Licenta Fatetare Directa

FAȚETARE PRIN METODA DIRECTĂ
INTRODUCERE
Aspectul estetic este considerat în

societatea modernă
ca o condiţie a reuşitei profesionale şi
sociale. Medicina
dentară a urmat această direcţie prin
ameliorarea calităţii
estetice a materialelor utilizate şi prin
extinderea
aplicaţiilor acestora dincolo de patologia
dentară propriu-
zisă, în reabilitarea estetică a zâmbetului.
Faţetarea dentară
constituie una dintre aceste aplicaţii,
utilă în egală măsură
pentru tratamentul patologiei dentare
(leziuni odontale
1
coronare şi anomalii de poziţie, formă,

culoare) cât şi
pentru ameliorarea aspectului
fizionomic. Faţetarea cu
materiale de restaurare plastică este mai
puţin utilizată în
practică decât metodele de reabilitare
estetică indirectă.
Această tehnică prezintă totuşi multiple
avantaje, dintre
cele mai importante fiind prepararea mai
conservatoare a
substructurii dentare, durata redusă a
tratamentului şi
preţul de cost mai scăzut prin
eliminarea etapelor de
laborator. Faţetarea directă permite
compararea imediată
cu dinţii naturali vecini, ceea ce face
posibilă reproducerea
2
foarte exactă a detaliilor de culoare,

morfologie, textură
precum şi operarea imediată de
modificări. Lucrarea
prezintă indicaţiile şi limitele acestei
tehnici, avantajele şi
dezavantajele faţă de faţetarea indirectă
precum şi
metodele prin care rezultatul estetic poate
fi ameliorat.
societatea modernă
sociale. Medicina
extinderea
dentară propriu-
3

Faţetarea dentară
(leziuni odontale
culoare) cât şi
avantaje, dintre
conservatoare a
tratamentului şi
4

precum şi
fi ameliorat.
societatea modernă
sociale. Medicina
5

extinderea
dentară propriu-
Faţetarea dentară
(leziuni odontale
culoare) cât şi
6

avantaje, dintre
conservatoare a
tratamentului şi
precum şi
7

fi ameliorat.
Dentistica restaurativă modernă
nu poate fi
separată de reabilitarea estetică
dentară. Importanţa
pe care pacienţii o acordă astăzi
aspectului estetic
al tratamentului stomatologic a
determinat
dezvoltarea fără precedent a
materialelor de
restaurare fizionomice. Materialele
moderne permit
reproducerea aspectului
ţesuturilor dentare iar
8
introducerea sistemelor adezive

amelo-dentinare
face posibilă reabilitarea odontală
cu minimum de
instrumentare a ţesuturilor dentare
sănătoase.
Utilizarea acestor materiale a
depăşit
tratamentul leziunilor carioase
dentare şi s-a extins
în direcţia stomatologiei estetice,
care nu mai este
astfel doar apanajul proteticii
dentare.
Procedeul de faţetare a apărut urmărindu-se ideea de sacrificiu minim de ţesut dentar

sănătos, în situaţia efectuării unor corecturi estetice în zona frontală. Faţetele sunt practic
9
jumătăţi de coroană care înlocuiesc smalţul dislocat de pe faţa vestibulară (faţetele vestibulare) şi
de pe feţele proximale (faţetele moderne totale).
Faţetarea modernă elimină necesitatea preparării circulare de pe faţa orală, unde în zona
cingulum-ului, raporturile unui eventual prag ar putea periclita integritatea camerei pulpare,
diminuând concomitent rezistentenţa preparaţiei Sunt cunoscute multe situaţii clinice în care sunt
implicaţi dinţi puternici, viguroşi, dar care sunt decoloraţi, din cauza administrării de tetraciclină
în prima copilărie, fluorozei, fumatului şi consumului de cafea, vârstei înaintate sau care prezintă
mici defecte structurale care interesează ţesuturile dure (distrofii, fracturi, eroziuni).
În protetica dentară, tendinţele terapeutice au fost dominate de principiile funcţionale în

primul rând, şi apoi de cele estetice. Evoluţia şi diversificarea materialelor şi tehnicilor de
restaurare dentară au contribuit la apariţia unor procedee terapeutice menite să satisfacă
exigenţele mereu sporite ale practicienilor şi pacienţilor. În ultimul timp, statisticile majorităţii
institutelor de stomatologie de renume, arată un coeficient din ce în ce mai mare al solicitărilor
pacienţilor pentru restaurări dentare, nu numai funcţionale, dar şi estetice, faţetele fiind unul din
cele mai conservative dar şi cele mai estetice mijloace de restaurare.
Tratamentul discromiilor dentare reprezintă la ora actuală una dintre abordările

terapeutice cele mai răspândite în cabinetele de medicină dentară. Pacienţii solicită aceste
proceduri ca urmare a cerinţelor societăţii moderne, integrarea socială fiind tributară unui aspect
fizic plăcut.
CAPITOLUL I
ETIOLOGIA DISCROMIILOR
FORMELE CLINICE ȘI METODE DE TRATAMENT
10
Discromiile dentare reprezintă o entitate clinică bine definită, cu frecvență crescută,

produsă de o multitudine de factori atât locali, cât și sistemici, având ca rezultat efecte estetice
neplăcute asupra dinților și surâsului.
1.1 ETIOLOGIA DISCROMIILOR DENTARE
În funcție de etiologie, discromia dentară poate afecta întreaga arcadă temporară sau

definitivă, un grup de dinți sau un singur dinte. Aceasta se clasifică:
1. Din punct de vedere al momentului declanșării mecanismului de colorare:
 discromii preeruptive;
 discromii posteruptive.
2. Din punct de vedere al cauzelor și mecanismelor de atașare și inserare a agenților cromogeni:
 discromii extrinseci;
 discromii intrinseci;
 discromii internalizate. [30]
1.1.1 ETIOLOGIA DISCROMIILOR EXTRINSECI
11
Discromia dentară extrinsecă se referă la fenomenul de colorare prin acțiunea unor agenți

cromogeni, pigmenți proveniți din exterior. La nivelul suprafeței smalțului dentar, există o
peliculă de natură muco-proteică, responsabilă de „captarea” și fixarea coloranților din cavitatea
bucală. Acești coloranți provin din alimentație, în urma unor tratamente medicamentoase sau
prin activitatea anumitor bacterii cu acțiune cromogenă.
1. Factori predispozanți
Defecte ale smalțului, fisurile și defectele microscopice de pe suprafața smalțului sunt
susceptibile la acumularea colorațiilor produse de almente, băuturi, nicotină și alți agenți
locali
Disfuncția salivară – saliva joacă un rol important în îndepărtarea resturilor alimentare și
a plăcii bacteriene de pe suprafețele dentare. O reducere a fluxului salivar contribuie la
apariția discolorațiilor extrinseci.
2. Factori favorizanți
Placa bacteriană, tartrul și particule alimentare => colorații brune sau negre;
Depunerea de tanin (ceai, cafea) => colorații brune (V, O)
Nicotina => brun închis sau negru (1/2, 1/3 colet)
Cauzele extrinseci
· coloraţia brună:
– fumat
– placă dentară
– ceai, cafea, vin şi alte băuturi
– soluţie cu clorhexidină
· coloraţia neagră:
– fumat
– placă dentară
– ceai, cafea, vin şi alte băuturi
– bacteriile cromogene
– metale (Fe, Mn, Ag)
· coloraţia verde:
– ceai
12

– metale (Cu, Ni)
· coloraţia orange:
– metale (Cr)
1.1.2. ETIOLOGIA DISCROMIILOR INTRINSECI
1. Traumatismele dinților temporari și permanenți care produc hemoragii intrapulpare.

2. Infecțiile gravidei (rubeola gravidei sau sarcina toxică) pot produce discromii dentare,
care se manifestă ca o bandă opacă de smalț hipoplazic la nivelul dunților temporari.
3. Infecțiile sistemice postnatale (infecțiile straptococice, rujeola, varicela, scarlatina)
pot fi cauze ale hipoplaziei smalțului. Formarea coroanei dinților permanenți are loc
încopilărie, înainte de vârsta de 8 ani.
4. Medicația cu tetraciclină. Ea difuzează prin dentină la suprafața smalțului, legând
ionii de calciu și incorporându-i în hidrixiapatită sub forma unui complex de kelare
calciu-tetraciclină-oxifosfat care după erupția dinților, sub influența luminii
(radiațiilor UV) se oxidează, își pierde fluorescența prin pierderea fosforului și se
formează un pigment roșu. Ea interesează în același timp ambele arcade, primele zone
afectate fiind fețele vestibulare ale incisivilor.
5. Intoxicația cu F:
 forma minoră, în care smalțul apare pătat, cu zone albicioase, cretoase;
 forma medie apar pete cafeniu-gălbui;
 forma severă cu apariția unor modificări în structura smalțului care apare
opac, cafeniu, friabil și se desprinde parcelar de pe dentină.
6. Deficienţele nutriţionale şi alte tulburări. În ceea ce priveşte deficienţele de nutriţie,
avitaminozele C şi D produc coloraţii anormale ale dinţilor datorită tulburărilor
13
vasculare consecutive. Anemia hemolitică a nou născutului, incompatibilitatea de Rh

între mamă şi făt pot determina o discromie dentară, dinţii apărând de culoare
albastră, maro sau verde. Apar datorită unor episoade traumatice apărute la vârste
timpurii, cu ruperea vaselor sanguine şi extravazarea eritrocitelor în interiorul
canaliculelor dentinare. Ca urmare, se impregnează dentina intercanalară mai puţin
mineralizată, care are capacitate mare de absorbţie. Discromia afectează unul sau mai
mulţi dinţi frontali, dinţii sunt de regulă vitali, de nuanţă roz.
7. Tulburări genetice şi boli ereditare. Afectarea genetică a formării smalţului şi dentinei
include amelogeneza imperfectă (AI), dentinogeneza imperfectă (DI) şi displazia
dentinară (DD), care predispun la apariţia coloraţiilor intrinseci.
Cauzele intrinseci în coloraţiile localizate
 coloraţia albă:
– carii incipiente
– traumatisme uşoare în timpul formării smalţului
(dinteTurner)
 coloraţia galbenă:
– traumatisme moderate în timpul formării smalţului
– restaurări cu compozite, CIS, răşini acrilice
 coloraţia brună:
– traumatisme severe în timpul formării smalţului
– carii
– traumatisme pulpare însoţite de hemoragii
 coloraţia albastră, gri sau neagră:
– restaurări cu amalgam
– traumatisme pulpare însoţite de hemoragii
Cauzele intrinseci în coloraţiile generalizate

 coloraţia albă:
– forma uşoară de fluoroză
14
– amelogeneza imperfectă
 coloraţia galbenă:
– forma moderată de fluoroză
– amelogeneza imperfectă
– dentinogeneza imperfectă
– displazia dentinară
– boli hemolitice
 coloraţia brună:
– porfiria
– terapia cu tetraciclină (expunere pe termen lung)
 coloraţia albastră, gri sau neagră:
– terapia cu tetraciclină (expunere pe termen lung)
– tratamentul cu minociclină
 coloraţia verde:
– boli cauzatoare de hiperbilirubinemie (boala hemolitică nou-născutului)
1.1.3 ETIOLOGIA DISCROMIILOR INTERNALIZATE
Discromiile internalizate sunt generate de coloranți ce provin din mediul oral, care au
difuzat în grosimea smalțului și dentinei și s-au fixat prin legături chimice de hidroxiapatita din
structura smalțului sau de colagenul dentinar. Penetrarea moleculelor este explicată prin
permeabilitatea relativă a smalțului dentar și mai ales a dentinei, este favorizată de defectele
structurale apărute fie în perioada de formare și mineralizare a dintelui, fie posteruptiv. [30]
Ca atare, la acești pacienți, chiar dacă prin manoperele de igienizare se îndepărtează

pigmentațiile de suprafață, ameliorarea culorii se poate obține doar prin completarea protocolului
de tratament cu utilizarea unor substanțe chimice ce acționează prin mecanism oxidativ. [18]
15
1.2 METODE DE TRATAMENT
Tratamentul discromiilor, cu referire în special la cele situate în zona estetică, se poate

realiza prin albiri dentare, microabraziune, aplicare de faţete ceramice sau de compozit,
microproteze total sau parțial fizionomice.
Un aspect deosebit de important în cadrul tratamentului discromiilor dentare îl reprezintă

evaluarea dorinţelor şi aşteptărilor estetice ale pacientului, practic aceasta este cheia care poate
conduce la o colaborare de succes dintre medic şi pacient şi la un rezultat pozitiv al demersului
terapeutic. [12]
1.2.1 IGIENIZAREA PROFESIONALĂ
Manoperele de igienizare profesională constituie prima eapă de abordare a pacienților

care prezintă modificări de culoare dentară, având ca obiectiv îndepărtarea depozitelor de placă
și tartru, prin manopere de detartraj, urmat de periaj profesional. Detartrajul de realizează cu
instrumentar manul și cel pe bază de ultrasunete.
Periajul profesional este o metodă de profilaxie, ce are ca scop îndepărtarea plăcii

bacteriene și pigmentațiilor extrinseci. Poate fi realizat independent, dar de cele mai multe ori
urmează manoperele de detartraj. Se realizează cu instrumentar rotativ, cu ajutorul unor conuri
de cauciuc pentru spațiile interproximale și cupe de cauciuc pentru suprafețele vestibulare și
orale, la turație redusă. Se asociază paste proflactice cu fluor și particule abrazive. În același scop
se indică proiectarea unui jet de particule de pulbere (bicarbonat de sodiu) sub presiune (air flow)
pe suprafața coronară.
16
1.2.2. MICROABRAZIUNEA
Microabraziunea implică inlaturarea unei mici cantități din suprafața smalțului dentar și
presupune abraziunea cu instrumente dentare și eroziune printr-un amestec acid.
Există două tehnici principale pentru microabraziunea dinților decolorați si hipoplazici. Acestea
sunt: tehnica acid clorhidric si piatră ponce care necesita izolare atentă a gingiilor și tehnica acid
fosforic și piatra ponce. Tehnicile sunt relativ simplu de efectuat iar grosimea smalțului inlăturat
după 10 ședinte este de aproximativ 0,1 mm. [29]
Această tehnică prezintă unele contraindicaţii, și anume:
 discromii tetraciclinice;
 în cursul tratamentului ortodontic;
 discromii gerontologice;
 dinţi deciduali;
 hipoplazie a smalţului de gravitate medie;
 prezenţa unor defecte cuneiforme;
 colete dentare denudate;
 prezenţa unor eroziuni ale smalţului;
 amelogeneza imperfectă;
 dentinogeneza imperfectă;
 prezenţa fisurilor pe suprafaţa smalțului;
 formele erozivă şi distructivă ale fluorozei. [17]
Tehnica microabraziunii de smalț:
 se vor curăța dinții tratați cu piatră ponce și apă, se vor spăla și usca;
 apoi dinții vor fi izolați cu metarial cauciucat și vaselină;
 se va aplica o mixtură de bicarbonat de sodiu și apă pe gingii pentru protecție față de
acid;
17
 se amestecă 18% acid clorhidric cu piatră ponce, aplicindu-se apoi o mică cantitate pe
suprafața vestibulară a dinților printr-o mișcare ușoară de periere;
 periajul va dura 5 secunde apoi se va clăti cu apă;
 se repetă ședintele de periaj până la dispariția petei;
 se aplică picături fluoride pe dinți timp de 3 minute;
 se inlatură protecția din cauciuc gingival;
 se netezesc dinții prin periaj cu discuri Soflex sau o pastă de polish;
 pentru un minut se netezesc dinții cu pastă de dinti fluorinată;
 se evaluează dinții pacientului la o lună dupa tratament pentru a depista eventuala
sensibilitate;
 se evaluează la 6 luni starea pulpei dentare.
Evaluarea eficacității microabraziunii trebuie aminată pentru aproximativ o lună după
tratament, deoarece aspectul dinților va continua să se îmbunătățească în acest timp.
Dacă nu se atinge un prognostic clinic satisfăcător la final, tehnica nu ar trebui repetată,
selectându-se o altă procedura de albire dentară. Sunt recomandate teste de sensibilitate,
radiografii și fotografii înainte de intervenție. [29]
1.2.3 ALBIREA DENTARĂ
Albirea dinţilor în cabinet („in-offi ce bleaching“) este una dintre metodele de tratament
ale discro miilor dentare. Este o metodă care conduce la ora actuală la rezultate foarte bune,
uneori chiar peste aşteptările pacienţilor. Ceea ce trebuie însă subliniat a fi necesar, pentru un
rezultat de succes, este, înainte de toate, selecţia adecvată a cazurilor clinice care se pretează la
această metodă de tratament a discromiei dentare. [15]
Ea reprezintă practic o metodă chimică ce vizează o decolorare a structurilor dentare, prin

aplicarea unui agent chimic ce oxidează pigmentaţiile organice de la nivelul acestora. Scopul
metodelor de albire îl reprezintă modificarea parametrilor optici ai ţesuturilor dentare, prin
18
eliminarea de la acest nivel a substanţelor cromofore, responsabile de pigmentarea dintelui.

Metodele de albire se adresează atât dinţilor vitali, cât şi celor devitali şi pot fi „inside the office“
(in-office) şi „outside the offi ce“ şi se pot asocia cu alte metode de albire. [1]
La baza tratamentelor chimice actuale de albire stă peroxidul de hidrogen. Acesta

reprezintă substanţa de elecţie pentru metoda de albire în cabinet. Alături de acesta se mai
utilizează: peroxid de carbamidă, perclorură de sodium, perborat de sodium. Metoda de albire în
cabinet („in office bleaching“) pentru dinţii vitali este o metodă de albire rapidă, prin metode
chimice, utilizând substanţe active cu concentraţie crescută, de aceea este obligatoriu ca
pacientul să cunoască limitele şi implicaţiile tehincii de albire în cabinet, cum ar fi: posibilitatea
de apariţie a sensibilităţii post-operatorii, imposibilitatea de predicţie a nuanţei finale obţinute, în
special pentru nuanţele de pigmentare intense. [28]
Deasemenea pacientul trebuie să fi e dispus să colaboreze în privinţa renunţării la

obiceiuri care pot infl uenţa nuanţa dinţilor, atât pe parcursul tratamentului, cât şi ulterior (de
exemplu, renunţarea la fumat), chiar dacă este vorba în principiu de o metodă rapidă de
tratament. [14]
Albirea poate fi realizată în cabinet în două variante:
 pe fotoliul dentar („power bleaching“), ce constă în aplicarea de soluţii sau geluri pe

bază de peroxid de hidrogen, în concentraţie de 35%, asociat cu termocatalizare,
fotocatalizare sau activare cu radiaţie laser;
 cea de-a două variantă are loc în cabinetul de medicină dentară, în sala de aşteptare a
acestuia („waiti ng-room bleaching“) şi constă în aplicare de geluri pe bază de peroxid
de carbamidă în concentraţie 35%, aplicate în gutiere.
Timpul de menţinere este de minimum 30 de minute. [18]
Una din cele mai importante caracteristici ale tehnicilor moderne de albire în cabinet o
reprezintă activarea agentului de albire aplicat pe dinţii vitali. La ora actuală sunt utilizate
diferite metode activare a sistemelor de decolorare. Deşi termo şi foto-catalizarea au fost
controversate, astăzi este acceptat că utilizarea căldurii şi energia luminoasă cresc rata de
descompunere a peroxidului de hidrogen. [2]
19
Metoda de albire în cabinet pentru dinţii vitali are următoarele indicaţii:
 pe dinţi vitali ca metodă de tratament unică sau în asociere cu alte ti puri de tratamente,
 pentru coloraţii geneti ce, de origine traumati că, cele datorate vârstei, tetraciclinice sau
produse prin fl uoroză;
 este necesar ca pacienţii să prezinte stare generală bună,
 să fie cooperanţi şi aibă o igienă orală corespunzătoare.
Dezavantajele metodei de albire în cabinet („in office bleaching“) sunt legate în primul
rând de concentraţia mare a agentului de albire utilizat, care are un potenţial caustic. Este, aşadar,
o condiţie obligatorie izolarea corespunzătoare a părţilor moi în cursul tratamentului. Peroxidul
de hidrogen 35% utilizat poate conduce frecvent la apariţia hipersensibilităţii dentare, uneori
chiar a inflamaţiilor pulpare atunci când sistemul de albire este activat prin diferite metode. [19]
„In office vital bleaching“ determină o deshidratare a ţesuturilor dentare, care se evidenţiază
clinic printr-o nuanţă mai deschisă şi mai cretoasă imediat după fi nalizarea tratamentului şi care
nu reprezintă rezultatul fi nal al albirii în cabinet. [12]
1.2.4 MICROPROTEZE
Tratamentele protetice presupun fațetarea și coroanele de înveliș și se adresează, de

regulă, discromiilor dentare localizate sau generalizate în care modificările de culoare afectează
sructura dentară și care datorită modificărilor importante de culoare, nu pot fi rezolvate doar prin
metode de tratament chimic.
Atât în cazul fațetărilor, cât și în cazul coroanelor de înveliș trebuie permanent apreciat și gradul
de transluciditate al materialului ceremic utilizat, pentru a evita modificarea culorii finale a
restaurării fixate, datorită unui substrat întunecat. Ca atare în cazul modificărilor inportante de
culoare, primul obiectiv al tratamentului este mascarea discromiei, de obicei cu ajutorul unor
cape cu opacitate crescută.
20
CAPITOLUL II
MATERIALE ADERENTE PENTRU RESTAURĂRILE
CORONARE
Actualmente, clinicienii au la dispoziție trei materiale esențiale dintre care pot selecta
pentru restaurările directe și anume:
 amalgamul
 cimenturile ionomer de sticlă
 compozitele
Amalgamul în mod evident nu mai este considerat acceptabil pentru restaurările frontale,
și chiar în regiunile laterale utilizarea sa continue să diminueze. [20]
2.1 CIMENTUL IONOMER DE STICLĂ
Cimentul ionomer de sticlă a fost propus în 1972 în stomatologie, fiind descris ca o

reacție acid-bazică între o sticlă de silicat cu eliberare de ioni și o soluție de acid poliacrilic.
Ulterior, aceste materiale au fost acceptate și utilizate în stomatologie pe scară largă :
 ca bază sau liner sub alte materiale restauratoare indirecte;

 pentru reconstruirea bonturilor;
 ca cimenturi de fixare pentru restaurări indirecte.
21
Cu toate dezavantajele cunoscute, precum opacitatea, fragilitatea, finisajul aspru la

suprafață, rata crescută de uzură, aceste materiale biocompatibile prezintă avantaje unice în cazul
restaurărilor cu contur total, sau al restaurărilor de tip sandwich/hibride unde sunt sinergice cu
rășinile compozite. De exemplu, CIS sunt hidrofile, au abilitatea de a adera chimic destul de
puternic la smalț și dentină, eliberează fluoruri și au solubilitate redusă atunci când sunt protejate
corespunzător cu glazură/lac și dacă au priza completă.
Forma de prezentare: sistem bicomponent pulbere – lichid cu dozare manualǎ sau

predozare în capsule. Pulberea are drept component de baza fluoroaluminosilicatul de calciu.
Dimensiunile particulelor pulberii variază în funcție de indicațiile materialului. Pentru ionomerii
de sticlă utilizați pentru cimentare sau drept linerii, pulberea prezintă particule mici, în timp ce
materialele pentru obturație prezintă particule mari. Mărimea particulelor influențează
proprietățile fizice finale ale materialului. Pentru a crește radioopacitatea se adaugă în pulbere
bariu, stronțiu sau lantan. Fluorul este de asemenea un component esențial, el stimulând
remineralizarea în structura dentară adiacentă. Lichidul a fost reprezentat inițial de o soluție
apoasă de acid poliacrilic, dar în ultimul timp se utilizează copolimeri acid acrilic-acid itaconic
sau acid maleic-acid acrilic. Pentru a controla manipularea și reacția de priză se adaugă în lichid
mici cantități de acid tartric.
Reactia de priză este în principal o reacție acid-bază între acidul din lichid și silicat. Aceasta
parcurge 3 etape și durează cel puțin o lună după aplicarea materialului în cavitate.
Etapa 1- dizolvarea - constă în descompunerea suprafeței particulelor de silicat de către

acid, realizându-se o adeziune bazată pe difuziune între particulele de sticlă și matrice. Stratul
exterior al particulelor de sticlă se descompune eliberând ioni de Ca, Na, Al și F, ducând la
formarea unui sol.
Etapa 2 – precipitarea sărurilor, gelificarea și solidificarea – se datorează legării ionilor

de calciu și aluminiu de polianioni prin grupările policarboxilat. Într-o primă subetapă se leagă
ionii de calciu, ducând la formarea unui ciment care poate fi considerat întârit din punct de
vedere clinic, la 4-10 minute din momentul amestecării. Reacția continuă însă și după întărirea
cimentului cu legarea de matrice și a ionilor de aluminiu. Maturarea cimentului este foarte rapidă
la început, astfel ca după 24 de ore, materialul atinge o mare parte din rezistența sa finală, dar
22
continuă apoi lent timp de câteva luni. În etapele inițiale ale prizei cimentul este predispus la
contaminarea cu apă. Absorbția apei va duce la pierderea translucidității și va predispune
cimentul la eroziune. Pe de altă parte, deshidratarea va duce la apariția fisurilor în ciment,
înmuierea suprafeței și pierderea ionilor ce compun matricea. De aceea, dacă este folosit ca
material de restaurare, cimentul trebuie protejat în primele 24 ore cu ajutorul unei soluții rășinice
fluide.
Etapa 3 – hidratarea sărurilor este asociată cu faza de maturare și duce la o îmbunătățire

semnificativă a proprietăților fizice.
Viteza reacției de priză depinde de compoziția pulberii, marimea particulelor, compoziția

lichidului, concentrația acidului tartric, dar și de o serie de alți factori controlați de clinician cum
ar fi temperatura de amestecare, raportul pulbere/lichid, caracteristicile manipulării.
Clasificare
În anul 1988 Wilsson și Mc Lean clasificǎ cimenturile ionomere de sticlǎ astfel:
 Tipul I – chituri adezive ( ionomeri de cimentare);

 Tipul II – cimenturi de restaurare;
 Tipul III – cimenturi pentru obturatii de bazǎ.
Proprietăți
Cimenturile ionomere aderǎ chimic la smalț, dentinǎ, metale acoperite de un strat

superficial de oxizi, ghips, dar nu aderǎ la ceramicǎ și nici la metale nobile. Mecanismul
adeziunii se bazează atât pe fenomenul de difuziune cât și pe cel de absorbție. Importanța acestui
tip de adeziune între structurile dentare și cimenturile ionomere constă în apariția unei adeziuni
foarte puternice între cele două substraturi.
Acest aspect a fost confirmat de observațiile clinice care au evidențiat că în cazul eșecului
unei restaurări cu un ionomer, rezultatul este fisurarea obturației, dar menținerea unui strat de
ciment aderent de dinte. Adeziunea se realizează mai bine pe medii curate. De aceea se
23
recomandă condiționarea suprafețelor dentare înainte de aplicarea cimentului cu o soluție apoasă

de acid poliacrilic.
Cimenturile ionomere prezintă o foare bună biocompatibilitate datorată în special prezenței

fluorului în compoziția lor. Acesta inhibă formarea plăcii bacteriene, protejează de carie
structurile dentare adiacente, comportându-se ca un adevarat rezervor de fluor pe toată perioada
de viață a restaurării. Răspunsul pulpei la cimenturile ionomere este de asemenea favorabil, chiar
și în cazul unor cavități profunde. În cazul existenței unor deschideri ale camerei pulpare este
totuși recomandată aplicarea unui strat protector de hidroxid de calciu.
Ionomerii de sticlă prezintă o contracție volumetrică de priză de 3%, care apare progresiv
în timpul procesului de priză. În prezența adeziunii prin schimb ionic cu structura dentară,
contracția este controlată, iar percolarea marginală redusă.
Rezistența lor mecanică este mai mare decât a cimenturilor fosfat de zinc și policarboxilat
de zinc. Duritatea crește cu proporția pulberii, dar și pe masură ce se maturizează. Totuși
rezistența la fracturare este scazută comparativ cu cea a rășinilor compozite sau a amalgamelor
ceea ce contraindică amplasarea lor în zone de stress ocluzal.
Aceste cimenturi prezintă o culoare și o transluciditate asemanatoare structurilor dentare.

În cazul expunerii premature la apă, stratul superficial își modificǎ culoarea, de aceea este
importantă sigilarea restaurării imediat după priză și realizarea modelării finale după cel putin 24
de ore. Dacă aspectul estetic nu este satisfăcător, restaurarea poate fi menținută ca o obturație de
bază și laminată cu rășini compozite.
Majoritatea cimenturilor ionomere au o radioopacitate mai mare decât a dentinei. Anumite

produse indicate pentru restaurări fizionomice sunt radiotransparente, pentru că includerea în
conținutul lor a unui radioopacifiant le-ar altera transluciditatea.
Sunt bune izolatoare termice.
Indicații:
 fixarea microprotezelor și a punților;
24
 obturații de bazǎ sub compozite (tehnica sandwich);

 obturații retrograde;
 obturații la dinții temporari;
 obturații de duratǎ în cavitațile de clasa a V-a;
 sigilarea șanțurilor și fosetelor.
Tehnica de lucru
1. Preparea cavității și apoi curățarea ei;

2. Aplicarea de acid poliacrilic 10% pentru 10 secunde;
3. Spălarea cu apă 10 secunde;
4. Uscarea atentă a cavității pentru a nu deshidrata suprafața dentinară;
5. Prepararea cimentului:
 prin metoda clasicǎ din pulbere și lichid pe o plǎcuțǎ de sticlǎ sau hartie ceratǎ
folosind o spatulǎ de metal sau material plastic și respectând raportul indicat de
fabricant. Spatularea trebuie sǎ fie rapidǎ 15-30 secunde, pe o suprafațǎ cât mai
micǎ, aproximativ 3 cm pentru a evita evaporarea apei și a asigura omogenizarea
amestecului;
 prin metoda modernǎ care se utilizeazǎ în cazul sistemelor capsulate predozate,
fiind necesare aparate de mixat și diferite dispozitive de activare și aplicare pe
care firmele le livreazǎ pentru produsele lor și care nu se pot întrebuința pentru
produsele altor firme;
6. Aplicarea cimentului se poate face cu o seringă în cazul materialelor cu o
vâscozitate scăzută; se folosesc matrici pentru o adaptare perfectă la dentină și
smalț;
7. După priză, restaurarea trebuie să fie protejată prin aplicarea unei rășini cu
vâscozitate scăzută, care are rolul de a o izola de mediul bucal și de a asigura
stabilitatea hidrică pentru primele 24 de ore.
Cimenturi ionomere de sticlǎ cu adaos de rășini
25
Sunt materiale hibride apărute din dorința de a îmbunătăți proprietățile

cimenturilor ionomere clasice și care se întaresc prin combinarea reacției acid-bazǎ cu
polimerizare fotochimicǎ sau numai prin fotopolimerizare. Față de compoziția
cimenturilor ionomere clasice, acestea conțin în structura lichidului 15-25% rășini sub
forma de HEMA. De asemenea în pulbere se încorporează un catalizator activat de
lumină. Asemenea cimenturilor ionomere de sticlă acestea se prezintă sub forma de
sistem bicomponent pulbere-lichid sau pastă-lichid.
Cimenturile ionomere metalice
Sunt materiale care tind sǎ inlocuiascǎ amalgamele și au luat naștere prin adǎugarea de
aliaje metalice la pulberi de sticlǎ în scopul îmbunătățirii proprietăților mecanice. Cimenturile
metalice “CERMET”, spre deosebire de cimenturile anterioare unde pulberea reprezintǎ un
amestec fizic dintre particulele de sticlǎ și metal, prezintă o pulbere care se obține prin sinterizare
la temperaturi înalte (800°C). Granulele obținute sunt presate, sinterizate și mǎcinate. Procedeul
asigurǎ legarea chimicǎ a metalului de sticlǎ, atomii de metal pǎtruzand în structura sticlei.
Existǎ mai multe tipuri în funcție de metalele folosite: aur, paladiu, argint și aliajele sale. Se
poate adăuga în pulbere până la 5% oxid de titan pentru a obține o culoare acceptabilă din punct
de vedere clinic.
Proprietățile specifice fac ca acest ciment să fie indicat în anumite situații în care
cimenturile ionomere clasice au dat rezultate mai slabe cum ar fi: sigilări lărgite, reconstituiri de
bonturi, obturații definitive la dinți permanenți din zona de sprijin, fără necesități fizionomice,
unde este necesar un material cu priză rapidă, preponderent în zonele de stress ocluzal maxim.
2.2 COMPOZITELE
26
Compozitele dentare moderne sunt compuse, de obicei, din amestecuri de monomeri

dimetacrilici polimerizabili, fiind consolidate prin suplimentarea cu umplutură de sticlă.
Dezvoltarea acestora a fost avansată de Bowen, care în 1962 a sintetizat un produs de reacție
cunoscut ca bis-GMA. O îmbunătățire cheie a compozitelor o constituie dscoperirea
fotoinițiatorilor activi la lumina ultravioletăși lumina vizibilă, ce au permis dezvoltarea
compozitelor fotopolimerizabile și a celor cu priză dublă.
Utilizarea răşinilor diacrilice compozite în restaurările directe a avut o creştere

importantă în ultimele decenii. Acest lucru este pus pe seama evoluţiei adezivilor, a particulelor
anorganice din umplutură şi a matricei organice, care au permis obţinerea unei legături adezive
cu ţesuturile dure dentare. [11].
Deosebit de estetice și versatile, rășinile compozite au devenit clar acceptate ca material

reutaurator direct fizionomic universal frontal și lateral deopotrivă, dar și în numeroase aplicații
indirecte, oferind: durabilitate în funcționare, insolubilitate după priză, biocompatibilate
rezonabilă și numeroase varietăți, nuanțe și opacități.
2.2.1 STRUCTURA ȘI CARACTERISTICI
Componentele structurale ale RBC constau dintr-o matrice (formează faza continuă şi
leagă particulele de umplutură), particule de umplutură (particule şi/sau fibre de consolidare) şi
un agent de cuplare (favorizează adeziunea dintre umplutură şi matricea răşinică). Se adaugă un
sistem iniţiator-accelerator pentru a produce polimerizarea materialului.
Caracteristicile sau proprietăţile unui material restaurator ideal sunt următoarele:

1. Trebuie să fie biocompatibil. În timpul reacţiilor chimice care au loc în cursul prizei
materialului nu ar trebui să se elibereze niciun produs secundar şi ulterior să nu se
înregistreze nicio scurgere chimică provenită din material.
2. Ar trebui să manifeste proprietăţi similare cu cele ale smalţului, dentinei şi altor ţesuturi.
27
3. Ar trebui să fie rezistent, fără semne de oboseală la forţele masticatorii, uzură (atriţie şi
abrazie), injurii chimice (eroziune) şi ar trebui să ofere izolarea termică a ţesuturilor
dentare vitale faţă de modificările termice.
4. Ar trebui să corespundă cu aspectul natural al structurilor dentare înconjurătoare în
privinţa nuanţei, translucenţei şi texturii.
5. Ar trebui să adere permanent la structura dintelui, să fie uşor de aplicat şi manipulat şi să
fie capabil să iniţieze reparaţia sau regenerarea tisulară a ţesuturilor distruse sau absente.
Materialele pe bază de răşină sunt larg utilizate ca materiale pentru restaurări directe.
Răşinile compozite constau dintr-un amestec eterogen de răşini organice şi anorganice cu
proprietăţi estetice şi fizice excelente. Acestea au permis profesiei de medic de medicină dentară
să avanseze în mod uimitor în stomatologia cosmetică. [23]
2.2.2 TIPURILE COMPOZITELOR
Rășinile compozite sunt clasificate în mod specific pe baza dimensiunilor particulelor, a

distribuţiei şi a compoziţiei particulelor lor de umplere anorganice. Pe baza vâscozităţii
materialelor, s-a propus un alt sistem de clasificare de către Jackson şi Morgan, care clasifică
aceste materiale în compozite cu vâscozitate redusă, medie şi crescută.
Rășini compozite fluide
O modificare a RBC umplute cu particule mici şi a celor hibride a condus la apariţia aşa-
numitelor compozitelor fluide. Acestea sunt fabricate fie prin modificarea concentraţiei
materialului de umplere (conţinut de umplutură redus), fie prin modificarea tehnologiei răşinii
sau a silanului, menţinând conţinutul umpluturii similar cu cel al rășinilor hibride convenţionale.
Consistenţa acestora permite materialului să curgă uşor, să se întindă uniform şi să se adapteze
intim la forma cavităţii. Conţin material de umplutură anorganic, cu dimensiunea particulelor de
28
0,7-3,0μm şi o încărcătură de umplutură de 42-53% din volum. Prin urmare, prezintă proprietăţi
fizice inferioare, precum rezistenţă la uzură, duritate şi radioopacitate mai reduse.
Rășinile compozite fluide sunt în general indicate pentru restaurările reduse de clasa I şi
V sau ca sigilanţi pentru şanţuri şi fosete, materiale pentru reparaţii marginale sau, mai rar, ca
primul material aplicat sub formă de liner sub rășinile hibride sau condensabile. S-a introdus şi
un compozit fluid de culoare roz pentru a fi utilizat la restaurările de clasa a V-a în scopul
simulării esteticii gingivale.
Rășini packable
Datorită compoziţiei lor deosebit de plastice în faza de pre-polimerizare, compozitele nu
pot fi condensate vertical într-o cavitate în aşa fel încât materialul să curgă atât lateral cât şi
vertical, pentru a asigura un contact intim la pereţii cavităţii. Astfel, dezvoltarea rășinilor
packable este o încercare de îndeplinire a două obiective: restaurarea mai facilă a contactului
proximal şi proprietăţile de manevrare similare cu cele ale amalgamului.
Termenul utilizat iniţial pentru aceste rășini era „condensabil”, totuşi, ele se descriu mai
corect ca materiale „packable” pentru că în cursul aplicării nu se înregistrează nicio condensare
reală. Prezintă în general o matrice răşinică modificată chimic cu un conţinut de umplutură uşor
ridicat şi pot avea particule de umplere alungite, fibroase, cu lungimea de cca 100μm şi/sau
suprafeţe texturate care tind să se întrepătrundă şi să reziste fluxului. Încărcătura lor de umplere
(fibre sau particule poroase sau neregulate) este de 66-70% din volum3.
Rășinile packable prezintă adezivitate mai mică şi consistenţă mai fermă decât RBC
convenţionale, şi o rată de uzură similară cu cea a amalgamului. Datorită vâscozităţii şi
rezistenţei crescute la ambalare, este posibilă o deplasare laterală a benzii matriceale, ce permite
aplicarea convenientă şi stabilirea mai uşoară a contactelor interproximale la dinţii posteriori.
Rășini compozite posterioare indirecte
Coroanele, inlayurile, faţetele fixate la substructuri metalice şi punţile lipsite de metale
pot fi construite indirect din rășini compozite şi procesate în laborator utilizând combinaţii
variate de lumină, căldură, presiune şi vacuum pentru a creşte gradul de polimerizare şi rezistenţa
la uzură. Aceste restaurări se cimentează pe dinţi cu cimenturi răşinoase. Prima generaţie al
acestor restaurări indirecte a suferit de rezistenţă flexurală redusă, modul de elasticitate mic şi
rezistenţă diminuată la abrazia prin uzură. A doua generaţie de rășini compozite indirecte
prezintă o hibridizare a tehnologiilor compozite şi ceramice, ele conţin particule de umplutură
29
microdimensionate şi monomeri metacrilici multifuncţionali. Deţin umplutură ceramică

silanizată cu dimensiunea medie a particulelor sub 1μm, cu o distribuţie limitată a particulelor de
umplere şi o încărcare cu umplutură crescută (70-80% din masă şi 50-60% din volum) care ajută
la reducerea contracţiei de polimerizare şi la creşterea modulului de elasticitate. De asemenea,
comparativ cu restaurările ceramice, cauzează o abrazie mai redusă a dentiţiei naturale şi pot fi
reparate cu uşurinţă.
Nanocompozite
Deşi nu reprezintă noutate în stomatologie pentru tehnologia compozitelor bazate pe
răşini, nanoumplutura prezintă particule cu un interval de dimensiuni cuprins între 1-100nm
(>0,1µm). Particulele de umplutură coloidale silica nanodimensionate au fost utilizate la
fabricarea rășinilor cu particule cu dimensiuni optime. Generaţiile mai noi de nanocompozite
sunt de fapt compozite nanohibride, conţinând fie o combinaţie de nanoumplutură şi
nanomănunchiuri, fie o combinaţie a diferitelor tipuri de particule de umplutură, inclusiv de
nanoumplutură.
Dimensiunea nanoumpluturilor utilizate este sub intervalul lungimii de undă a luminii
vizibile (0,02-2μm) şi astfel nu produc diseminarea sau absorbţia luminii. Aceste compozite
prezintă o încărcătură de umplutură crescută, consistenţă manevrabilă, polişabilitate excelentă,
precum şi manipulare şi proprietăţi bune în privinţa rezistenţei şi a uzurii. Cu toate acestea, din
cauza raportului extrem de ridicat dintre suprafaţă şi volum au nevoie de un grad mai mare de
silanizare decât umpluturile cu particule mai mari.
Sunt studii care arată că atât compozitele hibride, cât şi cele cu nanoparticule prezintă
microinfiltraţii la nivelul cementului, cu rezultatele cele mai bune în favoarea nanocompozitelor,
însă este nevoie de mai multe cercetări în acest domeniu pentru înţelegerea exactă a adeziunii la
cement. [21]
Rășini compozite ranforsate cu fibre
Aceste materiale constau dintr-o componentă de consolidare, ce oferă rezistenţă şi
rigiditate, şi o matrice înconjurătoare care oferă suport şi permite manevrabilitate. În general, în
compozit se încorporează fibre de polietilenă, carbon sau sticlă. Fibrele pot fi dispuse în
configuraţii variate, iar cele mai populare sunt fibrele unidirecţionale (lungi, continue şi
paralele), urmate de fibrele împletite şi ţesute. Fibrele utilizate cel mai frecvent au diametrul de
30
5-10 μm şi lungimi efective de 20-40 μm. Ele posedă un coeficient de flexiune şi rezistenţă
flexurală adecvată cu rezistenţă excelentă în direcţia primară a fibrei.
S-a descoperit că orientarea fibrelor pare a avea efect semnificativ asupra direcţiei
tensiunii de contracţie. Pentru compozitele cu fibre continue unidirecţionale în care fibrele se
dispun paralel şi într-o singură direcţie, proprietăţile sunt maxime în direcţia paralelă cu cea a
fibrelor, şi minimă în direcţia perpendiculară pe fibre (proprietăţi anizotrope – proprietăţi
dependente de direcţia de orientare a fibrelor). În schimb, fibrele bidirecţionale (ţesute) conferă
materialului proprietăţi ortotropice (proprietăţi independente de direcţie în fiecare plan) în plan şi
fibrele orientate aleatoriu (fibrele tocate) oferă caracteristici izotrope (aceleaşi proprietăţi
indiferent de direcţia în care sunt testate) în plan sau chiar şi tridimensional.
Fibrele de sticlă tocate au fost, de asemenea, utilizate ca umplutură pentru răşinile dentare
compozite. Recent în compozite şi în cimenturi s-au încorporat fibre de umplutură ramificate, în
care fiecare particulă de umplutură constă într-o reţea poroasă de fibre. Se folosesc de asemenea
cristale individuale prezentând formă simetrică sub forma unor plăci lungi care sunt mult mai
puternice decât fibrele non-cristaline sau policristaline. Din păcate, cristalele sunt colorate şi nu
se potrivesc la compoziţiile estetice.
Rășini compozite modificate cu poliacizi (compomerii)
Compomerii conţin monomeri modificaţi cu poliacid şi sticlă silicat care eliberează
fluoruri. Aceste materiale au doi constituenţi majori: monomeri dimetacrilici cu două grupuri
carboxilice prezente în structură şi umplutura care este similară cu sticla cu filtrare de ioni
prezentă în cimenturile ionomer de sticlă. Sticla este parţial silanizată pentru a asigura o anumită
legătură cu matricea. Partea lichidă a compomerilor conţine acid poliacrilic alături de apă şi
momomeri cu activare la lumina vizibilă. Procentul de volum al umpluturii variază între 42-67%
şi dimensiunea medie a particulelor de umplutură între 0,8-5,0μm.3
Priza se produce în principal prin fotopolimerizare, dar se înregistrează şi o reacţie acido-
bazică pe măsură ce compomerul absoarbe apă după aplicare şi la contactul cu saliva. Priza
continuă aproximativ 24 ore. Compomerii eliberează fluoruri printr-un mecanism similar cu cel
al ionomerilor de sticlă şi hibrizi, dar cantitatea eliberării de fluor şi durata acesteia sunt mai
mici. De asemenea, compomerii nu se reîncarcă prin tratamentele cu fluoruri. Comparativ cu
rășinile convenţionale, compomerii posedă valori mai mici la modulul de elasticitate, rezistenţă
la compresiune, la flexiune şi fractură, precum şi o duritate mai redusă. Ei prezintă, de asemenea,
31
absorbţie excesivă de apă. Legaţi la structura dintelui prin intermediul agenţilor adezivi
însoţitori, compomerii sunt utilizaţi pentru restaurările din regiunile mai puţin supuse la stres şi la
pacienţii cu risc moderat de dezvoltare a cariei sau atunci când se utilizează tehnica sandwich.
Giomerii
Reprezentând o hibridizare reală a glassionomerilor şi compozitelor bazate pe răşini,
giomerii prezintă eliberarea de fluoruri şi proprietăţile de reîncărcare ale cimenturilor ionomeri
de sticlă, alături de estetica excelentă, polişabilitatea uşoară şi rezistenţa compozitelor răşinice.
Compoziţia giomerilor se bazează pe ionomerul de sticlă pre-reacţionat care implică pre-reacţia
umpluturii de sticlă fluoro-aluminosilicat cu acidul poliacrilic, formând un ionomer de sticlă în
fază stabilă descris ca “hidrogel silicios umed.” Ionomerul de sticlă rezultant este apoi uscat prin
congelare, tocat, tratat cu silan şi lăsat să formeze umplutura, care ulterior se încorporează în
matrice.
Aceste materiale oferă rezistenţă crescută la uzură, radioopacitate crescută, conformitate
cromatică şi un nivel crescut şi susţinut de eliberare şi încărcare cu fluoruri. Ca şi compomerii,
giomerii sunt fotopolimerizabili şi necesită sisteme adezive pentru adeziunea la structura
dintelui.
Rășini compozite cu proprietăţi antibacteriene
O inovaţie în sfera răşinilor compozite constă în producerea materialelor cu proprietăţi
anticariogenice. S-au formulat diferite sisteme de monomeri pentru a îndeplini acest obiectiv, dar
majoritatea acestor materiale nu se comercializează deocamdată şi mai au de parcurs un drum
lung până să ajungă pe piaţă.
Încorporarea clorhexidinei
O abordare pentru prevenirea acumulării plăcii pe suprafaţa şi în jurul obturaţiilor din compozit
constă în încorporarea unui agent antibacterian în matricea răşinii, aşa cum sunt compuşii
clorhexidinei. Aceste materiale experimentale manifestă o activitate antibacteriană prin
eliberarea clorhexidinei, dar au dovedit proprietăţi mecanice inferioare.
Sisteme de monomeri anti-cariogenici
un monomer promițător cu proprietăți atibacteriene este bromura de
metacriloiloxidodecilpiridiniu numit și MDPB care ete un compus al agentului antibacterian
numit bromura de dodecilpiridiniu și o grupare de metacril. Rășinile bazate pe Bis-GMA cu
32
MDPB încorporat au demonstrat efect inhibitor asupra creşterii la suprafaţă a Streptococcus

mutans, fără efecte adverse asupra proprietăţilor mecanice sau de polimerizare.
Rășini cu eliberare de fluoruri
Fluorurile s-au încorporat într-o mare varietate de materiale dentare. Rășinile cu eliberare
de fluoruri prezintă rezistenţă mare la forţe mecanice şi la uzură, o estetică excelentă, dar ele
eliberează doar o cantitate mică de fluoruri şi prezintă capacităţi reduse de reîncărcare cu acestea.
Iniţial au fost adăugate sărurile insolubile de fluor, precum fluorura de sodiu, fluorura de potasiu,
fluorura de stronţiu sau fluorura de staniu, iar materialele au eliberat fluoruri când apa difuza prin
matrice şi dizolva aceste săruri. Ulterior s-a utilizat umplutura de sticlă eliberatoare de fluoruri,
precum sticla de fluoroaluminosilicat sau sărurile anorganice greu solubile (fluorura de
Ytterbium [YbF3]). Alte formulări cu eliberare de fluoruri includ trifluorura de bor acrilico–
aminică, sarea Lewis care poate copolimeriza cu răşinile Bis-GMA, monomerii de fluorură
metacrililică şi monomerii conţinând o fracţiune de fluoruri cu substituţie de anioni
(hidrofluorura de t-butilaminoetil metacrilat sau hidrofluorura de morfolinoetil
metacrilat). Monomerii pe bază de amino-hidrofluorură sunt capabili de eliberare şi reîncărcare
susţinută de fluoruri, dar au un termen de valabilitate relativ scurt.
Rășini compozite pe bază de siloran
Monomerii de siloran sunt monomeri pe bază de silicon cu funcţionalitate oxiran, derivaţi
din combinaţia dintre siloxani şi oxirani. Reţeaua de silorani este generată de polimerizarea
cationică cu deschiderea inelului la nivel fracţiunilor de oxiran cicloalifatici. Aceste rășini
siloranice pe bază de ROP cationice au o contracţie volumetrică redusă şi, prin urmare, un stres
de polimerizare scăzut. Din cauza naturii hidrofobe a răşinii, nu se formează niciun strat inhibitor
de oxigen şi se asigură o stabilitate chimică mai bună într-un mediu apos. S-a observat de
asemenea şi o aderenţă redusă a streptococilor orali la acest tip de materiale. Polişabilitatea,
stabilitatea cromatică şi retenţia luciului in vitro a rășinilor siloranice este superioară în
comparaţie cu compozitele convenţionale. Ele prezintă totodată absorbţie de apă şi solubilitate
redusă.
Un material restaurator posterior cu contracţie redusă introdus pe piaţa americană care se
bazează pe silorani pretinde că se contractă sub 1% şi reduce stresul de polimerizare cu până la
80%, oferind în acelaşi timp integritate marginală excelentă; cu toate acestea sunt necesare mai
33
multe studii in vivo în vederea testării performanţei sale clinice. Mai mult decât atât, pentru o
adeziune optimă, acesta trebuie utilizat cu un sistem adeziv autogravant în două etape.
Rășinile compozite autoadezive (autogravante)
Recent s-a fabricat un nou tip de rășini prin combinarea eficientă a agentului autoadeziv
cu tehnologia restauratoare cu compozit pe bază de răşini. Aceste rășini auto-adezive
(autogravante) pot adera la dentină şi smalţ deopotrivă fără utilizarea unui sistem adeziv separat,
reducând astfel riscul sensibilităţii postoperatorii şi permiţând totodată restaurarea mai rapidă,
care poate oferi mai mult timp medicului. După cum susţin producătorii, posedă forţe adezive
crescute la dentină şi smalţ şi sunt uşor de manevrat.
A fost dezvoltat primul compozit fluid autoadeziv disponibil pe piaţă care prin utilizarea
unui singur produs gravează, conţine primer şi adeziv deopotrivă şi restaurează în acelaşi timp.
Capabil a fi utilizat de unul singur sau împreună cu alte compozite, produsul este formulat prin
combinarea tehnologiei acidului 4-metacriloxietil trimelitic cu altă răşină. Disponibil în nuanţele
A1, A2, A3 şi B1, acest compozit este indicat pentru restaurarea leziunilor carioase mici de clasa
I, III şi V, ca sigilanţi de şanţuri şi fosete, pentru blocarea subminărilor, şi ca liner de bază.
Alte utilizări ale rășinilor compozite
Materialele pentru reconstrucţia bonturilor sunt în mod tipic compozite sub formă de
două paste autopolimerizabile şi/sau cu priză dublă şi sunt de obicei colorate (albastru, alb, opac)
pentru a oferi o culoare contrastantă. Aceste materiale sunt uşor de conturat, aderă la dentină şi
pot fi finisate imediat. Pentru restaurarea unui bont pe un pivot de fibră de sticlă, compozitele cu
priză dublă par a fi preferate faţă de compozitele fotopolimerizabile.
Compozitele se folosesc, de asemenea, la fabricarea incrustaţiilor, coroanelor şi punţilor
extinse temporare/provizorii. Compozitele cu microumplutură se utilizează ca materiale răşinice
de faţetare, care se polimerizează fie prin utilizarea luminii vizibile, fie prin combinaţia căldurii
şi a presiunii. Cimenturile răşinice care se folosesc ca agenţi de cimentare prezintă mai puţină
umplutură decât hibrizii şi posedă proprietăţi aproximativ egale cu cele ale compozitelor fluide.
Din punctul de vedere al microinfiltraţiei marginale, un studio efectuat în 2018 a
concluzionat că nu există o diferenţă statistică semnificativă între microinfiltraţia marginală a
compozitelor cu particule microhibride, nanohibride şi ormoceri. [33]
Aceleaşi rezultate au fost primite într-un studiu in vitro pe 160 de dinţi umani extraşi,
folosind compozite fluide. [26]
34
2.2.3 SISTEMELE ADEZIVE
Studiile şi cercetările în domeniu ca şi practica stomatologică arată că procedurile de

restaurare folosite trebuie să se bazeze pe criterii de selecție știintifice pentru a realiza restaurări
de durată și cu rezultate fizionomice foarte bune. Pentru rezultate remarcabile, în general, trebuie
să se combine modalitatea optimă de alegere a materialului cu tehnica de aplicare și finisare a
acestuia, ceea ce presupune o abordare exhaustivă a subiectului. Sistemele adezive au suferit
multiple modificări de-a lungul timpului, toate vizând pefecţionarea și dezvoltarea acestora.
Anii 1970-1990 reprezintă o perioadă de maxim progres pentru adeziune în stomatologie.
Acest progres a fost însemnat datorită introducerii compozitelor fotopolimerizabile folosite
inițial pentru sigilări, a îmbunătățirii tehnice pentru gravajul acid, denumit acum gravare totală,
cât și a rezolvării problemelor dentare în urma gravajului acid. [31]
În 1992, Pashley şi colaboratorii au propus sigilarea tubulilor dentinari expuşi înainte de
amprentarea unui dinte preparat pentru a obţine o restaurare indirectă datorită microscurgerilor
de la nivelul restaurării provizorii, care ducea la contaminare bacteriană. Această tehnică,
denumită prehibridizare, tehnica de adeziune dublă, acoperire cu răşină şi sigilarea imediată a
dentinei, a redus şansele contaminării bacteriene indusă de închiderea slabă oferită de restaurările
provizorii. Unele studii au demonstrat o creştere a forţei adezive datorită unui strat adiţional de
adeziv aplicat în cursul fazei de inserţie a unei restaurări indirect şi o căptuşire a încărcării
ocluzale rezultate din creşterea grosimii adezivului. [5]
S-a pornit de la generația I, care presupune adeziune chimică prin legături ionice sau
covalente de stratul detritus dentinar remanent, „smear layer”.
Generaţia a II-a presupune impregnarea si modificarea „smear layer-ului”.
Generația a III-a a contracarat parţial contracţia de polimerizare şi a modificat „smear
layer-ul”, prezentând capacitate de adeziune și pe substratul metalic. Această generaţie de
adezivi a adus la rândul ei noi tehnici. Aceşti adezivi se concentrau pe suprafaţa dentinară
35
preparată şi pe smear layer. Stratul de detritus dentinar era fie modificat, fie eliminat fără
perturbarea dopurilor de detritus. [10]
Generaţia a IV-a se bazează pe formarea unui strat hibrid (prin indepărtarea totală a
DDR-ului), prin gravajul acid separat care conține 3 componente (acid, primer, rășină), adică
gravaj acid total.
Evoluția tehnicilor a continuat în două direcţii diferite prin introducerea noilor adezivi
dentinari de generaţia a V-a, care se caracterizează prin adeziunea și pe substratul umed și
gravajul acid separat (acid/ primer și rășină).
La începutul anilor 2000 s-a introdus cea de-a VI-a generaţie de adezivi, care cuprinde
doua componente (acid si primer/ raşină), demineralizarea făcandu-se fără spălare. Este
caracterizată de eliminarea acidului fosforic, înlocuit cu un primer acid, sistemele fiind denumite
adezivi „autogravanţi”. Așa au luat naștere bazele conceptului de adezivi universali în care inițial
acidul fosforic a fost înlocuit cu un primer acid. [24]
Generaţia a VII-a prezintă un singur component (acid, primer, rășină) și nu necesită
mixare, prezintă totuși risc de nanoinfiltraţie. Sistemele adezive cu gravare acidă şi spălare sunt
cele mai vechi în evoluţia sistemelor adezive. În varianta în trei timpi presupun gravarea acidă,
aplicarea primer-ului şi aplicarea unui adeziv separat. Gravarea acidă utilizând acid fosforic 32-
37% (pH: 0,1 - 0,4) pe lângă gravare, elimină microorganismele reziduale. Buonocore a fost
primul care a demonstrat că gravarea acidă cu acid fosforic a smalţului îmbunătăţeşte rezistenţa
adeziunii prin creşterea suprafeţei pentru retenţie. Deşi aceste sisteme adezive de generaţia a 7-a
erau mai uşor de utilizat, rezultatele nu s-au potrivit cu nivelul sistemelor de generaţia a 4-a,
considerate în continuare standardul de aur. [32]
Sugestiile de modificare a etapelor pentru adezivii de generaţia a 7-a includ utilizarea
acidului fosforic pe smalţ înainte de aplicarea adezivului într-o singură etapă.
Această modificare a gravării acide doar la nivelul smalţului pentru a creşte porozitatea este
denumită gravare selective. [3]
Totuşi, unul dintre studenţii săi, John Gwinnett a observat că adezivul poate penetra
smalţul gravat acid, acoperind prismele de smalţ, făcându-le astfel acidorezistente. Acesta a fost
primul strat hibrid. Aplicarea răşinii pe smalţul grvat acid a creat o nouă structură, care nu era
nici smalt, nici răşina, ci o hibridizare a acestora două (primul exemplu de “construire” în situ a
unui ţesut dentar).
36
În urma gravării acide a dentinei, detritusul dentar este îndepărtat împreună cu faza
minerală a hidroxiapatitei, situată superficial, ducând la formarea unei reţele de fibre de colagen
la suprafaţa dentinei. Hibridizarea se produce prin infiltrarea acestei trame de colagen cu
monomerii din primer şi răşina adezivă şi polimerizarea lor. [22]
Actualmente cei mai folosiți adezivi dentari sunt cei total-etch, însă cei self-etch încep să
câștige popularitate. Înaintea utilizării unui adeziv total-etch, suprafețele amelare și dentinare
trebuie condiționate prin aplicare de acid ortofosforic 30-40% pentru 15-30 secunde, variind în
funcție de tehnica utilizată. Acest lucru duce de multe ori la apariția unei discrepanțe între
profunzimea demineralizării și cea a infiltrării monomerului, fapt tradus clinic prin apariția unei
sensibilități postoperatorii. [8]
37
CAPITOLUL III
TEHNICILE DE FAȚETARE
Respectul față de țesuturile dure dentare sănătoase împulsionează practcienii să încerce

noi metode de tratament pentru a le conserva. Desigur, noile proceduri trebuie testate cu mijloace
care ne stau la dispoziție și urmărite în timp, pentru a confirma succesul sau pentru a corecta
eventualele greșeli. Materialele ceramice și compozite sunt folosite de mult timp în stomatologie,
dar tehnicile noi adezive, au ajuns la performanța de a crea legătura cu structura dură dentară
bazată pe formarea unui strat hibrid. Această legătură are valori ale aderenței similare cu cea
dintre smalțul și dentina dinților naturali. Aceasta înseamnă că dintele uzat poate fi reconstituit
(în anumite limite) păstrându-i vitalitatea și reducându-i morfologia și dimensiunea inițială. [4]
Fațetarea dentară reprezintă o procedură stomatologică restaurativă ce se încadrează în
categoria esteticii dentare, deoarece poate îmbunătăți forma, poziția, aspectul și culoarea dinților.
3.1 TEHNICA INDIRECTĂ
Constă în realizarea fațetelor în laborator, pe modelul obținut prin turnarea amprentei.

Dezavantajul constă în faptul că necesită două ședințe.
38
Fațete din materiale acrilice sunt realizate prin tehnica de confecționare a unei coroane de
acrilat (termopolimerizare), adaptate pe dinte, mai exact decât prin metoda directă, dar cu
aceleași defecte.
Fațete din compozit sunt acele care fac priză prin activator, la căldură sau la lumină, deci
nu le realizează medicul pe dinte, ci tehnicianul pe model, iar medicul le fixează prin tehnica
adezivă. În literatura de specialitate această trehnică a fost numită direct-indirectă.
3.1.1 ETAPELE CLINICO-TEHNICE
Fațetarea cu ceramică este tehnica ce a înlocuit aproape total pe cele precedente.

Realizarea fațetelor prin tehnica indirectă presupune atât parcurgerea anumitor etape clinico-
tehnice cât și asigurarea unor condiții și anume:
 prepararea dintelui;
 amprentarea dintelui preparat (amprentarea trebuie să fie precisă și exactă);
 aplicarea unui șnur intrasulcular, mai ales când preparația este discret subgingival;
 curățarea și uscarea dintelui;
 amprentarea va fi arcadică, cu materiale siliconate (unul vâscos și unul fluid);
 turnarea modelului din gips extradur;
 uneori este nevoie și de model antagonist;
 realizarea protecției preparației și fațetarea provizorie;
 la dinții vitali preparați poate apare o sensibilitate dureroasă la agenți termici, de aceea
aceștia necesită o restaurare provizorie;
 realizarea unei fațete directe, cu compozit, fără agent de cuplare sau gravare acidă, care
de obicei rezistă 5-10 zile.
Dacă nu are retenție, se poate face o gravare acidă pe o zonă redusă a smalțului.
Restaurarea provizorie se va îndepărta ușor prin desprindere cu un obiect ascuțit. [9]
39
3.1.2 AVANTAJE ȘI DEZAVANTAJE
Avantajele tehnicii de fațetare indirectă cu fațete ceramice:

 oferă unitate dentară rapidă, toți dinții căpătând aceeași culoare albă, aceeași lungime și
formă;
 porțelanul din care sunt confecționate este bio-compatibil (excelent tolerat de gingii și de
organism în general);
 culoarea fațetelor poate fi selectată dintr-o paletă foarte largă de nuanțe pentru ca ele să
imite perfect dinții naturali (desigur, mai albi);
 ceramica este stabilă coloristic și se pătează foarte greu cu pigmenți alimentari. Stratul
de finisare aplicat la exterior face această fațetă impermeabilă și rezistentă la diverși
pigmenți;
 fațetele se deteriorează foarte greu și este puțin probabil ca ele să sufere accidente. Cu
toate acestea, este mai bine să avem grijă și să le protejăm;
 fațetele au nevoie de o minimă îngrijire dentară;
 pot rezista și 10-15 ani fără intervenții, doar cu o rutină dentară adecvată.
Dezavantajele tehnicii de fațetare indirectă cu fațete ceramice:
 după șlefuire, dinții pot deveni mai sensibili la rece sau la cald;
 nu sunt reparabile; în cazul în care se ciobește, de exemplu, fațeta trebuie înlocuită
integral;
 este nevoie de mai multe ședințe pentru un tratament complet (controlul medical și
anamneza, șlefuirea dinților, montarea fațetelor după ce sunt confecționate în laborator);
 sunt mai scumpe decât cele din compozit (și decât alte servicii cosmetice dentare)
deoarece necesita mai mult timp, experiență și resurse umane și materiale;
 nu elimină posibilitatea apariției cariilor;
 nu sunt recomandate pacienților cu bruxism.
40
3.2 TEHNICA DIRECTĂ
Restaurările estetice adezive directe cu compoze permit înlocuirea structurilor dure

dentare alterate ireversibil, pierdute ori cu defecte structurale, în afecțiuni cu etiologie carioasă,
sau necarioasă: lez de uzură, traumatice, distrofice. Un loc aparte îl ocupă rezolvarea unor
discromii dentare prin fațetare directă. Pe lângă acestea se poate obține remodelarea morfologiei
coronare în sensul dorit, în condiții funcționale corecte, a unor dinți integri, îndemni de leziunile
amintite.
Constă în realizarea sau aplicarea fațetelor imediat după prepararea dintelui și se poate
face printr-o „furniruire” cu materiale compozite, sau prin adaptarea și fixarea (tot cu tehnici
adezive), unor fațete prefabricate.
Fațetarea directă nu necesită o preparare extensivă a dintelui, conservând astfel țesutul
dentar existent. Aceste fațete se recomandă pentru rezolvarea unor probleme de ordin minim:
fisuri sau modificări mici de culoare pe suprafața dinților, pete mici pe dinți, ușoare încălecări
sau modificări de poziție a unui dinte sau grup de dinți. Fațetele compozite nu pot restaura spații
interdentare prea mari și nu pot rezolva probleme severe privind fisuri, rupturi, abraziuni, sau
malocluzii importante.
Compozitele moderne pot asigura o estetică deosebită și au o durată de viață rezonabilă
(de la 5 la 10 ani). Cu toate acestea, fațetele dentare realizate prin metoda directă necesită o
atenție deosebită din partea medicului stomatolog deoarece rezultatul final depinde în întregime
de priceperea și îndemânarea acestuia.
3.2.1 PREPARAREA DINTELUI
41
Vestibular: se prepara 0,2-0,3 mm; unii afirmă că dintele nu se prepară, ci doar se

asprește, căci se va pensula un strat subțire de compozit fotopolimerizabil; prepararea urmărește
configurația feței vestibulare, deci curburile gingivo-incizale și mezio-distale.
Proximal: prepararea se face cu atenție pentru a nu afecta dinții adiacenți, până la
punctul de contact, în vederea mascării joncțiunii dinte-fațetă.
Incizal: pentru metoda directă, marginea incizală rămâne indemnă, nepreparată, fațeta
compozită aplicându-se strict pe fața vestibulară.
La colet: se realizează un prag oblic sau excavat, lat de aproximativ 0,3 mm,
juxtagingival; plasarea lui subgingivală nu ar permite o bună izolare, uscare,adaptare și
prelucrare finală, prelucrare absolut necesară pentru prevenirea placofiliei și gingivitelor
consecutive; plasată supragingival, joncțiunea fațetă-dinte ar fi vizibilă, inestetică. [10]
3.2.2 ETAPELE CLINICE
Fațetele din compozit au mai mult un rol estetic decât unul reparator. Ele se și aplică
foarte repede, fiind necesară de cele mai multe ori o singură ședință. Acesta este un tratament
mai conservator. Chiar dacă medicul stomatolog decide că o șlefuire este necesară pentru
uniformizarea suprafeței dinților, aceasta este minim-invazivă și nu îndepărtează un strat dentar
semnificativ, deoarece fațetele din compozit sunt mult mai subțiri decât cele ceramice (până în
0,5 mm grosime). Șlefuirea în acest caz are rolul de a păstra grosimea naturală a dintelui și
evitarea aspectului bombat sau denivelat al suprafeței dentare.
Pentru a oferi șanse maxime de reușită, se recomandă diga (rubberdam), o folie de
cauciuc perforată, al cărei orificiu se strânge pe coletul dentar, izolând dintele atât de secrețiile
gingivale (salivă, sânge, lichid sulcular), cât și de aerul expirat, care prin umiditatea lui poluează
suprafața gravată acid, reducând calitatea fixării.
Smalţul este cel mai dur şi mineralizat ţesut al organismului, din punct de vedere chimic
fiind constituit dintr-o parte anorganică (96%), una organică (1%) şi apă (3%). [7]
42
Adeziunea se realizează prin intermediul microretenţiilor formate la nivelul smalțului în

urma gravării acide, lucru posibil datorită structurii specifice, intens mineralizate. Pe lângă acest
mecanism principal însă, s-a observat şi posibilitatea realizării unei legături chimice cu
hidroxiapatita prin reacţia de chelare cu ionii de calciu, fosfat sau grupări hidroxil. [25]
Spre deosebire de smalţ, obţinerea adeziunii la nivelul dentinei este un proces complex şi
sensibil. Acest lucru se explică atât prin apropierea de pulpa dentară, substanţele folosite putând
avea efecte nedorite asupra acesteia, cât şi prin prezenţa tubulilor dentinari, ce conţin limfa
dentinară, a cărei tendinţă de a se deplasa spre suprafaţă în urma preparării dintelui a impus
dezvoltarea unor adezivi care se pot adapta umidităţii crescute. Astfel, în urma gravării acide a
dentinei, detritusul dentar este îndepărtat împreună cu faza minerală a hidroxiapatitei, situată
superficial, ducând la formarea unei reţele de fibre de colagen la suprafaţa dentinei. Hibridizarea
se produce prin infiltrarea acestei trame de colagen cu monomerii din primer şi răşina adezivă şi
polimerizarea lor. [22]
Gravarea acidă constă în crearea pe cale chimică a unor microretenții în smalț, care să se
adauge la retențiile realizate prin preparare. Atacul acid trebuie realizat numai asupra smalțului și
este mai eficient asupra smalțului mai profund, deci prepararea stratului superficial de smalț, mai
rezistent la atacul acid, ar îmbunătăți fixarea adezivă. Dacă există suspiciunea unor zone de
dentină descoperită, ele se pot evidenția ușor cu dentin - detektor - gel, care colorează în roșu
aprins numai aceste zone și se spală apoi ușor. Zonele de dentină descoperite trebuie acoperite
apoi cu agent de cuplare dentinar, înaintea gravării (dentin - protector) sau cu ciment ionemer de
sticlă fotopolimerizabil. Pentru gravare se folosește acid fosforic 37% sub formă lichidă, dar mai
bine (pentru a nu curge și pentru vizualizare) sub formă de gel colorat. Se aplică pentru 60 - 90
secunde cu ajutorul unei bulete de vată sau burete, sau cu pensule fine.
Dacă nu s-a aplicat diga, se protejează dinții adiacenți cu straturi de ceară și se aplică un
șnur intrasulcular cu rol antipoluant. Se spală apoi cu jet de apă 30 secunde, pentru a îndepărta
atât acidul, cât și gelul, căci matricea lui de hidroxiceluloză ar slăbi sau chiar compromite,
fixarea adezivă. Bratu recomandă spălare și cu hipoclorit de sodiu 5%, apoi iar cu apă. Se usucă
cu jet de aer cald, suprafața gravată trebuie să aibă un aspect alb, de zăpadă. Întrucât jetul de aer
poate conține resturi de apă și ulei, care poluează suprafața gravată și compromite îmbinarea
adezivă, se utilizează și agenți de uscare, ca de exemplu: n - butanol, etanol, cloroform, acetonă,
eter etilic, etc., care se evaporă rapid. Se aplică o matrice de celuloid pe fețele mezio-oro-distale;
43
se pensulează apoi suprafața gravată cu un strat de agent de cuplare (dentinar sau de smalț)
fotopolimerizabil. Surplusul este îndepărtat cu un jet fin de aer.
Când este necesar un opacifiant, se aplică în strat subțire (uneori două - trei straturi
succesive) și va fi și el tratat 60 de secunde cu fascicolul luminos. Se aplică apoi cu o pensulă sau
cu o spatulă de plastic, pasta compozită a viitoarei fațete și se fotopolimerizează cu lampa de
halogen sau ultraviolete. La nevoie, se poate face o fotopolimerizare tip sandwich, adică strat cu
strat.
Pentru compozitele autopolimerizabile, există conformatoare transparente, prefabricate.
Necesită atenție să nu rămână bule de aer înglobate. Eventuala prelucrare se face sub jet de apă,
altfel se produc modificări nedorite ale culorii.
3.2.3. AVANTAJE ȘI DEZAVANTAJE
Avantaje fațetării prin tehnica directă:

 se realizează într-o singură ședință;
 culoarea poate fi realizată gradat;
 suprafața este netedă și se mai netezește prin utilizare;
 se poate reface (repara) ușor;
 prețurile de cost redus.
Dezavantajele fațetării prin tehnica directă:
 aspectul estetic nu este întotdeauna redat corect (formă, culoare, luciu);
 deteriorări mai frecvente;
 principalul eşec al restaurărilor directe cu răşini diacrilice compozite constă în apariţia
microinfiltraţiei marginale, consecinţă a lipsei adeziunii la nivelul tuturor ţesuturilor dure
dentare. [27]
44
3.2.4 FAȚETELE COMPONEER
Faţetele prefabricate Componeer sunt disponibile la dimensiuni diferite şi sunt uşor de

utilizat pentru reconstrucţiile de dinţi singulari, precum şi ca reconstrucţie completă în regiunea
anterioară. Formarea consumatoare de timp a formei şi suprafeţei anatomice, precum şi șlefuirea
elaborată nu mai sunt necesare. Componeer este un sistem care poate fi personalizat în orice
moment la cerinţele individuale în ceea ce priveşte compozitul.
Avantaje utilizării fațetelor componeer:
 utilizare facilă şi eficientă;

 necesitatea unei singure şedinţe;
 restaurări dentare de calitate cu rezultate estetice excelente;
 nu sunt necesare mulaje sau operaţii de laborator;
 personalizare optimă (alegerea culorii, evidenţierea formei şi a structurii);
 economic pentru stomatologi şi pacienţi graţie ratei ridicate a reuşitei şi eficienţei;
 valoare adăugată ridicată: soluţia pentru numeroşi pacienţi cu investiţii rezonabile
pentru stomatolog;
 dinţi frumoşi după o singură programare;
 nivel ridicat de conservare a substanţei dentinare;
 stres redus din cauza tratamentului;
 soluţie personalizată;
 calitate ridicată la nivelul suprafeţei şi al marginilor;
 preț de cost redus în comparație cu cele indirecte;
45
CAPITOLUL IV
STUDIUL PRIVIND FAȚETAREA PRIN METODA DIRECTĂ
În societatea modernă, imaginea estetică este considerată a fi o condiție a succesului

profesional și social. Medicina dentară a urmat această direcție prin îmbunătățirea calității
estetice a materialelor și extinderea aplicațiilor lor dincolo de patologia dentară, în aria
reabilitării estetice a zâmbetului. Fațetarea directă este una dintre aceste aplicații, utilă nu numai
pentru tratamentul patologiei dentare (leziuni dentare și anomalii de poziție, formă, culoare), dar
și pentru îmbunătățirea aspectului estetic. [16]
Procedeul de faţetare a apărut urmărindu-se ideea de sacrificiu minim de ţesut dentar

sănătos, în situaţia efectuării unor corecturi estetice în zona frontală. Faţetele sunt practic
46
jumătăţi de coroană care înlocuiesc smalţul dislocat de pe faţa vestibulară (faţetele vestibulare) şi
de pe feţele proximale (faţetele moderne totale).
Pentru o reabilitare orală completă și corectă, toate funcțiile aparatului dento-maxilar

trebuie restabilite corespunzător. Alături de funcția masticatorie, care este cea mai importantă
atât pentru pacient dar și pentru medic, un rol esențial îl are funcția de fonație și implicit funcția
fizionomică. [6]
În ultimele decenii, funcția fizionomică a căpătat o importanță din ce în ce mai mare,

pacienții fiind tot mai preocupați de felul în care arată dinții lor și de felul în care zâmbesc.
Astfel, din punct de vedere estetic, cerințele pacienților sunt tot mai mari, posibilitățile de
realizare a acestor cerințe sunt în plină dezvoltare, iar din punct de vedere al medicului de
medicină dentară și al tehnicianului dentar, aceste cerințe devin tot mai ușor de îndeplinit datorită
evoluției tehnologice și a dezvoltării industriei materialelor dentare. La ora actuală, a mulțumi
pacientul din punct de vedere estetic nu mai este o problemă sau un caz izolat ci, cu un material
adecvat și o tehnologie avansată, acest deziderat se poate realiza ușor. [13]
4.1 MOTIVAȚIA STUDIULUI
Scopul lucrării a fost de a evidenţia fațetarea directă cu compozit ca soluţie terapeutică

eficientă, la pacienţii care prezintă disfuncţii fizionomice deoarece:
 disfuncţiile fizionomice și estetice se referă în special la modificările localizate la nivelul

dinţilor din grupul frontal;
 acestea influiențează armonia dento-dentară, dento-alveolară şi dento-facială;
 dizarmoniile fizionomice au consecinţe negative în percepția propriei imagini;
 persoanele cu estetică facială atractivă sunt considerate a fi mai capabile, mai inteligente,
mai responsabile şi mai bine integrate social;
47
4.2 MATERIAL ȘI METODĂ
Studiul s-a desfășurat pe un lot de 30 pacienți, 18 femei 12 bărbați, care prezentau

disfuncții fizionomice cantonate în zona frontală, cu vârsta cuprinsă între 20-45 ani, într-un
cabinet de medicină dentară din Galați, în perioada 06.2019 – 02.2020.
Ca metodă de tratament a fost aleasă fațetarea dentară prin tehnica directă cu rășini
compozite.
Materialele folosite în timpul tratamentelor au fost:
 echipamente de protecție pentru medic și pacient;

 truse de consultație;
 anestezice locale;
 sistem de izolare – Diga;
 freze de diferite forme, granulații și dimensiuni;
 substanțe pentru degresarea și dezinfectarea suprafețelor preparate;
 materiale pentru tratamentul plăgii dentinare pe bază de hidroxid de calciu;
 sistem sdeziv – cu demineralizant și bonding separate;
 compozite de culoare, luminozitate și transluciditate diferite;
 fuloare, spatule bucale, pensule de modelaj;
 lampa cu lumina ultraviolet;
 lame de bisturiu;
 matrici metalice și transparente;
 cupe de cauciuc, periuțe;
 pastă-polish.
Criterii de includere în studiu:

 pacienți cu disfuncții fizionomice la nivelul dinților din grupul frontal maxilar;
48
 pacienții care au beneficiat de tratament estetic specific;

 pacienții care s-au prezentat pentru reevaluarea clinică ;
 Pacienții care nu au ținut cont de recomandările medicului privind igiena orală;
 Pacienții care s-au prezentat în perioada desfășurării studiului.
Criterii de excludere:
 Pacienții care prezentau alte diagnostice odonto-parodontale;

 Pacienții care au beneficiat de alte tipuri de tratament înafară de fațetare prin tehnica
directă;
 Pacienții care nu se puteau prezenta pentru reevaluarea clinică din varii motive;
 Pacienții care nu au respectat recomandările medicului privind igiena orală;
 Pacienții care s-au prezentat înafara perioadei desfășurării studiului.
4.3 REZULTATE
Tabel I Repartiția lotului de studiu pe sexe
Sex Feminin Masculin

Număr pacienți 18 12
% 60 40
49
12; 40%
18; 60%
Masculin Feminin
Figura 1 Repartiția lotului de studiu pe sexe
Din repartizarea lotului în funcție de sex reiese că 60% din totalul pacienților incluși în
studiu au fost de sex feminin (18 pacienți), iar 40%, respectiv 12 pacienți de sex masculin. Putem
concluziona că reprezentantele sexului feminin sunt mai preocupate de aspectul estetic al
dinților.
Tabel II Repartizarea lotului de studiu în funcție de mediul de proveniență
Sex Femei Bărbați Total

Mediul
NR % NR % NR %
de proveniență
Rural 5 17 4 13 9 30
Urban 13 43 8 27 21 70
Din tabelul 2 reiese că 30% din totalul pacienților provin din mediul rural (adică 9
pacienți) și 70% din mediu urban (21 pacienți).
50
100%
90%
80% 13 27
70%
60%
50%
40%
30% 17 43
20%
10%
0%
Mediul rural Mediul urban
Femei Series 3
Figura 2 Repartizarea lotului de studiu în funcție de mediul de proveniență
Din cei 30% de pacienți proveniți din mediul rural, 4 erau bărbați (13% din totalul lotului
de pacienți) și 5 femei (17%). 13 femei și 8 bărbați,adică 43% și respectiv 27% din lot proveneau
din mediul urban.
Tabel III Repartizarea lotului de studiu pe grupe de vârstă
Grupa de
vârstă 20-29 30-39 40-45
Număr de 8 15 7
pacienți
% 27 50 23
Sex 4F 4B 10 F 5B 4F 3B
În ceea ce privește vârsta, întregul lot a fost împărțit în 3 categorii de vârstă și anume:
1) 20-29 ani, în care s-au încadrat 8 pacienți adică 22%, dintre care 4 femei și 4 bărbați;
51
2) 30-39 ani a fost compusă din 15 pacienți, ceea ce înseamnă 50% din numărul total de pacienți,
dintre care 10 femei și 5 bărbați;
3) în grupa 40-45 ani au intrat 7 pacienți (23%), dintre care 4 femei și 3 bărbați.
7; 23% 8; 27%
20-29
30-39
40-45
15; 50%
Figura 3 Repartizarea lotului de studiu pe categorii de vârstă
Microtraumatisme Diasteme/treme Fisuri Discromii
33%
40%
7% 20%
Figura 4 Repartizarea cazurilor în funcție de motivul prezentării
52
În ceea ce privește motivul pentru care pacienții din lot au apelat la serviciu de
specialitate, acesta (lotul) a fost repartizat în funcție de diagnosticul de urgență (în studiul de față
pacienții s-au prezentat cu diagnostic de urgență estetic). În urma repartiției s-au stabilit 4 grupe
de defecte dentare, care determină pacienții să se prezinte la consult și anume:
1) Discromii. În această grupă s-au încadrat atât discromiile extrinseci care

nu cedează la manopere de igienizare profesională, cât și cele grefate pe
defecte de dezvoltare al structurii smalțului, în special hipoplazii de smalț.
Din totalul lotului cu astfel de motive s-au prezentat 40% din pacienți (12
pacienți).
2) Microtraumatismele, aici se încadrează fracturile coronare apărute în zona
frontală, de dimensiuni reduse cu sau fără pierderea unghiului incizal. 33%
(10 pacienți) s-au prezentat din acest motiv.
3) Diasteme/treme, pentru acoperirea lor, 20% din totalul lotului s-au
prezentat la consult de specialitate, adică 6 pacienți.
4) Fisuri în smalț, 7% din toți pacienții din lot s-au prezentat cu astfel de
acuze, adică 2 pacienți.
PREZENTARE DE CAZURI CLINICE
Pentru a demonstra faptul că fațetarea directă cu compozit este o soluţie terapeutică

eficientă la pacienţii care prezintă diferite disfuncţii fizionomice la nivelul dinţilor anteriori, s-a
optat pentru prezentarea a trei cazuri clinice cu tratamentele efectuate descrise pas cu pas,
precum și prezentarea rezultatelor pe termen lung.
CAZ CLINIC 1
53
- pacienta B.A.;
- vârsta 32 ani;
- sex feminin;
- antecedente heredo-colaterale și personale fără importanță corelativă;
- motivele prezentării: pacienta s-a prezentat din motive fizionomice.
Figura Aspectul inițial
Examenul clinic obiectiv intraoral a semnalat următoarele:

 igienă orală precară;
 depozite de placă bacteriană vizibilă cu ochiul liber;
 gingivită cronică localizată de etiologie microbiană;
 neconcordanța între liniile mediene și cele intrerincisive;
 lipsă de substanță dură dentară la nivelul fețelelor vestibulare a dinților maxilari;
 unghiuri incizale meziale fracturate la nivelul 1.1 și 2.1;
 carii grefate pe defecte de structură ale smalțului;
 zone dentare ce prezentau pete albe cretoase pe fețele vestibulare – semne de smalț
hipomineralizat;
 la nivelul dintelui 2.1, în zona ecuatorului s-a decelat prezența unei leziuni ovalare de tip
hipoplazic.
54
Figura Izolare
Înainte de a aplica sistemul de izolare, s-a realizat anestezia plexală cu articaină 2% la

dinții 1.3, 1.2, 1.1, 2.1, 2.2 și 2.3. Diga a fost montată astfel încât medicul avea acces la toți dinții
din grupul frotal maxilar. Clemele au fost montate pe dinții 1.4 și 2.4, După instalarea și
verificarea stabilității acestuia s-a recurs la etapa de preparare a suprafețelor incluse în
tratamentul restaurator.
Figura Aspectul dinților după preparație
Prepararea suprafețelor a avut drept scop îndepărtarea țesuturilor dure dentare alterate.
Aceasta a fost realizată cu freze sferică, cilindrică, cilindro-conică și o freză fisure la turații mari
55
sub răcire cu apă. În timpul preparării s-a respectat principiul biologic, adică s-a îndepărtat cât
mai puțin posibil din țesuturile sănătoase.
Figura Aspectul restaurării
Stratificarea compozitelor cu nuanțe și transluciditate diferite este foarte importantă, mai

ales când este vorba de restaurările estetice din zona frontală. Materialele alese trebuie să se
integreze coloristic în compoziția dento-facială, astfel încât să nu fie decelabile diferențele optice
între restaurare și țesutul dentar. În cazul de față, a fost relativ greu de ales nuanța materialului
deoarece defectele de structură existente nu permiteau percepția corectă al acesteia. Astfel,
alegerea culorii a fost făcută la începutul ședinței, luând în calcul și doleanțele pacientei.
56
Figura Finisarea suprafețelor restaurate
A urmat prelucrarea suprafețelor restaurate mai întâi cu freze de diferite granulații la

turații mari sub răcire pentru îndepărtarea excesului de material.
Pentru incisivi evidențierea macroreliefului s-a realizat cu ajutorul unei freze cilindro-
conice aplicate pe suprafața vestibulară în axul dintelui.
S-au preparat două șanțuri de adâncime foarte mică în zonele dintre lobii de creștere
dentari pentru a oferi restaurării aspect cât mai natural.
Redarea microreliefului a constat în șlefuirea ușoară a suprafeței vestubulare a dinților cu

vârful unei freze fisure în sens transvesrsal.
Ulterior suprafețele restaurărilor dentare au fost supuse finisării cu gume de cauciuc și

pastă polish.
57
Figura Aspectul clinic final imediat și la 2 luni
Pacienta a fost chemată pentru o reevaluare a restaurărilor după două luni. La examenul
clinic s-au stabilit urmățoarele:
 tot acest timp ea a pus în practică recomandările medicului privind igiena orală, tipul
periajului, folosirea mijloacelor secundare de igienizare;
 nu s-au detectat depozite de materie albă sau tartru;
 fațetele din compozit nu prezentau semne de uzură sau decolorare;
 țesuturile moi (papilele și marginile gingivale libere) s-au prezentat fără semne
inflamatorii.
Ulterior pacienta a revenit pentru continuarea tratamentelor necesare protetice și

restaurative cu compozite în alte situsuri.
58
CAZ CLINIC 2
pacienta D.V.;
 vârsta 27 ani;
 sex feminin;
 fumătoare;
 antecedente heredo-colaterale și personale fără importanță corelativă;
 motivele prezentării: pacienta acuză nemulțumiri în legătură cu aspectul zâmbetului.
Examenul clinic obiectiv intraoral a decelat:
 arcade dentare integre, armonioase;

 neconcordanța liniilor interincisive;
 ocluzie funcțională;
 leziuni carioase clasa V la nivelul 1.4, 2.1, 2.4, 3.4 și 4.4;
 zone dentare cu pete albe cretoase preponderent în porțiunile cervicale;
 discromii extrinseci grefate pe de defecte de structură al smalțului la nivelul
grupului frontal maxilar, preponderent în zona de colet.
59
Figura Preparare: etapa 1
În cazul de față s-a optat pentru etapizarea preparării și restaurării dinților afectați. În
prima etapă s-au preparat și restaurat incisivii centrali. Prepararea acestora a constat în
îndepărtarea țesuturilor alterate de la nivelul coletului dentar a celor doi incisivi, realizând astfel
două cavități de clasa V Black și o cavitate de clasa III pe dintele 2.1.
Figura Preparare: etapa 2
După restaurarea celor doi incisivi centrali s-a recurs la a doua etapă a ședinței și anume
prepararea suprafețelor vestibulare ale incisivilor laterali și caninilor maxilari bilateral. S-au
60
îndepărtat țesuturile afectate de discromie la turații mari cu freze sferică și cilindro-conică.

Ulterior verificării preparațiilor, spălării, curățirii și uscării lor, s-a aplicat sistemul adeziv și s-au
reconstruit în primul rând suprefețele proximale și punctele de contact, utilizând matrici
transparente, după care a urmat stratificarea compozitelor începând din zonele cervicale spre
muchiile incizale.
Figura Finisarea suprafețelor dentare
Finisarea suprafețelor restaurate a început cu îndepărtarea exceselor de compozit de pe

acestea folosin în primul rând o lamă angulată de bisturiu cu vârf subțire, apoi cu freze cilindro-
conice și fisure de granulație mare la turații mari cu răcire.
Ulterior, au fost trasate linii de ghidaj verticale, în lungul axului dentar, rolul cărora era
de a vizualiza mai precis conturul și angulația coronară a fiecărui dinte în parte.
Deasemenea s-au trasat linii de ghidaj orizontale, care delimitau cele 3 porțiuni coronare
(treimele cervicală, medie și incizală), cu rolul în vizualizarea și ulterior finisarea anatoformă a
suprafețelor restaurării, în special porțiunea ecuatorului dentar.
Aceste linii (verticale și orizontale) au de asemenea un rol de ghidaj optic în vederea

obținerii unor suprafețe care ar reflecta și refracta fascicolul luminos căzut pe suprafața
restaurării în mod cât mai apropiat de cel natural, astfel îmbunătățind aspectul estetic al
restaurărilor.
61
Apoi s-au utilizat freze de granulație mică la turații mari cu răcire, conuri cauciucate și
pastă-polish pentru obținerea suprafețelor netede și lucioase.
Figura Aspectul clinic final imediat
Imediat după îndepărtarea sistemului de izolare s-a reevaluat rezultatul obținut în

contextul compoziției dento-faciale și integrării aspectului restaurărilor în zâmbet. Cum se poate
observa în figura X:
 diferența dintre culoarea fațetelor realizate și dinților vecini și antagoniști este evidentă;
 acest fapt se datorează doleanței pacientului de a continua tratamentul în vederea
realizării tratamentelor proceselor carioase prezente, tratamentelor protetice al dinților cu
distrucții coronare masive și modificării aspectului estetic complet al zâmbetului.
Din punct de vedere parodontal, în timpul reevaluării imediate s-a observat:
 hiperemia marginilor gingivale în dreptul coletelor dinților implicați în tratament;

 apărută din cauza procedurilor de finisare și polishare;
 în general acest efect este de natură tranzitorie.
62
Figura Aspectul clinic final la 2 luni
Pacientul s-a prezentat la control la 2 luni după intervenția pe dinții din grupil frontal
maxilar. În timpul reevaluării au fost stabilite următoarele:
 fațetele realizate prin metoda directă și-au păstrat integritatea și aspectul inițial;
 dinții restaurați au fost asimptomatici, fără durere sau hipersensibilitate;
 pacientul și-a revizuit obiceiurile sanitare, igiena orală la momentul reevaluării fiind una
foarte bună;
 leziunile gingivale hiperemice datorate finisării suprafețelor restaurate au fost vindecate
complet, papilele și marginile libere gingivale perfect sănătoase.
Ulterior pacientul a revenit pentru continuarea tratamentelor necesare restaurativ-protetice și

estetice în alte situsuri.
63
CAZ CLINIC 3
pacienta M.M.;
 vârsta 32 ani;
 sex feminin;
 antecedente heredo-colaterale generale: mama cu diabet zaharat tip I;
 antecedente heredo-colaterale stomatologice: tata cu boala parodontală;
 antecedente personale generale:
 personale stomatologice: fără importanță corelativă;
 motivele prezentării: pacienta acuză nemulțumiri în legătură cu aspectul estetic al unui
din cei 2 incisivi centrali maxilari, și anume culoarea acestuia, dintele fiind tratat
endodontic anterior și restaurat.
Examenul clinic obiectiv intraoral a decelat următoarele:
64
 igienă orală satisfăcătoare;

 arcade dentare integre, armonioase;
 ocluzie funcțională;
 obturație veche colorată la nivelul dintelui 1.1;
Figura Izolare
S-a optat pentru izolarea întregului grup frontal maxilar cu o folie de digă, astfel limitele
restaurării vechi au devenit mai evidente.
Figura Aspectul preparației
65
Etapa chirurgicală (prepararea) al restaurării a avut ca scop îndepărtarea obturației vechi

în totalitate. Pentru aceasta s-au folsit freze de granulație mare la turații mari de diferite forme și
anume: sferice, cilindro-conice, con-invers și fisure. Pe fața vestibulară s-a preparat un prag
pierdut de 2-3 mm spre colet cu scopul de a face interfața compozit-dinte invizibilă.
Figura Gravajul acid și adaptarea matricei
Pașii etapei adezive:
 s-a folosit acidul fosforic 30%;

 s-a aplicat pe suprafețele dentare uscate, în prealabil izolate de dinții vecini cu ajutorul
unei matrici metalice;
 s-a lăsat să acționeze 15 secunde;
 după terminarea timpilui de gravaj, acidul a fost îndepărtat prin spălare cu jet de apă,
uscat cu jet de aer;
 suprafețele gravate au fost pregătite pentru aplicarea bondingului.
 s-a aplicat adezivul în strat subțire pe toate suprafețele ce urmează a fi să intre în contact
cu compozitul;
 s-a polimerizat timp de 20 secunde.
66
Figura Aspectul peretelui palatinal restaurat
Restaurarea propriu-zisă s-a efectuat în câțiva pași:
 Pasul 1 a constat în reabilitarea peretelui palatinal și celor proximali:

 această manoperă s-a realizat cu ajutorul unei matrici metalice;
 s-a aplicat un strat de aproximativ 1 mm grosime pe suprafața matricei în contact cu fața
palatinală a dintelui;
 s-a polimerizat;
 scopul acestui pas este de a reda formă dintelui, de a forma limite palatinală și proximale
pentru următorii pași;
 compozitul folosit era unul cu transluciditate mare, mimând astfel stratul de smalț absent
la acest nivel.
 Pasul 2 a constat în aplicarea compozitului opac de această dată în interiorul formei
reconstruite în primul pas:
 compozitul s-a aplicat începând de la interfața cu dintele spre porțiunea incizală;
 aplicarea compozitului s-a realizat strat cu strat cu grosime de aproximativ 1 mm;
 fiecare strat de compozit s-a polimerizat separat.
67
Figura Startificare
Al treilea pas din restaurarea propriu-zisă a constat în modelarea din compozitul opac a
lobilor de creștere la aproximativ 2 mm de marginea incizală. Având în vedere că dintele omolog
(2.1) prezenta lobii de creștere puțin evidențiați, același efect s-a încercat de a reda și pe 1.1,
modelând cele două șanțuri foarte subțil.
Figura Aspectul clinic al restaurării nefinisate
68
Ultimul pas în restaurarea propriu-zisă coronară a fost modelarea marginii incizale cu un

material compozit care printre proprietățile sale, are transluciditate similară smalțului de la acest
nivel. Scopul acestui pas este de a reda naturalețe restaurării.
Figura Liniile de ghidaj pentru finisare
Finisarea suprafețelor restaurate s-a realizat în câțiva pași:
 a început cu îndepărtarea exceselor de compozit de pe acestea cu freze cilindro-conice și

fisure de granulație mare la turații mari cu răcire;
 au fost trasate liniile de ghidaj verticale aproape de pereții proximali, în lungul axului
dentar, cu rolul de a vizualiza mai precis conturul și angulația coronară;
 deasemenea s-au trasat două linii în zona proiecțiilor celor două șanțuri ce delimitează
lobii de creștere, pentru a reda restaurării relief de suprafață și aspect natural prin
șlefuirea (finisarea) ulterioară;
69
Figura Aspectul fațetelor finisate
După îndepărtarea exceselor de compozit, suprafețele restaurării au fost supuse

manoperei de finisaj pentru care s-au folosit conuri de cauciuc la turații mici și pastă-polish în
scopul obținerii unor suprafețe restaurate netede și lucioase, cu aspect cât mai apropiat de cel
natural.
Figura Aspectul clinic imediat al fațetelor
70
Prin evaluarea imediată a fațetei s-a stabilit că aceasta se incadra perfect în compozițiiile
dento-dentară, dento-alveolară și dento-facială, având formă și culoare potrivite. De asemenea
restaurarea nu a respectat doar principiul estetic, ci și cel funcțional, ea fiind adaptată în ocluzie.
Pacienta s-a prezentat la control la două 2 luni postintervenție. Ea a relatat că se simte

bine cu restaurarea și este mulțumită. Examenul clinic la reevaluare a stabilit următoarele:
 pacienta prezenta în continuare o igienă riguroasă: practica o tehnica de periaj

adecvată cu perie potrivită, se folosea de mijloace secundare de igienizare
precum ața dentară și apa de gură;
 fațeta dentară de la nivelul dintelui 1.1 nu a prezentat defecte (fisuri/fracturi), și-
a păstrat funcția estetică și era funcțională în masticație (incizie);
Figura Aspectul zâmbetului după 2 luni
71
DISCUȚII
În urma tratamentului prin tehnica directă s-a îmbunătățit aspectul fizionomic fără a
necesita șlefuiri excesive ale țesuturilor dure și devitalizări dentare. Tratamentul disfuncţiilor
fizionomice cu ajutorul faţetelor directe din răşini compozite a evidenţiat o serie de avantaje și
anume:
 acestea se realizează în cabinet într-o sin gură şedinţă;

 pot fi reparate/refăcute relativ ușor în vederea modificării culorii, sau în cazul defectării.
Sistemele adezive moderne şi răşinile nanocompozite oferă clinicianului mijloace rapide

pentru a reda pacientului un zâmbet estetic, iar eventualele fracturi ulterioare datorate mai slabei
rezistente mecanice, pot fi reparate uşor, comparativ cu faţetele ceramice.
Principalul dezavantaj al faţetării directe este contracţia de polimerizare a materialului

folosit la restaurare, care duce în final la carii secundare şi acumulare de placă bacteriană în
spaţiile rezultate.
72
4.4 CONCLUZII
2. Aspectul natural al unui dinte poate fi reconstituit cu succes din rășină compozită
care are la bază un sistem integrat de culoare și de stratificare. Astfel, fațetele
confecționate prin tehnica directă se pot integra în dentiţia naturală în
conformitate cu principiile biomimetice. Deasemenea, acestea fac față exigențelor
și cerințelor estetice ale pacientului în mod special, și nu în ultimul rând celor ale
practicianului.
3. Reabilitarea estetică este o componentă clinică a medicinei dentare, variabile sunt
doar tehnicile folosite. Alegerea şi aplicarea tratamentului trebuie individualizate
la fi ecare caz în parte. Succesul tratamentului este asigurat de o bună
documentare a cazului, de manualitatea practicianului şi asigurarea unei
dispensarizări corespunzătoare.
4. Căutarea unui material restaurator estetic direct ideal este încă în desfăşurare. În
gama de materiale compozite, unele sunt disponibile pe piaţă, unele au fost
introduse recent şi altele sunt în faza de dezvoltare. Proprietăţile individuale ale
diferitelor materiale compozite definesc avantajele, dezavantajele şi utilizările lor
clinice. Fiecare tip de material are propriile sale avantaje în unele aspecte clinice
şi deficienţe în alte privinţe. Fiecare material posedă fie una, fie altă proprietate
ideală a materialelor restauratoare, dar nu pe toate simultan. Prin urmare, pentru
un clinician este important ca fiecare material să fie judicios utilizat şi pentru
aplicaţia clinică pentru care este cel mai potrivit.
5. Utilizarea restaurărilor pe bază de rășini compozite este în creştere datorită
beneficiilor acumulate din dezvoltarea tehnologiei materialului, adeziunea
73
îmbunătăţită, calităţile estetice şi utilizarea clinică universală. Datorită

introducerii unei serii de produse noi cu caracteristici îmbunătăţite, aceste
restaurări pot furniza servicii excelente şi durabile.
6. Determinarea corectă a culorii este un moment critic pentru un rezultat restaurator
reușit, iar fiabilitatea identificării precise de către medical practician necesită
instruire și exercițiu în practice vizuale repetitive.
74

Licenta Fatetare Directa

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Licenta Fatetare Directa

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

FAȚETARE PRIN METODA DIRECTĂ

Aspectul estetic este considerat în

coronare şi anomalii de poziţie, formă,

foarte exactă a detaliilor de culoare,

zisă, în reabilitarea estetică a zâmbetului.

preţul de cost mai scăzut prin

dentară a urmat această direcţie prin

Această tehnică prezintă totuşi multiple

metodele prin care rezultatul estetic poate

introducerea sistemelor adezive

Procedeul de faţetare a apărut urmărindu-se ideea de sacrificiu minim de ţesut dentar

În protetica dentară, tendinţele terapeutice au fost dominate de principiile funcţionale în

Tratamentul discromiilor dentare reprezintă la ora actuală una dintre abordările

Discromiile dentare reprezintă o entitate clinică bine definită, cu frecvență crescută,

1.1 ETIOLOGIA DISCROMIILOR DENTARE

În funcție de etiologie, discromia dentară poate afecta întreaga arcadă temporară sau

1. Din punct de vedere al momentului declanșării mecanismului de colorare:

2. Din punct de vedere al cauzelor și mecanismelor de atașare și inserare a agenților cromogeni:

1.1.1 ETIOLOGIA DISCROMIILOR EXTRINSECI

Discromia dentară extrinsecă se referă la fenomenul de colorare prin acțiunea unor agenți

– bacteriile cromogene

1.1.2. ETIOLOGIA DISCROMIILOR INTRINSECI

1. Traumatismele dinților temporari și permanenți care produc hemoragii intrapulpare.

vasculare consecutive. Anemia hemolitică a nou născutului, incompatibilitatea de Rh

Cauzele intrinseci în coloraţiile generalizate

1.1.3 ETIOLOGIA DISCROMIILOR INTERNALIZATE

Ca atare, la acești pacienți, chiar dacă prin manoperele de igienizare se îndepărtează

1.2 METODE DE TRATAMENT

Tratamentul discromiilor, cu referire în special la cele situate în zona estetică, se poate

Un aspect deosebit de important în cadrul tratamentului discromiilor dentare îl reprezintă

1.2.1 IGIENIZAREA PROFESIONALĂ

Manoperele de igienizare profesională constituie prima eapă de abordare a pacienților

Periajul profesional este o metodă de profilaxie, ce are ca scop îndepărtarea plăcii

1.2.3 ALBIREA DENTARĂ

Ea reprezintă practic o metodă chimică ce vizează o decolorare a structurilor dentare, prin

eliminarea de la acest nivel a substanţelor cromofore, responsabile de pigmentarea dintelui.

La baza tratamentelor chimice actuale de albire stă peroxidul de hidrogen. Acesta

Deasemenea pacientul trebuie să fi e dispus să colaboreze în privinţa renunţării la

Albirea poate fi realizată în cabinet în două variante:

 pe fotoliul dentar („power bleaching“), ce constă în aplicarea de soluţii sau geluri pe

Timpul de menţinere este de minimum 30 de minute. [18]

Metoda de albire în cabinet pentru dinţii vitali are următoarele indicaţii:

Tratamentele protetice presupun fațetarea și coroanele de înveliș și se adresează, de

2.1 CIMENTUL IONOMER DE STICLĂ

Cimentul ionomer de sticlă a fost propus în 1972 în stomatologie, fiind descris ca o

 ca bază sau liner sub alte materiale restauratoare indirecte;

Cu toate dezavantajele cunoscute, precum opacitatea, fragilitatea, finisajul aspru la

Forma de prezentare: sistem bicomponent pulbere – lichid cu dozare manualǎ sau

Etapa 1- dizolvarea - constă în descompunerea suprafeței particulelor de silicat de către

Etapa 2 – precipitarea sărurilor, gelificarea și solidificarea – se datorează legării ionilor

Etapa 3 – hidratarea sărurilor este asociată cu faza de maturare și duce la o îmbunătățire

Viteza reacției de priză depinde de compoziția pulberii, marimea particulelor, compoziția

În anul 1988 Wilsson și Mc Lean clasificǎ cimenturile ionomere de sticlǎ astfel:

 Tipul I – chituri adezive ( ionomeri de cimentare);

Cimenturile ionomere aderǎ chimic la smalț, dentinǎ, metale acoperite de un strat

recomandă condiționarea suprafețelor dentare înainte de aplicarea cimentului cu o soluție apoasă

Cimenturile ionomere prezintă o foare bună biocompatibilitate datorată în special prezenței

Aceste cimenturi prezintă o culoare și o transluciditate asemanatoare structurilor dentare.

Majoritatea cimenturilor ionomere au o radioopacitate mai mare decât a dentinei. Anumite

Sunt bune izolatoare termice.

 fixarea microprotezelor și a punților;

 obturații de bazǎ sub compozite (tehnica sandwich);

1. Preparea cavității și apoi curățarea ei;

Cimenturi ionomere de sticlǎ cu adaos de rășini