Clasa a IX-a

PERIODIZAREA ISTORIEI MUZICII

Periodizarea istoriei muzicii corespunde, în linii mari, cu periodizarea istoriei universale.

Astfel, se disting:
1. Cultura muzicală în preistorie
2. Cultura muzicală în Antichitate
3. Cultura muzicală a Evului Mediu
 Evul Mediu timpuriu (secolele V – XI)
 Evul Mediu dezvoltat (secolele XII – XIV)
 Evul Mediu târziu – Renașterea (secolele XV – XVI)
4. Cultura muzicală în epoca modernă
5. Cultura muzicală contemporană (secolele XX – XXI)

1. Cultura muzicală în preistorie - corespunde apariției primelor elemente de limbaj

muzical.
Apariția muzicii poate fi pusă în corespondență cu materializarea nevoii de a comunica
cu sine sau cu ceilalți, depășind limitările cuvântului.
Cea mai veche mărturie: o frescă din Peştera Ariège din Franţa, veche de 40 000 de ani,
reprezenta un bărbat mascat cântând la un arc muzical (J. Chailley)
Cercetătorii sunt unanim de acord că primul instrument din istoria omenirii a fost vocea
umană, iar primul element muzical care apare este ritmul, fapt demonstrat de
instrumentele muzicale de percuție găsite în diferite grote.
În următoarea etapă se presupune că s-a dezvoltat melodia, care asocia un element redus
de sunete (între 2 și 4) și cu o structură nelineară.
În această etapă incipientă, muzica se referea la diferitele forme ale ritualurilor magice,
de îmbunare a forțelor naturii, de protecție a omului, a grupului său, a bunurilor sale.
Urme certe ale elementelor primitive s-au descoperit și pe teritoriul țării noastre, datând
încă din perioada neolitică: resturi de instrumente de suflat în comuna Pietrele (Cultura
Gumelnița).

2. Cultura muzicală în Antichitate - corespunde formării și dezvoltării culturii

orientale și a celei mediteraneene.
În această perioadă, muzica a fost strâns legată de magie și religie, anticii legând
manifestările lor artistice de cultele diferitelor zeități. Spre sfârșitul perioadei antice se
produce ruptura de aceste culte, prin nașterea monoteismului.

2.1. Culturile muzicale ale Orientului

2.1.1. China antică
- muzica participa la toate evenimentele, de la nuntă până la cultul strămoșilor, la
ceremonii, rituri și practici magice;
- principalul document scris, Cartea de Cântece, în care apar unele melodii notate cu
ajutorul unui sistem propriu, bazat pe semnele scrierii chinezești, la care se adăugau
semne pentru ritm, măsură, pauze și chiar nuanțe de expresie;
- sunt evidente implicațiile metafizice, care stau la baza principiilor și materialelor de
construcție a instrumentelor, și a sistemului melodic utilizat, cel pentatonic, care avea în
vedere echilibrul fluxului energetic;
- instrumente muzicale:
- cu coarde - kinul (ţitera) şi pipa (cu 7, respectiv 4 corzi din mătase), Kin și Ke
(instrument cu coarde, un fel de lăută, cu 7 corzi)
- de suflat – siao (fluierul de bambus), kuan (flautul), Ceng (instrument socotit
strămoșul orgii)
- percuţie – ciong (clopotul de bronz), pofu (tamburul)
- muzica militară – khai-ku (cântec de glorie) era intonat de şeful orchestrei militare,
preluat de cor şi orchestră
- exista o delimitare certă a genurilor: muzică regională de cântare sau de teatru muzical
(variată și bogată melodic) și muzică de curte sau de templu, practicată de ansambluri
ceremoniale;
- dansurile erau civile și militare și aveau un număr diferit de executanți, toate multiplu
de 8: 64 de dansatori pentru împărat, 32 pentru miniștri, 16 pentru oficiali,
- un alt document scris, Teoria muzicii chineze, face o sistematizare a materialului sonor
din melodiile chinezești tradiționale, bazată pe măsurători acustice exacte;
- specific: preferința pentru registrul înalt, pentru sunete stridente și trecerile rapide
dintr-un registru în altul, de regulă în registre extrem de depărtate; exista o legătură
intrinsecă între poezie, respectiv cuvânt, și sunet, deoarece în funcție de intonație același
cuvânt sau silabă își putea schimba sensul;
- ethos-ul este legat de starea sufletească:
- sunetul firav, stins – tristeţe
- sunetul amplu, prelung – bucurie
- sunetul dur – mânie
- sunetul clar, ponderat – respect
- sunetul cald, mângâietor – dragoste
- vechii învățați chinezi, pe lângă elementele de teorie muzicală, au elaborat și teorii
estetice, considerații asupra rolului social al muzicii și despre puterea magică a acesteia
asupra forțelor naturii;
- muzica era un factor important în educație;
- la baza muzicii chineze se află sistemul pentatonic anhemitonic (ar corespunde
sunetelor: do, re, mi, sol, la);
- fiecare sunet simboliza o virtute: bunătatea, dreptatea, buna-cuviinţă, înţelepciunea şi
loialitatea;

2
- lui Huang-ti („regele galben”, un personaj semi-legendar) i se atribuie inventarea scării
de 12 sunete (do, do#, re, re#, mi, fa, fa#...);

2.1.2. India antică

- vechii indieni atribuiau descoperirea muzicii unor zeități precum Brahma, Shiva, Indra
și Nereda;
- Veda – cuprinde texte de imnuri, cântece rituale de magie, melodii diverse;
- Mahabharata, Ramaiana – fragmente care au fost ilustrate muzical formând genul
muzical raga, ce caracterizează stilul muzical al Indiei în antichitate;
- 3 categorii de moduri muzicale și scări muzicale împărțite în 22 de sferturi de ton;
- instrumente muzicale:
- cu coarde: vina (cu coarde ciupite), tanpura-vina, sitar, ravanastron, sarangi şi
rabab (cu coarde şi arcuş)
- instrumente de suflat: flaut, oboi, cimpoi
- instrumente de percuţie: castagnete, gonguri, clopot
- legătura sincretică dintre cânt, cuvânt şi dans este caracteristica predominantă a muzicii
indiene.

2.1.3. Egiptul antic

- descoperirea muzicii este atribuită zeului Toth, ea având un rol profund educativ;
- muzica era pusă în legătură cu mișcarea, legile și proporțiile corpurilor astrale, cu
influența acestora asupra psihicului și destinului uman, cele șapte note fiind asociate cu
cele șapte planete cunoscute;
- era practicată de profesioniști, fie sacerdoți în orchestrele și corurile templelor, fie
oameni liberi sau sclavi;
- erau deosebit de prețuiți muzicienii străini;
- curtea avea două orchestre, una fiind alcătuită exclusiv din muzicieni sirieni;
- ceremonialele de la curtea faraonilor și din temple erau adevărate spectacole în care
teatrul, muzica și dansul se împleteau armonios: cu repertoriu și instrumente specifice -
sistrum, aulos (instrument de suflat), coruri de câte 600 de persoane, însoțite de câte 300
de harpiști, și dansatoare;
- instrumentele erau folosite în funcție de ocazie, de loc sau de sex (femeile mânuiau
anumite instrumente, iar bărbații altele): tobe; clarinetul sau oboiul, pentru anumite rituri
sau bătălii; ocarina, harpa, crotalele însoțeau evoluția dansatoarelor alături de clopoțeii și
globurile mici prinși pe brățările purtate la picior; tamburina, lăuta, lira simetrică sau
asimetrică;
- instrumentele de suflat aveau un sistem de intonație bazat pe sfertul de ton: fluierul
drept și fluierul dublu;
- instrumentele cu coarde, lira cu 3 corzi, harpa portabilă în formă de triunghi, cu 5-7
corzi, kitara, foloseau intervalele mai mari;

3
- bogat repertoriu de formule magice, incantații, descântece, rugăciuni, exorcisme, în
care sunt de remarcat ritmul deosebit obținut prin repetiții, prin proza ritmată și rimată,
prin aliterații, cuvinte cu efect percutant, îngânarea psalmodică.

2.1.4. Cultura muzicală ebraică

- principalul document: Bibilia (Vechiul Testament);
- citirea cu voce înaltă, apropiată de cântare, a psalmilor sau a versetelor cuprinse în
Torah, care era permisă doar preoților vârstnici;
- genuri: distincție clară între cântecele cu nuanță satirică, de dragoste, de nuntă și cele
de jale ale poporului și cânteele religioase (din care mai târziu se vor dezvolta imnurile
și psalmii);
- cântarea masoreților, care au stabilit o metodă originală de notație, prin care accentele
psalmodiei urmau sintaxa textului;
- 19 instrumente: asor (tip de liră), kinor (tot din familia lirei, cu construcție asimetrică,
evoluând ulterior spre forma viorilor sau a chitarelor de astăzi), halil (instrument de
suflat de tipul clarinetului), keren și shofar (din corn de animal, shofarul fiind utilizat în
practica templului și apoi în cea a sinagogii), pa'amon (clopote), tof (tobă) etc.
- psalmodia ebraică și stilul de cântare al imnului liturgic – piyyutim, necesitau prezența
unui muzician profesionist, numit hazan (conducător al corului și solist).

2.1.5. Cultura muzicală arabă

- are o puternică influență persană sau nord-africană;
- practica preislamică impunea ca gen de cântare huda, cântecul de caravană, cu voci
exclusiv bărbătești; qayna, cântecul sclavelor femei, cu puternic mesaj poetic,
acompaniat de instrumente: tobe, lăută, nawh;
- primele secole ale Islamului, cu influență persană: genul de bază al muzicii de
divertisment: qayna; genurile religioase se axează pe Koran;
- se impune o mai strictă delimitare a genurilor: muzică religioasă, de curte, eroică,
profană (cu accente senzuale), în cadrul acesteia remarcându-se cea dansantă, cu
puternică tentă lascivă;
- după secolul X se manifestă o certă influență bizantină: definitorie ideea ciclurilor
(modurilor) ritmice, de o mare diversitate;
- în cărțile de cântare, Kitab Al-Aghiani, Kitab Al-Musiqi Al-Kabir: natura talentului
muzical, tipurile melodice, tehnica vocală, tipurile de tetracorduri, diatonism și
împărțirea tonurilor).

4
2.2. Cultura muzicală mediteraneeană
2.2.1. Cultura muzicală grecească
Caracteristicile muzicii greceşti - preponderent vocală, legată de text şi uneori şi de
dans
Forme şi genuri:
- ditirambul - imn ce glorifica pe Dionysos
- gimnopediile - melodii ritmice cu caracter gimnastic
- pirrhicul - dans vioi militar
- peanul - imn închinat lui Apollo
- jocurile „pytice” de la Delphi, în cinstea lui Apollo
- elegiile războinice
- threnii (gen funerar, Homer)
- odele
- epopeile eroice
Instrumente: lira (Orfeu, Apollo, Marsias), chitara (Terpandru), aulos (Olympos),
syrinx (nai, flautul lui Pan, inventat de Hermes), salynx (trompetă)
Notaţia muzicală: alfabetică
Concepţia despre muzică:
- mousiké: însemna muzica, dansul şi poezia şi erau arte ale Muzelor
- poetul era deopotrivă autorul versurilor, compozitorul muzicii şi instructorul corului şi
al dansatorilor
- „muzica sferelor” (7 sunete ale gamei - 7 aştri)
- rol important în formarea caracterelor morale (rol pedagogico-educativ: modul doric) -
era artă democratică, fără sclavi
- sunt importante melodia şi ritmul (nu polifonia sau armonia)
- sistemul modal - sistema teleyon (raportarea sistemică a modurilor greceşti )
- genuri: diatonic, cromatic, enarmonic
- muzica vocală (muzica instrumentală era muzică vocală transpusă pe note), o singură
linie melodică, în cor se cânta la unison sau cel mult la octavă
- ritmul muzicii - ritmul poeziei: două tipuri de silabe (pătrime, optime)
- formule binare şi ternare
- notaţia - literală (24 litere)
- în domeniul acusticii:
- Pitagora calculează octava (la 1/2 coardei), cvinta (la 2/3), cvarta (la 3/4), iar
celelalte intervale cu ajutorul monocordului, inventat de el
- stabileşte principiul succesiunii sunetelor prin cvinta perfectă – sistemul
netemperat
- ethos-ul muzicii: poate influenţa pozitiv sau negativ acţiunea umană
- pitagoricienii au stabilit conceptul muzica sferelor, conform căruia sunetele
universului sunt corelate într-o proporţie numerică armonioasă percepută de urechea
umană ca „pură tăcere”
5
Importanţa şi rolul muzicii:
- Platon (429-347): importanţă ethos-ului, muzica - „instrument de educaţie prin
excelenţă”, problemă de stat. Cântul era „cuvânt, armonie şi ritm”
- Aristotel (384-322): armonia şi evoluţia statului erau dependente de felul în care se
practica muzica
- Plutarh (45-125) - formulează teoria ethos-ului, rolul social al artei: muzica, în funcţie
de moduri declanşează diferite stări afective. Modul preferat era doric-ul (de pe mi
descendent)
2.2.2. Cultura muzicală romană
- s-au păstrat textele unor imnuri religioase dedicate zeilor: Jupiter, Marte, zeiţei Vesta
- dar şi cântece de petrecere, notate cu litere asemănătoare celor greceşti, posibil de la
grecii stabiliţi pe coastele vestice ale Italiei
- vestigiile păstrate de la populaţia etruscă într-o necropolă din Tarquinia, ilustrează un
cântăreţ la fluier dublu
- luptele cu gladiatorii erau însoţite de instrumente de suflat
- în teatrul roman, corul era plasat pe scenă şi nu printre spectatori 2
- romanii vor continua tradiţia grecilor:
- în tradiţia elenă, muzica era legată de poezie: operele literare ale lui Virgiliu,
Horaţiu, Ovidiu şi Seneca vor fi la rândul lor însoţite de muzică
- subiectele vor continua să se inspire din mitologie şi poemele homerice
- în concepţia romanilor, muzica are un caracter festiv şi un scop moral
- după modelul grecesc: se construieşte o sală de concerte odeum (86 d. C.) pentru
10 mii de spectatori unde se vor organiza concursuri muzicale, după modelul
Olimpiadelor
- cântecul sclavilor va sta la baza cântării religioase a primei comunităţi creştine
din Roma
- muzica militară va utiliza instrumentele de suflat din alamă: tuba, cornul, lituus
(trompeta), buccina (bucium)
Instrumente: lira, kitara, tibia
- instrumentele folosite în acompaniament: lyra, tibia (aulosul grecesc), flautul
(lui Pan), corni, tube, orga hidraulică, tobe, clopoţei, cimpoi, ţambal
Pantomima – preluată din grecescul pantosmimos – textul interpretat prin mişcare
Genuri specific romane:
- canticus – melodia lirică
- carmina saliaria – cîntecul religios
- calendele – colinde de Anul nou
- rosalienele (în 24-26 mai) – zilele trandafirilor (dies rosae)
- sărbătorile zeului Bacchus (corespondentul roman al zeului Dionysos) – cântece,
dansuri
- la aniversarea împăratului: himnozii cântau imnuri
- nu s-au păstrat documente muzicale din antichitatea romană

6
Concepţia despre rolul muzicii:
Marcus Fabius Quintilianus (35-96) - Institutio oratoria (Arta oratorică)
- preocupat de retorică, acordă o importanţă deosebită muzicii şi cere introducerea
ei în cadrul disciplinelor necesare oratoriei
- insistă asupra calităţilor muzicii:
- domoleşte sufletele
- înflăcărează armatele în războaie
- „redă cu nobleţe, prin cântec şi măsură, ceea ce este sublim,
- cu farmec ceea ce este plăcut
- naturalul, cu ton liniştit”
- oratorul îşi coordonează eleganţa mişcării corporale, euritmia prin
influenţa muzicii

3. Cultura muzicală a Evului Mediu

- este perioada muzicii bisericești; are la bază cântul mozaic și al popoarelor orientale
creștinate la începutul mileniului, incluzând și elementele muzicale ale vechilor greci și
romani;
- după oficializarea creștinismului ca religie a Imperiului Bizantin muzica va căpăta
trăsături proprii:
- pronunțat caracter religios, cântecele fiind rugăciuni;
- este monodică (cântată pe o singură voce de bărbați sau de copii) și fără
acompaniament muzical;
- folosește cele 8 glasuri, scări muzicale diferite cu cadențe specifice, cu formule
melodice caracteristice și cu ritm liber;
- cântările mai simple se transmit oral;
- cântările mai amplesunt notate într-o smiografie proprie, care evoluează în timp;
- cele mai importante forme ale muzicii bizantine, în practică și astăzi în slujbele
religioase creștine: troparul, condacul și canonul.
Troparul și condacul – cântări concise, de mici proporții, ce rezumă semnificația unei
sărbători.
Ex. tropar: Troparul sfântului mare mucenic Gheorghe, care se cântă cu ocazia
sărbătorii Sfântului Gheorghe - 23 aprilie, precum și în bisericile închinate acestui sfânt:
"Ca un apărător al celor robiți și celor săraci folositor, neputincioșilor doctor,
conducătorilor ajutător, Purtătorule de biruință, Mare Mucenice Gheorghe, roagă pe
Hristos Dumnezeu să mantuiască sufletele noastre."
Ex. condac: Condacul Maicii Domnului, atribuit Sfântului Roman Melodul
(sec.al VI-lea), cântat și astăzi de sărbătorile Nașterii Domnului.
- marii imnografi și melozi bizantini: Sf.Andrei Criteanul, Sf.Cosma Melodul, Sf.Ioan
Damaschin (sec.al VIII-lea), Casia Monahia (sec, al IX-lea), Sf.Ioan Cucuzel (sec. XIII-
XIV).
Canonul – formă amplă, alcătuită din nouă ode, provenind din marile cântări ale
Vechiului Testament.
7
- Biserica Ortodoxă Română a acceptat de la început muzica bizantină, dezvoltarea ei
putând fi urmărită în mari vetere de cultură: mănăstirile Neamț, Cozia, Putna etc.
- după căderea Constantinopolului sub otomani, Țările Române vor continua să cultive
muzica bizantină, aceasta inspirând mai târziu, capodoperele lui Paul Constantinescu:
Oratoriul bizantin de Crăciun și Oratoriul bizantin de Paște, Recviemul lui Marțian
Negrea;
- orga, întâlnită astăzi în toate bisericile catolice și luterane, provine tot din Bizanț,
pentru ca în sec. al VIII-lea să se generalizeze, fiind folosită la început pentru a-i ajuta pe
cântăreți să intoneze correct melodiile cântate în grup;
- cântarea gregoriană sau coralul gregorian: melodii specifice Bisericii romane,
obținute printr-o selecție a unor melodii prelucrate după modelul bizantin; denumirea
vine de la numele episcopului Romei, Grigore cel Mare, care a patronat în secolul al VI-
lea această selectare a cântărilor.
- Grigore cel Mare este autorul Antifonarului – colecție de cântări obligatorii
pentru slujbele religioase și care nu permite introducerea unor noi cântări;
- Oracolul Sf. Ioan Damaschin – cel care a sistematizat cântările bizantine pe opt
glasuri și mineiele (cărți care cuprind cântările slujbelor dintr o lună) sunt deschise unor
noi creații;
- Pater noster – exemplu de coral gregorian , în limba latină, cu o singură linie
melodică, cu ritm liber, având la bază textul Mântuitorului Iisus Hristos;
- cântarea gregoriană sau coralul gregorian este elementul de bază al viitoarei polifonii;
- din coralul gregorian se va naște, după reforma lui Martin Luther (1517), coralul
protestant, cu text în limba germană;
- exemplu coral protestant: Marseilleza Reformei, pe muzica lui Martin Luther;
- se creează premisele unei mari diversificări a muzicii creștine;
- ambele tipuri de cântări medievale, cea gregoriană și cea bizantină, se practică și astăzi
în slujbele religioase;
- în Biserica Română s-au practicat pe rând cântările în limba latină, greacă, slavonă și
română;
- sec.al IV-lea – Sf.Niceta de Remesiana, autor al cântării cunoscute și în cultul
ortodox și în cel catolic și protestant: Te Deum laudamus și al unei lucrări teoretice care
evidențiază rolul cântării în slujbele religioase: De psalmodiae bono;
3.1. Paralel cu muzica religioasă se dezvoltă și muzica laică, populară: muzica
trubadurilor și truverilor, care era, în general, vocală și cu acompaniament muzical;
- trubadurii au avut perioada lor de glorie pe parcursul secolelor al XII-lea şi al XIII-lea,
în regiunea Provence, care în prezent constituie sudul Franţei;
- erau poeţi-cântăreţi care scriau în cea mai rafinată limbă dintre toate limbile romanice
vorbite aici: limba d’oc, vorbită de aproape toţi locuitorii Franţei la sud de Loara şi de
cei din regiunile învecinate din Italia şi Spania;
- desi sunt cunoscuți cel mai bine pentru canso d’amor, adică cântec de dragoste, motiv
pentru care sunt înfăţişaţi de cele mai multe ori cu o lăută în mână, cântându-i o serenadă
unei doamne, ei nu au fost preocupaţi numai de dragoste: s-au implicat în multe dintre
chestiunile sociale, politice şi religioase din vremea lor;
8
- ei călătoreau dintr-un oraș în altul, și cântau atât în castelele celor bogați cât și în piețe,
bâlciuri, la turniruri;
- își puneau poeziile pe note și le cântau, acompaniindu-se la harpă, vielă, flaut, lăută sau
chitară;
- originea cuvântului trubadur este mult discutată, însă se pare că acesta derive din
verbul occitan (Provence, sudul Franței), trobar, care înseamnă „a compune, a inventa, a
găsi“, astfel ei puteau să găsească exact cuvântul sau rima care să se potrivească cu
versurile lor elegante;
- proveneau din medii foarte diverse: unii erau din familii de rang înalt, câțiva au fost
regi, iar alții au fost de condiție umilă și s-au ridicat la rangul de trubadur: Guillaume de
Poitiers (sec.XI), Bertrand de Ventadour, regle Richard Inimă de Leu (sec.XII), Adam
de la Halle, Walter vond der Vogelweide, Wolfram Eschenbach (sec.XIII);
- mulți aveau o educație aleasă și călătoriseră foarte mult;
- toți au primit o instruire vastă în regulile de galanterie, etichetă, poezie și muzică: un
bun trubadur trebuia să știee la perfecție toate povestirile care circulau atunci, să repete
toate tezele deosebite de la universități, să fie bine informat în legătură cu scandalurile
de la curte, să fie capabil să compună pe loc versuri unui domn sau unei doamne, să
cânte la cel puțin două dintre instrumentele care se aflau pe atunci în grația curții;
- marea lor realizare a fost înzestrarea femeii cu multă demnitate, onoare şi respect, în
condițiile în care în Evul Mediu, atitudinea față de femei fusese mult influențată de
învățăturile Bisericii, care o considera răspunzătoare de căderea bărbatului în păcat,
astfel că, aproape în toate privințele, era tratată ca fiind inferioară bărbatului, o
ispititoare, un instrument al Diavolului, un rău necesar;
- primul trubadur cunoscut a fost William al IX-lea, duce de Aquitaine; poeziile sale au
fost primele poezii care conţineau elementele ce au caracterizat concepţia deosebită a
trubadurului despre dragoste, cunoscută mai târziu sub numele de dragoste curteană:
pentru a devin demn de dragostea unei doamne, poetul trebuia să cultive umilinţă,
stăpânire de sine, răbdare, loialitate şi toate calităţile nobile pe care ea le poseda, prin
urmare, chiar şi cei mai necivilizaţi bărbaţi puteau fi transformaţi de puterea dragostei.
- o mare parte a Europei a adoptat arta trubadurilor: Spania şi Portugalia au preluat
temele lor; în nordul Franţei se numesc truveri; în Germania, minnesängeri; în
Italia, trovatori.
- tema trubadurilor despre dragostea curteană s-a contopit cu idealurile cavalerismului şi
a dat naştere unei specii literare, cunoscută sub numele de roman de dragoste.
De exemplu, introducând dragostea curteană în legendele provinciei celtice Bretagne,
truverul Chrétien de Troyes a împletit virtuţile generozităţii cu ocrotirea celor slabi în
povestiri cu Regele Arthur şi cu Cavalerii Mesei Rotunde.
3.2. Începând cu sec.XII iau naștere poemele epice cavalerești, care erau însoțite de
muzică:
- Inelul Nibelungilor, Tristan și Isolda, Cântecul lui Roland etc.
- sec.XIII: Jocul lui Robin și Marion, pe muzica lui Adam de la Halle, ce
cuprindea 40 de cântece;

9
 - tot sec.XIII: Carmina Burana, cuprinde cântece satirice și de dragoste, care va
sta la baza capodoperei cu același titlu a compozitorului Karl Orff (sec.XX)

Cultura muzicală a Renașterii

- după o lungă perioadă de dominare a artei religioase, creatorii se întorc la valorile
antichității, pe care le iau ca modele;
- aduce cel mai complex gen artistic: opera – sinteză a muzicii, literaturii, artei
dramatice, coregrafice și plastice;
- epoca de aur a polifoniei vocale;
- cel mai important gen laic: madrigalul;
- pentru muzica religioasă, reprezentative sunt motetul și missa – ambele în limba latină
și intrate în practica de cult.
MOTETUL
– lucrare polifonică, rezultată din suprapunerea mai multor melodii cu texte diferite, în
limba latină;
- elementul central: o cântare gregoriană;
- principalii compozitori: Giovanni Pierluigi di Palestrina, Orlando di Lasso.
MISSA
- a luat naștere din muzica gregoriană;
- cel mai complex gen religios al Renașterii, păstrat în linii mari până astăzi în cultul
catolic;
- este rezultatul îmbinării mai multor motete;
- are text latin, tratarea muzicală este polifonică, bazată pe melodii gregoriene;
- este alcătuită din cinci piese liturgice: Kirie eleison (Doamne miluiește), Gloria
(Slavă), Credo (Crezul), Sanctus-Benedictus (Sfânt Fericit), Agnus Dei (Mielul lui
Dumnezeu);
- cele cinci piese liturgice enunțate mai sus reprezintă momentele esențiale ale liturghiei
ortodoxe, dovadă a originii comune;
- liturghia catolică și protestantă – Missa, în latină; Messe, în franceză și germană; Mass,
în engleză; Misa, în spaniolă, Messa, în italiană – are trei forme:
1. monodică – forma cea mai veche, cea mai simplă și cea mai apropiată de
tradiția primului mileniu; toate vocile cântă aceeași melodie fără niciun acompaniament
muzical;
2. polifionică - forma practicată în secolele XVI-XVII, rezultată din prelucrarea
polifonică, în canon sau cu imitații, a unor melodii gregoriene, pe care le întâlnim
aproape în toate părțile Missei. Aici se încadrează lucrările lui Palestrina.
3. concertantă – un fel de cantată cu soliști și orgă sau orchestră, care nu mai este
strict legată de biserică, intrând și în sălile de concert sau prezentându-se în biserici, în
afara serviciului de cult. Exemple de referință: J.S.Bach – Missa în si minor și
Beethoven – Missa Solemnis.

10
- forma a fost desăvârșită de marele compozitor italian Giovanni Pierluigi di
Palestrina:
- Missa Papei Marcelus - Missa Papae Marcelli, închinată memoriei marelui
ierarh;
- este creatorul unui stil polifonic: stilul palestrina;
- adduce creația muzicală religioasă la rosturile ei de a exprima dragostea față de
Dumnezeu și de aproapele;
- cele mai importante creații ale sale: 93 de misse, considerate adevărate rugi ale
umanității și forme de exprimare a adorației Divinității, în care va acorda rolul cuvenit
textului, pe care îl va pune într-o relație complementară cu muzica;
- missele lui vor deveni modele pentru compozitorii care vor aborda genul:
Orlando di Lasso, Claudio Monteverdi, J.S.Bach, L.V.Beethoven etc.;
- Eminescu îl considera unul dintre cei mai mari creatori ai lumii, alături de
Homer, Shakespeare, Fidias, Beethoven și Rafael;
- se va simți atras și de teme laice, fiind considerat unul dintre reprezentanții de
seamă ai madrigalului.

MADRIGALUL
- cel mai important gen al muzicii laice în Renaștere;
- compoziție corală, polifonică, scrisă pe 2-3-4 și chiar mai multe voci;
- tematică laică, foarte variată și accesibilă;
- leagănul său, Italia, dar se extinde și în alte țări europene;
- folosește texte în limba italiană, respectiv în limba țărilor care l-au preluat;
- succesul a fost asigurat de înțelegerea textului, de ușurința cu care poate fi interpretat,
de formele sale simple și concise;
- cei mai cunoscuți autori: Clément Janequin (1485-1558), Giovanni Pierluigi di
Palestrina (1525-1594), Luca Marenzio (1533-1599), Claude Le Jeune (1528 -1600),
Orlando di Lasso (1532-15940, Thomas Morley (1557-1603), Gesualdo da Venosa
(1560-1613), Giovanni Gastoldi (1556-16220, William Byrd (1543-1623), Hans Leo
Hassler (1564-1612) ș.a.
- se conturează școli ale polifoniei vocale: cele italiene de la Veneția și Roma, cea
franceză, germană, spaniolă etc.
- tematica: dragostea și admirația față de frumusețile naturii;
- Claude Le Jeune: cursivitate a melodiei; Chanson d'amour, Madrigal – conține
elemente comice;
- Orlando di Lasso: fuziunea perfectă dintre conținutul versurilor și expresivitatea
melodică; monumentala Missa; Matona mia cara – elemente comice și influența
cântecului popular;
- în muzica românească: cele patru Madrigale pe versuri de Eminescu ale lui Paul
Constantinescu.

11
Resurse:
 https://cpciasi.wordpress.com/lectii-de-istoria-muzicii/lectia-2/orientul-antic/
 https://paulamoldovan93.wordpress.com/home/
 https://ro.wikipedia.org
 https://wol.jw.org/ro/wol/d/r34/lp-m/101998086#h=17(Watchtower-IBLIOTECĂ
ONELINE)
 https://dexonline.net
 https://cpciasi.wordpress.com/lectii-de-istoria-muzicii/lectia-3/muzica-
trubadurilor-si-a-truverilor/
 Carmen Stoianov, Mihaela Marinescu, Istoria muzicii universale, ed. a II-a,
revizuită și adăugită, pag.19-47, Ed.Fundației România de Mâine, București, 2009
 Ecaterina Banciu, Istoria muzicii – Modul de studiu, pag.14-30, Academia de
Muzică Gheorghe Dima, Cluj
 Vasile Vasile, Margareta Vasile, Educație muzicală – clasa a IX-a, Cap. Creații
muzicale specifice Evului Mediu, pag. 46-51, Ed.CD Press, București, 2007
 Vasile Vasile, Margareta Vasile, Educație muzicală – clasa a IX-a, Cap. Creații
muzicale specifice Renașterii, pag. 52-58, Ed.CD Press, București, 2007

12