme ale romanității în toponimie și vocabular.
Criterii de clasificare a limbilor romanice
Necesitatea clasificării limbilor romanice a apărut pentru a determina în special asemănările
şi deosebirile dintre aceste limbi.Există mai multe criterii de clasificare dar nici unul nu se
bazează pe un singur criteriu.Fiecare din clasificările existente sunt rezultatul conjugării a
doua criterii minim.Astfel clasificările au fost realizate după criteriile:
 Criteriul teritorial în baza căruia limbile romanice sunt împărţite în grupe în
dependenţă de teritoriile unde sunt vorbite.
 Criteriul tipologic lingvistic se referă la confruntarea ,compararea unor fapte de
limbă din idiomurile romanice,în special elemente de nivel fonetic ,morfologic.
 Criteriul filologic clasificarea limbilor romanice ca exponente a unor tradiţii literare.
 Criteriul substratului are la bază împărţtirea limbilor romanice după substratul
corespunzător, adică după limba băştinaşilor din teritoriul dat peste care s-a suprapus
limba latină a colonizatorilorromani.
 Criteriul genealogic presupune interpretarea limbilor romanice bazate pe analiza
faptelor de limbă.Clasificarea limbilor romanice este sub forma unui arbore,tulpina
este reprezentată de limba latină iar celelalte ramuri fiind
idiomurile,dialectele,graiurile neolatine.
 Criteriul socio-lingvistic vizează condiţiile social-politice în care funcţionează
limbile romanice.

Clasificări ale limbilor romanice

Cel care a semnalat pentru prima oară existenţa cîtorva idiomuri neolatine a fost Dante
Alighieri.El a făcut pentru prima dată desinenţta dintre cîteva varietăţi neolatine: ,,oc” i se
spunea afirmaţiei în provansală,dar pe care Alighieri o numeşte limba spaniolă ceea ce este
greşit şi ,, langue d oil în franceza veche.Datorită faptului că era o clasificare bazată pe
intuiţie,dar nu pe fapte ştiinţtifice.ea nu a fost apreciată,dar şi datorită faptului că la momentul
respectiv se putea vorbi despre existenţa a 4 idiomuri.dar nu doar 3 aşa cum menţiona
Alighieri.
Una din clasificările bazate pe criterii cu adevărat ştiinţifice a fost realizată de întemeietorul
romanisticii Frederic Diez în secolul 19.Astfel se vorbeşte de 6 limbi romanice pe care el le
delimitează utilizând criteriul filologic,tipologic lingvistic şi teritorial.El împarte cele 6 limbi
în 3 regiuni:
 Nord occidentală: franceza şi provansala;
 Sud occidentală: spaniola şi portugheza;
 Secţiunea orientală: româna şi italiana;
La începutul secolului 20 este realizată prima clasificare care pune accent pe compararea unor
fapte lingvistice,invocând criterii fonetice şi criteriul tipologic lingvistic la care se adaugă şi
cel teritorial.Autorul acestei clasificări este Walter von Wartburg (1936), la nivel fonetic el
centrează atenţia asupra lui s final din diferite zone romanice şi asupra consoanelor oclusive
p, t ,k în poziţie intervocalică se comportă diferit în diferite zone romanice,astfel în unele
zone ele îşi păstrează caracteristicile sau se modifică neînsemnat, în alte teritorii ele se
sonorizează sau chiar se transformă în vocale.De ex: latinescul potere devine pouvoir în
franceză,poder î n spaniolă, a putea în română şi potere în italiană.Astfel în unele cuvinte din
limbile romanice occidentale s final se păstrează, pe când în alte zone de răsărit s final
dispare(homenis devine oameni în română şi omeni în italiană) pe când în arealul vestic s
final se păstrează ca marcă a pluralului. Această clasificare a fost mai târziu completată cu
alte fapte de limbă care s-au referit la:
Locul articolului definit în raport cu sustantivul determinat,adică în aria vestică articolul este
indeclinabilşi se află în prepoziţia sustantivului pe când în aria estică acesta este declinabil şi
se află în postpoziţia sustantivului.
Modul de formare a viitorului prezintă diferenţe în ambele arii, modul de formare a viitorului
a cunoscut iniţial o formă analitică bazată pe o structură formată din infinitivul verbului de
conjugat la care se adaugă infinitivul. Diferenţa dintre cele două arii ţine de natura auxiliarului
şi poziţia lui faţă de infinitiv. De exemplu în limba română este forma analitică, adică (eu voi
cânta) în limba franceză este forma sintetică (je chanterai).
Modul de formare a predicatului verbal compus. În aria vestică se compune din verb
semiauxiliar şi infinitiv. De ex: je peux chanter, tu dois partir... pe când în aria estică
predicatul verbal compus spre deosebire de cealaltă zonă are o structură diferită , anume verb
semiauxiliar plus infinitiv şi la care se adaugă conjunctivul, participiul şi supinul: eu vreau să
cânt,pot dansa, trebuie să plec...
Teritoriul din Europa locuit de popoarele care vorbesc limbile romanice (româna,franceza
provensala,spaniola, catalana, portugheza,retoromana, sarda, italiana şi dalmata
dispărută)poartă numele de Romania.După aşezarea geografică unele limbi romanice seamănă
mai bine între ele decât altele.De aceea, pentru înlesnirea practică a studiului lor s- a procedat,
încă de la început, la o grupare după asemănările mai mari pe care le prezintă.Astfel, Fr.Diez
în „Gramatica Limbilor Romanice”(1836), pune româna şi italiana în grupa oriental, iar pe
toate celelalte în grupa occidental, cu două subdiviziuni(sud-vestică:spaniola şi portugheza şi
nord-vestică:provensala şi franceza).M.Bartoli modifică puţin această clasificare, în sensul că
distinge şi el două grupuri:
 1. Ramura apenino-balcanică, în care intră(româna, dalmata şi dialectele italiene centro
meridionale);
2. Ramura pirineo-alpinică, în care intră toate celelalte idiomuri romanice;

Această împărţire trebuie preferată, fiindcă se întemeiază pe fapte necunoscute în vremea lui
Diez, printre care cel mai important este acela că dialectele italieneşti de nord seamăn în mai
multe privinţe mai bine cu graiurile franceze şi cu cele retoromane.
Altă împarţire dictată de situaţia specială a limbii catalane, este aceea a lui Griera care pune
într-un grup numit de el „afro-romanic” limbile (spaniola, portugheza dialectele italieneşti
meridionale şi mai puţin hotărât româna) , iar în celălalt grup „ibero-romanic” în care intră
restul limbilor romanice.El se întemeiază pe vocabular interpretându-l din punct de vedere
istoric-cultural ,adică pe baza unor cuvinte existente în idiomurile din primul grup, asupra
curentelor istoric-cultural care au determinat formarea limbilor romanice din peninsula
iberică. Scopul urmărit de Griera a fost să demonstreze că trebuie să separăm catalana de
spaniolă şi de portugheză: acestea sunt produsul curentului african-romanic,pornit din sudul
Spaniei şi alimentat de latina din nordul Africii, pe când catalana s-a format sub influenţa
curentului galo-romanic sau continental, venit din Galia.
O împărţire mai recentă a limbilor romanice a propus A.Alonso care le grupează după
gradul de romanizare iniţial şi după gradul de fidelitate ulterior faţă de tradiţia latină:
provensala reprezintă un punct nodal, de legătură, între cele două peninsule (italică şi iberică)
şi totodată, între ele şi Franţa de nord.Franceza este cea mai neromanică dintre toate
continuatoarele limbii latine.Această clasificare din care lipseşte româna este foarte
interesantă şi se apropie în mare măsură de adevăr,prin faptul că are la bază elemente de
structură gramaticală,nu de măsură oarecum geografică.Alte încercări de clasificare a
limbilor romanice apar în câteva manuale foarte recente de lingvistică romanică generală.

Carlo Tagliavini este cel care a pus la baza clasificării sale criteriul substratului şi cel
teritorial. El a delimitat aşa numitele zone romanice, fiecare purtând denumirea substratului
corespunzător:

1. Romanica balcanică(româna, dalmata);

2. Romanica italică(italiana, sarda , retoromana);
3. Romanica galică(franceza, franco-provensala, provensala, gascona , catalana);
4. Romanica iberică(spaniola, portugheza);
Mai rârziu Tagliavini a revăzut această clasificare şi a inclus o nouă zonă numită retoromană
cu limba respectivă.