Capitolul 1

Concepte, definiţii, noţiuni de bază, evoluţii recente şi tendinţe

ale turismului internaţional
Primele încercări de definire a turismului, ca fenomen economic şi social, datează
de la jumătatea secolului al XIX-lea. Între timp, activitatea de turism a cunoscut evoluţii
mai lente sau mai spectaculoase, îndeosebi începând din anii ’60 ai secolului XX,
transformându-se într-un adevărat „fenomen specific lumii moderne” şi care a devenit, prin
amploarea activităţilor desfăşurate, prin contribuţia la crearea produsului brut mondial şi
la crearea de locuri de muncă, prima „industrie” a lumii.
Deşi termenul de „turism” a apărut doar în secolul XIX, activităţile de turism
datează încă din antichitate. Astfel, călătoriile de studii ale romanilor, în Grecia sau
călătoriile pentru propria plăcere, pe care aceştia le efectuau în Egipt ori frecventarea
locurilor unde se găseau izvoare termale, mai mult pentru motive ludice, decât sanitare1
sunt doar câteva exemple ale formelor incipiente ale turismului, din perioada antichităţii.
Au urmat, în perioada Evului Mediu, alte activităţi ce pot fi considerate a fi
„turistice”, precum călătoriile de studii la şcoli şi universităţi de prestigiu din Anglia sau
Franţa, organizarea de mari târguri şi chiar pelerinaje (în perioada anilor 1500). La acestea,
se adaugă, în perioada Renaşterii, călătoriile de plăcere şi cele motivate de curiozitatea
intelectuală.
Cuvântul „turism”, apărut la începutul secolului XIX în Marea Britanie, venea din
franţuzescul „tour” şi se referea, la acea vreme, la călătoriile efectuate de tinerii englezi,
pentru propria lor plăcere şi agrement, în Franţa, unde parcurgeau „Marele tur”, incluzând
Parisul, zona de Sud-Vest a Franţei, cea de Sud (Midi), de Sud-Est şi regiunea Bourgogne.
Secolul XIX nu a adus, însă, omenirii, doar acest nou cuvânt (turism), ci şi unele
elemente importante de tehnologie care au contribuit, în mod esenţial, la dezvoltarea
activităţii turistice, în primul rând utilizarea căii ferate, a trenurilor de pasageri, în scopul
deplasărilor turistice.
În data de 5 iunie 1841, Thomas Cook avea să organizeze prima călătorie cu trenul
– o excursie colectivă, transportând un grup important de militanţi, la o manifestare
dedicată moderaţiei, cumpătării şi sobrietăţii. Zece ani mai târziu, el avea să şi devină
primul mare tur-operator european.
Dacă la jumătatea secolului XIX, aveau să apară şi să se dezvolte, tot în Marea
Britanie, primele agenţii de turism şi primele călătorii organizate la preţuri ieftine, către
sfârşitul secolului şi-au făcut apariţia şi primele hoteluri de lux, sub impulsul lui Charles
Ritz, dar şi hotelăria de categorie medie şi „mica hotelărie”2.
Secolul XX avea să devină, însă, „Epoca de Aur” a turismului, când acesta a
cunoscut o dezvoltare de-a dreptul explozivă, pe fondul evoluţiei profunde, economice,
sociale, tehnologice şi politice, a umanităţii. Sporirea puterii de cumpărare a populaţiei şi
a dimensiunilor timpului liber au făcut posibilă apariţia turismului de masă, care a ajuns la
dimensiuni incredibile, în special după cel de-al doilea Război Mondial.

1
Py, Pierre, Le tourisme, un phénomène économique, Nouvelle édition, La documentation Française, Paris,
2002, p. 7
2
Idem, p. 8

2
 Creşterea nivelului de trai a permis ca sumele pentru cheltuielile pentru turism şi
pentru petrecerea plăcută a timpului liber să fie introduse în bugetele unui număr tot mai
mare de familii, iar dezvoltarea spectaculoasă a echipamentelor şi mijloacelor de transport
a condus la crearea unei oferte turistice capabile să răspundă, cât mai bine, cererii şi chiar
să stimuleze creşterea acesteia.

1.1. Principalele noţiuni şi definiţii utilizate în turismul internaţional

Călătoriile în afara graniţelor ţării au cunoscut creşteri anuale superioare evoluţiei

altor indicatori ai dezvoltării economice şi comerciale, datorită progreselor înregistrate,
îndeosebi în tehnologiile şi echipamentele utilizate în transporturi, în infrastructura de
acces, dar şi ca urmare a extinderii, în ritmuri rapide, a infrastructurilor turistice, a
echipamentelor de cazare, alimentaţie, agrement etc.
O analiză pertinentă şi eficace a turismului internaţional, ca fenomen economic,
trebuie să se bazeze pe definiţii cât mai clare, precise şi, pe cât posibil, unanim recunoscute.
Din acest motiv, în continuare, sunt prezentate câteva dintre cele mai importante definiţii
utilizate în acest domeniu.

1.1.1. Definiţii utilizate în turismul internaţional

Definiţia dată de Organizaţia Mondială a Turismului1 (O.M.T.), în privinţa noţiunii

de turism este următoarea: „Activităţile desfăşurate de persoane, pe durata călătoriilor şi
sejururilor, în locuri situate în afara reşedinţei obişnuite, pentru o perioadă consecutivă ce
nu depăşeşte un an (12 luni), cu scop de loisir*, pentru afaceri sau alte motive”.
Turismul reprezintă o componentă a călătoriei, înţelegând, prin călătorie, în sens
larg, deplasarea dintr-o localitate în alta. Turismul înseamnă activitatea de a călători în
afara mediului obişnuit al unei persoane, în orice scop (cu câteva excepţii, în primul rând
când persoana respectivă urmează să desfăşoare în locul în care călătoreşte, o activitate
remunerată sau se află în situaţii precum efectuarea de tratamente clinice, arest, închisoare
ş.a.).
În funcţie de o ţară dată, conform definiţiilor EUROSTAT2, se pot distinge trei
forme elementare ale turismului:
1) Turismul intern, cuprinzând activităţile rezidenţilor unei ţări care călătoresc doar
în interiorul acelei ţări, dar în afara reşedinţei lor obişnuite.
2) Turismul receptor, cuprinzând activităţile non-rezidenţilor care călătoresc într-o
ţară dată, alta decât cea unde îşi au reşedinţa obişnuită.
3) Turismul emiţător (emitent), cuprinzând activităţile rezidenţilor unei ţări date, care
călătoresc şi îşi petrec sejururile într-o altă ţară decât cea în care îşi au reşedinţa lor
obişnuită.

1
O.M.T. Recommandations sur les statistiques du tourisme, Nations Unies, New York, 1993, p. 5
*
Prin noţiunea de loisir înţelegem timp liber, respectiv “timpul liber de care poate dispune o persoană în
afara ocupaţiilor sale obişnuite…”, ca factor de influenţă a cererii turistice [vezi Gabriela Stănciulescu
(coordonator), Lexicon de termeni turistici, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2002, p. 177]
2
www.ec.europa.eu/eurostat

3
 Aceste forme elementare ale turismului pot fi combinate între ele, în mai multe
moduri, rezultând următoarele categorii ale turismului:
a) Turismul interior, format din turismul intern şi turismul receptor;
b) Turismul naţional, format din turismul intern şi turismul emiţător (emitent)
c) Turismul internaţional (al unei ţări), format din turismul emiţător şi turismul
receptor.
O definiţie oficială a turismului internaţional a fost adoptată, la solicitarea O.M.T.,
în cadrul Conferinţei internaţionale privind statisticile şi sondajele, în iulie 1991. Această
definiţie porneşte de la noţiunea de „vizitator” şi face distincţia dintre „turist” şi „vizitator
de o zi” sau „excursionist”.
Clasificarea călătorilor internaţionali, realizată de Organizaţia Mondială a
Turismului, este prezentată în figura nr. 1.1.

Figura nr. 1.1.: Clasificarea călătorilor internaţionali

Sursa: Organizaţia Mondială a Turismului (OMT)

4
 1.1.1.1. Vizitatorul internaţional

Orice persoană aflată într-o călătorie între două sau mai multe ţări reprezintă un
călător internaţional. Dacă respectiva călătorie prezintă interes pentru turism, atunci ne
referim la „vizitator”, care reprezintă conceptul de bază în ansamblul statisticilor
turismului. Conform definiţiei oficiale a O.M.T., nu toţi călătorii sunt vizitatori. Astfel, în
cadrul statisticilor, termenul de „vizitator internaţional” desemnează „orice persoană care
vizitează o ţară, alta decât cea în care aceasta îşi are reşedinţa sa obişnuită, pentru o
perioadă care să nu depăşească 12 luni şi al cărei motiv principal al vizitei este altul decât
cel de a exercita o activitate remunerată în ţara vizitată”.
Cele două criterii avute în vedere pentru a face distincţia dintre vizitatori şi ceilalţi
călători internaţionali sunt1: reşedinţa şi motivaţia călătoriei.
- Criteriul reşedinţei (al rezidenţei) indică faptul că se referă la toate persoanele
care nu îşi au locul lor de reşedinţă în ţara vizitată, inclusiv cetăţenii unei ţări care
locuiesc în mod permanent (îşi au domiciliul permanent) în străinătate. Astfel, un
cetăţean al unei ţări A, având reşedinţa în ţara B şi care vizitează ţara C, cheltuie
banii pe care i-a câştigat în ţara B şi este influenţat, în decizia de alegere a
destinaţiei turistice, de eforturile de promovare turistică a ţării C, vizând ţara B.
Astfel, este normal ca acest turist să fie înregistrat, în statisticile oficiale, după
ţara sa de reşedinţă şi nu după naţionalitatea sa, în scopul de a putea cunoaşte cât
mai precis diferitele pieţe turistice şi transferurile de valută efectuate.
- Criteriul motivaţiei călătoriei stabileşte o distincţie clară între vizitatori şi
persoanele care se deplasează într-o ţară pentru a munci acolo şi pentru a fi
retribuit pentru munca sa.
La aceste două criterii ar mai trebui adăugat şi un al treilea, respectiv ca perioada
de şedere în ţara vizitată, să nu depăşească 12 luni consecutive, depăşirea acestei perioade
transformându-l pe vizitator (din punct de vedere statistic) în rezident al acelei ţări.
Aşadar, vizitatorul internaţional reprezintă orice persoană care călătoreşte într-o
altă ţară decât cea în care îşi are reşedinţa, pentru mai puţin de 12 luni şi al cărui principal
scop al călătoriei este diferit de exercitarea unei activităţi remunerate în locul vizitat.

1.1.1.2. Turistul internaţional

Turiştii internaţionali constituie una dintre cele două categorii de vizitatori

internaţionali, alături de excursionişti. Atunci când durata deplasării atinge sau depăşeşte
24 de ore, respectiv când vizitatorii petrec o noapte în ţara vizitată, aceştia sunt consideraţi
a fi „turişti”, în timp ce aceia a căror deplasare durează mai puţin de 24 ore, deci fără a
comporta o înnoptare, sunt consideraţi a fi „vizitatori de o zi” sau „excursionişti”.
Următoarele categorii de călători nu trebuie incluşi în categoria de vizitatori
internaţionali2:
a) Persoanele care intră sau ies dintr-o ţară ca imigranţi, inclusiv persoane care îi
însoţesc sau li se alătură;

1
Vellas, François, Economie et Politique du Tourisme International, 2e édition, Economica, Paris, 2007, pp.
8-9
2
***Eurostat, Newcronos, www.ec.europa.eu/eurostat

5
 b) Persoanele cunoscute sub denumirea de „lucrători la graniţă”, care locuiesc în
apropierea graniţei şi lucrează în ţara învecinată;
c) Diplomaţii, personalul consular şi membrii forţelor armate care călătoresc, din
ţara lor de origine, către ţara în care au fost repartizaţi, inclusiv personalul casnic care li se
alătură sau îi însoţesc;
d) Persoanele care călătoresc ca refugiaţi sau nomazi;
e) Persoanele aflate în tranzit, care nu intră formal într-o ţară, prin controlul
paşaportului, precum pasagerii aflaţi în tranzit aerian, care rămân, pentru o scurtă perioadă,
într-o anumită zonă a terminalului sau pasagerii transferaţi direct între aeroporturi sau
terminale, ori pasagerii unei nave cărora nu li permite să debarce.
Definiţia turiştilor internaţionali este, deci, următoarea: Turiştii internaţionali sunt
vizitatori temporari, care se află pentru cel puţin 24 de ore, dar pentru mai puţin de 12 luni,
în ţara vizitată şi pentru care motivele principale ale călătorie pot fi grupate în:
- loisir (petrecerile timpului liber), vacanţă, sănătate, religie, sport;
- afaceri, familie, deplasări profesionale.
Din această definiţie se poate remarca faptul că, termenul de turist nu se aplică doar
„vacanţierilor”, adică persoanelor plecate în vacanţă, incluzând, de exemplu, şi persoanele
aflate în călătorii de afaceri.

1.1.1.3. Vizitatorul de o zi (excursionistul)

Vizitatorul de o zi sau excursionistul este acel vizitator (internaţional, în acest caz)

care nu petrece nicio noapte într-o unitate de cazare, colectivă sau individuală, în locul,
respectiv ţara vizitată.
În turismul internaţional, importanţa economică a excursioniştilor poate să fie
foarte mare, îndeosebi pentru micile ţări insulare, care primesc pasagerii navelor de
croazieră. Atât timp cât respectivii vizitatori înnoptează la bordul navei, aceştia sunt
înregistraţi, în principiu, în localitatea unde acostează navele, la rubrica „vizitatori de o zi”
şi nu la „turişti”.
Pentru o destinaţie turistică (localitate, staţiune, ţară), mai importanţi decât
vizitatorii de o zi sau excursioniştii sunt turiştii, care „consumă” mai multe servicii
turistice, inclusiv cele de cazare, pentru cel puţin o noapte.

1.2. Principalii indicatori utilizaţi în

cuantificarea dimensiunilor turismului internaţional

Indicatorii principali de cuantificare a circulaţiei turistice cuprind şi redau, într-o

exprimare sintetică, matematică, informaţii privind diferite aspecte ale activităţii turistice,
informaţii privind diferite aspecte ale activităţii turistice, informaţii ce sunt utile pentru
măsurarea fenomenului şi a efectelor sale, pentru anticiparea tendinţelor de evoluţie şi
pentru fundamentarea politicii de dezvoltare turistică1.
Aceşti indicatori furnizează şi cuantifică informaţiile necesare acţiunilor de politică
turistică, permiţând, totodată, măsurarea ulterioară a efectelor respectivelor acţiuni2.

1
Minciu, Rodica, Economia turismului, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Uranus, Bucureşti, 2005,
p. 96
2
Cristureanu, Cristiana, Strategii şi tranzacţii în turismul internaţional, Editura C.H. Beck, Bucureşti,

6
 Paleta indicatorilor utilizaţi în turism este foarte largă. Astfel, aceştia pot fi direcţi
(rezultaţi în mod nemijlocit din sursele de înregistrare) sau indirecţi (prelucraţi), pot fi
simpli sau agregaţi, cantitativi sau valorici, globali sau potenţiali, principali sau derivaţi
etc.
Indicatorii simpli pot fi, la rândul lor, economici sau sociali, cu referire la mărimi
şi variabile turistice, la distribuţia, evoluţia şi interacţiunea acestora, atât în timp, cât şi în
spaţiu sau pot fi indicatori (indici) sintetici, ce cuantifică relaţiile dintre mai multe variabile,
simultan, verificând, în prealabil, calitatea legăturii lor cu fenomenul turistic analizat.
Pentru elaborarea sistemului de indicatori sintetici s-a convenit ca toate ţările
membre ale Organizaţiei Mondiale a Turismului (OMT) să-şi armonizeze metodologia
evidenţei statistice a turismului internaţional, iar unitatea de măsură de bază, ce dă
dimensiunea fizică a consumului turistic, să fie considerat turistul, adică însuşi
consumatorul de servicii turistice.
Volumul fizic al fluxurilor turistice internaţionale este urmărit prin indicatorii
„număr de sosiri” ale turiştilor străini, respectiv „număr de plecări” ale turiştilor naţionali,
la frontiera ţării emiţătoare.
Cei mai importanţi indicatori ai turismului internaţional pot fi clasificaţi1 astfel:
a) indicatori de bază, referitori la cei doi factori corelativi ai pieţei (cererea şi
oferta) şi care au scopul de a urmări repartiţia, evoluţia şi modificarea în
tendinţe a acestor mărimi, precum şi modificarea structurii lor în timp şi spaţiu
(indicatori ai cererii reale, respectiv ai circulaţiei turistice şi ai cererii potenţiale
şi indicatori ai ofertei, în principal cei privind baza tehnico-materială a
turismului);
b) indicatori ai corelaţiei dintre cerere şi ofertă (capacitatea pieţei, gradul de
ocupare a capacităţii etc.);
c) indicatori ai efectelor economice directe ale turismului asupra economiei, în
ansamblul său ori asupra anumitor sectoare ale acestora;
d) indicatori ai utilizării forţei de muncă, ce reflectă situaţia, repartiţia şi evoluţia
ocupării forţei de muncă, pe ramuri de activitate, pe niveluri profesionale şi
după alte criterii.
Comisia de statistică a OMT a propus următorul sistem de indicatori ai turismului:
A. Indicatori ai cererii turistice globale, interne şi externe;
B. Indicatorii ofertei turistice: hoteluri, alte unităţi de cazare turistică, agenţii de
voiaj şi alte întreprinderi din sectorul turistic;
C. Indicatori ai relaţiei cerere-ofertă şi ofertă-cerere;
D. Indicatorii efectelor economice;
E. Indicatorii densităţii turistice, la nivel teritorial şi al popualţiei;
F. Indicatorii potenţialului turistic al pieţelor;
G. Indicatorii ocupării forţei de muncă.
Dintre indicatorii circulaţiei turistice internaţionale, cei mai importanţi pot fi
consideraţi următorii:
- numărul turiştilor sau numărul de sosiri ale turiştilor internaţionali;
- numărul de înnoptări (sau de zile-turist) ale turiştilor internaţionali;
- durata medie a sejurului;

2006, p. 35
1
Idem, p. 38

7
 - densitatea circulaţiei turistice;
- preferinţa relativă pentru turism;
- volumul încasărilor din turismul internaţional;
- volumul cheltuielilor pentru turismul internaţional.

1.3. Fluxurile turistice internaţionale

Un flux turistic este reprezentat de „un număr de persoane care circulă între un
bazin de cerere şi unul de ofertă” turistică1, iar modul de formare şi amploarea acestuia
sunt condiţionate de caracteristicile celor două bazine, precum şi de o serie de factori, de o
mare diversitate, care determină intensitatea şi structura circulaţiei turistice internaţionale.
Privit din această perspectivă, turismul internaţional poate fi considerat a fi
totalitatea fluxurilor ce iau naştere între ţările sau regiunile emiţătoare şi cele receptoare de
turişti2.
Dacă turismul emiţător este concentrat într-un număr redus de ţări ale lumii, având
economii dezvoltate şi, în mod corespunzător, locuitori ale căror venituri sunt suficient de
mari pentru a-şi permite să cumpere produse turistice, ţările receptoare de turişti sunt cu
mult mai numeroase, cuprinzând atât ţări cu economie dezvoltată, cât şi ţări în curs de
dezvoltare.
 Bazinele de cerere turistică se află, deci, în principal, în ţările dezvoltate,
din punct de vedere economic, unde trăiesc persoane cu venituri ridicate,
care îşi pot permite să plătească preţul unor călătorii internaţionale. Aceste
ţări se mai numesc şi importatoare de turism (de servicii turistice), deoarece
călătoriile rezidenţilor în alte ţări presupun efectuarea de cheltuieli valutare,
în mod similar cumpărării de bunuri din import.
 Bazinele de ofertă turistică se află în zonele unde există atracţii turistice
(naturale şi antropice) deosebite, iar ţările unde se află locurile respective
sunt considerate exportatoare de servicii turistice, acestea beneficiind de
încasări valutare din vânzarea prestaţiilor turistice, ca urmare a cheltuielilor
realizate în ţările respective de către turiştii străini care le vizitează.

1.3.1. Motivaţii pentru realizarea călătoriilor turistice internaţionale

Există mai multe categorii de motivaţii principale pentru realizarea călătoriilor

internaţionale în scop turistic, acestea constituindu-se, astfel, în principalele cauze ale
formării fluxurilor turistice internaţionale.
François Vellas clasifică aceste motivaţii în trei categorii principale3: cele motivate
de preţuri, de climat şi de diverse motive personale ale turistului.
a) Preţurile reprezintă motivaţii esenţiale în decizia turiştilor de a călători în afara
frontierelor ţării unde aceştia îşi au reşedinţa obişnuită. Diferenţele dintre nivelurile
preţurilor produselor turistice practicate în diferitele ţări ale lumii, pentru oferte similare,

1
Cristureanu, Cristiana, Economia şi politica turismului internaţional, Editura ABEONA, Bucureşti, 1992,
p. 81
2
Minciu, Rodica, op. cit., p. 57
3
Vellas, François, op. cit., pp. 10-11

8
ca nivel de confort, diversitate a serviciilor şi calitatea acestora, se explică prin nivelul mai
scăzut al salariilor din industria turistică, în unele ţări, majoritatea aflate în curs de
dezvoltare. Iar dacă ţinem seama de faptul că turismul reprezintă o „industrie a mâinii de
lucru” (adică utilizează un număr mare de lucrători, mulţi dintre aceştia cu niveluri scăzute
de calificare), ponderea costurilor cu forţa de muncă în costurile totale fiind ridicată, atunci
putem înţelege mai bine de ce pot să apară diferenţe importante ale preţurilor unor produse
turistice similare, în funcţie de costul forţei de muncă utilizate în turism, în ţări diferite.
Acest „diferenţial al preţurilor” este deosebit de important, de exemplu, pentru
motivaţiile turiştilor nord-americani care vizitează Mexicul sau ţările Americii latine sau
pentru vest-europenii care îşi aleg ca destinaţii unele ţări din Asia de Sud-Est şi Pacific.
b) Climatul reprezintă, de asemenea, un motiv determinant pentru caracterul
internaţional al turismului. O serie de ţări din Europa de Sud, precum şi insule din Caraibe,
din Oceanul Indian şi din Pacific, beneficiază, din plin, de avantajul acestui factor, oferind
„garanţia” că, acolo, turiştii vor găsi un climat cald, cu plaje însorite şi posibilitatea de a
face baie, în mări sau oceane în care temperatura apei este optimă pentru „thalasoterapie”.
c) Motivele personale ale turistului se pot clasifica, la rândul lor, în 6 categorii
principale:
- Loisir* şi vacanţe, aceasta fiind principala motivaţie pentru călătoriile
realizate în afara timpului obişnuit, afectat activităţilor profesionale. Motivele pot fi
diverse: odihnă, dorinţa de „smulgere” sau „evadare” din mediul său obişnuit,
descoperiri culturale, vizite la rude şi prieteni, practicarea unor sporturi etc.
- Afaceri, respectiv călătorii întreprinse în cadrul activităţilor profesionale. În
această categorie sunt incluşi voiajorii comerciali, membrii echipajelor de aeronave
sau nave maritime care efectuează escale în diferite ţări, funcţionarii guvernamentali
şi ai organizaţiilor internaţionale aflaţi în misiune, salariaţii care lucrează la instalarea
unor utilaje sau echipamente în alte ţări (pentru durate de până la un an).
- Congrese şi alte reuniuni, respectiv călătorii realizate pentru a participa la
congrese sau la alte tipuri de reuniuni (seminarii, colocvii, conferinţe, mese rotunde
etc.).
După alţi autori1, atât turismul de reuniuni, cât şi turismul practicat de
participanţii la manifestări expoziţionale (fie ca expozanţi, fie ca vizitatori
profesionali), precum şi călătoriile-stimulent, reprezintă componente ale turismului
de afaceri.
- Sănătate, respectiv călătorii întreprinse fie pentru a beneficia de îngrijiri
medicale, fie pentru îmbunătăţirea nivelului de sănătate, prin acţiunile ce ţin de
medicina profilactică (preventivă): „repunerea în formă”, thalasoterapie,
balneoterapie etc. Sunt incluse, în această categorie, şi sejururile în staţiunile termale
şi tratamentele terapeutice de orice natură (oncţiuni sau împachetări cu nămol,
inhalare de gaze cu efect terapeutic etc.).
- Studii, respectiv călătoriile realizate pentru a asista la cursuri sau pentru
formare sau perfecţionare profesională, într-o instituţie de formare ale cărei cursuri
pot să dureze un întreg an şcolar sau chiar mai mult.

* Timp liber, de care poate dispune o persoană, în afara ocupaţiei sale obişnuite (conform Lexiconului de
termeni turistici – coordonator Gabriela Stănciulescu, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2002, p. 177)
1
Davidson, R., Business Travel, Pitman Publishing, Londra, 1994, p. 1

9
 - Religie, respectiv călătoriile întreprinse pentru a participa la un pelerinaj sau
pentru o vizită la un loc sfânt.
Într-o altă abordare, se poate aprecia că1 un turist îşi va alege o destinaţie turistică
internaţională în următoarele situaţii:
- oferta de vacanţă a ţării în care îşi au domiciliul obişnuit este limitată;
- produsele turistice oferite în ţara sa sunt inaccesibile, fie datorită preţurilor
ridicate, fie datorită faptului că respectivele produse sunt mai bine vândute la
export, adică turiştilor străini;
- absenţa unor produse turistice din oferta internă a ţării de domiciliu (de exemplu,
posibilitatea de practicare a unor cure balneo-medicale sau a talazoterapiei ori a
sporturilor de iarnă etc.);
- cererea pentru unele produse turistice având caracter de unicat în lume (de
exemplu, vizitarea Sfinxului şi a piramidelor egiptene, a locurilor sfinte, la
Ierusalim ori a Turnului Eiffel, la Paris etc.).
În funcţie de aceste motive, corelate şi cu altele2, cum ar fi: existenţa unor factori
naturali deosebiţi, dorinţa de cunoaştere, participarea la evenimente cultural-artistice,
ştiinţifice sau profesionale etc., fluxurile turistice se mai pot clasifica în două mari
categorii3:
a) „Sunlust”, care sunt fluxuri asociate turismului de soare ori determinat de alte
condiţii naturale (existenţa zăpezii, a unor izvoare termale etc.). În alegerea unor
astfel de destinaţii, principalele criterii de selecţie sunt preţurile şi distanţele.
b) „Wonderlust”, respectiv turismul de cunoaştere (având motivaţii culturale – de
participare la diverse manifestări culturale, artistice, sportive, de vizitare a unor
monumente, muzee sau a unor obiective naturale deosebite). Factorul decisiv în
alegerea destinaţiei este, în aceste cazuri, calitatea ofertei şi diferenţierea acesteia
faţă de ofertele interne, de produse similare.

1.3.2. Mecanismul de formare a fluxurilor turistice internaţionale

Fluxurile turistice internaţionale reprezintă una dintre cele mai dinamice

componente ale schimburilor economice internaţionale. Ponderea cea mai mare, în
circulaţia turistică internaţională, o au fluxurile turistice interne şi cele intra-regionale
(realizate între ţările situate în aceeaşi regiune turistică).
Statisticile internaţionale arată că peste trei sferturi dintre voiajele internaţionale se
desfăşoară pe distanţe scurte, cele mai multe dintre acestea fiind realizate în interiorul sau
între ţările cu economie dezvoltată, din Europa, America de Nord şi Asia4. Analiza
fluxurilor turistice internaţionale se realizează utilizând atât indicatori fizici (numărul de
sosiri la frontiere), cât şi valorici (încasări din turismul internaţional).

1
Vellas, François, Economie et Politique du Tourisme International, Economica, Paris, 1995, p. 28
2
Minciu, Rodica, op. cit., p. 57
3
Gray, P. H., International Travel – International Trade, Lexington Books, Londra, 1970, p. 117
4
Cristureanu, Cristiana, op. cit. (2006), p. 114

10
 1.3.2.1. Formarea, în spaţiu, a fluxurilor turistice internaţionale

La scară globală, câteva bazine turistice emiţătoare domină fluxurile turistice

internaţionale. Astfel, principalele 10 ţări emiţătoare de turişti, împărţite între America
(SUA şi Canada), Europa (Germania, Marea Britanie, Franţa, Olanda, Italia, Belgia şi
Spania) şi Asia, reprezintă, împreună, peste 40% din bazinele de cerere turistică la nivel
mondial. Acestea reprezintă principalele ţări bogate ale lumii.
Mai mult de jumătate dintre turiştii internaţionali au, de fapt, domiciliul în ţări
europene, ceilalţi provenind de pe continentul american şi din Asia şi Pacific (regiune ce
înregistrează cele mai ridicate ritmuri de creştere ale sosirilor de turişti internaţionali, în
ultimii ani), în timp ce, Orientul Mijlociu şi Africa au contribuţii mult mai modeste la
circulaţia turistică internaţională.
Ţările cu economie dezvoltată reprezintă atât marii emiţători de turişti, cât şi
principalele destinaţii turistice ale lumii, astfel că ambele „capete” ale fluxurilor turistice
mondiale sunt situate, în principal, în Europa şi America de Nord. De fapt, la nivel mondial,
există trei mari bazine de destinaţie turistică sau „trei mari lacuri de vacanţă ale lumii”,
cum le-a denumit Georges Cazes1, amplasate în jurul periferiilor meridionale ale marilor
regiuni emiţătoare, care reprezintă „inima” sistemului, precum şi la frontierele destinaţiilor
turistice emergente. Cel mai important dintre acestea este bazinul euro-mediteranean, cu o
concentrare turistică mai mare pe ţărmul nordic al Mării Mediterane. Celelalte două sunt:
bazinul America de Nord – Caraibe, zonă denumită şi „Mediterana americană”2 şi bazinul
Asia de Est şi Pacific.
Repartiţia fluxurilor turistice în jurul celor trei mari bazine de destinaţie evidenţiază
caracterul discontinuu al spaţiului turistic şi caracterizează, la scară mondială, inegalităţile,
observabile pe plan economic, al nivelului de dezvoltare sau al puterii de cumpărare ale
diferitelor regiuni ale lumii.
Cele trei mari bazine turistice prezintă trei caracteristici comune3, respectiv:
1) Apropierea de marile „surse de bogăţie”, ce constituie „rezervoarele” de
turişti care deţin o parte importantă a populaţiei cu putere de cumpărare suficient
de mare pentru a-şi permite consumuri turistice importante, cu caracter ludic şi
recreativ, în cadrul sejururilor lor în străinătate.
2) Bazinele respective suprapun două zone constituite din ţări cu niveluri de
viaţă extrem de contrastante. Astfel, cele mai vechi ţări frecventate aparţin
categoriei ţărilor celor mai bogate, în timp ce „prelungirile” lor meridionale
corespund categoriei ţărilor în curs de dezvoltare. Avantajele economice şi
sociale favorizează o „glisare” a fluxurilor turistice de la un ţărm, la altul, al
Mediteranei, către graniţele Asiei de Sud – Est şi către Sudul frontierei Statelor
Unite ale Americii sau Mexicului, spre ţărmurile din America Centrală. Aceste
fluxuri răspund unei puternice atracţii a turiştilor pentru regiunile cele mai
însorite, indiferent că este cazul unui climat mediteranean, subtropical sau
tropical. În aceste locuri, sezoanele turistice sunt mult mai etalate în timp. Fiecare
dintre aceste bazine este dominat de clientele regionale, privilegiate, ce reprezintă
între 2/3 şi 3/4 din totalul turiştilor, situaţie explicabilă prin apropierea geografică

1
Cazes, G., Fondements pour une géographie du tourisme et des loisirs, Bréal, Paris, 1992
2
Stock, M. (coordonator), Le tourisme. Acteurs, lieux et enjeux, Belin, Paris, 2003, p. 131
3
Idem, p. 140

11
 dintre locul de domiciliu şi cel de destinaţie turistică. Deplasările respective, ce
urmează aproximativ aceleaşi fuse orare, facilitează realizarea de sejururi scurte,
fără ca turiştii să sufere de neplăcerile legate de decalajele orare.
3) Existenţa unor legături privilegiate, de ordin istoric, cultural, lingvistic,
politic etc. Astfel, vechile colonii au păstrat, în general, utilizarea limbilor
europene, facilitând primirea persoanelor de diferite naţionalităţi, care vorbesc
aceste limbi. Circulaţia turistică este facilitată, de asemenea, şi de procedurile de
simplificare a formalităţilor vamale şi de frontieră, prin acorduri bilaterale privind
adaptarea unor măsuri comune în acest scop.
Fluxurile turistice internaţionale se împart în două mari categorii, care se
completează sau se alimentează reciproc1, respectiv:

1) Fluxuri intra-regionale (în interiorul aceloraşi regiuni turistice);

2) Fluxuri inter-regionale (între marile regiuni turistice ale lumii).
De remarcat că, la nivel mondial, fluxurile intra-regionale au cea mai mare pondere
în totalul fluxurilor turistice, de cca 80%.

1) Circulaţia turistică intra-regională

Se pot distinge două categorii de fluxuri turistice intra-regionale:
a) – Cele create de cererea turiştilor care îşi au reşedinţa în ţări aflate în
aceeaşi regiune cu ţările vizitate (de exemplu, turiştii italieni care
vizitează Spania)
b) – Cele create de cererea turiştilor care îşi au reşedinţa în ţări aflate în
afara regiunii vizitate (de exemplu, turiştii americani sau japonezi care
vizitează, succesiv, Spania, Franţa şi Italia, ţări aflate în aceeaşi regiune
turistică, generând, astfel, un flux turistic intra-regional).
Ponderea cea mai mare o au fluxurile intra-regionale din prima categorie
menţionată mai sus.
Europa şi America de Nord deţin, împreună, peste 85% din totalul fluxurilor intra-
regionale, la nivel mondial. Statisticile arată că cca 85% din călătoriile în Europa provin
tot din ţări europene. Cele mai importante fluxuri turistice intra-europene sunt
următoarele2:
- cel orientat pe direcţia Nord – Sud , de tip sunlust;
- cel având ca punct de pornire ţările vest-europene, cu economie dezvoltată, către
destinaţii aflate în ţările din Estul continentului, ce dispun de oferte variate
(fluxuri de tip wonderlust şi sunlust).
Mai recent, după anul 1990, a început să se dezvolte şi un flux invers, pornind din
Estul continentului, spre ţările din Vestul Europei, mai slab ca intensitate şi având ca
motivaţie dorinţa de cunoaştere, de tip wonderlust.
Motivele pentru care Europa se menţine ca lider în turismul intra-regional sunt3
următoarele:
- Europa cuprinde un număr mare de ţări, cu potenţial turistic variat, diferit şi de
mare valoare;

1
Cristureanu, Cristiana, op. cit. (2006), pp. 114-116
2
Minciu, Rodica, op. cit. (2005), p. 58
3
Cristureanu, Cristiana, op. cit. (2006), p. 115

12
 - Deplasarea turiştilor, dintr-o ţară în alta, se realizează pe cale terestră (rutieră şi
feroviară), ceea ce face să scadă preţul transportului, respectiv al călătoriei
turistice;
- Cea mai mare parte a turismului intra-regional se realizează între ţări limitrofe;
- Apartenenţa la Uniunea Europeană şi absenţa ori simplificarea formalităţilor de
trecere a frontierei facilitează deplasările turistice.
Cea de-a doua mare destinaţie turistică a lumii, după Europa, este continentul
american, în cadrul căruia, principalele fluxuri intra-regionale se desfăşoară între SUA şi
Canada, precum şi dintre aceste două ţări şi destinaţii din zona Mării Caraibelor şi din
America Centrală.
În privinţa regiunii Asia de Est şi Pacific, fluxurile turistice intra-regionale au fost
dominate, pentru o perioadă lungă de timp, de turiştii japonezi, care au frecventat, în
special, ţări învecinate: China, inclusiv Hong Kong şi Taiwan şi Coreea de Sud, dar, în
ultimii ani, s-a inregistrat şi o creştere spectaculoasă a numărului turiştilor chinezi.

2) Circulaţia turistică inter-regională

Cele mai importante fluxuri turistice inter-regionale sunt reprezentate de călătoriile
turiştilor europeni spre America de Nord, în special din motive de afaceri, precum şi spre
Asia de Est şi Pacific, motivate, în principal, de dorinţa cunoaşterii culturii şi civilizaţiei
acestor zone, dar şi, tot mai mult, în ultimii ani, pentru turismul de tip sunlust.
Un alt flux turistic important este cel ce pleacă din America de Nord spre Europa
şi spre Orientul Îndepărtat, atât pentru turismul de afaceri, cât şi pentru cel de vacanţă. La
acestea, mai poate fi menţionat şi fluxul, aflat în creştere, al turiştilor europeni, spre
continentul african (în câteva ţări ale Africii de Nord şi în Africa de Sud).
Continentul european se menţine, în ultimele decenii, ca prima destinaţie turistică
mondială, chiar şi în condiţiile în care au apărut noi destinaţii mondiale, care atrag, anual,
tot mai mulţi turişti şi, astfel, îşi sporesc, continuu, cota de piaţă. Dacă în anul 1995 Europa
deţinea o pondere de două treimi din totalul turiştilor internaţionali, în prezent, ponderea
este de cca 50,8%, deşi, în valori absolute, numărul turiştilor care au vizitat Europa a fost
în creştere, de la un an la altul, ajungând la 671 mil., în 2017.
Din punctul de vedere al ritmului de creştere a circulaţiei turistice, cea de-a doua
regiune a lumii, ca destinaţie turistică, este continentul asiatic. Asia de Vest primeşte circa
jumătate din numărul de turişti care vizitează acest continent, iar fluxurile ce înregistrează
cea mai importantă dinamică sunt cele ale turiştilor europeni care au ca destinaţie Asia de
Est şi de Sud.
Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au marcat începutul unei scăderi a
volumului fluxurilor turistice spre şi dinspre America de Nord, reducerea numărului
turiştilor americani înregistrând un mare declin, începând din 2012, în toate regiunile
importante, receptoare de turişti şi, în special, în Europa, fenomen care s-a atenuat treptat,
în anii următori. America de Nord şi cea de Sud primesc, împreună, în medie, peste 10
milioane de turişti pe an, din Europa, fluxurile respective îndreptându-se, în special, spre
marele bazin al ofertei de pe Coasta de Vest a SUA. Urmează, ca pondere a destinaţiilor,
Insulele Caraibe şi America Centrală. Spre această zonă se îndreaptă turiştii din America
de Nord, precum şi din Europa şi Japonia.

13
 Cea de a patra destinaţie mondială regională este Orientul Mijlociu, urmat
îndeaproape de Africa. Spre acest continent s-au înregistrat chiar diminuări importante ale
fluxurilor turistice, în ultimii ani. Circa 70% din totalul numărului de turişti veniţi în Africa
se opreau, în principal, în nordul continentului, majoritatea lor fiind europeni, dar, urmare
revoltelor si războaielor interne sângeroase, soldate cu mii de victime, din ultimii ani,
numărul sosirilor de turişti, în aceste tări, s-a diminuat drastic.Pe de altă parte, mai recent,
a crescut numărul turiştilor care ajung în Africa de Sud.

1.3.2.2. Formarea, în timp, a fluxurilor turistice internaţionale

O caracteristică a fluxurilor turistice, în comparaţie cu celelalte componente ale

circuitului economic mondial, o constituie etalarea inegală în timp, prin sezonalitate.
Cauzele sezonalităţii turistice sunt1, pe de o parte, naturale (poziţia geografică,
succesiunea anotimpurilor, condiţiile de climă, atractivitatea şi varietatea valorilor
culturale, istorice, de artă), acestea datorându-se, în principal, climei, cât şi cauze (condiţii)
economico-organizatorice şi sociale (printre care, structura anului şcolar şi universitar,
regimul concediilor plătite şi durata lor etc.).
Dimensiunile optimului sezonier pentru turism şi recreare variază, în distribuţia sa
pe glob. Astfel, este bine cunoscut exemplul Mediteranei, unde sezonul cald este lung, de
peste 6 luni/an. Factorii naturali influenţează sezonalitatea fluxurilor turistice, acţionând în
zona bazinului ofertei turistice, respectiv la destinaţiile turistice2.
Sezonalitatea cea mai accentuată se înregistrează în ţările cu industrie turistică
dezvoltată, precum Austria, Elveţia, Portugalia, Italia, Turcia etc. Dimensiunea relativă a
sezonalităţii este cu atât mai mare, cu cât valorile coeficienţilor sezonalităţii sunt mai mari,
respectiv când există diferenţe mai mari între circulaţia turistică din luna cu aflux turistic
minim şi cea din luna cu aflux turistic maxim3.
În alte ţări, printre care Germania, ţările scandinave, Japonia, Australia sau Marea
Britanie, circulaţia turistică este etalată mai uniform, pe parcursul anului, în principal
datorită ofertei turistice, care nu depinde de factorii naturali (climă, relief), fiind o ofertă
specializată, în principal, pe turismul de afaceri, de reuniuni şi de week-end.
Analizând situaţia Spaniei, putem constata o sezonalitate scăzută, în această ţară,
în pofida specificului ofertei, dependente de climă. Explicaţia constă în politica turistică
adoptată şi în eforturile conjugate, din partea autorităţilor publice şi a investitorilor din
turism, care şi-au fixat ca principal obiectiv prelungirea sezonului turistic, obiectiv pe care
l-au atins. Un alt exemplu, aparent paradoxal, ca şi în cazul Spaniei, dar situat la cealaltă
extremă, este cel al Belgiei, care înregistrează o sezonalitate deosebit de accentuată, în
raport cu oferta sa turistică, axată, în special, pe turismul de afaceri şi de congrese. Această
situaţie se explică prin poziţia geografică a Belgiei, expusă sezonalităţii manifestate în
ţările vecine (Olanda, Germania şi Franţa), spre care şi din care fluxurile turistice
tranzitează această ţară, îndreptându-se spre alte destinaţii turistice.

1
Idem, pp. 119-120
2
Jugănaru, I.-D., Managementul restructurării în turismul românesc de litoral, Teză de doctorat, ASE
Bucureşti, 2004, anexa 13
3
Cristureanu, Cristiana, op. cit. (2006), pp. 119-120

14