Proiect de cercetare la unitatea de curs „Principiile

economiei de piață”
Cu tema: „Rolul proprietății și problemele
proprietății private”

Bălți 2020
Cuprins

1. Introducere
2. Noțiunea de proprietate privată
3. Limitele exercitării dreptului de proprietate privată
4. Noțiunea de proprietate publică
 Introducere
Proprietatea este un fapt constant şi universal în toate ţările şi în toate timpurile. Cu cât
omul se dezvoltă şi păşeşte pe calea progresului, cu atât el simte în inima sa dorinţa de a fi
proprietar şi de a munci zi şi noapte spre a-şi atinge scopul. El uită necazul şi durerea muncii,
când se gândeşte că rezultatul ostenelelor sale are să-i dea un patrimoniu care să-i înlesnească
traiul şi să-l facă neatârnat. Dreptul de proprietate privată rămâne a fi, până în prezent, cea mai
discutată instituţie a dreptului civil, reeşind din etapele istoriei sale de dezvoltare considerabile.
În Republica Moldova, care trece prin etapele de aderare la Uniunea Europeană, spiritul
timpului este agitat de chestiunea proprietăţii. Acest lucru este de înţeles, deoarece în ultimele
secole atitudinea faţă de proprietate şi existenţa sa, ca fenomen şi ca instituţie juridică, s-a
schimbat radical: de la reflectarea particularităţilor feudale de reglementare a raporturilor de
proprietate – la asigurarea stabilităţii durabile a proprietăţii private în condiţiile economiei de
piaţă. Astfel, noile cerinţe ale dezvoltării sociale explică interesul sporit faţă de dreptul de
proprietate privată.

Proprietatea privată
În orice societate, proprietatea privată, ca parte a relaţiilor de producţie, reprezintă o
instituţie fundamentală, care-i defineşte sistemul economic şi social. Dreptul de
proprietate este, conform Codului civil, dreptul unei persoane de a se bucura și dispune de un
lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege. În funcție de titular și
caracteristici, proprietatea poate fi privată sau publică. Proprietatea privată reprezinta
acea proprietate deținută de o persoană fizică sau juridică, diferită de o proprietate publică,
adică de a cărei stăpânire beneficiază o administrație publică. Dreptul de proprietate privată
este definit ca dreptul real principal care conferă titularului său atributele de posesie, folosință
și dispoziție asupra bunului apropriat în formă privată, atribute care pot fi exercitate în mod
absolut, exclusiv și perpetuu, cu respectarea limitelor materiale și a limitelor juridice. Poate fi
titular al dreptului de proprietate privată atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică,
inclusiv statul. În cazul în care însă statul deține bunuri cu titluri de proprietate privată, acestea
sunt supuse aceluiași regim juridic ca bunurile aflate în proprietatea oricărei alte persoane.
Dreptul de proprietate este un drept absolut pentru că titularul său are libertatea oricărei
acțiuni sau inacțiuni în legătură cu bunul său. Caracterul exclusiv cuprinde două idei:
monopolul titularului dreptului de proprietate asupra bunului său și excluderea terților, inclusiv
a autorităților publice, de la exercitarea prerogativelor proprietății. În fine, dreptul de
proprietate este perpetuu, în sensul că el durează atâta vreme cât există și bunul care face
obiectul dreptului; în plus, dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz și nu poate fi pierdut
prin intervenția prescripției extinctive.

Limitele exercitării dreptului de proprietate privată

Limitele exercitării dreptului de proprietate pot fi materiale sau juridice. Limitele

materiale, în cazul bunurilor corporale, constau în limitele fizice ale bunului. În cazul
terenurilor, de pildă, proprietarul își poate exercita atributele dreptului său pe toată suprafața
terenului, inclusiv deasupra acestuia (până la limita inferioară a spațiului aerian, care este
obiect al dreptului de proprietate publică), și în subsol, cu mențiunile că, potrivit Constituției,
bogățiile subsolului fac obiectul exclusiv al proprietății publice și că subsolul poate fi utilizat
pentru efectuarea de lucrări de interes general, sub condiția însă a despăgubirii proprietarului.
Limitele juridice se stabilesc fie prin lege, fie de către o instanță judecătorească, fie de
către proprietar, printr-un act juridic încheiat de acesta. Ele sunt o modalitate de limitare a
exercițiului absolut al dreptului de proprietate într-un mod care să concilieze interesul particular
al proprietarului cu cel general sau cu interesele altor particulari.
Exemple de astfel de limitări juridice (care sunt de regulă prezentate sub
forma dreptului de servitute sunt: obligația de îngrădire a caselor, curților și grădinilor,
obligația de a respecta o distanță minimă față de proprietatea vecină în cazul realizării de
plantații sau construcții, dreptul de trecere pe proprietate vecină în cazul lipsei unui drum de
acces la drumul public etc.
Alte limitări juridice aduse exercițiului dreptului de proprietate sunt reglementările care
țin de disciplina în construcții, regimul terenurilor forestiere și agricole, posibilitatea aplicării,
în anumite condiții a unor măsuri de rechiziție, expropriere sau confiscare a bunurilor etc.
Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt acele drepturi reale deținute asupra
unui bun al altei persoane. Ele conferă titularului lor numai o parte din atributele dreptului de
proprietate, de regulă cel al folosinței bunului.

Proprietatea publică
Dreptul de proprietate publică este dreptul real principal, inalienabil, insesizabil,
imprescriptibil, care conferă atributele de posesie, folosință și dispoziție asupra unui bun, care,
prin natura sa sau prin declarație a legii, este de uz sau de utilitate publică, atribute care pot fi
exercitate în mod absolut, exclusiv și perpetuu, cu respectarea limitelor materiale și a limitelor
juridice. Titularul dreptului de proprietatea publică poate fi statul sau o unitate administrativ-
teritorială.
Bunurile de uz public sunt bunurile la a căror utilizare au acces toți membrii
comunității, indiferent de momentul sau durata acestei utilizări. Exemple de astfel de bunuri
sunt: drumurile naționale sau locale (în cadrul unor suprafețe mai mari de teren care sunt obiect
al proprietății private pot exista însă și drumuri private), bibliotecile publice naționale sau
locale etc.
Bunurile de interes public sunt bunurile care, deși nu sunt accesibile uzului public, sunt
afectate funcționării serviciilor publice (clădiri ale ministerelor și altor instituții publice,
echipamente și instalații destinate apărării naționale etc.) sau sunt destinate să realizeze în mod
direct un interes național sau local (bogățiile subsolului, opere de artă etc.).
Bunurile care fac parte din domeniul public pot fie exploatate în următoarele modalități:

 drept de administrare;
 drept de concesiune;
 drept de folosință gratuită asupra bunurilor proprietate publică.
Dreptul de proprietate publică are următoarele caractere:

 este un drept inalienabil, în sensul că nu poate fi înstrăinat;

 este un drept insesizabil, neputând fi obiect al procedurilor de executare silită;
 este un drept imprescriptibil, în sensul că bunurile care fac obiect al proprietății publice
nu pot fi dobândite de terțe părți prin uzucapiune (prescripție achizitivă).

Fiind o categorie complexă, în doctrină,dreptul de proprietate privată este interpretat în mai

multe sensuri: ca bază a sistemului economic, ca libertate publică, ca drept subiectiv real, ca
element al ordinii de drept. În sensul său economic, proprietatea exprimă o relaţie socială de
apropiere de către oameni a bunurilor materiale. Drept categorie economică, proprietatea
privată reflectă relaţiile dintre oameni în procesul de producţie şi de repartiţie a bunurilor
materiale. Proprietatea privată caracterizează în ale cărui mâini se află mijloacele de producţie
şi a cărui interes servesc. Astfel, sub aspect economic, proprietatea privată exprimă o relaţie de
apropiere, de însuşire a premiselor materiale ale unui proces de producţie. Când însuşirea
respectivă este determinată prin acte normative, ocrotită şi garantată de către stat, proprietatea
privată îmbracă un veşmânt juridic, devenind astfel şi o categorie juridică. În Legea
fundamentală nu este dată o definiţie dreptului la proprietate privată şi nici nu poate fi dată,
deoarece dreptul la proprietate privată se referă la orice persoană, este un element al statutului
juridic al personalităţii şi ţine de ordinea publică din Republica Moldova. Potrivit lui A. M.
Honore, în expunerea lui V.A. Kikoti, în componenţa proprietăţii se disting unsprezece drepturi
(aptitudini ale proprietarului): de posesie (inclusiv asupra bunului nematerial); de folosinţă; de
gestiune, adică adoptarea deciziei privind subiectul şi modul în care poate fi folosit; dreptul de
a obţine venit din utilizarea personală a bunului şi din permisiunea acordată altor persoane de
a-l folosi; dreptul de înstrăinare, consum, irosire, modificare sau lichidare a bunului; dreptul de
securitate, adică imunitatea la expropriere; dreptul de cedare (transmitere) a obiectului;
termenul nelimitat; interdicţia pentru utilizarea nocivă, adică obligaţia de a evita utilizarea
obiectului în detrimentul sănătăţii altor persoane; ca sancţiune, adică posibilitatea de a confisca
bunul pentru plata unei datorii; caracterul restant, existenţa unor reguli care asigură restabilirea
drepturilor încălcate (nu a dreptului de proprietate în totalitate). Dacă proprietarul este liber,
lipsit de griji, ataşat de obiectul care îi aparţine, îşi face un plan de viitor privind acest obiect,
atunci arendaşul tinde să exploateze obiectul la maximum şi să obţină câştig momentan, este
îngrijorat de uzura acestuia şi de gândul că reparaţiile pe care le efectuează sunt pentru obiectul
altuia. Pentru custode, posesia obiectului în general este lipsită de sens. Persistă sentimentul că
obiectul nu-i aparţine, este un bun străin,servind doar ca o sursă de nelinişte. Este incorectă
ideea că drepturile cedate de proprietar altor persoane sunt aceleaşi drepturi pe care le deţinea
proprietarul.

Fiind un drept subiectiv, dreptul de proprietate privată are un şir de caractere juridice proprii
care îl deosebesc de toate celelalte drepturi reale, şi anume:

a)Caracterul absolut, ce decurge din faptul că dreptul de proprietate privată este recunoscut
titularului său în raporturile cu toţi ceilalţi subiecţi de drept, care sunt obligaţi să se abţină de la
acţiunile de a-l atenta. Fiind un drept absolut, dreptul de proprietate privată este, în acelaşi
timp, inviolabil. Deşi dreptul de proprietate privată este un drept absolut şi inviolabil, el nu este
şi nelimitat. Limitele impuse dreptului de proprietate privată pot izvorî din lege, din voinţa
părţilor (convenţionale) şi din hotărâre judecătorească.

b)Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate derivă din împrejurarea că proprietarul este

îndreptăţit să exercite singur toate prerogativele conferite de acest drept. El poate utiliza bunul
sau aşa cum doreşte, fără ca vreo altă persoană să poată interveni într-un mod oarecare în
exerciţiul dreptului său. Tot astfel, proprietarul este singurul îndreptăţit să „dezmembreze”
dreptul său de proprietate privată prin consimţirea ca anumite prerogative să fie exercitate de
alte persoane, ca drepturi reale, dezmembrăminte ale dreptului de proprietate sau ca drepturi de
creanţă, rezultate din raporturi juridice obligaţionale, după cum, în cazul proprietăţii comune,
atributele dreptului de proprietate privată sunt exercitate concomitent de mai mulţi titulari
asupra aceluiaşi bun sau asupra aceleiaşi mase de bunuri, fără, însă, a se pune astfel în discuţie
caracterul exclusiv al dreptului.

c) Caracterul perpetuu şi transmisibil al dreptului de proprietate privată. Dreptului de

proprietate privată îi este specific acest caracter, deoarece dreptul în cauză durează atât timp,
cât există bunul care îi formează obiectul. Evident că natura bunului va influenţa acest caracter
al dreptului de proprietate. Nimeni nu a susţinut şi nu va susţine vreodată caracterul perpetuu al
dreptului de proprietate privată asupra unor bunuri consumptibile, căci ar fi un nonsens.
Este de menţionat că problematica cu privire la obiectul dreptului de proprietate privată este,
poate, una dintre cele mai discutate în doctrina dreptului civil naţional şi occidental. La nivel
teoretic, unii jurişti consideră că, în calitate de obiect al dreptului de proprietate privată se
presupun numai bunurile corporale. Astfel, găsim că dreptul de proprietate privată, nu poate
exista, în principiu, decât asupra unor bunuri corporale. Este necesar ca obiectul dreptului de
proprietate privată să fie un bun, iar acesta să fie material.

Obiect al dreptului de proprietate privată ar putea fi considerat orice obiect care are
următoarele însuşiri:

a) are valoare economică ce poate fi exprimată în bani;

b) există sau poate exista, cu certitudine, în realitate, adică să fie o valoare reală şi nu una
presupusă.

Totalizând analiza conţinutului dreptului de proprietate privată, putem conchide că, la nivel de
doctrină, există două concepţii de bază ale dreptului de proprietate privată – concepţia clasică şi
concepţia universală. Pentru concepţia clasică sunt caracteristice astfel de particularităţi ca:

• orientarea spre obiecte materiale care, de regulă, sunt lucruri individual-determinate;

• existenţa triadei împuternicirilor proprietarului;

• delimitarea clară între raporturile absolute şi cele relative (reale şi obligaţionale), iar dreptul
de proprietate privată poate acţiona doar în cazul primelor.

Pentru concepţia universală a dreptului de proprietate privată sunt caracteristice:

a) extinderea dreptului de proprietate privată asupra tuturor valorilor circulante, care au însuşiri
de valoare economică, de existenţa reală, indiferent de natura lor materială sau nematerială;

b) regimuri diferenţiate ale dreptului de proprietate privată pentru diferite obiecte;

c) posibilitatea existenţei dreptului de proprietate privată absolut în raport cu drepturile care au

apărut din raporturile obligaţionale (relative).

Concluzie

În opinia mea concepţia universală a dreptului de proprietate privată este mai aproape de
conţinutul economic al proprietăţii şi, în virtutea acestui fapt, ea oferă posibilitatea de a apăra
cu maximă eficienţă activele economice (acestea fiind materiale sau nemateriale, toate, prin
prisma practicii judiciare europene, având accepţiunea de ”bun” – ”proprietate privată”) ale
subiecţilor care participă la circuitul civil.
Referințe bibliografice:

1. Adam I. Drept civil. Drepturile reale.

2. Baieş S. ş.a. Drept Civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligaţiilor. Volumul II.

3. Bîrsan C. Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil.

https://mises.ro/179/i-proprietatea

http://irim.md/wp-content/uploads/2018/02/13-Ctitor.pdf