(TC 1)
2020
1
I. SISTEMUL O.N.U DE PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI:
CONSACRARE, DOCUMENTE RELEVANTE, MECANISM DE
IMPLEMENTARE, PARTICULARITĂȚI, EVOLUȚIE
Dreptul internaţional modern al drepturilor omului este un fenomen posterior celui de-al
doilea război mondial, constituind o consecinţă a monstruoaselor încălcări ale drepturilor omului
din timpul lui Hitler şi convingerii că aceste încălcări, poate chiar războiul, ar fi putut fi evitate
dacă în perioada funcţionării Ligii Naţiunilor ar fi existat un sistem internaţional eficient pentru
protecţia drepturilor omului. Încă din 1941, cauza drepturilor internaţionale ale omului a fost
energic îmbrăţişată de preşedintele Franklin D. Roosevelt[1]. În celebrul său discurs „Cele patru
libertăţi” care apela la crearea unei „lumi care să se sprijine pe patru libertăţi fundamentale” –
„libertatea cuvântului şi de expresie”, „libertatea fiecăruia de a se închina lui Dumnezeu în felul
său”, „libertatea de a nu suferi lipsuri”, şi „libertatea de a nu se teme.”
Viziunea lui Roosevelt asupra „ordinii morale”, aşa cum o caracterizează el, a devenit
îndemnul adresat de naţiunile care au luptat împotriva forţelor hitleriste în cel de al doilea război
mondial şi care au fondat Organizaţia Naţiunilor Unite.
Documente relevante:
2
12 iunie 1941 – Declaraţia de Saint-James (Marea Britanie, Canada, Australia, Noua
Zelandă, Africa de Sud şi reprezentanţii guvernelor refugiate: Grecia, Belgia,
Cehoslovacia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Polonia, Iugoslavia, Franţa);
14 august 1941 – Roosvelt şi Churchill prezintă Carta Atlantică, deschisă spre
semnare la 24 septembrie;
01 ianuarie 1942 – Declaraţia ONU (Declaraţia Aliaţilor) semnată de Roosvelt,
Churchill, Litvinov şi Ţzi-Veni este pentru prima dată utilizat termenul „Naţiunile
Unite“.
30 octombrie 1943 – 1 noiembrie 1943 la Conferinţa miniştrilor de externe de
la Moscova reprezentanţii Marii Britanii, URSS, SUA şi China – Molotov, Iden, Hall
şi Fu Bin-şian adoptă o Declaraţie, punctul 4 al căreia se referă la crearea unei
organizaţii internaţionale cu o structură din 4 organe principale, care să cuprindă toate
statele care iubesc pacea, în vederea menţinerii păcii mondiale şi a securităţii
internaţionale.
28 noiembrie – 1 decembrie 1943 prin Declaraţia de la Teheran Roosvelt,
Churchill şi Stalin au convenit asupra structurii Naţiunilor Unite, sarcină primordială
al cărora ar fi instaurarea unei păci de durată;
2-7 noiembrie 1944 Conferinţa de la Dumbarton Oaks – au fost definite
caracteristicile viitoarei Organizaţii a Naţiunilor Unite (ONU), ajungându-se la
acordul cu privire la instituirea Consiliului de Securitate, cu un statut permanent
pentru cei 4 participanţi la conferinţă.
11 februarie 1945 – Conferinţa de la Yalta s-a convenit asupra modalităţii de votare
în cadrul Consiliului de Securitate, stabilindu-se un statut special al marilor puteri
(drept de veto) şi s-a fixat date Conferinţei de la San Francisco;
26 iunie 1945 – Conferinţa de la San Francisco unde a fost semnată Carta ONU de
către 50 de state la care s-a alăturat ulterior şi Polonia pe 15 octombrie 1945.
1
Carta Naţiunilor Unite art.1 alin.4
3
Garantarea păcii şi securitatea internaţională.
„Să menţină pacea şi securitatea internaţională, şi, în acest scop: să ia măsuri colective
eficace pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi pentru reprimarea
oricăror acte de agresiune sau altor încălcări ale păcii şi să înfăptuiască, prin mijloace paşnice
şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional, aplanarea ori rezolvarea
diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar putea duce la o încălcare a păcii.”
2
Drepturile omului şi libertăţile fundamentale ale acestuia sunt „acele drepturi esenţiale
pentru viaţa, libertatea, demnitatea şi dezvoltarea persoanei umane, a căror respectare universală
şi efectivă trebuie încurajată şi promovată prin cooperarea internaţională”.6
2
Carta Naţiunilor Unite art.1 alin.1
3
Carta Naţiunilor Unite art.1 alin.2
4
Carta Naţiunilor Unite art.1 alin.3
5
Aurora Ciucă, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Ed. Fundaţiei Axis, Bucureşti, 2005, p. 72.
6
Thomas Büergenthal, Renate Weber, Dreptul internaţional al drepturilor omului, Ed. All, Bucureşti, 1996, p. 28.
4
Omul este deţinătorul acestor drepturi prin simplul fapt că există, este dotat cu aceleaşi
atribute şi aspiră la aceleaşi libertăţi, indiferent de rasa, etnia, sexul, credinţa sau naţionalitatea la
care aparţine. Ansamblu de drepturi, libertăţi şi obligaţii ale oamenilor, unii faţă de alţii, ale
statelor de a apăra şi promova aceste drepturi, ale întregii comunităţi internaţionale de a veghea
la respectarea acestora în fiecare ţară definesc şi însumează Instituţia drepturilor omului.7
Ultima etapă. Drepturile colective reprezintă cea mai recentă etapă în evoluţia
drepturilor omului, care a apărut în spiritul solidarităţii internaţionale, după adoptarea Cartei
O.N.U., şi a consacrat ca principiu fundamental al popoarelor, dreptul la autodeterminare.
Drepturi colective ale popoarelor mai pot fi considerate şi dreptul la dezvoltare sau dreptul la
pace.
7
Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului - mijloace interne şi internaţionale, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1998, p. 19.
8
Corneliu-Liviu Popescu (2000), op. cit, p. 27. - 11 -.
5
MECANISMUL EUROPEAN DE PROTECŢIE A DREPTURILOR OMULUI
6
– consolidarea libertăţii de exprimare și de informare prin mijloacele de comunicare
în masă și prin libera circulaţie a ideilor și informaţiilor dincolo de frontiere.
Din punct de vedere al specializarii în materia drepturilor omului, ele se clasifică în:
organe care, în cadrul atribuțiilor sale au și competențe în materia drepturilor omului, fără
ca acestea să fie exclusive: Adunarea Generala, Consiliul de Securitate, Consiliul
Economic și Social, Consiliul de Tutela, Secretariatul – au sediul la New York, SUA, iar
Curtea Internaţională de Justiţie, îşi are sediul la Haga, Olanda.
specializate în materia drepturilor omului.
7
Adunarea Generală ia decizii interne, care afectează sistemul Naţiunilor Unite (de ex.
bugetul organelor conexe). În cadru extern, ea formulează recomandări, care nu au caracter
obligatoriu pentru statele membre.
Funcţii şi atribuţii:
8
IV. Comisia pentru Drepturile Omului – Consiliul pentru drepturile omului
Comisia pentru Drepturile Omului a fost organismul central în cadrul sistemului ONU
care s-a preocupat de problemele privind drepturile omului din 1946 până în 2006, fiind
organ subsidiar al ECOSOC. Având iniţial 18 membri, Comisia şi-a lărgit componenţa la 53
state. Statele numeau propriii reprezentanţi în Comisie, care acţionau conform instrucţiunilor ca
delegaţi guvernamentali, şi nu cu titlu personal. Cele 53 de state membre erau desemnate de
ECOSOC după o formulă menită să asigure o repartizare geografică echitabilă între diferitele
zone ale lumii.
În principiu, în baza mandatului său, stabilit printr-o serie de rezoluţii ale ECOSOC,
Comisia este competentă să se ocupe de orice chestiuni privind drepturile omului.
9
fost în mod tradiţional instituţia cea mai plină de înţelegere pentru cauza drepturilor omului.
Aceasta se datorează în mare parte faptului că membrii săi, spre deosebire de cei din Consiliu,
activează cu titlu personal şi nu ca reprezentanţi ai statelor. Deşi aceasta nu este întotdeauna o
garanţie că fiecare membru va acţiona liber (iar aici multe depind de forma de guvernare din
statul respectivului delegat), numeroase personalităţi cu o gândire independentă au activat şi
continuă să activeze în acest organism.
Subcomisia este compusă din 26 membri, aleşi de Consiliu dintre candidaţii desemnaţi de
statele membre ale ONU.
În practică, acest mandat a fost interpretat într-un sens suficient de larg încât să permită
Subcomisiei să trateze întreaga gamă de probleme legate de drepturile omului care se ivesc în
contextul activităţii ONU.
Subcomisia a creat şi unele grupuri de lucru care se întrunesc regulat înaintea fiecăreia
dintre sesiunile anuale, precum:
Grupul de lucru asupra comunicărilor, care examinează comunicările privind violări ale
drepturilor omului;
10
Grupul de lucru asupra sclaviei;
Grupul de lucru asupra populaţiilor indigene (băştinaşe).
Subcomisia poate stabili, de asemenea, grupuri de lucru pe perioada sesiunilor, cum ar fi:
a. dacă situaţia respectivă cere un studiu aprofundat din partea Comisiei şi un raport urmat
de recomandări ale ECOSOC;
b. dacă ea poate face obiectul unei anchete din partea unui comitet special, această anchetă
însă neputând să aibă loc decât dacă statul respectiv şi-a dat în mod expres acordul[15].
Aceasta e o procedură confidenţială. Ea are un caracter universal, dar nu vizează încălcări
izolate, ci încălcări grave şi sistematice ale drepturilor omului pentru care există probe
demne de încredere. Obiectivul său principal nu este acela de a „condamna” statele, ci de
a stabili dacă alegaţiile referitoare la astfel de încălcări sunt fondate şi, în caz afirmativ,
să coopereze cu statele interesate în vederea încetării acestor încălcări sau, cel puţin,
pentru reducerea lor.
11
Subcomisia are meritul de a stimula în mare parte dezvoltarea diverselor proceduri ale
ONU de tratare a acestor încălcări şi de a îndemna organismele politice ale ONU din sfera
drepturilor omului la consolidarea acestor practici. De asemenea, ea a pus bazele multor
instrumente normative importante adoptate de ONU, inclusiv Declaraţia privind drepturile
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice, adoptată de
Adunarea Generală a ONU la 18 decembrie 1992.
Funcţii:
12
În afară de aceasta, Consiliul face recomandări pentru Adunarea Generală privind
desemnarea unui nou Secretar General, alegerea împreună cu aceasta a judecătorilor CIJ şi
admiterea unor noi state membre ale ONU[16].
Votare:
13
Componenţa: 25 de judecători, dintre care 16 permanenţi şi 9 ad litem. Trei Camere,
Camera de Apel, Cancelarie, Învinuitor şi Secretariat.
În baza art. 62 al Cartei ONU, Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) are un rol
deosebit în domeniul drepturilor omului, fiind împuternicit „să facă recomandări în scopul
promovării drepturilor omului şi libertăţile fundamentale şi respectarea acestora pentru toţi”. De
asemenea, conform art. 68, Consiliul poate înfiinţa comisii în domeniile economic şi social
pentru protecţia drepturilor omului.
Consiliul, care este compus din 54 de membri, ţine, în mod normal, o sesiune
organizatorică şi două sesiuni regulate în fiecare an. Problemele privind drepturile omului sunt,
de obicei, transmise Comitetului al doilea al Consiliului (comitetul social) în care sunt
reprezentaţi toţi cei 54 de membri, deşi unele chestiuni sunt dezbătute în plen. Rapoartele
Comitetului social, care conţin proiecte de rezoluţii şi decizii, sunt supuse Consiliului spre
examinare şi decizie în cadrul unor şedinţe plenare.
VIII. Bibliografie
Aurora Ciucă, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Ed. Fundaţiei Axis,
Bucureşti, 2005, p. 72
Carta Naţiunilor Unite art.1 alin.4
Carta Naţiunilor Unite art.1 alin.1
Carta Naţiunilor Unite art.1 alin.2
Carta Naţiunilor Unite art.1 alin.3
Thomas Büergenthal, Renate Weber, Dreptul internaţional al drepturilor omului,
Ed. All, Bucureşti, 1996, p. 28.
Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului - mijloace interne şi
internaţionale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 19.
Corneliu-Liviu Popescu (2000), op. cit, p. 27. - 11 -.
14
15