Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1. Perioada 1965-1971 s-a caracterizat prin acapararea unor funcţii importante, în
1967 Ceauşescu devine preşedintele Consiliului de Stat.
2. Perioada 1971-1989 aduce o schimbare radicală a atitudinii statelor occidentale faţă
de România, datorită faptului că Nicolae Ceauşescu a instaurat regimul personal, punându-
se accent pe cultul personalităţii, încetând astfel perioada de liberalizare. Schimbarea majoră
va avea loc după vizitele lui Ceauşescu în China şi Coreea de Nord.
– Prin Tezele din iulie 1971 era lansată „revoluţia culturală”, prin care se trece la ideologizarea
tuturor sectoarelor vieţii sociale. Măsuri luate în această perioadă: Ceauşescu va deţine toate
funcţiile importante în stat, devenind preşedinte al RSR, secretar general al PCR şi preşedinte al
Consiliului de Apărare Naţională; a fost introdusă cenzura absolută asupra sferelor politice,
culturale, ştiinţifice, sistemul rotirii cadrelor, cultul personalităţii, care atinge cote maxime, iar
măsurile economice falimentare afectează viaţa populaţiei (de exemplu raţionalizările la
alimente).
– După 1985 se petrec mai multe schimbări pe plan internaţional: la conducerea URSS vine
Mihail Gorbaciov, care promovează o politică reformistă respinsă de regimul de la Bucureşti.
– măsuri:
Naţionalizarea, care a avut un caracter de confiscare. La 22 iunie 1948, a fost votata legea
naţionalizării întreprinderilor industriale, de transport, de asigurări şi bancare fiind
naţionalizate 1060 de astfel întreprinderi; au fost elaborate planurile cincinale (primul în
1951-1955) şi a fost înfiinţat Comitetului de Stat al Planificării, care se bazează pe
centralism economic, adică sistem de decizie al unei autorităţi centrale în economie.
Industrializarea forţată – după modelul sovietic. Direcţiile procesului de industrializare:
electrificarea, mecanizarea complexă, automatizarea producţiei, dezvoltarea industriei
constructoare de maşini.
– 1980-1989 – începe criza economică, caracterizată prin axarea investiţiilor în industria grea,
infrastructură şi proiecte grandioase: Canalul Dunăre-Marea Neagră, Hidrocentrala Porţile de
Fier. Efortul pentru plata datoriei externe va determina o accentuată scădere a nivelului de trai,
recurgându-se la raţionalizare. Aceste aspecte duc la izolarea economică a României.
– „realizările” culturale ale perioadei reflectă concepţiile materialiste asupra lumii (ideologia
dominantă a fost marxism-lenini smulj;
– prin intermediul activiştilor se urmărea impunerea controlului asupra tuturor sectoarelor vieţii,
scopul fiind crearea „omului nou” de tip sovietic şi proslăvirea URSS.
Mijloace de realizare:
– învăţământului prin noua lege din 1948, prin care învăţământul mediu şi superior era
organizat după modelul sovietic;
– bisericii – astfel că în 1848, prin Legea cultelor, era desfiinţată Biserica greco-cato-Iică.
cenzura – urmărindu-se scoaterea în afara legii a unui număr mare de scriitori (peste
8000 de titluri au fost trecute în Indexul Publicaţiilor Interzise).
– în ceea ce priveşte introducerea monopolului comunist asupra culturii, au existat şi aici mai
multe etape;
– preluarea de către cultura română a aspectelor specifice culturii sovietice ca: introducerea
limbii ruse în şcoli ca şi limbă obligatorie, scoaterea religiei din şcoli şi înlocuirea ei cu istoria
PCUS (Partidul Comunist din URSS), economia, filozofia, sociologia fiind aproape desfiinţate,
în schimb au fost înfiinţate biblioteci, muzee, edituri româno-ruse;
– proletcultismul – formă de negare a valorilor naţionale realizată prin politruci, elemente ale
intelectualităţii care proslăveau noul regim, ca Măria Banuş, Dan Deşliu.
– perioada când Dej impune „linia naţională” a comunismului, lucru reflectat şi în cultură; astfel,
are loc un aşa-numit proces de derusificare, Institutul „Maxim Gorki”, Muzeul Româno-Rus şi
unele edituri şi librării (Cartea Rusă) fiind închise în 1963.
1965-1974 este perioada când România este deschisă spre Occident, învăţământul cunoscând o
perioada de modernizare, revenindu-se la o relativă „normalitate”, istoria este rescrisă, sociologia
este reabilitată.
Perioada 1974-1989:
– este cea mai grea perioadă cunoscută de cultura română, odată cu introducerea cultului
personalităţii de către Nicolae Ceauşescu;
– este lansată revoluţia culturală (odată cu tezele din 1971) prin care se urmărea ideologizarea
tuturor sectoarelor vieţii sociale (de exemplu istoria este falsificată grosolan);
planificarea tuturor aspectelor vieţii (de exemplu raţionalizările alimentare, ale apei,
gazului, căldurii, benzinei, electricităţii etc.);
sistematizarea localităţilor (prin reconstrucţia oraşelor, dărâmarea bisericilor,
sistematizarea satelor);
încălcarea drepturilor şi libertăţilor omului prin măsuri ca: subordonarea vieţii
intelectuale directivelor de partid, legarea cetăţenilor de locul de muncă, interzicerea
avorturilor, rezolvarea problemei mâinii de lucru în agricultură prin folosirea elevilor,
studenţilor, soldaţilor, în aşa numita practică agricolă, închiderea caselor memoriale,
înregistrarea caracterelor maşinilor de scris (de teama manifestării unei opoziţii
anticeauşiste), intens proces de alfabetizare (teoretic!) etc.
Dizidenţa anticomunistă
– grupări active existau şi în marile oraşe ale României: Cluj, Timişioara, Craiova,
Piteşti, Braşov;
– rezistenţa intelectualilor români din exil, care duc o intensă campanie împotriva regimului:
Paul Goma, Vlad Georgescu;
– dizidenta a avut ca forme de manifestare: critici aluzive şi directe, idei ce scapă de cenzura
comunistă (apar în cărţi sau presă), apel la Europa liberă, BBC, Vocea Americii, texte ale
dizidenţilor religioşi (predicile părintelui Gh. Calciu Dumitreasa în 1979), demonstraţii ale
muncitorilor, cum a fost cea de la Braşov din 1987;
– opoziţia s-a manifestat după 1971 şi în rândul unor foşti importanţi activişti de partid care
criticau măsurile luate de regim, sistematizarea, pierderea prestigiului câştigat de România pe
plan internaţional şi încălcarea drepturilor omului;
– 1989 – Scrisoarea celor 6 (Corneliu Mănescu, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Grigore
Răceanu, C-tin Pârvulescu, Ghe. Apostol) adresată lui N. Ceauşescu.
Bibliografie
https://enciclopediauniversala.wordpress.com/2013/02/08/romania-postbelica-stalinism-
national-comunism-si-disidenta-anticomunista/
Context
– Regimul comunist a fost instaurat în România la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial,
Uniunea Sovietică obţinând acordul tacit al aliaţilor, şi folosindu-se de un instrument, Partidul
Comunist Român. în 1944 număra mai puţin de 1000 de membri. Astfel, putem vorbi de acţiunea
acestuia pentru preluarea puterii în România, şi apoi de măsurile luate pentru menţinerea ei. În
acest sens, Partidul Comunist acţionează sistematic şi organizat.
1. Acţiuni diplomatice
– Conjunctura internaţională extrem de favorabilă. Conform înţelegerilor dintre
marile puteri, România a fost lăsată în sfera de influenţă a Moscovei. Astfel, prin Acordul
procentajelor din octombrie 1944, dintre Churchill şi Stalin, România este lăsată în proporţie de
90% în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice.
– Convenţia de armistiţiu este transformată de Uniunea Sovietică într-un cadru legal
pentru a-şi atinge obiectivele politice în România.
– Armata Roşie, care ocupase România după 23 august 1944, dar era considerată „armată
eliberatoare”, a jucat un rol esenţial în instaurarea regimurilor de „democraţie populară”, în
statele din sud-estul Europei, folosindu-se de comunişti.
– Odată ajunsă în România, Armata Roşie va recurge la abuzuri şi violenţe împotriva populaţiei
civile, precum şi la îndepărtarea liderilor anticomunişti, interzicând totodată legătura cu armata
română aflată pe front.
– Crearea unor coaliţii, cu dizidenţe ale partidelor democratice. Astfel, va fi înfiinţat BND
-Blocul Naţional Democrat, care includea şi dizidente ale Partidului Naţional Liberal şi
Partidului Naţional Ţărănesc. Iar în octombrie 1944, va fi înfiinţat Frontul Naţional Democrat
(FND), coaliţie politică promovată de PCR, care cuprindea: PCR, Partidul Social Democrat,
Frontul Plugarilor, partidele istorice refuzând să participe la guvernare. Aceasta determină
căderea primului guvern Constantin Sănătescu, în octombrie 1944. FND intră în al doilea guvern
Sănătescu, unde vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri a fost Petru Groza, precum şi în
guvernul Rădescu, prin deţinerea unor ministere-cheie în guvernele democratice (de exemplu:
justiţia, internele).
– Crearea „coaliţiei false” – la 6 martie 1945 se formează guvernul lui Petru Groza, controlat de
comunişti, guvern format la presiunea URSS şi sub presiunea lui A.I. Vîşinski, aflat în România.
Pentru a obţine susţinerea populară, la 23 martie 1945, guvernul înfăptuieşte reforma agrară. El
va primi legitimitate internaţională prin recunoaşterea sa de către Marea Britanie şi SUA, în
februarie 1946.
– Recurge la o serie de schimbări, invocând argumentul epurării fasciste: numirea unor prefecţi
comunişti, înfiinţarea tribunalelor populare, arestări, condamnări şi deportări pentru
„colaboraţionism”, precum şi dezmembrarea partidelor democratice.
– Acţiunile finale pentru instaurarea regimului comunist au vizat pericolele care ameninţau
regimul comunist, partidele democratice şi monarhia, astfel s-a recurs la:
falsificarea alegerilor din noiembrie 1946, care „dau câştig de cauză” BND (Blocului
Partidelor Democratice: PCR, PSD, PNL – Gheorghe Tătărăscu, PNŢ – Anton
Alexandrescu, Partidul Naţional Popular), cu 70% din totalul voturilor;
eliminarea din viaţa politică a partidelor democrate: PNŢ, PNL;
îndepărtarea din guvern a „tovarăşilor de drum”;
înlăturarea monarhiei – la 30 decembrie 1947.
– La 30 decembrie 1947 – regele va fi obligat să abdice, prin Legea nr. 363 se va recurge la
abolirea monarhiei şi în aceeaşi zi a fost proclamată Republica Populară Română.
– Pentru ca statul român să fie cu adevărat unul comunist, nu doar prin instituţii impuse,
se vor urmări mai mulţi paşi:
la Congresul din februarie 1948 a fost înfiinţat partidul unic, ceea ce a însemnat de fapt
înglobarea PSD de către PCR, formându-se astfel PMR (Partidul Muncitoresc Român);
secretar general a fost ales Gheorghe Gheorghiu Dej;
se manifestă rivalitatea dintre cele două ramuri ale partidului, existând o dualitate a
puterii, care va duce la lupte pentru putere. Era linia moscovită, cei care susţineau că
evoluţia României trebuie să urmeze în totalitate linia impusă de Moscova: Ana Pauker,
Vasile Luca, Emil Bodnăraş, Theohari Georgescu şi linia naţională, reprezentată de cei
care susţineau că statul român trebuia să urmeze propria cale de dezvoltare a
socialismului: Lucreţiu Pătrăşcanu. Nici regimul viitor, al lui Nicolae Ceauşescu, nu
opreşte acţiunile de epurare;
Gheorghiu-Dej se va impune şi va trece la lichidarea opoziţiei interne, precum şi a
foştilor aliaţi, pentru a putea să preia singur puterea (era aplicarea modelului stalinist);
astfel: a lichidat linia moscovită profitând de politica antisemită iniţiată de Stalin – în
1952, iar Lucreţiu Pătrăşcanu a fost arestat în 1948 şi executat în închisoare în 1954;
în 1952, Gheorghiu-Dej a preluat şi funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri,
cumulată cu cea de secretar general al partidului;
vor fi înfiinţate instituţii cu rol represiv, care să poată controla mai bine populaţia şi să
stopeze o posibilă opoziţie faţă de regim: Securitatea (Direcţia Generală a Securităţii
Poporului) – înfiinţată în 1948 şi condusă de Gheorghe Pintilie (Pantelimon Bodnarenko)
şi de Alex Nikolski (Boris Grunbcrg), agenţi NKVD. Securităţii i se alătura Miliţia,
înfiinţată în 1952, la care se adăuga o reţea de informatori şi turnători. Printre măsurile
luate de aceste instituţii represive au fost: înfiinţarea închisorilor morţii, unde se recurgea
la teroare, deportările etc.
1. Perioada 1965-1971 s-a caracterizat prin acapararea unor funcţii importante, în
1967 Ceauşescu devine preşedintele Consiliului de Stat.
2. Perioada 1971-1989 aduce o schimbare radicală a atitudinii statelor occidentale faţă
de România, datorită faptului că Nicolae Ceauşescu a instaurat regimul personal, punându-
se accent pe cultul personalităţii, încetând astfel perioada de liberalizare. Schimbarea majoră
va avea loc după vizitele lui Ceauşescu în China şi Coreea de Nord.
– Prin Tezele din iulie 1971 era lansată „revoluţia culturală”, prin care se trece la ideologizarea
tuturor sectoarelor vieţii sociale. Măsuri luate în această perioadă: Ceauşescu va deţine toate
funcţiile importante în stat, devenind preşedinte al RSR, secretar general al PCR şi preşedinte al
Consiliului de Apărare Naţională; a fost introdusă cenzura absolută asupra sferelor politice,
culturale, ştiinţifice, sistemul rotirii cadrelor, cultul personalităţii, care atinge cote maxime, iar
măsurile economice falimentare afectează viaţa populaţiei (de exemplu raţionalizările la
alimente).
– După 1985 se petrec mai multe schimbări pe plan internaţional: la conducerea URSS vine
Mihail Gorbaciov, care promovează o politică reformistă respinsă de regimul de la Bucureşti.
Bibliografie
https://enciclopediauniversala.wordpress.com/2013/02/08/romania-postbelica-stalinism-national-
comunism-si-disidenta-anticomunista/