Sunteți pe pagina 1din 10

UNIVERSITATEA AUREL VLAICU ARAD

Facultatea de Științe ale Educației, Psihologie și Asistență Socială

REFERAT
La disciplina : ETICĂ ȘI INTEGRITATE ACADEMICĂ
Tema: Imaginea de sine în structura personalităţii

Prof. Roman Regis Mafteiu


Studentă: Rusu (Anițulesei) Valentina Andreea
Specializarea:Psihologie Anul I
Arad 27 11 2019

Imaginea de sine în structura personalităţii


Din perceperea şi analiza propriilor experienţe rezultă o structură cognitivă care transcede aspectele
concrete ale diverselor acţiuni şi interacţiuni ce solicită o persoană şi are menirea de a organiza şi corela
abilităţile, ideile, obiceiurile şi sentimentele unei persoane în forma concepţiei despre sine.
Concepţia despre sine are grade diferite de consistenţă. Dimensiunea cea mai importantă a concepţiei
despre sine este reprezentată de evaluarea, sinelui, deci gradul în care o persoană apreciază şi aprobă sau
dezaprobă ceea ce percepe ca aparţinând propriului sine.
Sinele reprezintă „o integrare a gândurilor, sentimentelor, aspiraţiilor şi proceselor biologice într-o
existenţă umană individuală, cu caracteristici de funcţionare armonioasă."1
Evaluarea sinelui se constituie şi evoluează în relaţie cu controlul sinelui ce reprezintă un set de
abilităţi prin care o persoană se autocontrolează şi controlează mediul social şi fizic, depinzând de nivelul
autocunoaşterii şi al cunoaşterii mediului ambiant, de modul de impunere a regulilor sociale şi a mediului
fizic, de gradul de încurajare socială a independenţei şi iniţiativei, sau a dependenţei şi conformismului, de
orientarea sinelui spre apărare sau dominare (expansiune).
Omul are dubla calitate de a fi subiect si obiect, el are capacitatea de a se privi din afară (atitudine
autoreflexivă, de care devine capabil în momentul constituirii imaginii de sine).
Până la 10-11 ani, copilul nu-şi pune prea multe întrebări despre sine (“Cine sunt eu?, „Ce voi deveni
în viaţă?”). La 11-12 ani, copilul simte nevoia de a-şi preciza identitatea şi rolul, drumul în viaţă, punându-şi
întrebări de genul: „Cine sunt? Ce doresc? Ce sunt capabil să fac? Ce pot deveni în viaţă?”
Cunoaşterea de sine se naşte din raportarea la un anumit cadru. De obicei, la întrebarea „Cine eşti
tu?,, se răspunde prin precizarea cadrului social în care trăieşte subiectul şi a calităţilor, defectelor,
pasiunilor, rolurilor (actuale şi dorite).
Omul a manifestat interes încă din cele mai vechi impuri pentru cunoaşterea propriei persoane. Pe
frontispiciciul templului lui Apollo din Delphi stau scrise cuvintele „Cunoaşte-te pe tine însuţi!" care-i
aparţin unuia dintre înţelepţii Greciei antice: Thales din Milet, Solon din Atena sau Chilon din Sparta şi pe
care Socrate şi le-a însuşit ca principiu de bază al filozofiei sale.
Conştiinţa, funcţia reflexivă, de reflectare psihică a omului, presupune conştiinţa de lume
(deschiderea iniţială spre lumea exterioară) şi conştiinţa de sine (care se naşte din impactul omului cu lumea
externă).
Conştiinţa nu se limitează la simpla reflectare, ea având o funcţie adaptativă (asimilare şi acomodare
cu scop adaptativ). Conştiinţa, ca rezultat al emergenţei sistemului psihic uman în contextul
suprasistemelor cultural şi social, realizează funcţia de relaţionale a omului cu mediul său de existenţă.
Conştiinţa de sine presupune reflectarea , în conştiinţa omului , a propriei existenţe psiho-fizice, cu
întreaga fizionomie spirituală, cu modul specific de a simţi, gândi, acţiona. Ea presupune definirea de sine ca
personalitate diferită de restul lumii, delimitarea propriului Eu de ceilalţi oameni, fapt ce asigură unitatea,
identitatea şi realizarea maximă a personalităţii şi cu aceasta fericirea omului.
Conştiinţa de sine poartă însemnele distinctive ale personalităţii proprii şi îi dă acesteia posibilitatea
autoreglării în scopul adaptării active şi dinamice la cerinţele existenţei şi intervenţia selectivă, conştientă
şi creativă în lume.-
_________________________________________________________________________________
1. C.Zamfir,L.Vlasceanu ‚’’Dictionar de sociologie’’, Editura Babel, Bucureşti, 1993

Cunoaşterea de sine îşi găseşte raţiunea în desăvârşirea propriei fiinţe. Autocunoaşterea este
condiţionată de maturizarea socială dată de autonomia economică şi maturizarea psihologică. Maturizarea
socială este influenţată nu numai de cunoaşterea stadiului real de dezvoltare al unei persoane, ci şi de
cunoaşterea modului în care persoana respectivă se cunoaşte şi apreciază propria dezvoltare.
Cunoaşterea de sine asigură acomodarea individului; ea se formează sub influenţa modului în care
persoana îsi apreciază stadiul de dezvoltare proprie, corelat cu modul în care persoanele cu care
interacţionează subiectul îi apreciază acest stadiu. De asemenea, prin cunoaşterea de sine se intuiesc liniile de
perspectivă pe care persoana respectivă le descoperă în vederea propriei dezvoltări se stabileşte un ideal şi se
găsesc mijloacele pentru realizarea lui.
De multe ori, ascunderea intenţionată a unor defecte şi neglijarea efortului de corectare a lor
distorsionează cunoaşterea de sine. Compensaţia adleriană este cea care îl obligă pe om, în năzuinţa sa spre
împlinire ca, în cazul oricărui eşec sau neputinţe într-o direcţie, să realizeze eforturi şi să se concentreze în
alte direcţii.
Cunoaşterea de sine implică maturizarea psihică şi integrarea în viaţa socială, pentru realizarea sa
fiind necesară îndeplinirea unor anumite condiţii.
Astfel, omul se poate cunoaşte pe sine doar într-o situaţie relaţională cu semenii săi. Cunoaşterea de
sine este condiţionată şi de activitatea practică în contextul vieţii sociale. Ea nu se poate realiza fără
antrenarea factorului conştient, prin maturizarea tuturor proceselor psihice. De asemenea, cunoaşterea trebuie
urmată de o acţiune transformatoare.
Cunoaşterea de sine se realizează pe baza unor premise privind formarea intereselor, curiozităţii,
deprinderilor de cunoaştere cât mai exactă a obiectelor şi fenomenelor din jur. Formarea intereselor pentru
sine, pentru o ţinută corectă, pentru realizarea unor performanţe în comparaţia cu semenii, aprecierea altora
si a propriei persoane, raportarea la sine în toate situaţiile studierii altora, - toate acestea sunt premise ale
cunoaşterii de sine.
Cunoaşterea de sine nu se poate realiza fără formarea amorului propriu, fără interes faţă de sine, fără
formularea unor opinii faţă de sine, fără sentimentul mândriei elementare, al încrederii în sine, al demnităţii,
libertăţii şi responsabilităţii.
Formarea spiritului de iniţiativă si independenţă, creativitatea si spiritul activ sunt factori ce
influenţează formarea cunoaşterii de sine. Voinţa, în ambele sale sensuri, ca factor frenator, inhibitor sau ca
factor activator, influenţează procesul formării cunoaşterii de sine. Aceasta, de altfel, nu se poate realiza fără
o dezvoltare psihică generală la nivelul unei depline normalități şi inteligenţe a vârstei, prin care copilul
devine capabil să înţeleagă faptele şi să le aprecieze la justa lor valoare.
Maturizarea deplină se reflectă în conştiinţa de sine, conştiinţa eului psihic, cu lipsurile si calităţile
sale. În decursul evoluţiei ontogenetice, prin observaţie şi autoobservaţie, în contact cu mediul natural şi
social, prin impactul direct dintre Ego şi Alter Ego, omul îşi proiectează, îşi conturează treptat şi progresiv
din punct de vedere calitativ imaginea de sine: mai întâi se formează imaginea corporală a Eului fizic, după
care se conturează imaginea Eului psihic, individual şi social, urmate de proiectarea Eului social şi în final a
celui spiritual ca o chintesenţă superioară a preocupărilor umane, dincolo de cele elementare, de adaptare
strictă la necesităţile , cerinţele vitale bio-psiho-sociale.
În virtutea tendinţelor spre mai bine, omul se apreciază nu aşa cum este, ci cum doreşte să fie, cum ar
trebui să fie, de unde marea dificultate a cunoaşterii de sine.
Cunoaşterea de sine trebuie învăţată, printr-o solicitare permanentă. Omul învaţă să se cunoască şi
să se formeze pe sine învăţând şi acţionând.
De cele mai multe ori, omul dă un răspuns satisfăcător la întrebarea „Cine sunt eu ?", prin acest
răspuns satisfăcător realizându-se o nouă unitate şi o nouă maturitate a personalităţii.
Capacitatea autocunoaşterii nu apare spontan, „ex nihilo”, ci, aşa cum am arătat presupune o perioadă
îndelungată de acumulare a unor experienţe şi de învăţare a unor elemente care să favorizeze saltul calitativ
în sfera cunoaşterii în general şi apoi transferul la cunoaşterea expresă a omului, începând cu Alter Ego şi
trecând apoi la sine însusi.
Momentul de debut al autocunoaşterii este momentul de intersecţie între preadolescenţă şi
adolescenţă, marcat de J. J. Rousseau ca “a doua naştere a omului."
În procesul constituirii şi dezvoltării imaginii de sine.şi conştiinţei de sine activitatea de autoreglare
se ridică pe o treaptă nouă. Noi motive devin conştiente, ţeluri noi se stabilesc. Atitudinea critică faţă de sine,
faţă de unele laturi ale personalităţii proprii, ale caracterului, sentimentelor, determină apariţia unor necesităţi
noi, formularea de noi sarcini, dând un sens nou procesului autoreglării.
Prin cunoaşterea trăsăturilor proprii, fiecare învaţă să-i asculte pe ceilalţi şi să accepte critica
celorlalţi, astfel încât să-şi dezvolte forme corecte de comportament.
Astfel, poate fi atins si un nivel mai ridicat al încrederii în sine şi în ceilalţi.
Autoaprecierea este priceperea de a te raporta la propriile demersuri intelectuale, a activităţile
memoriei, la conduita proprie, la propriul profil spiritual, etc.
Dezvoltarea capacităţii de autoapreciere schimbă caracterul desfăşurării diferitelor forme de activitate
psihică. Pe de altă parte, autocontrolul şi autoaprecierea creează terenul pentru apărea motivelor
corespunzătoare de autoreglare.
Conştiinţa de sine are 3 funcţii :
- anticipativă - de proiectare în viitor a propriei personalităţi, facilitând formarea idealului de viaţă;
- normativă - concretizată în modul propriu de apreciere a valorilor pe baza unor criterii socialele;

- funcţia, de auto-educaţie- capacitatea omului de a se reflecta pe sine însuşi şi a-şi da seama de ceea ce
este el şi ce vrea să devină.

Auto-educaţia este favorizată de acţiunea unor factori interni (calităţi, capacităţi, interese şi aptitudini,
spirit critic), mobilizaţi prin autocunoaştere, în sensul pozitiv atingerii idealului de viaţă al aspiraţiei spre
cultură şi civilizaţie, al responsabilităţii şi prevenirii propriei persoane, al autocontrolului şi
autoperfecţionării.
Omul se manifestă, dar se și formează prin activitate, perfecţionarea cunoaşterii de sine realizându-se
prin raportarea continuă la alţii, prin relaţiile cu semenii. Recunoaşterea rolului interacţiunii cu ceilalţi , cu
anturajul, în formarea imaginii de sine a fost realizată de timpuriu.
Cooley 2 a introdus conceptul de “sine ca oglindă (“looking-glass self “).
Sinele ca oglindă cuprinde 3 elemente (în context social):
- imaginea noastră în faţa celorlalţi;
- conştiinţa judecăţii pe care ceilalţi o realizează asupra noastră;
- sentimentele pozitive şi negative care rezultă de aici;
Orice individ aparţine unor grupuri sociale , ce pot fi : grupuri primare ( din anturajul propriu), care-i
dau sentimentul apartenenţei comunitare, sau grupuri secundare, în care individul se intergrează prin
participarea la o acţiune comună.
Festinger a formulat, în 1954, teoria comparării sociale, care arată că în orice om există nevoia
autoevaluării, în situaţiile în care nu există criterii obiective, materiale sau alte criterii non-sociale, recurgând
la compararea cu ceilalţi, în cadrul grupului.
Cunoaşterea şi .exersarea aptitidinilor, capacităţilor şi limitelor se realizează prin :interpretarea curbei
reuşitelor şi eşecurilor înregistrate pe parcursul vieţii, prin rezultatele şcolare.
Experienţa reuşitei şi eşecului, ca şi comparaţia cu altul se realizează în cadrul social (familia, clasa
de elevi, colectiv de muncă), care introduce cerinţe precise ca unităţi de măsură. Aceste criterii fac ca
imaginea de sine să devină mai corectă.
La formarea imaginii de sine contribuie şi aprecierea grupului de apartenenţă, care are rolul de a
corecta eventualele deformări, iluzii, omisiuuni, care ar putea deveni altfel surse de mari nemulţumiri, chiar
relaţii conflictuale şi denaturate cu cei din jur.
Experienţa socială , influienţa socială, a interrelaţiilor şi intercomunităţilor având un rol hotărâtor în
formarea imaginii de sine, la fel ca şi sancţiunile pozitive sau negative ale comportamentului celorlalţi şi ale
propriului comportament, rezultă că anticiparea rezultatelor colegilor şi a propriilor rezultate la probele de
control în scoală sunt indicatori importanţi ai capacităţii de evaluare şi autoevaluare la elevi.
Etapele cruciale în formarea imaginii de sine corespund etapelor formării personalităţii în ansamblul
său.
Atitudinile faţă de propria persoană, deşi s-ar părea că ocupă un Ioc aparte faţă celelalte, sunt de fapt
condiţionate, şi mijlocite prin celelalte (atitudinile faţă de societate, faţă de oameni, faţă de muncă).
Atitudinile faţă de propria persoană sunt legate de cele faţă de lumea socială, egoismul însemnând
tocmai supraaprecierea propriei persoane şi subaprecierea altora, concentrarea pe interesele personale ,
meschine, nesocotind interesele generale.
Atitudinile faţă de sine sunt următoarele; demnitatea personală, amorul propriu, modestia, tendinţa
spre autoperfecţionare, autodepăsirea, autocontrolul, încrederea în forţele proprii, siguranţa de sine.

_______________________________________________________________________________________
2.Cooley, citat de Serge Moscovici, in ‚’’Psihologia sociala a relatiilor cu celalalt’’
Demnitatea personală reprezintă proiecţia propriei valori (omul este o valoare pentru că este o fiinţă
umană şi pentru că are anumite, posibilităţi- munceşte, obţine rezultate- cerând să fie respectat pentru ca
merită acest lucru).
A avea amor propriu înseamnă a nu rămâne indiferent faţă de viaţa şi destinul personal, fără el
personalitatea fiind destrămată, anulată. Amorul propriu exagerat este negativ, se transformă într-o auto-
adoraţie, acceptare necritică a propriilor defecte şi exagerare a calităţilor.
Tendinţa spre autoperfecţionare corespunde necesităţii deautodepăşire.
Autoperfecţionare înseamnă să ştii mai mult, să dobândeşti noi experienţe, să devii mai competent,
să-ţi dezvolţi aptitudinile, să-ţi corectezi caracterul şi să te apropii de un ideal.
Autodepăşirea înseamnă exigenţă faţă de sine, autocritică şi autocontrol, autoperfecţionare.
Toleranta faţă de sine şi autoliniştirea duc la letargie morală.
Autocontrolul reprezintă mecanismul prin care eliminăm din conduită acţiunile greşite, prin care
reprimăm tendinţele impulsive, iraţionale.
În ceea ce priveşte încrederea în forţele proprii, aceasta este bine să fie puţin peste real, să depăşească
nivelul posibilităţilor reale. Siguranţa de sine este determinată de ataşamentul faţă de scop, ea nu poate exista
când suntem indecisi, nehotărâţi.
Spiritul competitiv depinde foarte mult de gradul de aşteptare a succesului; de aici provin
diferenţierile între elevi: elevul slab consideră că nu e capabil să concureze cu colegii săi, extinzând această
idee şi asupra faptului că nu poate concura nici cu sine însuşi, nu se poate autodepăşi, drept consecinţă nu
depune nici un fel de efort intelectual.
Cunoaşterea reală a performanţelor anterioare, în raport cu capacităţile reale, l-ar determina pe elev
să concureze cu el însuşi.
Ambianţa propice dezvoltării, acordul cu sine, respectul de sine există doar atunci când există o
părere bună despre propria persoană. Numai atunci există confort psihic , sănătate.
Autodepăşirea presupune lărgirea continuă a spaţiului operaţional, neacceptarea situaţiei actuale şi
lupta pentru aducerea ei la un nivel cât mai înalt, pentru apropierea de un model superior. Modelul superior
înlocuieşte eroul (ideal în funcţie de care acţionează copilul).
Respectul de sine este conştientizat atunci când acţiunea corespunde imaginii de sine şi când aceasta
se apropie de versiunea ideală.
Imaginea de sine poate fi imagine valorizată (şi atunci nivelul respectului de sine este înalt) sau mai
puţin valorizată. Căpătând încredere în forţele proprii, imaginea de sine poate fi schimbată, devenind mai
valorizată.
În structura imaginii de sine intră:
- reprezentări corporal-dinamice - imaginea propriului corp (schema corporală), care se formează mai
greu, mai lent la deficienţi, datorită lipsei informaţiilor;
- reprezentările propriilor posibilităţi de acţiune;
- reprezentări asupra propriului rol;
Omul se autopercepe şi autoanalizează din punct de vedere al înfăţişării fizice, exterioare, formându-
şi o imagine mai mult sau mai puţin obiectivă şi completă despre Eul fizic, asociată cu judecăţi de valoare
corespunzătoare (frumos- urât, agreabil- dezagreabil, puternic- slab, etc.).
De asemenea, el se percepe, se autoanalizează si se autointerpretează ca realitate psiho-socială,
formându-şi o imagine mai mult sau mai puţin fidelă despre Eul său psihic, spiritual, în funcţie de status-ul
social, asociată cu judecăţi de valoare (capabil –incapabil, înzestrat- neînzestrat, tolerant- intolerant, bun-
rău,etc. )
Putem defini imaginea de sine ca pe un „complex construct mintal, care se elaborează treptat în
decursul evoluţiei ontogenetice, în paralel şi în strânsă interacţiune cu imaginea lumii obiective; printr-un
lung şir de procese şi operaţii de comparaţie, clasificare, ierarhizare, generalizare, integrare “ 3.
Componentele de bază ale imaginii de sine (Eul fizic si cel spiritual, psihic şi psihosocial) se
întregesc reciproc, interacţionează şi se intercondiţionează.
Imaginea de sine se formează în trepte, în cursul primilor cinci sau şase ani de viaţă, fiind
condiţionată de decentrarea eului şi de apariţia limbajului.
După Allport, există mai multe etape ale dezvoltării imaginii de sine 4”:
- simţul eului corporal
- simţul identităţii de sine
- respectul de sine.
- extensia eului
- imaginea eului
Între ele există relaţii de consonanţa sau disonanţă, coordonare (având acelaşi rang valoric în
complexitatea vieţii si activităţii individuale) sau de subordonare (uneia atribuindu-i-se o valoare superioara).
Formele imaginii de sine se întrepătrund organic şi constituie o direcţie esenţială a devenirii
personalităţii însăşi. Sub aspect practic, instrumental, formarea imaginii de sine reprezintă o cerinţă logică,
necesară unei interacţiuni echilibrate cu lumea exterioară.
Imaginea de sine apare, după cum arată M. Golu, ca un factor mediator principal între stările interne,
de necesitate (motivaţie) şi situaţiile şi solicitările externe.
Calitătile imaginii de sine (completitudinea, fidelitatea, obiectivitatea) determină gradul de raportare
la realitate, veridicitatea şi adecvarea opţiunilor, hotărârilor, deciziilor şi acţiunilor.
Comparând indivizii, se observă mari diferenţe în ceea ce priveşte caracteristicile structural-
funcţionale ale imaginii de sine. Unii oameni au o imagine de sine cu un caracter difuz, vag, rigidă, refractară
la schimbări, dominată de criterii impresiv- subiective, în defavoarea celor cognitiv-obiective.
La celălalt pol, putem observa o imagine de sine completă, obiectivă, deschisă la schimbări, între cele
două extreme prezentate există o gamă largă de variante şi nuanţe ce subliniază deosebirile individuale.

_______________________________________________________________________________________
3.M.Golu ‚’’Dinamica personalitatii ‚’’ Editura Geneze, Bucuresti, 1993.

4. Allport, Gordon ‚’’Structura si dezvoltarea personalitatii ‚’’ Bucuresti, EDP. 1991, p.119-148.
Din punct de vedere direcţional şi vectorial, aşa cum apreciază acelaşi autor, imaginea de sine
prezintă trei faţete ce se află în interacţiune:
• „aşa cum se apreciază şi se percepe subiectul la un moment dat”
•”aşa cum ar dori subiectul să fie şi să pară”
• „aşa cum crede subiectul că este perceput şi apreciat de alţii."
Fiecare faţetă îndeplineşte o funcţie reglatoare specifică în organizarea şi desfăşurarea
comportamentului (mediază raportul dintre solicitările interne şi cele externe). Prima faţetă este veriga
mediatoare a organizării şi desfăşurării comportamentului situaţional curent (participă la formularea
scopurilor şi alegerea mjloacelor). Celelalte stau la baza proceselor interne de automodelare şi
autoperfecţionare şi a reglării relaţioriării interpersonale.
În plan general, putem spune că funcţia imaginii de sine, îndeplinită prin unitatea clor trei faţete, este
aceea de obţinere şi menţinere a identităţii (în raportul cu lumea şi cu sine).
Îndată ce imaginea de sine şi conştiinţa de sine prind contur, individul începe să-şi afirme propria
identitate. Prin aceasta înţelegem o opunere din interior oricărei uniformizări şi dizolvări în ceilalţi. Graniţele
identităţii, chiar în situaţia unor schimburi şi transformări intense de experienţă între membrii unui grup, nu
se anulează, ci se accentuează.
A avea identitate înseamnă, practic, a fi cineva, a avea o poziţie în contextul social, a juca un rol, a
dispune de un anumit statut. Nevoia de identitate are un substrat biologic.
Formele de viaţă socială a omului sunt diverse: familie, rude, prieteni, grup socio-profesional, clasă
socială, naţiune etc. - tot atâtea forme de realizare a schimbului dintre individ şi colectiv şi de confruntarea
solicitărilor interne ş! externe.
Există două categorii mari de semne de identitate: transmise (înnăscute) şi dobândite. Cele transmise
se referă ia nume, data naşterii, trăsături bio-constituţionale, temperament.
Semnele dobândite furnizează informaţii despre conţinutul personalităţii, dezvăluite prin
comportament şi performanţe.
Imaginea de sine este un filtru prin care trec atât solicitările interne, proprii subiectului, cât şi cele
externe, condiţionând modul concret de a proceda al persoanei, în fiecare împrejurare şi situaţie particulară.
Imaginea de sine se evidenţiază în ierarhizarea şi integrarea, în primul rând, a pretenţiilor şi
drepturilor şi, în al doilea rând, a răspunderilor şi obligaţiilor. Ea devine factor optimizator şi protector al
echilibrului şi sănătăţii psihice sau, dimpotrivă, factor predispozant la dereglare şi tulburare patologică.
În jurul imaginii de sine se elaborează şi mecanismele de apărare a Eului. Apărarea se referă la
modalităţile specifice de efort pentru a face faţă stress-ului psihic care rezultă din confruntările, conflictul
dintre solicitări interne şi externe.
Prin mecanisme de apărare, persoana se angajează în self-deception, părând să reducă conflictul şi
stress-ul. Autodecepţia sau apărarea funcţionează la majoritatea oamenilor , ajutându-i să trăiască rezonabil ,
fără să continue să înfrunte problemele care sunt prea dificile, regăsîndu-şi echilibrul psihic. Mecanismele de
apărare se referă la oprimare, starea reactivă, inelectualizarea , izolarea şi anularea.
Toate acestea, armonios integrate în imagnea de sine, contribuie la echilibrul psihosocial, psihomoral
şi psihocomportamental al fiecărui individ şi devin condiţie fundamentală a vieţii şi activităţii cotidiene şi
profesionale a omului.
Concluzionând, putem afirma că imaginea de sine este infrastructura eului, iar acesta este
suprastructura conştiinţei. “Eul este creator de o nouă conştiinţă, în sensul că, odată apărut, ridică conştiinţa
la un nivel superior de vivacitate, optimalitate şi adaptabilitate. Eul îşi trage seva din conştiinţă, gestează în
cadrul ei, îşi sudează treptat popriile componente, dar o şi controlează, introduce ordinea, îi dă sens, o
directionează, iar in cele din urmă o depașește.5.

__________________________________________________________________________________________________________________________

5.Mielu Zlate,“Eul şi personalitatea”, Editura Trei, Bucureşti, 1997.

BIBLIOGRAFIE

Allport, Gordon, W. - „Structura şi dezvoltarea personalităţii", EDP, Bucureşti, 1991.

Golu, Mihai- “Dinamica personalitatii”, Editura Geneze, Bucureşti, 1993.

Pavelcu, Vasile - „Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea personalităţi’’, EDP, Bucuresti, 1982.

Radu , Ioan- “Psihologie sociala”, Editura Exe SRL, Cluj Napoca, 1994.

Serge, Moscovici- ,, Psihologia socială a relațiilor cu celălalt,, Editura Polirom, București, 1998.
Silvestru, Patiţa - „Dincolo de oglindă - primii paşi în cunoaşterea de sine”, Editura Ion Creangă, Bucureşti,
1975.

Zamfir, C. Vlăsceanu, L. - „Dicţionar de sociologie”, Editura Babel, Bucureşti, 1993.

ZIate, M. - “Eul şi personalitatea”, Editura Trei, Bucureşti, 1997.

S-ar putea să vă placă și