Nicu Elena-Alexandra

An II, sem I, Drept,

Centru Sibiu

- SISTEMUL O.N.U DE PROTECȚIE A DREPTURILOR

OMULUI -

(TC 1)

2020

1
 I. SISTEMUL O.N.U DE PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI:
CONSACRARE, DOCUMENTE RELEVANTE, MECANISM DE
IMPLEMENTARE, PARTICULARITĂȚI, EVOLUȚIE

Dreptul internaţional modern al drepturilor omului este un fenomen posterior celui de-al
doilea război mondial, constituind o consecinţă a monstruoaselor încălcări ale drepturilor omului
din timpul lui Hitler şi convingerii că aceste încălcări, poate chiar războiul, ar fi putut fi evitate
dacă în perioada funcţionării Ligii Naţiunilor ar fi existat un sistem internaţional eficient pentru
protecţia drepturilor omului. Încă din 1941, cauza drepturilor internaţionale ale omului a fost
energic îmbrăţişată de preşedintele Franklin D. Roosevelt[1]. În celebrul său discurs „Cele patru
libertăţi” care apela la crearea unei „lumi care să se sprijine pe patru libertăţi fundamentale” –
„libertatea cuvântului şi de expresie”, „libertatea fiecăruia de a se închina lui Dumnezeu în felul
său”, „libertatea de a nu suferi lipsuri”, şi „libertatea de a nu se teme.”

Viziunea lui Roosevelt asupra „ordinii morale”, aşa cum o caracterizează el, a devenit
îndemnul adresat de naţiunile care au luptat împotriva forţelor hitleriste în cel de al doilea război
mondial şi care au fondat Organizaţia Naţiunilor Unite.

Consacrarea conceptului de „drepturi fundamentale ale omului” reprezintă rezultatul

unui îndelungat proces evolutiv, în cursul căruia ideea respectului pentru drepturile omului a
depăşit concepţiile anacronice sau totalitare, care se opuneau recunoaşterii egalităţii oamenilor şi
ideii de respect al drepturilor omului. Conform Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene, Organizaţia Naţiunilor Unite are un rol deosebit de important în ceea ce priveşte
promovarea internaţională a drepturilor omului (art. 1 pct. 3).

Documente relevante:

Adoptarea Cartei ONU a fost precedată de semnarea unui şir de documente:

 28 iunie 1919 – Tratatul de la Versailles, semnat la Conferinţa de pace de la Paris,

privind crearea Ligii Naţiunilor;

2
  12 iunie 1941 – Declaraţia de Saint-James (Marea Britanie, Canada, Australia, Noua
Zelandă, Africa de Sud şi reprezentanţii guvernelor refugiate: Grecia, Belgia,
Cehoslovacia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Polonia, Iugoslavia, Franţa);
 14 august 1941 – Roosvelt şi Churchill prezintă Carta Atlantică, deschisă spre
semnare la 24 septembrie;
 01 ianuarie 1942 – Declaraţia ONU (Declaraţia Aliaţilor) semnată de Roosvelt,
Churchill, Litvinov şi Ţzi-Veni este pentru prima dată utilizat termenul „Naţiunile
Unite“.
 30 octombrie 1943 – 1 noiembrie 1943 la Conferinţa miniştrilor de externe de
la Moscova reprezentanţii Marii Britanii, URSS, SUA şi China – Molotov, Iden, Hall
şi Fu Bin-şian adoptă o Declaraţie, punctul 4 al căreia se referă la crearea unei
organizaţii internaţionale cu o structură din 4 organe principale, care să cuprindă toate
statele care iubesc pacea, în vederea menţinerii păcii mondiale şi a securităţii
internaţionale.
 28 noiembrie – 1 decembrie 1943 prin Declaraţia de la Teheran Roosvelt,
Churchill şi Stalin au convenit asupra structurii Naţiunilor Unite, sarcină primordială
al cărora ar fi instaurarea unei păci de durată;
 2-7 noiembrie 1944 Conferinţa de la Dumbarton Oaks – au fost definite
caracteristicile viitoarei Organizaţii a Naţiunilor Unite (ONU), ajungându-se la
acordul cu privire la instituirea Consiliului de Securitate, cu un statut permanent
pentru cei 4 participanţi la conferinţă.
 11 februarie 1945 – Conferinţa de la Yalta s-a convenit asupra modalităţii de votare
în cadrul Consiliului de Securitate, stabilindu-se un statut special al marilor puteri
(drept de veto) şi s-a fixat date Conferinţei de la San Francisco;
 26 iunie 1945 – Conferinţa de la San Francisco unde a fost semnată Carta ONU de
către 50 de state la care s-a alăturat ulterior şi Polonia pe 15 octombrie 1945.

Menirea Organizaţiei Naţiunilor Unite este de a servi drept „centru în care să se

1
armonizeze eforturile naţiunilor în vederea atingerii” obiectivelor prevăzute în articolul 1 din
Cartă. Aceste obiective sunt împărţite în trei domenii interdependente şi cu motivaţii specifice:

1
Carta Naţiunilor Unite art.1 alin.4

3
  Garantarea păcii şi securitatea internaţională.

„Să menţină pacea şi securitatea internaţională, şi, în acest scop: să ia măsuri colective
eficace pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi pentru reprimarea
oricăror acte de agresiune sau altor încălcări ale păcii şi să înfăptuiască, prin mijloace paşnice
şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional, aplanarea ori rezolvarea
diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar putea duce la o încălcare a păcii.”
2

 Protecţia drepturilor omului şi dezvoltarea drepturilor popoarelor.

„Să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului

egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a dispune de ele însele, şi să ia oricare alte
măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale.” 3

 Dezvoltarea economică şi socială.

„Să realizeze cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor internaţionale cu

caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea şi încurajarea respectării
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau
religie.” 4

Ca instituţie juridică de drept internaţional, drepturile omului reprezintă o sumă de norme

juridice, aflate într-o strânsă conexiune cu obiectul lor – relaţiile dinte state şi alte entităţi cu
personalitate internaţională, care se stabilesc în scopul protecţiei fiinţei umane.5

Drepturile omului şi libertăţile fundamentale ale acestuia sunt „acele drepturi esenţiale
pentru viaţa, libertatea, demnitatea şi dezvoltarea persoanei umane, a căror respectare universală
şi efectivă trebuie încurajată şi promovată prin cooperarea internaţională”.6

2
Carta Naţiunilor Unite art.1 alin.1
3
Carta Naţiunilor Unite art.1 alin.2
4
Carta Naţiunilor Unite art.1 alin.3
5
Aurora Ciucă, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Ed. Fundaţiei Axis, Bucureşti, 2005, p. 72.
6
Thomas Büergenthal, Renate Weber, Dreptul internaţional al drepturilor omului, Ed. All, Bucureşti, 1996, p. 28.

4
 Omul este deţinătorul acestor drepturi prin simplul fapt că există, este dotat cu aceleaşi
atribute şi aspiră la aceleaşi libertăţi, indiferent de rasa, etnia, sexul, credinţa sau naţionalitatea la
care aparţine. Ansamblu de drepturi, libertăţi şi obligaţii ale oamenilor, unii faţă de alţii, ale
statelor de a apăra şi promova aceste drepturi, ale întregii comunităţi internaţionale de a veghea
la respectarea acestora în fiecare ţară definesc şi însumează Instituţia drepturilor omului.7

Drepturile omului au evoluat de-a lungul timpului, în trei etape principale, de la

preocupări esenţiale, precum dreptul la viaţă sau dreptul la libertate, la preocupări precum
drepturile economice sau culturale.8

Prima etapă. Drepturile civile şi politice au fost consacrate ca drepturi fundamentale

ale omului şi ale cetăţeanului în documente precum Magna Carta sau Bill of Rights. Aceste
drepturi civile şi politice, includ printre altele dreptul la viaţă, dreptul la libertate, dreptul la
demnitate, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau robie, dreptul la egalitate în faţa legii, dreptul la
liberă circulaţie, dreptul la o cetăţenie, sau dreptul la azil în caz de persecuţie, ele fiind
promovate şi apărate de numeroase documente juridice internaţionale.

A doua etapă. Drepturile economice, sociale şi culturale, consacrate şi recunoscute ceva

mai târziu în legile fundamentale ale statelor şi apoi în documentele juridice internaţionale sunt
întâlnite în tratate internaţionale şi includ dar nu se limitează la dreptul la securitate socială,
dreptul la muncă şi la salariu egal pentru o muncă egală, dreptul la învăţământ, dreptul de a
întemeia sindicate dar şi dreptul de a participa în mod liber la viaţa culturală a colectivităţii.

Ultima etapă. Drepturile colective reprezintă cea mai recentă etapă în evoluţia
drepturilor omului, care a apărut în spiritul solidarităţii internaţionale, după adoptarea Cartei
O.N.U., şi a consacrat ca principiu fundamental al popoarelor, dreptul la autodeterminare.
Drepturi colective ale popoarelor mai pot fi considerate şi dreptul la dezvoltare sau dreptul la
pace.

7
Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului - mijloace interne şi internaţionale, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1998, p. 19.
8
Corneliu-Liviu Popescu (2000), op. cit, p. 27. - 11 -.

5
 MECANISMUL EUROPEAN DE PROTECŢIE A DREPTURILOR OMULUI

Sistemul european de protecţie a drepturilor omului a fost stabilit de către Consiliul

Europei9, având drept scop ca „fiecare membru al Consiliului Europei să accepte principiile
statului de drept și principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicţia sa să se
bucure de drepturile și libertăţile fundamentale ale omului. Consiliul Europei cuprinde 47 de
state, cu o populaţie de circa 800 milioane de locuitori și are sediul la Strasbourg, în Palatul
Europei. Drapelul european, un cerc cu douăsprezece stele aurii pe un fond albastru
întruchipează popoarele Europei, cercul simbolizînd unitatea acestora. Republica Moldova a
devenit membru cu drepturi depline al Consiliului Europei pe 13 iulie 19958.10

Structura Consiliului Europei: Comitetul de Miniștri, Adunarea Parlamentară, Secretarul

General, Congresul Autorităţilor Locale și Regionale, Comisarul pentru Drepturile Omului,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Există, de asemenea, Comisia pentru democraţie prin
drept, cunoscută sub denumirea de Comisia de la Veneţia. Prin activitatea sa în domeniul
drepturilor omului și cu ajutorul convenţiilor și celorlalte instrumente legislative, Consiliul
Europei urmărește:

– protejarea drepturilor civile și politice, graţie procedurilor prevăzute de Convenţia

pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăţilor Fundamentale;
– protejarea drepturilor sociale și economice prin mecanismul Cartei sociale
europene;
– protejarea persoanelor private de libertate, prin intermediul vizitelor efectuate de
Comitetul european pentru prevenirea torturii și pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante;
– protejarea drepturilor minorităţilor naţionale prin intermediul Convenţiei-cadru
pentru protecţia minorităţilor naţionale;
– promovarea egalităţii între bărbaţi și femei (Comitetul director pentru egalitate
între bărbaţi și femei);
– combaterea rasismului, xenofobiei, antisemitismului și intoleranţei (Comisia
europeană împotriva rasismului și intoleranţei);
9
Consiliul Europei este o organizaţie internaţională cu caracter regional, al cărui statut a fost semnat la Londra la 5
mai 1949, fiind fondat de zece state.
10
HP privind ratificarea Statutului Consiliului Europei nr. 522 din 12.07.95 //MO 41- 42/474, 28.07.1995.

6
 – consolidarea libertăţii de exprimare și de informare prin mijloacele de comunicare
în masă și prin libera circulaţie a ideilor și informaţiilor dincolo de frontiere.

II. Atribuțiile organelor neconvenţionale ale ONU în materia drepturilor

omului

Referindu-ne la aspectul – atribuții în materia drepturilor omului distingem:

a. Organe neconvenționale (interne) ale O.N.U. având competențe în materia

drepturilor omului – create în baza Cartei ONU.

Din punct de vedere al specializarii în materia drepturilor omului, ele se clasifică în:

 organe care, în cadrul atribuțiilor sale au și competențe în materia drepturilor omului, fără
ca acestea să fie exclusive: Adunarea Generala, Consiliul de Securitate, Consiliul
Economic și Social, Consiliul de Tutela, Secretariatul – au sediul la New York, SUA, iar
Curtea Internaţională de Justiţie, îşi are sediul la Haga, Olanda.
 specializate în materia drepturilor omului.

b. Organe convenționale cu competențe în domeniul drepturilor omului, adica acele

structuri institutionalizate, specializate, create de tratate internationale multilaterale cu
vocație universală în materia drepturilor omului, adoptate în cadrul ONU.

III. Adunarea Generală a ONU

Adunarea Generală constituie organul deliberativ, reprezentativ şi de conducere al

acesteia, fiind competentă să se pronunţe asupra tuturor problemelor cu care se confruntă
comunitatea internaţională. AG joacă un rol important în procesul de creare şi codificare a
dreptului internaţional.

7
 Adunarea Generală ia decizii interne, care afectează sistemul Naţiunilor Unite (de ex.
bugetul organelor conexe). În cadru extern, ea formulează recomandări, care nu au caracter
obligatoriu pentru statele membre.

Funcţii şi atribuţii:

 Examinarea principiilor generale aplicabile procesului de menţinere a păcii şi securităţii;

procesului de dezarmare şi elaborarea recomandărilor corespunzătoare;
 Discutarea tuturor întrebărilor privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi
elaborarea recomandărilor corespunzătoare, cu excepţia cazurilor care sunt examinate de
Consiliul de Securitate;
 Conform Rezoluţiei 337 (V) din noiembrie 1950 „Unire în favoarea păcii”, AG poate
recomanda măsuri colective privind menţinerea sau stabilirea păcii şi securităţii
internaţionale în cazul înfăptuiri i actelor de agresiune, pericolului de încălcare sau
încălcării păcii, iar Consiliul de Securitate nu se poate pronunţa din cauza realizării
dreptului veto a unuia din membrii permanenţi.
 Organizarea cercetărilor şi emiterea recomandărilor în scopul contribuirii la cooperarea
internaţională în domeniul politic; evoluţia şi codificarea dreptului internaţional;
realizarea drepturilor şi libertăţilor omului; colaborarea la nivel economic, social,
umanitar, cultural, învăţământ şi sănătate;
 Recomandarea măsurilor de soluţionare paşnică a conflictelor dintre naţiuni;
 Primirea şi examinarea rapoartelor Consiliului de Securitate, etc.
 Discutarea şi aprobarea bugetului ONU şi stabilirea cotelor de participare pentru fiecare
stat-parte la organizaţie.
 Alegerea membrilor nepermanenţi ai Consiliului de Securitate şi numirea la propunerea
acestuia a Secretarului General;
 Discutarea problemele drepturilor omului incluse în ordinea de zi a Adunării Generale
din capitolele raportului Consiliului Economic şi Social referitor la drepturile omului, sau
pe baza hotărârilor, adoptate de Adunarea Generală la sesiunile anterioare, despre
examinarea şi analiza unor întrebări separate.

8
IV. Comisia pentru Drepturile Omului – Consiliul pentru drepturile omului

Comisia pentru Drepturile Omului a fost organismul central în cadrul sistemului ONU
care s-a preocupat de problemele privind drepturile omului din 1946 până în 2006, fiind
organ subsidiar  al ECOSOC. Având iniţial 18 membri, Comisia şi-a lărgit componenţa la 53
state. Statele numeau propriii reprezentanţi în Comisie, care acţionau conform instrucţiunilor ca
delegaţi guvernamentali, şi nu cu titlu personal. Cele 53 de state membre erau desemnate de
ECOSOC după o formulă menită să asigure o repartizare geografică echitabilă între diferitele
zone ale lumii.

În principiu, în baza mandatului său, stabilit printr-o serie de rezoluţii ale ECOSOC,
Comisia este competentă să se ocupe de orice chestiuni privind drepturile omului.

Activitatea Comisiei constă în încurajarea respectării drepturilor omului pe plan mondial:

 elaborarea unor proiecte privind documentele internaţionale în domeniul drepturilor

omului, spre exemplu: proiectele celor două Pacte referitoare la drepturile omului;
 examinarea situaţiilor de violare a drepturilor omului în orice parte a lumii, cu un accent
special pe situaţiile de violări masive şi flagrante;
 încercarea de a preveni şi a elimina, prin persuasiune şi dialog, violările drepturilor
omului;
 elaborarea recomandărilor pentru asigurarea respectării normelor general recunoscute şi
acordarea de asistenţă prin programul serviciilor consultative ale Centrului pentru
Drepturile Omului.

V. Subcomisia privind Prevenirea Discriminării şi Protecţia Minorităţilor

Subcomisia privind Prevenirea Discriminării şi Protecţia Minorităţilor era inițial un

organism subsidiar al Comisiei pentru drepturile omului, acum al Consiliului pentru Drepturile
Omului, fiind înfiinţată în 1947, pe baza unei rezoluţii a ECOSOC. În cadrul sistemului ONU, a

9
fost în mod tradiţional instituţia cea mai plină de înţelegere pentru cauza drepturilor omului.
Aceasta se datorează în mare parte faptului că membrii săi, spre deosebire de cei din Consiliu,
activează cu titlu personal şi nu ca reprezentanţi ai statelor. Deşi aceasta nu este întotdeauna o
garanţie că fiecare membru va acţiona liber (iar aici multe depind de forma de guvernare din
statul respectivului delegat), numeroase personalităţi cu o gândire independentă au activat şi
continuă să activeze în acest organism.

Subcomisia este compusă din 26 membri, aleşi de Consiliu dintre candidaţii desemnaţi de
statele membre ale ONU.

Conform Rezoluţiei ECOSOC 1986/35, membrii Subcomisiei sunt aleşi pe o perioadă de

patru ani (şi pot fi realeşi), jumătate din ei fiind aleşi la fiecare doi ani.

Subcomisia are sarcina de a efectua studii şi de a face recomandări Consiliului pentru

Drepturile Omului privind prevenirea discriminării de orice fel referitoare la drepturile omului şi
libertăţile fundamentale şi la protecţia minorităţilor rasiale, naţionale, religioase şi lingvistice.
Este, de asemenea, împuternicită să îndeplinească orice alte funcţii care îi sunt atribuite de
Consiliul Economic şi Social sau de Consiliul pentru Drepturile Omului.

În practică, acest mandat a fost interpretat într-un sens suficient de larg încât să permită
Subcomisiei să trateze întreaga gamă de probleme legate de drepturile omului care se ivesc în
contextul activităţii ONU.

Subcomisia se întruneşte o dată pe an, la Geneva, pe o perioadă de patru săptămâni.

Dintre studiile efectuate de către membrii Subcomisiei în ultimii ani pot fi enumerate cele
referitoare la: internarea administrativă fără inculpare sau proces; utilizarea fişierelor individuale
informatizate; eliminarea oricăror forme de intoleranţă şi de discriminare, bazate pe religie sau
convingere; discriminarea populaţiei autohtone; protecţia minorităţilor, dreptul la libertatea de
opinie şi exprimare, drepturile omului în perioada conflictelor armate etc.

Subcomisia a creat şi unele grupuri de lucru care se întrunesc regulat înaintea fiecăreia
dintre sesiunile anuale, precum:

 Grupul de lucru asupra comunicărilor, care examinează comunicările privind violări ale
drepturilor omului;

10
  Grupul de lucru asupra sclaviei;
 Grupul de lucru asupra populaţiilor indigene (băştinaşe).

Subcomisia poate stabili, de asemenea, grupuri de lucru pe perioada sesiunilor, cum ar fi:

 Grupul de lucru asupra drepturilor persoanelor deţinute pe temeiuri de sănătate mentală;

 Grupul de lucru privind situaţia de sănătate mentală;
 Grupul de lucru privind situaţia deţinuţilor etc.

La fiecare sesiune Subcomisia adoptă rezoluţii ce sunt înaintate Consiliului pentru

Drepturile Omului, care i-au în dezbatere diverse probleme ce ţin de domeniul drepturilor
omului.

Una dintre procedurile în care Comisia pentru Drepturile Omului, împreună cu

Subcomisia sa, joacă un rol important este procedura guvernată de Rezoluţia ECOSOC 1503 (XL
VIII), în care se prevede ca toate comunicările primite de ECOSOC să fie examinate de către un
Grup de lucru compus din cinci membri ai Subcomisiei (Grupul de lucru asupra comunicărilor).
Într-un al doilea stadiu. Comisia examinează în plen comunicările şi răspunsurile eventuale ale
guvernelor pentru a stabili dacă trebuie sau nu să sesizeze Comisia pentru Drepturile Omului. Al
treilea stadiu de procedură îl reprezintă examinarea de către Comisie a comunicărilor semnalate
de către Subcomisie, pentru a stabili:

a. dacă situaţia respectivă cere un studiu aprofundat din partea Comisiei şi un raport urmat
de recomandări ale ECOSOC;
b. dacă ea poate face obiectul unei anchete din partea unui comitet special, această anchetă
însă neputând să aibă loc decât dacă statul respectiv şi-a dat în mod expres acordul[15].
Aceasta e o procedură confidenţială. Ea are un caracter universal, dar nu vizează încălcări
izolate, ci încălcări grave şi sistematice ale drepturilor omului pentru care există probe
demne de încredere. Obiectivul său principal nu este acela de a „condamna” statele, ci de
a stabili dacă alegaţiile referitoare la astfel de încălcări sunt fondate şi, în caz afirmativ,
să coopereze cu statele interesate în vederea încetării acestor încălcări sau, cel puţin,
pentru reducerea lor.

11
 Subcomisia are meritul de a stimula în mare parte dezvoltarea diverselor proceduri ale
ONU de tratare a acestor încălcări şi de a îndemna organismele politice ale ONU din sfera
drepturilor omului la consolidarea acestor practici. De asemenea, ea a pus bazele multor
instrumente normative importante adoptate de ONU, inclusiv Declaraţia privind drepturile
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice, adoptată de
Adunarea Generală a ONU la 18 decembrie 1992.

VI. Consiliul de Securitate

În sarcina Consiliului de Securitate cad responsabilităţi primordiale pentru menţinerea

păcii şi securităţii. Consiliul poate fi convocat la orice oră, ziua sau noaptea.

Consiliul are în componenţa sa 15 membri, 5 dinte care (aşa-numitele Mari Puteri –

China, Rusia, Franţa, USA şi Regatul Marii Britanici şi Irlandei de Nord) sunt membri
permanenţi cu dreptul de veto. Celelalte 10 state (membri nepermanenţi) sunt alese de către
Adunarea Generală pentru o perioadă de doi ani.

Funcţii:

 Menţinerea păcii şi securităţii ;

 Examinarea situaţiilor şi disputelor care pot duce la conflicte armate şi elaborarea
recomandărilor corespunzătoare;
 Elaborarea şi supunerea spre examinare Adunării Generale a rapoartelor anuale şi, când
va fi necesar, rapoarte speciale.
 În scopul de a promova stabilirea şi menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, fără a
folosi pentru înarmări decât un minimum din resursele umane şi economice ale lumii,
Consiliul de Securitate are sarcina de a elabora, cu ajutorul Comitetului de Stat-Major,
planuri care vor fi supuse Membrilor Naţiunilor Unite în vederea stabilirii unui sistem de
reglementare a înarmărilor.
 Aplicarea măsurilor militare împotriva agresorului;
 Îndeplinirea funcţiilor de tutelă a ONU în “regiunile strategice”.

12
  În afară de aceasta, Consiliul face recomandări pentru Adunarea Generală privind
desemnarea unui nou Secretar General, alegerea împreună cu aceasta a judecătorilor CIJ şi
admiterea unor noi state membre ale ONU[16].

Votare:

 Fiecare membru al Consiliului de Securitate dispune de un vot. Hotărârile în probleme de

procedură vor fi adoptate cu votul afirmativ a nouă membri, celelalte probleme vor fi
adoptate cu votul afirmativ a nouă membri, cuprinzând şi voturile concordante ale tuturor
Membrilor permanenţi.
 Toate statele membre sunt obligate să îndeplinească deciziile Consiliului. Consiliul poate
lua măsuri pentru a impune executarea deciziilor prin anumite mijloace, cum ar fi sancţiuni
economice, embargo pentru livrarea armelor. Consiliul poate autoriza statul membru să
folosească toate mijloacele necesare, inclusiv acţiunile militare comune, pentru a
supraveghea îndeplinirea deciziilor.

În activitatea sa CS este asistat de un şir de organe subsidiare, dintre care cu atribuţii

preponderent în domeniul apărării drepturilor omului sunt abilitate:

1. Tribunalul internaţional pentru fosta Iugoslavie este localizat la Haga (Olanda),

fiindcreat în baza Rezoluţiei Consiliului de Securitate nr. 827 (1993) din 25.05.1993 în
scopul judecării persoanelor condamnate de încălcarea normelor de drept umanitar pe
teritoriul fostei Iugoslavii.

Componenţa: 27 de judecători, dintre care 15 permanenţi şi 12 ad litem. Trei Camere,

Camera de Apel, Cancelarie, Învinuitor şi Secretariat.

2. Tribunalul internaţional pentru Rwanda este localizat la Aruşa (Tanzania), fiindcreat în

baza Rezoluţiei Consiliului de Securitate nr. 995 (1994) din 08.11.1994 în scopul
judecării persoanelor condamnate de săvârşirea: crimelor de genocid pe teritoriul
Rwandei, împotriva cetăţenilor Rwandei, precum şi în statele vecine, în perioada
01.01.1994 -31.12.1994.

13
 Componenţa: 25 de judecători, dintre care 16 permanenţi şi 9 ad litem. Trei Camere,
Camera de Apel, Cancelarie, Învinuitor şi Secretariat.

VII. Consiliul Economic şi Social (ECOSOC)

În baza art. 62 al Cartei ONU, Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) are un rol
deosebit în domeniul drepturilor omului, fiind împuternicit „să facă recomandări în scopul
promovării drepturilor omului şi libertăţile fundamentale şi respectarea acestora pentru toţi”. De
asemenea, conform art. 68, Consiliul poate înfiinţa comisii în domeniile economic şi social
pentru protecţia drepturilor omului.

Consiliul, care este compus din 54 de membri, ţine, în mod normal, o sesiune
organizatorică şi două sesiuni regulate în fiecare an. Problemele privind drepturile omului sunt,
de obicei, transmise Comitetului al doilea al Consiliului (comitetul social) în care sunt
reprezentaţi toţi cei 54 de membri, deşi unele chestiuni sunt dezbătute în plen. Rapoartele
Comitetului social, care conţin proiecte de rezoluţii şi decizii, sunt supuse Consiliului spre
examinare şi decizie în cadrul unor şedinţe plenare.

VIII. Bibliografie
 Aurora Ciucă, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Ed. Fundaţiei Axis,
Bucureşti, 2005, p. 72
 Carta Naţiunilor Unite art.1 alin.4
 Carta Naţiunilor Unite art.1 alin.1
 Carta Naţiunilor Unite art.1 alin.2
 Carta Naţiunilor Unite art.1 alin.3
 Thomas Büergenthal, Renate Weber, Dreptul internaţional al drepturilor omului,
Ed. All, Bucureşti, 1996, p. 28.
 Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului - mijloace interne şi
internaţionale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 19.
 Corneliu-Liviu Popescu (2000), op. cit, p. 27. - 11 -.

14
15