Sergiu Bogdan Drept Penal Special Ed 3 A PAGINAT

Capitol 1
Sergiu BOGDAN
DREPT PENAL
Partea specială
2 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ
Actualizat până la data de 05.01.2009

Capitol 3
Sergiu BOGDAN
DREPT PENAL
PARTEA SPECIALĂ
Ediţia a III-a
revăzută şi adăugită
Universul Juridic
Bucureşti
- 2009 -
Editat de S.C. UNIVERSUL JURIDIC S.R.L.
Copyright © 2009, S.C. Universul Juridic S.R.L.
Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin

S.C. Universul Juridic S.R.L.
Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al
S.C. Universul Juridic S.R.L.
NICIUN EXEMPLAR DIN PREZENTUL TIRAJ NU VA FI

COMERCIALIZAT DECÂT ÎNSOŢIT DE SEMNĂTURA
AUTORULUI ŞI ŞTAMPILA EDITORULUI, APLICATE PE
INTERIORUL ULTIMEI COPERTE.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BOGDAN, SERGIU
Drept penal : parte specială / Sergiu Bogdan. - Ed.
a 3-a, rev. şi adăug. - Bucureşti : Universul Juridic, 2009
Bibliogr.
ISBN 978-973-127-133-0
343(498)
REDACÞIE: tel./fax: 021.314.93.13

tel.: 0732.320.666
e-mail: redactie@universuljuridic.ro
DEPARTAMENTUL telefon: 021.314.93.15; 0733.673.555

DISTRIBUÞIE: tel./fax: 021.314.93.16
e-mail: distributie@universuljuridic.ro
www.universuljuridic.ro
COMENZI ON-LINE,
CU REDUCERI DE PÂNÃ LA 15%
Capitol 5
CUVÂNT ÎNAINTE
Această lucrare a apărut în prima sa ediţie ca o sinteză a prelegerilor

susţinute de autor la Facultatea de Drept, Universitatea Babeş-Bolyai,
Cluj-Napoca, la disciplina Drept penal. Partea specială, în anii 2005-2007.
Odată cu ediţia a 2-a, apărută în 2007, au fost dezvoltate anumite aspecte
deja tratate în prima ediţie şi o analiză a capitolului Infracţiuni de fals.
În prezenta ediţie am extins din nou analiza din ediţia anterioară şi am
tratat pentru prima dată şi capitolele Infracţiuni contra autorităţii şi Infracţiuni
care împiedică înfăptuirea justiţiei.
În acest fel, tematica abordată acoperă tematica de studiu la Disciplina
Drept penal, partea specială la Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai
din Cluj Napoca.
Lucrarea corespunde tematicii de admitere, la disciplina Drept penal.
Partea specială, la Institutul Naţional de Magistratură sau la examenele de
admitere în magistratură sau pentru examenele de promovare în magistratură.
Această tematică acoperă şi realitatea practică, regăsindu-se analizate
infracţiunile care în proporţie covârşitoare se regăsesc în practica judiciară sau
în tematica de admitere la orice examene care au ca tematică partea specială a
Dreptului penal.
Am preferat să prezentăm, de o manieră succintă, principalele concepte
teoretice cu care operează „Dreptul penal. Partea specială”, venind în sprijinul
studenţilor şi practicienilor interesaţi să parcurgă principalele elemente ale
infracţiunilor contra persoanei, patrimoniului, contra autorităţii, cele contra
serviciului, de fals şi cele care împiedică înfăptuirea justiţiei.
Am preferat să nu reluăm, pentru fiecare text de incriminare, toate
elementele sale, în măsura în care acestea nu ridică nici o problemă de
cunoaştere şi înţelegere, pentru cei care posedă cunoştinţe de Drept penal -
parte generală. De exemplu, am tratat chestiunile de participaţie, subiect activ
sau pasiv etc., doar în măsura în care, în opinia noastră, ele necesită clarificări
suplimentare.
Dintre elementele de noutate ale acestei ediţii pot fi amintite: prezentarea
de ipoteze în care s-ar putea angaja răspunderea penală a persoanei juridice,
analiza noilor recursuri în interesul legii apărute de la ediţia anterioară şi
analiza unor texte noi de incriminare (de exemplu Sfidarea organelor judiciare
etc).
În prezenta lucrare nu ne-am limitat la a analiza doar chestiunile deja

dezbătute în doctrină şi jurisprudenţă, dar şi chestiuni punctuale care prezintă
un interes practic şi teoretic: cazul avortului etic (urmare a unui viol), dacă
premierea unor jucători de fotbal este sau nu act de corupţie, delimitarea
neexecutării culpabile a unui contract de infracţiunea de înşelăciune în
convenţii, elementele de particularitate ale uciderii din culpă comisă de un
medic etc.
Cluj-Napoca 05.01.2009 Autorul

Capitol 7
ABREVIERI
art. = articol
BGH = Bundesgerichtshofes
BGHSt = Bundesgerichtshof in Strafsachen
C Ap. = Curte de Apel
C pen. = Codul penal
C.D. = Culegere de decizii
C proc. pen. = Codul de procedură penală
Cass. Crim = Casaţie criminală
CDP = Caiete de drept penal
CSJ = Curtea Supremă de Justiţie
Dec. = decizie
Ed. = Editura
ed. = ediţie
ind. = indice
ÎCCJ = Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
J.N. = Justiţia nouă
JCP = Juris Classeur pénal
L.P. = Legalitatea populară
M. Of. = Monitorul Oficial
NJW = Neue Juristische Wochenschrift
OMS = Organizaţia Mondială a Sănătăţii
OUG = Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
par. = paragraf
PR = Pandectele Române
RDP = Revista de drept penal
RRD = Revista română de drept
s. n. = sublinierea noastră
s. pen. = secţia penală
SUBB = Studia Universitatis Babeş-Bolyai serie Iurisprudentia.
Trib. = Tribunal
vol. = volum
Lucrări frecvent citate:

C. Rătescu, Codul penal adnotat I = C. Rătescu, I. Ionescu-Dolj, I. G.
Perieţeanu, V. Dongoroz, H. Aznavorian, T. Pop, M.I. Papadopolu, N.
Pavelescu, Codul penal “Regele Carol II”, adnotat, vol. III, Ed. Librăria
SOCEC & Co, Bucureşti, 1937
C. Rătescu, Codul penal adnotat II = C. Rătescu, I. Ionescu-Dolj, I. G.
Pavelescu, Codul penal “Regele Carol II”, adnotat, vol. III, Ed. Librăria
SOCEC & Co, Bucureşti, 1937.
C. Rătescu, Codul penal adnotat III = C. Rătescu, I. Ionescu-Dolj, I. G.
Pavelescu,, Codul penal “Regele Carol II”, adnotat, vol. III, Ed. Librăria
SOCEC & Co, Bucureşti, 1937.
Codul penal comentat şi adnotat I = T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D.
Lucinescu, V. Papadopol, V. Rămureanu, Codul penal al R.S.R. comentat şi
adnotat. Partea specială, vol. I, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,
1975.
Codul penal comentat şi adnotat II = T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, Ş.
Daneş, G. Dărîngă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D.C. Popescu, V. Rămureanu,
Codul penal al R.S.R. comentat şi adnotat. Partea specială, vol. II, Ed.
Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977.
Explicaţii I, = V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C.
Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca, Explicaţii teoretice ale codului penal al RSR,
vol.III, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1969.
Explicaţii II, = V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C.
Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca, Explicaţii teoretice ale codului penal al RSR,
Explicaţii III, = V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu,
C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca, Explicaţii teoretice ale codului penal al RSR,
Explicaţii IV, = V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu,
C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca, Explicaţii teoretice ale codului penal al RSR,
vol. IV, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1972.
Noţiuni generale 9
CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE
Noţiunea dreptului penal. Parte specială.
Dreptul penal-partea specială studiază acea categorie de norme care

determină faptele ce constituie infracţiuni, reglementează conţinutul specific al
infracţiunilor şi stabilesc pedepsele aplicabile în cazul săvârşirii lor.
Dreptul penal-parte specială cuprinde:
- partea a doua a Codului penal (art. 155-361 C pen.)
- toate textele de incriminare cuprinse în legislaţia penală specială (de
exemplu, Legea nr. 143/2000 privind combaterea consumului şi traficului de
stupefiante etc.) sau în legislaţia extrapenală (de exemplu, Codul silvic, Codul
vamal, Codul muncii etc.).
Corelaţia dintre partea generală şi partea specială

a dreptului penal
Regulile dreptului penal-parte generală se aplică de principiu tuturor

infracţiunilor din partea specială şi celor din legi penale speciale.
Ca asemănare, se poate afirma că ambele norme servesc la definirea
infracţiunii, a condiţiilor răspunderii penale şi a sistemului sancţionator şi
având ca finalitate lupta împotriva fenomenului criminalităţii.
Deosebirile sunt:
a) Din perspectiva obiectului specific, normele de parte generală definesc
infracţiunea în calitate de concept, stabilesc condiţiile răspunderii penale şi
limitele generale de sancţionare în cazul angajării răspunderii penale. În schimb,
normele de parte specială reglementează infracţiunile în particular, în tipicitatea
lor (definiţia furtului, omorului etc.), precum şi pedeapsa aplicabilă acelei fapte
(de exemplu, închisoare între 3 şi 15 ani pentru furtul calificat.)
b) Din perspectiva structurii normelor. Normele de parte generală
cuprind principii generale de răspundere penală (definiţia intenţiei, a culpei, a
legitimei apărări), pe când normele de parte specială sunt norme tipice de

incriminare, care stabilesc conţinutul specific al fiecărei infracţiuni şi pedeapsa
abstractă aplicabilă. Din punct de vedere structural, norma de incriminare se
caracterizează prin dispoziţia de incriminare şi dispoziţia de sancţionare. La
norma de parte specială poate fi evidenţiată mai uşor structura generică a unei
norme în general, adică ipoteză, dispoziţie şi sancţiune.
c) Se diferenţiază prin dinamismul lor. Normele de parte generală sunt
mai stabile şi mai puţin dinamice pentru că sunt expresia unor concepte
abstracte, generice. Dimpotrivă, normele de parte specială trebuie să se
adapteze imediat evoluţiei relaţiilor sociale, fie prin dezincriminarea unor fapte
(homosexualitatea, ofensa adusă autorităţii, adulter etc.), fie prin incriminarea
unor fapte (manipularea genotipului uman, infracţiunile informatice etc.) sau
modificarea sancţiunii aplicabilă faptelor (de exemplu, sancţionarea furtului
simplu cu o pedeapsă cuprinsă între 1 şi 12 ani).
d) Ele se deosebesc şi prin vechimea lor istorică. Normele de parte
specială sunt cele mai vechi, fiind primele forme de manifestare a dreptului
penal. Normele de parte generală au apărut ulterior, când gândirea penală a
ajuns să elaboreze concepte abstracte ale noţiunilor fundamentale de drept
penal (noţiunea de răspundere penală, vinovăţie etc.)
Calificarea sau încadrarea juridică
Încadrarea juridică constă în aplicarea normei penale care defineşte

conţinutul specific al unei infracţiuni la cazul sau faptul concret, fiind o
operaţiune de concretizare a legii sau de introducere a faptei în tiparul legii.
Este mijlocul prin care sistemul penal îşi realizează finalitatea, şi anume lupta
împotriva infracţionalităţii.
Factorii care concură la o calificare juridică exactă sunt:
- stabilirea exactă a stării de fapt.
- cunoaşterea riguroasă a textelor de incriminare şi a normelor de drept
penal parte generală şi parte specială.
- aptitudinea de a identifica în starea de fapt împrejurările care corespund
conţinutului legal al unei infracţiuni.
Consecinţele unei încadrări juridice greşite sunt:
- fapta este calificată ca fiind infracţiune, deşi în realitate nu are acest
caracter.
- fapta este considerată ca fiind o anumită infracţiune, deşi în realitate
este o altă infracţiune.
Noţiuni generale 11
- fapta nu este considerată infracţiune, deşi în realitate corespunde

tipicităţii unei infracţiuni.
Clasificarea infracţiunilor
Clasificarea infracţiunilor este făcută de legiuitorul român în funcţie de

obiectul juridic al infracţiunii. Partea specială a Codului penal conţine titluri,
capitole, secţiuni şi articole. De exemplu, există 11 titluri, unele având capitole
şi secţiuni. Însă elementul esenţial îl reprezintă articolul căruia, de principiu, îi
corespunde o infracţiune.
Infracţiuni contra vieţii persoanei 13
CAPITOLUL ΙΙ
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII PERSOANEI
Noţiuni generale.
În Codul penal român, în categoria infracţiunilor contra vieţii persoanei

sunt incluse infracţiunile de omor (simplu, calificat sau deosebit de grav),
pruncuciderea, uciderea din culpă şi determinarea sau înlesnirea sinuciderii.
Aceasta nu înseamnă că infracţiunile de mai sunt singurele care sancţionează
penal pe cel care provoacă moartea unei persoane.
Există texte care, deşi sancţionează fapte care au avut ca urmare moartea
victimei nu sunt incluse în categoria infracţiunilor contra vieţii persoanei.
Astfel, există infracţiunile praeterintenţionate, care incriminează faptele
intenţionate ce au produs din culpă şi un rezultat mai grav, şi anume moartea
unei persoane. Acestea sunt incluse, din motive de sistematizare, în titlurile sau
capitolele din Codul penal în care sunt incriminate formele de bază ale acelor
infracţiuni praeterintenţionate. De exemplu, în categoria infracţiunilor contra
libertăţii persoanei este inclusă şi lipsirea de libertate care a avut ca urmare
moartea victimei, sau, la fel, în cazul tâlhăriei, fapta are un caracter agravat
dacă a avut ca urmare moartea victimei. Unele infracţiuni contra siguranţei
statului sunt infracţiuni care incriminează „uciderea” unei persoane. De
exemplu, infracţiunea de atentat care pune în pericol securitatea statului (art.
160 C pen.). Există şi în legile speciale (art. 31 alin. 2 din Legea nr. 10/1995
privind calitatea în construcţii) infracţiuni praeterintenţionate care au ca rezultat
moartea unei persoane.
În legătură cu aceste infracţiuni, juristul trebuie să răspundă la o întrebare
fundamentală. Anume: ce este viaţa? Nu este locul pentru a face o dezbatere a
noţiunii de viaţă din perspectivă medicală, filozofică sau religioasă, chiar dacă
demersul ar fi unul interesant, ci va trebui să folosim noţiunea de viaţă într-un
sens juridic, specific dreptului penal. De exemplu, există o formă de viaţă din
perspectiva medicală chiar după momentul concepţiei, dar asta nu înseamnă că
victima unei acţiuni violente va fi în acest caz o persoană în viaţă în sensul legii
penale. Din perspectiva religioasă, există o fiinţă din chiar momentul
concepţiei. Juriștii şi-au stabilit propriile repere în legătură cu momentul din
care există o persoană în viaţă şi cel din care o persoană este considerată
decedată. Indiscutabil că soluţia juridică este în strânsă legătură cu realitatea
medicală pe această temă, fără a fi supusă total consideraţiilor de ordin medical.
Aspectele generale cu privire la protejarea penală a dreptului la viaţă sunt
valabile şi în cazul celorlaltor infracţiuni care au ca urmare moartea unei
persoane, diferenţele fiind generate de conţinutul legal al acelor infracţiuni.
Există o protecţie penală şi înainte ca victima să fie considerată o
persoană; amintim în acest caz infracţiunea de întrerupere a cursului sarcinii
(art. 185 C pen.). Există şi protejarea penală a celui decedat prin incriminarea
infracţiunii de profanare de morminte (art. 319 C pen.1). Stabilirea exactă a
momentului din care victima este considerată o persoană prezintă importanţă
pentru a decide dacă sunt aplicabile textele de incriminare a unei infracţiuni
contra vieţii unei persoane sau dimpotrivă textul de incriminare a avortului. La
fel, stabilirea momentului morţii unei persoane ajută la distincţia între o
infracţiune contra vieţii unei persoane şi infracţiunea de profanare de morminte.
În ceea ce priveşte momentul iniţial din care se consideră că o persoană
este în viaţă, în dreptul penal există două concepţii reprezentative.
Într-o primă concepţie se consideră că un om este în viaţă din momentul
în care ia sfârşit procesul naşterii naturale, moment în care copilul este expulzat
şi îşi începe viaţa extrauterină2. Argumentul cel mai important în favoarea
acestei soluţii este acela al incriminării pruncuciderii. Aceasta deoarece art. 177
C pen. incriminează uciderea copilului nou născut imediat după naştere (s.n.
S. B.). Formulare legală ce conduce la ideea că doar după finalizarea procesului
naşterii, subiectul pasiv îndeplineşte condiţiile de a fi „nou născut”, adică de a
fi o persoană.
Argumentul poate fi combătut prin faptul că pruncuciderea este o formă
de omor atenuat, comis de către mamă în condiţiile stării de tulburare pricinuită
de procesul naşterii. Legiuitorul nu putea să definească într-o altă manieră
pruncuciderea, deoarece starea de tulburare a mamei este o urmare a procesului
naşterii. Nu putea exista o stare de tulburare pricinuită de un fenomen care încă
nu s-a produs.
Mai mult decât atât, acceptând un astfel de punct de vedere s-ar ajunge ca
fapta de ucidere a fătului realizată în cursul naşterii, înainte de desprinderea
fătului de corpul mamei şi după declanşarea procesului naşterii să nu fie
sancţionată ca fiind un omor. De asemenea, fapta medicului care, din culpă, în
1
În conţinutul infracţiunii intră şi profanarea unui cadavru.
2
T. Toader, Drept penal. Partea specială, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 38; I Pascu,
V. Lazăr, Drept penal. Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 75; G. Mateuţ,
Drept penal special, Sinteză de teorie şi practică judiciară, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1999, p. 63.
cursul procesului naşterii, determină moartea copilului, nu se va putea încadra

în conţinutul infracţiunii de ucidere din culpă. Aceste soluţii apar ca fiind
inacceptabile.
Mai mult decât atât, în sistemele penale care în trecut au incriminat
pruncuciderea, de exemplu cel german, fapta era tipică dacă acţiunea de ucidere
se realiza în cursul sarcinii sau imediat după naştere. Din acest motiv credem că
argumentul ce are la bază art. 177 C pen. poate fi pus şi el în discuţie din
perspectiva tehnicii de definire a pruncuciderii.
Dacă s-ar considera că momentul de la care dreptul la viaţă este protejat
este cel al finalizării procesului naşterii, fapta din culpă a medicului care
determină moartea copilului în procesul naşterii nu ar intra sub incidenţa nici
unei legi penale, chiar dacă am accepta, printr-o interpretare extensivă
discutabilă, că fapta ar fi fost comisă „în cursul sarcinii”, deoarece avortul din
culpă nu este incriminat.
Nu ar fi de dorit ca o astfel de faptă să nu intre sub incidenţa legii penale.
Aceasta deoarece întreruperea cursului sarcinii nu se mai poate reţine, deoarece
naşterea s-a declanşat şi s-a întrerupt în mod natural cursul ei, dar nici o
infracţiune contra vieţii unei persoane nu se poate reţine, pentru că noul-născut
nu a fost desprins de corpul mamei.
Într-o a doua opinie, quasi-majoritară în doctrina europeană, se consideră
întemeiat, în opinia noastră, că o persoană este în viaţă din momentul începerii
procesului biologic al naşterii. Această opinie a fost susţinută şi în doctrina
română1. Momentul de la care o fiinţă este considerată persoană este
reprezentat de începerea durerilor naşterii. Soluţia este aceeaşi, indiferent
dacă acest proces se declanşează natural sau este declanşat medicamentos2. În
cazul unei cezariene, momentul este acela în care medicul începe să taie cu
bisturiul corpul mamei în vederea scoaterii copilului.
O astfel de interpretare conduce în opinia noastră la o soluţie mai
raţională. Textele de incriminare ale infracţiunilor contra vieţii nu împiedică în
nici un fel o asemenea abordare. Astfel, dacă acţiunea intenţionată asupra
fătului se realizează înainte de începerea procesului naşterii, fapta va fi
considerată a fi un avort. Dimpotrivă, dacă fapta este comisă după momentul
începerii durerilor naşterii, atunci acţiunea agentului îndreptată împotriva
noului născut se va încadra la omor.
Dacă fapta este comisă din culpă, autorul va răspunde pentru ucidere din
culpă. De exemplu, fapta medicului care, în procesul naşterii, din cauza culpei
1
O. Stoica, Drept penal. Parte specială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p.
64; A. Filipaş, Drept penal. Partea specială, Ed Universul juridic, Bucureşti, 2008, p.133.
2
H. Troendle, T. Fischer, Strafgesetzbuch und Nebengesetze, ed. 53, Ed. C. H. Beck,
Muenchen, 2006, p. 1285, pct. 2.
medicale produce moartea copilului, va putea constitui infracţiunea de ucidere

din culpă, deoarece fapta este comisă asupra unei persoane în viaţă.
Din momentul fecundării, viitoarea viaţă parcurge mai multe momente. În
prima fază va fi considerată embrion, apoi făt şi apoi persoană. Înainte de a fi
considerată ca fiind persoană, protecţia penală a vieţii acestei fiinţe este
asigurată doar prin intermediul incriminării avortului.
Cel care ucide ulterior un copil, născut prematur ca urmare a propriilor
sale manopere avortive, va răspunde atât pentru întreruperea cursului sarcinii,
deoarece s-a produs acest rezultat prevăzut de legea penală, cât şi pentru omor,
deoarece victima, după naşterea sa, anterior provocată de făptuitor, dobândise
statutul de persoană în sensul legii penale, ambele infracţiuni aflându-se în
concurs.
Această soluţie nu a rezolvat toate problemele care decurg din stabilirea
momentului începerii vieţii, deoarece există situaţii când acţiunea, intenţionată
sau din culpă, se realizează în momentul când femeia era însărcinată, iar
rezultatul se produce după ce copilul se naşte, în sensul că el decedează după
naşterea sa normală, ca urmare a unui tratament la care a fost supusă femeia în
timpul sarcinii.
Să presupunem că un medic administrează femeii însărcinate în mod
greşit un medicament, care afectează copilul, ducând la decesul acestuia după
naştere. De lege lata fapta nu îndeplineşte condiţiile de tipicitate ale unei
infracţiuni contra vieţii unei persoane, deşi pentru un laic în dreptul penal o
atare soluţie cu greutate poate fi argumentată. Nu se poate reţine vreo formă de
avort deoarece femeia naşte la termen iar avortul se sancţionează dacă este
comis cu intenţie. Nu se poate reţine nici o infracţiune contra vieţii copilului,
decedat ulterior naşterii, deoarece acţiunea imputată autorului a fost realizată
înainte ca valoarea socială pe care a „lezat-o” să existe, adică înainte de
declanşarea procesului naşterii.
De aceea, se discută în doctrina europeană faptul de a incrimina pe viitor
o astfel de faptă în mod distinct. Astfel, se propune a fi sancţionată fapta
culpabilă chiar dacă rezultatul se produce asupra copilului după naşterea sa.
Medicina de astăzi are mijloacele necesare pentru a stabili cu certitudine acest
lucru. Şi sistemul penal român trebuie să facă paşi în acest sens. Pentru o astfel
de faptă, comisă însă cu intenţie, chiar în sistemul penal român actual, s-ar
putea reţine o tentativă de avort, moartea ulterioară a copilului deja născut
neintrând sub incidenţa legii penale.
Există discuţii doctrinare legate chiar de o posibilă anticipare a
momentului în care o persoană se consideră în viaţă. Şi anume, să se considere
că momentul de la care o persoană este în viaţă este acela al viabilităţii fătului.
Dacă în momentul acţiunii făptuitorului fătul era într-o stare biologică ce i-ar fi
permis să trăiască independent de corpul mamei, atunci acesta poate fi victima

unei infracţiunii contra propriei sale vieţi distincte de corpul şi viaţa mamei.
A se vedea decizia unei instanţe franceze care a condamnat un şofer
pentru un concurs de infracţiuni (vătămare corporală din culpă faţă de femeia
gravidă în luna a 8-a, victimă a unui accident şi ucidere din culpă faţă de fătul
acesteia, încă nenăscut, decedat ca urmare a accidentului)1.Motivarea instanţei a
fost aceea că fătul nenăscut ar fi putut trăi independent de corpul mamei şi, în
concret, s-a stabilit chiar o legătură afectivă între femeia însărcinată şi fetiţa sa
nenăscută, care primise chiar şi un nume. Dincolo de motivaţia umană care ar
justifica o astfel de soluţie, trebuie precizat că această soluţie a rămas una
singulară, iar doctrina franceză şi jurisprudenţa au considerat că prin această
decizie nu s-a modificat concepţia tradiţională cu privire la începutul protecţiei
penale a vieţii unei persoane în sistemul francez2.
În ceea ce priveşte momentul final al vieţii unei persoane, în mod
tradiţional şi empiric, se consideră că o persoană a decedat în momentul în care
inima a încetat să-i mai bată sau a încetat să respire. Medicina de terapie
intensivă a făcut progrese foarte mari, aşa că astăzi este posibil ca o persoană să
trăiască respirând artificial de exemplu. Din acest motiv, juriştii au trebuit să
ţină cont de această evoluţie medicală.
Din punct de vedere juridic, plecând de la o bază ştiinţifică modernă, se
consideră că o persoană este decedată atunci când activitatea sa cerebrală a
încetat3. Importanţa practică a stabilirii momentului morţii este determinată de
dorinţa de a delimita infracţiunile contra vieţii unei persoane de infracţiunea de
profanare de morminte sau de a decide dacă este posibilă din punct de vedere
legal efectuarea unor operaţii de prelevare a organelor de la persoana decedată.
Astfel, cel care se află în stare de agonie sau moarte clinică posibil reversibilă
este considerat o persoană în viaţă.
Din acest motiv, medicul care, constatând că victima unui accident nu mai
are activitate cerebrală, decide, deşi inima şi plămânii acesteia mai funcţionau,
deconectarea de la aparate, cu scopul de a-i recolta rinichii necesari unui alt
pacient, nu comite un omor.
Ca la orice regulă, există şi situaţii în care criteriul încetării activităţii
cerebrale este dificil de aplicat. În asemenea situaţii se poate reveni la soluţia
tradiţională. Momentul morţii unui nou născut anencefal (copil lipsit de creier
mare), în lipsa altor posibilităţi de apreciere, se consideră a fi acela în care
activitatea cardiorespiratorie a încetat.
1
Dec. din 03. 02. 2000 a C Ap. Reims, publicată în SUBB nr. 1/2000, p. 106.
2
M.-L. Rassat, Droit penal special, ed. 3, Ed. Dalloz, Paris, 2001, p. 255.
3
R. Maurach, F. -C. Schroeder, M. Maiwald, Strafrecht Besonderer Teil, Vol I, ed. 9, Ed.
C. F. Mueller, Heidelberg, 2003, p. 15, pct. 12; O. Stoica, op. cit., p. 65; D. Ormerod, Smith and
Hogan, Criminal Law, 12 ed., Ed. Oxford University Press, Oxford, 2008, p. 477.
Putem concluziona că, în sistemul penal român, din momentul concepţiei

până la începerea momentului naşterii legea penală sancţionează doar acţiunile
intenţionate, prin incriminarea avortului. După începerea procesului naşterii
până la momentul morţii cerebrale este protejată viaţa unei persoane, atât
împotriva faptelor intenţionate, cât şi a celor din culpă, prin incriminarea
omorului şi a uciderii din culpă. După momentul decesului, legea penală
sancţionează doar acţiunile intenţionate de profanare a cadavrului.
O altă chestiune cu caracter general care generează consecinţe importante
în planul răspunderii penale este aceea de a şti dacă dreptul la viaţă al persoanei
este un drept absolut şi indisponibil?
Este acceptat de toată lumea că viaţa omului se bucură de protecţie penală
indiferent de capacitatea de a trăi, indiferent de speranţa de viaţă sau de
interesul de a trăi, indiferent de vârsta persoanei sau starea sa de sănătate1.
Consecinţa acestei afirmaţii este că dreptul la viaţă este unul absolut,
nimeni şi nimic neputând justifica încălcarea acestui drept fără a fi sancţionat
penal.
Cu toate acestea, se impun unele precizări. În sistemele judiciare penale
care admit aplicarea pedepsei capitale, caracterul absolut al dreptului la viaţă al
persoanei poate fi pus în discuţie, deoarece punerea în executare a pedepsei cu
moartea ar fi o excepţie de la protecţia absolută a dreptului la viaţă al
condamnatului.
Toţi autorii acceptă că acest drept este unul absolut. Aceasta nu înseamnă
că trebuie să excludem orice ipoteză în care el este încălcat. În doctrina
germană, se oferă trei excepţii de la caracterul absolut al dreptului la viaţă
(sinuciderea, uciderea în legitimă apărare şi uciderile conform dreptului
războiului)2.
Dacă acest drept ar fi unul absolut, într-un sens extrem de riguros, atunci
nu ar putea fi încălcat în nici o împrejurare. În realitate, deşi de dorit o astfel de
interpretare, ea este uneori limitată la afirmaţia de principiu, adică dreptul la
viaţă este unul absolut, dar în anumite situaţii speciale se poate deroga de la
caracterul său absolut.
Exemplul cel mai evident este cazul războiului când uciderea intenţionată
a unui inamic, cu respectarea dreptului războiului, nu încalcă în nici un fel
principiul protecţiei absolute a dreptului la viaţă al victimei, nici măcar în
situaţia în care victima nu ar fi atacat soldatul. Noţiunea de victimă se
înlocuieşte cu noţiunea de inamic, iar viaţa acestuia nu mai este protejată de
legea penală, decât în mod excepţional. La fel în cazul legitimei apărări. Dacă
suntem în prezenţa unui atac, cel atacat poate să ucidă agresorul chiar şi în
situaţia în care se putea proteja şi într-un alt mod.
1
O. Stoica, op. cit., p. 64; R. Maurach, F.-C. Schroeder, M. Maiwald, op. cit., p. 14, par. 10.
2
R. Maurach, F.-C. Schroeder, M. Maiwald, op. cit., p. 12, par. 7.
Tot în această categorie de excepţii de la caracterul absolut al dreptului la

viaţă poate fi inclusă, cu titlu de exemplu, şi situaţia eutanasiei pasive, când
medicul decide că nu are nici un sens să mai lupte prin orice mijloace pentru
salvarea vieţii, deoarece decesul este inevitabil.
O altă chestiune controversată, cu consecinţe în planul răspunderii penale,
este aceea a caracterului disponibil al dreptului la viaţă. Problema este una
extrem de controversată şi un răspuns tranşant, unanim acceptat nu poate fi încă
oferit. Conceptele etice sunt cele care influenţează soluţia în acest domeniu.
Analizat doar din perspectiva unei persoane, teoretic, ar trebui ca aceea
persoană să dispună în orice mod de propria viaţă. Consecinţa unei astfel de
abordări ar fi aceea că orice formă de omor la cerere sau eutanasie activă ar
trebui să fie tolerate de societate. Trebuie precizat că dreptul la viaţă are şi o
dimensiune socială. Lăsarea libertăţii absolute a individului ar pune în pericol
funcţionarea sau chiar existenţa societăţii umane. Din acest motiv, se afirmă că
dreptul la viaţă este unul indisponibil, excepţiile fiind de strictă interpretare. În
mod evident, sinuciderea este o formă de a dispune de acest drept, dar
legiuitorul sancţionează exclusiv formele de participaţie la sinucidere, ca o
infracţiune distinctă. La fel în cazul omorului la cerere poate fi cel mult reţinută
o circumstanţă atenuantă judiciară, ţinând cont de situaţia fiecărei speţe de
această natură.
În situaţia în care este incriminată eutanasia activă nu se poate vorbi de un
drept disponibil al persoanei, pentru că, deşi ea îşi dă acordul cu privire la
uciderea sa, consimţământul său nu are valoarea unei cauze justificative. Acest
conflict între dimensiunea personală şi cea socială a vieţii unei persoane face ca
în astfel de situaţii să se atenueze răspunderea penală (cazul omorului la cerere,
al eutanasiei active, asistenţei la sinucidere etc.). Societatea menţine regula de
principiu a indisponibilităţii dreptului la viaţă.
Omorul
Art. 174 C pen. prevede că: uciderea unei persoane se pedepseşte cu

închisoare între 10 şi 20 de ani.
Sistemul Codului penal român sancţionează uciderea intenţionată a unei
persoane, plecând de la o formă de bază (art. 174 C pen.), două forme agravate
(art. 175 şi 176 C pen.) şi o formă atenuată (art. 177 C pen.). În cele ce
urmează, ne vom ocupa de fiecare din formele sub care se manifestă
sancţionarea uciderii intenţionate a unei persoane. Expresia „omor” are o
semnificaţie generală, cuprinzând oricare din formele sub care se manifestă
uciderea intenţionată a unei persoane delimitându-se astfel de infracţiunea de
ucidere din culpă sau de faptele praeterintenţionate care au avut ca urmare
moartea unei persoane. Singurele cerinţe din această perspectivă sunt elementul
intenţiei în producerea morţii unei persoane şi acţiunea de ucidere. Se poate

folosi şi cu semnificaţia particulară a omorului simplu, atunci când se comite
într-o manieră care nu îndeplineşte nici una din condiţiile de tipicitate ale
formei calificate sau deosebit de grave.
În doctrină, s-a susţinut că omorul nu este definit, ci doar se prevede că
uciderea unei persoane se sancţionează. Se propune ca omorul să fie definit ca
fiind „fapta persoanei care cu intenţie ucide o altă persoană1. Considerăm că
elementul subiectiv se deduce automat prin interpretarea art. 19 alin. 2 C pen.,
iar condiţia cu privire la faptul că autorul trebuie să fie o altă persoană decât
victima rezultă din interpretarea noţiunii generice de „persoană”. De altfel,
expresia „uciderea unei persoane”, folosită de legiuitor, este echivalentă cu
expresia propusă de acel autor, adică „fapta persoanei care ucide”. Infracţiunea
de omor este o infracţiune cu conţinut deschis cât timp legiuitorul nu
incriminează o anume modalitate concretă prin care autorul ucide victima. În
general, sistemele penale europene au optat pentru o definire sintetică a
omorului, diferenţele apărând doar în ceea ce priveşte delimitarea omorului
simplu de restul formelor de omor, agravat sau atenuat. Autorii, în marea lor
majoritate, consideră că formele agravate ale omorului sau cele atenuate nu au
o autonomie conceptuală faţă de forma de bază.
Din punct de vedere metodologic, se verifică dacă fapta este un omor în
sens generic sau o altă infracţiune (ucidere din culpă, lovituri cauzatoare de
moarte etc.) şi doar în pasul următor se decide dacă acel eventual omor a fost
comis în condiţiile formei de bază, ale formei atenuate, calificate sau deosebit
de grave.
Subiectul infracţiunii. Subiect activ al infracţiunii de omor poate fi orice
persoană, iar acest aspect nu prezintă particularităţi faţă de subiectul activ al
oricărei infracţiuni.
Odată cu introducerea în sistemul Codului penal român a răspunderii penale
a persoanei juridice, se pune întrebarea de principiu dacă o persoană juridică
poate să comită o infracţiune de omor şi sub ce formă de participaţie. Pentru un
laic răspunsul nu poate fi decât negativ, deoarece o persoană juridică este în
esenţă o abstracţiune. Cum ar putea o persoană juridică să mânuiască o armă
pentru a ucide. Credem că acest concept de răspundere penală a persoanei
juridice nu va fi uşor asimilat de jurisprudenţă, tocmai pentru că pune în discuţie
lucruri pe care le consideram evidente „o persoană juridică nu poate ucide.”
Ţinem să precizăm că şi o persoană juridică poate să comită un omor în
condiţiile art. 19 ind.1 1 C penal, atunci când fapta este comisă în numele,
interesul sau în realizarea obiectului de activitate al persoanei juridice. De
exemplu, un spital acceptă în mod intenţionat să realizeze transplanturi de
1
I. Pascu, V. Lazăr, op. cit., p. 73.
organe de la persoane care nu au ajuns în moarte cerebrală, sau o persoană

juridică îşi obligă angajaţii să lucreze fără nişte măsuri de protecţie minimale,
atunci când este evident că lipsa măsurilor conduce inevitabil la decesul acelor
muncitori, angajatorul acceptând posibilitatea producerii morţii angajaţilor săi.
La fel în cazul în care persoana juridică desemnează un membru al organelor de
conducere că ucidă un concurent etc.
Persoana juridică poate să comită fapta ca autor sau ca participant. Dacă
persoana juridică are un control asupra actului de executare al omorului, ea va
răspunde penal în calitate de autor. Dacă însă angajează o altă persoană să ucidă
victima, atunci va avea calitatea de instigator, deoarece autorul nemijlocit al
omorului are un control asupra actului de executare. Există complicitate atunci
când ajută în orice fel autorul, cu intenţie, să comită omorul. De exemplu, firma
de securitate care trebuia să asigure protecţia victimei, oferă informaţii cu
privire la codurile de acces sau cu privire la funcţionarea sistemelor de
securitate pe care le-a instalat pentru a înlesni autorului nemijlocit al omorului
pătrunderea în perimetrul în care se afla victima.
Latura obiectivă. În cazul infracţiunii de omor, acţiunea constă în
„ucidere”. Prin ucidere se înţelege activitatea comisivă sau omisivă, săvârşită
prin orice mijloace, prin care s-a realizat sau s-ar putea realiza suprimarea vieţii
unei alte persoane.
De regulă, uciderea unei persoane se realizează prin acte comisive
îndreptate, direct sau indirect, asupra victimei, concretizându-se sub forma unor
acţiuni fizico-mecanice (sugrumare, lovire, tăiere, împuşcare, înţepare,
electrocutare), acţiuni chimice (otrăvire) sau chiar acţiuni psihice1.
În această ultimă ipoteză, se ridică dificultăţi cu privire la existenţa sau nu
a raportului de cauzalitate dintre acţiunea psihică de ucidere şi moartea unei
persoane. Autorul va putea răspunde penal pentru comiterea unui omor, dacă se
dovedeşte existenţa unui raport de cauzalitate, iar fapta este comisă cu intenţie.
De exemplu, dacă autorul provoacă o spaimă puternică victimei care suferea de
inimă, cu intenţia de a o ucide, iar urmare a acestor acţiuni victima decedează,
autorul a comis fapta prin acţiuni psihice. La fel, în cazul în care autorul
hipnotizează victima şi prin intermediul hipnozei o „determină” să se sinucidă.
În acest ultim caz, agentul preia controlul asupra comportamentului victimei,
iar dacă prin acest control se induce victimei un comportament ce are ca
finalitate producerea morţii acesteia, fapta va fi un omor prin acţiuni psihice.
1
Chestiunea este controversată în doctrina franceză considerându-se că în acest caz fapta
nu ar avea o latură materială (M.-L. Rassat, op. cit., p. 260). Doctrina germană nu limitează
modalităţile concrete în care se poate realiza o acţiune de ucidere, fiind suficiente şi acţiunile
psihice, K. Küll, Strafgesetzbuch. Kommentar, ed. 26, Ed. C.H. Beck, München, 2007, p. 917,
par. 2.
Infracţiunea se poate comite şi prin omisiune, atunci când există obligaţia

legală, contractuală sau naturală de a împiedica producerea morţii victimei. De
exemplu, se află în această situaţie medicul care refuză să administreze un
medicament pacientului şi, urmare a acestui fapt, victima decedează. Un
exemplu de obligaţie naturală încălcată poate fi dat în ipoteza în care părintele
nu intervine să-şi salveze copilul său biologic, împrejurare pe care o cunoaşte,
deşi din punct de vedere juridic nu este părintele acelui copil, deoarece acesta a
fost recunoscut de un terţ şi este copilul acelei persoane.
Uciderea se poate realiza nemijlocit sau prin intermediul unor forţe sau
energii neanimate sau animate (lovituri cu toporul în cap, folosirea unei arme,
aruncarea victimei în cuşca unor animale sălbatice etc.).
Acţiunea de ucidere poate să constea chiar din fapta victimei1, atunci
când, de exemplu, victima este constrânsă să se arunce singură de la înălţime,
să se otrăvească etc. În acest caz, autorul nu comite el însuşi, în mod nemijlocit,
o acţiune de ucidere, deoarece ameninţările nu ar putea să producă moartea
victimei, dar „determină” victima să realizeze un act ce-i va produce decesul.
Mijloacele întrebuinţate trebuie să fie apte să producă rezultatul prin ele
însele (idonee) sau prin întrebuinţarea lor în anumite moduri, împrejurări sau
condiţii.
O chestiune controversată este aceea de a şti dacă acţiunea de contaminare
cu HIV este o acţiune ce poate fi catalogată ca fiind o acţiune de ucidere a
victimei, până la decesul acesteia autorul putând fi sancţionat pentru tentativă
de omor.
În sistemul nostru, fapta de contaminare cu HIV este incriminată în art.
309 alin 2 C pen. Chiar dacă fapta nu ar putea să îndeplinească condiţiile de
tipicitate ale infracţiunii de contaminare venerică, credem că este mai potrivită
considerarea acestei acţiuni ca fiind una de vătămare corporală mai mult decât
una de ucidere. Aceasta pentru că autorul nu produce în mod nemijlocit
moartea victimei, ci creează o stare particulară de vulnerabilitate a victimei. Ea
poate să trăiască chiar în aceste condiţii dificile, existând cel puţin posibilitatea
teoretică de a fi descoperit un medicament împotriva acestei maladii. Nu
excludem de principiu că acest mod poate fi unul apt de a produce moartea
victimei, ci doar afirmăm că simplul fapt al transmiterii, neînsoţit şi de alte
împrejurări particulare (de exemplu, victima se afla oricum într-o stare critică
etc) nu este o acţiune de ucidere.
Şi situaţia celor care vând droguri unor toxicomani, care, urmare a
administrării unor supradoze decedează, ar putea fi analizată din perspectiva
idoneităţii şi să fie considerată o acţiune de ucidere. În realitate, de principiu o
astfel de faptă este preterintenţionată şi este sancţionată de art. 12 din Legea nr.
143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului ilicit de droguri.
1
O. Stoica, op. cit., p. 66.
O altă problemă din perspectiva actului de executare al omorului este

situaţia sinuciderii concomitente în care unul dintre sinucigaşi este salvat.
Există în jurisprudenţa germană1 o speţă în care doi tineri A şi B decid să se
sinucidă împreună din cauza unor conflicte cu părinţii. Cei doi se urcă în
autoturismul lui A care era parcat într-un garaj, introduc în autoturism un furtun
legat la eşapament şi închid uşa de la garaj. Apoi A porneşte autoturismul şi cei
doi aşteaptă să se intoxice cu gazele de la eşapamentul autoturismului. A şi B
ajung în stare de inconştienţă, dar un vecin care a auzit autoturismul pornit în
garaj, deschide uşa garajului şi îi scoate afară. În ciuda tratamentului medical
aplicat, B nu mai poate fi salvată.
Dacă vom analiza doar din perspectiva laturii obiective, A ar trebui să
răspundă pentru omor, cu o atenuantă judiciară ţinând cont de faptul că B a
rămas în autoturism, deşi putea oricând să plece, ceea ce echivalează cu un
omor la cererea victimei.
O altă soluţie ar fi angajarea răspunderii lui A pentru înlesnirea sinuciderii
lui B.
Soluţia justă ar fi ca A să nu răspundă penal pentru nici o infracţiune,
deoarece el a dorit să se sinucidă, acţiunii lui i s-a alăturat şi B, care a decedat
doar pentru că a rămas şi ea în autoturism, fără a fi fost constrânsă la aceasta
de A.
Pentru ca soluţia justă din punct de vedere moral să se poată aplica trebuie
ca, în speţe ca aceasta, conceptele clasice de acţiune de ucidere, acţiune de
înlesnire a sinuciderii să fie analizate mai mult din perspectivă subiectivă,
raportat la ceea ce a dorit să facă A şi la contribuţia determinantă a lui B,
mergând până la excluderea răspunderii pentru fapta lui A asupra lui B.
În sistemul german, participaţia la sinucidere nu este incriminată şi de
aceea a fost mai uşor instanţei să dispună achitarea lui A, dar această speţă
naşte şi astăzi controverse cu privire la soluţia dată, deoarece este evident că,
analizând doar din punctul de vedere al laturii obiective, A a realizat o acţiune
de ucidere a lui B.
În sistemul penal românesc nu mai este incriminat duelul şi de acea dacă,
urmare a unui duel, unul dintre participanţi este ucis, celălalt va răspunde
pentru omor. Dacă nici unul nu a decedat, dar ambii au încercat să-şi ucidă
adversarul, fiecare va răspunde pentru o tentativă de omor.
Momentul consumării faptei este acela în care s-a produs moartea
victimei, fiind o infracţiune de rezultat.
Între acţiunea de ucidere şi moartea victimei trebuie să existe raport de
cauzalitate, împrejurare care se va analiza din perspectiva teoriilor care
1
Cazul Gisela, o decizia a BGH, citată şi comentată de G. Arzt, U. Weber,
Strafrecht.Besonderer Teil, Ed. Ernst und Werner Gieseking, Bilefeld, 2000, p. 99-100, par. 38.
analizează existenţa sau nu a raportului de cauzalitate. Cea mai cunoscută teorie

modernă în acest sens este teoria imputării obiective a rezultatului1.
De precizat că, în cazul omorului, raportul de cauzalitate va avea ca punct
de reper acţiunea de ucidere şi nu cauza medicală a morţii. De exemplu, când
victima este împuşcată, cauza medico-legală poate fi hemoragia internă,
insuficienţă respiratorie etc. Însă cauza morţii din punct de vedere juridic este
acţiunea de împuşcare a victimei şi raportat la această acţiune se analizează
existenţa sau nu a raportului de cauzalitate.
În caz de aberratio ictus şi aberratio delicti, se va reţine un concurs de
infracţiuni între tentativă de omor şi ucidere din culpă, respectiv fapta
consumată din culpă (distrugere din culpă), iar în caz de error in personam se
va reţine o singură infracţiune de omor consumată2.
În caz de aberratio ictus, se va reţine tentativa de omor simplu, calificat
sau deosebit de grav, în funcţie de circumstanţele concrete ale speţei, în concurs
cu uciderea din culpă, forma de bază sau agravată (de exemplu, când uciderea
din culpă a avut ca rezultat moartea a două sau mai multe persoane).
Latura subiectivă a infracţiunii de omor constă în intenţia (animus
necandi) directă (de gradul I sau II) sau indirectă. Problema stabilirii formei de
vinovăţie este esenţială pentru a delimita omorul de alte infracţiuni contra vieţii
unei persoane. Nu există o metodă ştiinţifică prin intermediul căreia să se
scoată în evidenţă intenţia agentului, pentru că este aproape imposibil, la
nivelul ştiinţei actuale, a se dovedi un proces psihologic, în mod nemijlocit.
Asta nu înseamnă că nu poate fi dovedită intenţia ca element al laturii
subiective. Elementul subiectiv se deduce din cel obiectiv (dolus ex re).
Aceasta deoarece se prezumă că agentul a acţionat în conformitate cu elementul
său subiectiv. Or, dacă o anumită conduită relevă intenţia agentului, putem
deduce că agentul a acţionat intenţionat. Din practica judiciară pe acest subiect,
doctrina a sistematizat şi a scos în evidenţă câteva criterii concrete prin care se
poate evalua existenţa elementului subiectiv al omorului.
Definiţia legală a intenţiei directe sau eventuale poate pune uneori
probleme de interpretare3. De exemplu dacă un medic chirurg căruia i se aduce
un pacient grav bolnav şi care decide să realizeze operaţia cu întârziere,
deoarece el apreciază că nu se impune o intervenţie de urgenţă, ar trebui să
răspundă pentru omor cu intenţie eventuală. Conform definiţiei intenţiei
eventuale, acesta a prevăzut rezultatul, respectiv moartea victimei şi i-a fost
indiferent dacă se va produce, deoarece nu s-a bazat pe nici o împrejurare
1
F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, Vol I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2007, p. 419.
2
Pentru detalii a se vedea S. Bogdan, Eroarea în dreptul penal, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2008, p. 96-108. F. Streteanu, Tratat…, op. cit., p. 574-579.
3
În acelaşi sens a se vedea şi A. Filipaş, op. cit., p. 142.
obiectivă că acest rezultat pe care l-a prevăzut nu se va produce. Am

argumentat că suntem în prezenţa intenţiei eventuale. Cu toate acestea, credem
că este excesiv a condamna medicul pentru un omor, el fiind în mod evident
vinovat pentru o faptă din culpă1.
Elementul care ne înlesneşte această încadrare juridică, de faptă comisă
din culpă, este – în opinia noastră – lipsa unui animus necandi din partea
medicului.
Intenţia directă sau eventuală trebui să releve şi acest animus necandi,
adică dorinţa în sens larg a autorului de a produce moartea unei persoane2. În
lipsa acestuia, fapta lui este una din culpă.
Intenţia şi elementul particular în cazul omorului, animus necandi se vor
deduce din latura obiectivă, sau mai corect din întreaga faptă, în materialitatea
ei. Astfel doctrina şi jurisprudenţa au oferit chiar o sistematizare a acestora.
Astfel, intenţia de a ucide a făptuitorului se poate deduce din următoarele
împrejurări de fapt3:
- folosirea unui instrument apt de a produce moartea (ţinând seama de
felul instrumentului, dimensiunile, soliditatea, greutatea acestuia etc.).
- locul sau regiunea corporală unde s-au aplicat loviturile, asupra căreia
s-a acţionat sau care au fost vizate de infractor.
- numărul şi intensitatea loviturilor.
- alte împrejurări preexistente, concomitente sau subsecvente.
Toate aceste împrejurări nu au un caracter absolut, deoarece este posibil
ca folosirea unui cuţit, instrument apt să producă moartea unei persoane, să
demonstreze, raportat la intensitatea redusă a loviturii, că nu a existat intenţia
de a ucide, ci o intenţie de vătămare corporală. De aceea, elementul subiectiv se
deduce din întreaga conduită a agentului, făcându-se o apreciere globală a
tuturor circumstanţelor de comitere a faptei. Uneori, în comentariile de practică
judiciară se scot în evidenţă doar acele aspecte care, rupte dintr-un context,
argumentează soluţia propusă. Din acest motiv, credem că publicarea soluţiilor
de practică judiciară trebuie să se facă într-un rezumat extins, care să cuprindă
toate elementele de fapt relevante, iar dezbaterea să se concentreze pe
încadrarea juridică sau pe problemele de drept pe care le generează acea stare
de fapt, admisă de toată lumea. Este adevărat că interpretarea elementelor
favorabile unora din părţi este un lucru firesc în cadrul desfăşurării unui proces
penal concret, însă acest „duel judiciar” trebuie să se oprească la acel nivel.
Mobilul şi scopul comiterii omorului nu sunt elemente de tipicitate ale
conţinutului de bază al omorului, dar ele pot releva pericolul social al
infractorului reflectându-se de regulă în sancţiunea concret aplicată.
1
A. Filipaş, op. cit., p. 32.
2
I. Pradel, M. Danti-Juan, Droit pénal spécial, ed. 4, Ed. Cujas, Paris, 2007, p. 34.
3
O. Stoica, op. cit., p. 68; G. Mateuţ, op. cit., p. 66.
Participaţia la omor se poate realiza în toate formele (coautorat, instigare

sau complicitate).
În practica judiciară se pune frecvent problema delimitării infracţiunii de
omor de infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte, ambele fiind conduite
intenţionate şi ambele având drept consecinţă moartea unei persoane. Astfel,
cele două se delimitează:
- sub aspectul acţiunii sau inacţiunii infracţionale. Astfel, în cazul
omorului, acţiunea trebuie să fie aptă să producă în mod obişnuit decesul
victimei, pe când la loviturile cauzatoare de moarte acţiunea nu produce în mod
obişnuit moartea unei persoane, moartea fiind doar un element circumstanţial.
Astfel, împuşcarea victimei este aptă să producă moartea victimei, pe când
împingerea victimei nu produce în mod obişnuit un astfel de rezultat.
- sub aspectul raportului de cauzalitate. În cazul omorului, procesul
cauzal este linear, în sensul că există o legătură imediată de la cauză la efect,
factorul cauzal fiind chiar factorul declanşator. La lovituri cauzatoare de
moarte, cauzalitatea nu este lineară, fiind prezenţi şi alţi factori cauzali care pot
fi preexistenţi, concomitenţi sau ulteriori factorului traumatic declanşator.
- sub aspectul poziţie psihice, omorul se comite cu intenţie, iar loviturile
cauzatoare de moarte se comit cu praeterintenţie. La aprecierea elementului
subiectiv se pot lua în calcul, pe lângă mijloacele de comitere a faptei, şi alte
elemente, cum ar fi: raporturile anterioare dintre victimă şi infractor,
comportarea faţă de victimă după acţiune şi înainte de decesul ei.
Tentativa la infracţiunea de omor se sancţionează.
O problemă controversată în doctrina română este aceea de a sancţiona
sau nu fapta persoanei care, convinsă că victima este în viaţă, realizează o
acţiune de ucidere ( împuşcă o persoană deja decedată, pe care o credea doar
adormită). Opinia majoritară în doctrina română este favorabilă nesancţionării
autorului deoarece acesta comite o faptă putativă1. În doctrina europeană, o
astfel de faptă este considerată a fi o tentativă de omor sancţionabilă penal2,
deşi în trecut fapta era considerată una putativă.
Recent, şi în doctrina română s-a susţinut că această faptă nu este una
putativă, ci este o tentativă imposibilă care trebuie să fie sancţionabilă penal3.
Această soluţie apropie doctrina română de cea europeană. Autorul trebuie
sancţionat pentru o acţiune care de principiu putea să producă moartea unei
persoane, rezultat pe care agentul şi l-a dorit. Agentul nu are vreun merit în
1
Explicaţii I, p.158; M. Basarab, Drept penal, partea general, vol. I, p.151.
2
M.-L. Rassat, op. cit., p. 255; V. Malabat, Droit pénal spécial, ed. 3, Ed. Dalloz, Paris,
2007, p. 50, par. 65, E. Dreyer, Droit pénal spécial, Ed. Ellipses, Paris, 2008, p. 19.
3
F. Streteanu, Tratat, op. cit., p. 641. Într-o opinie asemănătoare s-a susţinut că o astfel de
situaţie nu poate fi considerată ca o faptă putativă, iar această tentativă nici nu poate fi
sancţionată. G. Antoniu, Tentativa, Ed. Societăţii „Tempus”, Bucureşti, 1996, p. 202.
faptul că victima nu mai poate fi ucisă. Nu este nici o diferenţă din perspectiva
conduitei antisociale între cel care pune o cantitate prea mică de otravă astfel
că, în concret, victima nu putea fi ucisă, caz în care tentativa relativ improprie
va fi sancţionată penal, şi cel care împuşcă victima crezând că ea este în viaţă.
Folosirea noţiunii de tentativă imposibilă poate fi un mecanism doctrinar ce
conduce spre o soluţie justă şi în concordanţă cu interesele societăţii.
Omorul are ca obiect juridic viaţa unei persoane. Obiectul material al
acestor infracţiuni este corpul acesteia. Subiectul pasiv este persoana ucisă.
Sancţiunea. Omorul simplu se sancţionează cu pedeapsa închisorii între
10 şi 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Omorul calificat
Pentru omorul comis în anumite împrejurări, legiuitorul a dorit să aplice o

sancţiune mai gravă şi, de aceea, a reglementat omorul calificat. Cele mai multe
legislaţii nu cunosc şi forme de omor calificat şi forme de omor deosebit de
grav. Este o opţiune a legiuitorului român şi a fost generată de dorinţa de a
limita posibilităţile de alegere a sancţiunii de către judecător. Art. 175 C pen.
prevede care sunt împrejurările în care un omor este considerat ca fiind
calificat:
- cu premeditare;
- din interes material;
- asupra soţului sau unei rude apropiate;
- profitând de neputinţa victimei de a se apăra;
- prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane;
- în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale
victimei;
- pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau
arestare, ori de la executarea unei pedepse;
- pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea unei infracţiuni;
- în public.
Aceste împrejurări pot să privească gradul intenţiei, mobilul, scopul,
modul, mijloacele de comitere, calitatea subiectului pasiv sau locul comiterii
faptei. În cazul existenţei mai multor împrejurări care califică omorul, nu se va
reţine un concurs de infracţiuni între formele calificate, ci autorul va comite un
singur omor calificat în condiţiile mai multor împrejurări de calificare (de
exemplu, omorul cu premeditare asupra soţului se încadrează la art. 175 alin. 1
lit. a şi c raportat la art. 174 C pen.). Pluralitatea de forme de calificare se va
reflecta în sancţiunea concretă aplicată, situată între limitele de pedeapsă ale
omorului calificat.
În cazul în care anumite împrejurări sunt prevăzute, concomitent, atât ca

circumstanţe agravante generale, cât şi ca împrejurări de calificare a omorului,
se va reţine doar omorul calificat, fără a se putea agrava răspunderea penală. De
exemplu, uciderea soţului se încadrează doar la omorul calificat asupra soţului
sau unei rude apropiate fără a se putea reţine şi circumstanţa agravantă generală
constând în comiterea faptei prin violenţă asupra membrilor de familie. Dacă
însă există alte circumstanţe agravante generale, acestea pot să agraveze
pedeapsa, chiar dacă sunt întrunite condiţiile unui omor calificat (De exemplu,
omorul calificat comis din interes material, prevăzut de art. 175 lit. b C pen.,
poate atrage şi reţinerea circumstanţei agravante generale a comiterii faptei de
trei sau mai multe persoane împreună, prevăzută de art. 75 lit. a C pen.).
Omorul cu premeditare (art. 175 alin. 1 lit. a C pen.)
În Dreptul penal român nu există o definiţie legală a noţiunii de premeditare

şi, de aceea, sarcina definirii acesteia a revenit doctrinei şi jurisprudenţei. În
primul Cod penal al României (cel din 1864) şi în Codul penal Carol II (intrat în
vigoare în 1937), omorul cu premeditare era denumit asasinat.
Cu privire la natura juridică a premeditării, s-au formulat două teorii:
teoria subiectivă şi cea obiectivă.
Teoria subiectivă defineşte premeditarea ca fiind o circumstanţă ce ţine de
elementul subiectiv al infracţiunii şi constă în luarea unei hotărâri de a ucide pe
baza unei reflecţii sau deliberări lungi şi temeinice, cumpănind motivele pro şi
contra faptei sale şi chibzuind la rece asupra lor1. Este necesar a fi îndeplinite
două condiţii: o stare de relativ calm cu privire la modul şi mijloacele de
comitere şi un interval îndelungat între momentul luării hotărârii şi acela al
punerii în executare a hotărârii infracţionale. Actele preparatorii, atunci când
ele există, sunt doar elemente ce probează existenţa premeditării, fără a fi
singurele mijloace de probă şi fără a intra în structura ei.
Urmare a acceptării acestei teorii, coexistenţa premeditării cu provocarea
este exclusă. Nu este posibil ca, în momentul luării hotărârii infracţionale,
agentul să se afle în două stări psihice incompatibile, adică ori era calm şi,
eventual, doar a profitat de actul ce părea a fi unul provocator, pentru a
beneficia de tratamentul atenuat, ori încă nu luase hotărârea şi a luat-o urmare a
provocării victimei.
Teoria obiectivă, dominantă în Dreptul penal român, consideră
premeditarea ca fiind o traducere obiectivă a rezoluţiei infracţionale într-o
1
O. Stoica, op. cit., p. 70, M. Basarab, Drept penal. Parte generală, vol. I, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 1997, p. 182.
activitate premergătoare şi pregătitoare. Trebuie ca hotărârea infracţională să se

exteriorizeze în acte de pregătire, care devin elemente componente
indispensabile premeditării. Se susţine că premeditarea presupune trecerea unui
interval de timp de la momentul luării hotărârii şi până la comiterea faptei,
efectuarea unor acte de pregătire materială şi efectuarea unor acte de pregătire
morală, psihică1.
Această abordare a fost susţinută de Prof V. Dongoroz care la rândul lui a
preluat această abordare de la celebrul profesor de Drept penal italian, F.
Carrara2. S-a dorit introducerea unui element obiectiv într-o structură
eminamente subiectivă din raţiuni de eficienţă a sistemului judiciar. Majoritatea
faptelor de omor erau de competenţa Curţilor cu juraţi, iar pentru aceştia era
extrem de complicat să analizeze conceptul de premeditare astfel că autorul era
rareori condamnat pentru un omor cu premeditare, deşi premeditase acel omor.
În acest context, Carrara a propus ca actul de pregătire să fie elementul în
funcţie de care se analizează existenţa premeditării. Această abordare a fost
împărtăşită şi de jurisprudenţă3, fiind considerat un instrument util în a stabili
dacă fapta a fost comisă cu premeditare.
În acest sens, omorul nu este doar unul premeditat, ci este un omor
dinainte pregătit.
Una dintre consecinţele acestei teorii este că premeditarea poate coexista
cu provocarea4. Exemplu oferit de practica judiciară este următorul: X şi-a
avertizat vecinul, pe Y, care îi sustrăgea legume din grădină, să înceteze cu
furturile că, altfel, îl va ucide. După încă o sustragere, comisă în aceleaşi
circumstanţe de Y, X i-a spus lui Y că, dacă mai sustrage încă odată, îl va
ucide. În acest scop şi-a instalat un gard electric în jurul grădinii de legume, iar
când vecinul a venit din nou să sustragă s-a electrocutat.
Premeditarea, în speţa de mai sus, ar consta în faptul că a avertizat victima
şi şi-a conectat gardul la reţeaua electrică, iar provocarea ar consta în faptul că a
luat această decizie după ce victima a continuat să sustragă legume, în ciuda
avertismentelor autorului adresate victimei cu o seară înainte. Considerăm că în
speţa prezentată nu avem nici premeditare, deoarece autorul nu a acţionat nici
în stare de relativ calm şi nici după ce a trecut un interval de timp, dar nici în
stare de provocare deoarece actul provocator încetase în momentul instalării
1
T. Toader, op. cit., p. 45, V. Cioclei, Drept penal partea specială. Infracţiuni contra
persoanei, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 27.
2
Pentru o evoluţie a noţiunii de premeditare de la F. Carrara la sistemul actual a se vedea
A. Filipaş, op.cit., p.147-164.
3
Dec. 5155/2001 a CSJ publicată în RDP nr. 2/2003, p. 162; Dec. nr. 453/2001 a C Ap.
Bucureşti, secţ. II, citată în Codul penal, ediţie îngrijită de Georgina Bodoroncea, Irina Kuglay,
Lavinia Lefterache, Ionuţ Matei, Iuliana Nedelcu, Francisca Vasile, Ed. C.H. Beck, 2007, p. 613.
4
Codul penal comentat şi adnotat I, p. 83.
gardului electric, iar autorul nu putea fi provocat de o conduită care se repetase

de mai multe ori. În realitate, agentul s-a răzbunat pe vecinul său, fapta fiind un
omor simplu, dacă nu mai există alte elemente de calificare a omorului.
Practicienii dreptului penal au avut nevoie de elemente concrete pentru a
putea decide dacă există sau nu această circumstanţă subiectivă, iar actul
preparator era acel element concret, uşor de identificat.
Este mult mai comod să se refuze reţinerea premeditării, dacă nu există
acte materiale de pregătire, decât să se încerce să se probeze că, în ciuda lipsei
acestor acte de pregătire, autorul a premeditat comiterea faptei.
Folosirea teoriei obiective poate duce uneori la soluţii injuste. Astfel, cei
care împărtăşesc teoria obiectivă nu pot justifica reţinerea acestei forme de
omor calificat atunci când omorul este comis prin omisiune, tocmai pentru că
autorul nu a făcut nimic atunci când avea o poziţie de garant şi trebuia să facă
ceva pentru a împiedica producerea acestui rezultat. Este absurd să excludem
omorul comis prin omisiune din categoria faptelor care nu se pot comite cu
premeditare. De multe ori, pentru aceste fapte, premeditarea este dovedită
tocmai de faptul că, uneori, o lungă perioadă de timp, autorul aşteaptă să se
producă moartea (când copilul, care nu se poate hrăni singur, este ucis prin
nehrănirea acestuia).
O consecinţă a teoriei obiective ar fi aceea de a considera că omorul
comis în stare de beţie preordinată este întotdeauna şi un omor comis cu
premeditare. Soluţia apare cu atât mai discutabilă, cu cât se poate imagina un
exemplu în care deşi, beţia este preordinată, fapta se comite în stare de
provocare. De exemplu, agentul, fiind provocat de victima cu care se afla
într-un local, comandă imediat o cantitate de băutură pentru a-şi face curaj şi
apoi ucide victima. Beţia este voluntară, parţială şi preordinată, dar omorul este
comis în stare de provocare şi nu se pune problema unei premeditări a faptei.
Discuţia se poate extinde la toate cazurile de actio libera in causa, când
autorul omorului îşi provoacă o stare de iresponsabilitate înainte de comiterea
omorului. În cazul în care se angajează răspunderea penală pentru comiterea
omorului în condiţiile unui actio libera in causa, se va verifica dacă în concret
a existat şi o premeditare din partea agentului. Existenţa acestei circumstanţe
trebuie dovedită de acuzare, iar dacă nu se poate face această dovadă, fapta se
va încadra la omor simplu.
Chiar dacă teoria obiectivă pare să fie un mijloc util practicii judiciare, ea
nu rezolvă definitiv controversa în care se află judecătorul care trebuie să
aprecieze dacă în concret omorul a fost comis cu premeditare sau nu.
Existenţa în concret a unui act de pregătire este un element de probă luat
în calcul şi de cei care împărtăşesc teoria subiectivă. Credem că actul de
pregătire este un element circumstanţial care poate releva existenţa
premeditării, fără ca prin aceasta el să se transforme într-un element intrinsec al

noţiunii de premeditare.
Considerăm mai justă această abordare pentru că nu modifică un concept
ce are în mod natural o structură pur subiectivă şi pentru că lasă magistratului
posibilitatea de a decide dacă în concret fapta a fost comisă cu premeditare. Cel
care cunoaşte toate detaliile unei speţe poate aprecia cu mai multă acurateţe
împrejurarea dacă fapta a fost comisă cu premeditare, fără a i se impune o reţetă
prestabilită, şi anume să se concentreze doar pe existenţa unui eventul act de
pregătire.
În opinia noastră, un omor poate fi comis cu premeditare chiar dacă
acţiunii de ucidere îi lipseşte vreun act de pregătire, deşi de cele mai multe ori
el există. Este valabilă şi reciproca, şi anume că existenţa unui act de pregătire
poate fi un indiciu de premeditare, dar nu orice omor pregătit este şi unul
premeditat. Doar starea de calm a autorului precum şi existenţa unui interval de
timp între luarea hotărârii şi punerea ei în executare sunt condiţiile ce trebuie
îndeplinite pentru a se reţine această formă calificată de omor.
Premeditarea este, din punct de vedere al naturii juridice, o circumstanţă
personală subiectivă care nu se răsfrânge asupra celorlalţi participanţi.
Consacrarea ei ca o formă de omor calificat poate fi un indiciu că această
circumstanţă personală a evoluat spre o circumstanţă personală de
individualizare.
S-a susţinut că, dacă participantul a realizat acte de pregătire, atunci
premeditarea devine o circumstanţă reală1.
Omorul din interes material (art. 175 alin. 1 lit. b C pen.)
Elementul circumstanţial de calificare a acestei fapte rezidă în acest caz în

mobilul special al infracţiunii, şi anume interesul material care l-a determinat
pe autor să comită fapta.
Noţiunea de interes material poate fi înţeleasă într-un sens restrâns sau
într-un sens larg. În condiţiile art. 175 lit. b C pen. se va interpreta noţiunea de
interes material într-un sens restrâns.
Astfel, în concret, acesta poate consta în dorinţa obţinerii, urmare a
omorului, a unor foloase sau avantaje materiale directe sau indirecte
(moştenirea victimei, stingerea unor datorii etc.). Ceea ce particularizează acest
interes material este faptul că dobândirea folosului material trebuie să se
realizeze pe o cale aparent legală, urmare a decesului victimei (prin moartea
victimei autorul moşteneşte întreaga ei avere, se eliberează o funcţie pe acre
autorul doreşte să o ocupe etc.).
1
T. Toader, op. cit., p. 45; V. Cioclei, op. cit., p. 28.
Nu este necesar ca agentul să şi realizeze efectiv acel interes material.

Fapta este tipică, indiferent dacă, urmare a comiterii faptei, folosul în beneficiul
autorului s-a şi realizat efectiv. Este posibil să nu existe în realitate acel folos
(de exemplu, agentul ucide victima, crezând că există un testament redactat de
victimă în favoarea sa, iar acest lucru este neadevărat).
Legea consideră omorul ca fiind unul calificat din cauza interesului
material care îl determină pe agent să ucidă o persoană. Este suficient ca autorul
să acţioneze din acest mobil pentru a se încadra în dispoziţia legală. S-a susţinut
în doctrină1 că, deşi legiuitorul a folosit noţiunea de mobil, el s-a referit la scop
şi aşa trebuie interpretat textul legal, acesta din urmă fiind important şi nu
mobilul. Credem că argumentele invocate sunt pertinente, dar trebuie să
admitem că relaţia dintre mobil şi scop este una controversată chiar în lucrările
de psihologie şi de aceea credem că interpretarea noţiunii de mobil ca fiind în
realitate un scop trebuie să fie urmarea unei modificări legislative, cu atât mai
mult cu cât uneori legiuitorul foloseşte expres şi noţiunea de scop. În practica
judiciară nu s-a simţit nevoia unei clarificări din această perspectivă.
Fapta nu mai este tipică, chiar dacă agentul a moştenit victima, dacă
uciderea ei nu s-a realizat din interes material (autorul ucide persoana pe care
trebuia să o întreţină pe durata vieţii acesteia, nu pentru că a urmărit un interes
material, ci pentru că s-a certat cu aceasta şi s-a enervat din cauza observaţiilor
pe care victima i le-a făcut, şi anume că a căzut în patima băuturii).
Uneori omorul din interes material este şi unul premeditat, dar existenţa
independentă a celor două forme de calificare a omorului nu este exclusă.
Se subsumează acestei forme calificate şi cazul ucigaşului plătit. În acest
caz calea aparent legală este reprezentată de plata realizării unui serviciu. Plata
o dobândeşte în virtutea faptului că şi-a îndeplinit obligaţia asumată, şi anume
de a ucide o persoană. Realizarea acţiunii de ucidere îi aduce un folos material
infractorului. În lipsa unei atare interpretări, omorul ar fi unul simplu. Ori în
acest caz ucigaşul se transformă într-un furnizor de „servicii”, constând în
uciderea unor persoane în schimbul unor sume de bani. El nu se îmbogăţeşte ca
urmare a morţii victimei, ci prin faptul că realizează un „serviciu”. Ucigaşul nu
ia hotărârea de a ucide victima ca urmare a unor conflicte sau interrelaţii dintre
el şi victimă, aşa cum se întâmplă de regulă, ci doreşte moartea victimei pentru
a-şi respecta contractul pe care l-a încheiat cu cel care l-a angajat.
Trebuie ca folosul patrimonial, în cazul omorului comis din interes
material, să fie consecinţa directă şi aparent legală a morţii victimei. Urmarea
este doar aparent legală, deoarece, spre exemplu, ucigaşul unei persoane nu
poate să moştenească legal victima din cauza regulilor de drept succesoral.
1
V. Cioclei, op. cit., p. 30.
În spatele multor omoruri există şi interese indirecte materiale, înţelese în

sens larg, sau cel puţin ele se suprapun cu alte mobiluri ale omorului, dar acesta
nu înseamnă că mobilul omorului îl constituie interesul material.
Nu se reţine această circumstanţă atunci când agentul a comis omorul
pentru a înlesni o infracţiune contra patrimoniului victimei (tâlhărie, furt,
delapidare etc.). În acest caz, mobilul omorului nu îl constituie dobândirea pe o
cale aparent legală a unui folos patrimonial, ci omorul se comite pentru a
înlesni sau ascunde comiterea unei alte infracţiuni. Într-un astfel de caz,
noţiunea de interes material s-ar interpreta într-un sens larg, care nu corespunde
voinţei legiuitorului. În cazul înlesnirii comiterii unei infracţiuni contra
patrimoniului, infractorul dobândeşte un folos material direct ca urmare a
comiterii infracţiunii-scop (ucide victima pentru a o tâlhări), şi nu dobândeşte
un folos material pe o cale aparent legală ca urmare a morţii victimei.
Este o circumstanţă personală care nu se răsfrânge asupra participanţilor.
În caz de error in personam, omorul este calificat chiar dacă victima ucisă a
fost alta decât cea de pe urma căreia autorul dorea să dobândească un interes
material. Interesează mobilul acţiunii de ucidere, care nu s-a schimbat chiar
dacă autorul a confundat victima. Nu are importanţă şi efectivitatea dobândirii
acelui folos material.
Omorul săvârşit asupra soţului sau unei rude apropiate

(art. 175 alin. 1 lit. c C pen.)
Această formă calificată se raportează la calitatea specială a victimei.

Rude apropiate sunt ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile şi copiii
acestora, precum şi persoanele devenite prin înfiere astfel de rude (art. 149 C
pen.).
Omorul asupra soţului se mai numeşte uxoricid. Calitatea de soţ durează
de la data încheierii căsătoriei şi până la desfacerea sau încetarea ei, indiferent
dacă soţii coabitează sau nu în fapt. Calitatea de soţ sau rudă apropiată trebuie
să existe în momentul comiterii actelor de executare.
Credem că agravanta se poate reţine şi în cazul căsătoriilor lovite de
nulitate sau anulabile. Aceasta, deoarece până la constatarea nulităţii acestor
căsătorii, cei doi soţi se bucură de drepturile şi obligaţiile decurgând din această
calitate. În sens contrar, s-a considerat că agravanta nu se aplică atunci când
căsătoria nu era valabilă la data comiterii faptei1. Credem că este necesar a fi
constatată acea nulitate, înaintea actului de executare, pentru a fi în situaţia unui
1
omor simplu, deoarece, în caz contrar, acea căsătorie are aparenţa unei căsătorii
valabile. Oricum, se recunosc anumite efecte chiar şi căsătoriilor lovite de
nulitate. Pericolul social al faptei soţului care îţi ucide soţia este în opinia
noastră acelaşi, indiferent dacă acea căsătorie era anulabilă sau lovită de
nulitate. Pentru orice terţ, până la constatarea nulităţii, cei doi vor fi consideraţi
soţi legitimi. Autorul omorului ştia că la data comiterii faptei acţionează asupra
unei persoane care din punct de vedere formal îi este soţ, împrejurare care face
ca omorul să fie unul calificat.
Nu se poate reţine agravanta nici în cazul concubinilor, dar de lege
ferenda s-ar impune o astfel de precizare. Credem că pericolul social al faptei
este acelaşi cu ipoteza uciderii unui soţ.
Nu se poate reţine această formă agravată în cazul afinilor, indiferent de
gradul lor. De exemplu, persoana care îşi ucide soacra, adică mama soţului ei,
nu va răspunde pentru omor calificat, chiar dacă soacra este afin de gradul I.
În doctrină se susţine că împrejurarea comiterii omorului asupra soţului
sau asupra unei rude apropiate nu se răsfrânge asupra participanţilor, deoarece
priveşte calitatea specială a autorului1. Considerăm că se poate reţine şi un
punct de vedere contrar. În sprijinul acestui punct de vedere se pot aduce
următoarele argumente.
Calitatea de soţ sau cea de rudă apropiată, ca urmare a introducerii ei
exprese în conţinutul omorului calificat reglementat de art. 175 lit. c C pen., se
transformă prin voinţa legiuitorului dintr-o circumstanţă personală subiectivă
într-o circumstanţă personală de individualizare.
Relaţia de rudenie se poate analiza şi din perspectiva victimei. Şi victima
este rudă cu autorul, aceasta însemnând că şi victima trebuie să aibă o calitate
specială. Atunci calitatea specială a subiectului pasiv (soţia sau ruda
infractorului) se constituie ca o circumstanţă reală, care se răsfrânge asupra
participanţilor în măsura în care au cunoscut sau prevăzut această circumstanţă.
Credem că trebuie sancţionaţi mai grav şi cei care participă la comiterea
unui astfel de omor şi au cunoştinţă de această împrejurare, cu atât mai mult cu
cât vom fi în situaţia unei participaţii la o infracţiune cu subiect activ special.
Dacă autorul are această calitate, fapta sa este tipică, iar complicii sau
instigatorii comit şi ei aceeaşi faptă ca aceea a autorului2.
Circumstanţele personale de individualizare se răsfrâng asupra
participanţilor în măsura în care le-au cunoscut sau prevăzut. De exemplu, cel
care îl ajută pe X să îşi ucidă soţia va fi complice la omorul calificat, prevăzut
de art. 175 lit. c C pen., deoarece complicele ştie că participă la comiterea unui
omor calificat.
1
2
Explicaţii III, p. 188.
În cazul omorului comis asupra unui membru de familie (în sensul art.
149 ind. 1 C pen.), nu se va putea reţine şi agravanta generală din art. 75 lit. b C
pen. În acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un
recurs în interesul legii1.
Omorul săvârşit profitând de neputinţa victimei de a se apăra

(art. 175 alin. 1 lit. d C pen.)
În acest caz, omorul este calificat raportat la modul de comitere al faptei,

şi anume profitând de neputinţa victimei de a se apăra. Este un mod perfid de a
comite un omor şi, de aceea, legiuitorul a considerat acest omor ca fiind unul
calificat.
Victima trebuie să fie o persoană în neputinţă de a se apăra. Persoanele
aflate în această situaţie pot fi copiii mici, bătrânii, cei cu dizabilităţi
intelectuale sau fizice, persoanele aflate în stare de somn sau care se află în
stare de inconştienţă temporară (beţie completă etc.) sau de durată (se află în
comă). Neputinţa de a se apăra se apreciază de la caz la caz.
Capacitatea de a se apăra nu se apreciază în mod matematic, adică victima
şi infractorul trebuie să fie la fel de puternici, ci se analizează capacitatea
generală a victimei de a se apăra în faţa unui atac. De exemplu, un bătrân de 70
de ani care mergea pe bicicletă şi cosea fânul nu a fost considerat a fi o
persoană în neputinţă de a se apăra2.
Sunt în neputinţă de a se apăra persoanele care, datorită unor stări fizice
sau psihice, ori datorită altor împrejurări, nu pot reacţiona împotriva
agresorului.
Persoanele arestate ori deţinute sau prizonierii de război nu sunt
considerate persoane aflate în neputinţa de a se apăra.
O persoană nu este în neputinţă de a se apăra nici în situaţia în care
agresorul dispune de armă de foc sau alt mecanism sau sistem de ucidere, iar
victima nu dispune de arme sau mecanisme pentru a contraataca sau respinge
agresiunea. O simplă diferenţă între forţa autorului şi a victimei nu face ca
victima să fie în neputinţă de a se apăra.
Nu are importanţă cauza sau durata stării de neputinţă de a se apăra, fiind
suficient ca, în momentul comiterii actelor de executare, victima să se afle în
această stare, iar infractorul să profite de această stare.
1
Decizia nr. IV/ 2005 a ÎCCJ publicată în M. Of. nr.15 din 9.01.2006.
2
Dec. nr. 881/1992 a CSJ citată în Codul penal, ediţie îngrijită de Georgina Bodoroncea,
Irina Kuglay, Lavinia Lefterache, Ionuţ Matei, Iuliana Nedelcu, Francisca Vasile, Ed.C H Beck,
2007, p. 618.
Nu trebuie, însă, ca starea de neputinţă de a se apăra să fie provocată

intenţionat chiar de infractor în procesul execuţional, deoarece în acest caz
acţiunea de aducere a victimei în neputinţă de a se apăra se subsumează acţiunii
de ucidere a victimei, fiind absorbită în conţinutul acesteia (de exemplu,
autorul, după ce a împuşcat victima care a ajuns în stare de inconştienţă, a
izbit-o cu gâtul de un podeţ metalic, provocându-i prin această ultimă agresiune
leziuni mortale1).
Această stare de neputinţă de a se apăra poate fi generată chiar de victimă
(de exemplu, victima se află în stare avansată de ebrietate datorată unui consum
excesiv de alcool). Starea de neputinţă se apreciază în concret şi nu în abstract.
Pentru reţinerea acestei forme calificate mai trebuie, pe lângă starea
particulară a victimei, şi ca autorul să profite de starea de neputinţă de a se
apăra.
Dacă agentul nu a cunoscut că victima este în neputinţă de a se apăra,
crezând-o aptă de apărare, nu se va reţine această formă calificată, deoarece
agentul nu a profitat şi din punct de vedere subiectiv de această împrejurare.
Se pune întrebarea dacă s-ar putea reţine şi circumstanţa atenuantă
judiciară, a omorului din milă comis asupra unei persoane aflate în neputinţă de
a se apăra. În mod evident, este injust ca, în cazul omorului la cererea victimei
care nu poate să-şi oprească singură aparatele, să se reţină un omor calificat.
Fapta nu este un omor calificat, deoarece autorul nu a „profitat” de neputinţa de
a se apăra a victimei. Dacă această formă de omor atenuat ar fi reglementată
expres, ca omor atenuat, atunci ea ar avea prioritate de aplicare în raport de
orice formă calificată de omor.
Folosirea cuvântului „profitând” de către legiuitor, care sugerează
perfidia autorului omorului, generează dificultăţi practice de aplicare a textului,
deoarece este extrem de dificil a se stabili când uciderea unei persoane care
doarme este un omor profitând de această stare sau este doar un omor asupra
unei persoane aflate în această stare, fără ca agentul să fi profitat.
În alte sisteme penale, fie este agravat omorul comis prin mijloace
perfide, care include şi faptul de a profita de starea particulară a victimei ( de
exemplu omorul este agravat dacă este perfid comis, art. 211 din Codul penal
german), sau este considerat un omor agravat omor comis asupra unei astfel de
persoane (de exemplu, omorul este agravat dacă este comis asupra unui minor
sub 15 ani sau asupra unei persoane aflată într-o stare particulară de
vulnerabilitate, forme agravate existente în art. 221-4 din Codul penal francez).
1
Decizia nr. 55/1982 a Trib. Suprem, secţ. penală citată în Codul penal, ediţie îngrijită de
Georgina Bodoroncea, Irina Kuglay, Lavinia Lefterache, Ionuţ Matei, Iuliana Nedelcu,
Francisca Vasile, Ed. C.H. Beck, 2007, p.617.
Exemplul cel mai relevant cu privire la dificultatea de a delimita omorul

asupra unei persoane aflată în neputinţă de a se apăra, de omorul comis
profitând de neputinţa de a se apăra a victimei, este ipoteza în care victime ale
infracţiunii de omor sunt copiii de vârstă fragedă.
În practica judiciară1, de regulă, ori de câte ori victima are o vârstă
fragedă se reţine şi această formă calificată de omor.
Pe de o parte, este dificil de stabilit de la ce vârstă un copil nu se mai află
în neputinţă de a se apăra (în practica judiciară s-a considerat că un copil de 9
sau chiar 11 ani se află în această situaţie2), iar pe de altă parte, când neputinţa
este evidentă, victima având 3 luni, este dificil să se facă diferenţa între omorul
simplu comis asupra unui sugar şi omorul calificat profitând de neputinţa
acestei victime de a se apăra.
Din acest motiv, în doctrină3 s-a propus să nu se reţină această formă
calificată atunci când victima este un nou născut, deoarece ceea ce
caracterizează această circumstanţă este faptul că autorul a profitat de starea
particulară a victimei şi nu împrejurarea obiectivă că victima se afla în
neputinţă de a se apăra.
Ambele soluţii par inflexibile. Adică fie uciderea unui sugar este
considerată întotdeauna un omor calificat, fără ca cel acuzat să poată dovedi că
nu a profitat de această stare, fie în acest caz uciderea sugarului nu poate fi
reţinută niciodată ca un omor calificat, profitând de neputinţa de a se apăra a
victimei.
Credem că nu se poate prezuma în mod absolut că agentul, când a ucis o
persoană aflată în neputinţă de a se apăra, a şi profitat de această stare, dar a
cere acuzatorului să probeze că autorul nu doar că a ucis un copil în vârstă de 3
luni, dar şi că autorul a profitat de vârsta fragedă a victimei, practic ar face
această formă calificată imposibil de aplicat. Într-o astfel de interpretare, art.
175 lit d C pen. nu ar mai putea fi reţinut în practica judiciară.
De lege lata, credem că în acest caz operează o prezumţie relativă că cel
care a ucis o persoană aflată în neputinţă de a se apăra a şi profitat de această
stare, dar se poate face dovada că autorul nu a profitat de starea victimei.
Soluţia propusă de noi încearcă să împace cele două interese, primul, de a
face aplicabil un text care are o raţiune justă şi există în sistemele importante de
1
Decizia nr. 1441/1987 a Trib. Suprem citată în Codul penal, ediţie îngrijită de Georgina
Bodoroncea, Irina Kuglay, Lavinia Lefterache, Ionuţ Matei, Iuliana Nedelcu, Francisca Vasile,
Ed. C.H. Beck, 2007, p. 619. Victima avea 3 luni.
2
Dec. nr. 1033/1981 a Trib. Suprem şi Dec. nr.143/2005 a C. Ap. Timişoara citate în
Codul penal, ediţie îngrijită de Georgina Bodoroncea, Irina Kuglay, Lavinia Lefterache, Ionuţ
Matei, Iuliana Nedelcu, Francisca Vasile, Ed. C.H. Beck, 2007, p. 618.
3
Drept penal, şi al doilea, ca răspunderea penală pentru această formă agravată

să fie una subiectivă şi nu una obiectivă.
Dacă s-ar fi dorit ca uciderea unei persoane vulnerabile să fie considerată
întotdeauna un omor calificat, legiuitorul trebuia să înlăture cuvântul
”profitând”. Aceasta este şi propunerea noastră de lege ferenda.
Această circumstanţă este una reală şi se răsfrânge asupra participanţilor
în măsura în care au cunoscut-o sau au prevăzut-o.
Omorul săvârşit prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor

persoane (art. 175 alin. 1 lit. e C pen.)
Legiuitorul, prin dispoziţia art. 175 lit. e C pen., a dorit să agraveze

răspunderea penală a celor care, pe lângă uciderea unei persoane, prin
mijloacele pe care le folosesc, creează un pericol suplimentar şi pentru viaţa
altora. Majoritatea codurilor penale europene consacră o astfel de formă de
omor agravat.
Dificultatea apare în situaţia în care se încearcă definirea exactă a noţiunii
de mijloace care pun în pericol viaţa mai multor persoane.
O primă soluţie este aceea de a folosi criteriul naturii mijlocului folosit
drept criteriu absolut de apreciere a pericolului pe care îl generează în abstract
mijlocul respectiv. Asta înseamnă că orice omor comis prin folosirea unei
bombe, prin incendiere etc. va fi un omor calificat săvârşit prin mijloace care
pun în pericol viaţa mai multor persoane.
Raportat la această soluţie, de exemplu, dacă autorul aruncă o grenadă în
direcţia victimei care se afla singură în mijlocul unui câmp, fără a fi prezentă în
apropiere vreo altă persoană sau fără a exista posibilitatea concretă de a se afla
în zona respectivă vreo altă persoană, fapta se va încadra la omorul calificat
comis prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane, deoarece
grenada este un mijloc destinat să ucidă mai multe persoane.
O altă posibilă interpretare este cea a aptitudinii concrete a mijlocului de a
pune în pericol viaţa mai multor persoane. Asta înseamnă că, în concret, prin
mijlocul folosit de autorul omorului trebuie să se fi putut pune în pericol şi
viaţa mai multor persoane. Această din urmă este şi opinia majoritară în
doctrina română1.
Prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane se înţeleg acele
mijloace folosite la uciderea unei persoane, care, prin natura lor (materiale
1
G. Mateuţ, op. cit., p. 94; T. Toader, op. cit., p. 49.
explozibile, bombe etc.) sau prin modul de întrebuinţare (incendierea, otrăvirea

apei, intrarea intenţionată cu autoturismul într-un grup mare de persoane etc.)
pot pune în pericol viaţa mai multor persoane1.
De regulă, natura mijloacelor folosite duce la concluzia că fapta este
comisă în aceste circumstanţe, însă mai trebuie ca şi în concret să se creeze,
prin utilizarea acelui mijloc, un pericol potenţial pentru viaţa altor persoane.
De exemplu, folosirea unei substanţe explozive este un mijloc periculos
prin natura sa, dar dacă omorul este comis într-un loc izolat, în care doar
victima vizată poate fi lezată, atunci omorul nu va mai fi unul calificat raportat
la art. 175 alin. 1 lit. e C pen.
Folosirea unei arme de foc nu reprezintă, de regulă, un astfel de mijloc,
dar dacă, în concret, arma este folosită de o manieră în care este pusă în pericol
şi viaţa altor persoane, atunci fapta este un omor calificat. De exemplu, autorul
trage focuri de armă în direcţia unui grup de persoane, deoarece doreşte să
ucidă pe duşmanul său, aflat în grupul respectiv de persoane.
În concluzie, caracterul mijlocului care pune în pericol viaţa mai multor
persoane nu se analizează din punct de vedere tehnic-absolut, ci
personal-concret2. De exemplu s-a reţinut această formă calificată în practica
judiciară atunci când autorul a trimis un colet-capcană care a produs o victimei
o vătămare ce a necesitat 5-6 zile de tratament3. Viaţa tuturor celor care au
manipulat acel colet a fost pusă în pericol, chiar dacă leziunile provocate în
concret nu au pus în pericol viaţa victimei.
Este necesar ca acţiunea de ucidere să genereze un pericol cu privire la
viaţa a cel puţin două persoane, fără a se număra şi victima vizată direct de
acţiunea de ucidere, deoarece legiuitorul foloseşte pluralul, adică pericolul
pentru viaţa mai multor persoane.
În opinia noastră, nu se numără în categoria persoanelor a căror viaţă este
pusă în pericol şi participanţii la comiterea faptei. De exemplu, deşi din cauza
modului concret de comitere a faptei, folosirea explozibilului pentru uciderea
victimei a pus în pericol şi viaţa mai multor complici, omorul nu se va încadra
la omorul calificat reglementat de art. 175 lit. e C pen.
Pentru reţinerea agravantei este necesar ca fapta să constea într-un proces
execuţional unic, să fie săvârşită prin astfel de mijloace şi să fi avut ca rezultat
moartea unei singure persoane şi punerea în primejdie a vieţii mai multor
persoane.
1
2
R. Maurach, F. -C. Schroeder, M. Maiwald, op. cit., p. 51, pct. 48.
3
Dec. nr. 2432/2001 a CSJ în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 2001.
Curtea Supremă de Justiţie, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 186.
În doctrină, se susţine că fapta se comite cu intenţie directă faţă de victima

vizată şi intenţie eventuală faţă de victimele a căror viaţă a fost pusă în pericol1.
Să ne imaginăm un exemplu în care autorul, cu indiferenţă, aruncă de la mare
înălţime mai multe obiecte voluminoase şi grele într-un loc care este foarte
aglomerat. În mod evident, fapta este comisă cu intenţie indirectă, dar ne
întrebăm dacă nu se poate reţine şi această formă calificată de omor. Textul de
incriminare sancţionează folosirea unor mijloace ce pun în pericol viaţa mai
multor persoane, şi nu intenţia directă cu privire la viaţa victimei.
Tentativa există când persoana vizată nu a decedat, dar, datorită
mijlocului folosit, a fost pusă în primejdie viaţa mai multor persoane.
Agravanta are un caracter real şi se referă la mijloacele de comitere a
faptei care pun în pericol viaţa mai multor persoane.
Omorul săvârşit în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu

sau publice ale victimei (art. 175 alin. 1 lit. f C pen.)
Pentru a se reţine această agravantă este necesar ca omorul să fie comis în

legătură cu atribuţiile de serviciu sau publice ale victimei. Asta înseamnă că
victima a fost ucisă datorită comportamentului pe care l-a avut în îndeplinirea
atribuţiilor de serviciu sau publice.
Acest comportament a generat pentru agresor o stare de nemulţumire, fie
pentru că i s-a refuzat un drept, întemeiat sau nu, fie pentru că i s-a înlăturat un
beneficiu. Dacă nemulţumirea a fost determinată de un comportament al
victimei care nu are legătură cu atribuţiile sale de serviciu, condiţiile de
tipicitate ale acestei forme agravate nu sunt îndeplinite.
Din acest motiv s-a pus problema dacă, atunci când victima exercită ilegal
o atribuţie de serviciu, acest lucru poate fi un temei de înlăturare a acestei
forme agravate de omor.
De principiu, doctrina2 şi practica judiciară3 au considerat că este necesar
ca aceste atribuţii să fie exercitate în limita legii. Dacă victima se comportă
abuziv, depăşindu-şi atribuţiile de serviciu, atunci nu mai poate fi reţinută acea
agravantă. Suntem, de principiu, de acord cu această opinie, dar trebuie să
precizăm că nu orice viciu de procedură în realizarea legală a activităţii victimei
înlătură imediat posibilitatea de a se reţine această formă de omor calificat.
Dacă, de exemplu, un funcţionar închide ghişeul pentru public înainte de
1
O. Stoica, op. cit., p. 73; Codul penal comentat şi adnotat I, p. 87; Explicaţii III, p. 192;
T. Toader, op. cit., p. 49.
2
G. Mateuţ, op. cit., p. 95; T. Toader. op. cit., p. 50; V. Cioclei, op. cit., p. 37.
3
Dec. pen. nr. 509/1980 a Trib. Suprem în RRD nr. 1/1981, p. 69.
terminarea programului, deşi acţiunea sa are un caracter abuziv, dacă una dintre
persoanele nemulţumite de această conduită îl va ucide pe funcţionarul
respectiv, omorul va fi unul calificat, chiar dacă victima şi-a exercitat ilegal
atribuţiile de serviciu.
Dacă însă, comportamentul are un caracter de vădită ilegalitate, de
exemplu, funcţionarul de la ghişeu agresează fizic pe una din persoanele
nemulţumite de activitatea funcţionarului, atunci omorul comis asupra sa nu va
mai fi unul calificat.
Atribuţiile de serviciu nu înseamnă doar atribuţii de funcţionar public, ci
pot fi atribuţii de serviciu ale oricărei persoane care desfăşoară o activitate de
serviciu şi care generează nemulţumirea unui client. De exemplu, un client este
nemulţumit de modul în care victima i-a reparat autoturismul la atelierul auto şi
o ucide.
Se poate reţine această formă de omor calificat şi în situaţia în care un şef
este nemulţumit de activitatea unui subaltern sau invers, un subaltern este
nemulţumit de o decizie a şefului său şi, din acest motiv, ia hotărârea să îl
ucidă.
Nu este suficient ca omorul să fie comis în timpul serviciului victimei (aşa
cum se întâmplă cel mai frecvent), ci trebuie ca fapta să fie comisă în legătură
cu serviciul victimei, chiar dacă, la momentul comiterii faptei victima nu se afla
în timpul serviciului (de exemplu, ucigaşul este nemulţumit de atitudinea
victimei care l-a nedreptăţit sau, dimpotrivă, nu l-a favorizat).
Dacă victima este un funcţionar care exercită autoritatea de stat, există un
concurs de calificări între ultraj şi această formă de omor calificat, autorul fiind
sancţionat doar pentru omorul calificat.
Fapta se comite de regulă cu intenţie directă, deoarece există o legătură,
sub forma unui mobil, între îndeplinirea atribuţiilor de serviciu ale victimei şi
decizia de a o ucide. Dar se poate comite şi cu intenţie eventuală când autorul a
realizat o acţiune de ucidere din acest mobil, fiindu-i însă indiferent dacă se va
produce şi efectiv rezultatul pe care l-a acceptat, respectiv moartea victimei. De
exemplu, autorul nemulţumit de activitatea unui constructor, îl constrânge pe
acesta să locuiască o zi într-un imobil ce se poate prăbuşi în orice moment,
fiind un pericol evident. Deşi acţiunea autorului este în legătură cu activitatea
constructorului, el nu urmăreşte, ci doar acceptă posibilitatea ca moartea
victimei să se producă în acest fel. Fapta se va încadra la tentativă de omor
calificat sau omor calificat consumat în funcţie de faptul dacă acea clădire se
prăbuşeşte şi se produce în acelaşi timp şi moartea victimei.
Omorul săvârşit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul

de la urmărire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse
(art. 175 alin. 1 lit. g C pen.)
Această agravantă ţine de scopul infractorului, şi anume acela de a se

sustrage sau a sustrage pe altul, prin comiterea omorului, de la urmărire,
arestare sau executarea unei pedepse. Cu toate acestea, nu este necesar ca acest
scop să se şi îndeplinească, fiind suficient ca, atunci când comite omorul,
infractorul să îl comită cu acest scop.
Autorul urmăreşte suprimarea fizică a persoanei chemate să exercite acte
de urmărire penală ori să execute mandate emise împotriva celor în cauză ori a
oricăror persoane care contribuie direct sau indirect la procedura de urmărire
sau arestare.
Pentru reţinerea agravantei, este necesar să fie pusă în mişcare o
procedură de urmărire, arestare sau executare a unei pedepse, şi ca făptuitorul
să realizeze uciderea în scopul zădărnicirii procedurii judiciare de urmărire,
arestare sau executare.
S-a susţinut că, dacă arestarea se face ilegal, atunci nu sunt îndeplinite
cerinţele art. 175 lit. g C pen.1. Credem că trebuie precizat că actul respectiv
trebuie să aibă un caracter vădit ilegal pentru a se înlătura reţinerea formei
calificate de omor.
Este greu de acceptat că cel care ucide un judecător pentru a se sustrage
de la arestare nu comite şi un omor calificat prevăzut de art. 175 alin. 1 lit. g C
pen., pe lângă forma de omor deosebit de grav prevăzută de art. 176 alin. 1 lit. f
C pen., dacă, de exemplu, judecătorul a încălcat regula procesual penală cu
privire la obligativitatea ascultării persoanei înainte de a fi arestată. Este evident
că arestarea este ilegală din punct de vedere procedural, dar asta nu înseamnă că
fapta autorului nu a fost comisă pentru a se sustrage de la arestare şi ar trebui
înlăturată şi reţinerea acestei forme calificate de omor.
Atunci când este ucis un magistrat, poliţist, jandarm sau militar pentru a
se sustrage agentul sau a sustrage pe altul de la urmărire, arestare sau
executarea unei pedepse se va reţine atât circumstanţa omorului calificat (art.
175 alin. 1 lit. g C. pen) cât şi circumstanţa omorului deosebit de grav (art. 176
alin. 1 lit. f C pen.) 2.
Fapta se comite de regulă cu intenţie directă, deoarece autorul urmăreşte
un anumit scop special. Credem că acest tip de omor se poate comite şi cu
intenţie eventuală. De exemplu, agentul, pentru a scăpa de urmărire, sparge un
1
G. Mateuţ, op. cit., p. 96; T. Toader, op. cit., p. 51.
2
În acelaşi sens a se vedea V. Cioclei, op. cit., p. 33.
baraj al poliţiei, lovind violent autovehiculele ce îi baraseră drumul, iar urmare

a acestui fapt unul din autovehiculele cu care fusese blocat drumul, se răstoarnă
peste un poliţist care participase la realizarea blocajului, provocându-i moartea.
Autorul urmăreşte să scape de arestare, dar acceptă că spargerea barajului
în această manieră violentă poate produce şi moartea unei persoane, iar acest
rezultat îi este indiferent. El nu urmăreşte să ucidă poliţistul, ci acceptă
posibilitatea producerii acestui rezultat ca urmare a acţiunii sale de spargere a
barajului1.
Omorul săvârşit pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea

altei infracţiuni (art. 175 alin. 1 lit. h C pen.)
Este una dintre formele agravate de omor care există în majoritatea

codurilor penale. Raţiunea legiuitorului penal a fost aceea că nu poate exista
nici o justificare în a ucide o persoană pentru ca infractorul să înlesnească sau
să ascundă comiterea unei alte infracţiuni care, de regulă, are un pericol social
mai redus decât omorul.
Această formă de agravare sancţionează comiterea unui omor cu scopul
de a înlesni sau a ascunde comiterea unei alte infracţiuni. Aceasta se reţine, atât
în situaţia în care victima omorului este o altă persoană decât victima
infracţiunii-scop sau a infracţiunii ce se doreşte a fi ascunsă, cât şi în situaţia în
care aceeaşi persoană este atât victima omorului cât şi victima infracţiunii-scop
sau infracţiunii ce se doreşte a fi ascunsă.
O problemă particulară este aceea a posibilităţii de a se reţine în sarcina
autorului o infracţiune de omor comisă pentru a înlesni orice altă infracţiune
contra persoanei când subiectul pasiv este acelaşi şi fapta este comisă în aceeaşi
împrejurare. Aceasta deoarece, dacă victima a decedat, ea teoretic nu mai poate
fi subiect pasiv al unei infracţiuni contra persoanei. Astfel, nu s-ar putea
imagina comiterea unui omor pentru a înlesni un viol deoarece, dacă victima
este ucisă, autorul nu va mai putea comite şi un viol, asupra cadavrului. Fapta
va putea fi calificată cel mult ca o profanare de morminte, care cuprinde şi
profanarea unui cadavru, dacă ştia că victima este decedată şi a urmărit sau
acceptat să-i profaneze memoria.
1
În acelaşi sens Dec. nr. 1710/1995 a CSJ, secţia penală citată în Codul penal, ediţie
îngrijită de Georgina Bodoroncea, Irina Kuglay, Lavinia Lefterache, Ionuţ Matei, Iuliana
Nedelcu, Francisca Vasile, Ed. C.H. Beck, 2007, p. 620-621. Instanţa motivează că autorul a
acceptat rezultatul faptei sale, atunci când nu a oprit la semnalizarea poliţiştilor ci a trecut,
spărgând barajul şi ucigându-l pe un poliţist. S-a reţinut şi agravanta prevăzută de art. 175 lit. f şi
h C pen. deşi fapta a fost comisă cu intenţie eventuală.
În doctrina germană, s-a susţinut că trebuie să se facă o diferenţă între

rezultatul infracţiunii de omor şi acţiunea de ucidere. Asta înseamnă că omorul
este comis pentru a înlesni o altă infracţiune ori de câte ori agentul a crezut că
prin acţiunea de ucidere îşi uşurează comiterea infracţiunii-scop1.
Autorul doreşte prin comiterea omorului să înlesnească sau să ascundă
acţiunea infracţiunii-scop şi nu rezultatul infracţiunii-scop.
De aceea, credem că se poate reţine această formă de omor calificat în
concurs cu orice infracţiune contra persoanei sau patrimoniului ei, atunci când
agentul a comis acţiunea de ucidere cu scopul de a înlesni comiterea unei alte
infracţiuni, văzând în acţiunea de ucidere şi o modalitate josnică de a-şi uşura
comiterea unei alte infracţiuni.
Un alt argument în favoarea reţinerii acestei forme calificate este acela că
scopul agentului există în chiar momentul acţiunii de ucidere, chiar dacă nu va
mai comite şi infracţiunea pe care doreşte să şi-o înlesnească prin comiterea
omorului. Ulterioara îndeplinire sau nu a scopului său este lipsită de relevanţă,
raportat la momentul acţiunii de ucidere. Îndeplinirea sau nu a scopului nu
înlătură în nici un fel existenţa acestuia în momentul actului de ucidere,
împrejurare care face ca omorul să fie unul calificat.
În consecinţă, nu este necesar ca infracţiunea ce se doreşte a fi înlesnită să
se şi comită sau să se poată comite în concret, iar în cazul comiterii este
indiferent dacă infracţiunea scop a rămas în formă de tentativă sau este
consumată. Nu interesează dacă făptuitorul va participa la comiterea infracţiunii
pe care doreşte să o înlesnească. Este suficient ca autorul să-şi reprezinte fapta
ca posibilă în mod teoretic şi sancţionabilă2.
A doua modalitate a acestui omor calificat este omorul comis pentru a
ascunde săvârşirea unei infracţiuni. În acest caz, problema este relativ simplă, şi
anume, pentru a realiza tipicitatea acestei forme de omor calificat agentul
trebuie să comită omorul cu scopul de a ascunde comiterea unei infracţiuni. Nu
are importanţă dacă infractorul a participat la comiterea infracţiunii pe care vrea
să o ascundă.
O altă problemă de analizat la această formă calificată este acea de stabili
ce se înţelege prin noţiunea de ”infracţiune” în sensul art. 175 lit. h C pen.
Se pune problema dacă fapta ce se doreşte a fi înlesnită sau ascunsă este
suficient să fie doar o faptă prevăzută de legea penală, sau trebuie să
îndeplinească toate condiţiile de tipicitate, vinovăţie şi antijuridicitate. De
exemplu, se comite un omor pentru a înlesni un viol comis de un minor de 13
ani. Credem că circumstanţa este îndeplinită şi în acest caz. Noţiunea de
infracţiune se interpretează în sens larg.
1
H. Troendle, T. Fischer, op. cit., p. 1321, par. 27.
2
R. Maurach, F. -C. Schroeder, M. Maiwald, op. cit., p. 43, par. 34 bb.
În practica judiciară germană, s-a reţinut această formă calificată şi atunci

când, prin ucidere, s-a urmărit ascunderea nu a unei fapte, ci participaţia la
comiterea faptei1. Soluţia este similară, în opinia noastră, şi în sistemul
românesc, raportat la art. 144 C pen., deoarece, prin comiterea unei infracţiuni
se înţelege şi participarea la comiterea unei infracţiuni ca autor, instigator sau
complice.
Dacă se doreşte înlesnirea comiterii unei contravenţii sau se doreşte
ascunderea comiterii ei, atunci omorul nu este unul calificat, ci este un omor
comis din motive josnice şi se va putea reţine circumstanţa agravantă generală a
comiterii faptei din motive josnice.
Se va reţine acest scop şi atunci când fapta ce se doreşte a fi ascunsă a fost
descoperită de autorităţi, dar agentul consideră că prin comiterea omorului va
ascunde faptul că el este cel care a comis-o.
Nu se va reţine circumstanţa atunci când omorul este comis doar pentru
a-şi asigura scăparea şi nu pentru a ascunde comiterea unei infracţiuni, dacă
autorul fusese descoperit şi el ştia acest lucru.
O parte a doctrinei germane2 interpretează ca fiind un motiv josnic şi
comiterea unui omor pentru a înlesni sau ascunde comiterea unei alte
infracţiuni şi, de aceea, nu s-ar putea reţine şi circumstanţa agravantă generală a
comiterii unei fapte din motive josnice. În sistemul penal românesc, o asemenea
soluţie nu poate fi acceptată decât dacă se pune semnul egalităţii între mobilul
şi scopul comiterii acestui omor.
Se pune întrebarea dacă omorul comis pentru a înlesni un omor se poate
reţine în acelaşi timp cu omorul deosebit de grav prevăzut de art 176 lit. c C
pen., adică omorul comis de o persoană care a mai comis un omor.
Într-o opinie, s-a susţinut că se va reţine doar infracţiunea de omor
deosebit de grav, deoarece omorul ar fi comis de o persoană care a mai comis
un omor (art. 176 lit. c C pen.)3.
Nu împărtăşim acest punct de vedere, deoarece, aşa cum am argumentat,
ca regulă generală în cazul acestei forme calificate, existenţa scopului primului
omor nu este înlăturată de îndeplinirea acestui scop, şi anume, comiterea sau nu
a celui de al doilea omor. Primul rămâne un omor calificat, chiar dacă, în
momentul comiterii celui de al doilea, acesta din urmă devine un omor deosebit
de grav. Motivele agravării celor două omoruri ca fiind, primul calificat şi cel
de-al doilea deosebit de grav, sunt diferite. Este posibil ca cel de-al doilea omor
1
BGH în NJW 52, 431 citată de R. Maurach, F. -C. Schroeder, M. Maiwald, op. cit., p.
44, par. 34 bb.
2
R. Maurach, F. -C. Schroeder, M. Maiwald, op. cit., p. 43, par. 34.
3
T. Toader, op. cit., p. 51; G Mateuţ, op. cit., p. 97.
să nu se mai comită, dar asta nu înseamnă că primul omor nu ar fi fost comis

pentru a înlesni comiterea altui omor. Este posibil ca cel care comite primul
omor să nu participe la cel de al doilea, caz în care el nu va răspunde pentru
omorul pe care a dorit să-l înlesnească prin comiterea primului, deşi în mod
evident primul omor este unul calificat.
În concluzie, apreciem că primul omor, comis cu scopul de a înlesni un alt
omor, va fi unul calificat, iar dacă se va comite şi cel de-al doilea de aceeaşi
persoană, atunci al doilea va fi un omor deosebit de grav.
Dacă prin comiterea omorului se doreşte înlesnirea sau ascunderea
comiterii unei tâlhării, atunci va exista un concurs de calificări şi autorul va
răspunde doar pentru omorul deosebit de grav incriminat de art. 176 lit. d C
pen.
Cel care loveşte victima cu un par în cap pentru ca apoi să o poată ucide
prin înecare va comite un singur omor simplu, deoarece lovirea cu parul şi
aruncarea victimei în apă pentru a se îneca alcătuiesc un proces execuţional
unic.
Circumstanţa comiterii omorului pentru a înlesni sau ascunde comiterea
unei alte infracţiuni are un caracter subiectiv şi se va răsfrânge doar asupra
participanţilor care au acţionat cu acest scop.
Această formă calificată se comite de regulă cu intenţie directă. Ea se
poate comite şi cu intenţie eventuală, deoarece aşa cum am arătat mai sus la
omorul comis pentru a se sustrage de la arestare, prin acţiunea de ucidere
autorul poate doar să accepte rezultatul, şi anume moartea victimei.
În literatura juridică română recentă s-a acceptat că şi în cazul
infracţiunilor calificate prin scop fapta se poate comite şi cu intenţie eventuală1.
În doctrina2 şi jurisprudenţa germană se susţine că omorul comis pentru a
ascunde săvârşirea unei infracţiuni se poate comite şi cu intenţie eventuală.
În acelaşi sens se poate susţine că şi în cazul în care agentul, şofer al unui
autovehicul, încearcă să violeze victima şi, deşi aceasta îl avertizează că dacă
va continua agresiunea se va arunca din maşină în timp ce aceasta se deplasează
cu viteză, ceea ce şi face după ce şoferul accelerase, agentul ar putea fi
sancţionat pentru comiterea unui omor calificat comis cu intenţie eventuală
pentru a înlesni un viol în concurs cu tentativa de viol.
Omorul, în speţa de mai sus, este comis cu intenţie eventuală deoarece
şoferul acceptă că victima ar putea să sară şi să se producă moartea sa, fiindu-i
indiferent acest lucru, din moment ce accelerează după „ameninţările” venite de
la victimă. Este în acelaşi timp şi un omor calificat comis pentru a înlesni
1
F. Streteanu, Tratat…, op. cit., p. 468.
2
R. Rengier, Strafrecht Besondererr Teil, ed. 7, vol II, Ed. C. H. Beck, p. 36, par. 57.
săvârşirea unui viol. Credem că aceste speţe sunt un argument important pentru
a se accepta că această formă de omor calificat se poate comite şi cu intenţie
eventuală.
Omorul comis în public (art. 175 alin. 1 lit. i C pen.)
Această formă de calificare vizează locul şi împrejurările în care se

comite un omor. Nu foarte multe legislaţii au ca formă agravată comiterea
unui omor în public, iar opţiunea legiuitorului român este consecinţa unei
dorinţe de a înmulţi numărul de forme calificate de omor. Această formă
calificată s-a introdus prin Legea nr. 140/1996 de modificare a Codului penal
care, în esenţă, a constat într-o agravare semnificativă tratamentului
sancţionator.
Noţiunea de faptă comisă în public este definită în art. 152 C pen. S-a
susţinut, în mod întemeiat, că definirea legală a noţiunii de faptă comisă în
public în art. 152 C pen. nu avut în vedere şi cazul omorului şi poate de aceea
ar fi de dorit o intervenţie legislativă în sensul abrogării acestei forme calificate
de omor1.
Astfel, prin faptă comisă în public se înţelege comiterea acesteia:
a. într-un loc care, prin natura sau destinaţia lui, este totdeauna
accesibil publicului, chiar dacă nu se află nici o persoană. De exemplu,
comiterea unui omor pe un drum public, pe o stradă, într-o piaţă sau într-un
parc.
Nu se include în această ipoteză omorul comis pe câmp, care, deşi nu era
îngrădit, nu poate fi considerat ca un loc întotdeauna accesibil publicului.
Accesul pe terenul respectiv este permis proprietarului sau celor care au acordul
proprietarului, dar nu publicului.
Pentru a se putea reţine această agravantă se ia în considerare locul unde
s-a săvârşit acţiunea de ucidere şi nu cel în care s-a produs doar rezultatul.
În sens contrar s-a decis2 că cel care, prin agresiuni repetate, determină
victima să se sinucidă, ceea ce aceasta şi face aruncându-se de la etaj pe aleea
din faţa blocului şi decedând, va răspunde pentru un omor calificat comis în
public deoarece victima a decedat pe aleea din faţa blocului care este un loc
public în sensul art. 152 lit. a C pen.
Este iraţional să se reţină această formă calificată în funcţie de împrejurări
pe care agentul nu le-a avut în vedere, în sensul că dacă victima omorului nu a
1
2
Dec. nr. 811/2002 a CSJ în PR nr. 2/2003, p. 60.
reuşit să se deplaseze din locul în care a fost ucisă, omorul ar fi unul simplu, iar
dacă reuşeşte să ajungă într-un loc public, şi doar acolo se produce decesul,
omorul va fi unul calificat. Agravarea răspunderii penale în acest caz ar fi
determinată de „culpa” ucigaşului în acţiunea de ucidere, pentru că acţiunile
sale nu au reuşit să determine imediat şi decesul victimei!?!
Se pune întrebarea dacă uciderea victimei într-un autoturism aflat pe un
drum public se poate reţine ca un omor calificat comis într-un loc întotdeauna
accesibil publicului.
Credem că împrejurarea că victima este ucisă în interiorul
autovehiculului, fără alte elemente suplimentare (fapta comisă cu scopul de a fi
auzită) este un omor simplu, deoarece, în interiorul unui autovehicul,
persoanele se bucură de o relativă intimitate. Se poate reţine chiar infracţiunea
de violare de domiciliu dacă persoanele locuiesc într-un autoturism. Aceasta
arată că fapta comisă în interiorul unui autovehicul aflat pe drumul public nu
este un omor comis în public.
Dacă actul de ucidere se realizează din afara autoturismului (victima este
împuşcată prin luneta autoturismului de agentul aflat pe stradă) atunci omorul
va fi unul calificat. Aceasta deoarece actul de executare este comis în public
chiar dacă rezultatul se produce într-un loc nepublic.
b. în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de faţă două sau mai
multe persoane. În această categorie intră locurile care sunt accesibile
publicului, dar în anumite condiţii. De exemplu, într-un magazin în timpul
programului sau într-un muzeu în intervalul în care este deschis publicului.
Pentru a se reţine un omor calificat nu este suficient ca omorul să fie comis în
locul accesibil publicului, ci mai trebuie să fie de faţă cel puţin două persoane.
Evident, nu sunt luate în calcul victima omorului şi eventualii participanţi la
comiterea omorului (coautori, complici concomitenţi). Astfel, este posibil ca
omorul să fie comis în loc public (în magazin, în timpul programului), dar să nu
fie omor calificat, deoarece la comiterea omorului în loc public nu au fost de
faţă cel puţin două persoane.
c. în loc neaccesibil publicului, cu intenţia însă ca fapta să fie auzită
sau văzută, şi dacă acest rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe
persoane. În această situaţie, locul nu trebuie să fie accesibil publicului, dar
autorul trebuie să comită fapta astfel încât să fie auzită sau văzută şi acest
rezultat să se fi produs faţă de cel puţin două persoane.
d. într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia
reuniunilor care pot fi considerate că au caracter de familie, datorită
naturii relaţiilor dintre persoanele participante. De exemplu, omorul comis
în timpul unei şedinţe a unui consiliu de administraţie, sau în timpul unei
conferinţe, curs sau seminar. Toate aceste situaţii sunt calificate ca reuniuni de
persoane şi în mod evident nu au caracter de familie.
Poate fi pusă în discuţie situaţia unor petreceri sau nunţi. Credem că dacă
nunta are un număr restrâns de persoane, respectiv rude sau prieteni apropiaţi
fapta nu va fi un omor calificat datorită naturii relaţiilor dintre persoanele
participante. Dacă însă la eveniment sunt invitate foarte multe persoane care nu
se cunosc în nici un fel se poate reţine şi omorul comis în public. În concret,
magistratul va decide dacă acea reuniunea avea sau nu un caracter de reuniune
de familie. Putem adăuga că în cazul nunţilor poate funcţiona o prezumţie
relativă că reuniunea are un caracter de familie, dar se poate face şi dovada
contrară. În aceeaşi manieră se vor analiza şi faptele comise la petreceri.
e. prin orice mijloace cu privire la care făptuitorul şi-a dat seama că
fapta ar putea ajunge la cunoştinţa publicului. Această modalitate a fost pe
bună dreptate criticată deoarece, în condiţiile actuale, în care faptele de omor
sunt mediatizate, s-ar putea ajunge ca aproape orice omor să fie unul comis în
public, pentru că s-ar putea susţine că făptuitorul, având în vedere gravitatea
faptei, şi-a dat seama că aceasta ar putea ajunge la cunoştinţa publicului prin
mass-media1.
Tentativa la toate formele de omor calificat se pedepseşte.
Sancţiunea. Omorul calificat se sancţionează cu pedeapsa închisorii între
15 şi 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Omorul deosebit de grav
Omorul deosebit de grav este reglementat de art. 176 C. pen., legiuitorul

român considerând că omorul calificat nu răspunde, din punct de vedere
sancţionator, necesităţii de a proteja viaţa persoanelor în toate împrejurările. El
a creat şapte forme de omor deosebit de grav. După cum se poate observa,
legiuitorul a renunţat la formula de omor deosebit „de calificat”, pe care ar fi
presupus-o consecvenţa în reglementarea formelor agravate ale omorului, şi a
revenit la o formulă care pare mai corectă din punct de vedere lingvistic, şi
anume de omor deosebit de grav.
Formele acestuia sunt:
- omorul comis prin cruzimi;
- omorul comis asupra a două sau mai multe persoane;
- omorul comis de către o persoană care a mai săvârşit un omor;
- omorul comis pentru a săvârşi sau ascunde săvârşirea unei tâlhării sau
piraterii;
1
C. Rotaru, Notă la Dec. nr. 811/2002 a CSJ, secţia penală, în PR nr. 2/2003, p. 65.
- omorul comis asupra unei femei gravide;

- omorul comis asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra unui
militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau
publice ale acestora;
- omorul comis de către un judecător sau procuror, poliţist, jandarm sau
militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau
publice ale acestora.
După cum se poate observa, împrejurările care conferă omorului un
caracter deosebit de grav sunt legate de modalitatea de comitere (prin cruzimi),
de vreo calitate specială a subiectului pasiv (magistrat, poliţist etc.), de vreo
calitate specială a subiectului activ (judecător, procuror etc.), de pluralitatea de
subiecţi pasivi sau de repetarea comiterii unui omor de către agent.
Dacă agentul comite omorul astfel încât sunt incidente mai multe forme
de omor deosebit de grav (de exemplu un omor comis prin cruzimi de către o
persoană care a mai comis un omor), încadrarea juridică se va face ţinând cont
de toate formele de omor deosebit de grav şi, dacă este cazul, şi de alte forme
de omor calificat (victima era rudă apropiată etc.) existente în speţă. Pluralitatea
de forme deosebit de grave sau/şi calificate de omor se va reflecta în sancţiunea
aplicată în concret agentului.
Omorul prin cruzimi (art. 176 alin. 1 lit. a C pen.)
Circumstanţa constă în modul feroce, sadic, brutal sau crud folosit pentru
a provoca moartea unei persoane.
Prin „cruzimi” în sensul legii penale se înţeleg modurile, procedeele,
mijloacele şi actele de violenţă aplicate victimei de natură sau pentru a-i
provoca suferinţe deosebit de mari şi prelungite în timp, fie pentru a o ucide, fie
pentru a o chinui înainte de a o ucide sau înainte de survenirea morţii acesteia,
sau actele care denotă ferocitate, sadism, un mod inuman, ieşit din comun de
săvârşire a omorului, care trezeşte în conştiinţa opiniei publice un sentiment de
oroare1. Comite un omor prin cruzimi cel care cauzează puternice suferinţe
corporale sau intelectuale victimei, în mod special, chinuind victima cu
indiferenţă afectivă şi fără milă2. De exemplu victima a fost supusă unor
suferinţe fizice şi psihice timp de o oră, după care este ucisă.
Uneori cruzimea este generată de chiar mijlocul folosit în uciderea
persoanei, fără a fi nevoie de agresiuni suplimentare acţiunii de ucidere, de
1
2
ordin fizic sau psihic. Astfel, în practica judiciară1 uciderea victimei prin
incendiere este considerat un mijloc crud şi de aceea omorul comis astfel se
încadrează la omor deosebit de grav.
De regulă, suferinţele cauzate victimei sunt fizice, dar pot fi şi de natură
morală atunci când, spre exemplu, victima este obligată să asiste la brutalităţile
comise asupra unei persoane de care era legată afectiv, înainte de a fi şi ea
ucisă.
Indiscutabil că omorul presupune şi în forma de bază o anumită cruzime,
dar, pentru a se reţine circumstanţa cruzimilor, trebuie să se comită acte care să
depăşească nivelul de suferinţă pe care îl presupune uciderea unei persoane.
Este necesară existenţa unor activităţi diferite calitativ de uciderea obişnuită
pentru ca ele să se încadreze în definiţia cruzimilor ca formă a omorului
deosebit de grav.
Un criteriu practic în aprecierea existenţei unor cruzimi îl poate
reprezenta, în opinia noastră, inutilitatea unor acte de executare pentru
producerea decesului victimei. În acelaşi sens, se consideră că există cruzime
atunci când actul depăşeşte cruzimea necesară şi specifică actului de executare
al omorului2. De exemplu, înfometarea şi însetarea victimei înainte de a fi
ucisă, sau lovirea repetată a victimei timp îndelungat fără a i se aplica o lovitură
suficient de puternică pentru a o ucide, ori incendierea victimei. Nu constituie
un omor deosebit de grav omorul comis asupra victimei când, pentru că urmare
a primei lovituri, ea nu a decedat, autorul reia agresiunea, fără a reuşi nici a
doua oară, ci doar a treia oară reuşind să o ucidă.
Se reţine agravanta chiar dacă victima era în stare de inconştienţă, fiind
insensibilă din punct de vedere senzorial, pentru că se are în vedere cruzimea
faptei din perspectiva autorului ei.
În doctrină şi jurisprudenţă se susţine că se poate folosi ca element de
apreciere a existenţei sau nu a cruzimilor şi sentimentul de oroare pe care îl
trezeşte în conştiinţa publicului3. Indiscutabil că sentimentul de oroare din
punct de vedere pur teoretic, este un criteriu de evaluare a cruzimilor, însă
practic un asemenea criteriu este extrem de dificil de utilizat. Aceasta pentru că
el are o dimensiune pur subiectivă, deoarece evaluează modul în care este
perceput precum şi reacţia pe care o generează acest fenomen în conştiinţa unui
terţ. Judecăţile de valoare sunt extrem de dificil de cuantificat şi, de aceea, am
propus un criteriu mai pragmatic în evaluarea existenţei sau nu a circumstanţei
cruzimilor.
1
Dec. nr. 26/1987 a Trib Suprem, secţia penală, citată de Codul penal, ediţie îngrijită de
Francisca Vasile, Ed.C H Beck, 2007, p. 626.
2
3
T. Toader, op. cit., p. 53; G. Mateuţ, op. cit., p. 100.
În doctrină1 s-a susţinut în mod just că adăugarea sentimentului de oroare

în jurisprudenţa instanţei supreme, ca mijloc de apreciere a cruzimilor, face ca
aplicarea textului să fie greu de anticipat. Aceasta deoarece orice omor naşte un
sentiment de oroare şi nu există nici o modalitate practică de a delimita oroarea
publicului unui omor de oroarea publicului unui omor deosebit de grav. Trebuie
revenit la abordarea clasică după care aprecierea ferocităţii se raportează la
modul concret de comitere a faptei şi nu la aprecierea sentimentului de oroare
al publicului.
Dacă se comit acte de violenţă ulterioare uciderii victimei şi agentul
cunoaşte că victima este decedată, acestea nu mai pot fi încadrate în categoria
cruzimilor, deoarece aceste acte nu se subsumează unei acţiuni de ucidere2.
În cazul acestei forme agravate nu se poate reţine şi circumstanţa
agravantă generală a cruzimilor, deoarece există un concurs de calificări între
cele două şi are prioritate circumstanţa specială.
Circumstanţa este una reală şi se răsfrânge asupra participanţilor în
măsura în care au cunoscut-o sau prevăzut-o.
Omorul săvârşit asupra două sau mai multe persoane

(art. 176 alin. 1 lit. b C pen.)
Prin reglementarea acestei forme de omor deosebit de grav, legiuitorul a

dorit să creeze o unitate legală sub forma infracţiunii complexe, deoarece în
conţinutul său intră ca elemente constitutive două acţiuni care constituie prin
ele însele infracţiuni. În lipsa acestei forme agravate, s-ar fi aplicat regulile în
materie de concurs de infracţiuni, fie că acesta era real sau ideal. Această
agravantă se reţine din cauza pluralităţii de victime.
Cu privire la acţiunea de ucidere, în cazul acestei forme de omor deosebit
de grav s-au exprimat două opinii.
Într-o primă opinie3, s-a susţinut că moartea a două sau mai multor
persoane trebuie să fie rezultatul unei singure acţiuni.
Într-o altă opinie, pe care o împărtăşim, s-a considerat că se poate reţine
forma deosebit de gravă ori de câte ori uciderea a două sau mai multor persoane
1
2
3
Explicaţii III, p. 198. Acelaşi autor, însă, dă ca exemplu uciderea mai multor persoane
cu mai multe focuri de armă. Asta înseamnă că avem mai multe acţiuni. Credem că aparenta
antinomie de opinie a fost generată de diferenţa care există între acţiune, act de executare şi
unitate naturală colectivă. Acelaşi exemplu de omor deosebit de grav comis asupra a două sau
mai multe persoane, săvârşit printr-o pluralitate de împuşcături asupra mai multor victime, este
oferit de autorii care aparent au opinii divergente.
s-a comis în aceeaşi împrejurare, chiar dacă acţiunile sunt diferite (cel care
aplică lovituri de cuţit pentru a ucide două persoane diferite în aceeaşi
împrejurare)1.
Ceea ce conferă unicitate legală faptei este unitatea de împrejurare.
Acest punct de vedere a fost împărtăşit şi de practica judiciară fiind
exprimat şi în Decizia de îndrumare nr. 4/1970 a Plenului Tribunalului
Suprem2.
Când actele de executare sunt independente unele de altele, fără nici o
legătură între ele, nu se va putea reţine această formă de omor, ci, eventual, se
va reţine omorul comis de o persoană care a mai comis un omor3.
Organul judiciar va aprecia în concret dacă acţiunile de ucidere au fost
comise în aceeaşi împrejurare sau în împrejurări diferite, în funcţie de eventuala
legătură sau conexiune între actele de ucidere comise de agent.
Discuţii interesante au fost generate de ipoteza în care, urmare a acţiunii
de ucidere, o persoană decedează şi una nu. Nu se poate reţine o infracţiune
consumată de omor, deoarece rezultatul acestei infracţiuni constă în uciderea a
cel puţin două persoane. Nu se poate reţine nici o tentativă la omor deosebit de
grav, deoarece s-a produs jumătate din urmarea prevăzută de lege, şi anume
moartea unei singure persoane.
Singura soluţie acceptabilă constă în ruperea unităţii legale şi încadrarea
faptei într-un concurs de infracţiuni între o tentativă de omor şi un omor
consumat, ignorându-se existenţa art. 176 alin 1 lit. b C pen. în această ipoteză
particulară 4.
Dacă două persoane au decedat, iar o a treia victimă a fost salvată, se va
reţine o singură infracţiune de omor deosebit de grav, deoarece fapta este
consumată, iar restul urmărilor, constând în moartea altor persoane sau doar
tentative cu privire la alte persoane, sunt absorbite în mod legal în forma
consumată de omor deosebit de grav asupra a două sau mai multor persoane.
Tentativă la această infracţiune există în ipoteza în care nici o persoană nu
a decedat.
Dacă, urmare a acţiunii agentului, o persoană decedează şi cu privire la
alte două se produc doar tentative, credem că, din nou, trebuie ruptă unitatea
legală şi tratate ca fapte distincte, deoarece, în concret, se comite mai mult
decât o tentativă de omor deosebit de grav, dar acest rezultat nu îndeplineşte
1
2
Publicată şi în RRD nr. 7/1970, p. 130-133.
3
G. Mateuţ, op. cit., p. 105.
4
În acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui
recurs în interesul legii, prin Decizia nr. V/2006, publicată în M. Of., Partea I nr. 492 din
07/06/2006.
condiţiile de tipicitate ale omorului deosebit de grav consumat1. În sprijinul

acestei soluţii poate fi şi adus ca argument, pe de o parte, consecvenţa în
soluţionarea acestor probleme şi, pe de altă parte, aplicarea regulilor generale în
materia concursului de infracţiuni. O pluralitate de victime generează reţinerea
unei pluralităţi de infracţiuni contra persoanei. Aceasta ar fi fost soluţia şi în
cazul în care legiuitorul nu ar fi încriminat această infracţiune complexă, ceea
ce înseamnă că acesta este principiul. În cazul imposibilităţii de a aplica regula
specială, adică unitatea legală, se aplică regula de principiu, adică concursul de
infracţiuni.
În sens contrar, pentru ultima ipoteză s-a susţinut că, dacă nu se reţine
tentativa la omor deosebit de grav în concurs cu omorul consumat, se „rupe”
unitate legală a infracţiunii complexe2. Considerăm că şi în cazul acestei soluţii
se rupe unitatea legală deoarece nu se reţine o singură infracţiune complexă aşa
cum a fost voinţa legiuitorului, ci se reţine un concurs de infracţiuni.
Dacă nu se respectă unitatea legală propusă de legiuitor, atunci singura
soluţie, în opinia noastră, este aceea de a aplica principiul care guvernează
ipoteza unei pluralităţi de victime, fără a încerca să creăm o ipoteză
intermediară care „rupe” unitatea legală cu privire la victima decedată, dar
păstrează o parte a ei, prin reţinerea tentativei la omorul deosebit de grav, faţă
de celelalte două persoane care nu au decedat.
Circumstanţa are un caracter real.
Omorul săvârşit de o persoană care a mai comis un omor

(art. 176 alin. 1 lit. c C pen.)
Această agravantă s-a impus ca urmare a voinţei legiuitorului de a

sancţiona mai grav pe cel care persistă în acţiuni de ucidere, fiind, aşa cum s-a
susţinut în doctrină, o formă de recidivă specială3.
Pentru a se reţine această formă de omor deosebit de grav trebuie ca
autorul să mai fi comis anterior o infracţiune de omor (art. 174-176 C pen.),
indiferent dacă fapta anterioară a rămas în formă de tentativă sau consumată4, şi
indiferent dacă a comis fapta în calitate de autor sau doar de participant.
1
În acelaşi sens, Dec. pen. nr. 3507/2002 a ÎCCJ în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de
decizii pe anul 2002. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Ed All Beck, Bucureşti, 2004, p. 458.
2
3
4
V. Cioclei, op. cit., p. 52. În sens contrar s-a susţinut că, pentru a se reţine această formă
de omor deosebit de grav, omorul anterior trebuie să fie consumat (T. Toader, op. cit., p. 55).
Opinia nu a fost împărtăşită şi de practica judiciară. Raportat la formularea art. 144 C. pen.,
opinia apare ca fiind criticabilă.
Nu se ia în calcul comiterea unor infracţiuni care au avut ca urmare

moartea victimei şi nici infracţiunea de atentat care pune în pericol siguranţa
statului, deoarece s-ar face o analogie în defavoarea celui acuzat. Pentru că
trimiterea este expresă la infracţiunea de omor ca un nomen juris distinct, nu se
poate interpreta acest concept în sens larg.
În cazul în care, pentru primul omor, agentul a fost condamnat definitiv,
se vor aplica regulile recidivei între primul omor, ca prim termen, şi omorul
deosebit de grav, ca cel de-al doilea termen al recidivei.
Dacă autorul nu a fost condamnat pentru primul omor, se vor aplica
regulile concursului între primul omor şi cel de-al doilea omor, care este unul
deosebit de grav.
În cazul concursului, este necesar ca cele două omoruri să nu fie comise în
aceeaşi împrejurare, caz în care ar fi îndeplinite condiţiile omorului deosebit de
grav de la art. 176 alin. 1 litera b C pen. Criteriul de delimitate între cele două
omoruri deosebit de grave îl reprezintă tocmai unitatea de împrejurare. Dacă nu
există unitate de împrejurare, vom avea un concurs de infracţiuni între primul
omor şi cel de-al doilea omor deosebit de grav. Dacă uciderea a două persoane
se va realiza în aceeaşi unitate de împrejurare, se va reţine infracţiunea
complexă de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 176 alin. 1 lit. b C pen.
O chestiune de ordin practic este aceea de a şti cum se poate face dovada
comiterii unui omor anterior.
În doctrină, s-a susţinut în general că nu interesează dacă pentru primul
omor a operat prescripţia, amnistia sau vreo altă cauză de înlăturarea a
răspunderii penale1.
Credem că afirmaţia trebuie nuanţată. Să presupunem că pentru primul
omor a intervenit prescripţia răspunderii penale. Ne întrebăm dacă acest omor
poate fi luat în calcul pentru a se reţine un omor deosebit de grav dacă agentul,
ulterior prescripţiei răspunderii pentru primul omor, mai comite un omor.
Credem că răspunsul este unul negativ.
În opinia noastră, nu se poate face o delimitare între un omor „faptic” şi
omorul constatat de o instanţă printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Omorul pentru care a intervenit prescripţia răspunderii penale este un omor
„faptic” ce nu poate fi luat în calcul ca antecedenţă pentru a califica al doilea
omor ca fiind unul deosebit de grav. Credem că dacă a intervenit prescripţia
răspunderii penale nu mai există nici un mijloc juridic care să fie folosit pentru
a decide că autorul a mai comis anterior un omor.
Dacă cel acuzat de omorul deosebit de grav comis de o persoană care a
mai comis un omor va solicita acuzării să facă proba că el a mai comis anterior
1
un omor, parchetul nu ar putea susţine că, deşi prescripţia răspunderii penale

pentru primul omor a operat, „se ştie” ca realitate faptică împrejurarea că acesta
ar fi comis un omor.
Este firesc ca această antecedenţă să rezulte dintr-o hotărâre
judecătorească. Omorul are în primul rând o semnificaţie juridică. Omorul
faptic nu poate fi luat ca temei de antecedenţă indiferent de cât de notorie ar fi
aceasta împrejurare.
Dacă răspunderea penală pentru primul omor este prescrisă sau a
intervenit amnistia antecondamnatorie, nu se mai poate obţine o hotărâre
judecătorească de condamnare pentru această faptă, iar comiterea ulterioară a
unui omor nu face ca acesta să fie unul deosebit de grav în condiţiile art. 176 lit.
c C. pen. În caz contrar, s-ar încălca prezumţia de nevinovăţie ca principiu
constituţional şi un drept fundamental al omului.
În practica judiciară, s-a decis că pentru a se putea reţine art. 176 lit. c C
pen. este necesar ca pentru primul omor să existe o hotărâre definitivă de
condamnare, fie cel puţin ca cele două omoruri să fie judecate împreună1. Acest
punct de vedere a fost împărtăşit şi în doctrină2.
Subiecţii pasivi pot să fie diferiţi sau pot fi aceeaşi (tentativă de omor
urmată de o altă tentativă omor sau de forma consumată împotriva aceluiaşi
subiect pasiv)3.
Nu se va reţine această formă de omor calificat, dacă tentativa de omor se
comite în formă continuată. În acest caz, există o unitate legală. Agentul nu a
comis decât o tentativă de omor în formă continuată.
În cazul în care pentru primul omor infractorul a fost reabilitat, nu mai
sunt îndeplinite condiţiile cerute de tipicitatea formei deosebit de grave,
deoarece reabilitarea are ca efect înlăturarea oricăror interdicţii, decăderi şi
incapacităţi ce ar rezulta din hotărârea de condamnare4.
A fost exprimată şi o opinie contrară, conform căreia se ia în calcul doar
faptul material al comiterii unui omor, această circumstanţă personală fiind
imposibil de a fi înlăturată din sarcina agentului, atunci când acesta va mai
comite un omor5. Considerăm că ea este extrem de drastică, deoarece aceasta ar
însemna că această persoană nu va putea înlătura niciodată acest stigmat. Or,
tocmai această înlăturare a stigmatului comiterii faptei se urmăreşte prin
reabilitarea unei persoane. Excepţiile de la regula reabilitării trebuie exprimate
1
Dec. nr. 5117/ 2002 a ICCJ, secţia penală, publicată în Buletinul jurisprudenţei,
Culegere de decizii pe anul 2002, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 459.
2
V. Cioclei, op.cit., p. 52.
3
În acelaşi sens V. Cioclei, op. cit., p. 52.
4
5
expres de legiuitor şi nu pot rezulta pe cale de interpretare a conceptului de

comitere a unui omor, ca faptă materială sau, dimpotrivă, ca faptă cu
semnificaţie juridică, caz în care reabilitarea şterge orice decădere, interdicţie
sau incapacitate.
O altă problemă este aceea a se stabili dacă se poate reţine un omor
deosebit de grav dacă agentul a comis un omor după ce mai comisese un omor
în perioada când era minor. În art. 109 alin 4. C pen. se prevede că nu atrag
incapacităţi sau decăderi condamnările pronunţate pentru fapte comise în
timpul minorităţii. Asta înseamnă că al doilea omor nu poate fi unul deosebit de
grav, deoarece ar fi o consecinţă a unei condamnări pentru o faptă de omor
comisă în timpul minorităţii. Dacă nu am accepta o asemenea soluţie, ar
însemna să creăm minorului o situaţie mai grea decât majorului. Aceasta
deoarece consecinţele unui omor comis în timpul minorităţii nu vor putea să fie
înlăturate ca efect al reabilitării în nici o ipoteză, fiindcă o cerere de reabilitare
ar fi respinsă ca fiind lipsită de obiect, dar pentru un major ar fi posibilă
acordarea reabilitării.
S-a susţinut1 şi opinia contrară reflectată şi în practica judiciară2, în sensul
că minoritatea autorului la primul omor nu înlătură reţinerea acestei forme de
omor deosebit de grav. Motivarea este aceea că textul nu face nici o precizare
legată de momentul când se comite primul omor.
În cazul amnistierii postcondamnatorii a primului omor, se va reţine
comiterea omorului deosebit de grav comis de o persoană care a mai comis un
omor, dar nu se vor putea aplica suplimentar şi dispoziţiile de sancţionare
specifice recidivei3.
Omorul comis pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea

unei tâlhării sau piraterii (art. 176 alin. 1 lit. d C pen.)
Facem trimitere la condiţiile de tipicitate ale omorului calificat comis

pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea altei infracţiuni (art. 175 lit. h C. pen).
Această formă sancţionează mai grav omorul comis pentru săvârşirea sau
pentru ascunderea unei tâlhării sau piraterii. Deosebirea faţă de omorul
calificat este dată doar de tipurile de infracţiuni expres prevăzute de lege pe
1
I. Pascu, V. Lazăr, op. cit., p. 96.
2
Dec. nr. 552/1999 a C Ap Bucureşti, secţ. I, publicată în Culegere de practică judiciară
în materie penală pe anul 1999, Ed. Rosetti, p. 122.
3
Dec. nr. 439/2001 a C Ap Bucureşti, secţ II, citată în Codul penal, ediţie îngrijită de
Francisca Vasile, Ed. C.H. Beck, 2007, p. 628.
care autorul a urmărit să le comită sau să le ascundă, respectiv tâlhărie sau

piraterie.
Se poate observa că legiuitorul a fost inconsecvent terminologic, deoarece
a folosit o altă modalitate de definire, şi anume omorul pentru a săvârşi o
tâlhărie (s.n. S.B) şi nu omorul comis pentru a înlesni săvârşirea unei
tâlhării, aşa cum ar fi rezultat din formularea textului ca şi în art. 175 lit. h C
pen. Speculând lingvistic, se poate chiar susţine că formularea din art. 176 lit. d
C pen. face o evidentă trimitere la comportamentul infracţional (săvârşire s.n.
S.B.) şi mai puţin la rezultatul infracţiunii ce se doreşte a fi înlesnită prin
comiterea omorului.
S-a susţinut că este necesar ca omorul să fi creat în mod obiectiv
condiţiile favorabile săvârşirii sau ascunderii unei tâlhării sau piraterii1. O astfel
de abordare ar conduce la concluzia că un omor care, deşi este realizat cu
scopul de a înlesni sau ascunde o tâlhărie sau piraterie, nu se va reţine în formă
de omor deosebit de grav, dacă nu există acte de ucidere care să nu fi creat
obiectiv condiţii favorabile comiterii sau înlesniri comiterii tâlhăriei ori
pirateriei. O astfel de abordare inserează un element obiectiv în structura unei
componente subiective, adică în noţiunea de scop a agentului.
Considerăm că este suficient ca omorul să fie comis cu acest scop, pentru
a se încadra în dispoziţiile art. 176 lit. d. C pen, fiind indiferentă sub acest
aspect realizarea efectivă a scopului sau, cel puţin, crearea unor premise
favorabile atingerii scopului2. Este adevărat că aceste premise favorabile
comiterii tâlhăriei, sunt nişte indicii ale faptului că omorul a fost comis pentru a
înlesni tâlhăria, dar asta nu înseamnă, în opinia noastră, că devin condiţii ale
tipicităţii acestei forme de omor deosebit de grav.
Dacă se va comite şi tâlhăria, se vor aplica regulile concursului între omor
deosebit de grav şi tâlhărie. Nu se poate reţine o tâlhărie care a avut ca urmare
moartea victimei, deoarece, în acest caz fapta ar fi una praeterintenţionată, ceea
ce exclude ab initio intenţia de a ucide victima şi cu atât mai mult exclude
uciderea cu un anumit scop.
Dacă vreuna din fapte va rămâne în faza tentativei, se va reţine acea formă
a infracţiunii. De exemplu, se poate ca omorul să rămână în fază de tentativă şi
tâlhăria să se consume. Se va reţine un concurs între o tentativă de omor
deosebit de grav în concurs cu tâlhăria.
Dacă actul de ucidere este comis în împrejurări diferite decât tâlhăria sau
pirateria, sau dacă victima omorului este o altă persoană decât victima tâlhăriei,
aplicarea textului nu pune probleme de interpretare.
1
2
Dacă actul de ucidere este comis în aceeaşi împrejurare cu tâlhăria sau

pirateria asupra aceleaşi persoane, apare uneori ca dificilă reţinerea celor două
fapte în concurs.
Să luăm următorul exemplu. X doreşte să sustragă bunuri din casa lui Y şi
pătrunde în casa acestuia în timpul nopţii, în timp ce victima dormea. Dacă X
reuşeşte să sustragă bunurile fără a fi auzit de partea vătămată, vom fi în
prezenţa unui furt calificat.
Dacă însă Y se trezeşte, iar pentru ca X să-şi poată finaliza actul de
sustragere îi aplică o lovitură de pumn lui Y care încerca să-şi apere
patrimoniul. Y se dezechilibrează se loveşte cu capul de un obiect din casă şi
moare. X va răspunde pentru tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei.
Aceasta pentru că actul de violenţă a transformat furtul în tâlhărie.
Dacă însă Y se trezeşte, iar pentru ca X să-şi poată finaliza actul de
sustragere îl împuşcă pe Y, care încerca să-şi apere patrimoniul, iar Y moare,
fapta lui X va fi un omor deosebit de grav comis pentru a înlesni o tâlhărie în
concurs cu infracţiunea de tâlhărie în formă simplă. Împuşcarea victimei arată
atât că X a trecut de la comiterea unui furt la comiterea unei tâlhării, dar şi
faptul că X l-a ucis pe Y pentru a înlesni această tâlhărie.
Agravanta se reţine şi atunci când agentul împuşcă victima pentru a păstra
bunul furat sau pentru a-şi asigura scăparea, funcţionând acelaşi raţionament, cu
diferenţa că uciderea s-a realizat pentru ascunderea infracţiunii de tâlhărie.
Practica judiciară este quasi majoritară în acest sens. Astfel, de exemplu,
s-a decis1 că fapta autorului de a aplica mai multe lovituri de cuţit victimei cu
intenţia de a o ucide, dar şi de a o tâlhări, deoarece cunoştea că victima avea
bunuri de valoare în casă, urmată de sustragerea acestora, se încadrează la art.
176 lit. d C pen. în concurs cu infracţiunea de tâlhărie.
La fel, faptele inculpatului de a fi încercat săvârşirea unui furt dintr-un
autoturism şi apoi, la apropierea unei persoane, de a-i fi aplicat o lovitură de cuţit
în abdomen pentru a-şi asigura scăparea, constituie un concurs între tentativa de
omor deosebit de grav şi tentativa de tâlhărie, deoarece semnificaţia faptelor
trebuie apreciată în ansamblul lor. Autorul nu s-a oprit la forma tentativei de furt,
ci a utilizat violenţa pentru a-şi asigura scăparea, dar violenţele realizează şi
elementele obiective şi subiective ale omorului deosebit de grav2.
1
Dec. nr. 42/1996 a C Ap. Timişoara citată în Codul penal, ediţie îngrijită de Georgina
Ed. C.H. Beck, 2007, p. 629.
2
Dec nr. 2596/1981 a Trib Suprem, secţ. penală citată în Codul penal, ediţie îngrijită de
În practica judiciară, există uneori dificultăţi între a delimita omorul

deosebit de grav comis pentru a înlesni o tâlhărie, de infracţiunea de tâlhărie
care a avut ca urmare moartea victimei. Delimitarea se face după aceleaşi
reguli, pe care deja le-am prezentat, de delimitare a infracţiunii de omor de cea
de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte1.
Omorul săvârşit asupra unei femei gravide

(art. 176 alin. 1 lit. e C pen.)
Această circumstanţă este una reală şi vizează o anumită calitate a

subiectului pasiv, şi anume femeia gravidă. Raţiunea acestei forme agravate
este determinată de faptul că autorul urmăreşte şi uciderea unei alte fiinţe decât
femeia, şi anume a fătului. Prin această formă de omor deosebit de grav se
recunoaşte o protecţie penală suplimentară pentru fiinţa încă nenăscută, similară
omorului comis asupra a două sau mai multor persoane2.
Se poate face o discuţie, dacă femeia gravidă este totuna cu femeia
însărcinată. Credem că o astfel de discuţie are un caracter lingvistic exagerat
speculativ, iar intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu face vreo diferenţă.
De lege ferenda poate că legiuitorul ar trebui să fie consecvent în limbajul
folosit.
Legea impune, drept condiţii, existenţa reală a stării de graviditate. Dacă
autorul a dorit să ucidă o femeie gravidă, dar aceasta între timp pierduse sarcina
sau nici nu fusese în realitate însărcinată, nu se va reţine omorul deosebit de
grav. Soluţia este determinată de faptul că, în acest caz, fapta nu mai este una
tipică, lipsindu-i o calitate a subiectului pasiv.
Dacă agentul nu a cunoscut starea de graviditate, eroarea de fapt în care
s-a aflat înlătură reţinerea formei de omor deosebit de grav. Nu are importanţă
dacă starea de graviditate era vizibilă sau nu, ori dacă agentul a cunoscut
această stare din alte surse decât forma corpului victimei.
Fiind o circumstanţă reală, se răsfrânge asupra participanţilor în măsura în
care au cunoscut-o sau au prevăzut-o.
1
Vezi supra, p. 26.
2
O. Stoica, op. cit., p. 76; V. Cioclei, op. cit., p. 59.
Omorul săvârşit asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra

unui militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor
de serviciu sau publice ale victimei (art. 176 alin. 1 lit. f C pen.)
Omorul este deosebit de grav datorită calităţii subiectului pasiv, a

timpului în care se comite sau împrejurărilor în care ea se comite.
Pentru a se realiza tipicitatea acestei forme agravate, este necesar ca
victima să aibă calitatea enunţată în art. 176 lit. f C pen., adică magistrat,
poliţist, jandarm sau militar. Dacă victima a avut una din aceste calităţi şi a
pierdut-o înainte de comiterea faptei, deşi poate că agentul vrea să se răzbune
pentru un act comis în timpul serviciului de victimă, fapta de omor deosebit de
grav nu mai este tipică. Se va putea reţine în ipoteza de mai sus omorul calificat
(art. 175 lit. f C pen.), deoarece în acel text nu se cere ca victima să aibă o
anumită calitate, fiind suficient ca fapta să fie comisă în legătură cu atribuţiile
de serviciu ale victimei.
Este necesar ca omorul să fie comis în timpul serviciului sau în legătură
cu atribuţiile de serviciu ale victimei. Dacă omorul se comite în timpul
serviciului victimei, omorul este unul deosebit de grav, fiind indiferent mobilul
sau scopul acestui omor. Dacă autorul ucide un judecător în timpul serviciului,
deoarece acesta avea o legătură extraconjugală cu soţia sa, omorul va fi unul
deosebit de grav1.
Noţiunea de faptă comisă în timpul serviciului se interpretează în concret.
Dacă victima se afla în pauza de masă la serviciu este evident că a fost ucisă în
timpul serviciului. Dacă însă plecase de la serviciu pentru a rezolva unele
treburi personale şi este ucisă în acest interval, nu se poate reţine împrejurarea
că fapta a fost comisă în timpul serviciului.
Fapta se poate comite şi cu intenţie eventuală, fiind suficient ca victima să
aibă acea calitate specială şi fapta să fie comisă în timpul serviciului victimei.
Omorul va fi unul deosebit de grav şi atunci când acesta, deşi nu este
comis în timpul serviciului, este în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de
serviciu sau publice ale victimei. În această modalitate, fapta se comite, de
regulă, cu intenţie directă, fiind comisă în legătură cu atribuţiile de serviciu ale
victimei. Cu privire la acest aspect, facem trimitere la comentariul cu privire la
omorul calificat comis în legătură cu atribuţiile de serviciu ale victimei. Şi în
acest caz, trebuie făcută o distincţie între exercitarea neprocedurală a
atribuţiilor de serviciu şi cea vădit ilegală, ipoteză când nu mai există o legătură
între omor şi îndeplinirea atribuţiilor de serviciu ale victimei.
1
În doctrină, această prevedere legală a fost considerată excesivă atunci când fapta nu are
nici cea mai mică legătură cu serviciul victimei. (V. Cioclei, op. cit., p. 61.)
Omorul deosebit de grav absoarbe în conţinutul său şi infracţiunea de

ultraj comisă asupra unui magistrat, poliţist, jandarm sau militar.
Omorul comis de un judecător sau procuror, poliţist, jandarm sau

militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de
serviciu sau publice ale acestora (art. 176 alin. 1 lit. g C pen.)
Legiuitorul, prin Legea nr. 278/2006, a introdus o nouă formă de omor

deosebit de grav (art. 176 alin. 1 lit. g C pen.), şi anume omorul comis de un
judecător sau procuror, poliţist, jandarm sau militar, în timpul sau în legătură
cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora.
Această nouă formă de omor deosebit de grav este rezultatul unei dorinţe
de simetrie a legiuitorului român1. Aceasta deoarece art. 176 alin 1. lit. f C pen.
consacră ca formă de omor deosebit de grav omorul comis asupra unui
magistrat, poliţist, jandarm sau militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea
îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora.
Autorului i se cere să aibă o anumite calitate specială şi, de aceea,
coautoratul la această forma agravată se va reţine doar dacă toţi coautorii au
această calitate.
Omorul trebuie să fie comis în timpul serviciului agentului, în acest caz,
fiind indiferentă calitatea victimei, mobilul sau scopul faptei.
Această formă agravată se poate reţine şi în cazul în care, deşi omorul nu
este comis în timpul serviciului, acesta are legătură cu îndeplinirea atribuţiilor
de serviciu. Preluarea în mod simetric a acestei forme agravate generează
serioase probleme de interpretare. Ne putem imagina ipoteza ca un judecător să
ucidă o persoană pe care a judecat-o sau a condamnat-o. Pentru că legea nu
distinge, se poate reţine această formă de omor deosebit de grav şi atunci când
un judecător al unui litigiu civil ucide una din părţi sau orice alt participant la
proces.
Această formă de omor agravat absoarbe infracţiunea de purtare abuzivă
(art. 250 C pen.), comisă de acelaşi autor, în aceeaşi împrejurare. Ipoteza este
simetric inversă cu situaţia în care omorul deosebit de grav de la art. 176 alin. 1
lit. f C pen. absoarbe ultrajul comis de autor.
Este posibilă reţinerea ambelor forme de omor deosebit de grav, art. 176
alin. 1 lit. f şi g C pen., atunci când atât autorul, cât şi victima, sunt judecători
1
În doctrină, în mod întemeiat, această prevedere a fost apreciată ca fiind lipsită de logica
simetriei, deoarece introducerea acestei forme de omor deosebit de grav nu a fost urmarea unei
recrudescenţe a acestui tip de criminalitate. (V. Cioclei, op. cit., p. 63.)
sau procurori, poliţişti, jandarmi sau militari, în timpul sau în legătură cu

îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora. De exemplu, un
poliţist îşi ucide un coleg în timp ce amândoi se aflau în timpul serviciului.
Fapta se poate comite atât cu intenţie directă, cât şi eventuală.
Nu considerăm foarte inspirată decizia legiuitorului de a considera ca
fiind un omor deosebit de grav atunci când omorul a fost comis de un judecător,
procuror, poliţist, jandarm sau militar aflaţi în timpul serviciului, deoarece, din
punct de vedere criminologic, nu s-a constatat o creştere a acestui tip de omor
în practica judiciară.
Singurele persoane expuse la comiterea acestui tip de omor sunt poliţiştii
care intervin şi care folosesc focul de armă pentru a ucide un potenţial infractor
sau agresor. Dacă, spre exemplu, acesta a făcut exces de zel şi nu a respectat
toate procedurile prealabile executării unui foc de armă, acesta nu va răspunde
doar pentru tentativă, respectiv omor consumat, ci fapta lui va fi tentativă,
respectiv omor deosebit de grav. Suntem în situaţia aşa numitelor obligaţii
contrare, adică poliţistul este obligat să folosească arma din dotare pentru a
garanta şi proteja siguranţa cetăţeanului, dar, în acelaşi timp, este sancţionat
dacă folosirea armei se realizează în afara cadrului legal. În concret, uneori este
dificil a se face o demarcaţie absolut matematică. Credem că, prin
reglementarea omorului legiuitorul român propune doar aplicarea celor două
soluţii extreme, fie fapta este considerată una justificată, fie fapta poliţistului va
constitui omor deosebit de grav.
Dispoziţiile penale, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 278/2006,
permiteau ca pentru orice infracţiune comisă de un judecător, procuror, poliţist,
jandarm sau militar aflat în timpul serviciului să se poată reţine o circumstanţă
agravantă judiciară, soluţie care credem că îndeplinea cerinţele de politică
penală eficientă îndreptată împotriva acestor comportamente infracţionale.
Legiuitorul nu este consecvent în definirea calităţii subiecţilor activi cu
textul de la art. 176 alin. 1 lit. f. C pen., deoarece, această formă de omor
deosebit de grav se reţine dacă este comisă de un judecător sau procuror, iar
omorul deosebit de grav din textul care trebuia să fie simetric invers,
reglementează omorul asupra unui magistrat (s.n. S.B.). Dacă, în viitor,
conceptul de magistrat nu va mai cuprinde şi procurorii, atunci va trebui ca
textul din art. 176 alin. 1 lit. f C pen. să fie şi el modificat corespunzător,
deoarece s-ar face o nejustificată discriminare, din această perspectivă, între
procurori şi judecători sau chiar poliţişti.
Tentativa la toate formele de omor deosebit de grav se pedepseşte.
Sancţiunea. Omorul deosebit de grav se sancţionează cu detenţiune pe
viaţă sau pedeapsa închisorii între 15 şi 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Pruncuciderea
În articolul 177 C pen. este incriminată pruncuciderea care constă în

uciderea copilului nou născut, săvârşită imediat după naştere de către mama
aflată într-o puternică stare de tulburare pricinuită de naştere.
Această infracţiune a generat discuţii aprinse în doctrină cu privire la
natura sa juridică. Astfel, unii autori au susţinut că această faptă este una
autonomă, fără vreo legătură cu infracţiunea de omor, cu toate consecinţele pe
care le generează această constatare asupra formelor de participaţie1.
Dimpotrivă, alţi autori au susţinut că pruncuciderea nu este altceva decât o
formă atenuată de omor, determinată de calitatea subiectului activ şi de starea
psihică a acestuia (mamă aflată în puternică stare de tulburare pricinuită de
procesul naşterii)2. Aceasta din urmă este opinia majoritară şi punctul de vedere
pe care şi noi îl împărtăşim. De altfel, astăzi se constată dispariţia aproape
totală a vreunui text similar celui ce incriminează pruncuciderea din majoritatea
codurilor europene, considerându-se că incriminarea omorului este suficientă
pentru a realiza şi protecţia penală a vieţii noului născut.
Cu privire la raţiunile incriminării acestei fapte, au existat două abordări.
Prima, existentă în ţările democratice şi în România interbelică, considera că
acest omor trebuia să fie unul atenuat din considerente de ordin moral şi social
(mama care nu putea să îşi crească copilul, excluderea socială a mamei care
avea copii din afara căsătoriei, vârsta imatură a mamei etc.). Aceste cauze
determină majoritatea mamelor să îşi ucidă copiii nou născuţi.
O a doua abordare, specifică statelor comuniste, prezentă şi în legislaţia
română actuală, consideră pruncuciderea un omor atenuat datorită stării
psiho-fiziologice în care se găseşte mama. Se bazează pe constatarea că pot
exista stări psiho-fiziologice, anormale, consecutive naşterii, care pot provoca
femeii o tulburare psihofizică de natură să o împingă la uciderea propriului
copil. Aceste stări, deşi nu echivalează cu o stare de iresponsabilitate, justifică
atenuarea răspunderii penale.
În prezent, majoritatea legislaţiilor penale au renunţat la a mai consacra un
text de incriminare pruncuciderii, considerându-se că textul de incriminare a
omorului satisface exigenţele de politică penală. Faptul de a avea un copil din
afara căsătoriei şi–a pierdut foarte mult din efectul de marginalizare din partea
corpului social, pe care îl genera în trecut asupra mamei, iar sistemele de
securitate socială pot oferi un ajutor în creşterea unui copil, dacă mama nu
dispune de posibilităţile materiale pentru a-l creşte.
1
I. Dobrinescu, Infracţiunea de pruncucidere, în RRD nr. 11/1971, p. 41.
2
O. Stoica, op. cit., p. 76; G. Mateuţ, op. cit., p. 134; T. Toader, op. cit., p. 60.
Subiectul activ. Subiectul activ este unul calificat, şi anume mama care
se află în stare de puternică tulburare pricinuită de procesul naşterii. Două
condiţii trebuie să îndeplinească subiectul activ:
- să fie mamă a copilului ucis, ceea ce înseamnă că infracţiunea este una
cu autor unic, fiind exclus coautoratul.
- în momentul comiterii faptei, mama să se afle într-o stare de tulburare
pricinuită de procesul naşterii. Prin tulburare se înţeleg stări psiho-fiziologice
anormale, de natură psiho-patologică, consecutive naşterii, care pot fi provocate
în perioada puerperală de diverşi agenţi nocivi (infecţii, intoxicaţii,
psihotraumatisme, anemii, carenţe endocrine periodice, teren neurodistrofic
etc.) şi care acţionează prin efectele lor asupra conştiinţei femeii lehuze,
diminuând controlul asupra conduitei sale1. Această tulburare trebuie să
depăşească prin gravitatea şi intensitatea ei tulburarea acceptată sau normală
suportată de majoritatea mamelor în timpul şi după naştere. De regulă, proba
acestei stări de tulburare se face cu ajutorul unei expertize psihiatrice
medico-legale, dar poate fi teoretic dovedită cu orice mijloc de probă. Oricum,
expertiza psihiatrică are un caracter post factum, iar starea de tulburare trebuie
să fi existat în cursul sau imediat după procesul naşterii.
Există puţine cazuri în care se reţine această infracţiune, de regulă fapta se
califică ca fiind un omor comis de mamă asupra copilului său.
Mama adoptivă nu îndeplineşte condiţiile subiectului activ special
deoarece ea nu se poate afla într-o stare de tulburare pricinuită de naştere.
Fapta este tipică dacă este comisă de mama-surogat, elementul de particu-
laritate este starea de tulburare şi nu relaţiile de rudenie între mamă şi fiu.
Această infracţiune nu poate fi comisă de o persoană juridică nici ca autor
şi nici ca participant. Orice acţiune de participaţie realizată de o persoană
juridică ar fi încadrată la participaţie la infracţiunea de omor.
Subiectul pasiv este şi el unul calificat, fiind copilul nou-născut. Calitatea
de nou născut de stabileşte după criterii medicale morfo-fiziologice (10-14 zile
de la naştere).
Latura obiectivă. Acţiunea de ucidere nu prezintă particularităţi faţă de
omor, fapta putându-se comite prin comisiune propriu-zisă sau prin omisiune,
când mama îl abandonează pe noul născut, astfel încât acesta decedează.
O particularitate a laturii obiective constă în faptul că acţiunea de ucidere
trebuie să fie comisă imediat după naştere. Legea nu determină riguros care
este intervalul până la care fapta se consideră a fi comisă imediat după naştere,
1
această împrejurare se stabileşte, după criterii medicale morfo-fiziologice, în

concret. De regulă, se consideră că fapta este comisă imediat după naştere, până
când dispar semnele naşterii recente, moment care diferă de la caz la caz. Dacă
fapta nu este comisă imediat după naştere, chiar dacă este comisă asupra unui
nou născut, fapta nu se mai încadrează la pruncucidere, ci la omor.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau
indirectă, dar datorită stării de tulburare, intenţia este una repentină, şi ea
trebuie să se fi format sub impulsul stării de tulburare psihopatologică
consecutivă naşterii, în intervalul de timp cât această tulburare persistă sau se
menţine.
Participaţia. La această infracţiune, participaţia prezintă anumite
particularităţi. Nu este posibil coautoratul. Cel care comite acte de executare
alături de mamă este autor al infracţiunii de omor. Tot pentru participaţie la
omor calificat va răspunde şi instigatorul sau complicele mamei, deşi mama va
răspunde ca autoare a infracţiunii de pruncucidere1.
Dacă mama participă cu acte de instigare sau complicitate la uciderea
copilului său nou născut şi sunt îndeplinite celelalte condiţii ale tipicităţii
pruncuciderii, autorul va răspunde pentru omor calificat, iar mama ca instigator
sau complice la pruncucidere.
Aceste forme de participaţie rezultă din natura juridică de omor atenuat a
pruncuciderii.
Cei care împărtăşesc opinia cu privire la autonomia infracţiunii de
pruncucidere consideră că participanţii vor răspunde pentru instigare, respectiv
complicitate, la pruncucidere.
Într-o altă opinie2, se susţine că nu este posibilă nici o formă de
participaţie deoarece infracţiunea este una cu autor unic propriu sau calificat.
Credem că mama care se află în această stare va putea comite atât acte de
executare, când va răspunde ca autor al pruncuciderii cât şi acte de participaţie
la pruncucidere. Circumstanţa personală va face ca în cazul ei, deşi cel instigat
va comite un omor, să se reţină o instigare la pruncucidere. Soluţia noastră se
bazează pe constatarea că pruncuciderea nu este decât o formă de omor atenuat,
iar caracterul atenuat există în cazul mamei, atât pentru actele de executare, cât
şi pentru cele de participaţie.
1
Decizia de îndrumare nr. 2/1976 a Trib. Suprem în V. Papadopol, M. Popovici,
Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 333.
2
Tentativa. Fapta trebuie să fi avut ca rezultat moartea copilului, deoarece

tentativa la această infracţiune nu este incriminată. Este o infracţiune
instantanee şi de rezultat.
Tentativa este posibilă, dar nu este incriminată. De exemplu, mama
încearcă să îşi ucidă copilul nou născut, fapta îndeplinind condiţiile de tipicitate
ale pruncuciderii, dar o altă persoană intervine şi salvează copilul.
Fapta ar fi o tentativă la pruncucidere, dar legiuitorul a decis să nu o
incrimineze. Soluţia legislativă de nesancţionare a tentativei apare ca fiind
discutabilă, deoarece practic legiuitorul nu sancţionează tentativa de omor
atenuat. Dacă noul născut nu a suferit nici o vătămare corporală, urmare a
încercării mamei de a-l ucide, fiind în stare de tulburare pricinuită de naştere,
de lege lata, fapta mamei nu intră sub incidenţa legii penale. Dar dacă copilul a
suferit o vătămare corporală în cursul acţiunii de ucidere, credem că se poate
reţine o infracţiune contra integrităţii corporale, deoarece, chiar dacă
infracţiunea absorbantă, tentativa de pruncucidere, care absoarbe în mod natural
actele de vătămare a integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei, nu este
incriminată, faptele absorbite pot atrage răspunderea penală a mamei. Este
nefiresc ca în cazul în care mama doreşte să îi cauzeze o vătămare corporală
copilului nou născut, fiind tulburată de procesul naşterii ea să răspundă penal,
deoarece fapta este una contra integrităţii corporale, însă, dacă doreşte mai
mult, să-l ucidă, şi nu reuşeşte, atunci să nu răspundă penal în nici un fel.
Din aceste motive, credem că fapta mamei se va încadra eventual la
infracţiunile contra integrităţii corporale şi sănătăţii (loviri sau alte violenţe,
vătămare corporală şi vătămare corporală gravă). În acest caz se va putea reţine
o circumstanţă atenuantă judiciară, dacă infracţiunea contra integrităţii
corporale a fost comisă de mamă în stare de puternică tulburare pricinuită de
naştere.
Răspunderea participantului la „tentativa de pruncucidere” comisă de
mamă se va angaja pentru participaţie la infracţiunea de omor, deoarece
circumstanţa personală a mamei nu se va răsfrânge şi asupra celorlalţi
participanţi la tentativa de omor.
Sancţiunea. Pruncuciderea se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 2
şi 7 de ani.
Determinarea sau înlesnirea sinuciderii
Fapta este incriminată de art. 179 C pen. şi este definită legal ca fiind
„fapta de a determina sau de a înlesni sinuciderea unei persoane, dacă
sinuciderea sau încercarea de sinucidere a avut loc”. Infracţiunea are o formă
agravată incriminată de alineatul 2 al art. 179 C pen. atunci „când fapta s-a
săvârşit faţă de un minor sau faţă de o persoană care nu era în stare să-şi dea
seama de fapta sa, ori nu putea să fie stăpână pe actele sale”.
Legiuitorul incriminează formele de participaţie la sinucidere, fără a
incrimina şi fapta autorului de a se sinucide. Aceasta, deoarece legiuitorul
doreşte să protejeze şi în acest fel dreptul la viaţă al persoanei, care trebuie
apărat în mod absolut. Există sisteme penale, de exemplu cel german, în care
nici participaţia la sinucidere nu este incriminată, deoarece se consideră a fi
ilogic ca să sancţionezi participaţia la o faptă care nu este prevăzută de legea
penală, dacă nu este împărtăşită teoria participaţiei ca delict distinct1.
Subiectul activ este general, iar infracţiunea poate fi comisă şi de o
persoană juridică. De exemplu, o asociaţie neguvernamentală asigură un spaţiu
adecvat sau mijloace pentru un act de sinucidere.
Latura obiectivă. Pentru existenţa laturii obiective trebuie îndeplinite
mai multe condiţii:
În primul rând, fapta trebuie să constea într-o activitate de determinare
sau de înlesnire.
Determinarea la sinucidere constă în acţiunea de a îndemna şi de a
convinge pe altul să ia hotărârea de a se sinucide, fie prin insuflarea ideii de
sinucidere (când sinucigaşul nu se gândise la o asemenea posibilitate), fie prin
convingerea victimei (atunci când aceasta încă avea îndoieli cu privire la luarea
unei astfel de hotărâri)2. Determinarea se poate realiza expres, dar şi implicit,
prin acte de supunere la chinuri, abuzuri repetate etc. Aceasta, deoarece este
suficient ca autorul să accepte producerea rezultatului prevăzut, şi anume
determinarea sinuciderii.
Dacă victima a fost ”constrânsă” la sinucidere, fără a avea libertatea de a
decide dacă se sinucide sau nu, vom fi în prezenţa unui omor comis prin fapta
victimei3. De exemplu, agentul îi spune victimei, care se afla la marginea unei
ferestre situată la înălţime, că are posibilitatea fie să se arunce singură, fie să o
arunce el. Dacă victima „alege” să se arunce singură, agentul va răspunde
pentru omor comis prin fapta victimei, şi nu pentru determinare la sinucidere,
1
2
3
deoarece victima nu a avut posibilitatea de a alege. Ea nu a fost determinată să

se sinucidă, ci a fost ucisă de agresor.
Agresiunile repetate asupra victimei pot fi acte de determinare implicită la
sinucidere, doar atunci când victima a putut, în concret, să aleagă între a se
sinucide şi a trăi. Dacă singura posibilitate oferită victimei de a scăpa de
agresiuni, este aceea de a se „sinucide”, atunci fapta se va încadra la omor1.
Înlesnirea constă în sprijinul sau ajutorul material oferit victimei pentru
executarea sinuciderii (procurarea armei, înlăturarea obstacolelor etc.)2.
În doctrină, s-a susţinut că înlesnirea presupune orice fel de ajutor dat
victimei, chiar şi acela constând în darea de sfaturi3. Credem că sfaturile trebuie
să se refere exclusiv la modalitatea concretă de a se realiza actul suicidar şi nu
la orice sfat.
Să ne imaginăm că sinucigaşul îşi anunţă un prieten că doreşte să se
sinucidă, dar îl roagă să nu mai spună nimănui acest lucru. Poate fi conduita
prietenului considerată o înlesnire a sinuciderii dacă agentul trece la comiterea
actului suicidar? Noi credem că nu. Trebuie să existe un ajutor material oferit
sinucigaşului, şi nu este suficientă nedenunţarea intenţiei de sinucidere. Dacă,
dimpotrivă, agentul blochează accesul unor persoane care doresc să-l împiedice
pe sinucigaş să realizeze actul suicidar, atunci fapta agentului va fi tipică. În
opinia noastră, nu este suficientă o încurajare sau o omisiune de descurajare a
sinucigaşului, ci trebuie săvârşit un act material de înlesnire, pentru ca fapta,
în această modalitate, să fie tipică.
Activitatea de suprimare a vieţii trebuie să fie opera exclusivă a
sinucigaşului. Dacă autorul comite acte de executare la activitatea de
„sinucidere”, va răspunde pentru infracţiunea de omor şi nu pentru determinare
sau înlesnire la sinucidere4. De exemplu, agentul „ajută victima”, injectându-i
otrava, la cererea acesteia, ea fiind lipsită de curaj să şi-o administreze singură.
Se va reţine un omor, deoarece în acest caz agentul nu înlesneşte sinuciderea, ci
chiar ucide victima, comiţând un act de executare specific omorului. Existenţa
consimţământului victimei nu înlătură antijuridicitatea infracţiunii de omor, ci
se va putea reţine eventual o circumstanţă atenuată judiciară.
Sistemul de sancţiuni nu este corelat cu celelalte texte aplicabile pentru
fapte mai grave. De exemplu, cel care, după ce violează victima, o şi determină
să se sinucidă, va răspunde pentru un concurs de infracţiuni, între viol şi
determinarea sau înlesnirea sinuciderii. Nu se poate reţine forma agravată a
1
Dec. nr. 811/2002 a CSJ în PR nr. 2/2003, p. 65.
2
3
T. Toader, op. cit., p. 68, G Mateuţ, op. cit., p. 165.
4
Explicaţii III, p. 202; V. Cioclei, op. cit., p. 91.
violului, adică violul urmat de sinuciderea victimei, deoarece, în acest caz,

rezultatul mai grav nu îi este imputabil cu titlu de culpă. Autorul, în ipoteza de
mai sus, doreşte sau acceptă să determine victima să se sinucidă. Dacă, însă,
determinarea de către autorul violului la actul suicidar nu îi este imputabilă cu
titlu de intenţie agentului, atunci agentul va răspunde pentru viol care a avut ca
urmare sinuciderea victimei.
Este absurd ca cel care, după comiterea unui viol, nu a desfăşurat nici o
activitate de determinare la sinucidere a victimei violului şi, cu toate acestea,
victima s-a sinucis să fie sancţionat pentru viol care a avut ca urmare
sinuciderea victimei (art. 197 alin. 3 teza II C pen.), cu o pedeapsă între 15 şi 25
de ani, iar dacă, după viol, agentul a determinat cu intenţie victima să se
sinucidă, va răspunde pentru un concurs de infracţiuni între viol şi determinarea
sau înlesnirea sinuciderii, iar limitele sale de sancţionare sunt între 3 şi 10 ani,
pentru viol, şi 2 şi 7 ani, pentru determinarea sau înlesnirea sinuciderii, adică
după regulile de la concurs o pedeapsă maximă teoretică între 3 şi 15 ani
(maximul special de 10 ani închisoare de la viol, plus sporul de 5 ani închisoare
de la concursul de infracţiuni).
Pentru ca fapta să fie tipică mai trebuie să se producă şi un anume
rezultat, adică să se realizeze sinuciderea sau încercarea de sinucidere a
victimei. Fără producerea acestui rezultat fapta va rămâne în stadiul de tentativă
nepedepsită.
Fapta se consumă în momentul în care se produce sinuciderea sau
încercarea de sinucidere.
Tentativa nu se sancţionează.
Latura subiectivă. Fapta se poate comite cu intenţie directă sau indirectă,
fiind suficient ca autorul să dorească sau să accepte că prin fapta sa se va
produce actul suicidar sau încercarea de sinucidere.
Participaţia nu prezintă elemente de particularitate faţă de regulile
generale ale participaţiei.
Sancţiunea. Determinarea sau înlesnirea sinuciderii se sancţionează cu
pedeapsa închisorii între 2 şi 7 de ani.
Forme agravate. Legiuitorul a incriminat în alineatul 2 al art. 179 C pen.
şi forme agravate ale acestei infracţiuni:
Comiterea faptei faţă de un minor. Raţiunea acestei forme agravate este
corectă, şi anume faptul că minorul va putea fi mai uşor influenţat cu privire la
luarea unei astfel de decizii, deoarece personalitatea sa încă este în formare.
În opinia majoritară, se susţine că textul este extrem de clar, şi nu face
vreo referire la vârsta minorului1.
1
Explicaţii III, p. 216; T. Toader, op. cit., p. 56.
Cu toate acestea, credem că se poate discuta dacă nu cumva, în cazul în

care minorul are o vârstă foarte fragedă (în doctrină1 s-a propus vârsta mai mică
de 14 ani), când el nu înţelege ceea ce presupune viaţa, respectiv moartea, o
activitate de „determinare” la sinucidere ar consta practic într-un act de ucidere
al minorului, caz în care ar deveni incidente dispoziţiile care incriminează
omorul.
Situaţia este oarecum similară cu ipoteza în care un minor de vârstă
fragedă nu poate consimţi valabil la relaţii sexuale, iar actele sexuale comise
asupra unui astfel de minor, deşi ”consimţite de minor”, vor fi calificate ca acte
de executare ale unui viol.
S-a susţinut că interpretarea după care minorul sub 14 ani este subiect
pasiv al unui omor, nu al unei forme agravate de determinare sau înlesnire a
sinuciderii, poate fi combătută din punct de vedere formal. În acelaşi timp, nu
se contestă însă raţionalitatea acestei interpretări2.
Credem că limita de vârstă de la care un minor poate înţelege semnificaţia
acţiunii de sinucidere, ipoteză în care agentul nu va răspunde pentru omor, se
va aprecia de la caz la caz de către instanţa de judecată, dar, de lege ferenda, ar
fi de dorit ca legiuitorul să stabilească o vârstă de la care se poate presupune că
minorul înţelege semnificaţia actelor sale suicidare.
Dacă fapta se comite prin înlesnire, chiar dacă minorul avea o vârstă
fragedă, ea se va încadra la determinarea sau înlesnirea sinuciderii în formă
agravată. Dacă cel care înlesneşte sinuciderea se află pe poziţia de garant,
atunci acesta comite un omor, deoarece, prin înlesnirea sinuciderii, el practic
omite să împiedice moartea victimei.
Comiterea faptei faţă de o persoană care nu era în stare să-şi de-a
seama de fapta sa ori nu putea fi stăpână pe actele sale. Victima, în această
ipoteză, este una iresponsabilă în condiţiile art. 48 C pen., inclusiv starea de
beţie completă.
Nu are importanţă cum a ajuns victima în această stare, voit sau
involuntar, culpabil sau neculpabil, fiind suficient ca agentul să ştie că victima
este în această stare şi să comită actul de determinare sau înlesnire a sinuciderii.
La fel ca şi în cazul minorului cu vârstă fragedă, în cazul în care, victima
nu putea să-şi de-a seama de fapta sau actele sale, este dificil a considera fapta
ca o determinare la sinucidere. Ea apare mai mult ca o ucidere prin fapta
victimei.
Este discutabil în a considera că aceste persoane au libertatea de a decide
singure actul suicidal. Mutatis mutandis, ca în cazul minorului cu vârstă
1
O. Stoica, op. cit., p. 86, nota 59.
2
fragedă, se rezolvă şi distincţia între determinarea sau înlesnirea sinuciderii şi

omor în cazul unei persoane iresponsabile. Fapta se va încadra la determinarea
sau înlesnirea sinuciderii dacă victima avea o capacitate minimală de a înţelege
semnificaţia actelor sale.
Există autori care susţin că nu are importanţă dacă victima era
responsabilă sau nu, nefiind necesară o capacitate minimă de înţelegere a
actului său pentru ca sinuciderea să poată fi considerată un act consimţit sau
voit1.
De exemplu, Codul penal italian, în art. 580, prevede expres că în cazul
unor minori sub 14 ani sau în cazul unor iresponsabili, ce nu puteau înţelege
semnificaţia unui act suicidar faptele de determinare sau înlesnire sunt acte de
executare specifice infracţiunii de omor.
Tentativa la determinare sau înlesnirea sinuciderii este posibilă dar nu este
incriminată.
Sancţiunea. Pentru formele agravate pedeapsa este între 3 şi 10 ani
închisoare.
Uciderea din culpă
Codul penal incriminează în art. 178 C pen. uciderea din culpă a unei
persoane. Legiuitorul român a preferat să incrimineze mai multe forme agravate
de ucidere din culpă. Astfel, uciderea din culpă este agravată dacă:
- s-a comis ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de
prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei
anumite activităţi.
- s-a comis de un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică, având în
sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală sau care se află în stare de
ebrietate.
- când este comisă de orice altă persoană în exerciţiul profesiei sau
meseriei şi care se află în stare de ebrietate.
- când s-a cauzat moartea a două sau mai multe persoane.
Forma de bază a uciderii din culpă
Obiectul juridic şi material este acelaşi ca şi la omor.

Subiect activ. Subiectul activ al uciderii din culpă poate fi orice persoană,
cu condiţia ca acesta să nu fie chiar el victima. Se sancţionează doar uciderea
1
Codul penal comentat şi adnotat I, p. 120; G. Mateuţ, op. cit., p. 167.
unei alte persoane. În caz de pluralitate de subiecţi pasivi, fapta nu va mai fi

una simplă, ci o formă agravată de ucidere din culpă.
Fapta poate fi comisă şi de o persoană juridică. În cazul multor accidente
de muncă s-ar putea discuta despre o eventuală culpă a persoanei juridice.
Este un mecanism ce ar putea obliga persoanele juridice la mai multă
prudenţă, deoarece sancţionarea unui singur angajat, chiar şi conducătorul
acelei persoane juridice, nu produce un efect descurajator pentru persoana
juridică însăşi. Oricând angajatul condamnat pentru ucidere din culpă poate fi
înlocuit de o altă persoană şi activitatea persoanei juridice nu este afectată în
nici un fel, deşi de multe ori culpa agentului are beneficii pentru persoana
juridică ce l-a angajat (de exemplu i se cere angajatului vinovat de ucidere din
culpă să lucreze peste program, el fiind extenuat la data acţiunii culpabile; sau i
se cere să facă minime investiţii în protecţia muncii etc.)
Latura obiectivă constă în orice activitate materială (comisivă sau
omisivă) prin care se provoacă moartea unui om. Acţiunea sau omisiunea pot să
constea în neîndemânare, neatenţie, imprudenţă, neglijenţă, întârzierea realizării
unui act, nesupravegherea unei surse de pericol. De exemplu, se va reţine
comiterea faptei prin omisiune când agentul uită să schimbe semaforul, în cazul
unor lucrări la drumuri, şi se produce un accident de circulaţie. În categoria
modurilor comisive pot intra şi automatismele sau comportamentele impulsive
(de exemplu, agentul apasă instinctiv pe frână la apariţia unui obstacol, iar,
urmare a acţiunii de frânare bruscă pe un carosabil umed, pierde controlul
autoturismului şi ucide o persoană). Tot o conduită culpabilă este şi lipsa de
reacţie atunci când i se cere o anumită conduită (de exemplu, agentul se sperie
de pericol şi nu mai acţionează pedala de frână etc.).
Conduita este omisivă atunci când agentul lasă nesupravegheată o armă şi
un copil ajunge la ea şi se împuşcă.
Fapta este comisă în forma de bază atunci când agentul nu respectă în
sens larg o obligaţie de prudenţă.
Între activitatea ilicită şi moartea victimei trebuie să existe un raport de
cauzalitate. Ca mijloc de apreciere a existenţei raportului de cauzalitate se poate
folosi teoria imputării obiective1.
Se pune întrebarea: ce se întâmplă când acţiunea ce poate atrage
răspunderea agentului pentru rezultatul din culpă este incriminată ca o
infracţiune-obstacol. De exemplu: X încredinţează un automobil unei persoane
care nu dispune de permis de conducere şi aceasta cauzează un accident mortal.
Poate fi tras la răspundere pentru ucidere din culpă cel care a încredinţat sursa
1
Pentru detalii în ceea ce priveşte teoriile în materia raportului de cauzalitate a se vedea
F. Streteanu, op. cit., p. 360.
de pericol unei persoane neexperimentate, în condiţiile în care oricum X va

răspunde pentru infracţiunea rutieră constând în încredinţarea conducerii unei
automobil pe drumurile publice.
În practica judiciară, s-a reţinut un concurs de infracţiuni între uciderea
din culpă şi infracţiunea rutieră1.
Incriminarea unei infracţiuni-obstacol nu duce la întreruperea raportului
de cauzalitate, aşa cum se întâmplă în cazul incriminării în OUG 195/2002 a
încredinţării unui autovehicul spre a fi condus pe drumurile publice şi uciderea
din culpă comisă de cel căruia i-a fost încredinţat autovehiculul2.
Ar fi ilogic să răspundă penal pentru ucidere din culpă cel care
încredinţează un autovehicul pentru a fi condus de o persoană pe un câmp, şi
aceasta din urmă, din cauza neîndemânării, ucide o persoană din culpă sau chiar
conducătorul auto îşi pierde viaţa în accident. În schimb, cel care comite
infracţiunea rutieră să fie exonerat deoarece el va răspunde doar pentru
încredinţarea comisă în condiţiile legislaţiei penale rutiere.
Astfel, existenţa raportului de cauzalitate se va analiza în fiecare speţă de
încredinţare şi, dacă există raport de cauzalitate, cel care va răspunde pentru
infracţiunea rutieră va putea răspunde şi pentru ucidere din culpă.
Prin incriminarea uciderii din culpă legiuitorul nu a dorit să incrimineze
conduitele neglijente sau nesăbuite în general, ci doar acele comportamente
care au produs un rezultat concret, şi anume moartea unei persoane.
În susţinerea acestui punct de vedere F. Gramatica3 dă următorul exemplu.
Dacă o persoană aruncă din neglijenţă o ţigară aprinsă într-o staţie de benzină,
dar nu se produce nici un rezultat prevăzut de legea penală, în cazul nostru
moartea unei persoane, agentul nu va răspunde penal, deoarece tentativa nu este
posibilă şi sancţionată la faptele din culpă.
Dacă aceeaşi persoană aruncă aceeaşi ţigară neglijent pe şosea, în timp ce
se deplasa cu autoturismul între două localităţi, iar vântul deplasează ţigara
aprinsă, aruncată pe şosea spre o căpiţă de fân în care dormea cineva, iar
urmare a incendiului declanşat victima decedează, cel care a aruncat ţigara, în
acest ultim caz va răspunde pentru ucidere din culpă. Dacă vom compara doar
acţiunile agenţilor în cele două ipoteze de şcoală, rezultă că acţiunea primului
este mai periculoasă, şi, cu toate acestea, doar în a doua ipoteză se va răspunde
penal.
1
Dec nr.2628/1981 a Trib. Suprem, secţ. penală citată în Codul penal, ediţie îngrijită de
2
3
F. Gramatica, Principii de drept penal subiectiv, tradusă din italiană de Jean Moruzi,
Tipografia Ziarului Universul, Bucureşti, 1934.
Asta înseamnă că, în cazul infracţiunii de ucidere din culpă, producerea

rezultatului, adică moartea unei persoane, este un element de tipicitate
indispensabil, spre deosebire de infracţiunea de omor, unde producerea
rezultatului va face ca fapta să fie consumată, sau dimpotrivă, să rămână în
formă de tentativă în cazul neproducerii rezultatului.
Pentru omor, elementul esenţial pentru răspunderea penală este acţiunea
de ucidere, pentru uciderea din culpă elementul fundamental este rezultatul,
imputabil sau reproşabil agentului1.
De regulă, analiza unei infracţiuni de ucidere din culpă se face dinspre
rezultat spre acţiunea sancţionabilă penal. Se pune întrebarea dacă producerea
morţii violente a unei persoane îi este imputabilă cu titlu de culpă unei
persoane. Dacă răspunsul este afirmativ, atunci autorul va răspunde pentru
ucidere din culpă.
Teoria normativă a vinovăţiei explică cel mai bine temeiul şi mecanismul
răspunderii pentru infracţiunea de ucidere din culpă, deoarece elementul
esenţial este cel al reproşabilităţii unui rezultat.
Latura subiectivă. Fapta se comite din culpă cu sau fără prevedere, iar
această împrejurare se va reflecta în sancţiunea aplicată de instanţa de judecată,
fără a influenţa tipicitatea faptei.
În legislaţia română, nu se face o diferenţiere în ceea ce priveşte angajarea
răspunderii penale între gradul culpei (lata, levis sau levissima)2. Fapta de
ucidere din culpă este tipică indiferent de gradul acestei culpe, dacă se
stabileşte că a existat un raport de cauzalitate între acţiunea culpabilă a
agentului şi moartea victimei.
În cazul culpei la forma de bază a uciderii din culpă, ea se analizează ca o
culpă comună, generală a unei persoane, bazată pe obligaţia şi posibilitatea
făptuitorului de a prevedea că fapta sa (acţiunea sau inacţiunea), ar putea
să cauzeze moartea unei alte persoane, împrejurare dedusă din
cunoştinţele generale şi experienţa social-comună3. Cu alte cuvinte se
analizează ca o obligaţie generală de prudenţă.
De exemplu, dacă mama unui nou născut adoarme şi se aşează peste
copilul nou născut şi acesta se sufocă ea va răspunde pentru ucidere din culpă în
formă de bază. Experienţa comună ne conduce la ideea că trebuie avută o grijă
deosebită în cazul unui copil nou născut, care nu se poate apăra de o astfel de
conduită culpabilă.
1
V. Malabat, op. cit., p. 96.
2
În sistemul francez dacă raportul de cauzalitate este indirect, atunci se va angaja
răspunderea penală pentru ucidere din culpă, doar dacă există o culpă caracterizată sau calificată,
nefiind suficientă o simplă culpă. V. Malabat, op. cit., p. 105; J. Pradel, M. Danti-Juan, op. cit.,
p. 92.
3
O altă chestiune este legată de situaţia aşa numitelor culpe concurente,

când conduita culpabilă a victimei şi autorului produc, împreună, decesul
victimei (de exemplu: există culpă concurentă în cazul în care victima
traversează prin loc nepermis, dar şoferul, deşi trebuia să seziseze acest
obstacol, din cauză că nu era atent la drum, nu observă victima şi nu frânează la
timp, deşi ar fi putut evita accidentul dacă era atent).
Culpă concurentă a victimei în producerea rezultatului se evidenţiază doar
în ceea ce priveşte soluţionarea laturii civile, fără a influenţa elementul de
tipicitate al uciderii din culpă. Asta însemnă că, în cazul în care, de exemplu,
culpa victimei în producerea rezultatului se va reţine în proporţie de 80%,
agentul va răspunde penal pentru fapta de ucidere din culpă, dar pe latura civilă
va putea fi obligat la repararea prejudiciului doar în procent de 20 %. Doar dacă
se va reţine culpa exclusivă a victimei, fapta de ucidere din culpă nu va mai fi
tipică.
În doctrină, s-a susţinut că la infracţiunea de ucidere din culpă ar fi posibil
coautoratul (de exemplu când doi lucrători pe un şantier decid să arunce un
panou de la înălţime, pentru a evita să coboare cu panoul până jos şi, în cădere,
panoul a căzut pe o persoană care se afla la baza schelei). În concret, fapta celor
doi a fost considerată o ucidere din culpă comisă sub forma coautoratului1.
Nu împărtăşim acest punct de vedere, deoarece coautoratul presupune
existenţa unei legături subiective între participanţi, care este inexistentă în cazul
culpei. Ei nu se pot înţelege să comită o infracţiune al cărui rezultat nici măcar
nu îl prevăd, deşi în mod obiectiv au contribuit amândoi la producerea acestui
rezultat.
Unii autori au considerat că problema este mai mult teoretică decât
practică2. Credem că o soluţie de practică judiciară trebuie să aibă şi un
fundament teoretic solid.
Pentru situaţia în care, mai mulţi autori, din culpă, produc moartea
victimei propunem a se recunoaşte ca o formă distinctă de pluralitate de
făptuitori pluralitatea material-complementară3.
În acest caz, s-ar recunoaşte împrejurarea că făptuitorii au produs acelaşi
rezultat, împreună, dar şi faptul că nu există o legătură subiectivă între ei pentru
producerea urmării. O astfel de formă de pluralitate de făptuitori există în cazul
unei ucideri din culpă, atunci când mai multe persoane şi-au încălcat împreună
din culpă atribuţiile şi nu au împiedicat producerea rezultatului periculos.
1
C-tin. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2003, p. 300.
2
3
În doctrina germană această formă de pluralitate se numeşte „Nebentaeterschaft”, (H.
Troendle, T. Fischer, op. cit., p. 231 par. 25.).
De exemplu, două angajate ale unui salon de frumuseţe, care aveau

atribuţia de a folosi şi supraveghea aparatul de bronzat artificial, discută în
contradictoriu şi uită să oprească aparatul de bronzat artificial în care se află o
clientă la bronzat, iar urmare a arsurilor provocate, victima decedează.
Opinia noastră are un caracter singular în doctrina română, dar ar putea să
răspundă cerinţelor de practică judiciară, deoarece, pe de o parte, se recunoaşte
o colaborare materială la producerea unui rezultat din culpă, adică agenţii comit
o singură infracţiune, dar, în acelaşi timp, se recunoaşte şi faptul că această
colaborare materială nu are caracterul unui coautorat la comiterea infracţiunii
din culpă, deoarece lipseşte legătura subiectivă dintre participanţi.
Dacă, în cazul culpei cu prevedere, s-ar putea susţine că a existat şi o
minimă colaborare psihică prin faptul că au prevăzut împreună rezultatul
periculos, în cazul culpei fără prevedere, este evident că este exclusă legătura
psihică faţă de rezultatul produs.
Pluralitatea complementar-materială se poate aplica şi în cazul celorlalte
infracţiuni de rezultat din culpă (vătămare corporală din culpă, distrugere din
culpă etc.).
Sancţiunea. Uciderea din culpă în forma de bază se sancţionează cu
pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani. Există sisteme penale în care pentru o
ucidere din culpă se poate aplica chiar şi pedeapsa amenzii1. Raţiunea unei
astfel de sancţiuni este determinată de ipotezele în care culpa agentului este
levissima, oferindu-i-se judecătorului posibilitatea de a individualiza mai bine
sancţiunea. De altfel, şi în practica judiciară română, de regulă, uciderea din
culpă se sancţionează cu pedeapsa închisorii, însă suspendată condiţionat.
Uciderea din culpă agravată
Această formă constă în uciderea unei persoane ca urmare a nerespectării

dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii
sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activităţi.
În cazul faptei comisive, acţiunea este îndeplinită necorespunzător, fără a
se respecta măsurile de prevedere, iar în cazul modalităţii omisive, inacţiunea
se manifestă prin neîndeplinirea, neefectuarea sau neexecutarea unui act, care
era impus ca obligaţie prin măsurile de prevedere.
Culpa cu care se comite această formă agravată se mai numeşte şi culpă
profesională2.
1
Paragraful 222 C pen. german, unde este incriminată uciderea din culpă.
2
Condiţii de aplicare a acestei forme agravate:

- Agentul trebuie să desfăşoare în concret o profesie, meserie sau
anumită activitate: asta înseamnă că fapta este tipică doar dacă desfăşoară în
concret o profesie, meserie sau anumită activitate. Dacă nu desfăşoară acea
activitate, se va reţine eventual forma de bază a uciderii din culpă, dacă se
constată existenţa unei culpe în producerea rezultatului.
- Trebuie să existe dispoziţii legale sau măsuri de prevedere pentru
exerciţiul profesiei, meseriei sau activităţii. Este evident că, pentru a fi încălcate
nişte reguli, ele trebuie să existe formal, dincolo de experienţa comună a
oamenilor. În societatea contemporană există o suprareglementare şi, de aceea,
de regulă uciderea din culpă are un caracter agravat.
Sursa acestor măsuri de prevedere, din punct de vedere formal, poate să
fie orice act normativ, chiar şi cele cu caracter individual, dacă prin ele se
stabilesc măsuri de prevedere în sarcina beneficiarului.
Cele mai multe reglementări se găsesc în domeniul circulaţiei rutiere,
protecţiei muncii, construcţiilor şi în domeniile cu risc crescut de accidente
(minerit, platforme marine etc.).
Dacă nerespectarea măsurilor de supraveghere constituie prin ea însăşi o
infracţiune, se va reţine un concurs de infracţiuni între ucidere din culpă, formă
agravată şi încălcarea obligaţiei de prudenţă1. De exemplu, infracţiunea de
neluare a măsurilor de securitate şi sănătate în muncă (art. 37 din Legea nr.
319/2006 a securităţii şi sănătate în muncă) şi uciderea din culpă.
S-a susţinut că fapta de ucidere din culpă ar avea un caracter complex şi ar
absorbi în conţinutul său şi nerespectarea unor obligaţii de prudenţă sancţionate
penal2.
În doctrină, diferenţa între concursul de infracţiuni şi infracţiunea
complexă se face prin folosirea criteriului caracterului determinant,
determinabil sau nedeterminat al infracţiunii absorbite.
În acest caz, fapta absorbită are un caracter nedeterminat şi se va reţine un
concurs de infracţiuni. Doar în cazul în care textul din art. 178 alin. 2 ar fi
determinat expres infracţiunea absorbită sau cel puţin o făcea determinabilă,
s-ar fi putut pune în discuţie caracterul complex al acestei infracţiuni. Se
prevede că uciderea din culpă are un caracter agravat, dacă a fost comisă ca
urmare a... nerespectării dispoziţiilor legale.... (s.n. S.B.). Această formulare
este departe de a determina sau de a face determinabilă fapta absorbită. În plus,
este dificil de acceptat ca o faptă din culpă să absoarbă în conţinutul ei una
intenţionată.
1
2
C. Butiuc, Discuţii privind încadrarea juridică a faptei de ucidere sau vătămare
corporală din culpă ca urmare a nerespectării unor dispoziţii legale privind protecţia muncii, în
Dreptul nr. 9/1997, p. 81-82.
- Uciderea din culpă trebuie să fie săvârşită în timpul exerciţiului

profesiei, meseriei sau activităţii. Această condiţie este necesară pentru a stabili
obligaţia care îi incumbă agentului de a respecta măsurile de supraveghere.
Dacă fapta nu ar fi comisă în timpul exerciţiului, atunci evident că nu
există o astfel de obligaţie particulară, putând eventual a se reţine o ucidere din
culpă în formă de bază. De exemplu, dacă un bucătar accidentează mortal un
coleg de serviciu, în timpul serviciului, datorită modului neglijent în care a
folosit cuţitul de tranşat, va răspunde pentru ucidere din culpă formă agravată.
Dacă, însă, aceeaşi persoană îşi ucide din culpă o rudă în timp ce tranşa în
bucătăria personală un miel, atunci uciderea va fi comisă în formă simplă. În
acest caz, uciderea nu a fost comisă în timpul exerciţiului meseriei de bucătar,
ci a fost un accident casnic produs ca urmare a preparării hranei.
Latura obiectivă are drept conţinut specific, pe de o parte, împrejurarea că
fapta este săvârşită în cadrul şi cu ocazia exercitării unei profesii, meserii sau
anumitor activităţi, iar, pe de altă parte, este urmarea nerespectării dispoziţiilor
legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii,
ori pentru desfăşurarea unei anumite activităţi.
În concret, activitatea agentului poate fi realizată defectuos (de exemplu,
circulaţia cu viteză excesivă etc.) sau prin neîndeplinirea unui act necesar impus
ca măsură de prevedere (de exemplu, cel care nu face verificarea tehnică a
frânelor autoturismului pe care îl conduce).
Subiect activ al acestei infracţiuni poate fi orice persoană care a săvârşit
fapta aflându-se efectiv în exerciţiul profesiei, meseriei ori în efectuarea unor
anumite activităţi, indiferent de calitatea, calificarea ori autorizarea profesională
sau specială corespunzătoare acestor activităţi. Nu se cere vreo calitate specială
subiectului activ, ci este suficient ca acesta să desfăşoare în concret o profesie,
meserie, sau orice altă activitate, iar în timpul exercitări acestora, prin
încălcarea unor măsuri de prevedere, în sens larg, să ucidă o persoană.
Uciderea din culpă comisă de un medic.
În cazul infracţiunii de ucidere din culpă, comisă de medic, fapta acestuia

prezintă anumite particularităţi.
Aceasta pentru că, prin natura sa, activitatea medicală prezintă un anumit
grad de risc. Medicul se află în poziţia unei persoane cu obligaţii contrare
deoarece el va fi sancţionat fie pentru că nu a intervenit, fie pentru că
intervenţia lui a fost greşită. El nu generează de regulă sursa de pericol ci îl
produce prin faptul că nu îl împiedică.
Aceste circumstanţe speciale în care medicul intervine nu trebuie să

conducă la ideea că medicul este imun la sancţiunea penală, deşi în România
cel puţin în ultimii 50 de ani există foarte puţine soluţii de condamnare penală a
unor medici pentru culpa profesională.
Paradoxal în Europa situaţia este inversă în sensul că se constată o
creştere a plângerilor civile şi penale împotriva medicilor pe motiv de
malpraxis. Mentalitatea bolnavului s-a schimbat radical de la o încredere
deplină în medic la o situaţie în care medicul devine vinovatul pentru eşecul
medicinii. Nediferenţierea culpei civile de cea penală conduce uneori la situaţia
ca judecătorul din penal, din dorinţa de a despăgubi civil victima îl va sancţiona
penal pe medic1. Astăzi nu mai există medicamente eficiente care să nu aibă şi
efecte adverse serioase.
Credem că ambele atitudini extreme sunt criticabile.
Prima, care protejează de sancţiunea penală orice conduită medicală
culpabilă, dar şi cea de-a doua, care stabileşte că medicul se transformă
într-un vinovat de serviciu pentru orice limitare normală a actului medical.
Acţiunea în justiţia penală nu trebuie să fie un mijloc de despăgubire a tuturor
iluziilor curative. Henry Robert, la sfârşitul sec XIX susţinea că „Ceea se
cerem nu este ca medicul să fie plasat deasupra legilor, însă nu voim să fie
plasat în afară de lege2”.
Instanţele române, în perioada interbelică, erau cam la acelaşi nivel cu
instanţele europene în materie de apreciere a unui caz de culpă medicală
sancţionabilă penal.
Recuperarea decalajului istoric pare dificilă şi pentru că această valoare
culturală a dispărut, atât din conştiinţa publicului, cât şi din jurisprudenţa
penală română. Revenirea la normalitate se face greu şi de aceea sunt puţine
soluţii de condamnare pentru ucidere din culpă comisă de un medic, urmare a
activităţii medicale. Cu titlu de exemplu, putem cita o decizie3 din 2005 a C
Ap Cluj în care instanţa a condamnat un medic chirurg pentru ucidere din
culpă deoarece a examinat superficial un copil, a pus un diagnostic greşit şi a
intervenit chirurgical cu întârziere. Urmare a acestor conduite, victima a
decedat.
Vom analiza caracteristicile culpei medicale sancţionabile penal prin
raportare la condiţiile de tipicitate a infracţiunii de ucidere din culpă comisă în
1
M. Akida, La responsabilité pénale des médecins du chef d’homicide et de blessures par
imprudence, Ed. LGDJ, Paris, 1994, p. 3.
2
Citat de I. Fruma, Responsabilitatea medicului, Ed. H Welther, Sibiu, 1944, p. 102.
3
Dec. penală nr. 122/2005 a C Ap. Cluj (nepublicată). Un alt exemplu este Dec. penală
nr. 252/2008 a C Ap. Cluj (nepublicată).
general. Astfel, cele două forme de ucidere din culpă vor fi comparate din
perspectiva acţiunii sau omisiunii culpabile, a raportului de cauzalitate, a
rezultatului şi a formei de vinovăţie.
Din perspectiva laturii obiective, se poate delimita o culpă de drept
comun a medicului supusă regulilor generale şi o culpă legată de actul medical,
adică ceea ce se înţelege în sens comun prin culpa medicală.
În prima categorie, poate fi inclusă, de exemplu, prezenţa în stare de
ebrietate şi producerea morţii victimei ca urmare a acestei stări. Credem că
atenuarea condiţiilor răspunderii penale pentru aceste forme de culpă sunt
nejustificate, deoarece ele nu vizează conduita medicală în sens larg, ci vizează
aspecte ale vieţii private ale medicului. Credem că este un caz de actio libera in
causa şi din acest motiv culpa sa se analizează ca una de drept comun.
În a doua categorie, intră culpa medicală, cea pe care o vom analiza în
continuare.
Din perspectiva laturii obiective, conduita medicală culpabilă poate fi în
concret comisivă sau omisivă şi poate fi clasificată în:
- culpă medicală propriu-zisă ( erori de diagnostic, erori în controlul
realizării actului medical, uitarea unor obiecte în corpul pacienţilor, prescrierea
unui tratament eronat, lipsa unor indicaţii terapeutice, nerespectarea unor reguli
de igienă etc.)
- încălcarea obligaţiei de informare.
- erori organizatorice (lipsa de coordonare a echipei medicale, erori de
comunicare între membrii echipei medicale, delegarea unor atribuţii în mod
eronat, neorganizarea activităţii de supraveghere speciale a pacientului atunci
când starea acestuia o cere, folosirea de personal necalificat, folosirea de medici
extenuaţi sau epuizaţi, folosirea de echipamente defecte sau instrumentar
impropriu actului medical).
De multe ori, este considerată o conduită culpabilă doar culpa medicală
propriu-zisă, însă în realitate, din perspectiva dreptului penal, aşa cum am arătat
mai sus, conduita sancţionabilă penal poate consta şi în erori organizatorice. De
exemplu, netransferarea de urgenţă a unui pacient la o clinică de specialitate
poate fi considerată ca un management defectuos al cazului fiind temei de
răspundere penală, dacă fapta poate fi imputată celui care a gestionat defectuos
cazul. Culpa nu este una medical propriu-zisă, dar este o conduită culpabilă ce
poate fi temei al răspunderii penale.
Conduita culpabilă se probează de regulă printr-o expertiză
medico-legală, dar judecătorul are libertatea de a propune o soluţie diferită de
rezultatul expertizei atunci când culpa medicului apare ca evidentă. De
exemplu, medicul uită obiecte în corpul pacientului operat.
În sens general, o conduită medicală este considerată culpabilă atunci

când medicul într-un caz concret nu a avut conduita pe care ştiinţa medicală
ar fi aşteptat-o de la el 1.
Din acest motiv, ştiinţa medicală a stabilit anumite standarde medicale pe
care orice medic trebuie să le respecte în îndeplinirea actului medical. La aceste
standarde medicale se raportează existenţa sau nu a unui conduite culpabile.
Dacă aceste standarde au fost respectate, chiar dacă se produce decesul
pacientului, medicul nu va putea răspunde penal.
Aceste standarde prezintă o dimensiune ştiinţifică, respectiv cunoştinţele
teoretice cu privire la acel tratament, dar şi o dimensiune practică, respectiv
experienţa practică a medicului de a aplica acel tratament. Din acest motiv,
medicul trebuie să cunoască teoretic o procedură medicală, dar i se cere şi
experienţă practică în aplicarea ei.
Descoperirea unui nou tratament nu obligă medicul să-l aplice imediat
dacă nu are şi experienţa practică în acest sens, tocmai pentru că un standard nu
poate fi impus medicului care nu are şi experienţa practică, nu doar cunoştinţele
teoretice.
Standardele medicale se analizează diferenţiat şi în concret. Astfel, dacă o
eroare de diagnostic nu se constituie ca o conduită culpabilă a unui generalist,
ea poate genera însă o răspundere penală dacă eroarea o face un medic
specialist, tocmai pentru că standardele medicale sunt diferenţiate. Standardele
medicale se raportează şi la situaţia concretă a medicului şi o eroare de
diagnostic pe care o face un medic specialist care lucrează într-un spital în timp
de război nu este o conduită culpabilă, spre deosebire de cazul în care acelaşi
medic lucrează într-o clinică în condiţii normale.
Conduitele medicale sancţionabile penal au caracteristici ce le diferenţiază
de conduitele culpabile de drept comun.
În primul rând, evaluarea conduitei culpabile se face ex ante şi nu post
factum aşa cum se întâmplă de regulă la faptele din culpă. Analiza conduitei
greşite se face raportat la momentul realizării actului medical şi nu la momentul
producerii rezultatului, chiar dacă între timp ştiinţa medicală a evoluat, iar
tratamentul recomandat atunci de medic este considerat astăzi unul periculos.
În al doilea rând, activitatea medicală este guvernată de principiul
libertăţii în alegerea tratamentului medical. Nu există boli, ci există bolnavi.
Asta înseamnă că medicul, în virtutea acestui principiu, poate propune o altă
abordare decât standardul medical tradiţional, dacă nu expune pacientul unui
risc vădit mai mare decât tratamentul clasic recomandat. În acest caz, nu există
1
K. Ulsenheimer, Arztstrafrecht in der Praxis, ed. IV, Ed. C.F Mueller, Heidelberg,
2008, p. 68.
o conduită culpabilă din partea medicului, ci o concretizare a principiul

libertăţii în alegerea tratamentului. În lipsa acestui principiu, medicina nu ar
putea evolua, iar medicul s-ar transforma într-un funcţionar.
În al treilea rând, o influenţă importantă asupra standardului medical o are
şi existenţa unor resurse materiale. Din acest motiv, nu poate fi considerată o
culpă medicală conduita unui medic care foloseşte un instrumentar depăşit
deoarece statul nu oferă un instrumentar mai bun. Această limitare există în
orice ţară din lume, dar experienţa românească uneori este revelatoare pentru
existenţa acestei abordări. Resursele materiale sunt elemente importante ale
actului medical şi doar o abordare ipocrită ne-ar face să sancţionăm medicul
pentru că societatea nu are mai multe resurse.
În al patrulea rând, conduita medicală se raportează şi la obligaţia de
pregătire permanentă a medicului. Există o conduită culpabilă dacă un medic
nu se pregăteşte teoretic şi practic pentru noile standarde medicale şi din acest
motiv aplică proceduri ce astăzi sunt contraindicate sau chiar periculoase, chiar
dacă în trecut ele reprezentau un standard medical. Nivelul de documentare
trebuie să fie unul rezonabil. Nu va fi apreciată o culpă nedocumentarea, dacă,
de exemplu, în urmă cu câteva săptămâni apăruse un articol de specialitate,
într-o revistă americană, ce propunea un tratament revoluţionar. Dacă însă acel
tratament a fost acceptat de comunitatea medicală şi chiar aplicat în concret,
necunoaşterea acestuia este imputabilă medicului.
Eroarea de diagnostic, de principiu, nu este sancţionabilă penal, deoarece
nu ar trebui să-i imputăm medicului limitele la care a ajuns medicina. Dacă el a
respectat protocoalele de diagnostic şi, în ciuda acestui aspect, s-a înşelat cu
privire la boala de care suferă pacientul, deşi există o eroare de diagnostic,
aceasta nu echivalează cu o culpă cu semnificaţie penală.
Nu trebuie uitat că, de regulă, medicul este cel care prin greşeala sa nu
împiedică un rezultat pe care natura umană sau activitatea unui terţ l-ar produce
oricum. În cazul culpei de drept comun, conduita umană produce moartea
victimei, în cazul culpei medicale conduita medicală nu împiedică un rezultat,
deşi ar fi putut să facă acest lucru.
Din perspectiva rezultatului, nu există nici o diferenţă între uciderea din
culpă de drept comun şi uciderea din culpă comisă de medic ca o formă de
culpă medicală. Ambele presupun decesul victimei.
Din perspectiva raportului de cauzalitate, cele două modalităţi de
ucidere din culpă se aseamănă. În doctrina germană, analizându-se
jurisprudenţa pe acest subiect, s-a afirmat că existenţa unei culpe medicale ţine
de siguranţa unei probabilităţi limitate1, apreciate ca o relaţie între conduita
medicului şi rezultat.
1
Pentru o anliză detaliată a raportului de cauzalitate în caz de culpă medicală a se vedea
K. Ulsenheimer, op. cit., p. 262 şi următoarele.
Din perspectiva laturi subiective, ambele forme de ucidere presupun

comiterea unei fapte din culpă. Diferenţele apar, însă, în modul de evaluare a
existenţei sau nu a unei culpe în cazul uciderii din culpă de drept comun, spre
deosebire de uciderea din culpă în cazul culpei medicale.
Culpa medicului pentru activităţile cu un risc crescut pentru sănătatea
pacientului se apreciază în fiecare caz concret prin raportare la mijloacele
folosite de medic şi nu la rezultatul produs, spre deosebire de uciderea din culpă
comună când raportarea se face la rezultat, respectiv moartea unei persoane.
Reproşabilitatea, ca temei de răspundere penal pentru o faptă de ucidere
din culpă comisă de un medic, se analizează în funcţie de obligaţia de
competenţă ştiinţifică şi eficacitatea normală în realizarea actului medical. Nu
în ultimul rând, existenţa unei culpe se raportează la o obligaţie generală a
medicului de umanism (obligaţia de informare a pacientului, de supraveghere
sau îngrijire a acestuia).
Domeniile în care se regăsesc cele mai multe cazuri de culpă medicală
care au ca urmare moartea victimei sunt chirurgia şi ginecologia.
Culpa medicului poate să conste în neîndemânare, neatenţie, imprudenţă,
neglijenţă, întârzierea actului, nesupravegherea ulterioară a pacientului.
În jurisprudenţă, una dintre dificultăţile majore în a sancţiona penal
uciderile din culpă comise de medici constă în proba existenţei unei culpe
medicale. Expertiza medico-legală este, în procedura română, o probă absolută,
incriminatoare sau dimpotrivă exoneratoare.
Credem că judecătorul dispune de mai multă libertate. Se spune că o culpă
medicală este universală, deoarece şi realizarea actului medical este universal şi
cu toate acestea o eventuală expertiză ştiinţifică de la medici de specialitate,
alţii decât medici legişti, nu produce efecte semnificative în procedura penală
română.
Analiza culpei medicului în sens penal nu trebuie să se facă doar prin
raportare la definiţia legală deoarece în cazul unui medic este evident că acesta
prevede rezultatul conduitei sale culpabile şi, de regulă, nu se bazează pe
împrejurarea obiectivă că decesul pacientului nu se va produce şi, cu toate
acestea, fapta lui se va încadra la ucidere din culpă şi nu la omor. Elementul
esenţial în aprecierea existenţei culpei ca element al laturii subiective este acela
al reproşabilităţii rezultatului, cu precizările pe care le-am făcut mai sus.
Operaţiile estetice beneficiază de un regim mai restrictiv, deoarece se
consideră că ele nu au caracterul unui tratament medical, aşa că nu trebuie să
beneficieze de clemenţa firească în cazul unui tratament medical. În acest caz,
culpa se raportează la rezultatul produs. Aceste proceduri sunt aplicate de un
medic existând proceduri medicale recomandate, dar această activitate nu este
generată de necesităţi de tratament a pacientului. De aceea cel care oferă aceste

servicii îşi asumă riscul pe care orice activitate o generează, fără a beneficia de
nuanţările din cazul tratamentelor medicale.
Dacă operaţia estetică este un tratament medical (de exemplu, cazul celor
arşi etc) atunci tratamentul estetic beneficiază de regimul derogatoriu al culpei
penale medicale.
Sancţiunea. Uciderea din culpă în forma agravată se sancţionează cu
pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani.
Uciderea din culpă comisă de un conducător de vehicul cu tracţiune

mecanică având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală sau
care se află în stare de ebrietate
În art. 178 alin. 3 C pen. este incriminată această formă agravată de

ucidere din culpă. Condiţiile de reţinere a acestei forme agravate sunt:
- Uciderea din culpă să fie comisă de un conducător de vehicul cu
tracţiune mecanică. Noţiunea de conducător este definită în art. 6 pct. 12 din
OUG 195/2002, fiind persoana care conduce pe drum un grup de persoane, un
vehicul sau animale de tracţiune, animale izolate sau în turmă, de povară ori
de călărie.
Noţiunea de vehicul este definită în pct. 35 al art. 6 al OUG 195/2002,
fiind sistemul mecanic care se deplasează pe drum, cu sau fără mijloace de
autopropulsare, utilizat în mod curent pentru transportul de persoane şi/sau
bunuri ori pentru efectuarea de servicii sau lucrări;
Se pune problema dacă noţiunea de vehicul cu tracţiune mecanică este
aceeaşi cu cea de autovehicul, aşa cum este definită în legislaţia rutieră. Credem
că expresia vehicul cu tracţiune mecanică are o sferă mai largă decât cea de
autovehicul1. De aceea, de exemplu, cel care conduce un tractor de brazdă şi se
află în stare de ebrietate va comite această formă agravată de ucidere din culpă.
Sunt vehicule cu tracţiune mecanică şi motoretele, mopedele, tramvaiele şi alte
vehicule care se deplasează autonom cu ajutorul unui motor. Nu intră în această
categorie bicicletele.
- Conducătorul trebuie să fie în stare de ebrietate sau cu o îmbibaţie
alcoolică peste limita legală. Oricare dintre aceste circumstanţe este suficientă
pentru a realiza tipicitatea faptei.
Prin stare de ebrietate se înţelege starea de tulburare psiho-fiziologică
manifestă, produsă ca efect sau sub influenţa intoxicaţiei cu alcool2. Această
1
2
stare este un element de fapt şi poate fi constată şi prin alte mijloace de probă
decât examenul toxicologic.
Depăşirea limitei legale a îmbibaţiei alcoolice în sânge înseamnă
depăşirea valorii de 0, 8 grame la mie, alcool pur în litru de sânge.
Este posibil ca o persoană să ajungă în stare de ebrietate, fără a ajunge la
limita legală în materie de alcoolemie sau, invers, o persoană care a depăşit
limita legală de alcool în sânge poate să nu fie în stare de ebrietate.
S-a susţinut că infracţiunea de ucidere din culpă comisă în aceste condiţii
ar absorbi infracţiunea de conducere pe drumurile publice cu depăşirea limitelor
legale de alcoolemie, deoarece infracţiunea incriminată de art. 178 alin. 3 C
pen. ar fi una praeterintenţionată1.
Prin decizia de îndrumare nr. 2/1975 s-a decis că infracţiunea prevăzută
de art. 178 alin. 3 C pen. este una complexă, care absoarbe infracţiunea de
conducere în stare de ebrietate sau cu depăşirea limitelor legale ale
alcoolemiei2.
Deşi o astfel de decizie a fost criticată în doctrină3, ea a influenţat soluţiile
de practică judiciară cu privire la caracterul complex al dispoziţiilor art. 178
alin. 3 C pen. Astăzi nu există o practică judiciară unitară sub acest aspect, dar
se poate afirma că există o tendinţă de a se reţine un concurs de infracţiuni şi
datorită consecinţelor ilogice pe care le generează reţinerea unei singure
infracţiuni din culpă, în planul recidivei.
Credem că infracţiunea de ucidere din culpă în această formă agravată şi
conducerea pe drumurile publice a unui autoturism cu o alcoolemie ce
depăşeşte limita legală se găsesc în relaţie de concurenţă şi nu se absorb.
Concursul este unul real, deoarece, înlăturând acţiunea de ucidere, ar rămâne
infracţiunea rutieră, care s-a consumat atunci când agentul a început să conducă
vehiculul pe drumurile publice, având o alcoolemie peste limita legală.
Uciderea din culpă pe care o săvârşeşte conducătorul auto este un element
ulterior care produce o altă urmare. În plus, o faptă din culpă nu poate absorbi
una intenţionată pentru a alcătui o infracţiune praeterintenţionată. Forma de
vinovăţie în acest caz ar trebui să fie o culpă depăşită (!!!) şi nu intenţie
depăşită.
Faţă de formularea alin. 1 al art. 87 din OUG nr. 195/20024, soluţia
concursului apare şi mai argumentată. Acesta, deoarece legiuitorul penal a
1
2
Publicată în RRD nr. 10/1975, p. 33-35.
3
O. Stoica, op. cit., p. 83, nota 55; Codul penal comentat şi adnotat I, p. 111; T. Toader,
op. cit., p. 67; V. Cioclei, op. cit., p. 86.
4
Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană
care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0, 80 g/l alcool pur în sânge se pedepseşte cu închisoare
de la unu la 5 ani.
renunţat la a incrimina conducerea pe drumurile publice în stare de ebrietate şi

incriminează doar conducerea în cazul în care autorul a depăşit limita legală în
materie de alcoolemie. Astfel, este teoretic posibil să se reţină art. 178 alin. 3 C
pen. în cazul unei ucideri din culpă comise de un conducător auto care se află în
stare de ebrietate, fără a se reţine şi infracţiunea rutieră, dacă acesta a avut o
alcoolemie sub cea legală.
În ciuda acestor argumente, recent Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
stabilit, prin Decizia nr. I/20071, că infracţiunea rutieră de conducere a unui
vehicul cu tracţiune mecanică pe drumurile publice având o îmbibaţie alcoolică
peste limita legală va fi absorbită în conţinutul infracţiunii de ucidere din culpă
forma agravată, respectiv art. 178 alin. 3 C pen. Motivarea este aceea că soluţia
absorbţiei este evidentă.
Este posibil să se reţină infracţiunea prevăzută de art. 178 alin. 3 C pen. şi
atunci când conducătorul unui vehicul cu tracţiune mecanică, aflat în stare de
ebrietate sau cu o alcoolemie peste limita legală, comite fapta pe un drum
nepublic. În acest caz este exclusă reţinerea şi a infracţiunii rutiere, deoarece
fapta nu este tipică.
În cazul în care conducătorul vehiculului se află sub influenţa alcoolului,
dar nu depăşeşte limita legală, şi ucide din culpă o persoană, fapta sa se va
încadra în dispoziţiile art. 178 alin. 2, deoarece acesta a încălcat măsurile de
prevedere cu privire la desfăşurarea unei anumite activităţi, adică şofatul.
În cazul în care uciderea din culpă este comisă de un şofer aflat sub
influenţa unor substanţe stupefiante se va reţine un concurs de infracţiuni între
art. 178 alin. 2 C. pen. şi infracţiunea rutieră incriminată în art. 87 alin. 2 din
O.U.G. 195/2002.
Sancţiunea. Uciderea din culpă în această forma agravată se sancţionează
cu pedeapsa închisorii de la 5 la 15 ani.
Uciderea din culpă comisă de orice altă persoană în exerciţiul

profesiei sau meseriei şi care se află în stare de ebrietate
Art. 178 alin. 4 C pen. stabileşte cea de-a patra formă calificată a uciderii
din culpă ca fiind uciderea din culpă comisă de orice altă persoană în exerciţiul
profesiei sau meseriei şi care se află în stare de ebrietate.
Raţiunea acestei forme agravate a fost determinată de faptul că o persoană
aflată în stare de ebrietate devine un pericol sporit pentru societate, atunci când
desfăşoară anumite profesii sau meserii.
1
Dec nr. 1/2007 din 15.01.2007 a ICCJ dată în recurs în interesul legii publicată în M. Of
nr. 81 din 01.02.2008.
Condiţiile de tipicitate a acestei forme agravate sunt:

- Fapta trebuie comisă de o persoană în exerciţiul profesiei sau meseriei.
Este evident că trebuie să fie o altă persoană decât un conductor auto, căruia i
se aplică art. 178 alin. 3 C pen.
Dacă autorul se află în stare de ebrietate, dar ucide o persoană urmare a
unui accident casnic, fapta nu va fi tipică pentru această formă agravată (de
exemplu, tatăl care, aflându-se în stare de ebrietate, scapă din braţe pe copilul
său nou-născut şi care moare urmare a căzăturii).
Dacă însă o asistentă medicală în stare de ebrietate, scapă din braţe copilul
nou născut aflat în spital, atunci fapta se va încadra în dispoziţiile art. 178 alin.
4 C pen.
Mai trebuie adăugat că legiuitorul enumeră doar exercitarea unei profesii
sau meserii, aşa că nu intră în această categorie şi exerciţiul unei alte activităţi.
Ni se pare nejustificată o asemenea opţiune, în condiţiile în care
legiuitorul a dorit să confere culpei profesionale o sancţiune mai gravă, atunci
când se suprapune peste starea de ebrietate a agentului.
- A doua condiţie cumulativă se referă la faptul că făptuitorul trebuie să
se afle în stare de ebrietate. Este o împrejurare de fapt care se poate dovedi cu
orice mijloc de probă. În acest caz, nu interesează dacă legea prevede sau nu
vreo limită legală de alcool în sânge care este tolerată pentru exerciţiul profesiei
sau meseriei.
Dacă starea de ebrietate în care se află făptuitorul îndeplineşte condiţiile
unui alt text de incriminare, se vor aplica regulile concursului de infracţiuni
între acea infracţiune şi forma agravată de la art. 178 alin. 4 C pen.
Sancţiunea. Uciderea din culpă în această forma agravată se sancţionează
cu pedeapsa închisorii de la 5 la 15 ani.
Uciderea din culpă a două sau mai multe persoane
Legiuitorul a stabilit în art. 178 alin. 5 C pen., ca o formă agravată

generală aplicabilă tuturor celorlalte forme de ucidere din culpă (simple sau
agravate), uciderea din culpă a două sau mai multe persoane.
În acest caz, legiuitorul a dorit să stabilească o unitate legală1.
Singura condiţie este să fi decedat două sau mai multe persoane ca urmare
a unei singure acţiuni sau omisiuni. Dacă autorul comite mai multe fapte de
ucidere din culpă însă prin acţiuni, inacţiuni diferite, se va reţine un concurs de
infracţiuni între fiecare dintre acestea.
1
Dacă urmare a unui proces execuţional unic, unele dintre victime nu au

decedat, se va reţine pentru fiecare victimă care nu a decedat câte o infracţiune
de vătămare corporală din culpă, în concurs cu uciderea din culpă a două sau
mai multe persoane, deoarece infracţiunea de vătămare corporală din culpă nu
are ca formă agravată vătămarea corporală din culpă a două sau mai multe
persoane, neoperând vreo unitate legală în acest caz.
Sancţiunea. Uciderea din culpă în această formă agravată se sancţionează
cu un plus de până la 3 ani închisoare la maximul pedepselor prevăzute la
forma de bază sau la oricare din formele agravate. Asta înseamnă că, spre
exemplu, dacă uciderea din culpă comisă în condiţiile art. 178 alin. 3 C pen. a
produs moartea a două sau mai multe persoane, sancţiunea care se va aplica va
fi pedeapsa închisorii între 5 şi 18 ani.
BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ
Antoniu George, Noul Cod penal şi Codul penal anterior, privire

comparativă. Partea specială (I), RDP nr. 1/2005
Antoniu George, Noul Cod penal şi Codul penal anterior, privire
comparativă. Partea specială (II), RDP nr. 2/2005
Antoniu George, Ocrotirea penală a vieţii persoanei, RDP nr. 1/2000
Antoniu George, Protecţia penală a vieţii persoanei, RDP nr. 1/1999
Boroi Alexandru, Aspecte juridice în legătură cu momentul naşterii şi
momentul morţii, Dreptul nr. 12/1998
Boroi Alexandru, Euthanasia- concept, controverse şi reglementare, RDP
nr. 2/1995
Boroi Alexandru, Infracţiunea de determinare sau înlesnirea sinuciderii,
Dreptul nr. 7/1998
Bratiş Marian, Formele agravate ale infracţiunii de ucidere din culpă,
RDP nr. 4/2006
Butiuc Constantin, Discutii privind încadrarea juridică a faptei de
ucidere şi vătămare corporală din culpă ca urmare a nerespectării unor
dispoziţii legale privind protecţia muncii, Dreptul nr. 9/1997
Diaconescu Horia, Consideraţii cu privire la momentul consumării
infracţiunii de omor, Dreptul nr. 3/2002
Diaconescu Horia, Infracţiunea de pruncucidere si participaţia penală în
cazul
Diaconescu Horia, Infracţiunile de tentativă la omor. Elemente de
diferenţiere ale acesteia de infracţiunile contra integritătii corporale şi
sănătăţii persoanei, Dreptul nr. 3/2001
Diaconescu Horia, Probleme ivite in doctrina juridică şi practica judiciară
cu privire la participaţie în cazul infracţiunii de omor, Dreptul nr. 12/1999,
Diaconescu Horia, Un punct de vedere în legătură cu regimul
sancţionator în cazul infracţiunii prevăzute de art. 176 lit. b Cod Penal când
rezultatul s-a produs doar parţial, Dreptul nr. 2/1997
Dobrinescu Ion, Infracţiunea de pruncucidere, RRD nr. 11/1971
Filipaş Avram, Despre convertirea faptului putativ în tentativă în cazul
infracţiunii de omor, RDP nr. 2/1994
Hecser Lorand, Eutanasia-Reflecţii medicale şi socio-juridice, Dreptul
nr.11/2001
Loghin Octavian, Sancţionarea participanţilor în cazul pruncuciderii,
RRD nr. 1/1973
Margocsy Ladislau, O problemă de încadrare juridică: genocid,

favorizarea infractorului sau omor deosebit de grav, Dreptul nr. 7-8/1991
Mateuţ Gheorghiţă, O caracterizare a pruncuciderii în lumina teoriei şi
practicii penale, Dreptul nr. 8/2000
Mateuţ Gheorghiţă, Uciderea din culpă săvârşită ca urmare a neres-
pectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul
unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi,
Dreptul nr. 7/2000
Mateuţ Gheorghiţă, Unele consideraţii privind conţinutul constitutiv al
infracţiunii de omor, Dreptul nr. 7/1999
Mateuţ Gheorghiţă, Unele probleme privind tentativa la omor, Dreptul nr.
10/2000
Merloiu Maria Cristiana, Infracţiunea de pruncucidere, RDP nr. 4/1999
Mirea Ioan, Posibilitatea coexistenţei provocării cu premeditarea,
Dreptul nr. 9/1998
Mureşan Liviu, Niţu Daniel, Eutanasia o pantă alunecoasă?, SUBB nr.
2/2003
Niculeanu Costel, Criterii pentru delimitarea infracţiunii de tentativă de
omor calificat prevăzut de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. c şi infracţiunea
de punere în primejdie a unor persoane în neputinţă de a se îngriji
reglementată de art. 314 Cod Penal, Dreptul nr. 6/1997
Niculeanu Costel, Turianu Corneliu, Posibilitatea reţinerii circumstanţei
agravante generale reglementată de art. 75 lit. b, în cazul infracţiunii de omor
calificat prevăzută de art. 175 lit. c din Codul penal, Dreptul 11/2002
Oprea Aurel, Unele consideraţii de lege ferenda în legătură cu
infracţiunea de ucidere din culpă, Dreptul nr. 1/1992
Paraschiv Gavril, Uciderea din culpă-infracţiune complexă, RDP nr.
4/1999
Păvăleanu Vasile, Aspecte practice referitoare la săvârşirea infracţiunilor
de „omor calificat" si „omor deosebit de grav", Dreptul nr. 8/1995
Petrovici Mihai, Laczko David Geza, Mateuţ Gheorghiţă, Turianu
Corneliu, Stoica Valeriu, Unele consideraţii în legătură cu structura
infracţiunii prevăzută de art. 178 alin. 3 din Codul penal, RRD nr. 8/1986
Sârbulescu Bogdan Andrei, Reflecţii cu privire la culpa profesională ca
formă a vinovăţiei (I), RDP nr. 2/1995
Sârbulescu Bogdan Andrei, Reflecţii cu privire la culpa profesională ca
formă a vinovăţiei (II, RDP nr. 3/1995
Streteanu Florin, Infracţiunea de omor în structura concursului
caracterizat, în SUBB nr. 1/1994
Todan Andreea, Omorul deosebit de grav şi avortul agravat, RDP nr.

2/1999
Turianu Cornel, Petrovici Mihai, Discuţii despre natura juridică şi
structura infracţiunii prevăzute de art. 178 alin. 3 din Codul Penal, Dreptul nr.
4-5/1991
Viaşu Alexandru, Papadopol Vasile, Contribuţii la corecta încadrare ca
omor deosebit de grav a faptei celui care a mai săvârşit un omor, RRD nr.
2/1977
Infracţiuni contra integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanei 93
CAPITOLUL III
INFRACŢIUNI CONTRA INTEGRITĂŢII
CORPORALE ŞI A SĂNĂTĂŢII PERSOANEI
Aspecte generale
Infracţiunile contra integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei constituie

o subgrupă a infracţiunilor contra persoanei şi cuprind acele fapte, săvârşite
prin orice mijloace, prin care se cauzează unei persoane o suferinţă fizică sau o
vătămare a integrităţii corporale ori a sănătăţii sale.
Este incriminată vătămarea unei alte persoane şi a nu propriei persoane,
cu excepţia cazului când ar contraveni interesului general (autovătămarea
pentru sustragerea de la serviciul militar art. 348 C pen.).
Integritatea fizică a persoanei este intangibilă. Aceasta înseamnă că statul
protejează cu mijloace penale integritatea fizică şi sănătatea unei persoane
împotriva oricăror forme de agresiuni care afectează integritatea fizică sau
sănătatea persoanei. Cu toate acestea, legiuitorul penal stabileşte anumite limite
de la care se consideră necesară intervenţia textelor de incriminare. Astfel,
vătămarea corporală din culpă se sancţionează penal doar dacă s-au cauzat
suferinţe ce au necesitat cel puţin 11 zile de îngrijiri medicale, iar actele de
violenţă, care nu au produs vreo vătămare corporală, se sancţionează doar dacă
au produs suferinţă fizică.
Integritatea fizică a persoanei este de principiu disponibilă, deoarece
consimţământul victimei poate exonera de răspundere penală, dacă acest
consimţământ nu vizează o vătămare corporală ireversibilă şi nu contravine
bunelor moravuri sau dispoziţiilor legale. Pentru faptele incriminate de art. 180
şi 181 C pen., cauza justificativă a consimţământului victimei este regula1, dar
credem că, în mod excepţional, această cauză justificativă ar putea opera şi în
cazul faptelor care ar intra sub incidenţa art. 182 C pen.
Obiectul material este reprezentat de corpul persoanei.
Prin „integritate corporală” se înţelege integritatea anatomo-morfologică,
iar prin „sănătate” se înţelege starea de funcţionare psihofiziologică a organelor
1
F. Streteanu, op. cit., p. 445.
corpului sau starea de normalitate bio-fiziologică a victimei din momentul

săvârşirii infracţiunii1.
Ultima precizare este necesară, deoarece şi o persoană care, în momentul
comiterii infracţiunii, era bolnavă va fi protejată penal împotriva acţiunii prin
care se încearcă vătămarea integrităţii sau sănătăţii sale. Comparaţia se face
între starea de sănătate înaintea agresiunii şi starea victimei după agresiune.
Ea nu se raportează la o stare teoretică de deplină sănătate. Fapta de vătămare
corporală gravă va fi tipică dacă victimei i s-a cauzat pierderea unui ochi, chiar
dacă victima nu putea să vadă cu acel ochi, din cauza unei boli care îi afecta
vederea.
Se discută în doctrină dacă pot intra în conţinutul infracţiunilor contra
integrităţii corporale sau a sănătăţii şi acele comportamente ce cauzează doar
suferinţe psihice. Tradiţional, răspunsul a fost unul negativ. Cu toate acestea,
raportat la definiţia pe care Organizaţia Mondială a Sănătăţii a dat-o stării de
sănătate, s-a discutat că şi aceste urmări ar trebui luate în calcul. Faţă de
formularea expresă a art. 180 C pen., este evident că de lege lata este exclusă o
asemenea interpretare. În cazul vătămării corporale, vătămării corporale grave,
dacă se produce victimei o suferinţă psihică, care necesită îngrijiri medicale, în
funcţie de urmarea concretă, se poate să se realizeze tipicitatea acestor texte de
incriminare. Prin urmare, se poate susţine că este protejată şi integritatea
psihică a persoanei. Aceasta se explică prin faptul că formularea textului din
art. 181 C pen. se referă la... fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale
sau sănătăţii o vătămare...(s.n. S.B.).
Este însă discutabil dacă o consiliere psihologică se circumscrie noţiunii
de tratament medical în sensul legii penale. De principiu, răspunsul este
negativ, în sensul că această consiliere psihologică nu are un caracter medical,
dar asta nu poate exclude situaţiile de excepţie, când ea devine tratament
psihiatric.
Integritatea corporală şi sănătatea sunt protejate indiferent de starea
acestora în momentul săvârşirii infracţiunii.
Subiectul activ este unul general. Infracţiunile din această secţiune
(lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau sănătăţii) pot fi comise şi de
persoana juridică în condiţiile generale de răspundere penală a acesteia.
Latura obiectivă constă, în general, în „lovirea” sau „vătămarea
corporală” a unei persoane prin orice mijloace. Conceptul de „lovire” sau
„vătămarea” indică atât fapta cât şi rezultatul acesteia.
Faptele din această subgrupă sunt de infracţiuni rezultat.
1
În general, încadrarea juridică se face în funcţie de gravitatea urmărilor

produse.
Pentru evaluarea nivelului de gravitate al vătămărilor sunt folosite diverse
criterii:
Criteriu curativ sau al duratei îngrijirilor medicale. În această ipoteză,
criteriul de delimitare este raportat la zilele de îngrijiri medicale, de care are
nevoie victima pentru a se însănătoşi. Acesta este unul din criteriile de
diferenţiere între infracţiunea de loviri sau alte violenţe şi vătămarea corporală:
dacă fapta a produs o vătămare a integrităţii corporale ce necesită cel mult 20
de zile de îngrijiri medicale, fapta se va încadra în art. 180 alin. 2 C pen., iar
dacă s-a depăşit 20 de zile de îngrijiri medicale, atunci fapta se va încadra în
art. 181 C pen. Numărul de zile de îngrijiri medico-legale se stabileşte prin
certificatul medico-legal sau printr-o expertiză medico-legală. Se propune a se
înlocui formularea de zile de îngrijiri medicale cu cea de zile de tratament
medical. În opinia noastră, diferenţa este de ordin terminologic.
Criteriul fizio-patologic sau al gradului tulburării sau vătămării
provocate integrităţii corporale. Delimitarea, raportat la acest criteriu, se face
în funcţie de vătămarea concretă suferită de victimă, în ceea ce priveşte starea
sa de sănătate. Dacă, de exemplu, victimei i s-a cauzat pierderea unui organ,
fapta se va încadra în dispoziţiile art. 182 alin. 2 C pen., chiar dacă numărul de
zile de îngrijiri medicale, de exemplu 25 de zile, ar fi determinat încadrarea
faptei în conţinutul infracţiunii de vătămare corporală. Aceste criteriu este
folosit pentru a delimita vătămarea corporală gravă de celelalte infracţiuni
contra integrităţii sau sănătăţii persoanei.
Criteriul socio-economic, al gradului pierderii sau reducerii
capacităţii de muncă. Conform acestui criteriu, delimitarea între diferitele
infracţiuni contra integrităţii corporale se face raportat la numărul de zile în
care persoana a fost în incapacitatea de a munci. În acest caz, vătămarea
suferită dobândeşte o dimensiune economică. Acest sistem există în Codul
penal francez (de exemplu art. 222-19 şi 20 C pen. francez). Legiuitorul român
nu foloseşte acest criteriu de delimitare între infracţiunile contra integrităţii sau
sănătăţii persoanei.
Consumarea infracţiunii are loc la momentul producerii rezultatului
vătămător.
Din punct de vedere subiectiv, infracţiunile din această secţiune pot fi
comise cu intenţie, praeterintenţie sau culpă.
În caz de pluralitate de subiecţi pasivi, se va reţine şi o pluralitate de
infracţiuni, aplicându-se regula pluralităţii de infracţiuni în cazul vătămării mai
multor persoane, deoarece aceste infracţiuni sunt infracţiuni contra persoanei.
Consimţământul victimei drept cauză justificativă operează după regulile

generale, în sensul că fapta nu trebuie să contravină bunelor moravuri. Este
evident că nu consimţământul trebuie să contravină bunelor moravuri, ci fapta.
Deoarece acest concept de bune moravuri este destul de greu de circumscris
exact trebuie să fie interpretat destul de riguros. Credem că, din acest motiv,
trebuie făcute anumite precizări cu privire la anumite situaţii particulare:
a. Nu se pune problema existenţei sau nu a unui consimţământ în cazul în
care autorul se autolezează, de exemplu în cazul în care, prin constrângere, are
raport sexual cu victima şi astfel dobândeşte o anumită boală, venerică sau nu1.
Deşi autorul suferă o vătămare a sănătăţii sale, în acest caz prin constrângerea
victimei la raportul sexual, victima violului devine un obiect prin intermediul
căruia agentul se autolezează. Fapta nu mai este tipică deoarece, de principiu,
fapta de autolezare a integrităţii sau sănătăţii nu este incriminată.
b. În ceea ce priveşte intervenţiile medicale asupra corpului unei
persoane, trebuie precizat că medicul se află în situaţia unor obligaţii contrare,
a căror neîndeplinire îi poate aduce sancţiunea penală. Fie nu intervine şi atunci
răspunde pentru comiterea faptei prin omisiune, fie intervine şi atunci poate
răspunde de producerea rezultatului prin comisiune. În plus, intervenţia
medicală în general are un anumit grad de risc acceptat şi tolerat de lumea
medicală. Asta în condiţiile în care medicul respectă procedurile medicale
recomandate într-o astfel de situaţie (exercită activitate conform lex artis). Din
acest motiv analiza vinovăţiei, tipicităţii şi antijuridicităţii unei fapte contra
integrităţii corporale sau sănătăţii a medicului trebuie făcută cu deosebită
precauţie după distincţiile pe care le-am făcut în cazul culpei medicale.
Se analizează în primul rând dacă există o omisiune nejustificată de a
interveni în sprijinul pacientului, deoarece acesta are o poziţie de garant
raportat la pacientul său.
În al doilea rând, se analizează dacă procedura medicală este corectă şi
rezultatul obţinut corespunde voinţei pacientului, iar dacă este aşa, este evident
că medicul nu a comis nici o infracţiune, deşi poate că rezultatul se referă la
înlăturarea unui organ (urmare prevăzută la infracţiunea de vătămare corporală
gravă) sau administrarea unor injecţii sau alte tratamente dureroase.
Se analizează ipoteza în care, deşi procedura medicală a fost corectă, nu
s-a produs rezultatul dorit de pacient. Trebuie verificată existenţa consimţă-
mântului pacientului, drept cauză justificativă, de a fi supus la respectiva
procedură medicală, iar dacă acesta lipseşte, se poate angaja răspunderea
penală, fapta nemaifiind justificată.
Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului consacră expres obligaţia
de informare a acestuia, cu privire la riscurile şi consecinţele tratamentului la
1
care este supus1. În lipsa acestei informări, în cazul producerii acelui risc
medical, medicul ar putea răspunde pentru acel rezultat deoarece, dacă
pacientul ar fi cunoscut posibilitatea producerii acelei urmări, poate nu şi-ar mai
fi dat consimţământul la actul medical. În acest caz, faptei medicului îi lipseşte
intenţia în producerea vătămării integrităţii corporale a pacientului, dar va putea
răspunde pentru fapta din culpă2.
În cazul în care necesităţile medicale din timpul operaţiei conduc la o
extindere a procedurilor medicale, în acest caz consimţământul prezumat al
agentului faţă de aceste noi proceduri medicale are prioritate faţă de obţinerea
consimţământului în procedura obişnuită, adică înainte de începerea operaţiei.
Art. 14 din Legea nr. 46/2003, prevede că, în situaţia în care pacientul nu
îşi poate exprima voinţa, dar este necesară o intervenţie medicală de urgenţă,
personalul medical are dreptul să deducă acordul pacientului dintr-o exprimare
anterioară a voinţei acestuia. Credem că prevederea creează probleme de
aplicare practică, deoarece în această situaţie temeiul este autorizarea legii,
nemaifiind necesar consimţământul pacientului. Este imposibil ca o persoană să
exprime un consimţământ anterior, în eventualitatea că, vreodată, va fi nevoie
ca personalul medical să „deducă” acest consimţământ din voinţa sa.
În cazul obţinerii unui rezultat nedorit, dacă procedura medicală a fost
respectată (lex artis), atunci medicul nu va răspunde penal pentru vreo
infracţiune.
Regulile sunt diferite în cazul activităţilor medicale ce nu urmăresc un
scop medical (tratamentele chirurgicale cosmetice, transplant de păr, folosirea
de substanţe dopante în sport cu consecinţe asupra sănătăţii sportivului,
înlăturarea chirurgicală a posibilităţii de procreare) care sunt guvernate de
reguli particulare.
Infracţiunile intenţionate contra integrităţii corporale sau sănătăţii sunt

absorbite în mod natural în conţinutul infracţiunii de omor. Prin excepţie, în
cazul tentativei de omor pentru care a operat desistarea sau împiedicarea
producerii rezultatului, autorul va răspunde pentru o faptă împotriva integrităţii
corporale, în funcţie de rezultatul produs, deoarece aceste infracţiuni au un
caracter natural subsidiar faţă de omor.
Infracţiunile contra sănătăţii şi integrităţii persoanei îşi pierd autonomia
atunci când sunt prevăzute ca element constitutiv sau formă agravată a unei alte
infracţiuni (ultraj, tâlhărie etc.).
1
Art. 4-12 din Legea nr. 46/2003.
2
În categoria infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii intră

infracţiunile de loviri sau alte violenţe (art. 180 C pen.), vătămare corporală
(art. 181 C pen.), vătămare corporală gravă (art. 182 C pen.), lovituri cauzatoare
de moarte (art. 183 C pen.) şi vătămare corporală din culpă (art. 184 C pen.).
Loviri sau alte violenţe
În art. 180 C pen. se prevede că lovirea sau orice acte de violenţă

cauzatoare de suferinţe fizice se pedepsesc.
Latura obiectivă. Fapta se poate comite prin lovire sau prin orice act de
violenţă cauzator de suferinţe fizice.
„Lovirea” este acel act de agresiune care constă în acţiunea mecanică, a
unei energii cinetice exterioare, de atingere, compresiune sau izbire bruscă şi
violentă, a suprafeţei de contact a corpului victimei, cu sau de un corp
contondent, de regulă prin proiectare, călcare, alunecare, aruncare sau cădere1.
Prin „act de violenţă” se înţelege orice alt mod de exercitare a unei forţe
brutale, constrângeri sau energii de orice natură care cauzează suferinţe fizice.
Diferenţa dintre „lovire” şi „actul de violenţă” în sensul art. 180 C pen.
constă în aceea că actul de violenţă este orice alt act decât lovirea care, în
concret, cauzează victimei o suferinţă fizică. În cazul lovirii, suferinţa fizică
este prezumată, pe când, în cazul actului de violenţă, victima trebuie să facă
dovada că i s-a cauzat o suferinţă fizică, pentru ca fapta să fie tipică2.
Actul de executare are un caracter material, fizic, dar poate consta chiar şi
într-o acţiune psihică. În acest din urmă caz, trebuie ca acţiunea psihică să
producă o suferinţă fizică pentru a realiza tipicitatea acestei infracţiuni.
Discutabile sunt situaţiile limită în care, de exemplu, victima este supusă
unei agresiuni psihice, de exemplu prin sperierea ei. În aceste cazuri, fapta este
una tipică, dacă efectele acestor acţiuni au un caracter corporal, în sensul că
integritatea corporală este lezată mijlocit, prin excitarea sistemul nervos
vegetativ3 (sperierea gravă a victimei îi produce un atac de panică, puternice
dureri de cap etc.).
Simplele efecte psihice, tulburările psihice care nu afectează şi constituţia
fizică a victimei, nu îndeplinesc tipicitatea acestei infracţiuni (enervarea, teama,
obosirea victimei sau tulburarea somnului prin telefoane repetate în timpul
nopţii sau prin organizarea unei petreceri în care muzica este dată la
maximum).
1
2
G. Mateuţ, op. cit., p. 184
3
R. Maurach, F. -C. Schroeder, M. Maiwald, op. cit., p. 115. par. 2.
Prin suferinţă fizică se înţelege suportarea unei dureri fizice, indiferent de

gradul său de intensitate. În categoria suferinţelor intră: eritemul traumatic
(iritaţia cutanată), excoriaţia (zgârieturi) şi echimoza (vânătaia), iar existenţa lor
se apreciază în fiecare caz concret1.
Fapta se poate comite printr-o acţiune, prin forţa proprie a autorului, prin
forţe animate sau neanimate sau chiar prin fapta victimei (când, de exemplu,
autorul constrânge victima să sară de la înălţime şi, ca urmare, victimei i se
produc suferinţe fizice).
Fapta se poate comite şi printr-o omisiune, atunci când autorul are o
obligaţie de garant cu privire la împiedicarea producerii suferinţei fizice unei
persoane şi nu îşi îndeplineşte această obligaţie (agentul era însărcinat să
avertizeze trecătorii atunci când se aruncă zăpada de pe un imobil, iar acesta
intenţionat nu avertizează un trecător care este lovit de zăpada căzută de pe
acoperişul imobilului).
Se consideră că lovirile foarte uşoare sau suferinţele fizice de foarte mică
intensitate nu antrenează răspunderea penală2.
În trecut, li se recunoştea cutumiar părinţilor dreptul de a-şi lovi copilul,
atunci când această lovire era circumscrisă exercitării dreptului de educaţie şi
corecţie3. Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 217/2003 privind prevenirea
violenţei în familie, prin art. 2 a fost interzisă orice formă de violenţă ca mijloc
de educare a copiilor, aşa că fapta părinţilor care cauzează suferinţe fizice
minorilor în exercitarea dreptului de „educare” poate intra sub incidenţa art.
180 alin. 1 ind. 1 C. pen4. Cutuma nu mai poate justifica o astfel de conduită, în
măsura în care această formă de comportament a fost expres prohibită.
Sancţionarea penală a violenţei ca mijloc de educaţie a apărut în sistemul
european odată cu abrogarea textelor care autorizau folosirea violenţei ca un
astfel de mijloc5. Asta nu înseamnă că violenţa a dispărut ca formă de educaţie
din viaţa socială, dar textul evidenţiază opoziţia expresă a societăţii faţă de
această formă de comportament.
Acest lucru este valabil şi în cazul violenţei folosite în procesul de
educaţie de către profesori, fiind interzisă folosirea violenţei fizice sau psihice.
Asta nu înseamnă că nu operează în cazul lor cauza justificativă a
legitimei apărări atunci când sunt supuşi ei sau alţi copii unor agresiuni, din
1
2
H. Troendle, T. Fischer, op. cit., p. 1390, pct. 4.
3
C. Rătescu, Codul penal adnotat III, p. 108, pct. 6.
4
În aceeaşi măsura regula se aplică regula şi în dreptul german, după ce, prin modificarea
codului civil german, s-a interzis folosirea oricărei violenţe fizice sau psihice în educare
propriului copil.
5
De exemplu, textul care autoriza folosirea violenţei ca mijloc de educaţie a fost abrogat
în Germania în 2000, în Anglia în 2004, în Austria în 1989.
această perspectivă, condiţia prevăzută de art. 44 alin 3 C pen., respectiv ca

atacul să pună în pericol grav persoana victimei, apare nejustificată şi
împiedică intervenţia profesorului în cazul în care este agresat el sau un alt
copil1. O lovire sau un act de violenţă care nu pune în pericol grav persoana
victimei, nu poate fi calificată ca fiind un atac, în sensul cerut de lege pentru a
putea justifica o legitimă apărare.
În cazul în care profesorul solicită intervenţia forţelor de ordine (jandarm,
poliţist etc.), violenţa lor îndreptată asupra elevilor agresori este justificată în
temeiul autorizării legii.
Violenţa folosită de organele statului, în limitele legii, este autorizată de
lege şi fapta nu este antijuridică.
Fapta se consumă în momentul săvârşirii actului de violenţă care
corespunde şi cu momentul producerii suferinţei.
Latura subiectivă. Fapta se poate comite cu intenţie directă sau
eventuală. Nu se poate comite cu praeterintenţie, deoarece nu există o formă
intenţionată mai uşoară sancţionabilă penal, care să fie urmarea dorită de către
agent, iar urmarea prevăzută de art. 180 alin. 1 C pen. să fie o urmare mai gravă
produsă din culpă.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la o lună
la 3 luni sau amendă.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
Forme agravate ale infracţiunii de loviri sau alte violenţe:
a. Fapta este săvârşită asupra unui membru de familie.
Prin „membru de familie” se înţelege soţul sau o rudă apropiată, dacă
aceasta din urmă locuieşte şi se gospodăreşte împreună cu făptuitorul (art. 149
ind. 1 C pen.). Motivul sau scopul acestor violenţe asupra unui membru de
familie este lipsit de importanţă. Fapta va fi comisă în formă agravată, chiar
dacă părintele a dorit să-i aplice o corecţie copilului său pentru comportamentul
neadecvat al acestuia din urmă.
În sarcina agresorului nu se mai poate reţine şi circumstanţa generală a
comiterii faptei prin violenţă asupra membrilor familiei (art. 75 alin. 1 lit. b C
pen.), deoarece această formă agravată are un caracter special.
Trebuie făcută observaţia că art. 180 alin. 1 ind. 1 C pen. prezintă o
particularitate din punct de vedere formal, deoarece în sistemul legislativ penal
român alineatele se numără. Or, la citirea art. 180 C pen. acesta ar fi alineatul 2,
cu toate acestea legiuitorul l-a numit alineatul 1 indice 1, ca şi când s-ar putea
număra cu indici (sic!!!).
1
Cu privire la injusteţea acestei condiţii a se vedea S. Bogdan, Legitima apărare.
Caracterul atacului, în RDP 2/2002, p. 69-73.
Ar fi fost mult mai simplu să republice articolul în întregime şi atunci nu

trebuia să facă aceste proceduri de numerotare atipice sistemului românesc.
Sancţiunea. Infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 6
luni la 1 an sau amendă.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală în cazul acestei forme agravate se
pune în mişcare şi din oficiu, iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
Această prevedere a fost introdusă în codul penal tocmai pentru a putea permite
intervenţia autorităţilor în cazurile de violenţă familială. S-a considerat că
victima, de multe ori, din teamă nu are curajul să depună plângere împotriva
agresorului. Agresorul nu ar mai putea să împiedice victima prin constrângere
să depună plângerea penală, deoarece fapta este urmărită din oficiu, dar este
posibilă constrângerea victimei la „împăcarea” cu agresorul.
b. Fapta a pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare cel mult 20 de
zile de îngrijiri medicale.
Elementul care conferă faptei un caracter agravat este împrejurarea că
victima are nevoie de îngrijiri medicale. Este suficientă o singură zi de îngrijiri
medicale pentru a se realiza tipicitatea acestei forme agravate.
Prin „îngrijiri medicale” se înţelege, în sens larg, supunerea victimei la un
regim sau tratament adecvat în vederea vindecării. Este indiferent dacă
îngrijirile se acordă de medic sau de orice altă persoană, în spital sau
ambulatoriu. Nu are importanţă dacă durata îngrijirilor s-a prelungit din cauză
că tratamentul nu a fost adecvat, cu excepţia cazului în care se stabileşte că
victima s-a comportat aşa încât să se prelungească durata îngrijirilor1.
Echimoza este o leziune traumatică externă care, de regulă, nu necesită un
timp de îngrijiri medicale, fapta încadrându-se la forma simplă a infracţiunii de
loviri sau alte violenţe, deoarece ea constă într-un revărsat sanguin mai mult
sau mai puţin întins, localizat în grosimea tegumentului şi ţesutului subcutanat,
sau mai profund rezultat al unui traumatism2. Prin excepţie, anumite echimoze
întinse pe zone mari, care pot genera şoc traumatic ori care împiedică funcţia
unui organ, pot necesita anumite zile de îngrijiri medicale (5-8)3, determinând
astfel încadrarea la forma agravată a art. 180 alin. 2 C pen.
Criteriul de delimitate a formei agravate a art. 180 C pen. de forma simplă
este criteriul curativ sau terapeutic al îngrijirilor medicale, iar criteriul legal de
apreciere al gravităţii leziunilor este timpul sau durata îngrijirilor medicale, care
cuprinde global perioada de tratament a leziunilor şi urmărilor acestora, a
eventualelor boli posttraumatice, a complicaţiilor legate de traumatism şi a
1
2
3
V. Beliş, C. Naneş, Traumatologia mecanică în practica medico-legală şi judiciară, Ed.
Academiei RSR, Bucureşti, 1985, p. 30.
tratamentelor preventive generale (antitetanic, antirabic etc.)1. În cazul îngriji-

rilor medicale succesive, se însumează întreaga perioadă în care victima a fost
supusă la îngrijiri medicale.
Durata minimă pentru a se reţine această formă agravată este de o zi, iar
în caz de exact 20 de zile de îngrijiri medicale, se reţine această formă agravată.
În practica judiciară, certificatele medico-legale sunt folosite în probarea
acestei împrejurări. Aceasta nu înseamnă că dovada numărului de zile de
îngrijiri medicale nu s-ar putea face şi cu orice mijloc de probă2. Din păcate, din
comoditate, ignoranţă sau din dorinţa de a nu-şi asuma nici o responsabilitate în
acest sens, judecătorii, sub acest aspect, tind să devină sclavii acestor certificate
medico-legale, nimeni şi nimic nu poate să le combată concluziile, care sunt
uneori cel puţin discutabile. Certificatul medico-legal este doar un mijloc de
probă, care, la fel ca restul mijloacelor de probă, nu trebuie să aibă un caracter
absolut.
eventuală, dar şi cu praeterintenţie, atunci când intenţia iniţială a fost de a lovi
astfel încât victima să nu aibă nevoie de îngrijiri medicale, dar, în concret, se
produce din culpă urmarea specifică acestei forme agravate.
luni la 2 ani sau amendă.
prealabilă a persoanei vătămate şi operează împăcarea părţilor.
c. Fapta a pricinuit o vătămare unui membru de familie ce necesită pentru
vindecare cel mult 20 de zile de îngrijiri medicale.
În cazul acestei forme agravate, legiuitorul a inclus atât calitatea specială
a subiectului pasiv, cât şi criteriul gravităţii lovirii sau a actului de violenţă.
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu pedeapsa închisorii
de la 1 la 2 ani sau amendă.
pune în mişcare şi din oficiu. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
Vătămarea corporală
Este definită în art. 181 C pen. şi constă în fapta prin care s-a pricinuit
integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare
cel mult 60 de zile.
1
2
Particularităţile acestei fapte în ceea ce priveşte latura obiectivă sunt date

de durata îngrijirilor medicale, care trebuie să se situeze între 21 şi 60 de zile,
inclusiv.
Numărul minim de 21 de zile rezultă prin interpretarea textului raportat la
art. 180 alin 2. C pen., care stabileşte că fapta care a produs o urmare ce
necesită cel mult 20 de zile se încadrează în dispoziţiile formei agravate a
infracţiunii de loviri sau alte violenţe.
Latura obiectivă. Legiuitorul foloseşte un termen imprecis atunci când
denumeşte latura obiectivă ca fiind „fapta”... O astfel de formulare este
criticabilă, deoarece nu stabileşte caracterul de infracţiune comisivă sau
omisivă cu consecinţe în ceea ce priveşte forma de vinovăţie.
În realitate, noţiunea de „faptă” se referă la lovirea sau la orice alt act de
violenţă, care a avut această urmare, dar şi la orice acţiune nonviolentă prin
care s-a pricinuit o vătămare (de exemplu, i se administrează victimei un
tratament medicamentos cu intenţia de a i se cauza o vătămare corporală).
În acest caz, acţiunea poate fi fizică sau psihică, deoarece condiţia
tipicităţii se referă la producerea unei anumite urmări, şi anume vătămarea
integrităţii corporale sau sănătăţii care necesită mai mult de 20 de zile de
îngrijiri medicale. Dacă, urmare a unei acţiuni psihice, victima are nevoie de
acest număr de zile de îngrijiri medicale, fapta este tipică.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă dar şi
cu praeterintenţie, atunci când intenţia agentului a fost de a comite fapta
incriminată de art. 180 C pen., dar s-a produs urmarea de la art. 181 C pen.
Sancţiunea. Această infracţiune se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni
la 5 ani.
pune în mişcare la plângerea prealabilă. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea
penală.
Fapta are şi o formă agravată, atunci când este săvârşită asupra unei
membru de familie.
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu închisoarea de la 1
la 5 ani.
Aspecte procesuale. În acest caz, acţiunea penală se pune în mişcare şi
din oficiu, dar împăcarea părţilor produce efecte indiferent de modalitatea de
sesizare. Observaţiile cu privire la aspectele procesuale şi la relaţia cu
circumstanţa agravantă generală a comiterii faptei prin violenţe asupra unui
membru de familie, în cazul art. 180 C pen., sunt aplicabile mutatis mutandis şi
în cazul acestei forme agravate.
Vătămarea corporală gravă
Este definită în art. 182 C pen. şi constă în fapta prin care s-a pricinuit
integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită îngrijiri medicale
mai mult de 60 de zile.
La fel ca şi în cazul vătămării corporale, fapta este una comisivă, dar care
se poate comite şi prin omisiune, singura diferenţă cu privire la această
infracţiune faţă de vătămarea corporală se referă la numărul de zile de îngrijiri
medicale necesare pentru vindecare. Dacă victima a avut nevoie de cel puţin 61
de zile, atunci fapta este tipică, indiferent dacă această cifră este mult mai mare
decât minimul de zile de îngrijiri medicale prevăzut de lege. De regulă, se
eliberează un certificat medico-legal care stabileşte, cu titlu de prognoză,
numărul de zile de îngrijiri medicale necesare, după consultarea victimei,
urmând ca procesul penal să se desfăşoare plecând de la aceste date estimative.
Dacă se stabileşte ulterior că victima, în concret, a avut nevoie de mai puţine
zile de îngrijiri medicale decât cele estimate, atunci se va schimba încadrarea
juridică raportat la numărul real de zile de îngrijiri medicale.
S-a considerat că infracţiunea este una autonomă, cu un conţinut juridic
propriu1. Considerăm că fapta nu este, în esenţă, decât o formă agravată a
infracţiunilor de loviri sau alte violenţe sau de vătămare corporală2.
Voinţa legiuitorului de a consacra acestei fapte un articol distinct şi un
nomen juris distinct nu face să înlăture caracterul de formă agravată a vătămării
corporale. Singurele diferenţe sunt date exclusiv de urmarea produsă ca rezultat
a acţiunii făptuitorului. Ea, din acest motiv, poate fi şi o infracţiune progresivă
raportat la faptele incriminate de art. 180 şi 181 C pen.
Latura subiectivă. Fapta se poate comite în forma de bază cu intenţie
eventuală sau praeterintenţie.
Legiuitorul, în momentul în care a introdus, ca forme agravate ale
infracţiunilor de la 180 şi 181 C pen., comiterea acestora asupra unui membru
de familie, a uitat, în opinia noastră, nejustificat, să instituie şi în cazul
vătămării corporale grave infracţiuni această formă agravată. Dacă vătămarea
corporală gravă este comisă asupra unui membru de familie se va reţine
circumstanţa agravantă generală a comiterii faptei prin violenţă asupra unui
membru de familie (art. 75 alin. 1 lit. b C pen.)
Sancţiunea. Această infracţiune se sancţionează cu pedeapsa închisorii de
la 2 la 7 ani.
1
O. Stoica, op. cit., p. 94
2
În acelaşi sens, Codul penal comentat şi adnotat I, p. 134; Explicaţii III, p. 234.
Forme agravate:
Prima formă agravată constă în fapta care a produs vreuna din
următoarele consecinţe: pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării
acestora, o infirmitate fizică sau psihică permanentă, sluţirea, avortul ori
punerea în primejdie a vieţii persoanei.
În cazul infracţiunii de vătămare corporală gravă, se foloseşte pentru
evaluarea gravităţii urmării atât criteriul curativ (durata îngrijirilor medicale)
pentru forma de bază, cât şi criteriul fizio-patologic (al naturii acestor vătămări)
pentru formele agravate. Elementele particulare faţă de lovire sau alte violenţe
şi vătămare corporală sunt urmările specifice care atrag această încadrare.
Legiuitorul în forma Codului penal intrată în vigoare în 1969 a considerat
că infracţiunea de vătămare corporală gravă are un conţinut de bază fie dacă
s-au produs urmările reţinute astăzi ca formă agravată, fie s-a cauzat victimei o
vătămare ce necesită pentru vindecare mai mult de 60 de zile de îngrijiri
medicale.
Prin Legea nr. 169/2002 art. 182 C pen. a fost modificat. S-a considerat că
prin natura efectelor lor, de regulă ireversibile, acestea conferă vătămării
corporale grave un caracter agravat raportat la o vătămare ce necesită pentru
vindecare mai mult de 60 de zile de îngrijiri medicale. Teoretic, este posibil ca
victima, urmare a îngrijirilor, să revină la starea de sănătate anterioară actului
infracţional, spre deosebire de urmările cu caracter ireversibil pe care le
presupune, de exemplu pierderea unui simţ sau organ, ori o infirmitate
permanentă, avort etc).
Vătămarea corporală gravă are un caracter agravat dacă a produs una din
următoarele urmări:
Pierderea unui simţ. Prin aceasta se înţelege lipsirea sau privarea
completă, totală şi permanentă a victimei de facultăţile de percepţie exterioară
(văzul, auzul, pipăitul, gustul sau mirosul).
Dacă pierderea acestor simţuri nu este completă, atunci se va putea reţine
împrejurarea producerii unei infirmităţi fizice sau psihice permanente.
Este evident că, dacă organul de simţ este pierdut, acelaşi lucru se petrece
şi cu simţul, dar legiuitorul a reglementat şi această modalitate plecând de la
premisa că este posibil ca o persoană, urmare a unei leziuni, să nu-şi piardă
organul de simţ, dar să piardă simţul (o lovitură la cap care face ca victima să-şi
piardă auzul). În acest caz, persoana are în continuare organele de auz, dar şi-a
pierdut simţul auzului.
Pierderea simţului poate fi consecinţa directă a activităţii infractorului sau
consecinţa unei intervenţii de ordin medical determinate de gravitatea
traumatismului1.
1
Pierderea unui organ. Această urmare presupune pierderea completă a

ansamblului de elemente, a unei piese sau părţi anatomo-fiziologice a corpului
care îndeplineşte o atribuţie sau funcţie biologică (ochi, ureche, rinichi etc.).
În acest caz, pierderea organului este considerată ca fiind tot o urmare a
vătămării corporale grave, forma agravată.
Textul se referă la orice organ, intern sau extern al corpului uman (ochi,
rinichi etc.).
Legea nu cere drept condiţie de tipicitate ca organul să fie funcţional, ci
doar ca urmare a conduitei infractorului să se producă pierderea acestui organ.
În jurisprudenţă, s-a pus problema dacă pierderea unui dinte poate fi
asimilată pierderii unui organ. Printr-o decizie1 a CSJ s-a respins un recurs în
interesul legii având ca obiect această chestiune. Motivarea soluţiei a fost
următoarea: „Este adevărat că, anatomic, fiecare dinte este un organ dur format
din dentină acoperită de smalţ, implantat într-una din alveolele existente la
nivelul crestelor alveolare ale maxilarelor, dar acest sens nu poate fi atribuit
termenului de organ, din art. 182 alin 2 C. pen, deoarece ar fi inacceptabil să se
considere că un dinte singular asigură funcţia fiziologică a masticaţiei”.
Încetarea funcţionării unui simţ sau organ. În acest caz, textul legal se
referă la aducerea simţului sau organului în stare de a nu mai funcţiona.
Organul există, dar a încetat complet aptitudinea de a funcţiona.
În doctrină, a fost criticată, pe bună dreptate, această formă de vătămare
corporală gravă, cu referire la încetarea funcţionării unui simţ, deoarece ar
cuprinde o formulare tautologică cu privire la încetarea funcţionării unui simţ2.
Nu poate fi imaginată o ipoteză de încetare a funcţionării unui simţ fără ca
aceasta să presupună pierderea acelui simţ.
Oricum, victima ar suferi şi de o infirmitate fizică sau psihică permanentă.
De lege ferenda credem că este suficientă consacrarea doar a infirmităţii
permanente, care presupune orice pierdere sau încetare a funcţionării unui
organ şi orice pierdere a unui simţ3.
Infirmitate permanentă fizică sau psihică. Prin aceasta se înţelege orice
stare anormală a integrităţii corporale sau a sănătăţii care aduce corpul uman
într-o stare de inferioritate fizică sau psihică permanentă, ireversibilă4.
Dacă victima a fost perfect sănătoasă anterior, este evident că starea de
inferioritate se raportează la acea stare. Dacă victima suferea de o boală înainte
1
Dec. II/2002 a CSJ, Secţiile Unite, în Codul Penal, Codul de Procedură penală, ediţia a
V-a, îngrijită de D. Lupaşcu, Ed. Rosetti, 2003, p. 87.
2
3
4
de comiterea faptei, starea de inferioritate se raportează la starea ei înainte de a

suferi vătămarea.
Traumatismul suferit de victimă îi slăbeşte, îngreunează, alterează sau
reduce parţial funcţionalitatea iniţială sau anterioară a organismului victimei
(scăderea sau alterarea vederii, auzului, dificultăţi de vorbire, masticaţie, mers,
folosirea mâinilor).
Infirmitatea este permanentă dacă este în mod natural ireversibilă, chiar
dacă există posibilitatea ca efectele ei să fie diminuate sau aparent înlăturate
prin tratamente chirurgicale, sau prin folosirea de aparate sau mijloace
artificiale.
Răspunderea penală nu se raportează la evoluţia medicinii, ci la urmarea
produsă efectiv de acţiunea agentului. Existenţa unui tratament care maschează
perfect infirmitatea victimei este un lucru pozitiv pentru situaţia victimei, dar de
acest lucru nu trebuie să beneficieze şi cel care a produs acea infirmitate.
Existenţa unor proteze performante nu face ca victima să nu mai fie o persoană
care suferă de o infirmitate.
Sluţirea. Prin „sluţire” se înţelege alterarea în orice fel a înfăţişării fizice
sau aspectului normal al unei părţi a corpului, care face acea parte a corpului
inestetică, urâtă sau chiar respingătoare1.
Sluţirea trebuie să aibă un caracter permanent şi ireversibil natural. Nu
înlătura tipicitatea faptei posibilitatea ca prin operaţii estetice să fie restabilit
aspectul normal al corpului victimei. Aceasta pentru că o eventuală operaţie
estetică nu face decât să ascundă urmarea faptei.
Înlăturarea pe cale artificială a acestei urmări nu este decât o modalitate
de a repara prejudiciul produs fără a influenţa consumarea faptei. Tăierea
părului şi raderea sprâncenelor victimei de către agent nu are un caracter
ireversibil şi de aceea nu îndeplineşte tipicitatea sluţirii.
În practica judiciară există o chestiune controversată legată de existenţa
sluţirii în cazul pierderii dinţilor din faţă.
Uneori, pierderea unui dinte din faţă a fost considerată ca fiind sluţire2,
alteori s-a decis că pierderea tuturor dinţilor din faţă constituie sluţire3.
Alte instanţe au decis că pierderea a doi dinţi din faţă nu îndeplineşte
condiţiile pentru a fi încadrată ca o sluţire ce atrage reţinerea vătămării
corporale grave4.
1
2
Dec. pen. nr. 86/2000 a C Ap. Constanţa, în RDP nr.4/2000, p.159.
3
Dec. pen. nr. 436/2005 a C Ap. Piteşti citată în Codul penal, ediţie îngrijită de Georgina
Ed. C.H. Beck, 2007, p. 652.
4
Dec. pen. nr. 1080/2004 a C Ap. Braşov, citată în Codul penal, ediţie îngrijită de
Dacă victima are un singur dinte, fapta prin care s-a cauzat pierderea
acestuia nu are ca urmare sluţirea victimei1.
Dincolo de aspectul amuzant al acestei chestiuni, credem că nu trebuie
oferite soluţii apriorice, ci judecătorul va aprecia dacă sunt îndeplinite condiţiile
de tipicitate a acestei forme agravate de la caz la caz.
Se va analiza dacă, în concret, înfăţişarea victimei a fost alterată prin
pierderea dintelui sau dinţilor, astfel încât înfăţişarea persoanei a devenit
inestetică, urâtă sau respingătoare, iar dacă răspunsul este afirmativ, se va face
încadrarea juridică raportat la existenţa sluţirii.
Avortul. Fapta să fi avut ca urmare întreruperea cursului sarcinii,
indiferent dacă fătul s-a născut viu şi a supravieţuit naşterii premature sau a
murit în cursul sarcinii. Pentru a se putea reţine această împrejurare, trebuie ca
victima să fie însărcinată în momentul actului de executare. Această condiţie
este una implicită, deoarece este evident că nu ar fi posibilă întreruperea
cursului sarcinii, atunci când femeia nu ar fi însărcinată.
Avortul poate să fie urmarea directă a lovirii sau violenţei făptuitorului,
sau să fie determinat de intervenţiile medicale necesare înlăturării urmărilor
faptei săvârşite.
S-a susţinut că mai este necesar ca făptuitorul să fi cunoscut sau prevăzut
că femeia este însărcinată2. Această condiţie ar fi impusă de necesitatea ca
fapta, în această formă, să fie comisă cu vinovăţie.
Alţi autori au considerat, pe bună dreptate, că nu este necesară această
condiţie, agentul poate răspunde pentru comiterea faptei de vătămare corporală
gravă, chiar dacă nu a cunoscut că femeia este însărcinată3.
Acest rezultat mai grav îi este imputabil agentului cu titlu de culpă.
În cazul în care am admite opinia contrară, am ajunge la o situaţie
nefirească, în sensul că în cazul lovirii intenţionate nu s-ar putea reţine
vătămarea corporală gravă dacă agentul nu a ştiut că victima este însărcinată,
iar dacă lovirea victimei ar fi fost din culpă, atunci vătămarea corporală din
culpă se va reţine în forma agravată, dacă se produce avortul, indiferent dacă
agentul a cunoscut sau nu că victima este însărcinată.
În ambele ipoteze, se produce aceeaşi urmare, dar numai fapta din culpă,
mai puţin gravă, ar atrage responsabilitatea pentru urmarea constând în avort.
Din aceste motive, credem că nu este necesar ca autorul să cunoască
împrejurarea că victima este însărcinată. Dacă acesta agresează o femeie,
1
Dec. nr. 1313/1980 a Trib. Suprem, secţ. pen citată în Codul penal, ediţie îngrijită de
2
O. Stoica, op. cit., p. 97; V. Cioclei, op. cit., p. 120.
3
C. Rătescu, Codul penal adnotat III, p. 116 pct. E.
agentului îi este imputabilă şi vătămarea constând în întreruperea cursului

sarcinii victimei. Aceasta se întâmplă atât în cazul unei acţiuni intenţionate de
agresare a victimei, când fapta va fi o vătămare corporală gravă formă agravată,
cât şi în cazul unei conduite din culpă ce produce acest rezultat, urmând ca
agentul să răspundă pentru o formă agravată de vătămare corporală din culpă.
Dacă urmare a acţiunii agentului, femeia îşi pierde capacitatea de a mai
purta în viitor o sarcină, fapta va constitui o vătămare corporală gravă, deoarece
i s-a cauzat victimei o infirmitate fizică permanentă.
Latura subiectivă. Fapta, în opinia noastră, se poate comite doar cu
praeterintenţie.
Dacă agentul a urmărit sau a acceptat producerea acestei urmări, fapta se
va încadra în dispoziţiile textului care incriminează întreruperea cursului
sarcinii. Dacă a urmărit atât vătămarea corporală gravă, cât şi întreruperea
cursului sarcinii, se va reţine, în opinia noastră, un concurs de infracţiuni între
cele două infracţiuni1.
Punerea în primejdie a vieţii persoanei. Această urmare există atunci
când vătămarea pricinuită, prin tulburările sau alterările profunde ale vreuneia
din funcţiile vitale, creează sau determină ca rezultat particular probabilitatea
concretă a compromiterii vieţii şi a survenirii iminente a morţii victimei2.
Fapta, în cazul acestei urmări, se poate comite doar cu praeterintenţie
deoarece acceptarea sau urmărirea punerii în primejdie a vieţii victimei
semnifică intenţia de a ucide acea persoană.
S-a susţinut că s-ar putea comite şi cu intenţie eventuală3.
Credem că, dacă agentului i-a fost indiferentă punerea în primejdie a vieţii
victimei, suntem în prezenţa unei tentative de omor comisă cu intenţie
eventuală şi nu a unei vătămări corporale grave.
la 2 la 10 ani.
Legiuitorul român a creat şi o altă formă agravată, cea prevăzută de art.
182 alin. 3 C pen., atunci când fapta a fost comisă în scopul producerii
consecinţelor de la art. 182 alin. 1 şi 2 C pen. Astfel, s-a dorit sancţionarea
mai gravă a comiterii vătămării corporale grave cu intenţie directă.
Stabilirea cu exactitate a formei intenţiei în cazul infracţiunii de vătămare
corporală gravă produce efecte directe asupra unei încadrări juridice corecte.
Elementele laturii obiective sunt identice ca şi în cazul celor de la art. 182
alin. 1 sau 2 C pen.
1
2
3
O. Stoica, op. cit., p. 97; T. Toader, op. cit., p. 81; V. Cioclei, op. cit., p. 120.
Considerăm că, aşa cum am argumentat mai sus, este exclus a se reţine o
vătămare corporală gravă comisă cu scopul de a determina avortul sau când
agentul urmăreşte punerea în primejdie a vieţii victimei.
În primul caz, fapta se va încadra în dispoziţiile art. 185 C pen., text care
incriminează întreruperea cursului sarcinii. Aceasta, pentru că agentul
urmăreşte să întrerupă cursul sarcinii. Vătămarea corporală a victimei este doar
mijlocul prin care agentul doreşte producerea acestui rezultat. Valoarea socială
pe care agentul doreşte să o lezeze este viaţa în devenire, sau viaţa produsului
de concepţie sau a fătului. Orice întrerupere a cursului sarcinii presupune şi o
vătămare corporală a femeii însărcinate, dar raportat la art. 185 C pen., obiectul
juridic principal este viaţa fiinţei nenăscute şi, în subsidiar, şi integritatea
corporală a mamei. La vătămarea corporală, agentul urmăreşte sau acceptă
vătămarea corporală a mamei. Valoarea socială protejată de art. 182 C pen. este
dreptul la integritate corporală şi sănătate al mamei, care presupune şi dreptul
femeii gravide de a i se proteja integritatea corporală.
În al doilea caz, cel care urmăreşte să pună în primejdie viaţa victimei
înseamnă că va comite o tentativă de omor1. Este greu de imaginat o ipoteză în
care agentul urmăreşte să pună în pericol viaţa unei persoane prin comiterea
unei vătămări corporale grave, dar nu intenţionează să încalce dreptul la viaţă al
acelei persoane. Dacă agentul urmăreşte punerea în primejdie a vieţii persoanei
înseamnă că va răspunde penal pentru tentativă de omor, existând un animus
necandi2.
Tentativa. La această formă agravată este incriminată şi tentativa. Este
imposibil a se delimita tentativa de vătămare corporală gravă, comisă cu
intenţia directă de a pune în pericol viaţa persoanei, de o tentativă de omor,
deoarece cele două ipoteze sunt unul şi acelaşi lucru.
În cazul tentativei, nu este necesar să se şi producă o urmare specifică
vătămării corporale grave, ci trebuie ca agentul să fi comis astfel de acte cu
scopul de a produce urmările de la art. 182 alin. 1 şi 2 C pen., (de exemplu,
agentul trage cu arma dorind să împuşte victima în mâini şi să-i cauzeze
pierderea unui deget, dar ratează ţinta şi victima nu suferă nici o leziune în
concret).
Sancţiunea. Această formă agravată se sancţionează cu pedeapsa
închisorii de la 3 la 12 ani.
1
2
E. Dreyer, op. cit., p. 27. Se susţine că înţelegerea de către agent a actelor realizate
presupune şi înţelegerea rezultatului pe care agentul îl realizează sau îl poate realiza prin actul
respectiv.
Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte
În art. 183 C pen. este incriminată infracţiunea de loviri sau vătămări

cauzatoare de moarte. Legiuitorul defineşte această infracţiune prin referire la
art. 180-182 C pen., în sensul că faptele prevăzute în articolele respective, care
au avut ca urmare moartea victimei, vor intra în conţinutul infracţiunii de loviri
sau vătămări cauzatoare de moarte.
Conceptual, această infracţiune este o formă agravată a celorlalte
infracţiuni contra integrităţii corporale, având la bază un act intenţionat de
lezare a integrităţii corporale a victimei, peste care se suprapune un rezultat mai
grav, adică moartea victimei, imputabil cu titlu de culpă autorului.
Subiectul activ este general. Această infracţiune poate fi comisă şi de o
persoană juridică. De exemplu, un partid politic angajează persoane pentru a
agresa militanţii partidului advers. Dacă, urmare a violenţelor, se produce
moartea unei persoane, credem că s-ar putea reţine infracţiunea de lovituri
cauzatoare de moarte şi în sarcina persoanei juridice.
Infracţiunea nu are forme agravate. În cazul unei pluralităţi de victime, se
va reţine un concurs de infracţiuni, câte o infracţiune de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte pentru fiecare victimă, în concurs real sau ideal în funcţie
de actul concret de executare.
Latura obiectivă. Infracţiunea este una comisivă care se poate comite şi
prin omisiune.
Ea se diferenţiază de celelalte infracţiuni contra integrităţii corporale şi
prin faptul că se cere drept condiţie a tipicităţii producerea unui rezultat
specific, şi anume moartea victimei.
Din acest motiv, s-a propus introducerea acestei infracţiuni în categoria
infracţiunilor contra vieţii persoanei şi nu a infracţiunilor contra integrităţii sau
sănătăţii persoanei, pentru că aduce atingere aceluiaşi obiect juridic, şi anume
viaţa unei persoane1.
Din perspectiva gravităţii acestei fapte, ea este mai gravă decât uciderea
din culpă şi mai puţin gravă decât omorul.
Din perspectiva rezultatului, este în mod evident o infracţiune contra
vieţii, dar din perspectiva acţiunii, ea apare ca un rezultat mai grav al unei
infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei.
Latura subiectivă. Fapta se poate comite doar cu praeterintenţie. Cu
privire la acest aspect, toată lumea este de acord, însă dezbaterile doctrinare
apar cu privire la natura culpei suprapusă peste intenţia iniţială de lovire sau
vătămare a integrităţii corporale.
1
Se susţine că această infracţiune are ca premisă doar o culpa fără

prevedere suprapusă peste intenţia iniţială1, alţi autori susţin că este indiferent
tipul culpei, care se suprapune peste fapta intenţionată iniţială2.
Aşa cum am mai arătat, încercarea de a defini în Codul penal culpa este
un exerciţiu care limitează libertatea de apreciere a judecătorului. Definiţia
legală restrânge realitatea faptică la un concept prea îngust.
Conceptual, praeterintenţia, ca formă de vinovăţie nu exclude şi o
eventuală culpă cu prevedere suprapusă pentru intenţia iniţială.
De exemplu: X din dorinţa de a face o glumă pe seama lui Y se hotărăşte
să-l arunce pe acesta în apă, deşi Y nu ştia să înoate. X se bazează pe faptul că
în locul unde îl aruncă pe Y apa nu este foarte adâncă şi că oricum va sări
imediat să îl scoată la suprafaţă, bazându-se pe calităţile sale de înotător. În
ciuda încercărilor lui X de a-l salva pe Y, acesta decedează. Este evident că X
prevede posibilitatea ca Y să moară, dar bazându-se pe faptul că este un bun
înotător, că apa nu este foarte adâncă şi că va interveni imediat pentru a-l scoate
pe Y la suprafaţa apei el nu acceptă producerea rezultatului. Culpa cu prevedere
se suprapune peste intenţia iniţială fapta fiind comisă cu intenţie depăşită. X va
răspunde pentru lovituri sau vătămări cauzatoare de moartea, dacă Y nu este
salvat de X, acestuia din urmă lipsindu-i un animus necandi pentru a răspunde
pentru omor.
Există autori care susţin că această culpă este prezumată, adică legea
consacră faptul că oricine comite faptele de la art. 180-182 C pen. va răspunde
şi pentru eventualul rezultat mai grav produs. Cine comite fapte de loviri, alte
violenţe sau vătămări corporale este în măsură să prevadă că s-ar putea ca
aceste fapte să producă moartea unei persoane. Aceasta este una din puţinele
ipoteze de prezumţie de culpă admise de legislaţiile penale3.
Într-o altă opinie, se susţine că urmarea mai gravă se atribuie în baza
culpei dovedite. Dacă nu se dovedeşte culpa, atunci agentul va răspunde doar
pentru comiterea infracţiunii intenţionate4.
Această din urmă opinie se circumscrie principiilor răspunderii penale
subiective. De exemplu, agentul loveşte victima cu pumnul şi aceasta, din cauza
tulburării, suferă un atac de cord şi decedează. Deşi există raport de cauzalitate
între lovire şi moartea victimei, dacă agentul nu a putut să cunoască faptul că
victima suferă de o afecţiune cardiacă şi există un asemenea risc, el va răspunde
doar pentru infracţiunea de loviri sau alte violenţe.
1
M. Basarab, op. cit. p. 190.
2
V. Dongoroz, Drept penal (Reeditarea ediţiei din 1939), Ed. Asociaţia Română de
Ştiinţe Penale, Bucureşti, 2000, p. 204, par. 99; F. Streteanu, Tratat, op. cit., p. 461, par. 240.
3
C. Rătescu, op. cit., p. 120.
4
T. Toader, op. cit., p. 84, G. Mateuţ, op. cit., p. 171.
Ipoteze frecvente, care, practic, înlătură sancţionarea persoanei pentru

rezultatul mai grav, sunt generate de inexistenţa unui raport de cauzalitate între
lovire şi moarte.
Precizăm că această culpă cu privire la rezultatul mai grav se analizează în
practica judiciară dintr-o perspectiva normativă, adică, dacă rezultatul îi poate fi
reproşat agentului. Dacă răspunsul este afirmativ, atunci agentul va răspunde
pentru lovituri cauzatoare de moarte. Expresia „ putea şi trebuia să prevadă”
(s.n. S.B.) din definiţia culpei fără prevedere conduce la ideea de reproşabilitate
mai mult decât la cea de proces psihologic.
Dacă agentul care conduce un autovehicul agresează un pasager în timp
ce conduce şi apoi pierde controlul volanului şi produce şi moartea celui pe
care îl agresase, va răspunde pentru un concurs de infracţiuni între infracţiunea
de lovire sau alte violenţe şi cea de ucidere din culpă, deoarece culpa sa în
producerea rezultatului nu este suprapusă peste intenţia de lovire iniţială a
victimei.
Participaţia. Credem că este posibilă participaţia în toate formele la
comiterea faptei (coautorat, instigare sau complicitate).
Această soluţie se explică prin legătura subiectivă care există între
participanţi cu privire la actul de executare şi rezultatul intenţionat.
Împrejurarea că ulterior se produce şi o urmare mai gravă nu face să dispară
existenţa legăturii subiective între participanţi. Rezultatul mai grav din culpă
este imputabil în aceeaşi măsură tuturor participanţilor. Ni se pare injust ca cel
care imobilizează victima pentru a înlesni lovirea ei să răspundă doar pentru
complicitate la lovire sau alte violenţe, iar autorul să răspundă pentru lovituri
cauzatoare de moarte, dacă urmare a loviturilor, din culpă, se produce şi
moartea victimei.
Tentativa la infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte nu este posibilă
şi nici sancţionată. Imposibilitatea tentativei este generată atât de latura
subiectivă, cât şi de cea obiectivă a infracţiunii.
Dacă se produce un alt rezultat decât moartea victimei, fapta, în funcţie de
gravitatea rezultatului, se va încadra în dispoziţiile art. 180-182 C pen.
Dacă victima nu este lovită şi nu i se cauzează nici un fel de suferinţă
fizică, pentru ca fapta să se încadreze în art. 180 C pen, fapta nu are un caracter
infracţional deoarece tentativa de loviri sau alte violenţe nu este incriminată.
Sancţiunea. Această infracţiune se pedepseşte cu închisoarea de la 5 la
15 ani.
Vătămarea corporală din culpă
În art. 184 C pen. este incriminată fapta celui care din culpă produce o
vătămare corporală care necesită pentru vindecare mai mult de 10 zile de
îngrijiri medicale.
Legiuitorul român a reglementat în conţinutul art. 184 C pen. toate
formele de infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii comise din
culpă. Doar infracţiunea de loviri sau alte violenţe nu are corespondent, decât
dacă victimei i s-a cauzat o vătămare pentru care sunt necesare cel puţin 11 zile
de îngrijiri medicale. Dacă din culpă este produsă lovirea victimei sau
vătămarea ei, pentru a cărei vindecare sunt necesare maximum 10 zile, fapta nu
este prevăzută de legea penală, fiind în prezenţa unui delict civil.
Latura obiectivă. Din punctul de vedere al acţiunii sau omisiunii, nu
există nici o diferenţă faţă de cazul infracţiunilor intenţionate, singura fiind
aceea că infracţiunea este comisă din culpă.
În forma de bază, se cere ca agentul să nu cauzeze o vătămare corporală
care să necesite mai mult de 60 de zile de îngrijiri medicale, deoarece, în acest
ultim caz fapta se va încadra la o formă agravată de vătămare corporală din
culpă.
Textul de incriminare a formei de bază face referire la alin. 2 şi 2 ind. 2 al
art. 180 C pen. şi art. 181 C pen. Asta înseamnă că textul vizează şi ipoteza în
care vătămarea corporală din culpă se comite asupra unui membru de familie.
la o lună la 3 luni sau amendă.
Aspecte procesuale. Fapta se urmăreşte la plângere prealabilă, iar
împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
Fapta are şi 4 forme agravate.
a. Prima dintre aceste forme este reglementată de art. 184 alin. 2 C pen. şi
constă în aceea că fapta a avut vreo urmare specifică vătămării corporale
grave, adică leziunile cauzate au necesitat mai mult de 60 de zile de îngrijiri
medicale, pierderea sau încetarea funcţionării unui simţ sau organ, infirmitate
fizică sau psihică permanentă, sluţire, avort sau punerea în primejdie a vieţii
victimei. Textul face referire la art. 182 alin. 1 şi 2 C pen.
În acest caz, urmărirea penală se face din oficiu.
închisorii între 3 luni şi 2 ani sau amendă.
b. A doua formă agravată este reglementată de art. 184 alin. 3, şi se reţine
atunci când săvârşirea faptei este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale
sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii,
ori pentru îndeplinirea unei anumite activităţi. În acest caz, fapta se

constituie ca o culpă profesională, fără a impune însă vreo calitate specială
subiectului activ. Facem trimitere la comentariile noastre cu privire la culpa
profesională în cazul uciderii din culpă. Singura diferenţă faţă de această
infracţiune este dată de producerea unui alt rezultat, şi anume o vătămare
corporală ce necesită între 11 şi 60 de zile de îngrijiri medicale. În cadrul
acestei dispoziţii intră, de exemplu, accidentele de circulaţie, accidentele de
muncă etc. care au produs acest rezultat.
de la 3 luni la 2 ani sau amendă.
Aspecte procesuale. Fapta se urmăreşte la plângere prealabilă, iar
c. A treia formă agravată este reglementată de art. 184 alin. 4 C pen. şi

există atunci când fapta a avut vreo urmare specifică vătămării corporale
grave şi, în acelaşi timp, săvârşirea faptei este urmare a nerespectării
dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei
profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea unei anumite activităţi.
În acest caz, conferă caracter agravat cumulul între existenţa unei culpe
profesionale şi a rezultatului de la vătămarea corporală gravă.
de la 6 luni la 3 ani.
Aspecte procesuale. Infracţiunea în cazul acestei forme agravate se
urmăreşte din oficiu.
d. A patra formă agravată se reţine dacă fapta este comisă ca urmare a

nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru
exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea unei anumite
activităţi, indiferent de gravitatea urmărilor, iar autorul se află în stare de
ebrietate.
Pentru a se reţine această formă agravată, trebuie să fie îndeplinite
cumulativ două condiţii: fapta să fie comisă din culpă profesională şi autorul
să se afle în stare de ebrietate. Pentru ca fapta să fie tipică, trebuie ca urmarea
produsă victimei să fi necesitat îngrijiri medicale de cel puţin 11 zile.
Dacă cel care a fost în stare de ebrietate şi a comis fapta din culpă
profesională nu a produs leziuni care să fi necesitat mai mult de 10 zile de
îngrijiri medicale, atunci fapta nu îndeplineşte condiţiile tipicităţii faptei în
forma de bază. În acest caz, persoana nu va răspunde pentru vătămarea
corporală din culpă.
Dacă un conducător de autovehicul având o îmbibaţie alcoolică în sânge

de 0.85 la mie, fără a se afla în stare de ebrietate, produce un accident de
circulaţie pe drumurile publice, urmare căruia o persoană a decedat şi o alta este
grav rănită, el va răspunde pentru un concurs de infracţiuni între art. 178 alin. 3
C pen, infracţiunea din codul rutier ( art. 87 din OUG nr. 195/2002) şi
vătămarea corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 4 C pen. Faţă de
victima care nu a decedat nu se poate reţine agravanta comiterii faptei de o
persoană care avea o îmbibaţie alcoolică peste limita legală deoarece legiuitorul
nu a stabilit o corespondenţă între art. 178 alin. 3 C pen şi art. 184 alin. 4 ind. 1
C pen.
Sancţiunea. Dacă această formă agravată a produs o vătămare care
necesită între 11 şi 60 de zile de îngrijiri medicale, pedeapsa este închisoare de
la 1 la 3 ani, iar dacă a produs o vătămare corporală gravă se pedepseşte cu
pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani.
Aspecte procesuale. Infracţiunea în cazul acestei forme agravate se
urmăreşte din oficiu.
Avortul
Art. 185 C pen. incriminează întreruperea cursului sarcinii, prin orice

mijloace, săvârşită în vreuna din următoarele împrejurări: în afara instituţiilor
medicale sau cabinetelor medicale autorizate în acest scop, de către o
persoană care nu are calitatea de medic de specialitate sau dacă vârsta
sarcinii a depăşit paisprezece săptămâni.
Prin incriminarea acestei fapte, legiuitorul a dorit să protejeze atât relaţiile
sociale ce ţin de sănătatea, integritatea sau viaţa femeii însărcinate, cât şi
dezvoltarea normală intrauterină a produsului de concepţie. Legiuitorul trebuie
să ţină seama de două interese aparent contrare, şi anume: dreptul mamei de a
dispune de propriul corp, dar şi dreptul la viaţă al produsului de concepţie. Unii
autori au introdus în categoria valorilor sociale protejate prin incriminarea
avortului şi interesele demografice ale statului1.
Nu se poate vorbi doar de protejarea dreptului la viaţă al produsului de
concepţie, deoarece legea permite efectuarea unui avort cu respectarea anumitor
condiţii legale. E greu de acceptat ca legea să protejeze dreptul la viaţă al
acestei fiinţe doar în anumite împrejurări. Dacă viaţa fiinţei nenăscute, sau a
vieţii în devenire ar fi singura valoare socială protejată prin incriminarea
avortului, decizia femeii de a purta sau nu o sarcină ar trebui să fie, în acest caz,
1
fără nicio semnificaţie. Cu toate acestea, femeia poate decide întreruperea

cursului sarcinii în mod legal, dacă vârsta sarcinii nu este mai mare de 14
săptămâni şi avortul se face într-o unitate medicală de specialitate.
Dacă s-ar proteja exclusiv dreptul la viaţă a fiinţei nenăscute, fapta nu ar fi
considerată infracţiune în situaţia când, urmare a manoperelor avortive, fătul
trăieşte, putându-se eventual reţine cel mult o tentativă la aceasta.
Faptul că sunt prevăzute condiţii de ordin medical în care se poate face
avortul dovedeşte că legiuitorul a urmărit şi protejarea integrităţii sau sănătăţii
corporale a femeii însărcinate.
Există sisteme penale unde este impusă obligaţia ca femeia însărcinată să
consulte un consilier pe probleme de sarcină tocmai pentru ca decizia de a
întrerupe cursul sarcinii să fie luată după ce gravida cunoaşte toate efectele de
ordin biologic, psihologic şi sociologic ale deciziei sale. Nerespectarea
obligaţiei femeii de a consulta un consilier, care trebuie să fie o altă persoană
decât medicul care realizează avortul, este sancţionată penal1.
Condiţia fundamentală a conţinutului infracţiunii de avort este
reprezentată de existenţa unei sarcini a femeii. Prin sarcină se înţelege
intervalul de timp cuprins între fecundare şi naştere sau între fecundare şi avort,
interval în care embrionul şi apoi fetus-ul se dezvoltă în interiorul organelor
genitale ale femeii.
Prin embrion se înţelege o fiinţă umană aflată în stare de dezvoltare
celulară în primele 3 luni ale sarcinii. Prin fetus se înţelege acel embrion după a
3 lună de sarcină.
Sfârşitul unei sarcini este considerat momentul în care s-a declanşat
procesul naşterii, mai exact declanşarea durerilor naşterii.
În cazul unei naşteri prin cezariană, momentul de la care este deschis
corpul mamei este clipa de la care fătul dobândeşte statutul de persoană, aşa că
orice act de agresiune va intra sub incidenţa regulilor generale în materie de
protecţie penală a vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane.
În accepţiunea medicală, se face distincţie între avort şi naştere prematură.
Avortul ar însemna expulsia produsului de concepţie, mort sau viu, neajuns la
vârsta viabilităţii, iar prin naştere prematură se înţelege expulsia fătului după
luna a şasea, dar înainte de ajungerea sarcinii la termen2.
În accepţiunea juridică, avortul cuprinde întreruperea cursului sarcinii pe
toată durata acesteia.
Pentru reţinerea acestei infracţiuni este indiferentă durata sarcinii sau dacă
produsul de concepţie sau fătul este viabil sau nu.
1
Paragraful 219 C pen. german.
2
În situaţia în care se instalează moartea cerebrală a gravidei, fiinţa din

corpul mamei se bucură încă de protecţia penală, ceea ce dovedeşte că valoarea
socială protejată de legea penală constând în „viaţa în devenire” se bucură de
independenţă1.
În acest caz, se pune problema faptei celui care intenţionat sau din culpă
nu îndeplineşte un act medical necesar pentru a salva viaţa copilului nenăscut
aflat în corpul persoanei aflate în moarte cerebrală.
O primă soluţie ar fi aceea de a considera că fapta ar fi un avort şi ar fi
sancţionată doar fapta intenţionată a celui care nu realizează actul necesar
salvării copilului nenăscut. Credem că o atare soluţie este discutabilă deoarece
nu se mai poate vorbi despre existenţa unei sarcini. O persoană decedată nu
poate să fie însărcinată, aşa că fapta nu ar putea fi o întrerupere a cursului
sarcinii. De altfel, cursul sarcinii a fost întrerupt odată cu moartea cerebrală a
femeii însărcinate. În plus, avortul din culpă nu este incriminat, aşa că o
eventuală culpă medicală nu ar putea fi reţinută medicului care nu salvează
copilul din motive imputabile cu titlu de culpă.
Ce-a de-a doua soluţie este aceea în a considera că, odată cu decesul
mamei, copilul dobândeşte statutul de persoană, chiar dacă are statutul unei
persoane captive în corpul unei alte persoane decedate. În acest caz, fapta de a
nu salva copilul ar putea fi sancţionată ca un omor sau ucidere din culpă în
funcţie de forma de vinovăţie a celui care comite fapta. Dacă în cursul sarcinii
fătul este dependent de corpul mamei, odată cu decesul acesteia copilul capătă
statutul de persoană. Este o soluţie raţională care ţine cont şi de realitatea
medicală, dar şi de exigenţele Dreptului penal. Din moment ce există
protocoale medicale în astfel de situaţii, înseamnă că Dreptul penal trebuie să se
plieze pe această realitate faptică.
Subiect al acestei infracţiuni poate fi orice persoană.
În doctrină s-a susţinut că femeia însărcinată nu poate fi subiect activ,
deoarece, deşi nu rezultă expres din text, este evident că legiuitorul a exclus
femeia însărcinată, pentru că nu a mai păstrat dispoziţiile art. 186 C pen2.
Credem că formularea expresă a textului nu poate fi completată astfel
încât să excludă femeia din categoria subiectului activ al infracţiunii. De regulă
codurile penale care incriminează avortul nu exonerează de răspundere penală
femeia însărcinată, ci de regulă se reţine un tratament penal atenuat. Faptul că
legiuitorul român nu a incriminat ca formă atenuată fapta comisă de femeia
1
R. Maurach, F-C. Schroeder, M. Maiwald, op. cit., p. 84, par. 25.
2
V. Cioclei, op. cit., p. 141. Textul prevedea un tratament penal atenuant pentru femeia
însărcinată dacă îşi producea singură avortul sau consimţea la manoperele avortive realizate
asupra ei.
însărcinată nu înseamnă că fapta nu poate fi sancţionată în forma de bază a

textului de incriminare a avortului.
Credem că, dacă intenţia legiuitorului a fost aceea de a exclude femeia,
atunci trebuia să facă această precizare în mod expres, altfel nu există nici un
temei în textul de incriminare pentru a fi astfel interpretat.
Dacă din formularea unui text de incriminare rezultă o altă soluţie decât
cea urmărită de legiuitor este firesc să aibă prioritate formularea textului.
Nimeni nu-l împiedică pe legiuitor să intervină pentru a modifica textul astfel
încât să fie în concordanţă cu soluţia pe care doreşte să o propună.
O atare soluţie pune în discuţie însăşi raţiunea incriminării avortului,
deoarece în acest caz femeia poate să dispună de sarcina sa în mod absolut, fără
nici o restricţie cu privire la vârsta sarcinii sau cu privire la condiţiile în care
este realizată această întrerupere a sarcinii.
Este lipsit de raţionalitate să se incrimineze întreruperea cursului unei
sarcinii care nu a ajuns la 14 săptămâni, în afara unei clinici de specialitate,
deoarece se doreşte protejarea sănătăţii femeii însărcinate, în schimb, fapta să
nu fie prevăzută de legea penală dacă întreruperea este realizată chiar de către
mamă, fără nici cel mai mic ajutor de specialitate şi indiferent de vârsta sarcinii.
Prevenţia specială a textului ar fi pusă în discuţie din moment ce orice
femeie căreia i se refuză întreruperea cursului sarcinii după cele 14 săptămâni,
poate să părăsească clinica, să realizeze manopere autoavortive, cu risc crescut
pentru ea şi făt, fapta sa nefiind prevăzută de legea penală. Singura condiţie este
ca să nu fie ajutată de nimeni. Dacă ar fi ajutată ar răspunde doar complicele nu
şi femeia?!?
Însăşi incriminarea pruncuciderii ar fi lipsită de sens din moment ce
femeia însărcinată şi-ar putea oricând întrerupe cursul sarcinii fără a răspunde
penal, inclusiv cu câteva zile înainte de naştere.
Ar fi de dorit ca legiuitorul să fi prevăzut expres dacă şi fapta mamei
însărcinate de a-şi provoca avortul constituie infracţiune, regulă respectată de
majoritatea codurilor penale europene. În lipsa unei prevederi exprese, credem
că femeia însărcinată va răspunde şi ea pentru comiterea infracţiunii de întreru-
pere a cursului sarcinii (deşi de lege ferenda ar fi de dorit un tratament atenuat).
Ni se pare inechitabil să existe un tratament penal atenuat pentru mama
care îşi ucide copilul nou născut în anumite împrejurări specifice (pruncuci-
dere), în schimb să nu existe un tratament penal atenuat în cazul gravidei care
îşi întrerupe cursul sarcinii.
Interesant este exemplul sistemului francez care prevede expres că femeia
însărcinată nu poate fi complice al infracţiunii de oferire de materiale avortive
atunci când i se oferă ei aceste mijloace. Unii autori francezi1 consideră că a
1
E. Dreyer, op. cit., p. 155; M. Danti-Juan, op. cit., p. 53.
fost dezincriminat autoavortul indiferent de modul de comitere, iar alţi autori1

consideră că femeia are dreptul să solicite un avort dar acest drept trebuie
exercitat în condiţiile legii.
Latura obiectivă. Actul de întrerupere a cursului sarcinii se poate realiza
prin orice mijloace, metode sau procedee (medicale sau empirice, folosirea de
băuturi, alimente, violenţă etc.).
La o vârstă timpurie a sarcinii actul de întrerupere al acesteia se poate
realiza prin aspirarea cu ajutorul unei seringi, apoi prin chiuretaj, iar după 12
săptămâni, prin injecţii prostglandine etc.
Infracţiunea este una comisivă, dar ea se poate comite şi prin omisiune,
atunci când există obligaţia de a împiedica întreruperea cursului naşterii,
persoana având poziţia de garant cu privire la acest aspect. Ne referim la
personalul medical sau chiar femeia însărcinată care, deşi constată că au apărut
probleme cu sarcina sa, nu se duce la medic tocmai pentru a se întrerupe cursul
sarcinii.
Este interesant dacă soţul femeii însărcinate are sau nu poziţie de garant
cu privire la întreruperea cursului sarcinii. În opinia noastră, indiferent dacă
este şi soţ al femeii însărcinate sau este numai tatăl copilului care se va naşte,
persoana are obligaţia de garant. Aceasta pentru că, dacă după momentul
naşterii are obligaţie de garant faţă de copilul său, nu vedem de ce nu ar exista
această obligaţie şi faţă de copilul său nenăscut. De exemplu, va comite o
întrerupere a cursului sarcinii prin omisiunie soţul care refuză să o ajute pe
femeia însărcinată care trebuie transportată de urgenţă la spital pentru a se
împiedica avortul, deşi ştie că prin refuzul său se va produce o întrerupere a
cursului sarcinii.
Fapta trebuie să aibă ca rezultat specific întreruperea cursului sarcinii,
indiferent de momentul în care se realizează, dar nu mai târziu de începerea
procesului naşterii, deoarece, după acest moment, viaţa noului născut este
protejată prin incriminarea omorului şi nu a avortului.
Consumarea faptei are loc în momentul în care s-a întrerupt cursul firesc
al sarcinii, indiferent dacă fetusul a fost expulzat sau eliminat viu şi indiferent
dacă a continuat sau nu să trăiască.
Se pune problema existenţei unei pluralităţi de infracţiuni dacă femeia
însărcinată are gemeni sau tripleţi. Dacă am accepta că prin incriminarea
avortului este protejat exclusiv dreptul la viaţă al copilului nenăscut, ar trebui
ca în caz de întrerupere a cursului sarcinii autorul să răspundă pentru un
concurs ideal de infracţiuni de avort.
1
V. Malabot, op. cit., p. 221.
În realitate, agentul răspunde pentru o singură infracţiune de avort, fiind

întrerupt cursul unei singure sarcini, chiar dacă s-ar fi putut naşte gemeni sau
tripleţi.
Este interesantă şi situaţia în care, urmare a manoperelor avortive, doar
unul dintre cei doi gemeni îşi pierde viaţa. Fapta de întrerupere a cursului
sarcinii este consumată sau rămâne în formă de tentativă? Credem că în acest
caz cursul sarcinii nu este întrerupt, ci doar afectat şi din acest motiv vom fi în
prezenţa unei tentative de avort.
Dacă s-ar accepta că este protejat exclusiv dreptul la viaţă al fiinţei
nenăscute, atunci ar fi trebuit să se reţină un concurs între o tentativă de avort în
concurs cu un avort consumat. Soluţia ar fi stranie şi pentru că în acelaşi timp
aceeaşi sarcină nu poate fi şi întreruptă şi să-şi continue cursul.
Legea prevede care sunt condiţiile a căror nerespectare atrage răspunderea
penală pentru infracţiunea de întrerupere a cursului sarcinii.
Se reţine această infracţiune dacă întreruperea cursului sarcinii se
realizează în afara instituţiilor medicale sau a cabinetelor medicale
autorizate în acest scop. Această condiţie se interpretează în sens strict cu
privire la instituţiile medicale sau cabinetele medicale care trebuie să fie
autorizate în scopul realizării unui avort.
În ceea ce priveşte locul, din punct de vedere spaţial, în care se poate
realiza întreruperea cursului sarcinii, credem că această chestiune se
interpretează în sens larg. Dacă actul medical se realizează în cadrul normal în
care îşi desfăşoară activitatea clinica sau cabinetul medical respectiv, condiţia
de tipicitate a infracţiunii nu este îndeplinită.
Să ne imaginăm că medicii din cabinetul medical autorizat în acest scop
cred că este mai bine ca întreruperea cursului sarcinii să fie realizată într-o altă
clinică, care nu are această specialitate, dar care poate oferi condiţii mai bune
raportat la situaţia particulară a gravidei (de exemplu gravida suferă de diabet şi
se decide realizarea actului medical la clinica de diabet).
Pentru ca fapta de întrerupere a cursului sarcinii să nu fie tipică, trebuie ca
avortul să fie realizat de un medic de specialitate. Dacă întreruperea este
realizată de un medic, care nu este de specialitate sau de orice altă persoană,
fapta este tipică.
Fapta este tipică, chiar dacă este comisă într-un cabinet medical destinat
acestui scop şi de către un medic de specialitate, dacă vârsta sarcinii este mai
mare de 14 săptămâni.
O primă problemă este legată de momentul de la care se calculează cele
14 săptămâni. Tradiţional se consideră că acest moment este acela al fecundării
ovulului. Cu toate acestea, au apărut discuţii interesante legate de aşa numitele
pilule de după, adică anticoncepţionale care se administrează după consumarea

relaţiei sexuale tocmai pentru a împiedica apariţia unei sarcini1.
Dacă vârsta sarcinii s-ar calcula de la momentul actului sexual, atunci
aceste pilule nu ar fi un mijloc de întrerupere a cursul sarcinii?
Răspunsul la această întrebare a fost acela că nu se poate vorbi de
existenţa unei sarcini din momentul fecundării, ci odată cu fecundarea se
declanşează un proces ce se finalizează cu apariţia unei noi fiinţe la circa 9-12
zile de la fecundare. Finalizarea procesului fecundării este luat în calcul şi nu
prima etapă respectiv actul sexual.
Din acest moment ar trebui să se calculeze termenul de 14 săptămâni.
Aşa se explică de ce folosirea pilulelor „de după” nu atrage răspunderea
penală pentru întreruperea cursului sarcinii, deşi se realizează în afara
instituţiilor medicale şi nu se administrează de un medic.
Indiferent care este momentul de la care vom începe calculul celor 14
săptămâni, este dificil în concret a se stabili acest moment şi, de obicei, acest
dubiu se interpretează în favoarea celui acuzat. În cazul unor contacte sexuale
neprotejate, este dificil de stabilit practic în funcţie de care dintre ele trebuie
calculat termenul de 14 săptămâni.
Comiterea infracţiunii în forma de bază presupune existenţa
consimţământului mamei, deoarece în caz contrar s-ar reţine forma agravată de
la alin. 2 al art. 185 C pen.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.
Gravida care, desfăşurând activităţi riscante, mers pe bicicletă, călărie sau
ridicat greutăţi mari, declanşează prematur procesul naşterii cu consecinţa
pierderii sarcinii, nu va răspunde penal, deoarece victima nu este o persoană în
sensul legii penale, iar întreruperea cursului sarcinii din culpă nu este
incriminată în legislaţia penală română.
Tentativa la această infracţiune este incriminată.
la 6 luni la 3 ani.
În art. 185 sunt incriminate şi forme agravate ale infracţiunii de avort:
Prima formă agravată există atunci când întreruperea cursului sarcinii,
a fost săvârşită în orice condiţii, fără consimţământul femeii însărcinate.
Avortul nu este consimţit atunci când consimţământul a fost smuls prin
constrângere sau fraudă ori când, deşi femeia a consimţit ca altcineva să-i
1
În doctrina germană s-a propus, dar legiuitorul german nu a ţinut cont de propunere, ca
infracţiunea de întrerupere a cursului sarcinii să se pedepsească doar după scurgerea unui
interval de 13 zile de la fecundare, tocmai pentru a scoate de sub incidenţa penală procedeele
contraceptive, ulterioare actului sexual. Pentru detalii a se vedea. (R. Maurach, F-C. Schroeder,
M. Maiwald, op. cit., p. 83, par. 22.)
provoace avortul, totuşi avortul a fost realizat cu un mijloc sau procedeu avortiv
pe care l-a refuzat expres şi categoric1.
Fapta nu se pedepseşte dacă întreruperea cursului sarcinii a fost realizată
de medic fără consimţământul femeii, aflate în imposibilitatea de a-şi exprima
voinţa, dar întreruperea se impunea din motive terapeutice (art. 185 alin. 6 lit. c
C pen.).
de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi. Dacă fapta în această formă
agravată a fost comisă de un medic, acestuia i se va aplica şi interdicţia
exercitării profesiei de medic.
A doua formă agravată există dacă prin întreruperea cursului sarcinii
s-a cauzat femeii vreo vătămare corporală gravă sau fapta a avut ca
urmare moartea femeii însărcinate. Fapta are un caracter agravat datorită
producerii, pe lângă urmarea dorită sau acceptată de făptuitor, şi a unei urmări
mai grave, imputabilă cu titlu de culpă. Fapta, în această modalitate agravată se
comite cu praeterintenţie. Diferenţa faţă de vătămarea corporală gravă care a
avut ca urmare avortul se face prin raportare la acţiunea comisă, raportul de
cauzalitate şi forma de vinovăţie. Facem trimitere la explicaţiile de la vătămarea
corporală gravă.
Pentru a clarifica distincţiile între vătămarea corporală gravă care a avut
ca urmare avortul şi avortul care a avut ca urmare vătămarea corporală facem
următoarele precizări.
Dacă agentul a dorit să-i cauzeze femeii însărcinate o vătămare corporală
dar din culpă se produce un rezultat mai grav, fapta se va încadra la art. 182
alin.2 C pen. Fapta este una praeterintenţionată, dar acţiunea intenţionată
vizează integritatea corporală sau sănătatea femeii.
Dacă agentul doreşte săi cauzeze victimei o vătămare corporală dar
acceptă şi faptul că s-ar putea produce şi întreruperea cursului sarcinii, acest
rezultat fiindu-i imputat cu titlu de intenţie credem că se va reţine un concurs
între vătămare corporală şi avort, ambele fapte comise cu intenţie.
Dacă agentul doreşte să întrerupă cursul sarcinii, dar din culpă se produce
şi vătămarea corporală gravă, fapta se va încadra la art. 185 alin 3 C pen. În
acest caz fapta este praeteintenţionată, dar acţiunea intenţionată vizează
întreruperea cursului sarcinii.
Aceeaşi distincţie se poate face şi între lovituri sau vătămări cauzatoare de
moarte şi avortul care a avut ca urmare moartea victimei.
Dacă agentul a agresat victima, femeie însărcinată, doar pentru a-i leza
integritatea corporală sau sănătatea fapta se va încadra la art. 183 C pen.
1
Dacă agentul a dorit să întrerupă cursul sarcinii şi din culpă se produce şi

moartea femei însărcinate ca urmare a manoperelor avortive, atunci fapta se va
încadra la art. 185 alin 3 C pen.
Sancţiunea. Dacă s-a produs o vătămare corporală gravă, pedeapsa este
închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi, iar dacă fapta a avut ca
urmare moartea victimei, se aplică pedeapsa închisorii de la 5 la 15 ani şi
interzicerea unor drepturi. Dacă fapta în această formă agravată a fost comisă
de un medic, acestuia i se va aplica şi interdicţia exercitării profesiei de medic.
Cauze justificative speciale
Art. 185 alin. 6 C pen. prevede şi 3 situaţii în care întreruperea cursului

sarcinii nu este pedepsită:
a. dacă fapta comisă de medic era necesară pentru a salva viaţa,
sănătatea sau integritatea corporală a femeii însărcinate de la un pericol
grav şi iminent şi care nu putea fi înlăturat astfel. Credem că este practic o
reluare a definiţiei stării de necesitate. Legiuitorul a dorit să accentueze că, în
aceste circumstanţe, există o proporţionalitate necesară între întreruperea
cursului sarcinii şi pericolul pentru viaţa, integritatea corporală sau sănătatea
femeii însărcinate, restul condiţiilor de la starea de necesitate fiind îndeplinite.
Credem că se poate reţine starea de necesitate indiferent dacă cel care
comite fapta are calitatea de medic, atunci când există un pericol grav iminent
pentru viaţa sau integritatea corporală sau sănătatea mamei, fapta în aceste
circumstanţe fiind justificată de art. 45 C pen.
Deşi legiuitorul român precizează că nu se pedepseşte avortul comis în
condiţiile de mai sus, în realitate nu suntem în prezenţa unei cauze de
nepedepsire, ci a unei cauze justificative speciale.
Se pune problema de când operează această cauză justificativă? Dacă
întreruperea cursului sarcinii se realizează cu consimţământul femeii, este
evident că doar după săptămâna 14 de sarcină, până atunci fapta nefiind tipică.
Perioada până la care poate opera cauza justificativă este cea până la
declanşarea durerilor naşterii. În art. 26 din Legea nr. 46/2003 privind
drepturile pacientului se prevede că dreptul la viaţă al femei prevalează în cazul
în care sarcina prezintă un risc major şi imediat pentru viaţa femeii.
b. Nu se pedepseşte întreruperea cursului sarcinii atunci când vârsta
sarcinii a depăşit 14 săptămâni, dacă întreruperea cursului sarcinii,
efectuată de medic, se impunea din motive terapeutice, potrivit
dispoziţiilor legale.
În acest caz, formularea legiuitorului că avortul se impunea din motive

terapeutice, potrivit dispoziţiilor legale, mută responsabilitatea deciziei în sarcina
medicului, în concret al medicului şef de secţie. Dispoziţiile la care face referire
textul penal sunt în realitate protocoalele medicale de intervenţie în acest caz,
adică ipotezele în care este recomandată întreruperea cursului sarcinii.
Şi în acest caz cauza justificativă operează după cele 14 săptămâni de
vârsta a sarcinii până la declanşarea procesului naşterii.
Motivele terapeutice pot privi atât sănătatea femeii, cât şi sănătatea
copilului.
Sănătatea femeii poate să privească integritatea fizică sau psihică a femeii.
Există un pericol ca, prin dezvoltarea sarcinii, să fie afectată integritatea
corporală sau sănătatea mamei. S-a discutat dacă operează cauza de
nepedepsire în cazul în care există pericolul de sinucidere a mamei. Considerăm
că, în cazul în care cauzalitatea între sarcină şi sinuciderea victimei poate fi
anticipată, întreruperea nu ar trebui pedepsită. Facem precizarea că această
circumstanţă are un caracter de excepţie, aşa că nu orice ameninţare cu
sinuciderea din partea gravidei face operantă această cauză de nepedepsire.
Tot în această categorie este inclus şi avortul etic (când sarcina este
consecutivă unui viol sau incest)1. Legiuitorul român nu a reglementat distinct
cazul avortului etic.
Avortul etic este acel avort determinat de faptul că sarcina este urmare a
unei infracţiuni sau fapte prevăzute de legea penală. O astfel de reglementare
este imperios necesară într-un sistem în care avortul este interzis. Este absurd
ca victima unui viol să fie obligată să păstreze sarcina ce a rezultat în urma unui
viol. Din acest motiv, legiuitorul penal a reglementat expres această cauză
justificativă. Ea funcţiona şi în perioada comunistă după ce prin Decretul nr.
770/1966 avortul a fost interzis în România.
Prima chestiune este aceea de a stabili care sunt faptele penale care
justifică reţinerea acestui avort etic. Este indiscutabil că violul se încadrează în
categoria infracţiunilor ce justifică reţinerea unui avort etic.
Credem că se va putea reţine şi infracţiunea de act sexual cu un minor,
având în vedere consecinţele pentru viitorul copilului. Nu se poate discuta de un
consimţământ responsabil al minorei la un act sexual, deoarece minora nu
înţelege responsabilitatea sau consecinţele în plan personal şi social a unei
sarcini.
Considerăm că şi incestul poate fi un temei, dacă incestul priveşte rude
naturale, dar nu şi situaţia când persoanele sunt rude ca urmare a unui proces de
adopţie.
O altă chestiune priveşte mecanismul în care se face proba faptului că
sarcina este urmare a unui viol. Indiscutabil că a se aştepta finalizarea unui
1
proces penal ar face fără eficienţă un astfel de mecanism. În unele state, se cere
ca să existe cel puţin o plângere penală în acest sens. De lege lata credem că
certificatul medico-legal care sugerează existenţa unui viol, act sexual cu un
minor sau incest este un mijloc de care medicul poate să ţină cont atunci când
va decide întreruperea cursului sarcinii.
Spre deosebire de motivele terapeutice care pot să ducă la întreruperea
cursului sarcinii oricând, în cazul avortului etic credem că acesta operează până
la limita viabilităţii copilului nenăscut.
În noţiunea de „motive terapeutice” se include şi avortul eugenic: acesta
vizează ipoteza când starea fizică a copilului nenăscut impune o întrerupere a
cursului sarcinii1. Din nou, medicii sunt cei care vor decide, respectând
protocoalele medicale, dacă întreruperea este justificată de motivele terapeutice.
De lege ferenda credem că noţiunea de avort etic trebuie reglementată
distinct de motivele terapeutice, deoarece condiţiile în care pot opera cele două
cauze justificative impun o astfel de delimitare legală.
De lege lata prin ”motive terapeutice” se înţeleg atât ipoteza pur
medicală, dar şi noţiunea de avort etic sau avort eugenic.
Dificultatea de a propune o soluţie în speţa foarte mediatizată în care o
fetiţă de 11 ani însărcinată, a depăşit ca vârstă a sarcinii cele 14 săptămâni, a
fost generată tocmai de necunoaşterea semnificaţiei de motive terapeutice, care
în sistemul nostru au o semnificaţie mai largă decât cea pur medicală.
c. Fapta nu se pedepseşte dacă întreruperea cursului sarcinii este
realizată de medic deşi s-a realizat fără consimţământul femeii, deoarece
aceasta a fost în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa, când întreruperea
se impunea din motive terapeutice.
Era nevoie şi de această cauză justificativă deoarece există ipoteze când
femeia însărcinată nu poate să îşi dea consimţământul, fiind în imposibilitate de
a-şi exprima voinţa.
La fel, motivele terapeutice sunt analizate dintr-o perspectivă medicală.
Se pune întrebarea dacă operează această cauză justificativă atunci când
protocoalele medicale oferă variante alternative. Adică fie de a decide
întreruperea sarcinii pentru a evita riscuri ulterioare, fie se încearcă şi un alt fel
de tratament ce nu implică întreruperea cursului sarcinii. Dacă medicul decide
să întrerupă cursul sarcinii, ar putea fi acuzat de avort, deoarece textul penal
precizează, ”se impunea din motive terapeutice”.
Credem că trebuie ţinut cont de principiul libertăţii în alegerea
tratamentului medical, aşa că medicul nu poate să răspundă penal pentru că a
optat spre o întrerupere a cursului sarcinii. Textul din art. 185 alin 6 lit c din C
pen. ”se impunea” trebuie interpretat în sensul că trebuie să existe recoman-
darea medicală pentru o astfel de procedură.
1
D. Ormerod, op. cit., p. 573.
BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ.
Antoniu George, Pop Ion, Probleme în legătură cu infracţiunea de

vătămare corporală din culpă, RRD nr. 3/1982
Avrigeanu T., Provocarea ilegală a avortului, nr. 2/1997
Brezeanu Ortansa, Constantinescu Aura, Violenţa domestică, RDP nr.
2/2007
Crăciunea Ana Maria, Violenţa în familie. Circumstanţă agravantă, RDP
nr. 4/2006
Diaconescu Horia, Consideraţii cu privire la latura subiectivă a
infracţiunii de vătămare corporală gravă, Dreptul nr. 1/2002
Diaconescu Horia, Maniu Dorica, Consideraţii cu privire la încadrarea
juridică a faptei care a avut ca urmare expulzarea post-traumatică a unuia sau
mai multor dinţi, Dreptul nr. 8/2001
Dima Traian, Criterii de delimitare între forma agravată la infracţiunea
de loviri sau alte violenţe şi infracţiunea de vătămare corporală, RRD nr.
6/1973
Dobrinoiu Vasile, Întreruperea cursului sarcinii în caracterizarea
infracţiunii de avort, RRD nr. 1/1970
Dumitrescu Iuliu Cezar, Vătămarea corporală din culpă, RDP nr. 4/2004
Fleişit E.A., Răspundera în caz de vătămare a sănătăţii, J.N. nr. 2/1953
Lefter Ion, Consecinţele dezincriminării infracţiunii de provocare ilegală
a avortului în cazul agravantelor prevăzute de art. 185 alin. 3 şi 4, Dreptul nr.
10-11/1991
Mateuţ Gheorghiţă., Blag Micle, Unele probleme privind distincţia dintre
tentativa la omor şi vătămarea corporală gravă prin punerea în primejdie a
vieţii persoanei, Dreptul 10-11/1993
Mihai Maria, Cenuşă Maria, Infracţiunea de lovire sau alte violenţe.
Latura subiectivă, RDP nr. 4/2006
Motica Radu I, Pavel Doru, Consecinţele refuzului părţii vătămate de a se
supune unui tratament chirurgical reparatoriu cu privire la încadrarea juridică
a faptei şi acordarea despăgubirilor civile, RRD nr. 7/1982
Munteanu Ionel, Gravitatea vătămării pricinuite-unic criteriu de
delimitare între forma agravată a infracţiunii de lovire sau alte violenţe şi
infracţiunea de vătămare corporală, RRD nr. 2/1974
Paşca Viorel, În legătură cu problema dacă poate constitui vătămare
corporală gravă, pierderea unui organ a cărui funcţionalitate încetase anterior
loviturilor, Dreptul nr. 2-3/1991
Şerban Doris, Avortul „etic”, CDP nr. 3/2008

Şerban Stelu, Despre conţinutul unor forme agravate ale infracţiunii de
vătămare corporală, RRD nr. 1/1981
Terbancea Mircea, Naneş C., Criterii de apreciere a duratei îngrijirilor
medicale la traumatizaţi, RRD nr. 8/1967
Vladu Minodora, Prejudiciul material în cazul infracţiunii îndreptate
împotriva vieţii, sănătăţii şi integrităţii corporale, Dreptul nr. 5/2001.
Infracţiuni contra libertăţii persoanei 129
CAPITOLUL IV
INFRACŢIUNI CONTRA LIBERTĂŢII
PERSOANEI
Noţiuni generale
Prin incriminarea faptelor din acest titlu legiuitorul, a dorit să ocrotească,

pe lângă dreptul la viaţă, integritatea corporală sau sănătatea persoanei, şi
dreptul constituţional constând în libertatea persoanei, aceasta din urmă fiind de
asemenea o dimensiune fundamentală a individului într-o societate
democratică. Valoarea socială protejată cuprinde libertatea fizică (de mişcare,
deplasare etc.), libertatea morală sau psihică (persoana este liberă să-şi aleagă
conduita pe care o doreşte), inviolabilitatea domiciliului, a secretului
corespondenţei şi a datelor personale.
Libertatea unei persoane presupune libertatea ca stare generală de
independenţă, libertatea de mişcare, libertatea de a se comporta comisiv sau,
dimpotrivă, omisiv în orice situaţie particulară1.
Libertatea persoanei este de principiu intangibilă şi disponibilă.
Este de principiu intangibilă, deoarece legea reglementează anumite
situaţii în care libertatea fizică a persoanei poate fi limitată. Astfel, o persoană
poate fi reţinută, arestată.
Lipsirea de libertate este elementul central al pedepsei închisorii sau
detenţiunii pe viaţă. De asemenea, legea autorizează impunerea unor restricţii
de circulaţie, de acces în anumite zone etc. Din aceste motive, caracterul
intangibil al dreptului la libertate a persoanei trebuie acceptat, cu aceste nuanţe,
fireşti, existente în orice societate democratică. O societate ipotetică, în care
membrii ei sunt absolut liberi să se afle în orice loc doresc, sau să se deplaseze
fără absolut nici o restricţie, este o societate anarhică. Evident că nu milităm
pentru o restrângere a libertăţii fizice a unei persoane, dar trebuie să
recunoaştem că restrângerea libertăţii unei persoane în condiţiile legii este un
factor de normalitate.
În ceea ce priveşte libertatea psihică a unei persoane, credem că încălcarea
acesteia trebuie să aibă un caracter de absolută excepţie. Din acest motiv sunt
1
interzise, de exemplu, orice formă de presiune psihică exercitată asupra unui

acuzat de a da declaraţii, de a consimţi la anumite comportamente etc.
Libertatea fizică este de principiu disponibilă, deoarece o persoană poate
să consimtă la a i se restrânge libertatea fizică, evident dacă acest consimţământ
îndeplineşte toate condiţiile pentru a înlătura antijuridicitatea faptei.
Infracţiunile contra libertăţii unei persoane sunt incluse în capitolul II al
categoriei mai largi a infracţiunilor contra persoanei. În acest capitol sunt
cuprinse comportamente care lezează libertatea fizică, libertatea psihică sau
uneori a ambelor forme sub care se manifestă libertatea unei persoane.
În mod evident, aceste infracţiuni presupun o persoană în sensul general,
pe care l-am prezentat deja. Nu poate fi imaginat un exemplu de încălcare a
libertăţii unei persoane nenăscute. Fiinţa încă nenăscută nu se poate deplasa,
deci nu are capacitate în concret de a decide unde să se afle la un anumit
moment, iar cu privire la libertate psihică, cercetările ştiinţifice nu oferă date
care să implice intervenţia legiuitorului penal în acest domeniu.
Soluţia este identică în cazul încălcării „libertăţii” unui cadavru. Eventual,
fapta ar putea intra sub incidenţa textului care incriminează profanarea de
cadavre.
Faptele incluse în acest capitol sunt: lipsirea de libertate în mod ilegal (art.
189 C pen.), sclavia (art. 190 C pen.), supunerea la muncă forţată sau
obligatorie (art. 191 C pen.), violarea de domiciliu (art. 192 C pen.),
ameninţarea (art. 193 C pen.), şantajul (art. 194 C pen.), violarea secretului
corespondenţei (art. 195 C pen.) şi divulgarea secretului profesional (art. 196 C
pen.)
Lipsirea de libertate în mod ilegal
Art. 189 C pen. incriminează lipsirea de libertate a unei persoane în mod

ilegal. Ea constă în lipsirea sau restricţia ilegală a posibilităţii unei persoane de
a se deplasa sau de a se mişca nestingherit în spaţiu, potrivit voinţei sale.
Subiect activ poate fi orice persoană inclusiv o persoană juridică (de
exemplu o societate comercială decide să-i închidă pe angajaţi peste programul
de lucru pentru a finaliza o lucrare, împotriva voinţei acestora, sau un sindicat
sechestrează conducerea unei firme etc).
Subiect pasiv poate fi orice persoană.
În doctrina şi jurisprudenţa germană, se consideră că, pentru a exista o
lipsire de libertate, în modalitatea în care aceasta este incriminată în paragraful
239 C pen. german, este necesar ca persoana să aibă capacitatea de a se putea
deplasa. De aceea, un sugar de câteva luni, care nu se poate deplasa, nu ar putea
fi subiect pasiv al lipsirii de libertate, în schimb, o persoană care doarme sau

care suferă de anumite deficienţe fizice sau psihice, dar care îi permit o relativă
posibilitate de mişcare, este subiect pasiv ai lipsirii de libertate1.
În doctrina şi practica judiciară română, nu se cere o astfel de condiţie şi
se consideră că orice persoană, indiferent de cât este de neputincioasă, are
dreptul la libertate fizică2 (de exemplu, un copil nou născut poate fi subiect
pasiv al infracţiunii de lipsire de liberate în mod ilegal, dacă este transportat de
o altă persoană împotriva voinţei părinţilor săi sau a celor care legal îi apără
interesele).
Latura obiectivă. Infracţiunea este comisivă (de exemplu agentul leagă
victima), dar, în concret, se poate comite şi prin omisiune (nu eliberează
persoana care fusese legal lipsită de libertate).
S-a susţinut că este şi omisivă propriu-zisă3. Nu împărtăşim acest punct de
vedere deoarece, acceptând o asemenea soluţie, ar trebui să fie sancţionată şi
lipsirea de libertate din culpă, de vreme ce art. 19 alin. 3 C pen. prevede că o
faptă constând într-o omisiune este incriminată indiferent dacă este comisă cu
intenţie sau din culpă. Credem că fapta este una comisivă, dar asta nu exclude,
aşa cum am arătat, ca ea să se comită şi prin omisiune4.
Acţiunea de lipsire de libertate se poate comite printr-un singur act sau
prin mai multe acte de imobilizare, împiedicare sau reţinere a unei persoane de
a se mişca, deplasa ori acţiona fizic după voinţa sa, sau de obligare, silire a unei
persoane de a se mişca, deplasa ori acţiona contrar voinţei sale.
Lipsirea de libertate poate fi totală (când victimei i se administrează o
substanţă narcotică şi nu se mai poate deplasa în nici un fel, sau victima este
imobilizată) sau parţială (când victima are o libertate limitată, în sensul că se
poate deplasa în interiorul unui spaţiu permis de infractor, dar nu poate să
părăsească acel spaţiu).
Lipsirea de libertate trebuie să aibă o anumită durată, doar astfel se
produce şi urmarea prevăzută de lege, şi anume ca o persoană să fie lipsită de
libertate.
Această durată califică fapta ca fiind una continuă.
Evident că legea nu prevede cât timp este necesar ca lipsirea de liberate să
aibă un caracter infracţional. De la caz la caz, instanţa va aprecia dacă persoana
a fost efectiv lipsită de libertate sau nu. Elementul în funcţie de care se va
aprecia existenţa unei acţiuni de lipsire de liberate este acela al împiedicării
victimei de a se afla într-un anumit loc, sau de a părăsi acel loc.
1
2
Codul penal comentat şi adnotat I, p. 164. Explicaţii III, p. 286.
3
4
Dacă victima este împiedicată să urce într-un tren pentru a nu ajunge la un

concurs, este evident că persoana a fost lipsită de libertate1. Dacă, dimpotrivă,
reţinerea victimei nu a avut nici o semnificaţie pentru ea, atunci nu s-a realizat
o acţiune de lipsire de liberate.
Este controversată problema momentului consumării lipsirii de libertate
atunci când victima nu conştientizează că este lipsită de libertate. De exemplu,
agentul încuie victima în casă fără ca aceasta să ştie. Dacă victima ar încerca să
părăsească locuinţa respectivă, nu ar avea această posibilitate. Se pune şi
problema dacă fapta s-a consumat în momentul în care agentul a încuiat victima
sau în momentul când victima a conştientizat că este lipsită de libertate.
Unii autori au susţinut că nu este necesar ca victima să şi conştientizeze că
este lipsită de libertate2 (de exemplu, victima nu ştie că a fost încuiată în casă,
victima este adormită etc.). Motivul pentru care fapta este tipică în aceste
condiţii este acela că legea penală protejează libertatea unei persoane. O
persoană este liberă atunci când în orice moment poate să decidă dacă să se
deplaseze sau nu acolo unde doreşte.
Se consideră că libertatea este potenţială în acest caz. Faptul că i se lasă
victimei o libertate parţială nu înlătură tipicitate faptei (victima se uită la
televizor în apartamentul în care a încuiat-o infractorul şi evident că se poate
deplasa în interiorul acestuia). Se susţine că decizia victimei ca la un anumit
moment să încerce să se elibereze, nu modifică acţiunea agentului de lipsire de
libertate şi nici elementul subiectiv al acestuia. În acelaşi sens, o persoană
lipsită de libertate prin administrarea unui drog este, în mod evident, lipsită de
libertate, fără a fi conştientă pe moment de situaţia în care se află3.
În doctrina şi practica judiciară română nu se cere ca victima sa se poată
deplasa singură, şi se consideră că orice persoană, indiferent de cât este de
neputincioasă, are dreptul la libertate fizică4.
Nu are importanţă dacă victima, făcând eforturi mai mari, ar fi putut
depăşi obstacolul, şi nici dacă regimul la care a fost supusă a fost unul
convenabil sau nu5.
Dacă, însă, eforturile pentru a depăşi obstacolul sunt cele fireşti, atunci nu
există o acţiune de lipsire de libertate (de exemplu, agentul încuie cu cheia uşa
casei în care se afla victima, dar lasă la îndemâna victimei o cheie).
Dacă era posibil ca victima să părăsească imobilul, doar escaladând
fereastra, deoarece apartamentul în care a fost încuiată era la parter, fapta de
1
2
3
J. Wessels, M. Hettinger, Strafrecht Besonderer Teil, vol 1, ed. 23, Ed. C. F. Mueller,
Heidelberg, 1999, p. 89, par. 370.
4
Codul penal comentat şi adnotat I, p. 164. Explicaţii III, p. 286.
5
C. Rătescu, Codul penal adnotat III, p. 237.
lipsire de libertate este tipică, pentru că victima a trebuit să facă un efort mai
mare decât cel pe care în mod firesc îl presupune părăsirea acelui imobil.
Lipsirea de libertate trebuie să aibă un caracter ilegal. Elementul de
ilegalitate este un element de tipicitate a faptei şi nu unul de antijuridicitate.
Dacă legea permite lipsirea de libertate a unei persoane în anumite condiţii,
fapta nu mai este tipică.
Lipsirea de libertate a minorilor comisă de cei care au dreptul de educaţie
asupra lor nu are un caracter ilegal. Dacă acest comportament este vădit abuziv,
copilul este legat cu lanţuri de pat etc, nu se poate reţine lipsirea de libertate ca
un mijloc de educaţie.
Prin Dec. nr 37/2008 a ICCJ, dată într-un recurs în interesul legii, s-a
decis că infracţiunea de lipsire de libertate se va reţine în concurs cu
infracţiunea de rele tratamente incriminată în art. 306 C pen, dacă o
componentă a relelor tratament erau reprezentate şi de acţiuni de lipsire de
libertate în mod ilegal.
Este posibil ca o lipsire legală să se transforme într-o lipsire ilegală de
libertate (de exemplu dacă cel reţinut nu este eliberat după expirarea duratei
legale a acesteia sau dacă a dispărut temeiul în cazul unei conduceri la secţie în
vederea identificării).
Dacă lipsirea de libertate se realizează printr-o reţinere, arestare sau
executarea unei pedepse ilegale, fapta se va încadra în art. 266 alin. 1 C pen.,
arestare nelegală şi cercetare abuzivă.
În cazul infracţiunilor contra persoanei, este evident că victima unui omor
sau a unei vătămări corporale este şi lipsită de libertate, însă, în acest caz,
operează o absorbţie naturală între acţiunea violentă asupra persoanei şi lipsirea
sa de libertate.
Dacă, însă, actul de lipsire de libertate depăşeşte durata actului de
executare a celeilalte infracţiuni comise cu violenţă (omor, viol, vătămare
corporală etc.), atunci se va reţine un concurs de infracţiuni1.
Situaţia este similară şi în cazul infracţiunii de tâlhărie, când aceasta ar
putea fi reţinută în concurs cu lipsirea de libertate, dacă agresiunea asupra
victimei a depăşit cadrul actului de executare a tâlhăriei.
Fapta are un moment al consumării, atunci când persoana a început a fi
lipsită de libertate, şi un moment al epuizării, atunci când persoanei îi este
redată libertatea. Infracţiunea este una de rezultat.
Tentativa se pedepseşte.
Sancţiunea. Infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 3 la
10 ani.
1
Formele agravate ale infracţiunii de lipsire de libertate:

a. Atunci când fapta a fost comisă prin simularea de calităţi oficiale,
prin răpire, de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane
împreună, dacă în schimbul eliberării lor se cere un folos material sau
orice alt avantaj, precum şi când victima este minoră sau este supusă unor
suferinţe ori sănătatea sau viaţa îi sunt puse în pericol.
- prin simulare de calităţi oficiale. Este o circumstanţă reală şi constă în
procedeul folosit, şi anume prin simularea unei calităţi oficiale. Evident,
agentul nu trebuie să aibă acea calitate specială, ci doar să simuleze că o are în
momentul în care comite lipsirea de libertate. Calităţile oficiale sunt acele
calităţi care i-ar da dreptul să priveze de libertate în cazul concret acea persoană
(procuror, poliţist etc.). Dacă a realizat şi acte specifice calităţii oficiale, se va
reţine în concurs şi uzurparea de calităţi oficiale (art. 240 C pen.).
- prin răpire. Circumstanţă este reală şi se referă la procedeul folosit de
infractor, şi anume răpirea victimei şi ducerea ei împotriva voinţei ei într-un alt
loc. Prin Decizia nr. 1/2008 a ÎCCJ, dată în Recurs în interesul legii, s-a decis
că infracţiunile de trafic de persoane incriminate în art. 12 şi 13 din Legea nr.
678/2001 absorb în conţinutul lor şi această formă agravată de lipsire de
libertate.
- săvârşirea faptei de o persoană înarmată. Infractorul trebuie să aibă
asupra sa o armă propriu-zisă (instrument, piesă sau dispozitiv declarat armă de
dispoziţiile legale) sau una asimilată, adică orice alt obiect pe care îl foloseşte la
atacarea victimei lipsirii de libertate pentru ca astfel, acel obiect, să
dobândească statutul de armă raportat la art. 151 alin. 2 C pen.
Definiţia juridică a armei este dată de art. 2 alin. 1 pct. 1 din Legea nr.
295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor. Prin armă se înţelege „orice
dispozitiv a cărui funcţionare determină aruncarea unuia sau mai multor
proiectile, substanţe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare
ori împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare, în măsura în care se
regăseşte în una dintre categoriile prevăzute în anexă”. Anexa legii conţine o
clasificare detaliată a tuturor armelor.
S-a susţinut în doctrină că este necesar ca arma să fie vizibilă, deoarece
doar în aceste condiţii are un caracter intimidant pentru victimă1.
Credem că legea nu impune o astfel de condiţie, ci se cere doar ca
infractorul să fie înarmat, deoarece el este cel care se asigură că, în caz de
opunere a victimei, poate folosi şi arma pe care o are asupra sa2.
A fi înarmat înseamnă că în momentul comiterii faptei infractorul are o
armă asupra sa, o poartă sau are una la îndemână. Dacă, de exemplu, agentul
1
2
aşează arma pe masă, nu înseamnă că persoana nu mai este înarmată, atât timp
cât oricând o poate folosi.
Cel care are asupra sa, de exemplu, o crosă de golf şi comite infracţiunea
de lipsire de libertate, va comite fapta în formă agravată doar dacă foloseşte
crosa la atac, deoarece în acest caz crosa este o armă asimilată în sensul art. 151
alin 2 C pen.
Este o circumstanţă reală.
- de două sau mai multe persoane împreună. Se numără coautorii sau
complicii concomitenţi, sau cei care au desfăşurat activităţi de coautorat sau
complicitate concomitentă. Ceea ce contează pentru a se reţine această formă
agravată este faptul material al existenţei acestor activităţi materiale şi nu faptul
dacă coautorii sau complicii concomitenţi vor şi răspunde penal.
- dacă în schimbul eliberării se cere un folos material sau orice alt
avantaj. Ceea ce configurează tipicitatea acestei forme agravate este cererea
făcută de infractor. Nu are importanţă dacă cererea autorului este îndeplinită
sau poate fi îndeplinită, şi nu contează natura avantajului solicitat. În această
modalitate, fapta absoarbe în conţinutul său infracţiunea de şantaj.
- când victima este minoră. Victima trebui să aibă mai puţin de 18 ani în
momentul consumării faptei, chiar dacă nu mai are această calitate până la
epuizarea ei.
- dacă victima este supusă unor suferinţe. Suferinţele pot fi de natură
fizică sau psihică şi trebuie să fie consecinţa acţiunii de lipsire de libertate sau a
tratamentului aplicat victimei lipsită de libertate (lipsă de mâncare, frig, frică
provocată etc.).
În conţinutul acestei forme agravate este absorbită infracţiunea de loviri
sau alte violenţe. S-a susţinut că infracţiunea de loviri se va reţine în concurs cu
această formă agravată1. Nu împărtăşim această opinie deoarece ori de câte ori
s-au produs suferinţe fizice, condiţie necesară pentru ca fapta incriminată de art.
180 C pen. să fie tipică, s-ar reţine forma agravată a lipsirii de libertate. Faptele
ar putea fi reţinute în concurs doar dacă violenţa fizică este comisă în altă
împrejurare decât cea în care se comite lipsirea de libertate în mod ilegal.
Dacă fapta constă în vătămare corporală sau vătămare corporală gravă, se
va reţine concurs între infracţiunea de lipsire de libertate şi infracţiunile
respective.
- în cazul în care sănătatea sau viaţa victimei sunt puse în pericol.
Datorită conceperii sau executării, în concret este posibil ca viaţa sau sănătatea
1
victimei să fie puse în pericol şi, de aceea, legiuitorul a stabilit că aceasta este o
formă agravată. Forma de vinovăţia este praeterintenţia.
Tentativa la această formă agravată se pedepseşte.
Sancţiunea. Infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 7 la
15 ani.
În art. 189 alin. 3 C pen. este consacrată o altă formă agravată a lipsirii de
libertate, şi anume ipoteza în care fapta este comisă în scopul de a obliga
victima la practicarea prostituţiei. Calificarea lipsirii este dată de scopul cu
care este comisă fapta. Dacă persoana este exploatată prin constrângerea la
prostituţie atunci se va reţine infracţiunea de trafic de persoane.
Traficul de persoane, incriminat de art. 12 şi 13 din Legea nr. 678/2001
privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, absoarbe lipsirea de
libertate în mod ilegal. În acelaşi sens şi Decizia nr. 1/2008 a ICCJ dată în
recurs în interesul legii.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 7 la
15 ani.
În art. 189 alin. 4 C pen. se prevede o altă formă agravată şi anume: dacă
pentru eliberarea persoanei se cere, în orice mod, ca statul sau o persoană
juridică, o organizaţie internaţională interguvernamentală sau un grup de
persoane să îndeplinească sau să nu îndeplinească un anume act. Fapta în
această modalitate agravată absoarbe şi infracţiunea de şantaj.
Credem că textul este oarecum depăşit, în condiţiile în care conceptul de
persoană juridică are o conotaţie foarte largă. Prin grup de persoane trebuie să
facem referire la definiţia unui grup de persoane, oferit de Legea nr. 39/2003,
unde grupul este apreciat a fi compus din minimum 3 persoane.
În condiţiile în care, prin art. 32 din Legea nr. 535/2004 privind
prevenirea şi combaterea terorismului, lipsirea de libertate este inclusă în
categoria unui act terorist, se va aplica norma specială, dacă sunt îndeplinite
condiţiile acesteia, caz în care această formă agravată de lipsire de libertate va
fi absorbită în infracţiunea de terorism1.
Constituie tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor, a
instrumentelor sau luarea de măsuri în vederea comiterii acestei fapte (art. 189
alin. 8 C pen.).
18 ani.
1
Art. 189 alin. 5 C pen. prevede ca formă agravată lipsirea de libertate

comisă de o persoană care face parte dintr-un grup organizat. Art. 2 lit. a
din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii
organizate, defineşte noţiunea de grup infracţional organizat.
Conform definiţiei legale, prin grup infracţional organizat se înţelege
grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o
perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai
multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu
financiar sau alt beneficiu material.
Nu constituie grup infracţional organizat grupul format ocazional în
scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracţiuni şi care nu are
continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii
săi în cadrul grupului.
15 ani, dacă fapta comisă este în formă simplă (art. 189 alin. 1 C pen.), sau de
la 7 la 18 ani dacă fapta comisă este prevăzută în condiţiile art. 189 alin. 2 şi 3
C. pen, şi pedeapsa închisorii între 10 şi 20 de ani, dacă fapta intră sub
incidenţa art. 189 alin. 4 C pen.
Cea mai gravă formă a lipsirii de libertate este incriminată în alin. 6 al art.
189 şi presupune că fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei.
Fapta se poate comite doar cu praeterintenţie. Singurul element de
particularitate al acestei forme agravate este rezultatul mai grav imputabil cu
titlu de culpă.
Dacă moartea victimei este intenţionat produsă, se va reţine în concurs
lipsirea de libertate în mod ilegal şi omor, iar dacă agentul acţionează cu intenţie
în ceea ce priveşte determinare sinuciderii victimei, se va reţine un concurs între
lipsire de libertate în mod ilegal şi determinarea sau înlesnirea sinuciderii.
25 ani. Acest cuantum al sancţiunii a fost considerat, în mod justificat, ca fiind
prea mare prin raportare la infracţiunea de omor1.
Sclavia
Art. 190 C pen. incriminează punerea sau ţinerea unei persoane în stare
de sclavie, precum şi traficul de sclavi.
Incriminarea acestei fapte se justifică prin obligaţia asumată de România
în urma ratificării convenţiilor internaţionale privitoare la sclavaj şi reprimarea
traficului de sclavi.
1
Din punctul de vedere al laturii obiective ea presupune, atât punerea în

sclavie, cât şi menţinerea în stare de sclavie a unor persoane care au fost puse
anterior în stare de sclavie. În aceeaşi măsură este incriminat şi traficul cu sclavi.
10 ani. În cazul în care autorul lipseşte de libertate mai multe persoane,
pedeapsa pe care o poate primi este mai mare decât dacă comite infracţiunea de
sclavie!!!
Supunerea la muncă forţată sau obligatorie
Art. 191 C pen. incriminează fapta de a pune o persoană, în alte cazuri

decât cele prevăzute de dispoziţiile legale, la prestarea unei munci contra
voinţei sale sau la o muncă obligatorie.
Această infracţiune a fost introdusă în Codul penal ca urmare a ratificării
Convenţiei internaţionale nr. 29/1930 referitoare la interzicerea muncii forţate
sau obligatorii. Tot în acest cadru normativ erau reglementate şi ipotezele în
care munca nu este considerată forţată. Cu privire la acest aspect, facem
trimitere la art. 4 alin. 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi la
dispoziţiile constituţionale în materie.
În cazul în care munca la care este obligată o persoană nu este prevăzută
cu titlu de excepţie în actele normative referitoare la acest aspect, fapta va intra
sub incidenţa acestui text de incriminare.
Tentativa nu este incriminată.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 6 luni
la 3 ani.
Violarea de domiciliu
Art. 192 C pen. incriminează pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o
locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără
consimţământul persoanei care le foloseşte, sau refuzul de a le părăsi la
cererea acesteia.
Incriminarea acestei fapte este un element important în mecanismele
juridice de protejare a dreptului la intimitatea domiciliului şi la viaţa privată din
acesta.
Inviolabilitatea domiciliului şi a reşedinţei este consacrată expres în art.

27 alin 1 din Constituţie1.
Prin „domiciliu”, în sensul legii penale, se înţelege orice locuinţă,
încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea. El nu trebuie
confundat cu noţiunea de domiciliu în sensul dreptului civil.
Nu constituie domiciliu imobilele neocupate de nimeni (nelocuite),
încăperile unor imobile cu altă destinaţie decât cea de locuit (magazine,
depozite etc.) şi nici spaţiile comune ale unui imobil (scări, lift, curtea comună
etc.) 2.
Locuinţa este locul ales de o persoană pentru a-şi desfăşura viaţa
personală, indiferent dacă ea este permanentă sau temporară. Nu contează dacă
imobilul este destinat pentru locuinţă sau este folosit în concret ca locuinţă.
Încăperea este doar o parte dintr-o construcţie care are destinaţia de
locuinţă (de exemplu, cel care locuieşte în acelaşi imobil în care are şi un
magazin).
Dependinţa este locul care constituie un accesoriu al locuinţei şi care
întregeşte folosinţa acesteia (pivniţă, cămară etc.).
Locul împrejmuit semnifică un loc separat printr-o îngrăditură de locurile
învecinate, care întregeşte şi el folosinţa locuinţei (curtea imobilului, grădina de
lângă casă a locuinţei etc.).
Nu intră în sfera noţiunii de domiciliu spaţiile comune ale unui imobil
(căile de acces, scările, liftul) folosite şi accesibile tuturor3.
În caz de ocupare fără drept a unui imobil care nu îndeplineşte cerinţa
unui domiciliu în sensul legii penale (de exemplu casa este neocupată sau nu
este încă ocupată), se va putea eventual angaja răspunderea penală pentru
infracţiunea de tulburare de posesie.
În doctrina europeană se discută dacă şi o persoană juridică are un
domiciliu care trebuie protejat prin interpretarea extensivă a noţiunii de
domiciliu.
1
(1) Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în
domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia.
(2) De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru următoarele situaţii:
a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
b) înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;
c) apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;
d) prevenirea răspândirii unei epidemii.
(3) Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele
prevăzute de lege.
(4) Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor flagrante.
2
3
O parte a doctrinei franceze a criticat jurisprudenţa franceză, care a

apreciat întemeiată protejarea penală a domiciliului unei persoane juridice1.
Precizăm că şi jurisprudenţa franceză a admis unele nuanţe, deoarece a decis, în
cazul unei şcoli sau spital, că deşi pătrunderea este ilegală, se consideră că fapta
nu este tipică. Cu alte cuvinte, trebuie stabilite criterii suplimentare de a
diferenţia persoanele juridice care au libertatea domiciliului protejate penal de
cele care nu se bucură de o asemenea ocrotire.
Doctrina germană recentă consideră că această infracţiune nu este o
infracţiune contra libertăţii persoanei, ci una contra ordinii publice, caz în care
este evident că şi sediul unei persoane juridice poate fi vizat de protecţia penală.
Cel care pătrunde fără drept tulbură ordinea publică.
De lege lata în sistemul românesc credem că este dificil a se concilia
conceptul de libertate specific naturii umane cu dreptul la „libertate a
domiciliului” al persoanei juridice.
În doctrina juridică română interbelică, raportat la textul de incriminare de
atunci, se considera că localul de afaceri beneficiază de protecţia penală a
acestui articol. Acele spaţii unde o persoană îşi desfăşoară activitatea profe-
sională (cabinet de avocatură, cabinet medical, laboratorul unui chimist), sunt
considerate domicilii, şi pentru că păstrează ceva în comun cu viaţa privată, cu
libertatea individuală a acelui care îşi desfăşoară activitatea în acel local2.
Subiectul activ este unul general şi infracţiunea poate fi comisă şi de o
persoană juridică. De exemplu: reprezentanţii unei societăţi comerciale pătrund
fără drept în locul împrejmuit al unei locuinţe pentru a instala un echipament,
fără a cere şi acordul proprietarului şi fără ca pătrunderea să fie autorizată de
lege. În acest caz violarea de domiciliu este comisă în interesul persoanei
juridice.
Subiectul pasiv. Se pune problema dacă se va reţine un concurs de
infracţiuni sau o singură infracţiune de violare de domiciliu, atunci când în
locuinţa respectivă locuiesc mai multe persoane. Regula pluralităţii de subiecţi
pasivi determină reţinerea unui concurs de infracţiuni, câte o infracţiune faţă de
fiecare locatar al imobilului3. Din acest motiv propunem, de lege ferenda
soluţia germană care este mai pragmatică şi ţine cont de faptul că nu este firesc
ca autorul să răspundă pentru o pluralitate de infracţiuni atunci când pătrunde
ilegal într-un spaţiu locuit de mai multe persoane.
Latura obiectivă. Fapta se poate comite în două modalităţi, fie prin
pătrunderea în domiciliul altuia fără drept, fie prin refuzul de a-l părăsi.
1
M. L. Rassat, op. cit., p. 384.
2
3
Pătrunderea trebuie să se realizeze cu întregul corp, indiferent de

modalitatea concretă, aceasta putând să constituie la rândul ei chiar şi o altă
infracţiune (distrugere etc.).
Infracţiunea de violare de domiciliu subzistă chiar şi atunci când persoana
vătămată locuia fără forme legale în acel imobil sau dacă nu deţinea nici un titlu
asupra folosinţei imobilului, dar în concret locuia acolo cu caracter de
stabilitate.
Pătrunderea trebuie să se realizeze fără consimţământul persoanei care
foloseşte respectiva locuinţă. În cazul locuinţelor comune, acordul unui locatar
este suficient ca pătrunderea să fie legală1.
Lipsa consimţământului se prezumă. Aceasta rezultă din faptul că accesul
în imobil era împiedicat prin încuierea uşilor de acces etc. Cel care pătrunde
poate dovedi că a avut consimţământul părţii vătămate.
Consimţământul de a pătrunde în locuinţă trebuie să provină de la o
persoană responsabilă şi care are dreptul de a permite sau interzice intrarea altei
persoane în locuinţă2.
De principiu, suntem de acord cu o asemenea opinie, dar trebuie să lăsăm
mai multă libertate judecătorului. Să ne imaginăm că în imobil locuieşte şi o
persoană iresponsabilă. Înseamnă că ea nu poate da în nici o împrejurare un
consimţământ valabil la accesul unei persoane în acel imobil? Credem că dacă
minorul sub 14 ani sau iresponsabilul înţeleg că şi-au dat acordul la pătrunderea
în locuinţa lor a unui terţ, trebuie ca fapta terţului să nu intre sub incidenţa legii
penale. Asta nu înseamnă că nu s-ar putea reţine această faptă, atunci când
făptuitorul pătrunde în locuinţă tocmai în temeiul unui „consimţământ” venit de
la o persoană care nu înţelege la ce a consimţit.
În cazul celei de-a doua modalităţi, avem o situaţie premisă, şi anume ca
făptuitorul să se afle în locuinţa părţii vătămate şi să refuze eliberarea
domiciliului acesteia la cererea ei expresă. Este necesar ca cererea de eliberare
a imobilului să fie expresă şi categorică. Cererea poate să provină de la
proprietar sau de la orice persoană care foloseşte acel domiciliu sau îl reprezintă
pe cel care locuieşte acolo3.
Refuzul poate să fie explicit, dar şi implicit, atunci când agentul nu
părăseşte imobilul la cererea părţii vătămate.
În cazul când agentul pătrunde fără drept şi apoi refuză să elibereze
imobilul, se va reţine o singură infracţiune, deoarece există un proces
execuţional unic.
Atât pătrunderea, cât şi refuzul de a părăsi domiciliul persoanei trebuie să
se facă fără drept.
1
În sens contrar C. Rătescu, Codul penal adnotat III, p. 265.
2
3
Ilegalitatea pătrunderii, în acest caz, este o condiţie de existenţă a

tipicităţii faptei.
Astfel, pătrunderea proprietarului în locuinţa închiriată, fără consimţă-
mântul chiriaşului constituie infracţiunea de violare de domiciliu1.
Aceasta pentru că, prin incriminarea acestei fapte, nu se protejează
patrimoniul, ci doar libertatea şi inviolabilitatea domiciliului unei persoane.
Chiriaşul se bucură de protecţia penală a inviolabilităţii domiciliului chiar şi
împotriva proprietarului imobilului. Practica inserării unor clauze care permit
proprietarului să intre oricând în locuinţa chiriaşului nu poate înlătura dreptul la
inviolabilitatea domiciliului chiriaşului. Aparentul drept de a pătrunde al
proprietarului se întemeiază pe consimţământul chiriaşului exprimat în contract,
dar asta nu înseamnă că chiriaşul nu s-ar putea opune pătrunderii proprietarului.
Chiriaşul încalcă o prevedere contractuală care poate fi temei de reziliere al
contractului de închiriere, dar dacă proprietarul pătrunde în imobil în ciuda
opoziţiei celui care locuieşte acolo, el va comite infracţiunea de violare de
domiciliu.
În cazul în care organele de poliţie pătrund în temeiul unei autorizaţii de
percheziţie, fapta nu mai este tipică.
În cazul părinţilor care intră în locuinţa copiilor pe care îi educă, fapta nu
este infracţiune, deoarece ea este autorizată de dreptul conferit de lege părinţilor
de a-şi educa copilul. Dacă părinţii locuiesc împreună cu copiii, atunci fapta nu
mai îndeplineşte condiţia tipicităţii şi anume pătrunderea fără drept.
De multe ori, violarea de domiciliul al unei persoane este infracţiunea
mijloc, în sensul că, prin comiterea ei, se înlesneşte comiterea altor infracţiuni.
Agentul pătrunde în domiciliul victimei pentru a o ucide. În aceste ipoteze se va
reţine un concurs de infracţiuni între infracţiunea mijloc şi cea scop.
O chestiune controversată este legată de relaţia care există între furtul
calificat comis prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei
adevărate ori a unei chei mincinoase şi infracţiunea de violare de domiciliu.
S-a susţinut că ar opera o absorbţie naturală, deoarece acest furt calificat
ar absorbi violarea de domiciliu, deoarece el nu poate fi comis decât printr-o
pătrundere fără drept într-o locuinţă2.
Considerăm discutabilă o astfel de soluţie, în condiţiile în care se pot
imagina exemple de comitere a unui furt calificat în temeiul art. 209 alin. 1 lit. i
C pen. care să nu pună în nici un fel în discuţie şi vreo eventuală violare de
domiciliu (de exemplu, cel care pătrunde într-un magazin prin efracţie sau
escaladare, sau cel care pătrunde într-un autoturism parcat pe un drum public
prin efracţie).
1
2
T. Toader, op. cit., p. 110, G. Mateuţ, op. cit., p. 225.
Or, absorbţia naturală presupune că nu este posibilă comiterea infracţiunii

absorbante fără a fi comisă şi infracţiunea absorbită (de exemplu nu se poate
comite omorul care să nu absoarbă în mod natural şi infracţiunea contra
integrităţii corporale a victimei).
Legiuitorul român din 1937 a rezolvat relaţia dintre aceste infracţiuni pe
temeiul principiului subsidiarităţii1, în sensul că violarea de domiciliu se putea
reţine doar în măsura în care fapta nu intra sub incidenţa unui text de
incriminare mai grav, în speţă furtul calificat.
Credem că furtul calificat se va reţine în concurs cu violarea de domiciliu
atunci când hoţul pătrunde prin efracţie, escaladare sau prin folosirea de chei
mincinoase2. În opinia noastră, nu operează nici absorbţia legală şi nici cea
naturală, şi atunci se aplică regulile pluralităţii de infracţiuni. Fapta absorbită, în
opinia noastră, este nedeterminată pentru a se vorbi de o unitate legală în forma
infracţiunii complexe în cazul furtului prin efracţie, escaladare sau folosirea de
chei mincinoase sau chei adevărate.
Efracţia sugerează ideea de distrugere şi de aceea această formă de furt
calificat absoarbe şi infracţiunea de distrugere a sistemului de închidere.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre escaladare sau de folosirea de chei
mincinoase sau adevărate, care nu relevă existenţa unei infracţiuni ce s-ar
absorbi în conţinutul furtului calificat.
Escaladarea sau folosirea de chei mincinoase sau adevărate pot să fie
modalităţi concrete de comitere ale infracţiunii de violare de domiciliu, dar pot
să nu îndeplinească condiţiile de tipicitate a acestei infracţiuni.
Dacă agentul escaladează gardul unui imobil industrial avem o escaladare
fără a fi şi în prezenţa vreunei violări de domiciliu. Sau dacă autorul este primit
în locuinţă de partea vătămată şi foloseşte chei mincinoase doar pentru a
sustrage bunuri din seiful aflat în locuinţa părţii vătămate, atunci furtul este
unul calificat, dar nu se comite o violare de domiciliu.
În cazul în care autorul comite o tâlhărie într-o locuinţă, credem că
violarea de domiciliu este absorbită de această formă agravată. În acest caz,
forma agravată de tâlhărie face referire expresă la noţiunea de locuinţă, care
este o condiţie esenţială pentru a se putea reţine violarea de domiciliu3.
În sens contrar, ICCJ a dat un Recurs în interesul legii în care a decis că
tâlhăria comisă în locuinţă se reţine în concurs cu violarea de domiciliu.
1
Art. 496 din Codul penal Carol II, care incrimina violarea de domiciliu, prevedea expres
că violarea de domiciliu se sancţionează doar dacă fapta respectivă nu este sancţionată mai grav
de un alt text de incriminare.
2
În acelaşi sens a se vedea C. Mitrache, Furt şi violare de domiciliu, în RDP nr. 1/1995,
p. 124-127; V. Cioclei, op. cit., p. 166.
3
Dec. nr. 31/2007 a ÎCCJ.

Tentativa nu se pedepseşte.
Aspecte procesuale. Fapta în forma de bază se urmăreşte la plângerea
prealabilă, iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
la 4 ani.
Infracţiunea de violare de domiciliu are o formă agravată prevăzută de art.
192 alin. 2 C. pen, atunci când fapta se comite în una dintre următoarele
împrejurări:
a. fapta se săvârşeşte de o persoană înarmată. Facem trimitere la
explicaţiile de la lipsirea de libertate comisă de o persoană înarmată. Condiţiile
în care se reţine această circumstanţă reală sunt similare.
b. de două sau mai multe persoane împreună. Facem trimiteri la forma
agravată identică în cazul lipsirii de libertate.
c. în timpul nopţii. Aceasta este o împrejurare de fapt, revenind
jurisprudenţei sarcina de a stabili în fiecare caz concret dacă fapta este comisă
în timpul nopţii1. În general, se utilizează ca reper instalarea întunericului ca
fenomen natural sau, dimpotrivă, dispariţia întunericului şi apariţia luminii
diurne. De exemplu, dacă fapta se comite într-un imobil luminat artificial se va
reţine forma agravată atunci când afară se instalase întunericul.
Dacă infractorul a pătruns în timpul zilei, dar fapta de violare de domiciliu
s-a comis în aceeaşi împrejurare şi prin refuzul de a părăsi imobilul, agravanta
se poate reţine atunci când, până la comiterea faptei şi în modalitatea refuzului
de a elibera locuinţa victimei, se instalase noaptea. Aceasta pentru că suntem în
ipoteza unui proces execuţional unic, iar comiterea unui singur act de executare
în condiţiile acestei forme agravate atrage reţinerea formei agravate pentru toată
fapta comisă sub forma unităţii naturale colective.
d. prin folosirea de calităţi mincinoase. Această împrejurare se va reţine
ori de câte ori agentul îşi atribuie o calitate pe care în realitate nu o are,
indiferent dacă este oficială sau nu.
Dacă folosirea acelei calităţi constituie prin ea însăşi o infracţiune, se va
reţine concursul de infracţiuni (uzurpare de calităţi oficiale art. 240 C pen.).
Calitatea mincinoasă nu trebuie să fie una care i-ar permite accesul
infractorului în locuinţă (poliţist, procuror etc.), ci poate fi orice calitate pe care
agentul nu o are. De exemplu, susţine, în mod neadevărat, că este de la firma
furnizoare de gaze naturale şi că trebuie să verificare instalaţia de gaz, susţine
că este de la o firmă de dezinsecţie şi trebuie să dea cu substanţă împotriva
1
Decizia de îndrumare nr 3/1970 a Tribunalului Suprem, în Culegere de decizii a
Tribunalului Suprem pe anul 1970, p. 47.
insectelor. Un alt exemplu ar fi acela în care agentul pretinde că este un vecin

din acelaşi bloc şi doreşte să vadă dacă nu a fost inundat de către victima
violării de domiciliu.
10 ani.
Ameninţarea
Art. 193 C pen. defineşte conţinutul acestei infracţiuni care constă în fapta
de a ameninţa o persoană cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte
păgubitoare îndreptate împotriva ei, a soţului ori a unei rude apropiate, dacă
este de natură să o alarmeze.
Prin incriminarea acestei fapte, legiuitorul a urmărit să protejeze libertatea
psihică a unei persoane.
Subiectul activ este general şi fapta poate fi comisă şi de o persoană
juridică. De exemplu, o persoană juridică trimite o scrisoare unei persoane prin
care o ameninţă, anunţând-o că reprezentanţii firmei o vor deconecta de la
reţeaua electrică sau de apă-canalizare.
Latura obiectivă. Actul de executare constă de regulă într-o acţiune de
ameninţare.
Legea nu defineşte acţiunea de ameninţare, dar semnificaţia ei rezultă din
înţelegerea profană a acestei noţiuni. Prin ameninţare se înţelege
încunoştinţarea sau avertizarea subiectului pasiv că va fi expus să sufere un
anumit pericol sau prejudiciu, iminent sau viitor, şi injust1.
Acţiunea se poate realiza prin orice mijloace: oral, în scris, semne grafice,
simboluri, gesturi sau acte cu asemenea semnificaţie. Ea poate să fie explicită
sau implicită.
Poate fi adresată direct sau indirect subiectului pasiv.
Acţiunea de ameninţare trebuie să se refere la săvârşirea unei
infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare (faptă cauzatoare de prejudicii
materiale, nu şi morale).
Ameninţarea cu suportarea acestor consecinţe trebuie să aibă un caracter
injust. Nu este injustă ameninţarea cu introducerea unei acţiuni în justiţie,
atunci când aceasta este un mijloc normal de a rezolva respectiva situaţie
conflictuală. Dacă se ameninţă cu un rău just (cu o acţiune în justiţie,
întreruperea serviciului telefonic în caz de neplată a facturii etc.) fapta nu mai
este tipică.
1
Ameninţarea trebuie să fie determinată, în sensul că agentul trebuie să

arate în mod precis răul cu care se ameninţă, sau cel puţin determinabilă,
atunci când ameninţatul poate să-şi reprezinte răul cu care este ameninţat.
De exemplu, afirmaţia generală că „ai să suferi tu în viitor” nu
îndeplineşte condiţiile de tipicitate, dacă nu se poate determina, expres sau
implicit, fapta cu care se ameninţă.
Consecinţele trebuie să fie iminente sau să se producă în viitorul
apropiat. Dacă răul cu care se ameninţă se va produce la un interval foarte
mare de timp, această consecinţă devine improbabilă şi este firesc ca victima să
nu fie în acest caz lipsită de libertatea sa psihică.
Dacă iminenţa consecinţei se referă la comiterea unei infracţiuni, în
aceeaşi împrejurare cu acţiunea de ameninţare, atunci ameninţarea este
absorbită în conţinutul acelei infracţiuni (de exemplu, agentul ameninţă victima
că o va ucide, ceea ce şi face în momentul următor).
În doctrină, s-a susţinut că răul cu care se ameninţă trebuie să fie realizabil
într-un viitor nu prea îndepărtat, iar dacă răul este iminent, atunci întotdeauna
va absorbi şi infracţiunea de ameninţare1. De acord de principiu cu această
afirmaţie precizăm totuşi că dacă răul cu care se ameninţă constă într-o faptă
păgubitoare, atunci infracţiunea de ameninţare nu este absorbită de producerea
efectivă a faptei păgubitoare cu care s-a ameninţat.
Consecinţele cu care se ameninţă pot să privească persoana ameninţată
sau chiar soţul sau o rudă apropiată.
Raţiunea extinderii categoriei de persoane care pot fi vizate de
consecinţele actului de ameninţare este justificată prin aceea că, prin
ameninţare, este încălcată libertatea psihică a unei persoane. Datorită legăturilor
particulare cu soţul sau cu rudele sale, este firesc ca libertatea victimei să fie
încălcată şi în cazul în care consecinţele privesc o persoană dintre categoriile
enumerate de lege. De exemplu, victima este ameninţată cu uciderea fiicei sale.
Semnificaţia de rudă apropiată este oferită de art. 149 C pen., adică
ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi
persoanele devenite prin adopţie astfel de rude.
Credem că ar fi de dorit ca textul să extindă sfera persoanelor împotriva
cărora se pot realiza consecinţele ameninţării şi la alte persoane de care
persoana ameninţată este legată sentimental (prieteni, concubină etc.). Aceasta
pentru că ceea ce este important nu este doar legătura formală între victima
ameninţării şi persoana vizată cu producerea consecinţelor, ci şi capacitatea
actului de ameninţare de a încălca libertatea psihică a victimei prin ameninţarea
cu consecinţe negative asupra unei persoane de care se simte legată sentimental.
1
Nu vedem care ar fi raţiunea legiuitorului în a nu considera ameninţări

afirmaţii de genul „Îţi voi ucide prietena!”, deoarece răul cu care se ameninţă
nu vizează aşa cum prevede expres art. 193 C pen. soţul sau ruda apropiată a
victimei ameninţării.
De lege ferenda ar fi de dorit să se găsească o formulare care să
sancţioneze faptele atunci când răul vizează şi o persoană de care victima este
„legată sufleteşte”, deoarece în acest caz ea va fi lipsită de libertate psihică
urmare a ameninţării autorului.
Actul de ameninţare trebuie să aibă aptitudinea de a produce o stare
de temere de natură să o alarmeze. Ameninţarea îndeplineşte această condiţie
când este aptă în concret să insufle şi să creeze în conştiinţa celui ameninţat
temerea reală şi serioasă că fapta cu care se ameninţă s-ar putea realiza.
Din acest motiv, nu îndeplinesc condiţiile de tipicitate ameninţările făcute
în glumă sau amical, sau când agentul nu are posibilitatea de a controla
producerea acestei consecinţe (de exemplu, agentul îi spune victimei că un
cutremur îi va dărâma casa).
Nu trebuie ca victima să se şi alarmeze urmare a acţiunii de ameninţare, ci
actul de ameninţate trebuie să aibă aptitudinea de a alarma1. De regulă, această
condiţie se verifică prin faptul dacă victima a fost sau nu alarmată. Se poate
reţine infracţiunea şi atunci când actul era de natură a alarma, deşi în concret
victima şi-a stăpânit starea de temere.
Dacă ar fi altfel, atunci ar însemna că cei foarte curajoşi nu ar putea fi
niciodată victimele unei acţiuni de ameninţare.
Aptitudinea actului de a fi de natură să alarmeze se apreciază în raport de
toate circumstanţele speţei. Lipsa de teamă a victimei este doar un criteriu, dar
nu singurul în aprecierea aptitudinii actului de a produce o stare de temere de
natură să alarmeze.
Fiind o infracţiune de pericol, fapta se consumă în momentul comiterii
ameninţării de natură (s.n S.B.) a alarma victima, împrejurare adusă la
cunoştinţa victimei în orice mod.
Este suficient pentru consumarea infracţiunii să existe pericolul la care
ameninţarea expune şi nu trebuie ca victima să fi suferit o vătămare morală ca
urmare a ameninţării2.
Dacă în aceeaşi împrejurare se comite şi infracţiunea cu care s-a
ameninţat, atunci ameninţarea se absoarbe în conţinutul acesteia.
1
Codul penal comentat şi adnotat I, p. 186; O. Stoica, op. cit., p. 118; V. Cioclei, op. cit.,
p. 171. Pentru o opinie contrară, în sensul că victima trebuie să ajungă în acea stare de temere, a
se vedea (G. Mateuţ, op. cit., p. 229).
2
Dacă ameninţarea este pusă în practică, la un moment ulterior, şi nu în

aceeaşi unitate de împrejurare, se va reţine un concurs de infracţiuni între
ameninţare şi infracţiunea cu care s-a ameninţat.
Uneori, ameninţarea este element component al unei infracţiuni complexe
(tâlhărie, şantaj, nerespectarea hotărârilor judecătoreşti etc.), situaţie în care va
fi absorbită legal în conţinutul acestor infracţiuni.
luni la 1 an sau cu amendă. Fapta prezintă o particularitate din punct de vedere
sancţionator, şi anume faptul că sancţiunea nu poate depăşi cuantumul pedepsei
infracţiunii cu care s-a ameninţat.
Aspecte procesuale. Infracţiunea se urmăreşte la plângerea prealabilă, iar
Şantaj
Art. 194 C pen. incriminează constrângerea unei persoane, prin violenţă

sau ameninţare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este
comisă spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul.
La fel ca şi în cazul ameninţării, valoarea socială protejată este libertatea
psihică a persoanei.
Diferenţa de principiu dintre infracţiunea de lipsire de libertate este aceea
că, în cazul şantajului, spre deosebire de lipsirea de libertate în mod ilegal, se
aduce atingere libertăţii morale a persoanei.
Victima poate să se deplaseze din punct de vedere fizic aşa cum doreşte,
dar libertatea ei de conştiinţă (morală) este încălcată. În cazul şantajului,
datorită constrângerii, victima nu este liberă din punct de vedere moral să
decidă cum să acţioneze şi îi este impusă, din punct de vedere psihic, o altă
conduită decât cea dorită de ea.
Cu toate acestea, textul de incriminare al şantajului nu acoperă toate
formele de constrângere la o anumită conduită. De exemplu, dacă victima este
constrânsă la un act sexual atunci fapta va fi viol.
De lege ferenda ar trebui ca sub conceptul de şantaj să se incrimineze
orice formă de constrângere la o anumită conduită şi nu doar acele forme de
constrângere prin care se urmăreşte în mod injust obţinerea unui folos, ce
sugerează caracterul de infracţiune contra patrimoniului.
Dacă, de exemplu, victima este constrânsă la o acţiune înjositoare fără a
se urmări un folos, fapta nu este tipică pentru şantaj şi se va reţine în sarcina
agresorului doar infracţiunea de ameninţarea sau eventual infracţiunea de lovire

sau alte violenţe comise asupra victimei.
Subiectul activ este general şi poate fi comisă şi de o persoană juridică.
De exemplu, o persoană juridică ameninţă o persoană fizică cu faptul că îi va
distruge toate bunurile care sunt depozitate la sediul persoanei juridice dacă nu
încheie un nou contract cu clauze dezavantajoase pentru victima şantajului.
Subiectul pasiv este doar o persoană fizică, deoarece aceste infracţiuni
sunt infracţiuni contra libertăţii persoanei fizice, adică cea a cărei libertate este
lezată de acţiunea infracţională. Dacă însă constrângerea vizează o persoană
juridică, credem că şantajată va fi doar persoana fizică ce va trebui să pună în
practică cerinţa şantajistului.
Latura obiectivă. Infracţiunea de şantaj este o infracţiune comisivă.
Credem că, în concret, se poate comite şi prin omisiune, când victima are o
obligaţie de a realiza un act pentru a împiedica cauzarea de suferinţe victimei.
De exemplu, bodyguard-ul care îşi şantajează clientul prin lipsa intervenţiei în
apărarea sa, atunci când un terţ îl agresează pe cel pe care trebuia să-l protejeze,
pentru a-l constrânge ca pe viitor să îi crească salariul.
Acţiunea de constrângere trebuie să se realizeze prin violenţă sau
ameninţare. Textul face referire la conţinutul infracţiunilor de loviri sau alte
violenţe (art. 180 alin. 1 şi 2 C pen.) în integralitatea sa1 şi la cea de ameninţare
(art. 193 C pen.), care sunt absorbite în conţinutul infracţiunii de şantaj ca
elemente constitutive.
S-a susţinut că doar faptele de loviri sau alte violenţe în sensul art. 180
alin. 1 C pen. sunt absorbite în conţinutul şantajului, forma agravată a lovirilor
sau altor violenţe care au produs suferinţe ce au necesitat cel mult 20 de zile de
îngrijiri medicale reţinându-se în concurs cu şantajul2.
Credem că legiuitorul a făcut referire la noţiunea de violenţă în sens larg,
deoarece art. 180 C pen. incriminează în conţinutul său lovirile sau alte acte de
violenţă. Tot ceea ce este circumscris acestui text de incriminare poate fi numit
în sens larg act de violenţă.
Infracţiunile absorbite trebuie să fie şi ele tipice, în caz contrar
constrângerea nu se realizează prin violenţă sau ameninţare.
Dacă actul de violenţă îndeplineşte tipicitatea vătămării corporale sau
vătămării corporale grave, se va reţine un concurs de infracţiuni3.
Credem că ar fi fost suficient a se folosi noţiunea de ”constrângere”, fără a
limita modalităţile prin care poate fi constrânsă o persoană pentru a fi şantajată.
1
2
3
De exemplu, şantajarea prin ameninţarea cu uciderea prietenei nu ar fi faptă

tipică, deoarece ameninţarea nu este tipică aşa cum prevede art. 193 C pen,
deoarece răul nu vizează soţul sau o rudă apropiată.
Dacă „şantajarea” victimei se face în altă manieră decât prin constrân-
gerea acesteia, fapta nu mai este tipică. De exemplu, un chelner care refuză să
aducă nota de plată unui client care se grăbeşte, până nu i se plăteşte un bacşiş,
nu comite infracţiunea de şantaj.
Acţiunea de constrângere trebuie să fie exercitată asupra victimei pentru a
o sili să îndeplinească conduita impusă sau pretinsă de făptuitor şi anume: să
dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva.
Acţiunea de constrângere trebuie să aibă ca finalitate determinarea
victimei să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva.
A da are semnificaţia de transmitere a proprietăţii în sensul dreptului civil,
precum şi de dar sau de remitere în cazul unor bunuri corporale.
A face ceva semnifică a avea o conduită activă în sensul dorit de infractor
(de exemplu, să semneze un act, să evacueze un imobil, să-i facă un serviciu, să
dea o declaraţiei, să-şi plătească o datorie etc.).
A nu face ceva presupune că victima ar fi dorit să facă un anumit lucru,
dar şantajistul o constrânge să renunţe la a mai face acel lucru (să nu participe
la o licitaţie sau la un concurs, să nu denunţe sau să nu divulge anumite date sau
informaţii etc.).
A suferi ceva presupune ca victima să accepte să fie înjosită, să accepte o
situaţie păgubitoare, să-i fie distrus un bun sau să suporte o pierdere financiară
etc.
Tipicitatea faptei se realizează indiferent dacă persoana şantajată satisface
sau nu pretenţia făptuitorului. Este suficient ca să existe o acţiune de
constrângere cu această finalitate, şi anume de a determina un anume
comportament al victimei.
În doctrina mai veche, se considera că este necesar ca victima să şi
realizeze actul la care a fost constrânsă. Dacă victima a rezistat actului de
constrângere, fapta ar fi fost doar o tentativă de şantaj1. Această soluţie poate fi
explicată prin decizia legiuitorului penal din 1937, menţinută şi în actualul Cod
penal, de a muta infracţiunea de şantaj din categoria infracţiunilor contra
patrimoniului în categoria infracţiunilor contra persoanei. Atunci când şantajul
era o infracţiune contra patrimoniului, era firesc ca, pentru consumarea faptei,
să fie necesar să se şi producă rezultatul specific, ca urmare a acţiunii victimei,
adică deposedarea de bunuri sau îndeplinirea cerinţelor infractorului.
Fapta trebuie comisă pentru ca făptuitorul să dobândească în mod
injust un folos pentru sine sau pentru altul. Această cerinţă condiţionează
1
realizarea tipicităţii de comiterea faptei cu intenţie directă, deoarece scopul

devine un element constitutiv al acestei infracţiuni.
Ceea ce legiuitorul sancţionează este dobândirea în mod injust a unui
folos şi nu faptul dacă acel folos este injust sa nu1. „Recuperatorii de datorii” de
multe ori urmăresc recuperarea unei creanţe a unui creditor, dar maniera în care
o fac, prin violenţe şi ameninţări, transformă fapta într-una ce intră sub
incidenţa Codului penal.
De exemplu, este tipică fapta celui care pretinde unui chiriaş să evacueze
imobilul pentru neplata chiriei, deoarece în caz contrar îi vor fi distruse
bunurile din casă. Modul este injust, chiar dacă folosul este just.
În practica judiciară s-au ivit numeroase probleme în a delimita şantajul
comis prin constrângerea unei persoane să dea un bun şi o tâlhărie.
Faptele se diferenţiază prin natura obiectului juridic protejat de cele două
texte de incriminare, deoarece tâlhăria este o infracţiune contra patrimoniului,
iar şantajul este o infracţiune contra libertăţii persoanei.
Aceste infracţiuni se delimitează prin concomitenţa actului de
constrângere cu cel de remitere a bunului2. Astfel, la tâlhărie, victima remite
bunul imediat sau în timpul realizării actului de constrângere (de exemplu,
agentul ameninţă cu moartea victima dacă nu îi dă imediat bunul), pe când în
cazul şantajului există un interval de timp între momentul realizării
constrângerii şi cel în care victima trebuie să îndeplinească cerinţa agresorului
(agentul ameninţă victima cu moartea, dacă peste două săptămâni nu îi aduce
bunul).
La tâlhărie, constrângerea este comisă în aceeaşi împrejurare cu remiterea
bunului, pe când la şantaj, victima trebuie ca în viitor să remită acel bun.
O altă diferenţă este dată de existenţa unei libertăţi limitate de decizie a
victimei generate de actualitatea şi iminenţa pericolului cu care este constrânsă,
în caz de tâlhărie, sau de eventualitatea unui pericol viitor, în cazul şantajului.
La tâlhărie, victima nu poate să decidă dacă să remită sau nu bunul, fiind
constrânsă de un pericol iminent să îl remită, pe când la şantaj, victima poate
decide dacă va ţine cont de constrângerea făptuitorului şi îi va îndeplini în viitor
cererea sau nu.
În cazul tâlhăriei, în mod aparent avem o „dare” a unui bun, în realitate
este o luare a bunului de către tâlhar, prin fapta victimei. Din punctul de vedere
al efectelor penale, nu există nici o diferenţă între situaţia când victima,
constrânsă prin ameninţare, îi oferă banii din buzunarul ei tâlharului sau situaţia
1
C. Rătescu, Codul penal adnotat III, p. 255; T. Toader, op. cit., p. 119. În sens contrar,
şi anume că fapta nu este tipică atunci când folosul este just a se vedea Codul penal comentat şi
adnotat I, p. 194.
2
în care nu se opune când acesta îi scoate banii din buzunar împotriva voinţei ei.
Această din urmă ipoteză s-ar apropia de şantajul comis prin constrângerea
victimei să sufere ceva sau să nu se opună. Cu toate acestea, fapta este în
realitate o tâlhărie, tocmai pentru că victima nu are o libertate fizică în a se
opune agresiunii.
În schimb, în cazul şantajului, ea are o relativă libertate fizică, în sensul că
nu trebuie să remită atunci bunul, dar constrângerea îi afectează libertatea
psihică, deoarece ea este constrânsă de un rău viitor ca să îndeplinească cerinţa
şantajistului.
Tâlhăria se consumă în momentul luării bunului în scopul însuşirii.
Şantajul se consumă în momentul realizării actului de constrângere cu
acel scop special, indiferent de realizarea sau nu a conduitei cerută de şantajist.
Latura subiectivă. Din cauza scopului special cu care se realizează actul
de constrângere, şantajul se comite doar cu intenţie directă.
Tentativa de şantaj nu este incriminată.
la 5 ani.
Fapta are ca formă agravată ipoteza în care şantajul se comite prin
constrângere şi aceasta constă în ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte
reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată, pentru
soţul acesteia sau pentru o rudă apropiată.
Se poate observa că această agravantă se poate reţine doar dacă
constrângerea se realizează prin ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte.
Prin darea în vileag se înţelege aducerea la cunoştinţa altor persoane,
indiferent de modalitatea de informare folosită1. Fapta poate să fie reală sau
imaginară.
De exemplu, ameninţarea cu publicarea dosarului de la securitate, sau
darea în vileag a legăturilor cu lumea interlopă etc.
Această formă agravată este oarecum stranie, raportat la diferitele
modalităţi de şantaj comise prin violenţă, de persoane înarmate, sau orice
asemenea împrejurare care conferă, în opinia noastră, faptei un caracter mai
grav decât ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte compromiţătoare.
Legiuitorul din 1937 a socotit că o ameninţare de această natură este o
mai gravă atingere libertăţii morale şi constituie un mijloc mai puternic de
constrângere2. O astfel de aserţiune este valabilă în situaţia unei societăţi în care
valorile morale sunt principiul suprem. Societatea contemporană are, din
păcate, o atitudine mai relaxată faţă de valorile morale.
1
2
Sancţiunea. Forma agravată se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la

2 la 7 ani.
În art. 13 ind. 1 din Legea nr. 78/2000 se prevede şi o altă formă agravată
şi anume când fapta este comisă de o persoană care are calitatea de subiect activ
al unei infracţiuni de corupţie, adică funcţionari publici enunţaţi în art. 1 din
Legea nr. 78/2000.
Violarea secretului corespondenţei
Art. 195 C pen. incriminează deschiderea unei corespondenţe adresate

altuia ori interceptarea unei convorbiri sau comunicări efectuate prin telefon,
telegraf sau prin alte mijloace de transmitere la distanţă fără drept. În aceeaşi
manieră este incriminată şi sustragerea, distrugerea sau reţinerea unei
corespondenţe, precum şi divulgarea conţinutului unei corespondenţe, chiar
atunci când a fost trimisă deschisă sau a fost deschisă din greşeală, ori
divulgarea conţinutului unei convorbiri sau comunicări interceptate, chiar în
cazul în care făptuitorul a luat cunoştinţă de aceasta din greşeală sau din
întâmplare.
Art. 28 din Constituţie prevede că: Secretul scrisorilor, al telegramelor,
al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace
legale de comunicare este inviolabil.
Raţiunea incriminării este dublă: pe de o parte se doreşte protejarea
dreptului la viaţă privată, iar pe de altă parte, se doreşte sancţionarea celor care
se interferează pe traseul de comunicare între două persoane, ştiut fiind faptul
că o scrisoare plecată de la expeditor nu mai este în sfera de dispoziţie a
acestuia şi nici în sfera de dispoziţie a beneficiarului, ceea ce face secretul
comunicării foarte vulnerabil.
Deşi legea penală incriminează în două alineate distincte, practic există o
singură formă de bază cuprinzând mai multe modalităţi de comitere a acestei
infracţiuni. În alineatul 2 al art. 195 C pen. sunt forme asimilate ale violării
secretului corespondenţei.
Prin corespondenţă se înţelege orice comunicare scrisă a unui expeditor
adresată unui destinatar, indiferent de conţinutul acesteia, de modul de
redactare sau de transmitere. În cazul comunicării sau convorbirii se utilizează
un mijloc de comunicare la distanţă şi nu o corespondenţă. Comunicarea
nemijlocită orală a două persoane nu îndeplineşte condiţiile premisă a acestei
infracţiuni1.
1
Subiectul activ este general. Infracţiunea poate fi comisă şi de o persoană

juridică. De exemplu, reprezentanţii unei firme ordonă să se citească scrisorile
adresate angajaţilor, sau să se reţină corespondenţa adresată acestora sau
expediate de către aceştia.
Subiect pasiv este atât persoana care trimite corespondenţa sau iniţiază
convorbirea, cât şi destinatarul corespondenţei sau comunicării.
Latura obiectivă. Infracţiunea este una comisivă, dar se poate comite şi
prin omisiune. Ea are mai multe modalităţi prin care se poate comite:
- deschiderea fără drept a unei corespondenţe adresate altuia. Pentru
a fi îndeplinite condiţiile de tipicitate ale acestei forme, este necesar ca
scrisoarea să fie adresată unei alte persoane decât cea care o deschide şi
deschiderea să se facă fără drept (de exemplu, cu încuviinţarea instanţei, dreptul
de educaţie al părinţilor etc.). Fapta este tipică chiar dacă agentul doar deschide
corespondenţa, fără însă să o şi citească.
Atunci când este deschisă o corespondenţă care nu are destinatar,
deschiderea ei nu intră sub incidenţa penală. Dar dacă agentul ştie cui îi este
adresată, deşi numele destinatarului nu apare pe corespondenţă, atunci
deschiderea îndeplineşte condiţia tipicităţii.
Deschiderea presupune orice modalitate prin care agentul dobândeşte un
acces liber la conţinutul corespondenţei (de exemplu, dezlipirea sau ruperea
plicului astfel încât să poată fi citită acea corespondenţă).
Fapta nu este tipică în această modalitate dacă agentul citeşte conţinutul
corespondenţei fără a o deschide (foloseşte aparatură în acest sens, ţine plicul la
lumină etc.), deoarece acesta nu a comis acţiunea de deschidere a acelei
corespondenţe.
Deschiderea trebuie să se facă fără drept, care este un element de
tipicitate.
Deschiderea corespondenţei adresată copiilor minori de către părinţi este
posibilă, deoarece controlul corespondenţei face parte din mecanismele folosite
în procesul de educare a minorului.
Există şi proceduri legale prin care se poate autoriza deschiderea cores-
pondenţei (corespondenţa adresată învinuitului, inculpatului, condamnatului
etc.).
Dreptul la inviolabilitatea corespondenţei este unul disponibil, aşa că
poate fi deschisă corespondenţa altuia dacă acest lucru se face cu acordul
acestuia.
În raport de noţiunea de mandat tacit, s-a susţinut că acest consimţământ
există şi în cazul soţilor, adică soţul are dreptul să deschidă corespondenţa
soţiei fără a realiza tipicitatea infracţiunii de violare a secretului cores-

pondenţei1.
Credem că există cel mult o prezumţie că soţii au acordul de a deschide
corespondenţa celuilalt, dar această prezumţie poate fi răsturnată.
Prin încheierea unei căsătorii, o persoană nu pierde dreptul la a avea şi
corespondenţă cu caracter personal. Este adevărat că o astfel de atitudine poate
influenţa relaţiile de familie, însă Codul penal protejează, prin incriminarea
acestei fapte, inviolabilitatea corespondenţei şi nu încearcă să protejeze
derularea în bune condiţii a relaţiilor dintre soţi.
Să ne imaginăm că soţii sunt despărţiţi în fapt sau sunt în curs de divorţ.
Ar fi normal ca în acest caz cei doi soţi să-şi poată deschide corespondenţa
adresată unuia sau altuia fără a comite această infracţiune?
Plecând de la argumentele de mai sus, credem că fapta se va reţine şi în
cazul soţilor2, soluţie împărtăşită în jurisprudenţă3.
Expeditorul unei corespondenţe poate oricând să deschidă acea
corespondenţă până în momentul în care ajunge la destinatar.
Fapta se consumă în momentul deschiderii corespondenţei.
- interceptarea fără drept a unei convorbiri sau comunicări efectuate
prin telefon, telegraf sau alte mijloace de transmitere la distanţă. În cazul
acestei modalităţi, fapta se consumă când s-a realizat interceptarea comunicării,
indiferent dacă făptuitorul a interceptat toată comunicarea sau o parte din ea sau
a auzit doar o parte din convorbire. Printre mijloacele de comunicare, legea
enumeră telefonul (fix sau mobil), telegraf, dar şi alte asemenea mijloace. În
această categorie intră convorbirile sau comunicările prin e-mail, sms, mms,
chat, cod morse, radio etc.
- sustragerea fără drept a unei corespondenţe. Noţiunea de sustragere
are semnificaţia de luare, specifică furtului (art. 208 C pen.). Fiind un concurs
de calificări între infracţiunea de furt şi infracţiunea de violare de domiciliu
comisă în modalitatea sustragerii corespondenţei, se aplică norma specială,
adică textul art. 195 C pen. Dacă scrisoarea conţine şi alte obiecte decât
comunicarea adresată unei alte persoane, se va reţine un concurs de infracţiuni
cu furtul acelor bunuri4.
1
Codul penal comentat şi adnotat I, p. 197; G. Mateuţ, op. cit., p. 235; T. Toader, op. cit.,
p. 122.
2
3
Dec. pen. nr. 1492/2003 a CSJ în www.scj.ro. În speţă un soţ şi-a confecţionat un
dispozitiv de interceptare a convorbirilor telefonice ale soţiei pe care o bănuia de infidelitate.
4
Bunurile trimise prin intermediul unei corespondenţe nu beneficiază de

protecţia penală a textului de la violarea secretului corespondenţei dacă aceste
bunuri nu reprezintă un mijloc de comunicare, ci sunt pur şi simplu bunuri.
Dacă agentul a sustras corespondenţa, a comis infracţiunea de violare a
secretului corespondenţei, iar dacă în plic erau şi bani, iar el ştia sau a acceptat
acest lucru atunci a comis şi un furt raportat la banii aflaţi în scrisoarea sustrasă.
Această soluţie este justificată şi în plan subiectiv deoarece agentul doreşte sau
acceptă atât violarea corespondenţei, cât şi dobândirea unui bun prin comiterea
unei sustrageri a acestuia.
- distrugerea fără drept a unei corespondenţe. Prin distrugere se
înţelege activitatea specifică actului de executare a infracţiunii de distrugere,
art. 217 C pen.
Şi în acest caz, se poate reţine în concurs şi distrugerea, dacă agentul
distruge şi bunuri care se aflau în plicul respectiv, în timp ce distruge şi
corespondenţa. În cazul distrugerii doar a corespondenţei, există un concurs de
calificări şi se va aplica norma specială, adică art. 195 C pen.
- reţinerea fără drept a unei corespondenţe. În această modalitate,
corespondenţa ajunge în posesia agentului fără ca acesta să o sustragă, dar el nu
o mai transmite destinatarului, reţinând-o.
În acest caz, conduita lui se aseamănă cu fapta de însuşire a bunului găsit
(art. 216 C pen.), care, dacă sunt îndeplinite condiţiile tipicităţii, este absorbită
de această modalitate doar cu privire la corespondenţă. Dacă sunt şi alte bunuri
agentul va comite un concurs de infracţiuni. În această modalitate, fapta are un
caracter continuu.
Nu este necesar să şi deschidă corespondenţa pe care a sustras-o, distrus-o
sau reţinut-o.
- divulgarea conţinutului unei corespondenţe, chiar dacă a fost
trimisă deschisă sau a fost deschisă din greşeală, sau divulgarea conţi-
nutului unei convorbiri sau comunicări interceptate, chiar în cazul în care
făptuitorul a luat cunoştinţă de aceasta din greşeală sau din întâmplare. A
divulga înseamnă a aduce la cunoştinţa altora, indiferent că se divulgă unei
singure persoane sau mai multora. Ca o condiţie prealabilă, este necesar ca
agentul să fi luat cunoştinţă de conţinutul corespondenţei, convorbirii sau
comunicării. Nu contează modalitatea practică prin care se realizează
divulgarea şi nici comunicarea în totalitate sau doar în parte a conţinutului
corespondenţei.
Desigur, beneficiarul corespondenţei poate divulga conţinutul ei oricărei
persoane, chiar în ciuda unei interdicţii venită din partea expeditorului. După ce
corespondenţa a ajuns la destinatar, ea îşi pierde natura juridică de
corespondenţă.
Protecţia penală a inviolabilităţii se referă doar la perioada cât acea

comunicare are statutul de corespondenţă.
În acest interval, corespondenţa iese practic din sfera de stăpânire a
expeditorului, dar nici nu ajunge în sfera de stăpânire a beneficiarului. De
aceea, legiuitorul penal a intervenit, protejând astfel secretul corespondenţei.
Înainte de acest moment sau după acest moment, se aplică regulile generale. Nu
îndeplineşte condiţiile de tipicitate divulgarea conţinutului unui înscris care a
fost trimis printr-o corespondenţă, de conţinutul căruia agentul a luat cunoştinţă
din neglijenţa destinatarului. De exemplu, destinatarul după ce a citit-o nu a
asigurat-o împotriva unor priviri indiscrete.
Nu intră sub incidenţa legii penale situaţiile în care agentul divulgă
conţinutul unei discuţii pe care victima o are la telefon, fie pentru că aceasta
vorbeşte foarte tare, fie pentru că agentul se afla în apropiere. În acest caz, nu
există o acţiune prealabilă de interceptare.
eventuală şi se consumă atunci când se comite actul de executare.
Fapta se consumă în momentul interceptării, sustragerii, distrugerii,
reţinerii sau divulgării.
la 3 ani.
Formă agravată. Prin Legea nr. 337/2007 legiuitorul a introdus şi o
formă agravată a infracţiunii de violare a secretului corespondenţei. Fapta are
un caracter agravat dacă este comisă de un funcţionar care are obligaţia
legală de a respecta secretul profesional şi confidenţialitatea informaţiilor
la care are acces.
Calitatea specială a subiectului activ conferă o gravitate particulară acestei
forme de volare a secretului corespondenţei. Făptuitorul trebuie să fie
funcţionar, adică un salariat al unei persoane juridice.
Dacă cel care are obligaţia de confidenţialitate nu este funcţionar public
sau funcţionar, fapta acestuia se va reţine în forma de bază.
În această formă agravată fapta nu poate fi comisă de o persoană juridică.
Dacă funcţionarul comite fapta în interesul unei persoane juridice, aceasta nu va
putea răspunde decât pentru comiterea faptei în formă de bază, deşi agentul va
comite fapta în formă agravată.
Aspecte procesuale. Infracţiunea se urmăreşte la plângere prealabilă, iar
împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, atât în forma de bază cât şi în
forma agravată.
Divulgarea secretului profesional
Art. 196 C pen. incriminează divulgarea fără drept a unor date de către
acela căruia i-au fost încredinţate, sau de care a luat cunoştinţă în virtutea
profesiei sau funcţiei, dacă fapta este de natură a aduce prejudicii unei
persoane.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar, drept condiţie preexistentă, ca
între făptuitor şi victimă să fi intervenit în prealabil o legătură cu caracter
profesional, în baza căreia persoana vătămată i-a încredinţat date sau acesta a
luat la cunoştinţă date ce constituie secret profesional.
Subiectul activ. Infracţiunea este una cu subiect activ special, şi anume
persoana căreia, în virtutea profesiei sau funcţiei, i se încredinţează date cu
caracter confidenţial (avocat, medic, preot, psiholog etc.). Infracţiunea nu se
poate comite de o persoană juridică în calitate de autor.
Latura obiectivă. Infracţiunea este una comisă şi se poate comite şi prin
omisiune.
Trebuie să existe o acţiune de divulgare de date cu caracter secret. Au
caracter secret orice fel de fapte, împrejurări, manifestări, legate de viaţa
personală a cuiva care, prin natura lor, prin voinţa celui la care se referă, sau
potrivit legii, nu trebuie cunoscute de alte persoane1. Nu îndeplinesc această
condiţie acele date care sunt de notorietate.
Divulgarea trebuie să se facă fără drept. Pot fi divulgate date, dacă
persoana consimte ca datele să fie divulgate sau când există o obligaţie legală
(nedenunţarea etc.).
Credem că există o situaţie de obligaţii contrare în cazul avocaţilor,
ambele incriminate. De exemplu, o persoană îi mărturiseşte avocatului în cursul
unei consultaţii că a comis o infracţiune de omor. În acest caz, un eventual
denunţ al avocatului ar fi în opinia noastră un act de divulgare a secretului
profesional.
Obligaţiile sunt contrare pentru că dacă avocatul denunţă fapta
autorităţilor, atunci când există obligaţia de denunţ, el comite infracţiunea
incriminată de art. 196 C pen., iar dacă păstrează secretul profesional aşa cum
pretinde art. 196 C. pen, fapta sa poate fi considerată ca fiind o nedenunţare
(art. 262 C pen.).
Dacă avocatul ar fi obligat să denunţe ceea ce află în cursul exercitării
profesiei sale, atunci principiile după care se guvernează activitatea avocatului
ar fi grav lezate.
1
Nu ar mai putea fi imaginată o apărare eficientă atunci când justiţiabilul

ştie că avocatul în care trebuie să aibă încredere îl poate denunţa.
Pot fi divulgate date în scop didactic, dacă identitatea persoanei nu este
dezvăluită.
Obligaţia de confidenţialitate a datelor există cu privire la oricare
persoană, a cărei date cu caracter personal, sunt cunoscute de agent în
exercitarea profesiei sale.
De exemplu, avocatul are obligaţia de a nu divulga informaţiile aflate de
la clientul său, sau de la orice persoană, dacă acele date sunt obţinute în
exercitarea profesiei de avocat, iar toate persoanele vizate de acele informaţii
nu consimt să le fie divulgate datele cu caracter secret.
Divulgarea trebuie să fie de natură a-i aduce prejudicii. Aptitudinea
divulgării de a aduce prejudicii persoanei se analizează în concret. Nu este
obligatoriu să se şi producă în concret aceste prejudicii1. Prejudiciile pot fi de
orice natură, morală sau patrimonială.
eventuală.
Fapta se consumă în momentul în care se divulgă datele secrete fără drept
de natură a produce prejudicii persoanei vătămate.
Participaţia. Coautoratul nu este posibil, deoarece obligaţia de a păstra
secretul profesional este una personală2. De această obligaţie, de a păstra
secretul profesional, sunt legaţi şi colaboratorii de serviciu ai avocatului,
medicului etc.
la 2 ani sau amendă.
Aspecte procesuale. Infracţiunea se urmăreşte la plângere prealabilă, iar
1
2
BIBLIGRAFIE SUPLIMENTARĂ
Antoniu George, Consideraţii teoretice şi practice cu privire la noţiunea

de domiciliu, RRD nr. 7/1981
Bogdan Sergiu, Lipsire de libertate. Grad de pericol social concret, în
PR nr. 1/ 2001
Ciuncan Dorin, Folosirea armei la săvârşirea infracţiunii de violare de
domiciliu, RDP nr. 2/1996
Coca George, Violarea de domiciliu şi a secretului corespondenţei. Unele
restrângeri speciale, RDP nr. 4/2007
Conea Nicolae, Observaţii în legătură cu dreptul la inviolabilitatea
corespondenţei şi a convorbirilor de orice fel, Dreptul nr. 6/1992
Constantin Andrei, Este garantat secretul corespondenţei?, RDP nr.
3/2007
Diaconescu Horia, Există concurs între infracţiunile de tâlhărie şi lipsire
de libertate în mod ilegal?, Dreptul nr. 9/1995
Dungan Petre, Violarea secretului corespondenţei potrivit Noului Cod
Penal, RDP nr. 2/2006
Duvac Constantin, Violare de domiciliu şi furt calificat, RDP nr. 4/1999
Eliodor Tanislav, Violarea secretului corespondenţei. Unele aspecte.,
RDP nr. 2/1999
Giurgiu Gavril, Beligrădeanu Şerban, Consideraţii teoretice şi practice cu
privire la noţiunea de domiciliu, RRD nr. 6/1982
Lipcanu Emilian, Poenaru Iulian, Zuga Constantin, Propuneri de lege
ferenda pentru determinare înţelesului noţiunii de locuinţă în materie penală,
RRD nr. 11/1977
Papadopol Vasile, Consideraţii cu privire la încadrarea juridică a
faptelor de violare de domiciliu comise în vederea săvârşirii altor infracţiuni,
RRD nr. 9/1975
Toader Tudorel, Lipsirea de libertate în mod ilegal, RDP nr. 4/1999
Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală 161
CAPITOLUL V
INFRACŢIUNI PRIVITOARE
LA VIAŢA SEXUALĂ
Noţiuni generale
Infracţiunile din acest capitol sancţionează acele comportamente care

încalcă libertatea şi mai ales independenţa sexuală a persoanei. Sexualitatea, în
calitate de componentă a vieţii unei persoane, este o parte importantă. De aceea,
prin incriminarea acestor fapte s-a dorit protejarea acestei dimensiuni.
Atacurile asupra acestui aspect al vieţii unei persoane pot consta: în
agresiunea fizică sau morală prin intermediul căreia autorul doreşte să realizeze
acte sexuale, aşa cum se întâmplă în cazul violului sau al perversiunii sexuale în
forma agresivă (art. 201 alin. 4 C pen.), în lezarea personalităţii unui minor,
printr-o eventuală corupere sau pervertire a acestuia (corupere de minori), în
lezarea moralităţii societăţii (perversiunea sexuală comisă în public), sănătăţii şi
moralităţii relaţiilor sexuale prin incriminarea relaţiilor între rude (incestul),
independenţei vieţii sexuale a victimei (hărţuire sexuală).
Infracţiunile privitoare la viaţa sexuală din acest capitol al Codului penal
sunt: violul, actul sexual cu un minor, seducţia, perversiunea sexuală, corupţia
sexuală, incestul şi hărţuirea sexuală.
S-a considerat1 că este nefiresc ca legiuitorul să fie preocupat de ceea ce
este moral, deoarece nu există un sistem unic, nu există o moralitate a vieţii
sexuale unanim acceptată. Este anormal ca legiuitorul să se preocupe să
incrimineze în acest capitol fapte care ar aduce atingere unei indefinibile
normalităţi sau moralităţi a vieţii sexuale. El trebuie să protejeze libertatea
sexuală a persoanei, şi nu morala publică faţă de comportamente sexule.
Comportamentele care lezează morala sunt incriminate în alt capitol al Codului
penal. Odată cu evoluţia moravurilor şi a societăţii actuale, devine din ce în ce
mai complicat să stabileşti a priori care comportamente sexuale sunt fireşti şi
care comportamente sexuale sunt nefireşti şi ar trebui să fie sancţionate de legea
penală.
1
S-a propus ca de lege ferenda unele din aceste infracţiuni (perversiunea

sexuală în forma de bază, corupţia sexuală, anumite forme de corupţie sexuală,
incestul) să fie înlăturate din conţinutul acestui capitol care priveşte viaţa
sexuală şi să fie mutate în Titlul IX ”Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii
privind convieţuirea socială”, în speţă moralitatea1.
Dintre cele 3 infracţiuni propuse a li se schimba sediul materiei, în mod
cert perversiunea sexuală comisă în public sau care a produs scandal public este
o infracţiune contra moralei publice, însă, în cazul corupţiei sexuale, credem că
fapta este una privitoare la viaţa sexuală a minorului, chiar dacă formularea
textului art. 202 C pen. nu este cea mai fericită şi poate induce şi o altă
interpretare. Infracţiunea de incest vizează în principal familia, iar mutarea
acestei infracţiuni ar trebui să se facă în cadrul acestor infracţiuni.
Violul
Art. 197 C pen. incriminează actul sexual, de orice natură, cu o persoană

de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de
imposibilitatea ei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa.
Dintre infracţiunile privitoare la viaţa sexuală indiscutabil că violul
reprezintă comportamentul cel mai periculos, sancţionat în consecinţă în toate
sistemele penale. Valoarea socială lezată este libertatea sexuală a unui
persoane. Orice persoană este liberă să-şi exercite sexualitatea aşa cum doreşte
şi când doreşte, fără a putea fi constrânsă la a realiza acte sexuale sau un anumit
tip de acte sexuale.
Această infracţiune este elementul central al oricărui sistem de
sancţionare a acestor comportamente, restul infracţiunilor din acest capitol fiind
reglementate în strânsă legătură cu acesta.
În sistemul nostru penal nu există o infracţiune care să incrimineze actele
de agresiune sexuală în sens larg, ci sunt sancţionate actele sexuale de orice
natură, prin constrângere şi actele de perversiune sexuală, prin constrângere,
realizate în anumite circumstanţe particulare.
Modificările legislative din ultimii 10 ani au afectat relaţia dintre viol şi
celelalte infracţiuni privitoare la viaţa sexuală, tocmai prin faptul că legiuitorul
a extins noţiunea de viol, de la un raport sexual firesc realizat prin constrângere,
aşa cum era art. 197 la intrarea în vigoare a actualului Cod penal în 1969, la
noţiunea de act sexual de orice natură realizat prin constrângere, aşa cum este
reglementat violul astăzi.
1
D. Niţu, Perversiunea sexuală, corupţia sexuală şi incestul. Infracţiuni contra persoanei
sau contra moralei?, în SUBB nr. 1-2/2004, p. 27.
Obiectul material al acestei infracţiuni este reprezentat de corpul

persoanei, iar subiectul pasiv este o persoană în viaţă1.
Dacă victima era decedată în momentul realizării actului sexual, fapta se
va încadra în dispoziţiile art. 319 C pen., profanarea de morminte, care include
în conţinutul ei şi profanarea unui cadavru. Dacă respectivul act sexual a fost
comis în public sau a produs scandal public, autorul va răspunde şi pentru
infracţiunea de perversiune sexuală în concurs cu profanarea de morminte.
Infracţiunea de viol este o infracţiune complexă atunci când mijlocul de
constrângere este incriminat ca o faptă distinctă (ameninţare, loviri sau alte
violenţe, vătămare corporală).
Subiectul activ este general. Infracţiunea poate fi comisă de orice
persoană (femeie sau bărbat). Fapta poate fi comisă chiar de o persoană juridică
atunci când violatorul acţionează în interesul persoanei juridice. De exemplu,
membrii unei secte, organizate ca o persoană juridică, sunt supuşi unor
agresiuni sexuale în forma violului, ca parte a procesului de dobândire a
calităţii de membru.
Subiect pasiv poate fi orice persoană de acelaşi sex sau de sex diferit de
cel al infractorului.
Cu privire la incriminarea violului între soţi există două opinii.
Într-o opinie, se susţine că fapta nu este incriminată, deoarece existenţa
unei căsătorii presupune consimţământul femeii la raportul sexual, iar dacă
acest consimţământ nu este menţinut, victima are posibilitatea de a divorţa.
Actele de agresiune comise de soţ asupra soţiei pentru a o constrânge la
raport sexual vor atrage doar răspunderea penală pentru comiterea unei
infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii victimei. În acest caz, nu se
sancţionează încălcarea libertăţii sexuale a victimei, ci doar lezarea integrităţii
corporale sau sănătăţii acesteia2.
Împărtăşim opinia contrară în sensul că violul comis între soţi este
incriminat.
Faţă de noua formulare a textului de incriminare a violului, care nu mai
stabileşte ca fiind cauză de nepedepsire căsătoria dintre autor şi victimă, prima
opinie pare tot mai greu de susţinut.
Existenţa obligaţiei conjugale dintre soţi nu presupune că actul sexual se
poate realiza fără consimţământul partenerului. În acelaşi sens, s-a pronunţat şi
1
În sens contrar, s-a susţinut că este artificial a se considera că libertatea sexuală a unei
persoane se poate obiectiva în corpul unei persoane (V. Cioclei, op. cit., p. 187.). Credem că
diferenţa de opinie este generată de definirea noţiunii de obiect material al unei infracţiuni în
general.
2
Curtea Europeană a Drepturilor Omului1. Este adevărat că, în cazul soţilor care
locuiesc împreună, există o prezumţie de existenţă a unui consimţământ, dar se
poate face şi dovada contrară, şi anume faptul că nu a existat consimţământ.
Existenţa unui act de constrângere a victimei poate răsturna acea prezumţie
simplă de consimţământ. Mai mult decât atât, acest viol este acum unul agravat,
deoarece este comis asupra unui membru de familie în sensul definirii acestei
noţiuni în art. 149 ind. 1 C. pen2.
Participaţia este posibilă în toate formele, dar dacă fapta este comisă de
două sau mai multe persoane împreună, ea îndeplineşte condiţiile tipicităţii unei
forme agravate a violului.
În doctrină3 se susţine că, în ciuda noii reglementări a violului, coautoratul
nu este posibil, fiecare agent va răspunde pentru autorat la propria sa faptă.
Aceasta pentru că o pluralitate de raporturi sexuale simultane asupra aceeaşi
victime nu este posibilă.
Credem că imposibilitatea naturală a realizării unui coautorat la viol nu
mai poate fi considerată astăzi un argument imbatabil, deoarece o persoană
poate fi supusă concomitent la raporturi sexuale normale şi orale. În plus, aşa
cum s-a susţinut în mod just în doctrină, coautoratul se poate reţine şi atunci
când o persoană realizează un act de executare din structura infracţiunii
complexe, iar celălalt coautor realizează restul actelor ce intră în structura
infracţiunii complexe4. La viol sunt acte de executare atât constrângerea
victimei (comise de un coautor), cât şi realizarea de acte sexuale (comise de
celălalt coautor). Din această perspectivă, credem că participaţia sub forma
coautoratul nu ridică nici o problemă5.
Latura obiectivă. O primă condiţie este aceea ca fapta să conste într-un
act sexual de orice natură. În conţinutul acestei noţiuni nu se includ doar
raporturile sexuale fireşti (raport sexual heterosexual), ci şi actele sexuale de
orice natură( raport sexual homosexual, raport sexual anal, oral).
În vechea reglementare, violul presupunea doar un raport sexual firesc, şi
întreg capitolul de infracţiuni privitoare la viaţa sexuală se raporta la această
reglementare. Unele dintre textele de incriminare din acest capitol nu au fost
corelate cu noua concepţie în materie, şi anume înlocuirea expresiei de „raport
sexual” din definiţia violului, cu expresia „act sexual de orice natură”.
1
Decizia din 22. 11. 1995, CR contra Marii Britanii, pe site-ul http://cmiskp. echr. coe.
int.
2
F. Streteanu, Modificări recente ale legii penale. Reflecţii, în RDP nr. 2/2001, p. 103.
3
4
M. Basarab, op. cit., p. 415; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 301.
5
În acelaşi sens T. Toader, op. cit., p. 130.
Textul de incriminare al violului, prin raportare la actul sexul de orice

natură, a declanşat o diversitate de opinii şi din păcate şi o diversitate de soluţii
cu privire la semnificaţia acestei noţiuni1. Aceasta şi pentru că întreg capitolul
de infracţiuni privitoare la viaţa sexuală avea la bază o altă concepţie, iar
legiuitorul penal a reformulat doar unele chestiuni, fără a integra aceste
modificări într-un sistem logic structurat. S-au preluat concepte din alte sisteme
penale şi au fost forţate să funcţioneze, într-un sistem care nu era pregătit să le
primească.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. III din 23 mai 2005, a
hotărât că prin act sexual de orice natură, susceptibil a fi încadrat în infracţiunea
de viol, se înţelege: orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin
folosirea sexului sau acţionând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau
de acelaşi sex.
Într-o astfel de abordare, actul sexual de orice natură constă în orice act
prin care se obţine satisfacţie sexuală atunci când este comis cu sexul sau
asupra sexului.
În această categorie intră raportul sexual normal heterosexual, dar şi
relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex, precum şi actele sexuale anale
sau orale. Există un act sexual ce intră în tipicitatea violului şi atunci când
penetrarea s-a făcut cu un obiect şi nu într-o manieră obişnuită, prin conjuncţia
corporală a agresorului cu victima.
Dacă s-ar fi publicat doar motivarea soluţiei, poate că interpretarea
textului putea să se apropie de definiţiile pe care legislaţiile europene le dau
violului, şi anume existenţa unui act de penetrare cu caracter sexual. Instanţa
supremă a adăugat un element care s-a dorit a sugera dimensiunea sexuală a
penetrării, şi anume faptul că actul sexual este o modalitate de obţinere a unei
satisfacţii sexuale.
Credem că nu obţinerea satisfacţiei sexuale este elementul care particula-
rizează actul sexual, ci faptul realizării unei penetrări cu caracter sexual.
Sunt considerate acte cu caracter sexual sodomia, felaţia, cunilingusul.
Considerăm că evidenţierea caracterului sexual al penetrării se face
raportat la situaţia victimei, şi nu la satisfacţia sexuală a agresorului. Dacă
printr-un act de penetrare s-a lezat libertatea şi inviolabilitatea sexuală a
victimei, fapta trebuie calificată ca viol, indiferent dacă agresorul a urmărit prin
comiterea faptei să obţină o satisfacţie sexuală, sau a fost doar un mijloc de
pedepsire a victimei, sau s-a urmărit orice alt scop.
1
Pentru o prezentare a practicii judiciare pe acest subiect a se vedea I. C. Ilieş, Infracţiuni
privitoare la viaţa sexual. Sinteză de practică judiciară, în SUBB nr. 1-2/2004, p. 157-161.
Fapta este tipică şi atunci când victima este constrânsă să realizeze ea

actul de penetrare asupra agresorului, făptuitorul având o atitudine pasivă din
perspectiva realizării actului sexual.
Tot viol va fi şi atunci când victima este constrânsă să realizeze actul
sexual asupra unei alte persoane decât cea care o constrânge1.
Definiţia oferită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a înlăturat
dificultatea de a delimita actele sexuale specifice violului de actele de
perversiune sexuală. Şi în cazul acestora se pot oferi exemple de acte comise
asupra sexului cu scopul de a obţine o satisfacţie sexuală şi, cu toate acestea, nu
intră în tipicitatea violului (de exemplu, victima este masturbată prin
constrângere).
În definirea perversiunilor sexuale, prin decizia mai sus menţionată s-a
hotărât că acestea cuprind orice alte acte cu caracter sexual care nu se includ în
definiţia actului sexual specific violului. Înalta instanţă a rămas tributară vechii
concepţii în definirea perversiunilor sexuale prin raportare la viol, dar o astfel
de soluţie astăzi poate fi criticată, deoarece actele de perversiune ar fi orice alte
acte sexuale decât cele care intră în categoria de act sexual de orice natură
(s.n. SB).
Mai potrivită ni se pare utilizarea noţiunii de act de penetrare cu
caracter sexual, drept caracteristică a actului sexual de orice natură specific
violului2.
Actul de penetrare se poate realiza prin conjuncţia corporală dintre
victimă şi agresor sau prin folosirea unui corp străin. O astfel de abordare nu
este la adăpost de orice critică, dar oferă o soluţie corectă în majoritatea
ipotezelor în care este necesar a se stabili dacă autorul a comis un act de viol
sau act de perversiune sexuală.
De exemplu, s-a considerat că, în cazul în care soţul şi-a constrâns soţia să
realizeze un act sexual cu un câine, fapta îndeplineşte condiţiile de tipicitate ale
violului3. Actul de penetrare este elementul obiectiv ce poate fi luat în calcul
pentru a delimita violul de actul de perversiune sexuală, iar faptul că penetrarea
trebuie să aibă un caracter sexual, sugerează că prin fapta lui agentul a lezat
libertatea şi inviolabilitatea sexuală a victimei. De aceea dacă se introduc
obiecte în gura victimei prin constrângere fapta nu se va încadra la viol dacă
penetrarea nu are caracter sexual, ci este doar o formă de agresiune asupra
victimei.
1
F. Streteanu, D. Niţu, Viol. Perversiuni sexuale. Înţelesul expresiei”act sexual de orice
natură”, Notă în CDP 1/2005, p. 153.
2
În acelaşi sens, jurisprudenţa franceză, care a decis că se comite un viol dacă agresorul
i-a introdus în anus victimei un hârleţ pe care fusese rulat un prezervativ, Dec. din 5. 10. 1995
apud. F. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 152, nota 6.
3
M-L. Rassat, op. cit., p. 486.
O a două condiţie este ca actul sexual să se realizeze fără

consimţământul victimei. Legiuitorul enunţă expres care sunt modalităţile prin
care actul sexual se apreciază a fi făcut fără consimţământul victimei şi anume
atunci când se realizează, fie prin constrângerea ei, fie se profită de
imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa.
Constrângerea poate fi de natură fizică (folosirea de violenţe), caz în care
infracţiunile incriminate de art. 180 şi 181 C pen. sunt absorbite în conţinutul
infracţiunii de viol. Dacă violenţele au o anumită intensitate (produc urmările
de la vătămare corporală gravă), fapta va avea un caracter agravat.
Constrângerea poate fi şi de natură psihică. Considerăm că în conţinutul
acesteia intră ameninţarea ca infracţiune, dar şi acte care, deşi nu îndeplinesc
condiţia tipicităţii ameninţării, sunt totuşi acte de constrângere psihică
(ameninţarea cu un rău asupra unei persoane, care nu este prevăzută în art. 193
C pen.)
Nu are importanţă modalitatea în care victima s-a opus actului sexual
(opunerea violentă sau, dimpotrivă, victima nu a dorit să îşi agraveze şi mai
mult situaţia), ci ceea ce contează este ca actul sexual să se realizeze fără
consimţământul ei.
Evident că opoziţia de circumstanţă la actul sexual (de exemplu deşi
refuză expres, de faţadă, un act sexul, în realitate ”victima” acceptă un astfel de
act) nu semnifică lipsa unui consimţământ.
Constrângerea trebuie comisă în scopul săvârşirii actului sexual.
Această precizare legală scoate în evidenţă faptul că actul de constrângere
trebuie să lezeze libertatea şi inviolabilitatea sexuală a victimei şi, mai ales,
faptul că trebuie să existe o corelaţia între actul de constrângere al victimei şi
realizarea actului sexual.
Dacă autorul agresează fizic victima din cu totul alt motiv şi apoi are cu
aceasta un raport sexual consimţit, autorul nu va răspunde pentru viol, ci pentru
o infracţiune contra integrităţii corporale, deoarece actul de constrângere nu a
fost comis în scopul săvârşiri actului sexual.
Dacă ulterior comiterii actului sexual prin constrângere, infractorul
loveşte, ameninţă sau chiar ucide victima pentru a nu-l denunţa sau pentru alte
motive, infracţiunea subsecventă (loviri, vătămare corporală, vătămare
corporală gravă, ameninţare, omor calificat) va intra în concurs cu infracţiunea
de viol sau tentativă de viol.
Dacă autorul obţine consimţământul prin înşelăciune (autorul se
maschează şi este confundat de femeie cu partenerul ei) sau profită de lipsa de
atenţie a victimei (autorul se aşează în patul conjugal în locul partenerului şi
femeia crede că are relaţii sexuale cu partenerul ei), fapta nu este tipică,
deoarece nu există un act de constrângere în sensul art. 197 C pen.
În doctrina franceză, s-a susţinut că există viol şi în cazul în care unul

dintre parteneri îl induce în eroare pe celălalt, afirmând că nu este infectat cu
HIV, deoarece victima nu ar fi consimţit la actul sexual dacă ar fi cunoscut
această împrejurare. Ar fi un viol comis prin surprinderea victimei, modalitate
prevăzută de Codul penal francez1. O astfel de soluţie nu poate fi susţinută în
sistemul românesc prin raportare la definiţia violului şi a incriminării faptei de
contaminare venerică (art. 309 alin. 2 C pen.).
În cazul în care victima este în imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi
exprima voinţa, practic se instituie o prezumţie de inexistenţă a consimţă-
mântului la raportul sexual. Imposibilitatea de a se apăra presupune inca-
pacitatea fizică de a opune rezistenţă celui care încearcă să aibă un act sexul cu
victima2.
Această stare se poate datora unei boli, unei stări de epuizare fizică, sau
persoana se află blocată, astfel încât nu se poate apăra. De obicei, victima
conştientizează existenţa agresiunii, dar nu poate face nimic să o împiedice.
Imposibilitatea de a-şi exprima voinţa presupune o stare psiho-fiziologică
care împiedică victima să-şi dea seama ce se petrece cu ea sau să-şi manifeste
voinţa (intoxicaţie cu alcool, substanţe stupefiante, medicamente etc.).
Motivul pentru care se află în această stare este irelevant (provocat de
victimă sau de altă persoană, cauze fizice sau psihice etc.).
Fapta este tipică şi dacă victima ar fi consimţit la raportul sexual în
ipoteza în care ar fi putut să îşi exprime voinţa. În acest din urmă caz, ea poate
să nu depună plângere penală împotriva autorului.
Dacă imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa este produsă
chiar de către infractor, lipsirea de libertate pe care o comite se absoarbe în mod
natural în conţinutul infracţiunii de viol.
În cazul acestei modalităţi, trebuie ca făptuitorul să profite de această
stare a victimei. Dacă autorul nu a cunoscut că victima se afla în neputinţă de
a-şi exprima voinţa sau de a se apăra, actul sexual, deşi s-a realizat cu o
persoană în neputinţă de a-şi exprima voinţa, fapta de viol nu va fi tipică,
deoarece agentul nu a profitat de starea în care se afla victima, pentru că nu
putea profita, din punct de vedere subiectiv, de ceea ce nu ştia că există.
În doctrină şi în practica judiciară s-a analizat situaţia bolnavilor psihici şi
a minorilor sub o anumită vârstă.
S-a decis că un minor de 9 ani nu poate consimţi valabil la un raport
sexual şi, de aceea, fapta se va încadra la viol. Principiul este corect. Nu se
1
B. Chapleau, La pénalisation de la transmission du virus de l’immunodéficience humain
par voie sexuelle, în Droit pénal nr. 10/2006, p. 8.
2
poate vorbi de un consimţământ la raport sexual al unui copil de 6 ani1. Însă, se

va aprecia de la caz la caz dacă minorul a înţeles sau nu semnificaţia unui act
sexual.
În cazul bolnavilor psihici, se face diferenţa între cei care pot realiza
semnificaţia faptelor pe care le îndeplinesc şi cei care nu au o astfel de abilitate.
Credem că în cazul înţelegerii semnificaţiei unui act sexual într-o manieră
rezonabilă, fapta nu este considerată viol2.
Situaţia bolnavilor psihici generează şi o problemă de etică. În cazul în
care orice raport sexual cu aceştia ar fi încadrat ca fiind viol, practic, ar fi
împiedicaţi să aibă relaţii sexuale cu persoane care sunt responsabile.
Fapta se consumă în momentul în care s-a realizat actul de penetrare,
indiferent dacă autorul a avut sau nu vreo satisfacţie sexuală. Simplu contact al
organelor sexuale constituie tentativă de viol şi nu faptă consumată.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă.
Sancţiunea. Infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 3 şi
10 ani şi interzicerea unor drepturi.
Aspecte procesuale. Infracţiunea se urmăreşte la plângerea prealabilă, dar
nu operează împăcarea părţilor.
Forme agravate:
a. fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună.
Cei care se numără sunt cei care au desfăşurat în concret activitatea de
coautorat sau complicitate concomitentă.
Dacă unul dintre „coautori” este un minor care nu răspunde penal, fapta
de viol va fi încadrată tot în categoria formei agravate. Aceasta pentru că, în
concret, fapta a fost comisă de două persoane, împreună. Ceea ce contează este
faptul material al comiterii faptei de două persoane şi nu faptul dacă aceste
persoane vor răspunde penal pentru fapta lor. Pentru cei pentru care se va putea
angaja răspunderea penală, violul va fi unul agravat.
Din acest motiv, nu se poate comite în coautorat un viol în formă simplă.
În doctrină3 s-a susţinut că se va reţine această formă agravată şi atunci
când două persoane comit acte sexuale de orice natură, chiar dacă agenţii nu
vor fi coautori la această infracţiune.
1
Dec. nr. 3/1995 a C Ap Bucureşti, secţ a II, citată în Codul penal, ediţie îngrijită de
2
Dec. Nr. 1210/1954 a Tribunalului Suprem, în CD 1952-1954, vol. II, p. 109.
3
În această ipoteză, actele de complicitate sunt absorbite în cele de

coautorat. Acest punct de vedere pleacă de la premisa că nu este posibil
coautoratul la viol şi din acest motiv se oferă această soluţie atipică. Adică, deşi
cei care realizează acte de agresiune sexuală asupra victimei în acelaşi timp, nu
sunt participanţi la aceeaşi faptă, lor li se va reţine circumstanţa comiterii faptei
în formă agravată, adică una din formele de participaţie constând în coautorat
sau complicitate.
De asemenea, nu se poate reţine în sarcina vreunuia şi comiterea vreunui
act de complicitate, din moment de constrângerea victimei sau realizarea unui
act sexual sunt acte de executare, şi nu acte de înlesnire sau ajutare pentru
infracţiunea de viol.
Ni se pare mai argumentată prima soluţie.
b. victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau trata-
mentul făptuitorului. În acest caz, fapta are un caracter agravat datorită
calităţii subiectului activ, şi anume o persoană care trebuia să o îngrijească,
ocrotească, educe, păzească sau să o trateze.
Nu se cere că autorul să aibă o calitate specială, adică să fie medic, părinte
sau orice persoană care de regulă este obligată la a ocroti, educa sau trata o
persoană, ci este suficient ca, în concret, autorul să desfăşoare o astfel de
activitate. De exemplu, cel care îngrijeşte victima fără a fi rudă cu ea o
constrânge la un act sexual.
Este suficient ca acuzarea să dovedească faptul că victima era, în concret,
îngrijită, ocrotită, educată, păzită sau tratată de făptuitor pentru ca violul să se
reţină în această forma agravată.
c. victima este un membru de familie. Noţiunea de membru de familie
are semnificaţia din art. 149 ind. 1 C pen. şi cuprinde soţul sau o rudă apropiată,
dacă aceasta din urmă locuieşte şi gospodăreşte cu făptuitorul. Acest text
stabileşte fără dubiu că violul între soţi este incriminat.
d. s-a cauzat victimei o vătămare corporală gravă. În acest caz,
legiuitorul incriminează urmarea mai gravă produsă victimei ca urmare a
violenţelor pentru a se înlesni actul sexual. Fapta, în această formă agravată, se
poate comite cu praeterintenţie.
Dacă agentul urmăreşte atât producerea unei vătămări corporale, cât şi
violarea victimei, se va reţine un concurs de infracţiuni între vătămare corporală
gravă şi viol forma de bază sau forma agravată, cu excepţia formei agravate a
violului constând în vătămarea corporală gravă1. În acest caz, vătămarea
corporală se constituie ca un rezultat independent de constrângerea specifică
violului.
1
Explicaţii III, p. 361; T. Toader, op. cit., p. 137; V. Cioclei, op. cit., p. 202.
Dacă această urmare mai gravă, respectiv vătămarea corporală gravă, se

produce din culpă, autorul dorind doar să violeze victima, atunci fapta va fi
încadrată în conţinutul acestei forme agravate.
Sancţiunea. Aceste forme agravate se sancţionează cu pedeapsa
închisorii de la 5 la 18 ani şi interzicerea unor drepturi.
e. victima nu a împlinit vârsta de 15 ani.
Se pot întâlni două ipoteze. Prima, presupune că actul a fost comis prin
constrângere asupra unui minor, care nu a împlinit vârsta de 15 ani, şi cea de-a
doua, se realizează când autorul nu constrânge victima ce nu a împlinit 15 ani la
act sexual de orice natură, ci obţine „consimţământul” ei.
Dacă victima are o vârstă fragedă, un act sexual chiar „consimţit”, este
considerat a fi viol, tocmai pentru că victima nu are capacitatea de a înţelege ce i
se întâmplă şi nu poate consimţi în mod valabil1. Vârsta de la care un consim-
ţământ face ca fapta de viol să nu mai fie tipică şi să se analizeze din perspectiva
infracţiunii de act sexual cu un minor nu este prestabilită, această sarcină
revenindu-i judecătorului care, raportat la starea minorului, în concret, va decide
dacă acesta putea exprima un consimţământ, astfel încât fapta să nu fie viol.
de la 10 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi.
f. fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei. Forma de
vinovăţie este praeterintenţia. Moartea trebuie să fie consecinţa violenţelor
exercitate pentru a o constrânge la actul sexual.
S-a pus problema încadrării juridice a celui care încearcă să comită un viol
şi, înainte de consumarea acestuia, produce o leziune care are ca urmare moartea
victimei (de exemplu ciobanul, care transportând o turistă spre sălaşul său pentru
a o viola, o scapă din braţe, iar, urmare a căzăturii, victima a decedează).
Într-o astfel de situaţie, credem că este posibilă reţinerea tentativei la
infracţiunea praeterintenţionată, deoarece este posibilă tentativa la actul iniţial
intenţionat2.
Moartea victimei nu poate absorbi în conţinutul său un rezultat care nu s-a
produs, respectiv consumarea violului.
Este discutabilă susţinerea că o formă agravată absoarbe infracţiunea în
formă de bază, în aşa manieră încât elementele de bază al formei simple să
devină indiferente (consumarea faptei).
Nu contestăm afirmaţia de principiu că, în cazul infracţiunilor praeter-
intenţionate, nu este posibilă tentativa, dar credem că, în cazul infracţiunilor
complexe, tentativa este posibilă la forma agravată praeterintenţionată în
1
2
măsura în care este posibilă la infracţiunea în forma de bază. Dacă tentativa de

viol este posibilă şi sancţionată, credem că această situaţie persistă şi dacă,
urmare a tentativei, se produce acel rezultat mai grav care atrage sancţionarea
ca o formă agravată de tentativă de viol.
Argumentele de ordin sancţionator privesc echitatea sancţiunii pentru
comiterea unei fapte. În caz de inechitate a sancţiunii legale, responsabilitatea
revine legiuitorului, care nu a ierarhizat corect limitele de pedeapsă. Nu se
poate acoperi această greşeală a legiuitorului printr-o interpretare analogică în
defavoarea celui acuzat, deoarece această interpretare nu are o bază legală1.
Unii autori, deşi constată dificultatea de a concilia soluţia oferită de
jurisprudenţă, în sensul reţinerii unei tentative la forma agravată sancţionată
după limitele de pedeapsă a formei consumate, preferă această soluţie2.
În mod evident, această soluţie acoperă o dorinţă a doctrinei de a oferi o
soluţie. Sancţiunea este cea care i se aplică celui acuzat, ori apare ca fiind
dincolo de limitele legii în a i se reţine o tentativă la infracţiunea praeterinten-
ţionată, ceea ce înseamnă că este posibilă, şi a i se aplica o sancţiunea ca şi când
fapta lui ar fi una consumată.
Principiul latin in dubio pro reo poate fi un alt argument pentru reţinerea
şi sancţionarea pentru o tentativă, deoarece, deşi nu priveşte chestiuni de fapt,
vina unei redactări care face textul inaplicabil aparţine exclusiv legiuitorului,
iar consecinţele rezultând din aplicarea textului trebuie interpretate în favoarea
celui acuzat. În caz contrar, se poate vorbi chiar de o violare a art. 7 din CEDO,
care impune legiuitorului obligaţia de a redacta texte de incriminare de o
manieră clară.
Recent s-a susţinut că, în acest caz, ar trebui, din raţiuni de inechitate a
sancţiunii, să rupem unitatea legală şi să reţinem un concurs între infracţiunea
de tentativă de viol şi cea de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte3. Se
oferă ca argument situaţia tentativei de omor asupra a două sau mai multe
persoane când doar una din victime a decedat.
Credem că diferenţa nu este dată de omogenitatea sau nu a valorilor
sociale, ci de faptul că în cazul omorului nu se poate oferi o soluţie ideii de
tentativă de omor când a murit o persoană sau a unui omor consumat fără a se
produce urmarea cerută de textul de incriminare. Discuţia legată de modul de
sancţionare era doar un accesoriu al problemei principale.
În schimb, în cazul tentativei de viol care a avut ca urmare moartea
victimei, problema nu este una conceptuală, tentativa fiind posibilă, ci
chestiunea este strict punctuală şi anume o lipsă de corelare a sancţiunilor.
1
2
3
F. Streteanu, Tratat…, op. cit., p. 649. R. Chiriţă, Tentativa la infracţiunile complexe
praeterintenţionate, în RDP nr. 1/2000, p.56-59.
Credem că nu este singurul caz de necorelare a sancţiunilor care este

absurd, dar legal. Am oferit exemplul cu violul urmat de comiterea infracţiunii
de determinare sau înlesnire a sinuciderii care se sancţionează mult mai puţin
grav decât violul care are ca urmare sinuciderea victimei. Acest caz evident de
necorelare nu poate justifica concluzia că violul nu se poate reţine în concurs cu
infracţiunea de determinare a sinuciderii pentru că sancţiunea este mai mică
decât ipoteza când sinuciderea este o urmare praeterintenţionată a unui viol.
Teoretic, poate fi imaginat un exemplu când victima decedează ca urmare
a acţiunii de ameninţare din structura complexă a actului de constrângere. În
acest caz, mai există o infracţiune de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte?
Fapta ar fi tot un viol care a avut ca urmare moartea victimei. Urmarea
praeterintenţionată nu vizează doar actul de violenţă, ci întreaga conduită,
respectiv actul sexual prin constrângere.
Credem că se aplică regulile generale în materie de sancţionare a
tentativei de viol care a avut ca urmare moarte victimei.
În ceea ce priveşte sinuciderea, ea trebuie să fie determinată de faptul
victimizării prin comiterea violului.
Credem că este un caz de răspundere penală obiectivă, deoarece este
dificil de susţinut existenţa unei culpe în ceea ce priveşte neprevederea faptului
că o persoană se va sinucide sau nu.
Dacă se acceptă existenţa unei culpe în acest caz, ea ar putea constitui
temei, de exemplu, pentru o răspundere a medicului psihiatru sau a psihologului
pentru ucidere din culpă ori de câte ori aceştia nu au prevăzut că victima se va
sinucide, ceea ce ar fi absurd.
Actul sexual cu un minor
Art. 198 C pen. incriminează actul sexual, de orice natură, cu o persoană

de sex diferit sau de acelaşi sex, care nu a împlinit vârsta de 15 ani.
O modalitate asimilată este reprezentată şi de actul sexual, de orice
natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex între 15 şi 18 ani, dacă
este săvârşită de tutore sau curator ori de către supraveghetor, îngrijitor,
medic curant, profesor sau educator, folosindu-se de calitatea sa, ori dacă
făptuitorul a abuzat de încrederea victimei sau a abuzat de autoritatea sau
influenţa sa.
O astfel de infracţiune există în majoritatea codurilor penale, deoarece
consimţământul la un act sexual al unui minor aflat în situaţiile reglementate de
textul de incriminare este mult mai uşor de obţinut.
Aceasta şi pentru că minorul nu este pe deplin familiarizat cu ceea ce

presupune şi ce consecinţe produce implicarea lui într-o relaţie sexuală. Practic,
legiuitorul prezumă că acest consimţământ este oarecum ”viciat”, dar nu atât de
grav încât fapta să fie calificată ca fiind un viol.
Subiectul activ este general. Fapta poate fi comisă şi de o persoană
juridică (a se vedea ipoteza de şcoală de la violul comis de o persoană juridică).
Subiectul pasiv este special şi anume un minor.
Laura obiectivă. Elementul de particularitate al acestei infracţiuni este
dat, pe de o parte, de existenţa unui consimţământ la actul de natură sexuală,
aşa cum este interpretat şi în cazul violului, iar de pe altă parte, de vârsta
victimei, persoană sub 15 ani, sau între 15 şi 18 ani, dacă există o relaţie
particulară între autor şi victimă.
Ridicarea vârstei de la 14 la 15 ani1 în cazul acestei infracţiuni a fost
considerată nejustificată, cu atât mai mult cu cât legiuitorul din 1968 a apreciat
că, în principiu, un minor peste 14 ani poate să consimtă în mod valabil la un
act sexual şi are această libertate2.
Dacă vârsta minorului, care nu a împlinit 15 ani, este atât de fragedă încât
nu se poate vorbi de existenţa în concret a unui consimţământ la actul sexual,
fapta se va încadra la viol.
Pentru modalitatea asimilată este necesar ca subiectul activ să se
folosească de calitatea sa, sau să abuzeze de încrederea sau autoritatea ori
influenţa sa asupra victimei, pentru a obţine consimţământul minorului.
Dacă agentul nu a obţinut consimţământul minorului, folosindu-se de
această situaţie particulară, fapta nu este infracţiune. De exemplu, un elev îi
propune profesoarei sale pe care o întâlneşte într-o discotecă să aibă o relaţie
sexuală, iar profesoara acceptă şi are această relaţie. Profesoara comite o
abatere disciplinară, realizează un act imoral, dar fapta ei nu are un caracter
infracţional în sensul art. 198 C pen., chiar dacă elevul nu a împlinit 18 ani,
deoarece nu a comis fapta folosindu-se de calitatea ei de profesoară.
Ivindu-se în practică situaţii în care minorii au fost influenţaţi de anumite
persoane de încredere, şi în acest fel au acceptat să realizeze acte sexuale cu cei
care au abuzat de încrederea lor, a determinat legiuitorul să extindă situaţiile în
care un minor sub 18 ani poate fi victima unei infracţiuni de act sexual cu un
1
Vârsta minimă minorului, de la care acesta poate consimţi la un raport sexual, a fost
ridicată de la 14 la 15 ani prin Legea nr. 197/2000, care a realizat o primă modificare
semnificativă a capitolului infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală. Credem că reforma a fost
făcută doar parţial şi fără o analiză de ansamblu a întregului capitol şi, din acest motiv, a generat
numeroase probleme de interpretare.
2
F. Streteanu, Modificări recente..., op. cit., p. 104.
minor şi la situaţia când autorul abuzează de încrederea, autoritatea sau

influenţa sa asupra minorului. De exemplu, liderul unei secte are influenţă sau
autoritate asupra minorilor, membri ai sectei respective. Dacă liderul sectei
respective abuzează de această influenţă pentru a avea relaţii sexuale cu minorii
între 15 şi 18 ani, atunci fapta are un caracter infracţional.
Legea penală nu defineşte conceptul de persoană în care victima are
încredere şi nici de cea care are influenţă asupra victimei. Asta înseamnă că
interpretarea acestor noţiuni se va face după limbajul comun.
Persoană de încredere este acea persoană faţă de care agentul are o relaţie
particulară sufletească, în sensul că ştie că se poate baza pe sprijinul moral şi
material al acesteia şi că sfaturile sau sugestiile care vin de la această persoană
sunt sincere. S-ar putea include aici un vecin sau o rudă îndepărtată în care are
încredere, sau liderul unei mişcări religioase sau secte etc.
Persoana care are influenţă este acea persoană care poate determina cu
uşurinţă un anumit comportament, victima ascultând şi urmând sfaturile acestei
persoane fără a pune prea multe întrebări. Este fără importanţă motivul pentru
care autorul este din perspectiva victimei, o persoană de încredere, sau cu
influenţă asupra acesteia. Ceea ce se cere este doar faptul să existe în concret
această relaţie particulară între victimă şi infractor.
Persoana care a abuzat de autoritate este o persoană căreia minorul îi este
subordonată în orice fel (şef, director etc.).
Credem că prin folosirea termenilor de persoană influentă, de persoană de
încredere sau de persoană cu autoritate asupra minorului, legiuitorul a extins
prea mult categoriile de situaţii în care actele sexuale consimţite cu minorii
între 15 şi 18 ani sunt sancţionate de art. 198 C pen.
Dacă doi adolescenţi, de 17 ani, decid să aibă relaţii sexuale, iar între cei
doi există relaţii de încredere sau influenţă ar trebui sancţionat penal cel care
are influenţă asupra celuilalt în ceea ce priveşte decizia de a avea relaţii
sexuale? Credem că este absurd.
Legea nu prevede nimic cu privire la vârsta autorului.
El poate fi şi un minor care răspunde penal. Cel puţin în prima modalitate,
adică cu un minor sub 15 ani, şi în situaţia în care minorul (autor) abuzează de
încrederea, influenţa sau autoritatea asupra victimei (tot minoră), nu rezultă nici
măcar din condiţia implicită că pentru a fi tutore, curator etc. trebuie să aibă o
anumită vârstă.
Astfel este infracţiune fapta minorului de 16 ani care are relaţii sexuale
consimţite cu prietena lui de 14.
S-a propus de lege ferenda ca fapta să fie tipică dacă a fost comisă de un
major, acesta fiind şi modelul Codului penal francez şi raţiunea incriminării
unei astfel de fapte1.
1

eventuală.
Tentativa se pedepseşte atât la forma de bază, cât şi la formele agravate,
acolo unde ea este posibilă (art. 204 C pen. precizează că tentativa se
pedepseşte fără a distinge între forma de bază şi formele agravate ale art. 198 C
pen.).
Sancţiunea. Infracţiunea în forma de bază şi cea asimilată se pedepseşte
cu pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
Forme agravate:
a. dacă actul sexual cu o persoană care nu a împlinit 18 ani a fost
determinat de oferirea sau darea de bani ori de alte foloase de către
făptuitor, direct sau indirect, victimei.
În acest caz, consimţământul minorului care nu a împlinit 18 ani este
obţinut prin oferirea sau darea de bani sau orice alte foloase. Această faptă
apare ca o incriminare a clientului unei prostituate minore, dacă iniţiativa
realizării de relaţii sexuale aparţine clientului.
Se pare că este sancţionat mai grav clientul care plăteşte unei minore de
17 ani bani în schimbul unor relaţii sexuale decât cel care are relaţii sexuale cu
o minoră sub 15 ani, fără a-i oferi acesteia bani sau alte foloase1.
Textul de incriminare nu cere să existe o relaţie particulară între infractor
şi victimă.
Dacă victima solicită sume de bani sau alte foloase în schimbul relaţiei
sexuale, atunci fapta nu mai îndeplineşte condiţia tipicităţii acestei forme
agravate.
Se poate observa că forma agravată prezintă o particularitate, şi anume
aceea că în cazul minorului între 15 şi 18 ani, fapta are structura unei
incriminări distincte.
b. Se va reţine o nouă formă agravată dacă toate faptele de la art. 198
alin. 1-3 C pen., mai exact de act sexual cu un minor conform celor mai sus
enunţate, au fost comise în scopul producerii de materiale pornografice. În
această modalitate, actul sexual cu minorul este realizat cu scopul de a produce
materiale pornografice.
Noţiunea de materiale pornografice se analizează în raport de Legea nr.
196/2003 privind prevenirea şi combaterea pornografiei.
1
Prin pornografie, în sensul acelei legi, se înţeleg actele cu caracter obscen,

precum şi materialele care reproduc sau difuzează asemenea acte. Prin
materiale cu caracter obscen se înţeleg obiecte, gravuri, fotografii, holograme,
desene, scrieri, imprimate, embleme, publicaţii, filme, înregistrări video şi
audio, spoturi publicitare, programe şi aplicaţii informatice, piese muzicale,
precum şi orice alte forme de exprimare care prezintă explicit sau sugerează o
activitate sexuală (s. n. S.B.)
Nu are importanţă dacă s-a şi realizat efectiv materialul pornografic.
Fapta se consumă în momentul realizării actului sexual cu scopul
producerii de materiale pornografice.
În această formă agravată fapta se comite cu intenţie.
c. O altă formă agravată este aceea care se reţine când toate faptele de
act sexual cu un minor au fost comise în scopul producerii de materiale
pornografice şi dacă pentru realizarea acestui scop s-a folosit
constrângerea. Trebuie făcută distincţia între constrângerea la actul sexual, ca
modalitate de comitere a violului, şi constrângerea în scopul realizării de
materiale pornografice.
Dacă constrângerea se realizează în aceeaşi împrejurare cu actul sexual,
fiind vorba de un proces execuţional unic, atunci fapta va constitui un viol. Se
susţine chiar că nu există nici o altă ipoteză distinctă de infracţiunea de viol1.
Dacă actul de constrângere este comis în altă împrejurare decât cea în care
se realizează actul sexual, atunci forma agravată a actului sexual cu un minor va
avea semnificaţia unei forme particulare de şantaj pe care îl va absorbi.
S-a susţinut că doar constrângerea morală poate fi o modalitate de
comitere a acestei forme agravate2. Este evident că, dacă s-a folosit
constrângerea fizică sau morală (ameninţarea) pentru realizarea actului sexual
concomitent cu realizarea materialului pornografic, fapta va fi un viol.
Dacă însă actul de constrângere este anterior, el poate consta şi într-o
violenţă fizică, adică o constrângere fizică, ceea ce contează este modul în care
se obţine consimţământul minorului pentru un viitor act sexual comis cu scopul
de a produce materiale pornografice.
1
2
În acelaşi sens a se vedea D. Niţu, Unele delimitări privind infracţiunea de viol, în RDP
nr. 2/2004, p. 123.
d. O altă formă agravată a art. 198 C pen. există atunci când fapta a fost
comisă de o persoană care asigura îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau
tratamentul minorul care nu împlinise 15 ani. În acest caz, fapta are un
caracter agravat datorită calităţii speciale a subiectului activ. Desigur că pentru
aplicarea acestei forme agravate ne raportăm la situaţiile în care minorul sub 15
poate da un consimţământ valabil la actul sexual, pentru că, în caz contrar, fapta
se va încadra în alin. 2 lit. b şi alin. 3 al art. 197 C pen.
e. Tot o formă agravată este aceea când, s-a comis un act sexual cu un
minor sub 15 ani sau fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale
pornografice şi s-a cauzat victimei o vătămare corporală gravă. În această
situaţie, vătămarea corporală gravă se produce ca o urmare mai gravă a actului
sexual consimţit.
Fapta, în această formă agravată, se comite doar cu praeterintenţie.
Dacă această urmare este consecinţa unor acte de violenţe distincte de
actul sexual, se va analiza dacă acestea sunt acte de constrângere la actul
sexual, caz în care fapta va fi încadrată la viol, sau dacă violenţele suplimentare
actului sexual sunt realizate cu consimţământul victimei minore. Dacă autorul
urmăreşte, pe lângă realizarea actului sexual, să provoace minorei şi anumite
suferinţe, fapta va fi concurentă cu o infracţiune contra integrităţii corporale sau
sănătăţii, dacă consimţământul minorei nu este cauză justificativă pentru actul
de violenţă.
Dacă, în condiţiile de mai sus, se cauzează victimei intenţionat şi o
vătămare corporală gravă, se va reţine un concurs de infracţiuni între art. 198 şi
182 C pen., deoarece consimţământul victimei nu produce, de regulă, efecte în
cazul infracţiunilor de vătămare corporală gravă.
f. Ultima formă agravată se va reţine dacă fapta a avut ca urmare
moartea sau sinuciderea victimei.
Deşi textul foloseşte noţiunea generică de faptă, tipicitatea acesteia este
îndeplinită în orice modalitate de comitere a infracţiunii, formă de bază,
asimilată sau formă agravată. Fapta se comite doar cu praeterintenţie. Dacă
moartea victimei este produsă intenţionat, se va reţine un concurs între
infracţiunea de act sexul cu un minor şi omor.
În cazul sinuciderii victimei, este şi mai evident caracterul de răspundere
obiectivă, căci după un act sexual consimţit, dacă victima decide să se sinucidă,
autorul va răspunde pentru provocarea acestei urmări. Ne întrebăm care este
culpa acestuia, dacă nu doar faptul că a realizat un act sexual consimţit cu un
minor.

de la 15 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi. Pedeapsa apare cu totul
exagerată atunci când ne referim la ipoteza actului sexual consimţit care a avut
ca urmare sinuciderea victimei. Pedeapsa este aceeaşi ca şi în cazul unui viol
care a avut ca urmare moartea victimei.
Seducţia
Art. 199 C pen. incriminează fapta aceluia care, prin promisiuni de

căsătorie, determină o persoană de sex feminin, mai mică de 18 ani, de a avea
cu el raport sexual.
Incriminarea unei astfel de fapte apare ca fiind inutilă şi profund
anacronică1 în contextul nivelului de educaţie şi civilizaţie al secolului XXI.
Fapta a fost dezincriminată în majoritatea sistemelor penale moderne.
Textul de incriminare devine şi mai anacronic în condiţiile în care Codul
familiei prevede în art. 4 se prevede că vârsta de la care se poate încheia o
căsătorie este de 18 ani, deci minora nu ar putea să se căsătorească înainte de
deveni majoră, adică exact ipoteza avută în vedere de legiuitor.
În cazul acestei infracţiuni consimţământul minorei la raportul sexual este
”viciat” prin această promisiune de căsătorie.
Subiect activ al acestei infracţiuni este bărbatul apt, din punct de vedere
fiziologic, să consume un raport sexual firesc. Infracţiunea nu poate fi comisă
de o persoană juridică.
Subiectul pasiv este femeia mai mică de 18 ani.
Latura obiectivă. Infracţiunea este comisivă şi constă în realizarea unui
un raport sexual cu o minoră prin promisiuni de căsătorie.
Fapta este tipică doar dacă victima este determinată la un raport sexual
firesc, şi nu la un act sexual de orice natură. Aceasta pentru că legiuitorul nu a
modificat corespunzător şi textul de incriminare a seducţiei prin raportare la
actul de executare al violului2.
În cazul seducţiei, raportul sexual este consimţit, dar consimţământul este
viciat de promisiunea de căsătorie.
Dacă victima se oferă bărbatului cu intenţia de a-l convinge să se
căsătorească, fapta nu mai este tipică.
Dacă consimţământul este obţinut prin altă modalitate decât promisiunea
de căsătorie, fapta nu este tipică.
1
2
Aceeaşi critică a reglementării a se vedea V. Cioclei, op. cit., p. 216.
Promisiunea de căsătorie trebuie să aibă un caracter determinant în

obţinerea consimţământului victimei la raport sexual.
Pentru existenţa infracţiunii, este necesar ca autorul să nu îşi respecte
promisiunea. Dacă, ulterior, nu îi este imputabilă neîncheierea căsătoriei, fapta
nu mai este tipică, deoarece în momentul obţinerii consimţământului la raport
sexual, acesta avea intenţia de a se căsători.
Dacă promisiunea de căsătorie i se face unei persoane sub 15 ani, fapta de
seducţie este absorbită în infracţiunea de act sexual cu un minor. S-a susţinut că
dacă victima are între 15-18 ani, şi sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate ale
art. 198 alin. 2 C pen. se va reţine concurs1.
Credem că este mai întemeiată soluţia absorbţiei, deoarece nu poate fi
imaginată o ipoteză în care raportul sexual cu un minor între 15-18 ani în
condiţiile art. 199 C pen. să nu îndeplinească şi condiţiile de tipicitate ale art.
198 alin. 2, dacă fapta de seducţie este comisă de un tutore, curator,
supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator.
Fapta se consumă în momentul realizării raportului sexual.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie.
Participaţia. Nu este posibil coautoratul la seducţie, deoarece nu este
posibilă îndeplinirea unei promisiuni de căsătorie a victimei, concomitent, cu
două persoane.
Restul formelor de participaţie sunt posibile.
Sancţiunea. Această infracţiune se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de
la 1 la 5 ani.
Aspecte procesuale. Infracţiunea se urmăreşte din oficiu şi împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală. Este un element suplimentar care
dovedeşte anacronismul acestei reglementări. Care ar fi interesul statului în a
sancţiona, din oficiu, o astfel de faptă. Ne raportăm la infracţiunea de viol, unde
la forma de bază se cere plângerea prealabilă a victimei, însă la seducţie fapta
se urmăreşte din oficiu.
Perversiunea sexuală
Art. 201 C pen. incriminează actele de perversiune sexuală comise în

public sau dacă au produs scandal public.
O problemă esenţială a acestei infracţiuni este aceea de a delimita actele
sexuale de orice natură, comise cu o persoană de acelaşi sex sau de sex diferit,
de actele de perversiune sexuală.
1
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. III/2005 a statuat că,
prin acte de perversiune sexuală, se înţeleg orice alte modalităţi de obţinere a
unei satisfacţii sexuale decât cele specifice actelor sexuale de orice natură.
Astfel, celelalte practici sexuale, care nu sunt fiziologic apte să producă
orgasm, nu sunt acte sexuale în accepţiunea codului penal român. De exemplu,
mângâierile obscene, fetişismul, voyeurismul, exibiţionismul sau bestialitatea.
Aceasta, deoarece agentul, prin comiterea actelor, nu urmăreşte un raport
sexual, ci doar obţinerea excitaţiei sexuale nefinalizate.
S-a susţinut că delimitarea între actele sexuale de orice natură şi actele de
perversiune sexuală se va face în funcţie de raportul care există între cele două
texte. Astfel, actul sexual de orice natură are o semnificaţie mai largă, în
schimb, în cazul infracţiunii de perversiune sexuală, este o noţiune particulară
cu un conţinut mai restrâns. De aceea, o soluţie ar fi aceea să se stabilească cu
maxim de exactitate acele acte care sunt de perversiune sexuală, restul urmând
a fi calificate ca fiind acte sexuale de orice natură1.
În majoritatea sistemelor penale regula este inversă, şi anume se stabileşte
cu precizie în ce constă actul specific violului, restul actelor urmând a fi
calificate ca acte de perversiune, sau mai riguros acte de agresiuni sexuale.
Criteriul esenţial este acela al existenţei sau nu a actului de penetrare, în
cazul violului, şi a lipsei acestuia, în cazul altor forme de agresiune cu caracter
sexual. O atare soluţie este posibilă din punct de vedere teoretic, dar tot nu
rezolvă problema de ordin practic. Premisa de la care pleacă autorul este aceea
că se ştie care sunt actele de perversiune, cu maximum de exactitate, iar restul
ar fi acte sexuale de orice natură şi fapta ar intra sub incidenţa violului, dacă
s-ar comite prin constrângere. În opinia noastră, problema nu este aceea de a
stabili care este regula şi care este excepţia în cazul acestor acte, ci aceea de a
se stabili un criteriu după care actele sunt acte sexuale de orice natură sau acte
de perversiune sexuală. Or, cadrul legal, plecând de la textul de incriminare,
face acest lucru practic imposibil.
Înainte de modificarea Codului penal situaţia era relativ simplă, deoarece
în conţinutul actelor de perversiune intrau toate actele ce nu presupuneau un
raport sexual firesc heterosexual. De altfel, actul de perversiune sexuală era
definit expres în lege, prin raportare la un contact sexual firesc.
Sistemul penal actual a modificat definiţia violului, adoptând un model
francez care a fost abandonat chiar de aceştia, imediat, tocmai din cauza
impreciziei formulării. Conform modelului, orice act care nu presupunea un act
de penetrare, în sens larg, era calificat ca o agresiune sexuală.
În schimb, art. 201 C pen. este construit pe ideea că actul de perversiune
sexuală ar fi orice alt act decât actul sexual de orice natură. O asemenea
1
D. Niţu, Unele delimitări... op. cit., p. 118.
formulare, care lezează în mod vizibil logica gramaticii limbii române credem
că exprimă situaţia paradoxală în care a plasat legiuitorul român cele două
texte.
Atât definiţia violului, cât şi ideea de act de perversiune sexuală, pleacă de
la premisa eronată că celălalt text conţine un criteriu cât de cât precis pentru a
putea fi folosit la delimitarea celor două noţiuni. În realitate, nici unul dintre
texte nu conţine o asemenea modalitate. Iar ca dificultatea să fie completă,
legiuitorul incriminează în art. 201 C pen., atât comportamente ce lezează
morala (de exemplu, actul de perversiune consimţit, comis în public), cât şi acte
ce vizează libertatea sexuală a persoanei (de exemplu, actul de perversiune
sexuală comis cu un minor sub 15 ani sau când actul de perversiune este comis
prin constrângere).
Am propus, ca regulă de principiu, delimitarea între cele două noţiuni prin
verificarea dacă s-a comis un act de penetrare cu carater sexual, ceea ce
înseamnă că s-a comis un act sexual de orice natură, iar în lipsa elementului
penetrare, de principiu, va fi un act de perversiune sexuală.
Această soluţie este sugerată şi de cele două decizii ale Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie date în recursurile în interesul legii. Astfel, actele de natură
sexuală se definesc ca fiind orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii
sexuale prin folosirea sexului sau acţionând asupra sexului, între persoane de
sex diferit sau de acelaşi sex, iar restul actelor sunt acte de perversiune sexuală.
Credem că judecătorul, în concret, va putea decide dacă actul respectiv se
subsumează definiţiei de la viol sau act sexual cu un minor sau, dimpotrivă,
este un act ce ar intra sub incidenţa art. 201 C pen., adică act de perversiune
sexuală.
Până când legiuitorul român va reforma întreg sistemul de infracţiuni
privitoare la viaţă sexuală, şi nu doar anumite aspecte (de exemplu,
dezincriminare actelor homosexuale a fost impusă de interpretarea art. 8 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; anumite fapte grave mediatizate au
determinat crearea de noi forme agravate etc.), preluând modele ce nu se
integrează şi nu alcătuiesc, în Codul penal român, un sistem logic şi raţional (de
exemplu, definiţia franceză a actului sexual, abandonată de aceştia), nu se va
încheia această odisee de soluţii divergente.
Pentru ca structura să fie complet nefuncţională, legiuitorul a avut grijă să
reglementeze formele agravate ale celor două infracţiuni de o manieră aproape
identică, ca şi când ar fi dorit ca ambele să ocupe poziţia centrală, deşi, de
principiu, unul dintre texte are un caracter complementar raportat la celălalt.
juridică.
Latura obiectivă. Infracţiunea este comisivă. Actul de executare constă

în realizarea unui act de perversiune sexuală.
Pentru realizarea tipicităţii, actul de perversiune trebuie realizat în public
sau să fi produs scandal public.
Este evident că această condiţie semnifică faptul că suntem în situaţia unei
infracţiuni contra moralei. Un act de perversiune sexuală consimţit nu lezează
libertatea sexuală a unei alte persoane.
Şi această condiţie a comiterii faptei în public a fost determinată de
necesitatea clarificării condiţiilor de tipicitate atunci când se cerea doar condiţia
ca fapta să producă scandal public.
În loc să abroge acest text, aşa cum era firesc1, deoarece faptele comise în
public intrau sub incidenţa art. 321 C pen. care incriminează... fapta persoanei
care, în public, săvârşeşte acte sau gesturi, proferează cuvinte sau expresii, sau
care se dedă la orice alte manifestări prin care se aduce atingere bunelor
moravuri sau se produce scandal public ori se tulbură, în alt mod liniştea
publică..., legiuitorul român a adăugat condiţia cu privire la comiterea faptei în
public.
Fapta comisă în public are semnificaţia acordată de art. 152 C pen. şi se
consumă în momentul realizării actelor de perversiune.
Actele au produs scandal public în situaţia în care au fost săvârşite astfel
încât au ajuns la cunoştinţa unor persoane, provocând din partea acestora o
reacţie de dezaprobare şi un sentiment de repulsie şi indignare.
Interpretarea în practica judiciară a noţiunii de „scandal public” creează
temeri serioase cu privire la respectarea cerinţei clarităţii unui text de
incriminare faţă de destinatarii acestuia, raportat la art. 7 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului. Este mai mult o judecată de valoare decât o
noţiune a cărei sferă poate fi determinată cu uşurinţă2.
Între infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi perversiune sexuală
există un concurs de calificări.
În cazul în care, în public, se comit acte de perversiune sexuală, se aplică
art. 201 C pen., dacă însă se comit şi orice alte acte care tulbură ordinea şi
liniştea publică, se va reţine şi infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri
(art. 321 C pen.).
De lege ferenda, art. 201 alin. 1 C pen. ar trebui abrogat.
Fapta se consumă în momentul realizării actului de perversiune, dacă
fapta este comisă în public, sau când s-a produs scandalul public, în celelalte
cazuri.
1
D. Niţu, Perversiunea sexuală... op. cit., p. 22.
2

eventuală.
Tentativa este incriminată.
la 1 la 5 ani.
Forme agravate:
a. fapta este comisă cu o persoană care nu a împlinit 15 ani. Din
interpretarea literală a textului art. 201 alin. 2 C pen. rezultă că fapta este
incriminată dacă actul de perversiune sexuală este comis cu o persoană care nu
a împlinit vârsta de 15 ani. Practic, este un text în oglindă a art. 198 alin. 1 C
pen. (act sexual cu un minor), cu singura diferenţă că actul este de perversiune
sexuală.
Cu privire la dificultăţile de a delimita cele două categorii de acte, a se
vedea discuţia de mai sus. Este firesc ca cerinţa ca fapta să fie comisă în public
sau să producă scandal public să se ceară pentru a fi îndeplinite şi condiţiile
formei de bază1.
O asemenea soluţie este perfect logică şi corectă din perspectiva
interpretării relaţiei dintre formele de bază şi agravate ale unei infracţiuni, dar
este fără nici o logică în ceea ce priveşte efectele de ordin practic.
Să ne imaginăm că autorul comite acte de perversiune sexuală consimţite
împreună cu un minor de 13 ani într-un cadru privat. Dacă fapta nu a produs
scandal public, nu se va reţine infracţiunea de perversiuni sexuale în sarcina
autorului, dar dacă actele consimţite au fost acte sexuale de orice natură, de
exemplu, un raport sexual firesc, atunci agentul va comite infracţiunea
prevăzută de art. 198 C pen.
Libertatea sexuală a minorului este încălcată prin comiterea unor acte
sexuale fireşti, dar nu este încălcată prin comiterea unor acte de perversiune!?!
Singura soluţie ar fi interpretarea art. 201 alin. 2 ca având o autonomie
conceptuală faţă de alin. 1, adică textele respective incriminează infracţiuni
diferite.
Alineatul 1 al art. 201 protejează valorile morale ale societăţii, în schimb
alineatul 2 protejează libertatea sexuală a unui minor, care nu cunoaşte
semnificaţia unor acte cu caracter sexual, iar consimţământul său la a realiza
aceste acte este lipsit de efecte juridice, la fel ca şi în cazul actului sexual cu un
minor (art. 198 alin. 1 C. pen).
Un alt argument în favoarea reţinerii autonomiei conceptuale este
principiul interesului superior al copilului.
1
T. Toader, op. cit., p. 153; Codul penal comentat şi adnotat I, p. 230; Explicaţii III, p.
391.
Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copiilor

are ca principiu fundamental interesul superior al copiilor, faţă de orice alte
dispoziţii legale, materiale sau procesuale.
Astfel art. 2 din Legea nr. 272/2004 prevede:
(1) Prezenta lege, orice alte reglementări adoptate în domeniul
respectării şi promovării drepturilor copilului, precum şi orice act juridic emis
sau, după caz, încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate
principiului interesului superior al copilului.
(2) Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în
legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor
reprezentanţi legali ai săi, precum şi oricăror persoane cărora acesta le-a fost
plasat în mod legal.
(3) Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate
demersurile si deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi
de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de
instanţele judecătoreşti.
(4) Persoanele prevăzute la alin. (3) sunt obligate sa implice familia în
toate deciziile, acţiunile şi măsurile privitoare la copil şi să sprijine îngrijirea,
creşterea şi formarea, dezvoltarea si educarea acestuia în cadrul familiei.
Din acest motiv, deciziile instanţelor penale trebuie să ţină seama în
interpretarea art. 201 alin. 2 C pen. de interesul superior al copilului.
Precizăm că o atare soluţie nu este lipsită de critici întemeiate, dar este
greu a propune o soluţie raţională, atunci când textul de incriminare conduce la
una iraţională.
b. fapta este comisă cu o persoană între 15 şi 18 ani de tutore sau
curator ori de către supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau
educator, folosindu-se de calitatea sa, ori dacă făptuitorul a abuzat de
încrederea victimei sau a abuzat de autoritatea sau influenţa sa.
Această formă agravată este reglementată în oglindă cu fapta asimilată
actului sexual cu un minor (art. 198 alin. 2 C pen.). Condiţiile de tipicitate, cu
excepţia actului de perversiune sexuală în cazul acestei forme agravate, sunt
identice cu cele de la art. 198 alin. 2 C pen. Condiţia cu privire la comiterea
faptei în public sau dacă a produs scandal public este aceeaşi ca şi în cazul art.
201 alin. 2, analizat mai sus.
c. actele de perversiune sexuală cu o persoană care nu a împlinit 18

ani au fost determinate de oferirea sau darea de bani ori de alte foloase de
către făptuitor, direct sau indirect, victimei.
Această formă agravată este oglinda art. 198 alin. 3 C pen., soluţia fiind
aceeaşi ca şi mai sus.
d. dacă formele agravate anterioare au fost comise în scopul
producerii de materiale pornografice.
Text simetric cu art. 198 alin. 4 teza I C pen.
e. dacă s-a folosit constrângerea pentru comiterea formei agravate
anterioare, cu scopul de a realiza materiale pornografice.
Text simetric cu art. 198 alin. 4 teza II C pen.
f. Această formă agravată există atunci când actele de perversiune sunt
comise asupra unei persoane aflată în imposibilitatea de a se apăra ori de
a-şi exprima voinţa sau prin constrângere.
O primă observaţie care trebuie făcută este aceea că fapta simetrică
acestei forme agravate este infracţiunea de viol.
Această formă agravată este denumită în doctrină perversiune sexuală
agresivă.
Dacă schimbăm expresia „acte de perversiune sexuală” cu „acte sexuale
de orice natură”, fapta se va încadra perfect în dispoziţiile art. 197 alin. 1 C pen.
Fapta este tipică dacă se vor realiza acte de perversiune sexuale comise
prin constrângere sau asupra unei persoane aflată în imposibilitatea de a se
apăra ori de a-şi exprima voinţa.
Spre deosebire de infracţiunea de viol, unde fapta este tipică doar dacă s-a
folosit constrângerea sau autorul a profitat de imposibilitatea victimei de a se
apăra sau de a-şi exprima voinţa, în cazul perversiunilor sexuale forma agresivă
fapta este tipică dacă se foloseşte constrângerea sau se comite asupra unei
persoane aflată în imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.
Acest text, dacă ar fi fost unul distinct şi nu prevăzut ca o formă agravată
a perversiunilor sexuale, ar fi putut constitui un prim pas spre distincţia care se
face între infracţiunea de viol şi infracţiunile de agresiuni sexuale, adică orice
altă agresiune sexuală comisă asupra victimei, dar care nu îndeplineşte
condiţiile de tipicitate a violului.
Plecându-se de la modul în care legiuitorul român a reglementat această

formă de perversiuni sexuale comise în formă agresivă, s-a discutat dacă mai
trebuie îndeplinită şi condiţia ca fapta să fie comisă în public sau să fi produs
scandal public.
Doctrina quasi-majoritară1 şi jurisprudenţa au răspuns afirmativ, în sensul
că tipicitatea acestei forme presupune şi comiterea ei în public sau dacă a
produs scandal public.
În sens contrar, s-a susţinut că agravantele infracţiunii de perversiune
sexuală nu au fost condiţionate niciodată de săvârşirea faptei în public sau
producerea unui scandal public, pentru că ar fi cinic şi lipsit de sens ca, după
comiterea unei asemenea fapte asupra unui minor, victima să fie obligată să
aducă la cunoştinţa publicului această faptă pentru a se putea produce un
scandal public şi fapta să fie tipică2. Autorul aduce în sprijinul soluţiei sale şi
câteva soluţii de practică judiciară care confirmă acest punct de vedere3.
Din păcate, cinismul este uneori o consecinţă a opţiunilor legiuitorului.
Or, chiar unul dintre autorii Codului penal actual, în comentariul acestor
dispoziţii consideră că aceste condiţii trebuie îndeplinite şi în cazul formelor
agravate. Indiscutabil că soluţia firească ar fi ca cerinţa cu privire la comiterea
faptei în public, sau dacă a produs scandal public, să nu trebuiască să privească
faptele vizate de art. 201 alin. 2-5 C pen., dar o astfel de interpretare pune în
discuţie întreaga structură a acestei infracţiuni.
Fapta ar consta în perversiuni sexuale doar în forma de la alineatul 1, în
rest fiind vorba de agresiuni sexuale comise fie fără consimţământul victimei
(art. 201 alin. 4 C. pen), fie printr-un consimţământ obţinut din partea unui
minor care nu are capacitatea de a consimţi la aceste tipuri de acte sexuale
(minorul sub 15 ani).
Chiar şi dubiul în interpretarea unui text trebuie să se facă în favoarea
celui acuzat. În caz contrar, la fel ca şi în ipoteza noţiunii de scandal public,
agentul ar putea să susţină că textul suferă de lipsă de claritate în reglementare,
ceea ce nu ar fi un neadevăr.
Din aceste motive, credem că, până la intervenţia legiuitorului în acest
domeniu, fapta realizează tipicitatea doar dacă este comisă în public sau a
produs scandal public.
1
Explicaţii III, p. 368; T. Toader, op. cit., p. 155; Codul penal comentat şi adnotat I, p.
230.
2
3
Dec. pen. 258/R4/2002 a C. Ap. Braşov, citată de A. Hărăstăşanu, Unele soluţii
adoptate de Curtea de Apel Braşov referitoare la infracţiunile privind viaţa sexuală, în Dreptul
nr. 12/2003, p. 220.
S-a susţinut că, prin abrogarea art. 201 alin. 1 C. pen, s-ar rezolva
problema acestui articol deoarece acesta ar cuprinde în acest fel doar forme
agravate1.
Credem că este firească abrogarea acestui text, dar trebuie ca legiuitorul
să modifice întreg sistemul infracţiunilor contra vieţii sexuale, delimitând
infracţiunile care lezează morala de cele care încalcă libertatea, inviolabilitatea
sau independenţa vieţii sexuale a unei persoane. Aceasta pentru că nu poate să
existe un articol care să incrimineze doar forme agravate fără a exista o formă
de bază a acelei infracţiuni.
Este nefericită opţiunea legiuitorului de a include actele de perversiune
sexuală prin constrângere ca o formă agravată a unei infracţiuni, ce în forma de
bază presupune tocmai consimţământul la actul de perversiune. Este un alt
argument pentru intervenţia legiuitorului.
g. dacă faptele au avut ca urmare vătămarea corporală gravă a
victimei. Această formă agravată sancţionează perversiunea sexuală comisă în
orice modalitate, dacă s-a produs vătămarea corporală gravă a victimei. Prin
referirea la toate celelalte forme de perversiune sexuală, textul subliniază din
nou voinţa legiuitorului de a menţine unitatea conceptuală a infracţiunii.
Fapta se comite doar cu praeterintenţie. Asta înseamnă că acest rezultat îi
este imputabil cu titlu de culpă pe lângă actul intenţionat de perversiune
sexuală. Dacă autorul urmăreşte, pe lângă realizarea actului de perversiune
sexuală, să provoace victimei şi anumite suferinţe, fapta va fi concurentă cu o
infracţiune contra integrităţii corporale sau sănătăţii, dacă consimţământul
victimei, atunci când există sau se poate da, nu este cauză justificativă pentru
actul de violenţă.
Dacă, în condiţiile de mai sus, se cauzează victimei intenţionat şi o
vătămare corporală gravă, se va reţine un concurs de infracţiuni între art. 201
alin. 4 şi 182 C. pen., deoarece consimţământul victimei nu produce efecte, de
regulă, în cazul infracţiunilor de vătămare corporală gravă.
h. dacă faptele au avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei.
Deşi textul foloseşte noţiunea generică de faptă, tipicitatea acesteia este
îndeplinită în orice modalitate de comitere a infracţiunii, fie în forma de bază,
fie în formele agravate.
1
Fapta se comite doar cu praeterintenţie. Dacă moartea victimei este

produsă intenţionat, se va reţine un concurs între infracţiunea de perversiune
sexuală şi omor.
În cazul sinuciderii victimei este şi mai evident caracterul de răspundere
obiectivă, căci după un act de perversiune sexuală consimţit, dacă victima
decide să se sinucidă, autorul va răspunde pentru provocarea acestei urmări. Ne
întrebăm care este culpa acestuia, dacă nu faptul că a realizat un act de
perversiune sexuală, în ipoteza în care acesta a fost consimţit.
Consideraţiile cu privire la posibilitatea reţinerii tentativei la această
formă agravată sunt, mutatis mutandis, ca şi cele privitoare la violul sau actul
sexual cu un minor, care au avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei.
Corupţia sexuală
Art. 202 C pen. incriminează actele cu caracter obscen săvârşite asupra

unui minor sau în prezenţa unui minor.
Şi cu privire la această infracţiune s-a discutat dacă ea este o infracţiune
privitoare la viaţa sexuală sau este una contra moralei, în cazul în care fapta se
comite în prezenţa unui minor.
Teoretic, subiectul activ este orice persoană care răspunde din punct de
vedere penal, dar s-a propus de lege ferenda ca vârsta autorului să fie stabilită
prin lege, putând fi vârsta majoratului1.
S-a propus de lege ferenda incriminarea faptei de a determina un minor
să asiste la acte cu caracter obscen, în locul expresiei „comiterea faptei în
prezenţa unui minor”2. Considerăm această propunere întemeiată, în contextul
în care fapta trebuie să-şi păstreze caracterul de infracţiune contra persoanei,
protejând dezvoltarea firească a vieţii sexuale a unui minor.
Necesitatea evitării unor prejudicii de natură sexuală produse unor minori
nu implică faptul că minorii trebuie să rămână întotdeauna în afara exerciţiului
sexualităţii cu terţe persoane, deoarece nu poate fi ignorată dimensiunea
sexuală a vieţii şi capacitatea acestora de a dispune de propriul corp, care, la fel
ca şi în cazul adulţilor, reprezintă un aspect esenţial al personalităţii. Legea prin
incriminarea corupţiei sexuale nu interzice orice contact sexual cu minorii, ci
1
2
D. Niţu, Perversiunea sexuală..., op. cit., p. 25.
doar acele relaţii sexuale care sunt susceptibile să le dăuneze, nu doar din punct
de vedere fizic sau psihic, ci şi în planul personalităţii lor1.
Poate de aceea ar fi de dorit ca, de lege ferenda, legiuitorul român să
stabilească că această infracţiune este una de pericol potenţial pentru formarea
personalităţii unui minor din perspectiva sexualităţii.
În sistemul nostru, se prezumă în mod absolut că orice act cu caracter
obscen săvârşit asupra sau în prezenţa unui minor îi cauzează un prejudiciu cel
puţin moral. Această atitudine extrem de moralistă face ca acele
comportamente periculoase şi care trebuie sancţionate penal să fie tratate în
aceeaşi manieră ca exerciţiul sexualităţii unui minor prin realizarea de relaţii
sexuale.
Sarcina de a discerne între aceste comportamente licite şi cele ilicite
revine exclusiv judecătorului, căruia însă legiuitorul îi oferă puţine instrumente
de delimitare. Nici doctrina, plecând de la cadrul legislativ, nu poate furniza
nişte criterii relativ sigure, ci de multe ori doar afirmaţii generale, greu de
aplicat practic. Deşi, teoretic, avem un text de incriminare a corupţiei sexuale,
extrem de moralist, cauzele pe acest subiect sunt relativ rare şi se întâlnesc de
obicei atunci când minorul este şi agresat sexual, în sens larg.
Subiectul activ este general, inclusiv un minor. Această situaţie apare ca
fiind nefirească atunci când un minor corupe un alt minor. De lege ferenda
credem că această infracţiunea ar trebui să aibă un subiect activ special şi
anume un major. Persoana juridică poate să comită şi ea această infracţiune şi
în calitate de autor.
Latura obiectivă. Infracţiunea este una comisivă şi presupune realizarea
unui act cu caracter obscen asupra unui minor sau în prezenţa unui minor.
Prin acte cu caracter obscen se înţeleg orice acte, fapte, gesturi, reale sau
simbolice, ori chiar însoţite de expresii triviale, referitoare la anumite aspecte
ale vieţii sexuale, susceptibile de a leza pudoarea şi moralitatea sexuală a unei
persoane. Art. 2 din Legea nr. 196/2003 privind prevenirea şi combaterea
pornografiei defineşte actele cu caracter obscen ca fiind gesturi sau
comportamente sexuale explicite, săvârşite individual sau în grup, imagini,
sunete, ori cuvinte care, prin semnificaţia lor, aduc ofensă la pudoare, precum
şi orice alte forme de manifestare indecentă privind viaţa sexuală, dacă se
săvârşesc în public.
În mod evident, condiţia prevăzută de lege ca fapta să fie comisă în public
trebuie înlăturată din definiţia actului obscen, aşa cum acesta îl are în art. 202 C
pen.
1
M. A. Boldova Pasamar, Asupra conţinutului material al infracţiunii de corupere de
minori sau incapabili în dreptul spaniol, în CDP nr. 1/2006, p. 18-19.
Într-o altă opinie, s-a susţinut că actul obscen nu este definit de legiuitor,
ci are accepţiunea din vorbirea curentă, adică ceea ce aduce atingere pudoarei,
simţului moral al colectivităţii, tot ceea ce încalcă sentimentul comun de bună
cuviinţă1. Actele cu caracter obscen sunt fapte, gesturi sau atitudini prin care se
dezvăluie sau se sugerează aspecte intime ale vieţii sexuale2.
Este adevărat că actul cu caracter obscen nu este definit în Codul penal,
dar definiţia acestuia din Legea nr. 198/2003 privind prevenirea şi combaterea
pornografiei poate fi considerată ca o definiţie a actului obscen, cu atât mai
mult cu cât pornografia vizează o altă dimensiune a vieţii sexuale. În multe
sisteme penale, aspectele legate de pornografie sunt tratate în capitolul
infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală.
Actele cu caracter obscen comise asupra unui minor trebuie delimitate de
actele sexuale de orice natură, când fapta constă în act sexual cu un minor, sau
de actele de perversiune sexuală, când fapta ar intra sub incidenţa textului care
incriminează perversiunea sexuală.
Cu titlu de exemplu, sunt acte cu caracter obscen palparea organelor
genitale, mângâierea zonelor erogene etc.
Actele cu caracter obscen trebuie comise asupra unui minor, adică se
comit asupra corpului unui minor.
Actele cu caracter obscen sunt comise în prezenţa unui minor atunci când
minorul a fost de faţă sau într-un loc de unde le-a putut vedea sau auzi3. Este
îndeplinită această condiţie şi atunci când minorul poate auzi la telefon sau
poate vedea în direct, prin intermediul unui camere video, realizarea actelor cu
caracter obscen, iar cei care le realizează cunosc că sunt auziţi sau văzuţi de un
minor. Din perspectiva celor care le realizează, actele pot consta într-un raport
sexual firesc, dar această atitudine are un caracter obscen din perspectiva
minorului.
Se pune problema dacă, în cazul cursurilor de educaţie sexuală,
prezentarea aspectelor legate de viaţa intimă îndeplineşte sau nu tipicitatea
acestui text de incriminare. Este evident că fapta este tipică, însă credem că
operează cauza justificativă a autorizării legii. În ultima perioadă, se propune a
se discuta cu minorii aspectele legate de viaţa sexuală încă de la o vârstă
fragedă ca acestea să nu rămână un tabu până la vârsta adolescenţei, când
aceştia îşi descoperă sau descoperă dimensiunea sexuală a vieţii lor fără a fi
pregătiţi în nici un fel.
1
2
3
Dacă actele comise asupra sau în prezenţa unui minor sunt comise în
public, se va reţine în concurs cu infracţiunea de corupţie sexuală şi ultrajul
contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice (art. 321 C pen.)1.
Tentativa la această infracţiune şi la formele ei agravate este incriminată.
Sancţiunea. Această infracţiune în forma de bază se pedepseşte cu
pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani.
Forme agravate:
a. când fapta este comisă în cadrul familiei. Noţiunea de faptă comisă
în cadrul familiei are o sferă mai largă decât noţiunea de faptă comisă asupra
unui membru de familie, în sensul legii penale, şi are semnificaţia din limbajul
comun, fără a se ţine seama că rudele sunt apropiate sau nu.
S-a susţinut că se va reţine această agravantă doar dacă victima este un
membru de familie în sensul art. 149 ind. 1 C. pen2.
Nu vedem de ce fapta nu ar fi tipică dacă o rudă apropiată este vizitată de
agent şi se comit asupra rudei minore sau în prezenţa acesteia acte cu caracter
obscen. De exemplu, mătuşa (sora mamei minorului) se află în vizită la nepotul
său minor şi autoarea comite acte cu caracter obscen asupra acestuia sau în
prezenţa acestuia.
Dacă am accepta că este aplicabil art. 149 ind. 1 C. pen., ar însemna că
fapta nu ar fi comisă în formă agravată, deoarece mătuşa nu locuieşte şi nu
gospodăreşte împreună cu victima minoră.
Interesant este faptul că fapta este tipică şi atunci când se comite cu
intenţie eventuală, adică dacă părinţii minorului au relaţii sexuale şi acceptă că
ar putea fi auziţi sau văzuţi de copiii lor minori, fapta s-ar încadra la corupţia
sexuală forma agravată.
În cazul în care părinţii încearcă să îşi educe copii minori prezentându-le
cărţi şi explicându-le aspecte legate de viaţa intimă, ar putea opera eventual
cutuma sau autorizarea legii, care prevede dreptul părinţilor de a-şi educa copii,
evident şi cu privire la aspectele sexuale ale vieţii acestora.
Din acest motiv, credem că ar trebui de lege ferenda reţinută această
infracţiune doar atunci când actele cu caracter obscen desfăşurate în prezenţa
unui minor pot să modifice personalitatea acestuia cu privire la aspectele sale
sexuale şi nu de a prezuma absolut că orice act obscen efectuat în prezenţa
minorului constituie un act specific infracţiunii de corupţie sexuală.
de la 1 la 7 ani.
1
2
b. când faptele de corupţie sexuală au fost comise în scopul producerii

de materiale pornografice.
În această ipoteză, autorul urmăreşte un scop special, şi anume producerea
de materiale pornografice. Nu este necesar să se şi producă efectiv acele
materiale pornografice, fiind suficient să se comită acte cu caracter obscen cu
scopul de a produce materialele pornografice.
Fapta, în această formă agravată, se poate comite doar cu intenţie directă.
Sancţiunea. Această formă agravată se pedepseşte cu o majorare de 2 ani
a maximului special al formei de bază şi al celei agravate.
Legiuitorul incriminează în alin. 3 al art. 202 C pen. şi ademenirea unei
persoane în vederea săvârşirii de acte sexuale cu un minor de sex diferit sau de
acelaşi sex.
În acest caz, deşi există aparenţa unei forme agravate a corupţiei sexuale,
această faptă are o autonomie conceptuală, fiind un text de incriminare
distinct1. Din acest motiv fapta se poate reţine în concurs chiar şi cu
infracţiunea de corupţie sexuală.
Dacă agentul ademeneşte persoane în vederea săvârşirii de acte sexuale cu
un minor, şi apoi comite acte cu caracter obscen asupra sau în prezenţa unui
minor, el va răspunde pentru un concurs de infracţiuni.
Acţiunea agentului constă în ademenirea unei persoane. Aceasta se poate
realiza prin orice mijloc.
Actul sexual pentru care este ademenită persoana are semnificaţia actului
sexual de orice natură. Dacă vom include în această categorie de acte şi actele
de perversiune sexuală sau cele cu caracter obscen, deşi ar fi fost firesc, am face
o analogie în defavoare acelui acuzat. Noţiunea de act sexual nu poate avea
conotaţii diferite în cadrul aceluiaşi capitol, respectiv capitolul de infracţiuni
privitoare la viaţa sexuală.
Şi faţă de acest text se impune intervenţia legiuitorului, pe de o parte,
pentru a se consacra un articol distinct acestei faptei, iar pe de altă parte, ar
trebui ca ademenirea să privească realizarea oricărui act sexual, de perversiune
sexuală sau obscen asupra minorului sau în prezenţa acestuia.
Fapta se consumă în momentul comiterii ademenirii, fără a avea relevanţă
dacă cel ademenit a şi trecut la comiterea vreunui act sexual cu un minor.
Fapta se comite cu intenţie directă deoarece este necesară comiterea
ademenirii în vederea săvârşirii de acte sexuale.
Sancţiunea. Această faptă se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 1
la 5 ani.
1
Incestul
Art. 203 C pen. incriminează raportul sexual între rude în linie directă
sau între fraţi şi surori.
Obiectul juridic, în cazul acestei infracţiuni, este complex şi cuprinde în
principal, relaţiile referitoare la moralitatea vieţii sexuale şi, subsidiar, relaţiile
de familie privitoare la sănătatea morală şi biologică a familiei1.
În Codul penal Carol II se incrimina fapta în art. 447 şi infracţiunea era
considerată a fi o infracţiune contra familiei. Aceasta este soluţia şi în dreptul
german, italian, englez. Soluţia a fost propusă de lege ferenda şi în doctrina
română, plecându-se de la constatarea că, în ipoteza non agresivă, nu este lezată
în nici un fel libertatea sexuală a unei persoane, ci doar moralitatea vieţii de
familie în general2. Aceasta cu atât mai mult cu cât incestul se poate reţine şi în
cazul celor care sunt rude ca efect al adopţiei.
Infracţiunea este una bilaterală. Asta înseamnă că fiecare persoană va
răspunde pentru propria faptă. În concret, sunt necesare două persoane de sex
opus pentru a se realiza un raport sexual firesc.
Subiectul activ este special, şi anume rude în linie dreaptă sau fraţi si
surori. Nu are importanţă dacă sunt fraţi primari, consanguini sau uterini.
Calitatea acestora poate fi una naturală sau dobândită3 (prin adopţie,
recunoaşterea paternităţii etc.)
Latura obiectivă. Actul de executare constă în realizarea unui raportul
sexual. În acest caz este incriminat doar raportul sexual, nu şi actul sexual de
orice natură.
S-a susţinut că doar un raport sexual firesc între rude creează pericolul
unor fiinţe degenerate. În celelalte cazuri de acte sexuale lipseşte pericolul
biologic, deci nu ne aflăm în situaţia unui incest4. Credem că trebuie protejată şi
moralitatea vieţii sexuale şi, din acest motiv, legiuitorul ar trebui să se refere la
acte sexuale de orice natură. În Codul penal Carol II erau incriminate şi relaţiile
de inversiune sexuale (homosexuale) între rude.
Dacă raportul sexual este comis prin constrângere, infracţiunea de viol se
va reţine în concurs ideal cu infracţiunea de incest5.
Recent, prin Decizia nr. 17/2008 a ICCJ dată în recurs în interesul legii,
s-a decis că violul comis asupra unui membru de familie se va reţine în concurs
cu incestul dacă victima violului este ascendent, descendent, frate sau soră.
1
2
D. Niţu, Perversiunea sexuală,... op. cit., p. 26.
3
4
Codul penal comentat şi adnotat I., p. 233.
5
C. Rătescu, Codul penal adnotat III, p. 24; T. Toader, op. cit., p. 159.
Violul comis asupra unui membru de familie nu presupune în mod

necesar şi o infracţiune de incest (violul între verişori primari, dacă aceştia
locuiesc şi gospodăresc împreună, este un viol asupra unui membru de familie,
fără a fi şi un incest).
Fapta se consumă în momentul consumării raportului sexual firesc, adică
în momentul realizării actului de penetrare a femeii.
Sancţiunea. Fapta se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Hărţuirea sexuală
Art. 203 ind. 1 C pen. incriminează hărţuirea unei persoane prin

ameninţare sau constrângere, în scopul de a obţine satisfacţii de natură
sexuală, de către o persoană care abuzează de autoritatea sau influenţa pe
care i-o conferă funcţia îndeplinită la locul de muncă.
Textul de incriminare a fost inspirat de textul de incriminare francez1. Dar
şi acest text, model pentru legiuitorul român, a fost supus unui proces amplu de
modificare, constatându-se o dinamică în majoritatea sistemelor penale sub
influenţa ideilor mişcărilor feministe. Textele cele mai restrictive sunt în Statele
Unite, tocmai pentru că acolo mişcarea feministă este foarte activă.
S-a discutat dacă această infracţiune trebuie inclusă în categoria
infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală, aşa cum este cazul în Codul penal
român, sau ar trebui inclusă în Codul muncii sau în categoria infracţiunilor de
serviciu.
Credem că este justă încadrarea acestei infracţiuni în categoria
infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală, deoarece actul de hărţuire se comite cu
scopul de a obţine satisfacţii de natură sexuală.
Codul muncii reglementează relaţiile dintre angajator şi angajat, or este
posibil ca victima să nu fie angajată, ci doar o persoană care se află sub
autoritatea agentului sau influenţa agentului. În cazul acestei infracţiuni, există
şi o formă de încălcare a atribuţiilor de serviciu, dar, de regulă, hărţuirea
victimei se face în mod evident în afara atribuţiilor de serviciu ale victimei.
Valoarea socială protejată prin incriminarea acestei fapte este libertatea şi,
mai ales, independenţa sexuală a victimei.
Subiectul activ este calificat, fiind cel care deţine o funcţie ce îi conferă
autoritate sau influenţă asupra victimei la locul de muncă. Legiuitorul
1
Art. 222-33 din vechiul Cod penal francez.
sancţionează fapta doar atunci când agentul comite un exces de putere în plan
descendent.
În sens contrar, s-a considerat că fapta este tipică şi în cazul celor aflaţi în
acelaşi plan ierarhic, dar, din diferite motive, cum ar fi experienţa profesională,
vârsta, se află, în fapt, într-o poziţie care conferă unuia dintre ei autoritate sau
influenţă1.
În exemplul oferit se induce ideea că victima şi agentul se află pe o poziţie
de subordonare, dar nu din cauza titulaturii funcţiei, ci din alte motive.
Credem că noţiunea de funcţie ce conferă autoritate trebuie raportată la
cazul concret, aşa că ori de câte ori există vreun motiv ca agentul să aibă o
poziţie de autoritate sau influenţă asupra victimei fapta va fi tipică, chiar dacă
din punct de vedere pur formal ei se află pe posturi egale.
Hărţuirea ascendentă sau orizontală nu îndeplineşte condiţiile de tipicitate.
Dacă făptuitorul este subalternul victimei, atunci subiectul activ nu îndeplineşte
cerinţa textului de incriminare.
Fapta nu este tipică nici atunci când victima crede că se află în poziţie de
subordonare faţă de agent, deşi ea se află pe o poziţie superioară sau cel puţin
egală cu a agentului.
Faptul că agentul comite fapta abuzând de autoritatea sau influenţa pe
care i-o conferă funcţia îndeplinită la locul de muncă nu înseamnă, în mod
necesar, că victima trebuie să fie angajată în acelaşi loc de muncă cu agentul.
Există acest raport de autoritate şi în cazul profesorului, educatorului,
politicianului, membrului unei autorităţi politice, publice sau administrative.
Latura obiectivă. Hărţuirea constă în fapta repetată de a sâcâi pe cineva,
de a cicăli.
Hărţuirea trebuie să se realizeze prin ameninţare sau constrângere, fizică
sau morală. Dacă victima este ameninţată sau constrânsă la un act sexual de
orice natură, în aceeaşi împrejurare cu hărţuirea, atunci fapta îndeplineşte
tipicitatea infracţiunii de viol.
Dacă, dimpotrivă, victima cedează avansurilor agentului pentru a-şi păstra
poziţia în cadrul firmei, raportul sexual este unul consimţit, aşa că nu se va
putea reţine şi un viol pe lângă infracţiunea de hărţuire sexuală.
Dacă hărţuirea este urmată în viitor şi de constrângerea victimei la un act
sexual, fapta de hărţuire se poate reţine în concurs cu infracţiunea de viol.
Hărţuirea victimei trebuie comisă cu scopul de a obţine satisfacţii de
natură sexuală. Obţinerea acestor satisfacţii poate avea un caracter licit (raport
sexual consimţit etc.) sau ilicit (act sexual cu un minor, corupţie sexuală etc.).
1
Această expresie are o semnificaţie largă, cuprinzând actele hetero şi

homosexuale, precum şi cele de perversiune sexuală. Aceste noţiuni au
semnificaţia din limbajul comun, şi nu cea specifică infracţiunilor privitoare la
viaţa sexuală, care s-ar putea reţine dacă scopul autorului s-ar fi îndeplinit1.
Ceea ce califică fapta nu este tipul de satisfacţie sexuală şi nici
posibilitatea concretă de a se realiza acest scop, ci faptul că hărţuirea victimei
se face cu acest scop.
Există satisfacţie de natură sexuală, de exemplu, când agentul constrânge
victima să vină la serviciu în haine foarte transparente, sau o constrânge fizic să
se dezbrace, fără a realiza şi vreun alt act de agresiune specific violului sau
perversiunii sexuale, ipoteza agresivă.
Infracţiunea este una, de obicei, deoarece noţiunea de hărţuire evocă în
mod evident ideea de reiterare2.
S-a susţinut şi o altă opinie, şi anume că infracţiunea nu este una de obicei
şi că nu sunt necesare mai multe acte de executare din partea agentului, fapta
fiind tipică şi în ipoteza în care s-a comis un singur act de hărţuire prin
ameninţare sau constrângere3.
Argumentul esenţial, în susţinerea acestei opinii, pleacă de la interpretarea
noţiunii de ameninţare sau constrângere, în sensul că, deşi cuvântul, hărţuire are
o conotaţie de repetitivitate, modalitatea concretă, ameninţarea sau
constrângerea, indică singularul, deci s-ar putea reţine o hărţuire printr-un
singur act de ameninţare.
Credem că este un exces de interpretare literală, deoarece actul de
executare constă în hărţuire într-o manieră particulară, adică prin ameninţare
sau constrângere, dar tot „hărţuirea” rămâne comportamentul incriminat.
Cum infracţiunile contra demnităţii au fost reincriminate prin Decizia
nr.62/2007 a Curţii Constituţionale, victima ar putea depune plângere pentru
insultarea ei, dacă hărţuirea nu are un caracter repetat.
Infracţiunea se consumă în momentul în care s-au comis suficiente acte
din care să rezulte obişnuinţa, şi se epuizează în momentul când a încetat
hărţuirea.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă.
Tentativa nu este posibilă la infracţiunea de obicei şi, de aceea, nu este
incriminată.
Sancţiunea. Fapta se pedepseşte cu închisoare între 3 luni şi 2 ani sau
amendă.
1
T. -C. Godâncă-Herlea, Hărţuirea sexuală. Aspecte controversate., în CDP nr. 1/2006,
p. 84. În sens contrar a se vedea G. Mateuţ, Reflecţii asupra infracţiunii de hărţuire sexuală
introdusă în Codul penal prin Legea nr. 61 din 16 ianuarie 2002, în Dreptul nr. 7/2002, p. 8.
2
G. Mateuţ, Reflecţii asupra infracţiunii de hărţuire sexuală..., op. cit., p. 5.
3
T. -C. Godâncă-Herlea, op. cit., p. 79.
Boldova Pasamar Miguel Ángel, Asupra conţinutului material al

infracţiunii de corupere de minori sau incapabili în dreptul spaniol, CDP
1/2006
Brăileanu Radu, Acte sexuale între persoane de acelaşi sex. Abrogarea
incriminării. Efecte., RDP nr. 2/2007
Brisc Ioan Vasile, Infractiuni privind viaţa sexuală. Modificările şi
completările aduse acestor infracţiuni prin Legea nr. 197/2000 şi Ordonanţa
de urgentă a Guvernului nr. 89/2001, Dreptul nr. 11/2002
Burduşel Rodica, Unele aspecte de detaliu privind infracţiunea de
hărţuire sexuală, CDP nr. 4/2006
Clocotici Dorin, Cu privire la încadrarea juridică a tentativei de viol care
a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, RRD nr. 3/1982
Codreanu Remus, Infracţiunea de hărţuire sexuală, RDP nr. 4/2000
Cotoară Oana-Raluca, Hărţuirea sexuală, RDP nr. 2/2003
Diaconescu Horia, Structura juridică şi conţinutul constitutiv al
infracţiunii de viol ca urmare a modificării prevederilor art. 197 din Codul
penal prin Legea nr. 197 din 13 noiembrie 2000, Dreptul nr. 10/2001
Diamant Betinio, Revenire cu privire la o propunere de lege ferenda
referitoare la modificarea articolului 197 Codul Penal, Dreptul nr. 8/1992
Dobrinoiu Vasile, William Brânză, Consideraţii privind infracţiunea de
hărţuire sexuală, RDP nr. 4/2002
Dumitru Ion, Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală. Modificări recente,
RDP nr. 3/2002
Glăvan Raluca, Violul săvârşit asupra unei rude apropiate şi incestul
”agresiv”, Dreptul nr. 6/2001
Godîncă–Herlea Teodora Cătălina, Hărţuirea sexuală. Aspecte contro-
versate, CDP nr. 1/2006
Gorunescu Mirela, Corlăţeanu Sorin, Unele infracţiuni privitoare la viaţa
sexuală. Probleme de aplicare a legii, RDP nr. 3/2006
Ionita Gheorghe-Iulian, Unele consideraţii în legatură cu infracţiunile
privitoare la viaţa sexuală, Dreptul nr. 3/2002
Maravela Gelu, Gheorghe Mihai, Discuţii în legatură cu calificarea faptei
soţului de a întreţine raporturi sexuale cu soţia sa împotriva voinţei acesteia,
Dreptul nr. 7/1995
Mateuţ Gheorghiţă, Consecinţele abrogării articolului 200 din Codul
penal privind incriminarea relaţiilor sexuale între persoane de acelaşi sex
asupra noii reglementări a infracţiunii de viol, Dreptul 11/2002
Mureşan Ionel, Încadrarea juridică a faptei de viol săvârşită prin

constrângere morală, RRD nr. 5/1975
Nicolcescu Victor, Unele consideraţii asupra infracţiunii de perversiune
sexuală, Dreptul nr. 11/1999
Niţu Daniel, Perversiunea sexuală, corupţia sexuală şi incestul.
Infracţiuni contra persoanei sau contra moralei?, SUBB nr. 1-2/2004
Niţu Daniel, Unele delimitări privind infracţiunea de viol, RDP nr.
2/2004
Petrovici Mihai, Structura infracţiunii de viol săvârşită de două sau mai
multe persoane împreună, Dreptul nr. 12/1991
Stoenescu Constantin, Despre aplicarea prevederilor art. 197 alin. 5 teza
I Codul Penal, Dreptul nr. 4/1997
Streteanu Florin, Niţu Daniel, Viol. Perversiuni sexuale. Înţelesul
expresiei „act sexual de orice natură”, CDP nr. 1/2005
Trucihici Adrian M., Hărţuirea sexuală, RDP nr. 3/2007
Truichici Adrian, Perversiunea sexuală, RDP nr. 2/2007
Truichici Adrian, Viol. Incest. Concurs ideal de infracţiuni sau absorbţie,
RDP nr. 4/2006
Vlăsceanu Adina, Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală, RDP nr. 1/2006
Infracţiuni contra demnităţii 201
CAPITOLUL VI
INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII
Noţiuni generale
Infracţiunile contra demnităţii sunt considerate acele fapte care lezează

demnitatea, onoarea sau reputaţia unei persoane ca atribut esenţial al
personalităţii omului1.
Prin incriminarea insultei şi calomniei este ocrotit atât un interes personal,
prin apărarea personalităţii morale, ca atribut inerent oricărei fiinţei umane, dar
şi un interes al societăţii prin asigurarea unor relaţii sociale bazate pe respect
reciproc2.
Discuţia cu privire la necesitatea ca Dreptul penal să intervină în
domeniul relaţiilor de ţin de protejarea demnităţii umane, este o chestiune
controversată în doctrina criminologică. Dezbaterea pleacă de la faptul că
principiul minimei intervenţii a Dreptului penal ar trebuie să determine
legiuitorul la a renunţa la incriminarea faptelor privind demnitatea unei
persoane.
Oponenţii consideră că o astfel de decizie are un caracter extrem de
liberal, iar doctrina şi jurisprudenţa penală europeană au o tradiţie de multe sute
de ani în incriminarea acestor fapte. Din acest motiv, majoritatea codurilor
penale sau legislaţiile speciale incriminează aceste fapte (Codul penal german,
spaniol, italian, portughez, austriac, Legea specială franceză etc.).
Curtea Constituţională a decis că incriminarea acestor fapte nu este
neconstituţională deoarece are ca temei art. 1 alin. 3 din Constituţie, precum şi
faptul că libertatea de exprimare cunoaşte anumite restricţii, în sensul că prin
exprimarea unor opinii nu se poate prejudicia, printre altele, demnitatea,
onoarea şi dreptul la propria imagine a altuia3.
Plecând de la justeţea afirmaţiilor de mai sus ale Curţii Constituţionale,
trebuie remarcat faptul că, prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 20074, Curtea şi-a
1
2
3
Dec. nr. 308/2001 a Curţii Constituţionale publicată în M. Of. nr. 21 din 16.01.2002.
4
Referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 56 din Legea
depăşit cadrul constituţional, hotărând că dezincriminarea insultei şi calomniei

ar fi neconstituţională.
Credem că este exagerat a se considera că aceste fapte nu ar putea fi
niciodată dezincriminate din motive de constituţionalitate. Indiscutabil că
argumentele aduse în sprijinul necesităţii de a incrimina aceste fapte sunt
pertinente, însă această motivare era convingătoare într-o eventuală expunere
de motive prin care s-ar fi dorit reincriminarea acestor fapte, şi nicidecum
într-una în care sunt tratate probleme de constituţionalitate.
Credem că aserţiunea că art. 998 C civ. nu ar asigura o protecţie efectivă a
demnităţii unei persoane apare ca discutabilă, cu atât mai mult cu cât tocmai în
baza articolului respectiv inculpatul era obligat la plata unor despăgubiri civile
atunci când era condamnat pentru comiterea unei infracţiuni contra demnităţii.
Aplicarea unui astfel de text nu presupune o protecţie ineficace, deoarece
despăgubirea nu are un temei jurisprudenţial, ci unul legal, iar pe de altă parte,
acesta era textul legal care se aplica alături de sancţionarea penală a celui
condamnat şi în momentul când aceste fapte erau incriminate. Este exagerat a
afirma că dispoziţiile Codului civil sunt ineficace în protejarea drepturilor unei
persoane.
Curtea a opinat că, în lipsa incriminării, viaţa socială ar fi imposibilă, or,
dimpotrivă, s-a dovedit că în perioada cât textul a fost abrogat nu a existat o
recrudescenţă a acestei infracţiuni care să fi făcut imposibilă viaţa socială. Dar
şi acest argument este unul de oportunitate a incriminării şi nicidecum vreun
argument de constituţionalitate.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a impus obligativitatea
incriminării acestor fapte, aşa cum a interpretat Curtea Constituţională,
dimpotrivă, se doreşte o proporţionalitate între sancţiunea penală aplicată,
atunci când ea există, pentru astfel de fapte şi gravitatea concretă a acestora.
Ne întrebăm care sunt limitele de la care îi este permis legiuitorului să
intervină în Dreptul penal dacă nici măcar dezincriminarea unor fapte cu o
gravitate redusă nu îi este permisă.
Credem că decizia de a incrimina sau de a dezincrimina aceste fapte este o
opţiune suverană a legiuitorului, şi ea nu încalcă vreo dispoziţie
constituţională1. La fel, faptul că legiuitorul a decis incriminarea acestor fapte,
nu presupune vreo încălcare a normelor constituţionale.
nr.278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi

completarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 104 din 12.02.2007.
1
Pentru o critică detaliată a acestei decizii a se vedea F. Streteanu, Dezincriminarea
infracţiunilor de insultă şi colomnie. Neconstituţionalitate (notă critică), în CDP nr. 1/2007, p.
133-138.
Efectul acestei decizii este cu atât mai controversat, cu cât o nouă

eventuală dezincriminare nu s-ar mai putea produce fără ca această modificare
să pună în discuţie Decizia nr. 62/2007, sau fără ca instanţa constituţională să
revină asupra acestei decizii.
Din aceste motive, vom analiza şi infracţiunile contra demnităţii
persoanei.
Declararea legii de abrogare ca neconstituţională face să reînvie în opinia
noastră dispoziţiile abrogate, adică art. 205, 206 şi 207 C pen.
Insulta
Art. 205 C pen. incriminează atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei
persoane prin cuvinte, gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea
la batjocură.
Infracţiunea cuprinde şi o modalitate asimilată, şi anume, este incriminată
atribuirea unei persoane un defect, boală sau infirmitate care, chiar reale
de-ar fi, nu ar trebui relevate.
Subiect activ poate fi orice persoană. Uneori calitatea subiectului activ
face ca fapta să fie absorbită în conţinutul unei infracţiuni complexe (de
exemplu purtarea abuzivă, insulta superiorului sau insulta inferiorului, când
sunt comise de militari etc).
Infracţiunea poate fi comisă şi de o persoană juridică. Aceasta ar putea
rezolva situaţiile în care afirmaţia insultătoare se face prin presă, fără a se putea
identifica autorul exact al acelei afirmaţii, deoarece fie se folosesc pseudonime,
fie articolul în care apare informaţia insultătoare nu este semnat sau asumat de
vreun ziarist.
Subiect pasiv poate fi doar o persoană fizică în viaţă. Această persoană
trebuie să fie determinată1 sau cel puţin determinabilă. O afirmaţie generală nu
poate fi considerată ca o acţiune vizând demnitatea unui anumite persoane.(De
exemplu, afirmaţia generală că românii sunt corupţi).
În doctrină, s-a susţinut că nu pot fi subiecţi pasivi ai acestei infracţiuni
copiii nou-născuţi sau iresponsabilii, deoarece în cazul lor nu putem vorbi de un
sentiment propriu de onoare care ar putea fi lezat prin acţiunea unui terţ2.
Considerăm că şi incapabilii, cei aflaţi în stare de iresponsabilitate sau
copii pot fi subiecţi pasivi, atât timp cât acceptăm că demnitatea unei persoane
este un atribut al fiinţei umane indiferent de capacitatea ei de a conştientiza
acest lucru3.
1
2
3
Explicaţii III p. 404; Codul penal comentat şi adnotat I, p. 236.
O problemă extrem de controversată este aceea de a stabili dacă şi o

persoană juridică poate fi subiect pasiv al acestei infracţiuni.
Opinia quasi-majoritară astăzi în dreptul român este aceea că subiect pasiv
al acestei infracţiuni este doar persoana fizică1.
„Insultarea” persoanei juridice presupune de regulă o insultă mediată a
conducătorilor acesteia sau a unor reprezentanţi ai ei, caz în care se poate reţine
infracţiunea faţă de aceste persoane fizice.
Dacă afirmaţiile vizează exclusiv persoana juridică atunci fapta, de lege
lata, este doar un delict civil şi se aplică regulile de răspundere civilă delictuală.
În sens contrar, jurisprudenţa interbelică a considerat că subiect pasiv al
infracţiunii de insultă poate fi şi o colectivitate. Sunt vizate doar acele cazuri
când acţiunea insultătoare se adresează colectivităţii înţeleasă ca o unitate şi nu
sunt vizate ipotezele ce se constituie ca o insultă mediată adresată unor membrii
ce pot fi determinaţi din colectivitate, caz când subiecţi pasivi sunt acele
persoane fizice vizate de făptuitor2.
Dacă de principiu s-ar putea accepta opinia că şi o persoană juridică ar
putea fi subiect pasiv al unei infracţiuni privind reputaţia sa, credem că faţă de
reglementarea actuală a insultei, voinţa legiuitorului a fost de a face aplicabil
textul de incriminare de la insultă doar în cazul persoanelor fizice, deoarece art.
237 C pen. incrimina, până la abrogarea sa, defăimarea unei organizaţii de stat
sau obşteşti, prin orice mijloace în public.
La acel moment, noţiunea de persoană juridică se suprapunea aproape
perfect peste noţiunea de organizaţie de stat sau obştească.
S-a susţinut, în doctrină, că fapta din art. 237 C pen., fiind într-o formă
asemănătoare introdusă în art. 578 ind. 6 lit. a din C pen. al Republicii Populare
Române, era o dispoziţie paralelă infracţiunii de calomnie3.
Pluralitatea de subiecţi pasivi determină existenţa unei pluralităţi de
infracţiuni de insultă4.
Latura obiectivă. Infracţiune se poate realiza în una din următoarele
modalităţi:
O primă modalitate constă în atingerea adusă onoarei sau demnităţii
unei persoane. Această modalitate cuprinde orice act prin care este încălcat
sentimentul de onoare, conştiinţa propriei demnităţi, sau care este de natură a
1
Explicaţii III p. 405; Codul penal comentat şi adnotat I, p. 237; T. Toader, op. cit., p.
163; O. Stoica, op. cit., p. 134.
2
Dec. nr. 700/1924 a Înaltei Curţi de Casaţie citată în C. Rătescu, Codul penal adnotat
III, p. 352.
3
Explicaţii IV p. 22.
4
ştirbi sau leza renumele, stima, respectul, preţuirea sau consideraţia de care se
bucură persoana în societate1.
Sentimentul de onoare este prezumat în cazul oricărei persoane, pe când
reputaţia este o valoare morală pe care o persoană a dobândit-o prin meritele
sale2.
Această diferenţă între noţiunile de onoare şi reputaţie nu afectează
tipicitatea faptei, deoarece oricare din ele vizează demnitatea unei persoane, ce
cuprinde ambele dimensiuni.
Atingerea adusă demnităţii unei persoane se poate realiza prin fapte
determinate, nedeterminate ori poate să conste într-o simplă apreciere.
Există comportamente care au caracter insultător intrinsec (înjurături) şi
comportamente cu caracter insultător extrinsec, care deşi nu sunt insultătoare
prin natura lor pot dobândi un astfel de caracter prin raportare la împrejurările
în care se realizează3.
În cazul primelor, funcţionează o prezumţie de tipicitate, agentul fiind cel
care trebuie să dovedească lipsa caracterului insultător (afirmaţie făcută în
glumă etc) pe când în cazul celor extrinseci partea vătămată trebuie să facă
dovada caracterului insultător al actelor.
Acţiunea ofensatoare trebuie să se refere la fapte sau aprecieri pentru care
nu poate fi admisă proba verităţii, sau dacă se admite această probă ele să fie
neadevărate4.
În concret, atingerea adusă onoarei se poate realiza prin cuvinte, rostite
sau scrise, prin gesturi, prin expunerea la batjocură sau orice alte asemenea
gesturi.
Expunerea la batjocură a unei persoane cuprinde orice act prin care o
persoană este pusă într-o situaţie ridicolă, caraghioasă, umilitoare sau
înjositoare5.
Din această perspectivă, s-a dorit să nu se lase vreo urmă de îndoială
asupra faptului că sunt vizate de textul de incriminare afirmaţiile insultătoare,
gesturile insultătoare, dar şi orice manifestări care au aceeaşi finalitate.
Ultima precizare a textului se constituie ca o clauză legală omogenă de
interpretare ce acoperă orice eventuală conduită care ar putea să aibă un
caracter insultător şi care nu se include în ipoteze expres enumerate anterior.
S-a pus în discuţie problema dacă fapta se poate comite şi prin omisiune.
Credem că răspunsul este unul afirmativ. De exemplu, persoana care refuză să
1
2
C. Rătescu, Codul penal adnotat III, p. 343-344; T. Toader, op. cit., p. 166.
3
O. Stoica, op. cit., p. 135, C. Rătescu, Codul penal adnotat III, p. 345.
4
5
răspundă la salut cu intenţia de a insulta partea vătămată sau refuză să dea mâna
cu cel care îi solicită acest lucru, într-o împrejurare specială care conferă
gestului un caracter insultător (etichete diplomatice etc.).
Asta nu înseamnă că cel mai mic gest de nepoliteţe trebuie considerat ca
fiind un gest insultător1.
Afirmaţiile insultătoare rostite într-o limbă străină, dacă pot fi traduse sau
înţelese în alt mod, sunt acţiuni specifice laturii obiective a infracţiunii de
insultă2.
În alienatul 2 al art. 205 C pen. este incriminată şi o modalitate asimilată
şi anume insultarea prin atribuirea unei persoane a unui defect, a unei boli
sau infirmităţi care, chiar reale de ar fi, nu ar fi trebuit relevate (surd,
bolnav psihic etc).
Legiuitorul a reglementat expres această modalitate deoarece autorul ar
putea susţine că afirmaţiile adevărate făcute la adresa părţii vătămate nu ar avea
un caracter insultător, deoarece adevărul unei afirmaţii nu ar putea avea
niciodată un asemenea caracter.
Pot fi relevate acele boli sau infirmităţi atunci când ele sunt făcute din
compasiune sinceră sau pentru a o determina să se supună unui tratament
medical3.
Legea nu stabileşte care sunt bolile care nu ar trebuie relevate. Acestea
sunt acele boli care pun persoana într-o poziţie de inferioritate faţă de
publicului larg. Judecătorul va decide dacă acea boală este una dintre cele care
nu trebuie relevate. Ar fi fost de dorit o circumscriere mai riguroasă din
perspectiva legii penale. Dacă boala poate fi revelată fapta nu mai este tipică.
S-a pus în discuţie situaţia avocatului care face afirmaţii insultătoare la
adresa părţii adverse în cursul pledoariei sale.
S-a considerat4 şi s-a decis5 că fapta nu este tipică în această ipoteză.
Credem că fapta este tipică însă ea nu este antijuridică (art. 37 alin. 6 din Legea
nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat).
Credem că pentru afirmaţiile făcute în cadrul procesual, avocatul se
bucură de o mare libertate în alegerea şi modul în care susţine o anumită cauză.
Doar în mod excepţional o astfel de conduită ar putea fi considerată ca o
acţiune insultătoare ce nu beneficiază de cauza justificativă.
În cazul avocatului, temeiul cauzei justificative constă şi în funcţia sa
socială de participant la realizarea actului de justiţie, care depăşeşte nivelul de
1
2
3
4
5
Dec. pen. nr. 2554/1981 a Trib Jud. Caransebeş în RRD nr. 10/1983 p. 64.
protejare doar a unui drept individual, ca în cazul exercitării sau protejării unui
drept al unei părţi. Prin exerciţiul profesiei sale el participă şi la realizarea unui
interes colectiv şi anume actul de înfăptuire a justiţiei.
Limitele de aplicare a cauzei justificative sunt depăşite atunci când
afirmaţia insultătoare este făcută cu o rea credinţă manifestă care rezultă din
cunoaşterea proprie a realităţii, când faptele imputate de avocat sunt de
notorietate neadevărate şi când sunt comise doar cu intenţia de a leza
demnitatea părţii vătămate1.
Simpla lipsă de bună-credinţă a avocatului nu este suficientă pentru a fi
exclus de la beneficiul cauzei justificative.
Insulta are un caracter subsecvent calomniei. Asta înseamnă că ori de câte
ori o acţiune ofensatoare nu îndeplineşte vreuna din condiţiile de tipicitate ale
calomniei se va reţine o infracţiune de insultă2.
Acest caracter subsecvent al insultei raportat la calomnie rezultă din
definiţia foarte generală a actului insultător.
Infracţiunea de insultă se poate reţine şi atunci când pentru afirmaţia
insultătoare nu este admisibilă proba verităţii, sau când afirmaţia se dovedeşte
neadevărată3.
Infracţiunea se consumă în momentul în care afirmaţia insultătoare a fost
adresată părţii vătămate sau când insulta a fost comisă în public. Dacă se comite
în modalitatea scrisă, ea se consumă când înscrisul a ajuns la destinatar4.
eventuală5.
Mobilul şi scopul nu sunt elemente de tipicitate ale faptei.
Participaţia este posibilă în orice formă, cu excepţia coautoratului în
formă orală6.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu amendă.
1
Pentru detalii a se vedea S. Bogdan, Imunitatea judiciară, CDP 2-3/2007, p. 152-165.
2
3
4
5
Codul penal comentat şi adnotat I, p. 239; T. Toader, op. cit., p. 168.
6
Calomnia
Art. 206 C pen. incriminează afirmarea sau imputarea în public, prin

orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar
fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă
sau disciplinară ori dispreţului public.
Subiect activ poate fi orice persoană fizică sau juridică ce poate răspunde
penal. În cazul persoanei juridice, regulile se aplică mutatis mutandis ca în
cazul insultei. Odată cu consacrarea răspunderii penale a persoanei juridice,
imputarea comiterii unei infracţiuni se poate realiza şi la adresa unei persoane
juridice.
Subiect pasiv poate fi orice persoană fizică1.
Latura obiectivă constă în acţiunea de afirmare sau imputare.
Infracţiunea este una comisivă.
Afirmarea presupune a relata ceva despre cineva.
Imputarea presupune a reproşa cuiva ceva.
Afirmarea sau imputarea se pot realiza în concret prin cuvinte, mesaje sau
prin orice mijloace. Actul de executare trebuie să îndeplinească anumite
condiţii.
Afirmarea sau imputarea trebuie să privească o faptă determinată.
Autorul trebuie să se refere la o faptă concretă sau care să poată fi identificată
ori individualizată2.
Prin faptă se înţelege orice manifestare exteriorizată, susceptibilă de a fi
percepută în concret. Nu intră în noţiunea de faptă atitudinile psihice
neexteriorizate3.
Pentru ca fapta de calomnie să fie tipică nu trebuie ca agentul să fi făcut o
încadrare juridică corectă a faptei imputate, ci este suficient să prezinte
elementele de fapt care ar putea, teoretic, atrage o sancţiune penală,
administrativă, disciplinară sau dispreţul public4.
Infracţiunea nu este tipică atunci când fapta, deşi nu este determinată, este
determinabilă.
Credem că de lege ferenda trebuie renunţat la formularea expresă a
acestei condiţii, deoarece agentul ar putea încerca să comită această faptă
imputându-i părţii vătămate o anumită conduită, fără însă să o determine exact,
ci doar sugerând-o.
1
Explicaţii III p. 426.
2
3
4
Dacă afirmaţia nu priveşte o faptă determinată, se poate reţine eventual o

infracţiune de insultă1.
Dacă se adresează atât expresii calomnioase cât şi expresii insultătoare în
aceeaşi împrejurare, se va reţine doar infracţiunea de calomnie, care va absorbi
în mod natural infracţiunea de insultă2.
Fapta trebuie să fie neadevărată sau chiar dacă este adevărată, pentru
dovedirea acestui lucru să nu fie admisibilă proba verităţii.
Fapta trebuie să expună persoana unei sancţiuni penale, adminis-
trative, disciplinare sau dispreţului public.
Cu privire la această condiţie s-a susţinut că fapta imputată trebuie să aibă
o anumită gravitate, doar în aceste condiţii putând să atragă răspunderea penală,
administrativă, disciplinară ori dispreţul public iar reputaţia victimei să fie
efectiv încălcată3.
Credem că verificarea acestei condiţii se face din perspectivă pur formală.
Se verifică dacă i se poate aplica părţii vătămate, din punct de vedere teoretic, o
sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, indiferent dacă se va ajunge în
concret la o atare sancţiune.
Credem că, din acest motiv, gravitatea faptei imputate nu influenţează
posibilitatea concretă de a fi sancţionată partea vătămată.
Cu privire la condiţia ca fapta imputată să poată atrage dispreţul public,
această apreciere se va face în concret de judecător.
O faptă este de natură să atragă dispreţul public atunci când, în raport de
morala din acel moment, de situaţia personală a părţii vătămate şi a
agentului şi de felul în care opinia publică priveşte aceste fapte, atribuirea
sau imputarea ar fi de natură să-i atragă părţii vătămate dispreţul public4.
Când fapta nu este de natură să expună la dispreţ public, dintr-o
perspectivă obiectivă, simpla credinţă a părţii vătămate că ar putea fi expusă la
aceasta nu este suficientă pentru ca fapta să fie tipică. Este necesar ca imputarea
să poată să atragă din punct de vedere obiectiv acest dispreţ, iar existenţa doar a
unei aprecieri subiective a părţii vătămate este insuficientă pentru ca fapta să fie
tipică.
Fapta trebuie să fie comisă în public. Noţiunea de fapta comisă în public
are semnificaţia din art.152 C pen.
Nu este comisă în public fapta dacă afirmaţiile sunt cuprinse în acte,
înscrisuri, plângeri sau denunţuri, când aceste acte ajung doar la cunoştinţa unor
persoane care nu trebuie să le dezvăluie conţinutul5.
1
2
O. Stoica, op. cit., p. 136; T. Toader, op. cit., p. 171.
3
Codul penal comentat şi adnotat I, p. 242; T. Toader, op. cit., p. 172.
4
5
Se consideră îndeplinită această condiţie şi atunci când comunicarea se

face succesiv mai multor persoane1. Temeiul legal al acestei soluţii îl poate
reprezenta art. 152 alin 1 lit. e C pen.
Apare ca nefirească sancţionarea pentru calomnie a faptei agentului de a
imputa o faptă determinată unei persoane comisă pe o stradă pustie, dar raportat
la dispoziţiile legale fapta este tipică2.
S-a susţinut că interpretarea definiţiei legale trebuie conciliată cu ideea de
imputare sau afirmare în public şi de aceea imputarea sau afirmarea trebuie
făcută faţă de două sau mai multe persoane3.
Dacă se foloseşte mass-media, fapta este comisă în public4.
S-a considerat că, uneori, deşi sunt prezente două sau mai multe persoane,
fapta nu este tipică dacă cei prezenţi sunt incapabili a înţelege semnificaţia
afirmaţiilor şi imputărilor5.
Credem că trebuie adoptată o soluţie unitară, fie nu interesează calitatea
martorilor pentru a realiza tipicitate, fi ea este un element al condiţiei ca fapta
să fie comisă în public. Legea penală nu face nici o precizare cu privire la
calităţile personale ale martorilor.
Dacă nu este îndeplinită condiţia comiterii în public a faptei, ea poate
constitui eventual o infracţiune de insultă6.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală7.
Intenţia agentului vizează faptul că afirmarea sau imputarea se referă la fapte
determinate neadevărate care pot atrage o sancţiune penală, administrativă sau
disciplinară ori dispreţului public, precum şi faptul că afirmarea sau imputarea
se fac în public8.
Lipsa elementului subiectiv intenţionat doar cu privire la caracterul public
al imputării poate să atragă sancţionarea eventual pentru insultă. De exemplu,
agentul trimite scrisoarea ce conţinea afirmaţii calomnioase nu destinatarului,
cum a dorit, ci redacţiei unui ziar, care o publică, astfel că afirmarea dobândeşte
un caracter public.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu amendă.
1
2
3
4
5
6
C. Rătescu, Codul penal adnotat III, p. 342; O. Stoica, op. cit., p. 137.
7
8
C. Rătescu, Codul penal adnotat III, p. 319-320.

Proba verităţii
Art. 207 C pen. prevede că proba verităţii celor afirmate sau imputate
este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea
unui interes legitim. Fapta de insultă sau calomnie cu privire la care s-a făcut
proba verităţii nu constituie infracţiune.
Suntem în prezenţa unei cauze justificative speciale aplicabilă atât în
cazul infracţiunii de insultă, cât şi în cazul calomniei.
Această cauza justificativă are un caracter personal1.
Prin proba verităţii se înţelege posibilitatea legală acordată inculpatului de
a dovedi că afirmaţiile sau imputările se referă la fapte adevărate.
Condiţiile de aplicare sunt:
- afirmarea sau imputarea trebuie să fi fost săvârşite pentru apărarea unui
interes legitim. Imputarea trebuie să fi fost necesară pentru apărarea acelui
interese legitim.
S-a decis că prin interes legitim se înţelege un interes serios, temeinic, al
unei persoane care, de bună credinţă, crede că îşi poate apăra acest interes
legitim prin afirmarea sau imputarea făcută2.
- fapta afirmată sau imputată este adevărată. Dovada acestui lucru se
realizează cu orice mijloc de probă3. Probarea afirmaţiilor şi imputărilor se face
chiar de către instanţa care judecă plângerea pentru insultă sau calomnie sau în
faţa organului judiciar. Dacă afirmaţia vizează împrejurări aflate pe rolul unei
alte instanţe de judecată, se va amâna judecarea procesului de insultă sau
calomnie până la soluţionarea cauzei ce are ca obiect şi stabilirea caracterului
adevărat sau fals al acelei afirmaţii.
Cel care afirmă un fapt ce face obiectul unei acţiuni în justiţie în curs nu
poate fi acuzat de calomnie, din moment ce se dovedeşte că acţiune respectivă
există4.
Nu se poate admite această probă în cazul în care o instanţă s-a pronunţat
în mod definitiv asupra achitării persoanei pentru fapta imputată, când fapta
imputată nu există sau nu a fost săvârşită de autor. Ceea ce contează este
1
2
Dec. pen. nr. 1442/1973 în RRD nr. 10/1973, p. 169.
3
C. Rătescu, Codul penal adnotat III, p. 370; O. Stoica, op. cit., p. 138.
4
realitatea faptică, existenţei unei fapte comise de cel căruia i se impută fapta şi
nu împrejurarea dacă sunt întrunite toate elementele de tipicitate şi
antijuridicitate care să atragă răspunderea penală1.
Alături de proba verităţii există şi alte cauze justificative aplicabile
infracţiunilor contra demnităţii.
Credem că pot fi prezentate şi alte cauze justificative aplicabile în cazul
infracţiunilor contra demnităţii unei persoane.
Apare ca evident faptul că este dificil a susţine că aceste infracţiuni pot fi
comise în legitimă apărare.
Consimţământul victimei este o cauză justificativă aplicabilă acestor
infracţiuni, demnitatea fiind o valoare disponibilă.
Imunitatea judiciară este o altă ipoteză în care deşi se pot face afirmaţii
insultătoare sau calomnioase acestea sunt justificate de interesele părţilor unui
proces de a-şi susţine cauza. Art 519 din Codul penal Carol II reglementa
expres condiţiile în care opera o astfel de cauză justificativă.
Nu se consideră calomnie, defăimare sau injurie, imputarea sau afirmaţia
ce se face oral sau în scris de către părţi sau reprezentanţii lor cu ocazia
dezbaterilor care au loc înaintea unei autorităţi ori înaintea unei instanţe
judecătoreşti sau disciplinare, dacă acea imputare sau afirmaţie era în
legătură cu obiectul dezbaterilor şi necesară cauzei.
Utilizarea de expresii jignitoare uşoare poate fi considerat ca fiind un act
de educaţie a minorilor. Şi această împrejurare era reglementată de art. 520 C
pen. Carol II. Nu se consideră injurie, dojana pe care o persoană o face alteia
în exerciţiul dreptului de corecţie şi disciplină.
Cutumiar, se consideră că afirmaţiile insultătoare sau calomnioase comise
între membrii unei familii, sau între membrii unui grup între care există relaţii
apropiate, nu atrag răspunderea penală a celor care fac aceste afirmaţii.
Nu este exclus ca, raportat la circumstanţele de fapt, afirmaţiile
insultătoare sau calomnioase să aibă un caracter penal. De exemplu, un soţ
afirmă despre celălalt cu care se află în proces de divorţ că este beţiv, sau că a
comis o faptă determinată care ar putea atrage răspunderea penală.
Libertatea de exprimare a presei, aceasta fiind „câinele de pază al
democraţiei”, determină sancţionarea unui jurnalist pentru o infracţiunea de
insultă sau calomnie doar în condiţii de evidentă rea-credinţă.
În orice caz, opiniile ziariştilor exprimate cu privire la politicieni nu pot fi
sancţionate penal, fiind un mod de exercitare a libertăţii de opinie, specifică
ziaristului.
1
Din acelaşi motiv, afirmaţiile insultătoare existente într-un discurs politic,

al unui politician, sunt tolerate de textul de incriminare, atacarea adversarului
fiind un mod de exercitare a vieţii politice. Nu poate fi imaginată o dezbatere
politică purtată exclusiv la un nivel academic. Comportamentul just sau injust
al acelui care face astfel de afirmaţii insultătoare va fi sancţionat de electorat.
Tot de libertatea de exprimare, nesancţionabilă penal, se bucură şi
ziaristul pamfletar, chiar dacă ţinta pamfletului nu este neapărat un om politic,
ci orice persoană publică.
Analizele critice din lumea ştiinţifică sau literară nu pot fi catalogate ca
afirmaţii insultătoare ce impun intervenţia Dreptului penal.
Bogdan Sergiu, Imunitatea judiciară, CDP 2-3/2007

Corneliu Liviu Popescu, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor
Omului din 28 septembrie 1999 în cauza Dâlban contra România şi
consecinţele acesteia pentru aplicarea corectă de instanţele judecătoreşti din
România a dreptului la libertatea de exprimare prin presă, Dreptul nr. 2/2000
Corneliu Turianu, Infractiunile contra demnităţii si presă, Dreptul nr.
1/2000
Dorin Ciuncan, Definirea interesului legitim în cazul infracţiunilor contra
demnităţii, RRD nr. 5/1980
Dorin Ciuncan, Subiectul activ al infracţiunii de calomnie prin presă,
Dreptul nr. 5/1999
Doru Ciuncan, Interesul legitim in cazul admiterii probei verităţii,
Dreptul nr. 4/1997
Dumitru Gheorghe, Persoană juridică. Subiect pasiv al infracţiunii de
calomnie, RDP nr. 2/2000
Gh. Vîlceanu, Pantelimon Manta, Constantin Uscătescu, Săvârşirea
infracţiunii de calomnie prin intermediul unei opere literare, RRD nr. 7/1985
Paraschiv Carmen Silvia, Damaschin Mircea, Infracţiunea de insultă.
Unele reflecţii, RDP nr. 3/2000
Popa Didia, Calomnie prin presă, RDP nr. 4/1999
Usvat Claudia-Florina, Insulta si calomnia prin presă şi legislaţia
europeană, Dreptul nr. 1/2003
Străteanu Florin, Dezincriminarea infracţiunilor de insultă şi calomnie.
Neconstituţionalitate, CDP nr. 1/2007
Infracţiuni contra patrimoniului 215
CAPITOLUL VII
INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI
Noţiuni generale
Infracţiunile grupate în acest titlu au o importanţă practică deosebită,

deoarece furnizează majoritatea soluţiilor de condamnare din întreg spectrul
criminalităţii.
Noţiunea de patrimoniu are o sferă mai largă decât conceptul de
proprietate, dar ambele, de principiu, au semnificaţia din dreptul civil. Din
acest motiv, un proprietar al unui bun poate comite o infracţiune contra
patrimoniului, dacă îşi distruge propriul bun în anumite circumstanţe
particulare. Dacă titlul din Codul penal ar fi cuprins doar comportamente
infracţionale ce lezează drepturile de proprietate, în mod evident că o asemenea
faptă nu ar fi fost incriminată. Uneori poate fi protejată doar posesia sau
detenţia asupra unui bun.
Credem că nu trebuie încurajate opiniile exclusiviste şi extreme cu privire
la sensul unor noţiunii folosite de legiuitorul penal, prin raportare la
semnificaţia acestora din dreptul civil. De exemplu, controversele cu privire la
noţiunile de posesie, proprietate, detenţie, patrimoniu etc.
Pe de o parte, trebuie să se recunoască caracterul autonom al acestor
noţiuni, care au evoluat odată cu practica judiciară din domeniul penal, iar pe
de altă parte nu trebuie pierdut din vedere că izvorul acestora continuă să fie
dreptul civil.
Obiect material al acestor infracţiuni pot fi bunuri mobile sau imobile,
aflate în proprietate privată sau publică.
Faptele incluse în acest capitol sunt: furtul, tâlhăria, pirateria, abuzul
de încredere, gestiunea frauduloasă, înşelăciunea, delapidarea, însuşirea
bunului găsit, distrugerea, tulburarea de posesie şi tăinuirea.
Până la intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991 şi, din punct de vedere
pur formal, până la Legea nr. 140/1996, aceste infracţiuni contra patrimoniului
erau dublate de aceleaşi infracţiuni comise în dauna avutului obştesc.
În general, infracţiunile contra patrimoniului sunt privite pe o poziţie
antinomică faţă de infracţiunile contra persoanei.
De exemplu, pluralitatea de subiecţi pasivi la infracţiunile contra

persoanei atrage pluralitatea de infracţiuni, pe când în cazul infracţiunilor
contra patrimoniului, pluralitatea de subiecţi pasivi, în opinia practicienilor şi a
unei părţi însemnate din doctrină, este considerată că nu atrage şi pluralitatea de
infracţiuni, deoarece patrimoniul este o valoare generală comună.
Dorim să precizăm că noţiunea de patrimoniu nu are nici o semnificaţie
juridică în lipsa unui titular de drepturi sau obligaţii (adică o persoană în sens
general).
Aşa cum dreptul la viaţă sau la integritate corporală este protejat de
normele de drept penal, tot aşa protejarea patrimoniului se face prin raportare la
titularul acelui drept, şi nu prin raportare la un concept juridic abstract.
De aceea, fiecare lezare a unui patrimoniu înseamnă în realitate o lezare a
drepturilor patrimoniale a unei persoane fizice sau juridice.
Considerăm că şi în cazul infracţiunilor contra patrimoniului, pluralitatea
de subiecţi pasivi, adică de titulari de drepturi patrimoniale, generează, la fel ca
şi în cazul oricăror infracţiuni contra persoanei, o pluralitate de comportamente
infracţionale, adică un concurs.
Nu se poate leza un patrimoniu în general, ci se lezează patrimoniul
cuiva, al titularului acestuia.
Furtul
Art. 208 C pen. incriminează luarea unui bun mobil din posesia sau
detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul însuşirii pe nedrept.
Furtul este infracţiunea cu cea mai mare frecvenţă în practica judiciară.
De obicei, furtul este calificat, din cauza multitudinii cauzelor de calificare a
furtului, care fac ca un furt simplu să se comită în ipoteze mult mai rare decât
furtul calificat.
Textul de incriminare al furtului nu protejează proprietatea ca situaţie
juridică, ci posesia ca stare de fapt, ceea ce înseamnă că, pe de o parte, victima
unui furt poate fi chiar şi un hoţ, pentru că el este detentorul acelui bun faţă de
orice altă persoană, dar şi că, pe de altă parte, autor al furtului poate fi chiar şi
proprietarul bunului, atunci când comite fapta în dauna posesorului legitim al
bunului1.
juridică. De exemplu, o firmă de construcţii încarcă şi sustrage pietriş de pe un
teren aflat în proprietatea unei persoane pentru a folosi acel pietriş la realizarea
unei construcţii.
1
Obiectul material al infracţiunii de furt este reprezentat de un bun mobil

corporal, care are şi o minimă valoare economică. Caracteristica obiectului
material al furtului de a fi bun corporal s-a păstrat de-a lungul a mii de ani.
Deşi o idee poate fi „furată”, o asemenea faptă nu intră sub incidenţa
textului de incriminare a furtului.
Obiect material al furtului pot fi bunuri fungibile sau nefungibile,
consumptibile sau neconsumptibile, chiar şi părţi din imobile (ferestre, uşi etc.),
turme de animale, fructe, chiar neculese.
Nu poate fi obiect al furtului o persoană, corpul uman sau părţi din corpul
uman.
În schimb, dacă persoana foloseşte nişte obiecte ce au destinaţia de părţi
artificiale ale corpului uman, acestea pot fi obiect material al furtului, dacă pot
fi desprinse de corpul uman fără a afecta în nici un fel funcţionarea
organismului victimei (proteza dentară, proteze ale membrelor ce pot fi detaşate
de corp, ochelari, lentile de contact etc.). Nu pot fi obiect material al furtului
stimulatoarele cardiace sau alte asemenea aparate, care nu pot fi despărţite de
corp fără a afecta funcţionalitatea organismului.
Nu contează starea de agregare în care se află bunurile ce pot fi obiect
material al furtului, dacă sunt susceptibile de apropriere (solidă, lichidă,
gazoasă).
Ceea ce caracterizează noţiunea de bun mobil corporal în sensul legii
penale este ca acel bun să poată fi sustras, indiferent că el este un bun
independent sau este încorporat într-un bun imobil.
Bunul dobândeşte uneori această caracteristică chiar prin actul de
sustragere, atunci când acesta presupune detaşarea bunului sustras din structura
unui bun imobil. De exemplu, cel care sustrage iarbă prin cosirea acesteia,
sustrage nisip sau materiale de construcţii de pe un teren aflat în proprietatea
altuia etc.
Caracterul de bun mobil se analizează din punct de vedere faptic şi nu
după regulile de Drept civil. De exemplu, o turmă de animale poate fi, din
punct de vedere al dreptului civil, un bun imobil prin destinaţie, însă în dreptul
penal, animalele din turmă sau turma în întregimea ei va fi totdeauna un bun
mobil susceptibil de sustragere.
Pot fi obiect material al furtului şi bunurile a căror deţinere este ilicită
(droguri, arme deţinute ilegal etc.).
Dacă sustragerea unui anumit bun mobil corporal se face prin intermediul
unor texte de incriminare particulare, există un concurs de calificări şi se aplică
legea specială.
De exemplu, în cazul sustragerii de material lemnos din pădurile supuse
regimului silvic, fapta se încadrează în textele de incriminare din legislaţia
silvică (art. 110 din Codul silvic), chiar dacă pedeapsa pentru această formă de
furt este mult mai mică decât cea pentru furtul simplu, respectiv între 1 şi 5 ani
sau amendă.
Această opţiune a legiuitorului pare cu atât mai greu de înţeles în
condiţiile în care, dacă se sustrag lemne, în condiţiile art. 208 C pen., aflate în
curtea proprietarului şi care nu mai sunt supuse regimului silvic, pedeapsa este
de la 1 la 12 ani, dar dacă se fură din pădurea aceleiaşi părţi vătămate, mult mai
greu de păzit de către proprietar, pedeapsa este de la 1 la 5 ani sau amendă.
Pentru un prejudiciu care este sub valoarea a 5 metri cubi, fapta nu este nici
măcar infracţiune. Ne întrebăm care este raţiunea legiuitorului ca o persoană
care sustrage lemne în condiţiile de mai sus să comită o contravenţie, dar dacă
sustrage alimente sau îmbrăcăminte de aceeaşi valoare dintr-un magazin,
pedeapsa să fie între 3 şi 15 ani?
Evoluţia societăţii umane a lansat noi provocări în sensul că, odată cu
posibilitatea de a produce, stoca, transporta şi consuma energie electrică, a
apărut şi problema dacă sustragerea de energie electrică îndeplineşte tipicitatea
sustragerii unui bun mobil corporal, aşa cum este înţeles furtul în mod
tradiţional.
Ştiinţa penală a răspuns acestei provocări, fie prin precizarea expresă în
lege că obiect al furtului poate fi şi energia electrică, asimilând energia electrică
cu un bun mobil corporal (modelul francez sau românesc), fie a incriminat
sustragerea de energie electrică ca o faptă distinctă de furt, tocmai pentru a
păstra conceptul tradiţional în materie de obiect material al furtului (modelul
german), fie au extins prin interpretare noţiunea de obiect material corporal, în
sensul că ar cuprinde şi sustragerea de energie electrică (sistemele de commom
law).
Este foarte important a se face distincţia între obiectul material al furtului,
care este un bun mobil corporal, şi comportamentele păgubitoare comise în
dauna părţii vătămate (de exemplu, faptul de a circula fără bilet înseamnă a
produce o pagubă societăţii care oferă acest serviciu).
Fapta din exemplul de mai sus nu are semnificaţia unei sustrageri a unui
bun, chiar dacă acel mijloc de transport consumă energia care poate fi obiect
material al furtului.
Folosirea unui serviciu în mod neautorizat, deşi produce un prejudiciu
părţii vătămate, nu înseamnă sustragerea unui bun, pentru a îndeplini condiţiile
de tipicitate ale furtului (cel care se conectează neautorizat la o reţea de
televiziune prin cablu, la o reţea de internet etc.)1.
1
G. Antoniu, Infracţiunile contra patrimoniului. Generalităţi. În RDP nr. 4/2000, p. 22.
Deşi se cauzează un prejudiciu, fapta se sancţionează penal doar dacă

legiuitorul incriminează acest comportament particular şi nu se poate face o
analogie cu infracţiunea de furt.
Fapta agentului de a se conecta neautorizat la un serviciu de cablu nu este
un furt, deoarece semnalul video nu poate fi considerat o energie cu valoare
economică, consumată odată cu utilizarea în mod ilegal a acestuia1.
Se foloseşte fraudulos doar serviciul oferit de furnizor şi nu se consumă
prin utilizare acest semnal. Această soluţie este în concordanţă cu jurisprudenţa
franceză, care a considerat că nu constituie un furt urmărirea emisiunilor unui
canal codat, cu un decodor falsificat, deoarece nu a avut ca efect deposedarea
proprietarului de programul pe care a continuat să-l difuzeze şi nici a
telespectatorului abonat, care nu a suferit nici un prejudiciu2.
Din acest motiv, canalele de televiziune codate au făcut demersuri pentru
a se incrimina în mod distinct acest comportament antisocial. Afirmaţia de
principiu rămâne valabilă şi în cazul conectării la un cablu al firmei furnizoare
de televiziune, deoarece proprietarul continuă emiterea programelor, iar
abonatul beneficiar nu suferă nici un prejudiciu.
În acelaşi sens, legiuitorul român a incriminat fapta de conectare ilegală la
serviciul de cablu TV în art. 144 ind. 1 alin. 2 din Legea nr. 8/1996, aşa cum a
fost modificat acest text prin OUG nr. 123/2005 şi a Legii nr. 329/2006 de
aprobare a ordonanţei. Este incriminată...fapta persoanei care se racordează
fără drept sau care racordează fără drept o altă persoană la servicii de
programe cu acces condiţionat…
Într-o opinie contrară, s-a susţinut că în acest caz sunt întrunite elementele
constitutive ale infracţiunii de furt de energie. Totuşi, autorul face o distincţie
între situaţiile în care conectarea se face direct la cablul firmei furnizoare, când
am fi în prezenţa unui furt, şi ipoteza în care se foloseşte un decodor sau pur şi
simplu se receptează semnalul prin influenţă de la cablu, când fapta iese din
sfera ilicitului penal. Se arată că există o diferenţă semnificativă în cazul
difuzării de semnal prin cablu cu circuit închis, faţă de ipoteza emiterii în eter,
deoarece este vorba de o altă frecvenţă, o destinaţie precisă în cazul circuitului
închis, ceea ce face ca semnalul să se convertească în acea energie cu valoare
economică. În situaţia sustragerii de semnal video din reţeaua de cablu, actul
este voit, comis în scopul însuşirii pe nedrept3.
Diferenţele de frecvenţă a emiterii semnalului video în eter sau prin cablu,
în opinia noastră, sunt chestiuni de ordin tehnic care nu au vreo influenţa din
1
M. Ciubotaru, Cu privire la calificarea juridică a faptelor de racordare ilegală la
sistemul de televiziune prin cablu, în Dreptul nr. 10-11/1994, p. 99.
2
Code pénal, Ancien Code pénal, art. 379, pct. 48, Ed. Dalloz, Paris, 1995-1996, p. 1943.
3
V. Drăghici, Sustragerea de semnal video, în RDP 4/1997, p. 43.
punctul de vedere al dreptului penal, iar în cazul canalelor codate, destinatarii

acestui semnal sunt doar abonaţii acelui canal.
În această ipoteză, elementul intenţional al celui care foloseşte în mod
ilegal este acelaşi (obţinerea unui serviciu pe care să nu trebuiască să îl
plătească).
Sistemul de cablu este mai avantajos, din punct de vedere tehnic, pentru
distanţe mai mici, garantând un semnal de calitate, pe când emiterea în eter
codat se utilizează pentru abonaţi aflaţi la distanţe mari şi presupune şi un
instrument de recepţie a semnalului şi de decodare a acestuia.
Este adevărat că percepţia publică, pornind încă din dreptul roman, este
aceea că furtum este un concept care se extinde şi în cazul delapidării,
înşelăciunii etc.
Ori de câte ori cineva dobândeşte nişte valori patrimoniale în mod ilicit,
se spune că „a furat”. Aceasta nu însemnă că această percepţie a publicului
trebuie să se reflecte şi în soluţiile de practică judiciară; furtul presupune
elementele de tipicitate prevăzute în art. 208 C pen.
Este controversată problema conectării ilegale la serviciul de telefonie
fixă şi efectuarea de convorbiri în prejudiciu titularului postului telefonic sau al
furnizorului de serviciu.
În perioada comunistă nu a existat o bogată practică judiciară pe această
temă, dar problema a fost analizată într-o adnotare a unei soluţii prin care s-a
dispus condamnarea inculpatului pentru comiterea infracţiunii de furt1.
Într-o opinie, s-a considerat că fapta de a cupla în mod clandestin un post
telefonic constituie contravenţie, nefiind întrunite elementele constitutive ale
infracţiunii de furt, iar repararea prejudiciului se rezolvă în conformitate cu
reglementările din materia răspunderii contravenţionale2.
Într-o a doua notă a aceleiaşi hotărâri, s-a susţinut că trebuie făcută o
distincţie între sustragerile din reţeaua publică de telecomunicaţii şi cazul când
conectarea se face indirect, prin intermediul postului telefonic al unui abonat3.
Astfel, în prima ipoteză, autorul notei susţine că sunt întrunite elementele
constitutive ale infracţiunii de furt. În argumentarea acestui punct de vedere se
arată că impulsurile electromagnetice prin care se realizează transmiterea sau
recepţia prin fir a sunetelor constituie o energie care are o valoare economică
aşa cum este aceasta definită de art. 208 alin. 2 C pen. Aceasta, deoarece, în
cazul sustragerii de energie electrică, fapta se califică ca fiind furt, or în situaţia
analizată se sustrage atât energie electrică (care este suportul acestor impulsuri),
1
Dec. pen. nr. 755/1985 a Trib. Judeţean Râmnicu-Vâlcea, citată de E. Calomfirescu în
RRD nr. 2-3/1991, p. 36, nota 2.
2
E. Calomfirescu, op. cit, p. 36.
3
C. Turianu, Notă la Dec. pen. nr. 755/1985, cit. supra, p. 37.
cât şi impulsuri electromagnetice purtătoare de informaţii sub forma propagării

sunetelor.
Se susţine că suportul acestor impulsuri este curentul electric a cărui
valoare economică este mult sporită prin faptul că permite transmiterea sau
recepţia la distanţă a semnalelor sonore.
Acelaşi autor susţine că, în ipoteza în care inculpatul se branşează
clandestin la un post telefonic, ceea ce s-ar fura ar fi doar un drept de folosinţă,
şi fapta ar avea doar caracterul unui delict civil, deoarece dreptul de folosinţă
nu poate fi asimilat unei energii cu valoare economică care să poată fi obiect
material al furtului în condiţiile art. 208 alin. 2 C pen.1.
Nu împărtăşim acest punct de vedere, deoarece autorul face o distincţie
între două ipoteze care ni se par identice, din punctul de vedere al comiterii
infracţiunii de furt. Aceasta pentru că, dacă admitem că impulsurile
electromagnetice pot fi sustrase, atunci când autorul se racordează la reţeaua
publică, de ce aceleaşi impulsuri nu mai pot fi sustrase dacă conectarea se face
la firul unui abonat?
Cu alte cuvinte, să înţelegem că atunci când impulsurile electromagnetice
circulă în reţeaua publică, sunt energie cu valoare economică şi pot fi obiect
material al furtului, iar în momentul în care intră în reţeaua unui abonat, îşi
pierd această calitate. De aceea, considerăm că o asemenea diferenţă de
tratament sancţionator nu se justifică, cel puţin din raţiuni de consecvenţă.
În cazul conectării în mod ilegal la un serviciu telefonic, problema care se
pune în primul rând este dacă, într-o asemenea ipoteză, impulsurile
electromagnetice pot fi considerate ca fiind o energie cu valoare economică2,
sau dacă obiectul material al acestui „furt” este curentul electric de mică
intensitate care circulă prin firele de telefon, care este suportul şi care asigură
funcţionarea acestui serviciu în bune condiţii.
Vom încerca să facem o analiză a două noţiuni, şi anume impulsul
telefonic, care semnifică modalitatea de contorizare a folosirii serviciului, şi
impulsul electromagnetic, adică acea energie care permite comunicarea la
distanţă prin intermediul unui fir.
Impulsul telefonic este unitatea de măsură a folosirii de către beneficiar a
serviciului telefonic. Impulsul poate fi modificat în orice mod doreşte
furnizorul serviciului de telefonie (un minut, o jumătate de minut sau chiar o
secundă). Impulsul nu este o unitate de măsură universală a folosirii unui
1
Idem, p. 39.
2
Pentru un răspuns afirmativ a se vedea T. Toader, op. cit., p. 179. Argumentul principal
al acestui autor este acela că impulsurile electromagnetice sunt asimilate unei energii cu valoare
economică.
serviciu telefonic, spre deosebire de energii în general, care au unităţi de

măsură universal valabile. Spre exemplu, în cazul energiei electrice se sustrag
un număr de waţi, acesta fiind unitatea de măsură a puterii energiei electrice,
spre deosebire de impulsuri care, la acelaşi interval de timp pot să fie mai multe
sau mai puţine, în funcţie de sistemul de tarifare al serviciului furnizat.
Mai nou, furnizorii de servicii de telefonie fixă nici nu mai facturează
serviciul folosind impulsuri, ci facturează durata folosirii acelui serviciu în
secunde sau minute.
Dacă impulsul ar fi avut o autonomie în furnizarea serviciului telefonic
acesta, nu putea fi înlăturat de firma furnizoare. Şi această realitate faptică
dovedeşte că impulsul telefonic este doar o convenţie, o denumire pentru modul
de facturare a folosirii unui serviciu. Nu credem că obiect al furtului pot fi
abstracţiuni.
Impulsul telefonic sau folosirea serviciului telefonic presupune un consum
de energie electrică. Este adevărat, în general orice serviciu presupune un
consum de energie electrică sau de altă natură.
Acest aspect nu schimbă datele problemei, deoarece este indiscutabil că,
în general, foarte multe servicii oferite publicului presupun acest lucru, dar fără
a putea vorbi de un furt de energie electrică (transport în comun, comunicaţii
prin satelit etc.).
În cazul sustragerii de energie electrică, prejudiciul se calculează ca fiind
înmulţirea unui nr. de waţi (lucru universal valabil) cu preţul de cost al acestuia,
care este un element specific fiecărui furnizor, spre deosebire de telefonie, unde
prejudiciul este reprezentat de costul folosirii serviciului, nicidecum de vreun
consum de energie.
Dacă cineva foloseşte fără drept un televizor al altuia, fără a-l sustrage, ar
însemna că trebuie condamnat pentru furt de energie electrică, deoarece
televizorul a consumat curent electric!?!
Nu considerăm întemeiată o asemenea abordare.
Din acelaşi motiv, legiuitorul a înţeles să incrimineze în mod distinct
furtul de folosinţă al unui vehicul, deoarece consumul de benzină nu este de
esenţa furtului de maşini, concluzie la care s-ar ajunge dacă am accepta că
electricitatea care trece prin firul telefonic este obiectul material al furtului de
impulsuri.
Prin conectare ilegală nu se consumă vreo energie care ar circula prin firul
telefonic. Energia electrică de foarte mică intensitate este doar suportul care
permite efectuarea telecomunicaţiei.
În caz contrar, ar trebui considerat furt de energie electrică şi ascultarea
unui post de radio fără drept, deoarece orice transmisie prin unde radio
presupune un consum de energie.
Credem că de esenţa telecomunicaţiilor este transmiterea în orice mod a

unei informaţii la distanţă, indiferent de mijlocul folosit. Astfel, în cazul
telefoniei mobile, ar trebui considerat ca fiind furt utilizarea unui telefon mobil
fără acordul proprietarului, bineînţeles în cazul în care nu a fost sustras
telefonul mobil, ipoteză când obiectul furtului este chiar telefonul mobil. Şi în
acest caz se consumă energia electrică din acumulatorul aparatului.
În concluzie, considerăm că impulsul telefonic nu este o energie în sensul
art. 208 alin. 2 C pen. şi, cu atât mai puţin, o energie cu valoare economică1.
Cu privire la impulsul electromagnetic, lucrurile trebuie privite mai
nuanţat. De data aceasta, indiscutabil, suntem în prezenţa unei energii, dar
trebuie verificată şi îndeplinirea celei de-a doua condiţii prevăzută de lege, şi
anume să fie o energie cu valoare economică.
În doctrina italiană, energia cu valoare economică a fost definită ca fiind
acea energie care poate fi apropriată şi folosită de om2.
Impulsul electromagnetic nu este o energie care poate fi apropriată.
Furtul, ca infracţiune, presupune trecerea unui bun din sfera de dispoziţie a
posesorului legitim în sfera de dispoziţie a hoţului.
Or, folosirea serviciului telefonic nu presupune vreo deposedare a cuiva
de ceva, şi cu atât mai puţin vreo imposedare. Suntem în prezenţa unei folosiri
nelegitime a acelui serviciu şi suntem în prezenţa unei îmbogăţiri injuste.
Deci, în ipoteza analizată, se poate vorbi de o energie folosită, dar acea
energie nu poate fi apropriată, spre deosebire de energia electrică, unde
infracţiunea se consideră consumată nu în momentul conectării ilegale la
conductorii electrici, ci în momentul când această energie este consumată.
Astfel, acolo avem atât o deposedare a părţii vătămate, cât şi o imposedare a
celui care sustrage.
Lucrurile stau de o manieră diferită în cazul impulsului electromagnetic
când, deşi este folosit serviciul, nu există vreo deposedare a proprietarului;
prejudiciul este cauzat de folosirea fără drept a serviciului, un prejudiciu
indirect, şi nu este determinat de diminuarea directă a patrimoniului din care
făcea parte bunul.
De aceea, credem că prin condiţia posibilităţii de a fi apropriată trebuie
subînţeleasă condiţia ca respectiva energie să poată fi consumată, condiţie pe
care impulsul electromagnetic nu o îndeplineşte.
Pentru toate acestea, credem că, cel puţin de lege lata, impulsul
electromagnetic nu poate fi asimilat unei energii cu valoare economică în
1
G. Antoniu, Infracţiunile contra patrimoniului... op.cit., p. 22.
2
S. Saltelli, E. Romano-Di Falco, Nuovo codice penale commentato, Ed. UTET, 1940,
Torino, p. 430.
sensul legii penale. Serviciul telefonic indiscutabil că are o valoare economică,

dar asta nu înseamnă că se circumscrie noţiunii vizate de art. 208 alin. 2 C.
pen1.
Aceeaşi soluţie este împărtăşită şi de doctrina italiană, arătându-se că nu
constituie furt de energie folosirea abuzivă a unui aparat de radio-comunicaţie,
deoarece nu există nici o diminuare a patrimoniului care ar decurge din
folosirea aparatului de transmitere2.
Jurisprudenţa franceză a fost tranşantă în privinţa conectării ilegale la
serviciul telefonic al altuia, hotărându-se că orice comunicaţii telefonice
constituie prestări de servicii care nu sunt susceptibile de apropriere şi nu intră
în categoria bunurilor vizate de dispoziţiile care incriminează furtul3.
Instanţele române, în marea lor majoritate, se situează pe poziţia contrară,
şi anume că, în acest caz, se comite un furt. Când vine vorba de motivarea
acestor soluţii, se susţine că se sustrag impulsuri4 (ar fi bine să putem sustrage
timp, sic!!!) sau, în ultimele decizii, se susţine că se sustrage energia electrică
folosită la efectuarea convorbirilor telefonice5.
Fără excepţie, toate soluţiile pun accentul pe păgubirea victimei şi pe
îmbogăţirea „infractorului”.
Nu contestăm ideea de prejudiciu, dar fapta trebuie să fie tipică pentru
furt, adică sustragerea unui bun mobil corporal, în caz contrar se face o
analogie în defavoarea celui acuzat, şi poate că, se mai oferă un motiv în plus
pentru condamnarea României pentru violarea art. 7 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, din perspectiva respectării scrupuloase a principiului
legalităţii incriminării.
Interesant este şi faptul că, deşi jurisprudenţa este quasi-unanimă în acest
sens, legiuitorul a simţit nevoia ca prin noul Cod penal (Legea nr. 301/2004) să
prevadă expres că se asimilează furtului şi această formă de „sustragere”. Dacă
soluţia este atât de evidentă, oare de ce este nevoie ca legiuitorul să intervină în
acest domeniu?
În alin. 2 al art. 208 C pen. se prevede expres că sunt asimilate bunurilor
mobile şi orice energie care are o valoare economică, precum şi înscrisurile.
Acest text este temeiul legal în baza căruia se susţine că sustragerea de
1
Pentru detalii a se vedea şi S. Bogdan, Consideraţii cu privire la conectarea ilegală la
un serviciu telefonic. Diferenţa faţă de infracţiunea de furt de energie cu valoare economică, în
PR, nr. 2/2002, p. 256-265.
2
S. Saltelli, E. Romano-Di Falco, op. cit., p. 430.
3
Code Pénal, Ancien code pénal, op. cit., p. 1943.
4
Dec. pen. nr. 592/1999, C. Ap. Cluj în SUBB 1/2000, p. 42. În sensul că această faptă
nu îndeplineşte condiţiile de tipicitate ale furtului, a se vedea Dec. pen. nr. 451/2000 a C. Ap.
Craiova în Dreptul nr. 11/2001, p. 178.
5
Dec. pen. nr. 3981/2000 a CSJ în RDP nr. 2/2002, p. 172.
impulsuri este o formă a infracţiunii de furt. Acest text, în realitate, a apărut

tocmai pentru a putea justifica condamnarea pentru furt a aceluia care sustrăgea
energie electrică şi pentru a înlătura eventualele discuţii cu privire la caracterul
de bun corporal al energiei electrice.
Credem că, raportat la dezvoltările de mai sus, se includ în categoria
energiilor cu valoare economică, în sensul art. 208 alin. 2 C pen., doar acele
energii care se consumă prin sustragere (nu intră în această categorie energia
cinetică, eoliană, solară etc.).
Înscrisurile la care face referire art. 208 alin. 2 C pen. trebuie înţelese în
sensul de instrumentum şi nu de negotium, deoarece, în acest din urmă caz, ele
nu ar mai fi bunuri corporale. Înscrisurile pot fi obiect material al furtului, cu
excepţia cazurilor când sustragerea acestora ar intra sub incidenţa altor texte de
incriminare (de exemplu, infracţiunea de violare a secretului corespondenţei în
modalitatea sustragerii acesteia va absorbi furtul acestei corespondenţe).
S-a discutat în practica judiciară franceză dacă poate fi sustras prin
fotocopiere conţinutul unor documente sau se poate sustrage informaţia de pe
dischete prin copierea fişierului. În câteva speţe din practica judiciară franceză
s-a lansat această dezbatere, dar instanţele au refuzat de principiu a considera ca
fiind furt o astfel de faptă. Acolo unde s-a făcut referire la ideea de „sustragere”
a informaţiei, s-a adăugat faptul că furtul s-a comis fie prin sustragerea
documentului sau dischetei, în cazul copierii unor fişiere. S-a susţinut, în
doctrina franceză, că nu se poate afirma că jurisprudenţa franceză a împărtăşit
opinia conform căreia pot fi obiect al furtului şi bunurile incorporale1.
Bunul, pentru a putea fi obiect material al furtului, trebuie să aibă o
minimă valoare economică2. Să ne imaginăm absurdul situaţiei, de exemplu,
când sustragerea unei frunze dintr-un pom al altuia sau a unor fire de nisip să
fie considerată un furt. Din punct de vedere fizic este un bun mobil corporal,
dar din punct de vedere juridic nu poate fi obiect material al furtului, deoarece
nu are o minimă valoare economică.
De aceea, cel care fură un şerveţel fără valoare din buzunarul părţii
vătămate, crezând că sunt bani, comite o tentativă improprie de furt şi nu o
infracţiune consumată.
Latura obiectivă a furtului presupune îndeplinirea mai multor condiţii:
Să existe o acţiune de luare a unui bun mobil din posesia sau detenţia
altuia. Acţiunea de „luare” este alcătuită, din punct de vedere didactic, din
două componente, „deposedare” şi „imposedare”.
Precizăm că noţiunile de posesie sau detenţie în Dreptul penal nu sunt
similare cu cele din Dreptul civil. În sens penal, prin posesie se înţelege o
1
M-L, Rassat, op. cit., p. 84.
2
stăpânire în fapt a unui bun mobil, fără vreo legătură cu condiţiile posesiei din
Dreptul civil. De aceea cel care, de exemplu, ajută o persoană la transportul
bagajelor sale, comite un furt dacă fuge cu ele şi nu un abuz de încredere, dacă
am considera că cel care transportă bagajele împreună cu stăpânul bunurilor ar
„deţine” acel bun în temeiul unui contract de transport sau unui contract
eventual nenumit.
Luarea presupune în concret, de regulă, o deplasare a bunului, dar există o
luare şi atunci când bunul este consumat (cel care consumă imediat un bun luat
de pe rafturile unui magazin comite un furt) sau cel care ascunde bunul în locul
în care se găseşte astfel încât acesta să intre în stăpânirea de fapt a hoţului (cel
care ascunde bunuri în curtea societăţii, parte vătămată, la care este angajat
agentul, astfel încât doar el ştie unde se găsesc). În acest caz, bunul a ieşit din
stăpânirea de fapt a posesorului legitim (societatea comercială) şi a intrat în
stăpânirea de fapt a hoţului.
Există luare indiferent dacă sustragerea se realizează în mod clandestin
(fără ştirea părţi vătămate) dar şi dacă fapta se comite în mod manifest, vizibil
(sub ochii proprietarului)1.
În cazul furtului manifest, dacă partea vătămată încearcă să se opună
actului de sustragere şi agentul foloseşte ameninţarea sau violenţa, fapta lui se
transformă în tâlhărie.
Există o acţiune de sustragere specifică furtului şi atunci când agentul, în
concret, foloseşte o conduită violentă asupra bunului (distruge sistemul care
proteja bunul, desprinde bunul prin violenţă dacă era legat sau încorporat
într-un bun imobil).
Tot o violenţă asupra lucrului avem şi în situaţia în care furtul se comite
prin surprinderea victimei (sustragerea poşetei, a portmoneului, a lănţişorului,
cerceilor etc)2.
În practica judiciară, această violenţă asupra lucrurilor (sustragerea
telefonului din mâna părţii vătămate) este calificată ca un act de sustragere prin
violenţă asupra persoanei, adică o tâlhărie3.
Simplul fapt că sustragerea se realizează prin surprinderea victimei nu
este suficient pentru a considera că violenţa s-a realizat asupra persoanei.
Dacă însă această conduită evoluează într-un act de violenţă asupra
persoanei (victima sesizează iminenţa actului de sustragere sau nu este
1
În doctrină se face distincţia între furtum nec manifestum şi furtum manifestum. Rătescu,
Codul penal adnotat III, p. 414.
2
Rătescu Codul penal adnotat III, p. 415.
3
Dec. nr. 3997/2007 a ICCJ citată în Codul penal, ediţie îngrijită de Georgina
Ed.C H Beck, 2007, p. 745.
surprinsă de acţiunea agentului şi se opune, iar agentul continuă actul de

violenţă) sau într-o formă particulară de ameninţare (după sustragerea prin
surprindere victimei i se sugerează implicit că se expune unor riscuri dacă se
opune deposedării), fapta poate fi calificată ca fiind tâlhărie.
S-a considerat că violenţa asupra lucrului, chiar dacă indirect lezează şi
persoana, nu este de natură a califica fapta ca tâlhărie, ea rămânând un furt1.
Bunul trebuie să se afle în posesia sau detenţia altuia.
Noţiunile de detenţie şi posesie au o semnificaţie specifică Dreptului
penal şi nu se suprapun perfect peste sensul acestor noţiuni din Dreptul civil.
Astfel, dacă am accepta semnificaţia acestor noţiuni din Dreptul civil s-ar
ajunge la soluţia ca acela care sustrage un bun al firmei la care este angajat şi pe
care îl foloseşte în procesul muncii, sau cel care ia un bun de pe o tarabă a unui
comerciant cu acordul acestuia pentru a-l examina în vederea cumpărării şi apoi
fuge cu acel bun ar comite infracţiunea de abuz de încredere. Aceste fapte, în
mod corect, în mod constant, sunt calificate în jurisprudenţa penală ca fiind
furturi, deoarece se consideră că simplu contact material cu un bun nu înseamnă
nici detenţie şi nici posesie aşa cum sunt ele prevăzute în art. 208 C. pen2.
Dacă bunul se află în coproprietate şi toţi coproprietarii stăpânesc în fapt
bunul, sunt posesori în sensul legii penale, fapta unuia dintre ei de a-l sustrage
nu îndeplineşte condiţia de tipicitate a furtului, fiind un litigiu cu caracter civil.
Dimpotrivă, dacă unul dintre coproprietari nu are posesia sau detenţia asupra
bunului şi sustrage acel bun, fapta de furt va fi tipică.
Fapta se poate reţine şi în sarcina proprietarului, dacă sustrage un bun care
se află în posesia sau detenţia legitimă a altuia. Art. 208 alin. 3 C pen.
prevede expres această condiţie, deoarece, în lipsa acestui text, fapta
proprietarului de a-şi sustrage propriul bun nu ar intra sub incidenţa legii
penale.
Legea penală apără şi posesia nelegitimă împotriva altor sustrageri
(agentul care fură un bun de la cel care l-a furat la rândul său va răspunde
pentru furt).
Excepţie fac sustragerile comise de proprietar în dauna hoţului, când
posesia nelegitimă a acestuia nu mai este protejată penal faţă de proprietar, aşa
cum am arătat mai sus.
Dacă bunul este sustras de către proprietar de la o persoană care nu are o
detenţie sau posesie legitimă (de la hoţul care în prealabil i-a furat bunul), fapta
de furt nu mai este tipică.
În sens contrar, se susţine că acţiunea proprietarului se constituie ca un act
de autojustiţie care nu ar trebui tolerat de societate. Doar organele judiciare ale
1
Rătescu, Codul penal adnotat III, p. 414.
2
G. Antoniu, Infracţiunile contra patrimoniului... op. cit., p. 30.
statului ar putea decide că respectiva detenţie a hoţului are un caracter

nelegitim, ceea ce presupune că proprietarului bunului sustras nu îi este permis
să sustragă la rândul lui bunul de la hoţ ci trebuie să lase acest lucru în sarcina
organelor judiciare1.
Credem că interpretarea per a contrario a art. 208 alin. 3 C pen. este un
argument solid în sensul primei opinii.
Precizarea caracterului legitim sau nu al detenţiei ar fi fost inutilă în cazul
în care fapta proprietarului era tipică pentru furt, deoarece el nu ar fi putut
decide niciodată singur, în lipsa unei intervenţii a organelor judiciare, că
detenţia este nelegitimă sau nu, ceea ce înseamnă că textul era inaplicabil.
Dacă organele judiciare ar fi constatat caracterul nelegitim al detenţiei
acestea ar fi fost obligate să restituie bunul furat proprietarului sau posesorului
legitim.
Bunul continuă să se afle în posesia altuia şi în cazul în care agentul
solicită bunul pentru a-l examina şi apoi fuge cu el. Contactul material cu un
bun nu înseamnă automat şi o schimbare a stăpânirii de fapt a bunului.
Stăpânirea de fapt presupune că proprietarul exercită în continuare un control
asupra acelui bun.
De exemplu, cel care solicită telefonul mobil pentru a efectua o
convorbire şi apoi fuge cu acest bun comite un furt, deoarece deşi bunul a ajuns
în mâna hoţului prin voinţa proprietarului, aceasta nu echivalează cu trecerea
bunului în stăpânirea de fapt a hoţului. Oricând proprietarul aflat în apropierea
agentului poate să vadă modul în care agentul foloseşte bunul său şi să decidă
cu privire la acel bun.
Un vehicul se află în stăpânirea de fapt a proprietarului şi atunci când
acesta este parcat într-un loc public şi proprietarul se află într-un alt loc de unde
nu poate nici măcar vedea vehiculul său.
Toate acestea arată că posesia sau detenţia unui bun trebuie înţeleasă
într-un sens dinamic şi ca realitate juridică a stăpânirii în fapt a unui bun
mobil corporal din perspectiva dreptului penal, nu trebuie raportată doar la
realităţi înţelese mecanicist.
Dacă agentul solicită bunul de la proprietar pentru o jumătate de oră sau o
jumătate de zi şi apoi se obligă să aducă bunul, ceea ce nu face, el va comite
infracţiunea de abuz de încredere, deoarece bunul a ajuns în stăpânirea de fapt a
infractorului cu voinţa proprietarului. Agentul are „libertatea faptică” de a alege
să restituie sau nu bunul. Dacă, prin folosirea bunului, nu i se acordă şi această
libertate de a-l stăpâni, este firesc ca bunul să se considere a se afla în posesia
celui care i-a dat bunul (vânzarea pe încercate a bunului, magazinele cu
autoservire etc.).
1
Nu se consideră a fi în posesia vreunei persoane bunurile nimănui (res

nullius), deoarece nu se poate realiza vreo deposedare a vreunei persoane.
Ipoteza este destul de rară, deoarece majoritatea bunurilor au un proprietar.
Sunt res nullius apa din râuri, apa de ploaie, animalele sălbatice etc. Nu
sunt în posesia unei alte persoane bunurile abandonate sau părăsite (în acest
caz, ele au ieşit voluntar din stăpânirea posesorului) şi bunurile pierdute (care
au ieşit involuntar din sfera de dispoziţie a posesorului).
În schimb, bunul uitat, nu se consideră ieşit din posesia părţii vătămate,
deoarece aceasta ştie unde l-a uitat şi se poate întoarce oricând să-l reia1. Din
acelaşi motiv, animalele domestice lăsate în libertate să-şi caute hrana, nu sunt
bunuri pierdute2.
Fapta trebuie comisă fără consimţământul persoanei vătămate. Dacă
există un consimţământ, nu mai poate exista o sustragere pe nedrept.
Consimţământul se poate referi la o transmitere a posesiei sau a folosinţei
temporare sau chiar a proprietăţii acelui bun.
S-a susţinut, în mod întemeiat, că prevederea din textul de incriminare a
furtului nu era necesară, deoarece fapta trebuie comisă în scopul însuşirii pe
nedrept3.
Un consimţământ ulterior luării unui bun nu înlătură tipicitatea faptei,
dacă nu a existat consimţământul părţii vătămate anterior comiterii sustragerii.
Această împrejurare poate influenţa doar soluţionarea laturii civile şi, eventual,
individualizarea sancţiunii.
Dacă proprietarul a depus plângere pentru furt, crezând că utilajul i-a fost
luat de un hoţ, şi apoi constată că autorul acelei „sustrageri” era o persoană care
avea anterior consimţământul proprietarului de a folosi bunul ori de câte ori
avea nevoie de acel bun, fapta nu mai este tipică. Faptul că proprietarul a depus
plângere penală la poliţie pentru furt nu înseamnă că şi-a retras consimţământul
cu privire la orice fel de luare a bunului.
Dacă consimţământul este unul condiţionat şi cel care doreşte acel bun nu
respectă condiţiile în care i s-a dat acel consimţământ, fapta se încadrează la
infracţiunea de furt, deoarece agentul a luat bunul fără consimţământ.
Consimţământul anterior al posesorului legitim face ca fapta să nu fie
tipică.
Latura subiectivă. Infracţiunea de furt este oferită ca exemplu în
categoria infracţiunilor calificate prin scop4. Din acest motiv s-a susţinut că
furtul nu se poate comite decât cu intenţie directă5.
1
2
3
4
5
M. Basarab, op. cit., p. 196, Explicaţii I, p. 122; Codul penal comentat şi adnotat-parte
generală, p. 94.
În doctrina română s-a susţinut1 că infracţiunile calificate prin scop nu

sunt incompatibile cu intenţia eventuală şi exemplu oferit este furtul comis cu
intenţie eventuală.
Alţi autori2 au arătat că furtul se poate comite şi cu intenţie eventuală doar
dacă bunul furat ar conţine în el un alt bun, împrejurarea acceptată de autorul
furtului. De exemplu, se sustrage un portmoneu în care autorul acceptă că s-ar
putea afla şi un act de identitate.
Credem că fapta se comite, de regulă, cu intenţie directă, deoarece
sustragerea trebuie comisă în scopul însuşirii pe nedrept. Aceasta nu exclude
posibilitatea ca furtul să se comită şi cu intenţie eventuală. Acest punct de
vedere este împărtăşit şi de o parte a doctrinei române3 şi de doctrina străină4.
Realitatea faptică dovedeşte că anumite acţiuni de luare, deşi sunt comise
cu intenţie eventuală, trebuie să intre sub incidenţa textului de incriminare a
furtului (cel care nu ştie dacă bunul este pierdut sau uitat, dar ia bunul,
asumându-şi riscul că ar putea să ia un bun aflat în posesia altuia, cel care are
consimţământul să folosească un bun determinat, dar acceptă să ia un altul
asemănător, fiindu-i indiferent dacă are consimţământul părţii vătămate şi pentru
acesta. Or, dacă agentul nu ştie cui aparţine bunul şi îl sustrage acceptând că ar
putea să aparţină unei persoane care nu şi-a dat acordul să-i fie luat5.
În această ultimă ipoteză, autorul acceptă că bunul va rămâne în
stăpânirea sa, în cazul în care, cel de la care a luat bunul nu îi îndeplineşte
cerinţele.
Art. 208 C pen prevede că bunul trebuie luat în scopul însuşirii pe
nedrept. Plecându-se de la această formulare s-a considerat că cel care sustrage
un bun de la debitorul său pentru a-şi asigura recuperarea creanţei nu comite o
luate în scopul însuşirii pe nedrept, fapta având doar un caracter civil6. De
exemplu proprietarul unui imobil sustrage bunurile chiriaşului care nu şi-a plătit
chiria.
S-a susţinut că judecătorul trebuie să facă distincţia între situaţia când
recuperarea unui prejudiciu prin actul de sustragere a fost cauza furtului când
fapta nu este sancţionată penal, de aceea în care recuperarea datoriei este doar
un pretext, ipoteza când se va reţine un furt7.
1
2
Explicaţii III, p. 465; T. Toader, op. cit., p. 182.
3
4
H. Troendle, T. Fisher, op. cit., p. 1524, par. 31; I. Pradel, op. cit., p. 605; E. Dreyer, op.
cit., p. 381; D. Ormerod, op. cit., p. 778.
5
Dec. nr. 663/2005, secţia penală şi de minori, C Ap. Cluj citată în Codul penal, ediţie
îngrijită de Georgina Bodoroncea, Irina Kuglay, Lavinia Lefterache, Ionuţ Matei, Iuliana
Nedelcu, Francisca Vasile, Ed. C.H. Beck, 2007, p. 712.
6
7
Rătescu, Codul penal adnotat III, p. 425.
Credem că printr-o atare soluţie vom încuraja toţi debitorii să-şi

recupereze singuri prejudiciul. Din acest motiv, jurisprudenţa este favorabilă
ideii de furt într-un astfel de caz.
Chiar dacă vom diferenţia ipoteza în care creditorul ia bunul fără a
dispune de el în nici un fel, de ipoteza în care creditorul amanetează bunurile
chiriaşului pentru a-şi recupera paguba, când doctrina1 susţine că însuşirea se
face fără drept şi fapta este furt, tot nu vom oferi o soluţie juridică adecvată
social.
În cazul în care fapta ar avea doar un caracter de ilicit civil, se pune
întrebarea până când creditorul va putea să păstreze acel bun, dacă chiriaşul
refuză în continuare să-şi plătească datoria.
Răspunsul este acelaşi, adică până când o instanţă îl va obliga să o facă. În
cazul în care creditorul îşi satisface creanţa în acest fel, tot o instanţă de
judecată va trebui să rezolve litigiul legat de recuperarea bunului.
Din acest motiv credem că este mai simplu să sancţionăm aceste forme
extralegale de „asigurare a reparării prejudiciului”.
Argumentul de natură civilă, în sensul că creditorul are doar corpus-ul nu
şi animus-ul, în cazul posedării bunului luat cu titlu de garanţie, credem că
poate fi combătut.
Niciodată cel care sustrage un bun nu poate să aibă şi animus-ul posesiei
acelui bun în sens civil, în contradictoriu cu proprietarul legitim al bunului. Or
se susţine că tocmai faţă de proprietar nu există un act de sustragere cu animus,
atunci când creditorul ia un bun al debitorului (deci are corpus) pentru a-şi
asigura plata creanţei (nu are animus specific posesiei).
Dacă deţinerea bunului de către creditor după sustragerea de la debitor ar
avea un caracter licit, din punct de vedere penal, ar însemna că debitorul ar
trebui să fie sancţionat pentru furt, dacă sustrage la rândul lui bunul care i-a fost
sustras de către creditor.
De lege lata, singura interpretare raţională ar fi aceea că, dacă un bun este
luat cu titlu de garantare a unei datorii a posesorului, sau pentru a determina o
anumită conduită din partea acestuia, există scopul însuşirii pe nedrept. Aceasta
pentru că în cazul în care posesorul nu îndeplineşte cererea creditorului care ia
luat bunul, acesta rămâne în stăpânirea creditorului, aceasta fiind intenţia, cel
puţin eventuală, a creditorului în momentul luării bunului debitorului.
De lege ferenda, considerăm că se poate renunţa la precizarea că
sustragerea trebuie comisă în scopul însuşirii pe nedrept. Scopul trebuie să fie
acela al îmbogăţirii injuste. Această modificare este necesară, deoarece,
interpretând foarte scrupulos textul în vigoare, un infractor ar putea susţine că
el a luat un bun, altul decât un vehicul, în scopul folosirii pe nedrept, caz în
1
A. Filipaş, op. cit.,p. 320.
care furtul nu ar mai fi tipic (de exemplu, hoţul sustrage televizorul cu scopul
de a-l folosi fără drept).
În practica judiciară română, se respinge o asemenea apărare, prezu-
mându-se că scopul a fost acela al însuşirii.
De exemplu, în Codul penal francez în art. 311-1, furtul este definit ca
fiind sustragerea frauduloasă a unui bun al altuia. În codul penal italian şi
german se foloseşte ideea de scop, dar nu cu privire la destinaţia acelui bun,
adică însuşire sau folosire, ci se pleacă de la ideea de îmbogăţire frauduloasă ca
urmare a sustragerii. Din perspectiva acestor texte, faptele mai sus prezentate
de noi, ce ar putea naşte discuţii raportat la reglementarea noastră, intră fără
putinţă de tăgadă în tipicitatea furtului, deoarece scopul îmbogăţirii injuste
există în toate ipotezele de mai sus.
Teoretic, scopul însuşirii pe nedrept ar putea fi interpretat în sens mai larg
ca fiind o îmbogăţire injustă.
Pentru rigoare ştiinţifică, scopul însuşirii pe nedrept din art. 208 alin. 1 C
pen. trebuie interpretat şi prin raportare la scopul folosirii pe nedrept în cazul
vehiculelor aşa cum este prevăzut în art. 208 alin. 4 C pen.
Furtul de folosinţă. Art. 208 alin. 4 C pen. incriminează luarea unui
vehicul cu scopul de a-l folosi pe nedrept. Credem că este o modalitate distinctă
de comitere a furtului care poate fi reţinută în concurs cu furtul comis în scopul
sustragerii unui bun1.
Raţiunea incriminării acestui comportament a fost tocmai faptul că prin
anii ’50 ai secolului trecut, tineri rebeli „împrumutau” maşinile găsite pe stradă
pentru a face o plimbare cu prietenii.
A doua zi dimineaţa, aduceau maşinile la locul de unde le luaseră, şi
pentru a nu fi acuzaţi nici măcar de furt de benzină, aşa cum propuseseră unii
jurişti, făceau şi plinul atunci când aducea maşina înapoi.
În mod evident, ei foloseau fără drept aceste vehicule.
Codul penal german a incriminat distinct fapta de folosire neautorizată a
unui vehicul pentru a combate aceste fenomen2, iar doctrina franceză a inventat
conceptul de sustragere temporară, în aceste ipoteze3.
Ambele soluţii au evitat să soluţioneze sancţionarea penală a acestor fapte
prin modificarea elementului subiectiv al furtului, deoarece acesta nu prezenta
elemente de particularitate. Jurisprudenţa franceză a încercat să extindă
noţiunea de sustragere de la ipoteza clasică, adică sustragerea definitivă, aşa
cum era ea până atunci subînţeleasă, la sustragerea temporară. Nici soluţia
1
2
Paragraful 248b C pen. german.
3
M. -L. Rassat, op. cit., p. 98; E. Dreyer, op. cit., p. 378.
franceză nu este la adăpost de critică, deoarece devine dificilă delimitarea

sustragerii temporare de repararea imediată a prejudiciului.
În varianta germană, se consideră că faptele nu îndeplinesc condiţiile de
tipicitate ale infracţiunii de furt, în sensul ei tradiţional, ci trebuie incriminate în
mod distinct, deoarece altfel se modifică conceptul de furt aşa cum este el
înţeles în mod tradiţional. De altfel, Codul penal german tratează şi sustragerea
de energie ca o faptă distinctă (paragraful 248c C pen. german) de furtul unui
bun corporal (paragraful 242 C pen. german).
Legiuitorul român a încercat să rezolve această problemă prin modificarea
laturii subiective a furtului, dar care, la o interpretare per a contrario, riguros
ştiinţifică, ar duce la consecinţe discutabile, adică faptul de a nu sancţiona furtul
comis în scopul folosirii unui alt bun decât un vehicul.
De exemplu, cel care sustrage o carte dintr-o bibliotecă sau dintr-o librărie
pentru a o citi şi, apoi, o înapoiază nu ar trebui sancţionat pentru furt în scopul
însuşirii, deoarece el a urmărit să folosească acel bun. O atare soluţie care pare
justificată doctrinar, pornind de la definiţia legală a furtului, dar ne întrebăm
dacă este un mijloc eficient de combatere a tuturor formelor de sustragere,
adică raţiunea de a exista a infracţiunii de furt.
S-a susţinut că agentul trebuie să facă dovada că bunul mobil sustras, altul
decât vehiculul, a fost luat în scopul folosirii pe nedrept1.
Credem că această probă este relativ simplă de făcut deoarece în general
orice bun este luat în scopul folosirii, dacă nu se consumă prin folosire (de
exemplu se sustrage un televizor pentru a-l folosi, se sustrage o carte din
librărie pentru a o citi etc).
De aceea, credem că jurisprudenţa a fost mai pragmatică şi a sancţionat ca
furturi aceste forme de sustragere, chiar dacă autorul a invocat faptul că a dorit
doar să folosească acel bun şi nu să şi-l însuşească.
Aceste fapte sunt considerate furturi în majoritatea sistemelor penale
europene, dobândirea unui bun urmare a unei sustrageri este o formă de
îmbogăţire injustă ce îndeplineşte condiţiile de tipicitate ale furtului.
Revenind la sustragerea unui vehicul, arătăm că dacă folosirea vehiculului
se face pe o durată mare de timp, asta înseamnă că, în realitate, suntem în
prezenţa unui furt în scopul însuşirii, chiar dacă cel care a sustras restituie bunul
după folosirea îndelungată a acestuia.
Definiţia vehiculului este cea oferită de art. 6 pct. 35 din OUG nr.
195/2002 republicată: vehiculul este un sistem mecanic care se deplasează pe
drum, cu sau fără mijloace de autopropulsare, utilizat în mod curent pentru
transportul de persoane şi/sau bunuri ori pentru efectuarea de servicii sau
lucrări.
1
A. Filipaş, op. cit.,p. 323.
În cazul în care agentul, după ce foloseşte autoturismul, sustrage şi piese

ale acestuia, comite un concurs de infracţiuni între furtul în scopul folosirii
vehiculului şi furtul în scopul însuşirii pieselor.
Momentul consumării furtului în această modalitate are anumite parti-
cularităţi.
Cel care împinge maşina din parcare în vederea luării în scopul folosirii
comite o tentativă de furt până în momentul în care reuşeşte să folosească acel
vehicul.
De lege ferenda, ar trebui incriminată fapta celui care foloseşte fără drept
un vehicul, pentru că, în esenţă, în aceasta constă în concret fapta celui care ia
un vehicul în scopul folosirii fără drept.
Luarea în scopul folosirii înseamnă în realitate o folosire a acelui bun.
Coautoratul la această modalitate a furtului este posibil doar în măsura în care
acel vehicul se poate conduce de două sau mai multe persoane. Prin conducător
al unui autovehicul se înţelege persoana care determină punerea în mişcare şi
acţionează asupra direcţiei de deplasare pe drum a vehiculelor.
Tentativa la infracţiunea de furt, indiferent de formele acestuia este
incriminată.
Cu privire la distincţia dintre o tentativă de furt şi o faptă consumată, au
fost exprimate mai multe teorii:
Conform teoriei contractaţiunii, susţinută de Paulus, fapta se consumă la
atingerea bunului de către infractor.
Conform teoriei amovării, susţinută de Ulpian, fapta se consumă la
mutarea bunului din locul în care era bunul înainte de acţiunea infracţională.
Susţinătorii teoriei ablaţiunii cred că fapta se consumă în momentul
transportării bunului de la locul unde se afla el, simpla mutare nefiind suficientă
pentru consumarea faptei.
Susţinătorii teoriei ilaţiunii opinează că furtul se consumă în momentul
ascunderii bunului.
Teoria apropriaţiunii este cea mai răspândită în doctrină1, şi practica
judiciară şi porneşte de la ideea că fapta se consumă în momentul când bunul a
intrat în sfera de dispoziţie a autorului.
Momentul în care bunul a intrat în sfera de dispoziţie a autorului se
apreciază în concret.
Avantajul major al acestei abordări este acela că permite soluţii flexibile
ţinând cont de realităţile faptice. Judecătorul apreciază de la caz la caz dacă
bunul a intrat sau nu în concret în sfera de dispoziţie a hoţului.
1
O. Stoica, op. cit., p. 152, T. Toader, op. cit., p. 183.
Controversele nu au fost generate de îmbrăţişarea uneia sau alteia dintre

teoriile de mai sus, deoarece majoritatea covârşitoare a doctrinei consideră
întemeiată teoria apropriaţiunii, ci au fost determinate de situaţia de speţă,
respectiv dacă bunul a intrat sau nu în sfera de dispoziţie a hoţului.
Pentru a se uşura sarcina practicienilor, s-a propus a se distinge între
însuşirea obiectelor mici, când fapta se consumă atunci când făptuitorul a pus
bunul în buzunar, sau într-o sacoşă, indiferent dacă agentul a părăsit imobilul
din care a sustras sau nu, şi însuşirea bunurilor mari, când furtul se consumă
atunci când agentul a scos bunul din spaţiul în care se afla el de obicei (de
exemplu, a scos frigiderul din casă etc.). Aceasta deoarece în cazul bunurilor
mari, spre deosebire de cele mici, doar după acest moment se poate aprecia că
acesta a intrat în sfera de dispoziţie a hoţului.
Aceasta nu înseamnă că nu este posibil ca furtul să fie consumat chiar
dacă era un bun mare şi nu s-a depăşit spaţiul în care se afla bunul, când hoţul
se comportă faţă de acesta ca un stăpân (de exemplu, deteriorează intenţionat
bunul pentru a putea susţine că acest bun are semne particulare şi că nu ar
aparţine părţii vătămate).
În cazul sustragerii dintr-un loc asigurat cu pază, s-a susţinut că furtul se
consumă în momentul în care autorul a reuşit să depăşească paza1.
Credem că această afirmaţie trebuie nuanţată. Dacă, de exemplu,
făptuitorul, într-un supermarket, consumă un bun de pe un raft, cu siguranţă nu
a depăşit paza, dar furtul este unul consumat. În cazul acestor tipuri de furturi,
trebuie să analizăm în concret dacă bunul a intrat sau nu în sfera de dispoziţie a
agentului. Dacă, de exemplu, un bun de dimensiuni mici este ascuns în buzunar,
fapta este consumată, chiar dacă el a fost prins de personalul de pază al
magazinului la ieşirea din magazin, pentru că a fost filmat de camerele de
supraveghere. Faptul că agentul nu a apucat să părăsească incinta magazinului
nu se poate constitui ca o prezumţie absolută că bunul nu a intrat în posesia
acestuia.
Sancţiunea. Furtul simplu se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 1
şi 12 ani.
Formele calificate ale furtului sunt reglementate de art. 209 C. pen:
Codul penal român instituie nenumărate forme de furt calificat. Pentru ca
să poată comite un furt în formă simplă, infractorul trebuie să cunoască
temeinic Codul penal. De exemplu, Codul penal german reglementează 7 forme
de furt calificat, cel francez aproximativ 10 forme agravate, incluzând şi
tâlhăria care, în sistemul francez, este considerată un furt agravat, iar în Codul
penal italian sunt 8 forme agravate de furt. Tot 8 forme agravate erau şi în
1
Codul penal român, la intrarea sa în vigoare în 1969. Astăzi, în art. 209 C. pen,
prin contribuţia legiuitorul român post decembrist s-au creat noi şi noi forme de
furt calificat (aproximativ 20).
Practic astăzi, în sistemul Codului penal român, regula este furtul calificat
şi excepţia, furtul simplu. Dacă se realizează tipicitatea mai multor forme
agravate, nu se va reţine un concurs de infracţiuni, ci se va reţine un singur furt
calificat, dar cu reţinerea tuturor circumstanţelor de calificare.
Prima formă agravată, prevăzută în alineatul 1, constă în comiterea
faptei în următoarele împrejurări:
a. de două sau mai multe persoane împreună. Se iau în calcul cei care
în concret desfăşoară activităţi de coautorat sau complicitate concomitentă,
indiferent dacă toţi vor şi răspunde penal pentru aceste forme de participaţie.
Cel care distrage atenţia părţii vătămate este complice la furt şi nu
coautor, pentru că nu comite acte de executare. Coautoratul nu este posibil la
furtul în formă simplă pentru că această împrejurare califică furtul comis de
două persoane împreună.
Circumstanţa este una reală.
b. de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică.
Noţiunea de armă este definită în art. 151 C pen. cu referire la art. 2 alin. 1
pct. 1 din Legea nr. 295/2004. Nu se include aici şi noţiunea de armă asimilată,
deoarece un obiect devine armă asimilată doar dacă este folosit la atac. Dacă
este folosit, atunci agentul comite o tâlhărie.
Prin substanţă narcotică se înţelege orice substanţă care este aptă să
provoace artificial adormirea unei persoane1. Ea nu este similară cu substanţa
stupefiantă sau cu drogurile.
c. de către o persoană mascată, deghizată sau travestită.
Persoana este mascată atunci când are faţa acoperită cu o mască sau îi este
colorată, astfel încât să nu poată fi recunoscută sau uşor recunoscută2.
Ea este deghizată atunci când şi-a schimbat înfăţişarea în întregime, sau în
parte, pentru a fi percepută ca o altă persoană sau un alt obiect, lucru sau fiinţă.
Dacă, însă, noua înfăţişare semnifică caracteristicile sexului opus, atunci
persoana este travestită.
d. asupra unei persoane aflată în imposibilitate de a-şi exprima voinţa
sau de a se apăra. Imposibilitatea de a se apăra presupune incapacitatea fizică
de a opune rezistenţă celui care încearcă să-i fure un bun părţii vătămate.
1
2
De regulă, victima conştientizează existenţa acţiunii de sustragere, dar nu

poate face nimic să o împiedice. Imposibilitatea de a-şi exprima voinţa
presupune o stare psiho-fiziologică care împiedică victima să-şi dea seama ce
se petrece cu ea sau de a-şi manifesta voinţa (intoxicaţie cu alcool, substanţe
stupefiante, medicamente etc.).
Motivul pentru care se află în această stare este irelevant (autoprovocat de
partea vătămată sau de altă persoană, cauze fizice sau psihice etc.).
Partea vătămată nu trebuie să ajungă în această stare datorită acţiunii
infractorului care doreşte astfel să-şi înlesnească sustragerea, deoarece fapta ar
fi o tâlhărie.
e. într-un loc public
Intră în discuţie doar comiterea faptei în situaţii prevăzute de art. 152 lit. a
şi b C pen., adică locul care este întotdeauna accesibil publicului, precum şi
locul care este accesibil publicului în anumite împrejurări. Condiţia cu privire la
prezenţa a cel puţin 2 persoane nu mai trebuie a fi îndeplinită, deoarece fapta
trebuie comisă în loc public şi nu în public1 (de exemplu, furtul comis pe stradă,
în magazinele deschise publicului etc.).
f. într-un mijloc de transport în comun.
Mijlocul de transport în comun trebuie efectiv folosit la aceasta şi nu intră
în această categorie un vehicul destinat mijlocului de transport în comun (adică,
dacă furtul se comite dintr-un tramvai garat în depou, nu este unul calificat,
deoarece în acea perioadă tramvaiul nu era un mijloc de transport în comun).
Mijlocul de transport în comun poate fi destinat prin construcţie acestui
scop (tramvai, troleibuz, autobuz, avion, vapor etc.) sau poate fi adaptat
nevoilor locale de transport în comun (remorcă pentru persoane trasă de un
camion sau tractor etc.).
Taxiurile nu se includ în categoria de mijloace de transport în comun,
deoarece el transportă de regulă un singur client pe traseul şi la destinaţia
solicitată de acesta, fără a avea un anumit orar al curselor şi o anumită rută.
Circumstanţa se reţine cu privire la bunurile aflate asupra călătorilor sau
aşezate ori depuse în mijlocul de transport în comun2.
Furtul comis într-un mijloc de transport în comun este în mod evident şi
un furt comis în loc public, dar există un concurs de calificări şi se va reţine
1
2
O Stoica, op. cit., p. 154.
doar agravanta comiterii faptei într-un mijloc de transport, aceasta din urmă
având un caracter special, raportat la art. 209 alin. 1 lit. e C pen.1.
g. în timpul nopţii.
Pentru a se reţine această agravantă se ia în calcul doar fenomenul natural
al nopţii, care diferă în funcţie de anotimp. Se apreciază în concret dacă era
instalată noaptea din punct de vedere natural.
Nu trebuie să fie folosite criterii rigide de genul: noaptea există din
momentul apusului soarelui, retragerea oamenilor la culcare etc.
Nu are importanţă dacă autorul a profitat sau nu de starea de întuneric sau
de fenomenul nopţii.
Trebuie doar ca agentul să fi comis actul de executare sau o parte a lui în
timpul nopţii, dacă fapta este comisă în condiţiile unităţii de infracţiune.
Această interpretare a fost dată şi de Tribunalul Suprem prin Decizia de
îndrumare nr. 3/19702.
Dacă fapta se comite în anumite locuri unde nu există lumină naturală sau
aceasta nu poate pătrunde, îndeplinirea cerinţei se raportează la faptul dacă
într-un loc unde putea să ajungă lumina naturală era sau nu întuneric (de
exemplu, furtul comis într-o peşteră, sau într-un beci neluminat, este comis în
timpul nopţii dacă afară din peşteră sau afară din beci era noapte sau nu).
h. în timpul unei calamităţi.
Fapta de furt trebuie comisă în intervalul în care în zona respectivă se afla
o calamitate. Nu este necesar ca autorul să fi profitat de stare, ci trebuie doar ca
fapta să fie comisă în intervalul cuprins de la declanşarea calamităţii până la
dispariţia situaţiei de excepţie impusă de această stare.
Nu este necesar ca autorităţile să fi declarat zona ca fiind una calamitată,
ci trebuie ca în concret să se declanşeze acea calamitate3. Fapta trebuie comisă
până la încetarea stării de calamitate din punct de vedere faptic.
i. prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei
adevărate ori a unei chei mincinoase.
Efracţia presupune înlăturarea prin violenţă a unei încuietori, sistem sau
dispozitiv de închidere.
1
Dec. pen. nr. 1713/2004 a C. Ap. Bucureşti, secţia I penală, în D. Lupaşcu,
(coordonator) Curtea de Apel Bucureşti, Practică judiciară penală 2003-2004, Ed. Brilliance,
2006, p. 131-132.
2
Publicată în RRD nr. 5/1970, p. 120.
3
Infracţiunea de distrugere a sistemului de închidere este absorbită în

această formă calificată de furt, deoarece, de regulă, efracţia se face prin
distrugerea sistemului de închidere.
Nu este considerat sistem de închidere sigiliul aplicat, deoarece el nu se
constituie ca o piedică în calea accesului în spaţiul sau în bunul pe care este
pus, ci se constituie ca o dovadă a faptului că nu a pătruns nimeni acolo cu sau
fără drept1.
Dacă agentul pătrunde în casă şi găseşte un dulap încuiat, pe care îl
sparge, fapta va fi comisă prin efracţie. Dacă însă pătrunde în casă şi găseşte o
valiză încuiată pe care o sustrage în întregime, atunci nu există nici un act
specific distrugerii unui sistem de închidere.
Legarea unei porţi cu o sârmă nu determină reţinerea acestei forme
agravate, deoarece, de principiu, o sârmă nu este un sistem de încuiere sau
dispozitiv, care să împiedice accesul, oricine având posibilitatea să desfacă acea
sârmă.
Escaladarea presupune depăşirea pe deasupra a unui obstacol în calea
pătrunderii neautorizate (gard, perete, fereastră) prin sărirea acestuia, căţărarea,
folosirea unor aparate de zbor etc. Pătrunderea pe sub acel obstacol nu
constituie o escaladare, chiar dacă agentul încearcă să depăşească acel obstacol,
deoarece s-ar face o analogie în defavoarea celui acuzat.
În cazul în care agentul a sărit un gard de 40 de cm care înconjura
imobilul, apoi a pătruns în casă pe uşa deschisă şi a sustras mai multe bunuri,
fapta nu e comisă prin escaladare, deoarece acel gard nu era un obstacol în
calea pătrunderii neautorizate.
Dacă mijlocul firesc de a ajunge la bunul respectiv este căţărarea, ea nu se
subsumează noţiunii de escaladare. S-a decis că fapta nu este comisă prin
escaladare când inculpatul a urcat treptele situate pe stâlpii de înaltă tensiune şi
a sustras conductori de electricitate2.
La fel dacă autorul a urcat pe scări până la un etaj superior fapta nu este
comisă prin escaladare, deoarece acesta este mijlocul firesc de a ajunge în
acel loc.
Dacă autorul a urcat pe balcon şi a ajuns la un etaj superior de unde a
sustras bunuri fapta s-a comis prin escaladare.
Folosirea fără drept a unei chei adevărate. În acest caz, agentul nu este
autorizat să folosească cheia respectivă, care însă este adevărată. Cheia ajunge
în posesia autorului fiind găsită, furată sau dată spre păstrare agentului etc.
1
În acelaşi sens T. Toader, op. cit., p. 188.
2
Dec. pen. nr. 645/2004 a C. Ap. Bucureşti, Secţia a II-a penală, în D. Lupaşcu, op. cit.,
p. 129.
Cheia multiplicată este o cheie adevărată, dacă este multiplicată de cel

care are dreptul să folosească cheia originală, şi este mincinoasă dacă
multiplicarea se face de către o persoană care nu este autorizată să multiplice
cheia originală.
Folosirea unei chei mincinoase presupune folosirea oricărui dispozitiv
care descuie o încuietoare fără a o distruge, indiferent că este o cheie
multiplicată neautorizat, şperaclu sau orice alt instrument de această natură.
Relaţia furtului cu violarea de domiciliu poate fi abordată ca fiind: o
unitate naturală, o unitate legală, infracţiuni concurente sau infracţiunea de
violarea de domiciliu să aibă un caracter subsidiar, raportat la furt.
Considerăm că se va reţine un concurs de infracţiuni între violarea de
domiciliu şi furtul calificat.
Aceasta deoarece textul legal înlătura posibilitatea de a se reţine unitatea
legală sub forma infracţiunii complexe şi nu există vreo reglementare care să
stabilească caracterul subsidiar al violării de domiciliu.
Nu există o reglementare a acestor soluţii în conţinutul furtului calificat
sau al violării de domiciliu.
Nu se poate reţine nici absorbţia naturală, deoarece se poate comite un
furt calificat prin efracţie fără a se comite şi o violare de domiciliu (de exemplu,
pătrunderea într-un spaţiu comercial prin distrugerea sistemului de închidere).
Sancţiunea. Furtul calificat din acest alineat se sancţionează cu pedeapsa
închisorii între 3 şi 15 ani.
În alineatul 2 al art. 209 sunt prevăzute şi alte împrejurări de calificare a
furtului:
a. sustragerea unui bun care face parte din patrimoniul cultural.
Fapta are un caracter agravat datorită unor caracteristici ale bunurilor sustrase,
adică în concret sunt bunuri care fac parte din patrimoniul naţional.
Bunurile care fac obiectul acestui furt calificat sunt definite în art. 1 şi 3
din Legea privind protejarea patrimoniului cultural mobil nr. 182/2000.
b. un act care serveşte pentru dovedirea stării civile, pentru
legitimare sau identificare.
Furtul este unul calificat atunci când obiectul material al furtului este un
act care serveşte pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau
identificare. Textul legal se referă la actele de stare civilă sau orice alte acte
care servesc la legitimare sau identificare (de exemplu, carte de identitate,
legitimaţie de student, paşaport, legitimaţie de serviciu).
Nu intră în categoria acestor acte cele prin care s-ar putea ajunge în mod
indirect la stabilirea stării civile, legitimare sau identificare (actele de studii, de
calificare profesională, diplome sau distincţii1).
1
S-a susţinut că atunci când se sustrage o geantă cu scopul de a-şi însuşi

banii, însă agentul sustrage şi actele de identitate ale persoanei, furtul va fi
comis cu intenţie eventuală1.
Agentul prevede că prin sustragerea poşetei va sustrage şi actele de
identitate ale victimei, deoarece este o probabilitate foarte mare ca acolo să se
găsească actele de identitate ale victimei.
Raportat la faptul că în opinia noastră furtul se poate comite şi cu intenţie
eventuală încadrarea faptei ca fiind un furt calificat nu mai ridică nici o
dificultate.
A doua formă agravată de furt este reglementată de art. 209 alin 3. C
pen., şi cuprinde furtul comis în următoarele împrejurări:
a. sustragerea de ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină,
motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite,
cisterne sau vagoane cisternă. La această formă agravată de furt, unele acte
preparatorii sunt asimilate tentativei. Astfel, sunt considerate tentativă şi
efectuarea de săpături pe terenul aflat în zona de protecţie a conductei de
transport a ţiţeiului, gazolinei, etanului lichid, benzinei, motorinei, a altor
produse petroliere sau a gazelor naturale, precum şi deţinerea în acele locuri sau
în apropierea depozitelor, cisternelor sau vagoanelor cisternă, a ştuţurilor,
instalaţiilor sau a oricăror dispozitive de prindere ori perforare.
b. sustragerea de componente ale sistemelor de irigaţii. De exemplu,
fapta de a sustrage ţevi metalice din sistemul de irigaţie al unei societăţi
comerciale.
c. sustragerea de componente ale reţelelor electrice.
d. sustragerea unui dispozitiv ori a unui sistem de semnalizare,
alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situaţii de urgenţă
publică.
e. sustragerea unui mijloc de transport sau orice alt mijloc de
intervenţie la incendiu, la accidentele de cale ferată, rutieră, navală sau
aeriană, ori în caz de dezastru.
f. instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval
şi aerian şi componente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor
de transport aferente.
1
g. bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului

şi a persoanelor pe drumurile publice.
h. cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii,
radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii. Cu privire la acest
aspect, s-a decis prin Dec. nr. II/2006 a ÎCCJ dată în Recursul in interesul legii
că fapta de însuşire pe nedrept de cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de
telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii
constituie infracţiunea de furt calificat prevăzută de textul de lege menţionat
numai dacă, în momentul sustragerii, acestea erau efectiv integrate într-o reţea
sau într-un sistem de comunicaţii aflat sau nu în funcţiune1.
A treia formă agravată de furt calificat este reglementată de alin. 4 al
art. 209 C pen. şi incriminează furtul care a produs consecinţe deosebit de
grave. Această noţiune este definită în art. 146 C pen.
Prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare
de 200 000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei
autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145, ori altei
persoane juridice sau fizice.
închisorii de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Furtul la plângere prealabilă
În art. 210 C pen. sunt incriminate şi anumite forme care se urmăresc

doar la plângerea prealabilă. Din această perspectivă par nişte forme
atenuate. În realitate, sancţiunea este aceeaşi, adică de furt simplu sau calificat
după caz, doar că fapta se urmăreşte la plângerea prealabilă.
În cazul în care sunt incidente dispoziţiile furtului la plângere prealabilă,
existenţa cu privire la aceeaşi faptă şi a unor circumstanţe specifice furtului
calificat (de exemplu comiterea faptei în timpul nopţii etc.) nu determină
schimbarea încadrării juridice din dispoziţiile art. 210 C pen.
Aceste circumstanţe pot doar influenţa alegerea sancţiunii, modalităţii de
individualizare a sancţiunii sau a cuantumului ei.
1
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 291 din 31/03/2006.
a. furtul săvârşit între soţi. Această relaţie între infractor şi parte

vătămată trebuie să existe în momentul comiterii actului de sustragere,
indiferent dacă ulterior căsătoria este desfăcută sau desfiinţată. Poate privi doar
bunuri proprii ale celuilalt soţ sau bunuri care se află în posesia sau detenţia
legitimă a celuilalt soţ.
b. furtul săvârşit între rude apropiate. Calitatea de „rude apropiate”
este cea stabilită de art. 146 C pen. Nu are importanţă locul unde se comite
această faptă, singura condiţie se referă la calitatea specială a agentului şi a
părţii vătămate.
c. furtul săvârşit de minor în paguba tutorelui său. Subiectul activ este
o persoană sub 18 ani.
Calitatea de tutore trebuie să aibă semnificaţia conferită de lege. Dacă, în
fapt, un adult ocroteşte un minor, fără ca această activitate să fie comisă în
temeiul unui drept conferit de lege, şi este victima unui furt comis de minorul
respectiv, fapta nu îndeplineşte condiţiile de tipicitate ale furtului atenuat în
această modalitate. Se poate reţine eventual furtul comis de cel care locuieşte
împreună cu victima.
Furtul la plângere prealabilă nu se poate reţine dacă fapta este comisă de
tutore în paguba minorului.
Minorul nu trebuie să locuiască la tutorele său, fiind suficient ca partea
vătămată să aibă această calitate la momentul comiterii faptei.
d. de către cel care locuieşte împreună cu partea vătămată sau este
găzduit de aceasta.
Noţiunea de locuire împreună şi cea de găzduire au fost definite de
Tribunalul Suprem prin Decizia de îndrumare nr. 8/1971.
Locuire împreună înseamnă folosirea de către făptuitor şi partea vătămată
a aceleiaşi locuinţe, în mod permanent sau temporar, dar cu caracter de
stabilitate. Nu locuiesc împreună cei care ocupă ocazional împreună o cameră
de hotel etc.
Găzduirea înseamnă oferta gazdei, bazată pe încredere, făcută
beneficiarului de a folosi locuinţa pe o durată scurtă.
S-a decis că nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate ale acestei forme de
furt atunci când inculpatul, chemat de partea vătămată pentru a repara o
clocitoare, din cauza stării de ebrietate în care se afla, a rămas peste noapte în
locuinţa părţii vătămate şi, în timpul nopţii, i-a sustras acesteia autoturismul
care era parcat în curtea casei. S-a considerat că nu există în speţă relaţia de
încredere specifică acţiunii de găzduire1.
1
Dec. pen. nr. 1542/2004 a C. Ap. Bucureşti, secţia a II-a, în D Lupaşcu, op. cit., p. 139.
Cel care sustrage bunuri din camera de hotel nu comite un furt la plângere
prealabilă, deoarece el este cazat, adică i se oferă un serviciu plătit, fără a exista
o relaţie bazată pe încredere.
Aspecte procesuale. Aceste furturi atenuate se urmăresc la plângerea
Tâlhăria
Art. 211 C pen. incriminează, sub denumirea de tâlhărie, furtul prin

întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări, ori prin punerea victimei în stare de
inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de
întrebuinţarea unor asemenea mijloace pentru păstrarea bunului furat sau
pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure
scăparea.
Este o infracţiune complexă, care absoarbe infracţiunea de furt, pe de o
parte, şi infracţiunea de ameninţare, loviri sau alte violenţe, pe de altă parte.
Lipsirea de libertate a victimei pe durata agresiunii este absorbită în mod
natural în conţinutul infracţiunii de tâlhărie, dacă nu durează mai mult decât
actul de executare a acesteia. Dacă depăşeşte această durată, cele două
infracţiuni pot fi reţinute în concurs.
În sistemele judiciare, există două abordări de principiu, fie tâlhăria este
considerată ca o infracţiune distinctă (art. 628 C pen. italian, adică Rapina;
paragraful 249 C pen. german, adică Raub), fie este considerată a fi un furt
agravat comis prin violenţă (art. 311-4, pct. 4. C pen. francez).
Legiuitorul român a ales prima variantă, optând pentru sistemul
autonomiei conceptuale a tâlhăriei raportată la furt. Aceasta nu înseamnă că ea
ar fi altceva decât o infracţiune contra patrimoniului. Lezarea şi a altor valori se
subsumează ideii de lezare a unor obiecte juridice secundare raportat la obiectul
juridic principal, care este patrimoniul. Aceste precizări sunt necesare pentru a
stabili momentul în care se consumă această infracţiune, adică atunci când este
lezat patrimoniul persoanei, şi nu când se exercită violenţe pentru a deposeda
victima.
În sistemul de Cod penal Carol II tâlhăria avea o formă de bază, tâlhăria
comisă prin constrângerea victimei şi forme asimilate respectiv tâlhăria comisă
prin punerea victimei în imposibilitatea de a se apăra şi tâlhăria constând în
actul de violenţă pentru a-şi asigura scăparea. În sistemul actual legiuitorul a
creat o singură formă de bază care cuprinde şi tâlhăria propriu-zisă dar şi
formele ei asimilate.

juridică. De exemplu, firma de construcţii care sustrage fără drept pietriş de pe
terenul unei persoane decide să trimită odată cu şoferii şi agenţi de pază care îi
ameninţă pe proprietarii care încearcă să se opună actului de sustragere.
Latura obiectivă. Actul de executare a tâlhăriei are un conţinut complex
şi este alcătuit din două activităţi conjugate: furtul, ca acţiune principală, şi
constrângerea, ca acţiune subsidiară, aceasta din urmă fiind modalitatea de
înlesnire, în sens larg, a sustragerii.
Acţiunea de furt implică luarea unui bun mobil al altuia în scopul
însuşirii pe nedrept.
Sustragerea se realizează şi prin fapta victimei, când aceasta este
constrânsă să remită ea bunurile (de exemplu, să pună bunurile sale în sacoşa
tâlharului).
Toate condiţiile de tipicitate ale furtului trebuie îndeplinite şi în cazul
tâlhăriei.
Se poate reţine ca şi componentă a tâlhăriei şi furtul în scopul folosirii pe
nedrept, deoarece legea nu face o asemenea distincţie.
Dacă sustragerea unui bun nu intră sub incidenţa furtului, fiind aplicabil
un text dintr-o lege specială pentru o astfel de faptă, fapta nu se încadrează la
tâlhărie dacă autorul sustrage acest bun prin violenţă.
De exemplu, se va reţine un concurs de infracţiuni între sustragerea de
material lemnos din pădure (de exemplu, sustragerea de lemn din pădure care
intră sub incidenţa art. 110 C. silvic) şi infracţiunea de loviri sau alte violenţe,
ori ameninţare, după caz.
Această soluţie este determinată de împrejurarea că se face referirea
expresă în art. 211 C pen. la furt înţeles ca şi nomen juris. Extinderea noţiunii
de furt şi la infracţiunile silvice ar fi o analogie în defavoarea celui acuzat, deşi,
din punct de vedere obiectiv, practic suntem tot în prezenţa unei sustrageri prin
violenţă a unui bun.
A doua componentă esenţială a tâlhăriei este faptul că furtul este înlesnit
sau se încearcă păstrarea bunului furat sau asigurarea scăpării prin folosirea
violenţei, ameninţării sau prin punerea victimei în stare de inconştienţă
sau neputinţă de a se apăra.
Sustragerea unui lănţişor de la gât prin ruperea acestuia nu are
semnificaţia unei sustrageri prin violenţă, deoarece se profită de surprinderea
victimei, iar ruperea lănţişorului nu presupune comiterea vreunei violenţe,
deoarece trebuia ca fapta să cauzeze suferinţe fizice1.
1
În sens contrar, a se vedea A. Filipaş, op. cit., p. 356. Autorul susţine că aceste fapte
sunt tâlhării deoarece atitudinea victimei nu este importantă. Este indiferent dacă victima s-a
opus sau nu actului sustragere.
În practica judiciară majoritară, se reţine o tâlhărie în acest caz, deoarece

se apreciază că ruperea lănţişorului echivalează cu un act de violenţă1.
Credem că o asemenea interpretare este nejustificată, raportat la
dispoziţiile art. 180 C pen., care incriminează lovirea sau actul de violenţă, şi
care presupune cu necesitate, în cazul ultimului producerea unei suferinţe fizice
victimei.
S-a susţinut în doctrină că noţiunea de violenţă nu trebuie să îmbrace una
din formele prevăzute de art. 180, caz în care se poate susţine soluţia instanţei
supreme din România2.
Problema este că într-o asemenea abordare trebuie redefinit conceptul de
act de violenţă. Nu ni se propun criterii în acest sens. Tot o consecinţă ar fi
aceea că infracţiunea de tâlhărie nu ar mai fi o infracţiune complexă, deoarece
absoarbe şi „acte de violenţă” care nu intră sub incidenţa vreunui text de
incriminare, care să fie absorbit în conţinutul infracţiunii de tâlhărie.
Credem că este exagerat a se considera că prin ruperea unui lănţişor de la
gât s-a cauzat victimei o suferinţă fizică. Să ne imaginăm ipoteza în care o
persoană vătămată observă la gâtul unui hoţ lănţişorul care i se furase. Dacă
partea vătămată îi sustrage acest lănţişor prin smulgere, fapta de furt nu este
tipică, dar ar trebui să i se reţină infracţiunea de loviri sau alte violenţe. Credem
că puţine instanţe române ar condamna această persoană pentru comiterea
infracţiunii de loviri sau alte violenţe, motivând corect că nu există act de
violenţă în sensul art. 180 C pen.
Modul în care se apără victima unei tâlhării nu are relevanţă pentru
tipicitatea faptei, însă pentru a fi în prezenţa unei tâlhării trebuie ca agentul să
ştie că va sustrage nişte bunuri folosind violenţa. În aceasta constă tâlhăria.
Nu este suficient să se aprecieze că dacă victima a fost surprinsă de actul
de sustragere fapta va fi automat tâlhărie.
S-ar putea să fie un furt prin surprinderea victimei.
Dacă autorul sustrage un bun fără să comită nici un fel de violenţă, s-ar
putea ca victimei să-i fie teamă să-l urmărească. În acest caz ne întrebăm dacă
fapta ar trebui să fie o tâlhărie, deoarece lipsa de reacţia a părţii vătămate a fost
determinată de teamă după actul de sustragere.
Credem că deşi s-ar putea ca obiectiv victima să se teamă, atât în ipoteza
când făptuitorul sustrage un lănţişor smulgându-l sau când sustrage din
buzunarul părţii vătămate şi partea vătămată nu reacţionează după actul de
1
Dec. pen. nr. 1190/2006 a ÎCCJ pe site-ul http://www. iccj. ro; Dec. pen. nr. 2215/1998
în Dreptul nr. 1/2000, p. 160; Dec. pen. nr. 363/1994 a CSJ în Buletinul jurisprudenţei, 1994,
Ed. Proema, Baia Mare, 1995, p. 147.
2
sustragere, faptele sunt doar furturi. În nici unul dintre cele două ipoteze nu
există act de violenţă sau ameninţare.
Extinderea noţiunii de act de violenţă echivalează cu o interpretare
analogică în defavoarea celui acuzat.
Aceasta nu exclude ab initio posibilitatea de a se reţine tâlhărie în cazul
sustragerii unui lănţişor, dacă în concret victima este lovită sau din cauza
rezistenţei deosebite a lănţişorului (era foarte gros, sau construit dintr-un aliaj
special), acesta nu cedează unei simple smulgeri, ci este sustras doar după ce
victima este trasă sau i se cauzează suferinţe fizice.
S-a susţinut ca şi fapta de vătămare corporală este absorbită în conţinutul
tâlhăriei, dacă fapta se comite prin violenţă1.
O asemenea soluţie ar fi firească, dar aceasta nu înseamnă că interpretarea
extensivă poate acoperi lacuna creată de legiuitor.
Că textul în formula actuală este lacunar rezultă şi prin raportarea la forma
art. 211, aşa cum era acesta la intrarea în vigoare a actualului Cod penal, când
vătămarea corporală atrăgea sancţionarea pentru comiterea unei tâlhării în
formă agravată.
Legiuitorul român, prin modificările succesive, a păstrat ca formă
agravată doar tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală gravă a
victimei, dar nu a modificat corespunzător şi forma de bază a tâlhăriei, aşa că
fapta care a avut ca urmare vătămarea corporală (art. 181 C pen.) a rămas în
afara conţinutului tâlhăriei. În această ipoteză, sigura soluţie este aplicarea
regulilor generale, şi anume reţinerea unui concurs de infracţiuni între tâlhărie
şi vătămare corporală.
Textul art. 211 C pen., care foloseşte expresia furt prin întrebuinţarea de
violenţe, poate fi interpretat extensiv şi pentru ipoteza când furtul ar fi comis
prin vătămări corporale, doar dacă se face o analogie în favoarea celui acuzat.
De lege ferenda, ar trebui să se revină la existenţa urmei forme agravate
atunci când se comite printr-o vătămare corporală, sau să se folosească o
expresie care să poată fi extinsă şi la vătămările corporale (de exemplu,
folosirea în definiţia legală a expresiei generale a faptei comisă prin
constrângere).
Ameninţarea trebuie să îndeplinească condiţiile de tipicitate ale art. 193 C
pen.
Punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra se
poate realiza în concret prin administrarea sau folosirea de substanţe narcotice,
stupefiante, alcool sau orice altă modalitate prin care victima este adusă în
neputinţa de a se apăra. De exemplu i se oferă paznicului o cafea în care se afla
o substanţă narcotică, iar urmare a ingerării substanţei paznicul adoarme şi
autorul sustrage bunurile pe care trebuia să le păzească victima.
1
Aceste acţiuni trebuie comise asupra persoanei care deţine sau

protejează deţinerea unui bun, şi care poate fi proprietarul, posesorul sau
chiar cel care are în pază lucrul respectiv.
Se va reţine o singură infracţiune de tâlhărie atunci când sunt agresate mai
multe persoane pentru a sustrage un bun aparţinând unei singure persoane,
deoarece infracţiunea este una contra patrimoniului, acesta fiind protejat în
principal prin incriminarea tâlhăriei (de exemplu, cel care loveşte doi paznici
pentru a sustrage un bun păzit de aceştia, va comite o singură tâlhărie).
Dimpotrivă, dacă prin aceeaşi acţiune de ameninţare se sustrag bunuri
aparţinând mai multor persoane, se vor reţine atâtea infracţiuni de tâlhărie câte
persoane vătămate sunt (de exemplu, cel care ameninţă călătorii dintr-un
autocar cu moartea dacă nu predau bunurile care se găsesc asupra lor).
Dacă după comiterea unui furt autorul este descoperit şi se încearcă
recuperarea bunului şi prinderea acestuia, fapta hoţului se transformă într-o
tâlhărie dacă el foloseşte constrângerea pentru a păstra bunul furat, pentru
înlăturarea urmelor infracţiunii sau pentru a-şi asigura scăparea.
Este necesar ca actul de constrângere să fie comis în aceeaşi împrejurare
cu sustragerea, indiferent dacă agentul încearcă să sustragă sau încearcă să-şi
asigure scăparea.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă. În cazul tâlhăriei
există o relaţie particulară între actul de constrângere, înţeles în sens larg, şi
actul de sustragere, fie pentru a-l înlesni pe acesta din urmă fie pentru a păstra
bunul sau a-şi asigura scăparea.
Există tâlhărie şi atunci când scopul sustragerii este cel al folosirii fără
drept a unui vehicul.
Tentativa se pedepseşte. Fapta se consumă în momentul consumării
furtului, dacă constrângerea este anterioară sau concomitentă sustragerii, sau se
consumă în momentul comiterii actului de constrângere, când este realizat
pentru a păstra bunul furat, a înlătura urmele infracţiunii sau pentru a-şi asigura
scăparea, indiferent dacă agentul a reuşit să păstreze bunul, să scape sau să
înlăture urmele infracţiunii.
Există tentativă de tâlhărie şi atunci când tentativa de furt este urmată de
exercitarea de violenţe pentru a înlătura urmele infracţiunii sau a-şi asigura
scăparea.
Sancţiunea. Tâlhăria se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 3 la 18
ani.
Forme agravate:
Prima formă agravată, cea de la alin. 2 din art. 211 C pen. vizează
tâlhăria comisă în următoarele împrejurări:
- de o persoană mascată, deghizată sau travestită.
- în timpul nopţii.
- într-un loc public sau într-un mijloc de transport. Intră şi taxiul în
categoria mijlocului de transport, deoarece legiuitorul a omis să facă precizarea
mijloc de transport în comun, la fel ca în cazul furtului.
închisorii de la 5 la 20 de ani.
A doua formă agravată este cea reglementată de art. 211 alin. 2 ind. 1 C
pen., când tâlhăria a fost comisă în următoarele împrejurări:
- de două sau mai multe persoane împreună.
- de o persoană având asupra sa o armă, o substanţă narcotică ori
paralizantă. În noţiunea de armă este cuprinsă atât arma propriu-zisă, cât şi
arma asimilată în accepţiunea art. 151 alin.2 C pen. Elementele de diferenţă faţă
de furt sunt date de faptul că, la furt, arma trebuie să fie propriu-zisă, spre
deosebire de tâlhărie, unde poate fi şi o armă asimilată, iar la tâlhărie se reţine
ca împrejurare de agravare şi faptul de a avea o substanţă paralizantă.
- într-o locuinţă sau în dependinţele acesteia. Legea nu face distincţie,
deci poate fi şi locuinţa infractorului, ceea ce apare ca cel puţin curios.
Cu privire la relaţia dintre această infracţiune şi violarea de domiciliu
există două puncte de vedere: conform primului, există o relaţie de concurenţă
între aceste infracţiuni, conform celui de-al doilea infracţiunea de violare de
domiciliu este absorbită în conţinutul infracţiunii de tâlhărie comisă într-o
locuinţă.
Cu privire la această problemă, ÎCCJ a soluţionat un recurs în interesul
legii şi a hotărât prin Decizia nr. 31/2007 că
1.Fapta de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale
acesteia, urmată de săvârşirea unei tâlhării constituie un concurs real între
infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 din Codul penal şi
infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal.
2. Fapta de pătrundere, în orice mod, într-o curte sau într-un loc
împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării
constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută
de art. 192 din Codul penal şi infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211
din Codul penal, cu excepţia circumstanţei incriminate în art. 211 alin. 21 lit. c)
din Codul penal.
În motivarea deciziei s-a arătat că este vădit că violarea de domiciliu se va
reţine în concurs cu tâlhăria comisă într-o locuinţă1.
Credem că este mai întemeiată soluţia absorbţiei legale sub forma
infracţiunii complexe.
1
Pentru o analiză detaliată a acestei decizii a se vedea S. Bogdan, A. Petre, Tâlhăria
comisă într-o locuinţă sau dependinţe, în CDP nr. 1/2008, p.132-149.
Criteriul cel mai important pentru a stabili dacă se va reţine un concurs de

infracţiuni sau o infracţiune complexă, atât în cazul furtului calificat, cât şi în
cazul tâlhăriei calificate, este caracterul determinat sau determinabil al faptei
absorbite. Altfel spus, dacă formularea legală din art. 211 alin 2¹, lit. c
(comiterea faptei de tâlhărie într-o locuinţă sau în dependinţele acesteia)
permite determinarea violării de domiciliu ca şi infracţiune-mijloc pentru
săvârşirea acestei tâlhării agravate, rezultă că legiuitorul a vizat ca infracţiune
absorbită şi fapta prevăzută la art. 192 C. pen.
În opinia noastră, răspunsul este afirmativ deoarece noţiunea de „locuinţă”
sau „dependinţă” este în relaţie logică cu conceptul de „domiciliu”, în sens
penal, al unei persoane. Infracţiunea absorbită în acest caz nu este una
determinată, deoarece legiuitorul nu face trimitere expresă la infracţiunea de
violare de domiciliu, ci ea este determinabilă, deoarece sugerează ideea de
violare de domiciliu. Cu greutate s-ar putea susţine că victima unei tâlhării ar
accepta ca autorul să pătrundă sau să rămână în locuinţa sa în timp ce ea este
tâlhărită.
E adevărat că prin art. 211, alin. 2¹, lit. c nu se preia în întregime definiţia
violării de domiciliu din art. 192 (pătrunderea putând fi realizată aici nu doar
fără drept, iar locul împrejmuit nefigurând şi în acest text), însă acest aspect nu
justifică reţinerea în concurs a două infracţiuni prevăzute în texte care vizează
practic protejarea aceluiaşi obiect juridic.
Ne punem întrebarea dacă enumerarea din art. 192 ar fi lipsit şi legiuitorul
s-ar fi referit doar la noţiunea de locuinţă, cu caracter general, ar fi contestat
cineva aplicarea textului legal şi în cazul în care s-ar fi pătruns în curtea
locuinţei. Sau dacă textul de la violare de domiciliu nu se referea la dependinţe
ori încăperi, s-ar fi putut susţine că pătrunderea în bucătăria locuinţei, respectiv
în camera chiriaşului, nu ar fi fost tot o modalitate de comitere a infracţiunii de
violare de domiciliu.
Răspunsul nu poate fi decât afirmativ, adică s-ar fi reţinut această
infracţiune, chiar dacă legiuitorul nu ar fi enumerat, locurile ce pot fi
considerate locuinţă şi sunt protejate de art. 192 C pen.
Legiuitorul a dorit să înlăture orice discuţie pe această temă şi a enumerat
situaţiile în care se poate reţine o violare de domiciliu. Această abordare este
întâlnită şi în textele de incriminare străine, de obicei folosindu-se alături de
locuinţă şi locul împrejmuit ţinând de aceasta.
Interesant că în doctrina mai veche s-a considerat că grădina sau curtea
casei fac parte din dependinţele casei şi nu din noţiunea de loc împrejmuit1. Din
1
Codul penal adnotat III, p. 263.
această perspectivă, tâlhăria ar fi comisă într-o dependinţă dacă se comite în

curtea locuinţei victimei.
Situaţia este de-a dreptul hilară deoarece, spre exemplu, în cazul unei
bucătării de vară, dacă fapta este comisă în locuinţă sau în bucătăria de vară a
locuinţei, tâlhăria este comisă într-o locuinţă sau într-o dependinţă, iar dacă
fapta este comisă pe drumul dintre locuinţă şi dependinţă, ea nu mai are un
caracter agravat, deoarece fapta ar fi comisă în curtea imobilului.
Toate aceste argumente arată că noţiunile de locuinţă sau dependinţă chiar
dacă nu fac trimitere perfectă la conţinutul violării de domiciliu, cu siguranţă
fac această faptă determinabilă, ceea ce înseamnă că suntem în prezenţa unei
infracţiunii complexe care absoarbe violarea de domiciliu.
În sensul absorbţiei, s-au dat numeroase decizii în care inculpatul a fost
condamnat pentru tâlhăria agravată, fără a se pune în discuţie aplicabilitatea art.
192, deşi în speţă exista pătrundere fără drept în locuinţa părţii vătămate1. De
asemenea, într-o speţă2 s-a arătat că, în ciuda celor reţinute de prima-instanţă,
între art. 192 şi art. 211, alin. 2, lit. f (în prezent, alin. 2¹, lit. c) nu există
concurs, pătrunderea fără drept într-o locuinţă neputând constitui în acelaşi
timp şi violare de domiciliu şi tâlhărie agravată în această modalitate, cea de-a
doua absorbind latura obiectivă a celei dintâi. Aceeaşi instanţă supremă a
statuat în unele speţe3 că infracţiunea de tâlhărie comisă într-o locuinţă se află
în concurs real cu violarea de domiciliu.
Mai mult, chiar ÎCCJ, printr-o decizie din 2005, a hotărât că violarea de
domiciliu este absorbită de această formă agravată a tâlhăriei4, schimbând
încadrarea juridică dată de instanţele de fond, care au decis în sensul
concursului.
În cazul acestei forme agravate, credem că violarea de domiciliu se
absoarbe în conţinutul infracţiunii de tâlhărie în forma agravată5. Credem că
1
Dec. pen. nr. 1169/1999 a CSJ, în RDP 1/2002, p. 139-140; Dec. pen. nr. 1204/2002 a
CSJ, în RDP 3/2003, p. 128; Dec. pen. nr. 3582/2003 a CSJ, în RDP 4/2004, p. 170; Dec. pen.
nr. 2717/2004 a ÎCCJ, în RDP 2/2005, p. 154;
2
Dec. pen. nr. 73/2001 a CA Suceava, în Şt. Albert, Culegere de practică judiciară pe
anii 1999-2002, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 357-358. În acelaşi sens, a se vedea
dec. pen. nr. 30/A/2006 a CA Alba-Iulia, în Dreptul nr. 1/2007, p. 188, cu notă aprobativă de L.
Coraş – Conţinutul infracţiunii complexe de tâlhărie agravată, efectele inexistenţei infracţiunii
mijloc, structura vinovăţiei în cadrul tâlhăriei şi schimbarea încadrării juridice din infracţiunea
de tâlhărie în infracţiunea de furt calificat.
3
Dec. pen. nr. 817/2001 a CSJ, în Pandectele Române 1/2002, p. 22. În acelaşi sens, a se
vedea şi sent. pen. nr. 260/1997 a Trib. Buc., secţia I pen, în V. Dobrinoiu, Drept penal. Partea
specială (teorie şi practică judiciară), vol. I, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2000, p. 303;
Dec. pen. nr. 6603/2004 a ÎCCJ, www.iccj.ro; Dec. pen. nr. 6746/2004 a ÎCCJ, www.iccj.ro.
4
Dec. pen. nr. 398/2005 a ÎCCJ, în Dreptul nr. 6/2006, p. 272-273.
5
legiuitorul s-a referit la semnificaţia de locuinţă aşa cum apare ea şi în

conţinutul art. 192 C pen.
În acest caz, infracţiunea absorbită este determinabilă din conţinutul
infracţiunii complexe ceea ce înseamnă că suntem în prezenţa unei infracţiuni
complexe de tâlhărie care, în această formă agravată, absoarbe şi violarea de
domiciliu.
- în timpul unei calamităţi.
- a avut vreuna din urmările arătate în art. 182. Din formulare rezultă
caracterul praeterintenţionat al acestor urmări, deci această modalitate se poate
comite doar cu această formă de vinovăţie. Dacă autorul a dorit atât să
tâlhărească victima, cât şi să îi producă o vătămare corporală gravă, se va reţine
un concurs între tâlhăria în forma simplă şi vătămarea corporală gravă.
După cum se poate observa, o parte din formele calificate ale furtului au
fost reluate şi în cazul tâlhăriei. Aceasta pentru că a existat după 1989
dezbaterea, dacă este firesc ca tâlhăria să absoarbă orice formă de furt,
indiferent dacă acesta din urmă era simplu sau calificat, fără a se reflecta în
încadrarea juridică şi pedeapsă faptul că infracţiunea absorbită era furt calificat.
Ultima formă agravată este cea reglementată de art. 211 alin. 3 C pen.:
- când tâlhăria a produs consecinţe deosebit de grave. În acest caz,
textul se referă la noţiunea de consecinţe deosebit de grave, definită în art. 146
C pen.
- când fapta a avut ca urmare moartea victimei.
În acest caz, fapta se comite doar cu praeterintenţie, adică intenţie cu
privire la lovirea sau actul de violenţă, comise pentru a înlesni, păstra bunul sau
a asigura scăparea şi un rezultat mai grav, moartea victimei, imputabil cu titlu
de culpă.
Tentativa este posibilă şi este şi incriminată, deoarece tentativa la actul
iniţial intenţionat este posibilă. De exemplu, agentul loveşte victima pentru a-i
sustrage un bun şi, urmare a lovirii, victima decedează fără ca agentul să
reuşească să sustragă vreun bun.
Dacă agentul comite fapta cu intenţia de a ucide victima, se va reţine un
concurs între omor deosebit de grav (art. 176 lit. d C pen.) şi tâlhărie în forma
simplă.
Pirateria
Art. 212 C pen. incriminează jefuirea prin acte de violenţă săvârşite în

scopuri personale, de echipajul sau pasagerii unei nave împotriva persoanelor
sau bunurilor care se găsesc pe acea navă ori împotriva altei nave, dacă
navele se află în marea liberă sau într-un loc care nu este supus jurisdicţiei
nici unui stat.
Pirateria face parte din categoria infracţiunilor care interesează dreptul
internaţional, şi anume din categoria delicta juris gentium1. Ea este incriminată
ca urmare a obligaţiilor internaţionale pe care România şi le-a asumat prin
tratate sau convenţii internaţionale.
Fapta se comite în largul mării sau în spaţiul aerian, asupra navelor sau
aeronavelor. Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile cu privire la locul comiterii
(marea liberă sau un teritoriu nesupus unei jurisdicţii), fapta se încadrează ca
fiind o tâlhărie, deoarece aceasta din urmă este absorbită de piraterie2.
Acţiunea constă în jefuirea prin folosirea violenţei, la fel ca în cazul
tâlhăriei.
Sancţiunea. Pirateria se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 3 la 18
ani.
Fapta are şi forme agravate:
a. dacă fapta a avut urmările de la art. 182 C pen., adică dacă a produs
vătămarea corporală gravă.
b. Dacă fapta a produs consecinţe deosebit de grave sau a avut ca
urmare moartea victimei.
Abuzul de încredere
Art. 213 C pen. incriminează însuşirea unui bun mobil al altuia, deţinut
cu orice titlu, sau dispunerea de acel bun pe nedrept ori refuzul de a-l restitui.
Elementul specific este reprezentat de faptul că bunul se află în posesia
sau detenţia autorului care transformă această stăpânire de fapt licită în una
1
2
ilicită. Se caracterizează prin intervertirea abuzivă a titlului licit al unei detenţii,

uzurpând dreptul de proprietate asupra bunului şi comportându-se faţă de acesta
ca şi când ar fi bunul său1.
La abuzul de încredere, obiectul juridic este proprietatea, spre deosebire
de furt, unde este protejată atât proprietatea, cât şi posesia sau detenţia
(stăpânirea de fapt)2.
În Codul penal Carol II, pedeapsa pentru abuz de încredere era mai mare
decât cea pentru furtul simplu, deoarece se considera că abuzul de încredere are
un caracter mult mai perfid din punct de vedere etic şi social. Prin modificările
sancţiunilor după 1989, situaţia este schimbată în mod radical în sens exact
invers.
Obiectul material. Bunul, obiect material al abuzului de încredere,
trebuie să fie un bun mobil corporal, care în momentul comiterii faptei să se
afle în detenţia altuia.
Prin detenţie se înţelege dreptul de a stăpâni un bun în numele altuia, fie
în interesul altuia (mandatarul, depozitarul), fie în interesul propriu al
detentorului (comodatarul etc.), fără însă a dobândi şi dreptul de a dispune de
acel bun3.
Noţiunea de bun mobil corporal are aceeaşi semnificaţie ca şi în cazul
furtului, diferenţa este aceea că obiectul material, la abuzul de încredere, se află
în detenţia legitimă a agentului în baza unui titlu.
Dacă, în cazul unor bunuri consumptibile, beneficiarul lor are dreptul de a
dispune de ele, acestea nu se subsumează noţiunii de bun mobil, specifică
abuzului de încredere, deoarece beneficiarul are obligaţia de a restitui un bun
consumptibil de aceeaşi natură, el va răspunde civil atunci când nu îşi
îndeplineşte obligaţia de a restitui bunul (de exemplu, împrumutul unei sume de
bani etc.).
Dacă depozitarul unor bunuri consumptibile nu primeşte şi dreptul de a
dispune de acele bunuri, iar el dispune de ele sau de o parte din ele, va comite
infracţiunea de abuz de încredere (de exemplu, cel care primeşte în depozit
fructe fără a avea dreptul de a dispune de ele, şi totuşi el le înstrăinează, va
comite această infracţiune, chiar dacă restituie o cantitate de fructe
asemănătoare cu cele pe care le-a înstrăinat). În această ipoteză, partea
vătămată, prin interzicerea adresată agentului de a folosi acele bunuri, pe
perioada cât le deţine, face ca aceste bunuri, în fapt, să nu mai fie unele
consumptibile.
1
2
C. Rătescu, op. cit., p. 474.
3
În conţinutul detenţiei cu semnificaţie penală nu intră şi simpla deţinere

materială în afara unui raport juridic (cel care ţine în mână o valiză a unui
călător pentru a-l ajuta să coboare din tren, cel care examinează un produs de pe
raft etc.). În acest caz, deţinătorul nu dobândeşte nici un drept de stăpânire a
acelui bun, fapta acestuia de a şi-l însuşi, fiind un furt.
Este necesar să fie un bun mobil deţinut de făptuitor cu orice titlu.
Prin titlu se înţelege temeiul juridic prin care o persoană dobândeşte posesia sau
detenţia unui lucru. Titlul trebuie să aibă un caracter civil şi să privească
raporturi patrimoniale netranslative de proprietate (depozit, gaj, transport etc.).
Dacă făptuitorul deţine bunul în cadrul unui raport de muncă şi dispune
sau îşi însuşeşte acel bun, el va comite infracţiunea de abuz în serviciu,
delapidare sau infracţiunea de furt, funcţie de faptul dacă folosea bunul în
detrimentul angajatorului, avea bunul în gestiune sau administrare sau comitea
o sustragerea a unui bun de la serviciu fără a fi gestionar sau administrator.
Titlul trebuie să fie legal şi valabil.
juridică. De exemplu, un atelier de reparaţii auto refuză restituirea unui
automobil adus acolo pentru reparaţii, reprezentanţii susţinând că automobilul
nu a fost niciodată adus la acel service, deşi în realitate ei au transformat acel
automobil în piese de schimb necesare desfăşurării activităţii de reparaţii.
Latura obiectivă. Fapta se poate comite în următoarele modalităţi:
- însuşirea bunului. În acest caz, făptuitorul interverteşte detenţia în
stăpânire juridică considerând bunul ca fiind unul al său.
- dispunerea de bun pe nedrept. Săvârşirea unor acte de dispoziţie
asupra bunului aflat în detenţia sa, cu caracter juridic (vânzare, donaţie, schimb)
sau material (distrugere, modificare, consumare etc.), dincolo de limitele
conferite de titlu.
Fapta se comite în această modalitate şi atunci când agentul foloseşte
bunul, în ciuda interdicţiei exprese a proprietarului. Dacă nu există această
interdicţie, simpla folosire nu realizează tipicitatea dispunerii pe nedrept1.
- refuzul de a-l restitui. Constă în manifestarea de voinţă de a nu restitui
bunul deţinut şi de a-l reţine atunci când i se cere expres să restituie bunul.
Refuzul trebuie să fie abuziv.
Refuzul de a restitui poate fi expres sau tacit. Refuzul tacit există atunci
când autorul evită să vorbească cu partea vătămată pe această temă sau când
tergiversează nejustificat restituirea bunului.
Refuzul de a restitui constituie o prezumţie de tipicitate a acestei
infracţiuni. Această prezumţie poate fi răsturnată dacă se dovedeşte că refuzul
este unul legitim (dreptul de retenţie din dreptul civil).
1
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.

Fapta se consumă în momentul în care se comite actul de însuşire,
dispunere sau refuzul restituirii, prejudiciul constând în valoarea bunului
încredinţat făptuitorului.
Infracţiunea este una de rezultat, care se produce însă imediat ce s-a
încheiat şi actul de executare.
prealabilă. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Dacă partea
vătămată notifică prin executor judecătoresc agentul, cerându-i să restituie
bunul, pe care acesta refuză să-l predea într-un anumit termen, aceasta nu
influenţează curgerea termenului de 2 luni de la data comiterii refuzului.
Termenul nu curge de la data când a expirat termenul oferit de cel care face
somaţia. În caz contrar, ar însemna că oricând partea vătămată poate face o
notificare notarială şi poate, în acest mod, să reintre în termenul de 2 luni de
depunere a plângerii prealabile. Dubiul cu privire la tardivitatea plângerii
trebuie interpretat în favoarea celui acuzat.
Prevederea care stipula că acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu în
cazul în care bunul este în întregime sau în parte al statului a fost declarată
neconstituţională (Dec. nr. 177/1998 a Curţii Constituţionale).
Sancţiunea. Această faptă se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 3
luni la 4 ani sau amendă.
Delimitarea infracţiunii de furt de infracţiunea de abuz de încredere.
În practica judiciară se pune frecvent problema delimitării infracţiunii de

furt de infracţiunea de abuz de încredere.
Criteriul esenţial folosit în delimitarea celor două infracţiuni este
stabilirea faptului dacă bunul se afla în posesia făptuitorului la momentul
însuşirii bunului mobil corporal.
Dacă bunul se afla în stăpânirea de fapt a părţii vătămate, atunci actul de
însuşire va fi calificat de furt. Se va stabili în concret dacă partea vătămată
exercita stăpânirea de fapt a bunului la momentul comiterii actului de însuşire.
De exemplu, partea vătămată era ajutată să transporte nişte bunuri, în timp
ce restul bunurilor erau transportate de autor în aceeaşi împrejurare. Dacă
autorul fuge cu acel bun, fapta se va încadra la furt, deoarece nu se poate pune
semnul egalităţii între contactul material şi stăpânirea de fapt a bunului. În
momentul când agentul ajută partea vătămată să transporte bunul, el avea doar
un simplu contact material.
O altă regulă importantă în delimitarea celor două infracţiuni constă în

aceea că se va reţine furt întotdeauna atunci când autorul a luat bunul cu
gândul de a rămâne necunoscut. De exemplu, agentul care sustrage nişte
pagini dintr-o carte pe care a împrumutat-o de la partea vătămată va răspunde
pentru infracţiunea de furt şi nu abuz de încredere. Dacă însă refuză să restituie
acea carte, atunci fapta se va încadra la abuz de încredere. În al doilea caz,
partea vătămată ştie că posesia licită a fost intervertită prin refuzul restituirii sau
înstrăinarea acelui bun unui terţ. În primul caz, agentul se comportă ca un hoţ,
ascunzând faptul că a sustras nişte bunuri fără ca partea vătămată să ştie acest
lucru (furtum non manifest).
Gestiunea frauduloasă
Art. 214 C pen. incriminează fapta prin care se pricinuieşte o pagubă

unei persoane, cu rea credinţă, cu ocazia administrării sau conservării
bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării
sau conservării acelor bunuri.
Obiectul material al acestei infracţiuni este reprezentat de orice fel de
bunuri sau valori patrimoniale, mobile sau imobile, corporale sau incorporale,
care intră în patrimoniul unei persoane. Elementul de particularitate este acela
că agentul are în administrare sau conservare o universalitate de bunuri sau
o parte dintr-o universalitate, şi nu bunuri ut singuli.
Subiectul activ este special şi este reprezentat de cel care are calitatea de
administrator, gestionar sau custode al bunurilor altuia (tutorele, executorul
testamentar, custodele, depozitarul, mandatarul). Fapta se poate comite de o
persoană juridică dacă aceasta are una din calităţile speciale prevăzute de lege,
compatibile cu statutul de persoană juridică.
Latura obiectivă constă în pricinuirea unei pagube atât printr-o acţiune,
cât şi printr-o omisiune produsă cu ocazia administrării patrimoniului sau a
acţiunilor de conservare.
Administrarea bunurilor se referă la activităţile specifice naturii acelor
bunuri, iar conservarea presupune luarea unor măsuri prin care se încearcă
menţinerea bunurilor la valoarea lor normală, evitându-se deteriorarea
bunurilor1.
Trebuie ca fapta să şi producă o pagubă, nefiind suficient doar să aibă
aptitudinea ca în viitor să producă o pagubă.
1
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie, care poate fi directă sau

eventuală fiind prevăzută, drept condiţie de tipicitate, reaua credinţă a
agentului.
Această noţiune nu se interpretează după regulile de drept civil, după care
în cuprinsul noţiunii de rea-credinţă se include şi culpa lata.
Fapta se consumă în momentul producerii pagubei.
Tentativa este posibilă, dar nu este incriminată.
luni la 5 ani.
Fapta are o formă agravată, atunci când este săvârşită în scopul de a
dobândi un folos material. În această modalitate, fapta se comite doar cu
intenţie directă. Nu este necesar să şi dobândească folosul material, fiind
suficient să urmărească acest lucru. Este obligatoriu să şi producă o pagubă,
drept condiţie de existenţă a formei de bază a gestiunii frauduloase.
Forma agravată are un caracter subsidiar, în sensul că se reţine doar
dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.
prealabilă. Prevederea care stipula că acţiunea penală se pune în mişcare din
oficiu în cazul în care bunul este în întregime sau în parte al statului a fost
declarată neconstituţională (Dec. nr. 5/1999 a Curţii Constituţionale).
Înşelăciunea în formă de bază
Art. 215 C pen. incriminează inducerea în eroare prin prezentarea ca

adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în
scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, şi dacă
s-a pricinuit o pagubă.
În acest caz, legiuitorul doreşte să protejeze pierderile patrimoniale pe
care o persoană le-ar putea suferi ca urmare a unei acţiuni de inducere în eroare,
săvârşită de un infractor. Elementul particular al înşelăciunii este faptul că
partea vătămată îşi cauzează singură un prejudiciu1, ca urmare a acţiunii
infractorului, fără însă să cunoască faptul că îşi produce o pagubă.
Obiectul material al unei înşelăciuni îl pot constitui bunurile mobile sau
imobile.
1
R. Maurach, F-C. Schroeder, M. Maiwald, op. cit., p. 470.

juridică. De exemplu, o societate comercială care organizează jocuri
piramidale, inducând în eroare o persoană.
Latura obiectivă. Infracţiunea este un comisivă. Actul de executare
constă într-o acţiune de inducere în eroare.
Acţiunea de inducere în eroare presupune existenţa unei acţiuni care are
ca efect crearea unei imagini deformate a realităţii în conştiinţa înşelatului,
premisă care îl determină să acţioneze păgubitor pentru sine.
Fapta poate fi comisă prin orice mijloace prin care victima este indusă în
eroare, adică prin afirmaţii, susţineri verbale sau în scris, trucuri, înscenări.
Simpla minciună, tăcerea sau reticenţa pot constitui mijloace de inducere
în eroare1.
Credem că este superfluă precizarea că inducerea în eroare se poate
realiza prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă
a unui fapte adevărate.
Ceea ce contează este existenţa unei acţiuni de inducere în eroare.
S-a pus în discuţie semnificaţia penală pe care o poate avea simpla
minciună a agentului.
Într-o primă etapă, referitor la sancţiunea penală pentru minciună, a fost
îmbrăţişată aşa numita teorie clasică, sau abstractă, a criteriului obiectiv. Se
considera că, pentru a se circumscrie dispoziţiei care incriminează înşelăciunea,
un mijloc trebuie analizat în obiectivitatea sa, deci trebuie însoţit de un fapt
exterior, de un aranjament, din care să rezulte cu certitudine intenţia de a înşela,
mijloc care să permită un examen exterior obiectiv şi care exclude implicit
simplele cuvinte mincinoase2.
Această opinie era influenţată şi de textul de incriminare a înşelăciunii în
Codul penal francez.
Consecinţa acestei teorii este aceea că cel care se lasă înşelat de o simplă
afirmaţie mincinoasă face dovadă de neprevedere şi este victima propriei sale
uşurinţe, nemeritând astfel protecţia legii penale.
Pornind de la consecinţele practice pe care le are teoria clasică, s-a
încercat înlăturarea acestora, considerându-se că cel slab merită în primul rând
protecţia legii3.
Doctrina italiană împărtăşeşte pe scară largă această nouă abordare,
elaborând aşa numita teorie a criteriului subiectiv. La început, susţinătorii
1
2
R. Garraud, Traité théorique et pratique du droit pénal francais, vol. III, Ed. Sirey,
Paris, 1916, p. 249.
3
A. Tissot, Le droit penal, vol. II, p. 131, citat după C. Rătescu, Codul penal adnotat III,
p. 582.
acestei noi teorii nu au renunţat în totalitate la tezele teoriei obiective. Ei

considerau că, deşi idoneitatea mijloacelor prin care se poate comite
escrocheria trebuie judecată în mod obiectiv, simpla minciună, neînsoţită de
acel aparat exterior, poate fi un mijloc idoneu, atunci când ar fi putut induce în
eroare pe oricine.
Având în vedere dispoziţiile art. 332 C pen. român din 1864, care
incrimina înşelăciunea simplă - text inspirat de art. 241 C pen. prusian -
minciuna chiar grosieră putea fi un mijloc de comitere a infracţiunii de
înşelăciune, deoarece legea nu cere decât o amăgire, indiferent de mijloacele
prin care s-ar realiza aceasta.
Teza a fost împărtăşită şi de doctrina şi jurisprudenţa germană, unde
Codul penal german a preluat dispoziţiile art. 241 C pen. prusian.
Doctrina şi jurisprudenţa interbelică a considerat dăunătoare utilizarea
unor teze doctrinare rigide, înclinând spre o abordare mai flexibilă, lăsând
judecătorului libertatea de a aprecia dacă o afirmaţie mincinoasă în concret era
un mijloc idoneu sau nu de comitere a infracţiunii de înşelăciune1.
Doctrina de după cel de-al doilea război mondial a marcat o reîntoarcere
la teoria obiectivă, considerându-se că simplul fapt de a afirma un neadevăr sau
de a nega un adevăr nu constituie un mijloc de inducere în eroare, dacă
minciuna nu s-a produs în strânsă legătură cu anumite împrejurări sau fapte care
i-au dat o aparenţă de veridicitate2.
În jurisprudenţă s-a considerat că, pentru existenţa infracţiunii de
înşelăciune, se cere ca înşelarea să fie rezultatul unor manopere dolosive.
Simpla rea-credinţă a infractorului la încheierea sau executarea convenţiei
nu poate fi un element component al laturii obiective a infracţiunii de
înşelăciune în convenţii; s-a decis, de exemplu, că faptul de a trece şi încasa, în
cadrul unui contract de construcţii, sume superioare lucrărilor, nu constituie
elemente suficiente în stabilirea trăsăturilor infracţiunii de înşelăciune în
convenţii3.
În speţa de mai sus, considerăm că reaua-credinţă este suficientă pentru
a îndeplini cerinţa textului art. 215 alin. 3 C pen., deoarece beneficiarul
contractului a fost indus în eroare cu privire la suma pe care trebuia să o
plătească constructorului, preţul fiind un element determinant pentru
beneficiar.
Originea art. 551 C pen. Carol II, care are o formulare asemănătoare cu
dispoziţiile art. 215 alin. 3 C pen., a fost art. 241 C pen. prusian, text în baza
1
2
Explicaţii III, p. 529; Codul penal comentat şi adnotat I, p. 320.
3
Dec. pen. nr. 396/1961, a Trib. Suprem, în C. D. 1961, p. 515.
căruia doctrina şi jurisprudenţa germană au considerat că simplele afirmaţii

mincinoase întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune.
Credem că este necesar a se renunţa la teoria obiectivă şi a se reveni la
soluţia din perioada interbelică, adică la teoria subiectivă, deoarece textul
român de incriminare al înşelăciunii nu condiţionează existenţa inducerii sau
menţinerii în eroare de prezenţa unor acte exterioare. Este suficient ca victima
să se găsească în eroare ca urmare a conduitei agentului, indiferent dacă această
conduită este comisivă sau omisivă şi indiferent de faptul că minciuna a fost
însoţită şi de o activitate materială suplimentată, având natura unei mise en
scène1.
Nu are importanţă cât de uşor sau cât de greu a fost indusă în eroare
victima, scopul legii penale fiind tocmai de a-i proteja pe cei creduli, restul
cetăţenilor putând să se protejeze singuri în faţa unor acţiuni de amăgire2. Însă
este necesar ca victima să fi ajuns în acea stare de eroare provocată de acţiunea
infractorului şi în această stare să se fi comportat păgubitor pentru sine.
Inducerea în eroare trebuie să se refere la fapte, adică împrejurări, stări
sau situaţii, la realităţi obiective din trecut şi prezent3.
Nu îndeplinesc aceste condiţii inducerea în eroare privitoare la
eventualele elemente din viitor, asupra cărora nici agentul, nici cel potenţial
înşelat nu au vreun control.
Criteriul esenţial prin intermediul căruia se poate şti dacă un element din
viitor poate fi mijloc de inducere în eroare este caracteristica acestuia de a
putea fi verificat, dintr-o perspectivă obiectivă, în momentul în care agentul
face afirmaţia respectivă.
De exemplu, agentul îi spune unei persoane să investească în firma sa,
deoarece anul viitor va creşte foarte mult pe piaţa bursieră, fiindcă produsele ei
vor avea mare succes pe piaţă. Apoi, se constată că firma nu a crescut la bursă,
iar cel care a investit a suferit o pierdere. În acest caz, evoluţia unei firme pe
piaţa bursieră are un element subiectiv şi nu poate fi verificat adevărul sau
falsitatea, în mod obiectiv, în momentul în care agentul „induce” partea
vătămată în eroare.
Dacă, însă, reprezentanţii firmei solicită unei persoane să investească în
firmă, deşi ei ştiu că firma este în stare de faliment, iar ei au falsificat
evidenţele contabile pentru a ascunde acest aspect, suntem în prezenţa unei
1
În acelaşi sens, se analizează condiţia actului de inducere în eroare fără a se face referiri
la necesitatea de a exista şi manopere frauduloase, subliniindu-se că, în acest ultim caz, fapta de
înşelăciune ar avea un caracter agravat (T. Toader, op. cit., p. 212).
2
3
induceri în eroare cu privire la anumite fapte, deoarece în momentul în care se

face afirmaţia, situaţia financiară a firmei poate fi verificată şi se poate dovedi
caracterul neadevărat al acestor afirmaţii.
La fel, cu privire la „fapta” unei „ghicitoare” care pretinde sume de bani,
deoarece ea ştie ce se va petrece în viitor cu partea vătămată şi va putea
influenţa chiar evenimentele viitoare cu puterile sale „paranormale”, suntem în
prezenţa unei acţiuni de inducere în eroare cu privire la împrejurări actuale,
deoarece „ghicitoarea” pretinde că ştie în chiar momentul în care face afirmaţia
modul în care se vor derula evenimentele. Inducerea în eroare se referă la o
împrejurare din prezent, elementul alea nemaijucând nici un rol.
Aprecierile asupra existenţei unei fapte sunt ca nişte mărturii de
veridicitate ce pot fi verificate la momentul la care se fac.
Nu intră în categoria faptelor, în sensul art. 215 C pen., judecăţi de
valoare1. Aceasta, deoarece ele nu sunt altceva decât opinii care nu urmăresc să
prezinte o realitate concretă obiectivă, ci se emit păreri cu privire la acea
realitate.
Fapta agentului de a spune că este cel mai bun avocat nu este o acţiune de
inducere în eroare cu privire la o faptă, pentru că adevărul sau falsitatea acestei
comunicări depinde de modul în care se apreciază agentul pe sine şi în raport cu
alţii, chiar dacă există şi avocaţi mai buni decât agentul.
Acţiunea de inducere în eroare trebuie să cauzeze o pagubă. O altă
condiţie a laturii obiective este aceea ca prin acţiunea de inducere în eroare să
se cauzeze o pagubă, deoarece doar din acest motiv înşelăciunea este o
infracţiune contra patrimoniului, şi nu una de fals sau care priveşte încrederea
publică.
Practic, în cazul înşelăciunii, victima este determinată să îşi provoace
singură o pagubă (prin remiterea unui bun, prin plata nejustificată a unui
serviciu, renunţarea la un drept etc.), acesta fiind elementul esenţial care
delimitează infracţiunea de înşelăciune de cea de furt.
Când agentul ascunde un produs dintr-un supermarket în ambalajul unui
alt produs, acesta va comite infracţiunea de furt, care se consumă atunci când el
a ascuns bunul pe care doreşte să îl sustragă în ambalajul unui alt bun (un ceas
de mână într-o cutie de biscuiţi). Din acest moment, posesorul legitim al
bunului a pierdut controlul asupra acestuia, bunul intrând în sfera de dispoziţie
a hoţului. Plata pachetului de biscuiţi nu se constituie ca o înşelăciune, deoarece
agentul plăteşte pachetul de biscuiţi, dar, totodată, acesta este mijlocul prin
intermediul căruia încearcă să depăşească paza magazinului cu ceasul deja
sustras şi ascuns în pachetul de biscuiţi.
1
Dacă agentul doar schimbă codul de bare al produsului cu codul de bare al

unui produs mai ieftin, atunci fapta va fi înşelăciune, deoarece păgubirea
victimei se realizează atunci când vânzătorul acceptă să primească un preţ mai
mic pe produsul mai scump, bazându-se pe indicaţiile codului de bare, care însă
nu sunt autentice. Posesorul legitim nu a pierdut stăpânirea bunului prin faptul
că agentul a schimbat codul de bare, ci a suferit o pagubă prin faptul că a
acceptat să primească un preţ mai mic pentru acel bun.
Există o sărăcire a victimei, ca urmare a acestei acţiuni, şi o îmbogăţire
corelativă a agentului sau a unui terţ. Nu este necesar ca această corelaţie să fie
perfectă, fiind suficient ca, urmare a acţiunii de inducere în eroare, victima să
sufere un prejudiciu.
Acţiunea de inducere în eroare se poate realiza în mod nemijlocit asupra
unei persoane sau prin intermediul unor aparate care funcţionează în beneficiul
unei persoane (de exemplu, cel care „păcăleşte” un automat de cafea, folosind
alte obiecte decât fisele necesare aparatului, induce în eroare pe proprietarul
acelui aparat).
Latura subiectivă. Fapta se comite doar cu intenţie directă, deoarece
trebuie ca inducerea în eroare să se realizeze în scopul dobândirii de către
agent, pentru sine sau pentru altul, a unui folos material injust.
Nu este îndeplinită această condiţie în ipoteza în care inducerea în eroare
se realizează în scopul obţinerii în mod just a unui folos material.
Să ne imaginăm că toate reclamele comerciale conţin şi aspecte de
exagerare a calităţii produsului la care i se face publicitate şi totuşi nimeni nu a
fost condamnat pentru înşelăciune, dacă inducerea în eroare se realizează în
limitele dreptului de a face reclamă unui produs. Dacă se depăşesc aceste limite
normale, s-ar putea reţine o astfel de faptă.
Nu există acest scop nici când proprietarul unui bun induce în eroare hoţul
care i-a sustras anterior bunul, astfel încât hoţul remite acest bun proprietarului
fără să ştie această împrejurare.
Discuţiile de afaceri în care fiecare partener nu oferă toate elementele pe
care le cunoaşte şi care ar putea determina o schimbare a condiţiilor de
negociere sunt acceptate ca făcând parte din natura firească a unor negocieri.
De exemplu, cumpărătorul oferă un preţ pe un anumit teren vânzătorului, pe
care acesta din urmă îl acceptă, fără să ştie că pe acel teren se va construi în
viitor o autostradă şi că valoarea acelui teren va creşte în scurt timp,
împrejurare cunoscută de cel care cumpără bunul.
De asemenea, nu există o acţiune de inducere în eroare comisă de un
vânzător de automobil sau imobil, sancţionabilă penal, atunci când
cumpărătorul îi spune potenţialului vânzător că preţul oferit de el este corect,
deşi cumpărătorul găsise, înainte de această discuţie, terţi cumpărători care îi
oferiseră un preţ mult mai mare pe acele bunuri şi care, apoi, cumpără bunurile
de la primul cumpărător care nu-l informase corect pe vânzător.
Nu există scopul obţinerii în mod injust a unui folos material nici atunci
când un comerciant nu informează clienţii care cumpără un bun de la el, care
este preţul cu care el a achiziţionat marfa de la furnizor. În schimb, se poate
reţine o atare faptă atunci când vânzătorul nu informează cumpărătorul asupra
anumitor parametri ai bunului, care influenţează decizia cumpărătorului de a
cumpăra acel bun sau nu, şi era obligat să o facă.
Tentativa se pedepseşte. Fapta se consumă în momentul în care s-a produs
paguba, deoarece aceasta este o condiţie de tipicitate. Dacă există o acţiune de
inducere în eroare, dar nu s-a produs şi prejudiciu, faptă rămâne la stadiul de
tentativă.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii între 6 luni
şi 12 ani.
Forma agravată. Art. 215 alin. 2 C pen. stipulează că forma agravată
există atunci când inducerea în eroare este săvârşită prin folosire de nume sau
calităţi mincinoase ori folosire de alte mijloace frauduloase.
Folosirea de nume mincinoase presupune întrebuinţarea unor nume care
nu aparţin în realitate acelei persoane, indiferent dacă numele este al altei
persoane sau este unul imaginar. Folosirea de calităţi mincinoase presupune
întrebuinţarea sau folosirea de titluri, ranguri, funcţii pe care agentul nu le are.
Numele şi calităţile mincinoase au un caracter exemplificativ şi se includ
în categoria mai largă a mijloacelor frauduloase.
Mijloacele frauduloase pot fi definite ca fiind acele mijloace care prezintă
o mare aparenţă de veridicitate. De exemplu, folosirea unui extras de carte
funciară care nu mai era actual, sau chiar a unei hotărâri judecătoreşti greşite,
împrejurare cunoscută de agent.
Dacă mijloacele folosite la inducerea în eroare intră sub incidenţa unor
texte de incriminare, se va reţine un concurs de infracţiuni (fals privind
identitatea, uzurpare de calităţi oficiale, fals sau uz de fals etc.) între
infracţiunea mijloc şi înşelăciunea în formă agravată. Legiuitorul român a
prevăzut expres această soluţie şi pentru a evita controversele din doctrină şi
din practica judiciară. Chiar în lipsa acestei prevederi exprese, faptele ar fi
concurente, deoarece reţinerea unei unităţi legale sub forma infracţiunii
complexe ar fi exclusă, pentru că infracţiunea absorbită ar avea un caracter
nedeterminat, neputându-se stabili care este infracţiunea absorbită de textul
legal1. Noţiunea de „mijloace frauduloase”, folosită de legiuitor, nu determină
1
Unul dintre criteriile de delimitare dintre infracţiunea complexă şi concursul de
infracţiuni îl constituie caracterul determinat sau determinabil al faptei absorbite (F. Streteanu,
Concursul de infracţiuni, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 180).
care este infracţiunea absorbită (o infracţiune de fals material, fals intelectual,

fals privind identitatea, uzurpare de calităţi oficiale), formularea fiind prea
generală. Mijloacele frauduloase nu intră întotdeauna sub incidenţa vreunui text
de incriminare (cel care foloseşte, ca mijloc de a induce în eroare un agent
imobiliar, o autorizaţie de construcţie valabilă dar pentru un alt imobil).
între 3 şi 15 ani.
Înşelăciunea în convenţii
În art. 215 alin. 3 C pen. este incriminată inducerea sau menţinerea în

eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract,
săvârşită astfel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau
executat contractul în condiţiile stipulate.
Este o modalitate distinctă a înşelăciunii, preluând de la aceasta scopul
inducerii şi condiţia producerii unei pagube.
Latura obiectivă. Condiţii:
- Existenţa unei acţiuni de inducere sau menţinere în eroare.
Elementul de particularitate este dat de cea de-a doua modalitate, şi anume
menţinerea în eroare. Această modalitate conferă reglementării româneşti
aproape un caracter de unicitate, deoarece majoritatea codurilor penale
europene nu conţin o dispoziţie asemănătoare. Astfel, infracţiunea de
înşelăciune în convenţii este săvârşită şi în ipoteza în care victima a ajuns în
eroare independent de conduita agentului, însă făptuitorul se foloseşte de
această stare a victimei şi o păgubeşte prin încheierea sau executarea
respectivei convenţii.
În doctrina germană, se acceptă comiterea faptei în modalitatea menţinerii
în eroare în cazul existenţei unei obligaţii de garant, în sensul de a avea
obligaţia de a împiedica ca partea vătămată să ajungă sau să rămână în eroare.
Acesta obligaţie se analizează, de exemplu, în cazul când agentul are obligaţia
de informare1.
- Acţiunea de inducere sau menţinere în eroare trebuie să fie
săvârşită cu prilejul încheierii sau executării unui contract. Prin contract se
înţelege numai convenţia juridică, în sensul pe care o are aceasta în Dreptul
civil. Legea penală utilizează noţiunea de contract fără a distinge între
contractele valabile, anulabile sau nule din punct de vedere civil, deoarece chiar
1
şi contractele lovite de nulitate produc efecte juridice (de exemplu, în cazul

schimbului valutar realizat pe stradă, care este un contract de schimb lovit de
nulitate, fapta fiind o contravenţie etc.).
Pentru a se circumscrie textului art. 215 alin. 3 C pen., activitatea
infracţională trebuie săvârşită cu ocazia încheierii unei convenţii, altfel spus, în
intervalul cuprins de la declanşarea negocierilor şi până la finalizarea acestora
şi realizarea acordului de voinţă.
Această formulare a legii a fost criticată, deoarece interpretarea ad literam
ar conduce la concluzia că legea vizează doar momentul încheierii şi executării
contractului, adică un interval scurt, iar prin această formulare, textul legii nu ar
mai corespunde raţiunii incriminării unor astfel de fapte1.
Considerăm că textul incriminator este suficient de cuprinzător, deoarece
legiuitorul foloseşte expresia cu prilejul încheierii sau executării unui contract,
formulare care utilizează cuvântul prilej, ce desemnează întregul context cauzal
care însoţeşte încheierea sau executarea unui contract, fără o condiţionare
temporală strictă.
Prin noţiunea cu prilejul executării contractului, legea desemnează
intervalul de timp cuprins de la momentul încheierii contractului (de când
acordul de voinţă produce efecte juridice) şi până la stingerea efectelor
contractului în oricare din modalităţile prevăzute de lege. Rezoluţiunea unui
contract este inclusă în intervalul de timp cerut de art. 215 alin. 3 C pen. Dacă
s-ar admite contrariul, ar însemna că, spre exemplu, introducerea acţiunii în
rezoluţiune pune capăt protecţiei penale a înşelatului, ceea ce nu poate fi admis,
pentru că soluţionarea laturii civile în procesul penal nu afectează întrunirea
elementelor constitutive ale infracţiunii de înşelăciune în convenţii.
- Eroarea provocată sau menţinută să fie determinantă pentru
încheierea sau executarea contractului în condiţiile stipulate. Această
cerinţă a legii penale a fost împrumutată, sub aspectul formulării, din Dreptul
civil, şi reprezintă una din condiţiile de existenţă a dolului. Astfel, eroarea
provocată prin dol trebuie să fie determinantă la încheierea actului juridic, în
caz contrar, este considerată o simplă minciună. Instanţa de judecată va aprecia
în concret dacă elementul ascuns sau prezentat eronat de către făptuitor a avut
un caracter determinant pentru încheierea şi executarea contractului. Cu
certitudine, efectele care decurg din natura şi esenţa contractului respectiv pot fi
considerate ca fiind elemente determinante (spre exemplu, preţul sau translaţia
proprietăţii la contractul de vânzare-cumpărare, cuantumul chiriei şi
caracteristicile imobilului închiriat la contractul de locaţiune etc.). Părţile pot
1
R. P. Râmniceanu, Sancţiunile penale în relaţiile contractuale, în P. R., 1937, partea IV,
p. 552.
considera şi alte clauze ca având un rol determinant pentru realizarea acordului

de voinţă şi executarea obligaţiilor în condiţiile stabilite.
- Producerea unei pagube. Deşi această condiţie nu este formulată
expres de textul de incriminare, ea rezultă din caracterul de normă specială a
art. 215 alin. 3 C pen. în raport cu dispoziţiile art. 215 alin. 1, unde existenţa
pagubei este cerută expres. Includerea înşelăciunii în convenţii în Titlul III al
Părţii speciale a Codului penal ne duce la concluzia că, prin comiterea acesteia,
trebuie să se aducă atingere patrimoniului. Punctul de vedere a fost împărtăşit şi
de practica judiciară, fiind susţinut constant şi în doctrină.
Această condiţie se apreciază raportat la forma consumată a infracţiunii.
Latura subiectivă. Fapta se comite doar cu intenţie directă.
Tentativa se pedepseşte atât la forma de bază, cât şi la cea agravată.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii între 6 luni
şi 12 ani.
Înşelăciunea în convenţii are şi ea forma agravată, atunci când a fost
săvârşită prin folosire de calităţi mincinoase ori de alte mijloace
frauduloase.
Delimitarea înşelăciunii în convenţii de situaţia în care o parte

contractantă nu îşi respectă o obligaţie contractuală.
O problemă dificilă în practica judiciară este aceea de a distinge între

neexecutarea unui contract şi înşelăciunea în convenţii. De multe ori, criteriul
producerii unui prejudiciu nu este suficient de caracterizant pentru a delimita
cele două ipoteze, deoarece în ambele se cauzează un prejudiciu, fie din cauza
neexecutării contractului, în primul caz, fie ca urmare a acţiunii de inducere în
eroare, în cel de-al doilea.
De aceea, trebuie să se verifice două elemente: buna credinţă, în sens
general, a agentului la încheierea contractului şi scopul special, adică acela de a
obţine un folos material injust pentru sine sau pentru altul.
Buna credinţă înseamnă a se verifica dacă agentul a respectat regulile
fireşti pe care le presupunea încheierea contractului respectiv cu orice persoană
în general. Aceasta nu exclude neinformarea cu privire la elemente ce ţin de
secretul comercial (preţurile de achiziţie, comisionul său etc.). Buna credinţă a
agentului este prezumată, principiul fiind soluţionarea litigiului pe cale civilă, şi
doar în mod excepţional trebuie să intervină sancţionarea penală.
Buna credinţă a agentului la momentul încheierii sau derulării contractului

nu exclude şi existenţa riscului contractual firesc, constând în neexecutarea
obligaţiilor asumate. Din această cauză, există, în Dreptul civil, şi soluţii
juridice pentru această ipoteză.
În cazul existenţei unei rele-credinţe, pentru a fi în prezenţa unei
înşelăciuni trebuie să se constate şi că fapta a fost comisă cu scopul de a obţine
în mod injust un folos material pentru sine sau pentru altul. În lipsa acestui scop
special, în ciuda relei-credinţe a agentului, fapta se va soluţiona tot în cadrul
unui litigiu civil.
Dacă agentul se afla într-o situaţie economică dificilă şi nu i-a informat
despre aceasta pe cocontractanţii săi, nu pentru că a urmărit să obţină un folos
material injust pentru sine sau pentru altul, ci pentru că a încercat să se
redreseze din punct de vedere economic, credem că lipseşte scopul special cerut
de textul de incriminare. Neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, în această
ipoteză, nu se analizează ca o înşelăciune, ci ca insolvabilitate civilă sau
comercială, după caz.
Reaua credinţă se poate evidenţia prin verificarea caracterului
real-obiectiv al împrejurărilor cu care se induce în eroare partea vătămată. Dacă
aspectele indicate de agent pot fi verificate în momentul în care sunt
comunicate părţii vătămate (situaţia contabilă, portofoliul de clienţi,
solvabilitatea etc.) şi sunt neadevărate, şi dacă toate acestea sunt elemente
determinante pentru a încheia respectiva convenţie, există o acţiunea de
inducere sau menţinere în eroare specifică înşelăciunii.
Dimpotrivă, dacă agentul informează partenerul contractual cu privire la
faptul că se află în dificultăţi financiare, dar se va redresa, pentru că există o
bună piaţă pentru activitatea sa în viitor, sau că are la rândul lui sume restante
de încasat, şi partenerul acceptă riscul, suntem în prezenţa unei neexecutări a
unui contract, şi nu a unei înşelăciuni, dacă agentul nu îşi respectă obligaţiile
asumate.
Înşelăciune prin emitere de cecuri fără acoperire
Alineatul 4 al art. 215 incriminează emiterea unui cec asupra unei

instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există
provizia sau acoperirea necesară precum şi fapta de a retrage, după emitere,
provizia în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de
prezentare în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material
injust, dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului.
Este o formă specială de înşelăciune1. Codul penal sancţionează penal pe

cel care emite un cec fără a avea acoperirea necesară, din dorinţa de a proteja
securitatea tranzacţiilor comerciale realizate prin intermediul cecului, ca
instrument de plată. Motivul determinant pentru a incrimina această formă de
înşelăciune, a fost interesul de a proteja persoanele, împotriva acestei forme de
înşelăciune, prin folosirea mijloace de plată cu putere circulatorie.
Această formă de înşelăciune a fost introdusă în Codul penal actual prin
Legea nr. 140/1996 şi a răspuns unei necesităţi de a sancţiona multitudinea de
comportamente de acest fel. Practic, legiuitorul român a reluat, în conţinutul
art. 215 alin. 4 C pen., formularea art. 553 C pen. Carol II2.
Cecul este un instrument de plată prin care o persoană numită trăgător dă
ordin unei bănci, la care are disponibil bănesc, numită tras, să plătească, la
prezentarea titlului, o sumă de bani altei persoane numită beneficiar.
Latura obiectivă se poate realiza prin:
- emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane,
ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea
necesară. În această ipoteză, agentul are un carnet de cecuri emis de o bancă şi,
deşi cunoaşte situaţia soldului său, emite un cec, cunoscând că acesta nu poate
fi valorificat de beneficiar, pentru că nu există disponibil în acel cont.
În practica judiciară se întâlnesc aşa numitele cecuri „în alb” sau
antedatate. În această ipoteză, cecurile nu mai sunt folosite doar ca instrumente
de plată, ci devin şi un mijloc extralegal de „garantare” a plăţii.
Cecurile „în alb” există atunci când emitentul dă beneficiarului un cec
necompletat cu data scadenţei şi a sumei datorate, doar semnat şi ştampilat de
emitent pentru plata unui produs sau marfă, urmând ca ulterior, dacă acesta nu
plăteşte marfa respectivă în condiţiile şi termenele din factură, acesta să
completeze cecul cu data şi suma respectivă şi să le introducă la plată.
„Garanţia” la care am făcut referire funcţionează deoarece beneficiarul cecului,
după completare, fie va încasa suma datorată de emitent pentru marfă din
contul acestuia de la bancă, fie, în cazul în care nu există disponibil, emitentul
va fi expus să fie condamnat penal pentru comiterea înşelăciunii prin emiterea
de cecuri fără acoperire. Aceste cecuri, faptic, „în alb” sau, mai exact,
necompletate cu toate datele, nu sunt identice cu „cecurile în alb”, instrumente
de plată, recunoscute în dreptul comercial.
1
2
Acela care, în scopul arătat la art. 549 (textul de incriminare al înşelăciunii în forma de
bază), emite un cec asupra unei bănci sau unei persoane, ştiind că nu are provizia sau acoperirea
necesară ori suficientă, precum şi acela care, în acelaşi scop, după emisiune, retrage provizia în
totul sau în parte, sau interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare,
cauzând prin acesta o pagubă posesorului cecului, comite delictul de înşelăciune prin cecuri, şi
se pedepseşte cu închisoare corecţională de la 2 la 5 ani şi cu amendă de la 2.000 la 10.000 lei.
Cecul cu „dată neadevărată” este completat cu toate datele necesare, este

semnat de emitent, în mod corect, doar că data este neadevărată, adică se trece
ca fiind data emiterii o altă dată, de obicei, data până la care trebuie făcută
plata. În loc să se precizeze care este data emiterii şi data scadenţei, se trece la
rubrica „data emiterii” data scadenţei, tocmai pentru a putea fi apoi introdus la
plată, fără ca emitentul să mai poată controla acest lucru, aşa cum se întâmplă,
în mod firesc, atunci când se respectă toate condiţiile de completare a unui cec,
prin introducerea acestuia la plată.
O astfel de procedură de garantare este la limita legii şi credem că de
protecţia penală a folosirii cecurilor în condiţiile art. 215 alin. 4 trebuie să
beneficieze doar cei care primesc cecuri care au putere circulatorie.
Un cec fără dată de scadenţă sau suma datorată nu este un instrument de
plată valid şi, în cazul înşelăciunii comise cu aceste cecuri, credem că se poate
aplica textul de la înşelăciune fie în forma de bază, fie în forma specială de
înşelăciune în convenţii, dacă există acel scop special al înşelăciunii şi dacă
agentul a ajuns în incapacitatea de plată, iar beneficiarul unui cec „în alb” sau
cu „dată neadevărată” îl introduce la plată. Se creează aparenţa că agentul a
emis cecul la data trecută de beneficiar.
În practica judiciară, s-a reţinut infracţiunea de înşelăciune şi nu
înşelăciune în cecuri atunci când cecul nu era ştampilat sau a fost folosit de o
persoană care nu avea dreptul de a-l emite1. S-a decis că cecul trebuie să fie
valid pentru a se îndeplini condiţiile de tipicitate a infracţiunii incriminate de
art. 215 alin. 4 C pen2.
Credem că în soluţionarea acestei chestiuni trebuie plecat de la observaţia
că folosirea cecului este o modalitate ca oricare alta de a îndeplini o obligaţie,
de regulă contractuală. Un cec cu „dată neadevărată” sau cec „în alb” nu este un
mijloc de plată valid.
Celelalte condiţii de tipicitate a înşelăciunii trebuie îndeplinite şi în acest
caz, respectiv intenţia specială a emitentului cecului de a înşela.
Aşa cum s-a susţinut, simpla neexecutare a unei obligaţii contractuale nu
poate atrage condamnarea unei persoane la o pedeapsă privativă de libertate3.
Dacă neonorarea unui cec este doar o neexecutare a unui contract fără alte
elemente de înşelăciune, problema trebuie soluţionată de instanţele civile.
Cel care primeşte un cec „în alb” sau cu „dată neadevărată” are o situaţie
privilegiată faţă de ceilalţi creditori ai societăţii, deoarece debitorul răspunde
1
Dec. pen. nr. 632/2003 a ICCJ citată în www.scj.ro.
2
Dec. 1927/2002 a CSJ citată în Codul penal, ediţie îngrijită de Georgina Bodoroncea,
Irina Kuglay, Lavinia Lefterache, Ionuţ Matei, Iuliana Nedelcu, Francisca Vasile, Ed. C.H.
Beck, 2007, p. 785.
3
Se citează reglementări internaţionale care prevăd acest lucru. T. Toader, op. cit., p. 214.
chiar cu averea personală şi cu libertatea în schimbul îndeplinirii obligaţiei

contractuale. Din acest motiv, în România, orice nouă relaţie comercială începe
practic cu emiterea unui cec, ca element de dovedire a încrederii între parteneri,
iar numeroase soluţii de condamnare vizează exact acele ipoteze în care
beneficiarii cecurilor ştiu că la data emiterii emitentul nu avea disponibil în cont
şi acceptă aceste cecuri.
Momentul comiterii faptei nu este cel în care beneficiarul introduce cecul
la plată, ci momentul emiterii cecului. De multe ori, cecul este „emis” după ce
emitentul nu mai are nici măcar carnet de cecuri, deoarece îi fusese ridicat de
banca emitentă sau se afla deja în interdicţie bancară pentru a emite altele.
Administratorul oricărei societăţi comerciale care ajunge în faliment şi a
emis anterior cecuri în alb sau cu „dată neadevărată”, deşi nu întotdeauna a avut
intenţia de a înşela, comite „în aparenţă” această infracţiune. Această
interpretare face să fie amestecaţi şi sancţionaţi penal infractori alături de cei
care aduc o societate în incapacitate de plată.
În mod evident, o parte din cei care emit cecuri „în alb” sau cu „dată
neadevărată” au intenţia de a înşela beneficiarul, dar trebuie să fie îndeplinite şi
celelalte condiţii de tipicitate a faptei, în afară de împrejurarea că beneficiarul
unui cec a introdus la plată un cec şi acesta nu a fost onorat.
Dacă se emit bilete la ordin, ordine de plată sau alte documente, şi prin
aceasta se cauzează un prejudiciu, dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii,
agentul va răspunde penal pentru înşelăciune în forma de bază sau pentru
înşelăciune în convenţii.
Aşa cum am argumentat mai sus, credem că cecurile „în alb” emise cu
titlu de „garanţie”, nu constituie decât în aparenţă o înşelăciune prin emitere de
cecuri, deoarece beneficiarul trebuie să fie indus în eroare la momentul primirii
cecului, şi nu la momentul în care, văzând că trăgătorul, dintr-un motiv sau
altul, nu mai are lichidităţi, completează cecul şi îl introduce în circulaţie.
Legat de această chestiune, s-a decis, printr-o soluţie dată într-un recurs în
interesul legii1, că în cazul când se emite un cec fără acoperire, iar beneficiarul
cecului ştia că cecul este fără acoperire la momentul emiterii, agentul va
răspunde pentru infracţiunea incriminată de art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr.
59/1934.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra a două aspecte
interpretate în mod eterogen în practica judiciară: primul constă în aceea că
textul de incriminare din art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea cecului nr. 59/1934 era
considerat ca fiind abrogat de unele instanţe, iar altele au decis că nu a fost
1
Dec. nr. IX din 24. 10 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în CDP nr. 2/2006, p.
162-164.
abrogat niciodată. Al doilea aspect controversat a fost acela de a se stabili care

este relaţia între art. 215 alin. 4 C pen. şi art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea cecului
nr. 59/1934.
Cu privire la primul aspect, Înalta Curte a decis că art. 84 alin. 1 pct. 2 din
Legea nr. 59/1934 nu a fost abrogat.
Cu privire la cel de-al doilea aspect, instanţa a decis că suntem în prezenţa
unui concurs de calificări, adică dacă cu ocazia emiterii cecului fără acoperire
se şi induce în eroare, cauzându-se o pagubă beneficiarului, se va reţine textul
din Codul penal, iar în cazul în care se va emite un cec fără acoperire, fără a
exista elementul de inducere în eroare, deoarece beneficiarul a cunoscut această
împrejurare şi a acceptat-o la momentul emiterii cecului, se va reţine fapta
incriminată de art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934.
Credem că ar fi fost la fel de util practicii judiciare ca Înalta Curte să se fi
pronunţat şi cu privire la tipul de sancţiuni aplicabile şi în ce cuantum se aplică
acestea în cazul condamnării pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 84
alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934. Aceasta pentru că textul de incriminare
prevede că fapta „se va pedepsi cu amenda de la 5.000-100.000 lei şi
închisoare de la 6 luni până la 1 an”. Este un caz particular de pedepsire cu
sancţiuni cumulative, deşi sistemul sancţionator actual se bazează pe sistemul
alternativ de sancţionare (închisoare sau amendă) şi pentru că limitele amenzii
se situează fie sub minimum special, dacă pedeapsa este interpretată în ROL,
fie maximul special dacă pedeapsa este interpretată în RON. Aceasta şi pentru a
evita în viitor o nouă decizie strict limitată la chestiunea sancţiunii, care cu
certitudine va naşte soluţii eterogene, aşa cum deja s-a şi întâmplat.
Art. 597 alin. 1 pct. 9 C pen. Carol II (Codul a intrat în vigoare la 1
ianuarie 1937) prevedea că dispoziţiile din legile speciale cu caracter penal de
pe întreg teritoriul ţării, care sunt în contradicţie cu dispoziţiile noului cod, se
abrogă.
Legea cecului era o lege specială care conţinea şi dispoziţii penale, deci
ceea ce trebuia să se verifice era faptul dacă art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr.
59/1934 era în contradicţie cu art. 553 C pen., care incrimina înşelăciunea prin
emiterea de cecuri. Dacă aceste texte erau contradictorii, era evident că art. 84
era abrogat în temeiul art. 597 alin. 1 pct. 9 din Codul penal Carol II.
După cum se poate observa, ambele texte incriminau „fapta de a emite un
cec fără acoperire”, cu precizarea că textul din Codul penal impune condiţii
suplimentare, şi anume existenţa intenţiei de a înşela şi condiţia de a se produce
o pagubă. Este evident că dispoziţia din Codul penal este „în contradicţie” cu
textul din legea specială, deoarece, deşi incriminează aceeaşi faptă (emiterea
unui cec fără acoperire), art. 553 C pen. Carol II a impus condiţii suplimentare
de tipicitate (intenţia de înşelare şi producerea unei pagube), modificând
totodată şi cuantumul sancţiunii.
Această comparare a textelor conduce, în opinia noastră, la concluzia că

textul art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 contravine art. 553 din C
pen. Carol II, fiind astfel abrogat de art. 597 alin. 1 pct. 9 din C pen. Carol II.
În sensul aceleaşi concluzii se mai poate reţine că, în comentariul
profesorului Traian Pop cu privire la art. 553 C pen. Carol II, se susţinea că
faptele din art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 au inspirat legiuitorul
penal sau, mai exact, că textele art. 553 Codul penal Carol II sunt forme
transcrise (s.n. S.B.) ale infracţiunii din Legea nr. 59/19341.
Un argument al doctrinei în sensul că textul mai este în vigoare a fost
acela că între texte există deosebiri care le permit coexistenţa şi aplicabilitatea
în funcţie de particularităţile faptei2. Aceiaşi autori susţin că infracţiunea din
art. 84 alin. 1 pct. 2 este asemănătoare cu infracţiunea de înşelăciune prin
emitere de cecuri, incriminată de art. 215 alin. 4 C. pen3.
Tocmai această asemănare, din punctul de vedere al acţiunii (emiterea de
cecuri fără acoperire etc.), este o dovadă convingătoare că textul din Codul
penal Carol II era o dispoziţie contrară celei din Legea cecului. Doar
particularităţile speţei, aşa cum se susţine4, le permit coexistenţa şi
aplicabilitatea, ceea ce înseamnă că ele conţin cu privire la aceeaşi situaţie,
dispoziţii contrare. Coexistenţa şi aplicarea lor în funcţie de împrejurările speţei
dovedesc că textele aveau dispoziţii contrare şi, de aceea, textul din Legea
cecului a fost abrogat. Coexistenţa lor este o consecinţă a lipsei abrogării, şi nu
un argument în sprijinul inexistenţei contrarietăţii.
După incriminarea faptei de emitere de cecuri fără acoperire, în conţinutul
art. 215 alin. 4, exact în forma în care era şi în Codul penal Carol II, discuţiile
cu privire la aplicabilitatea acestui text şi în ce raport se află art. 84 alin. 1 pct. 2
din Legea nr. 54/1934 cu cel din Codul penal, deşi ar fi trebuit să se diminueze,
s-au amplificat, creându-se o practică extrem de eterogenă.
Un argument în sensul abrogării art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr.
54/1934 este reprezentat tocmai de faptul că, până în 1994, nu a existat nici o
soluţie de condamnare pentru comiterea acestei fapte. Dacă în perioada
comunistă, practic nu se puteau comite aceste fapte, deoarece în România,
cecurile, ca efecte de comerţ, nu circulau, nu acelaşi lucru se poate spune
despre perioada cuprinsă de la intrarea în vigoare a Codului penal Carol II şi
1
R. C. Râmniceanu, op. cit., p. 595.
2
T. Medeanu, B. Medeanu, Infracţiunea cu cecuri prevăzută de art. 84 din Legea nr.
59/1934, în Revista de Drept Comercial nr. 2/2004, p. 50.
3
T. Medeanu, B. Medeanu, op. cit., p. 47.
4
T. Medeanu, B Medeanu, op. cit., p. 50.
până la momentul în care Legea cecului a fost lipsită de obiectul de

reglementare, adică instaurarea comunismului1.
În practica judiciară, s-a pus problema dacă cel care emite un cec fără
acoperire comite şi infracţiunea de falsificare de monede sau alte valori,
deoarece cecul este un instrument de plată cu putere circulatorie. Credem că
autorul va răspunde doar pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 215
alin. 4 C pen., deoarece cecul dobândeşte putere circulatorie doar prin emiterea
sa2. După emitere, acesta are putere circulatorie.
Dacă un terţ falsifică un cec pus în circulaţie, prin adăugiri, ştergeri etc.,
acesta va comite infracţiunea prevăzută de art. 282 alin. 1 C pen., deoarece
acesta a falsificat o valoare cu putere circulatorie, şi nu emitere de cecuri fără
acoperire.
Cel care falsifică un atare document comite infracţiunea de fals material,
uz de fals în concurs cu înşelăciune, dar nu în modalitatea de emitere de cecuri
ci în modalitatea generală. Cel care nu are dreptul de a emite cecuri, evident că
nu are disponibil, aşa că textul de la art. 215 alin. 4 nu îi este aplicabil.
- retragerea, după emitere, a proviziei în totul sau în parte. În această
situaţie, acţiunea constă în retragerea proviziei, astfel încât să nu mai existe
disponibil pentru a plăti cecul.
- interzicerea adresată trasului de a plăti înainte de prezentare.
Şi în cazul acestei modalităţi se cere, drept condiţie, producerea unei
pagube.
Subiectul pasiv al acestei infracţiuni este beneficiarul, nu banca (trasul),
deoarece aceasta plăteşte cecul dacă există disponibil sau, dimpotrivă, refuză
cecul, dacă nu există acel disponibil.
Latura subiectivă. Fapta se comite doar cu intenţie directă, existând un
scop special, respectiv acela de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos
material injust.
Toate formele de înşelăciune au o formă agravată comună, şi anume
atunci când înşelăciunea a produs consecinţe deosebit de grave.
între 10 şi 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
1
Pentru o critică detaliată a acestei decizii a se vedea S. Bogdan, Emitere de cecuri fără
acoperire. Infracţiunea prevăzută de art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, în CDP nr.
2/2006, p. 164-172.
2
Există şi alte forme de înşelăciune în Codul penal (înşelăciune la

măsurătoare art. 296 C pen., înşelăciune cu privire la calitatea mărfii art. 297 C
pen., falsificare de produse sau alte alimente art. 313 C pen.).
Relaţia dintre furt, abuz de încredere şi înşelăciune.
În practica judiciară, se pune uneori problema delimitării între

infracţiunile de furt, abuz de încredere sau înşelăciune.
De exemplu, un morar avea la moară un orificiu despre care doar el ştia,
pe unde curgea o mică parte din făina ce curgea în spaţiul de unde în mod
normal clientul îşi ridica făina măcinată.
S-ar putea susţine că suntem în cazul unei înşelăciuni, deoarece partea
vătămată era indusă în eroare cu privire la contractul prin care trebuia să i se
dea toată făina care rezulta din măcinarea cerealelor sale.
S-ar putea susţine că suntem în prezenţa unui abuz de încredere, deoarece
bunul intra în sfera de dispoziţie a morarului, atunci când cerealele erau
introduse în moară la măcinat, iar morarul îşi însuşea o parte din făina părţii
vătămate în perioada când bunul se afla în stăpânirea sa.
Or, s-ar putea susţine că suntem în prezenţa unui furt fiind în cazul unui
act de sustragere a făinii din posesia părţii vătămate.
Pentru a soluţiona aceste situaţii în care există aparenţa că oricare din
textele de incriminare ar fi aplicabile credem că pot fi aplicate următoarele
reguli:
Prima regulă este aceea că aceste infracţiuni nu pot fi reţinute în
concurs cu privire la acelaşi bun. Nu este posibil ca acelaşi bun să se afle şi în
stăpânirea de fapt atât asupra agentului cât şi asupra părţii vătămate.
La fel nu este posibil ca partea vătămată să-şi cauzeze singură un
prejudiciu, dar şi să-i fie sustras acelaşi bun remis de bună voie.
A doua regulă este aceea că se va ţine seama de natura activităţii iniţiale
a agentului. Adică, dacă refuzul de a restitui bunul era hotărât de agent înainte
de a induce victima în eroare, iar contractul prin care a fost remis bunul era
doar un mijloc de realizare a înşelării victimei, se va reţine înşelăciune.
Dacă decizia de a deposeda victima a fost luată după ce bunul a intrat în
stăpânirea de fapt a agentului, fapta se va încadra la abuzul de încredere.
Refuzul de a restitui bunul în acest caz nu este un act de inducere în eroare, ci o
intervertire a posesiei de către agent.
Din acest motiv, credem că soluţia, pentru speţa de mai sus, este reţinerea
unei infracţiuni de furt. Partea vătămată nu şi-a cauzat singură un prejudiciu ca
urmare a unei acţiuni de inducere în eroare, ci i s-a sustras o cantitate de făină.
Delapidarea
Art. 215 ind. 1 C pen. incriminează însuşirea, folosirea sau traficarea, de

către un funcţionar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte
bunuri pe care le gestionează sau administrează.
Obiectul material al acestei infracţiuni este reprezentat de bani, valori
sau alte bunuri aflate în administrarea sau gestiunea unui funcţionar.
Subiectul activ este unul calificat, fiind un funcţionar în sensul art. 147 C
pen. care administrează sau gestionează banii sau alte valori.
Infracţiunea nu se poate comite de o persoană juridică, deoarece o
persoană juridică nu poate avea calitatea de funcţionar.
Art. 147 C pen. prevede că, prin funcţionar se înţelege funcţionarul
public, precum şi orice salariat, care exercită o însărcinare în serviciul unei
alte persoane juridice decât o unitate publică sau de interes public.
Cu alte cuvinte, orice salariat al unei persoane juridice este funcţionar.
În acelaşi timp, funcţionarul trebuie să aibă atribuţii de administrare sau
gestiune.
Prin gestionare se înţelege activitatea salariatului care are ca atribuţii
primirea, păstrarea şi eliberarea bunurilor societăţii. Actele de păstrare
presupun mai mult decât paza acestora, care nu necesită luarea în primire a
bunurilor1.
În doctrină, se face distincţie între gestionarul de drept şi cel de fapt,
acesta din urmă fiind acel angajat care, deşi nu deţine funcţia de gestionar,
desfăşoară aceste activităţi în concret2. Un astfel de punct de vedere se întemeia
şi pe dispoziţiile legale din perioada comunistă (art. 31 din Legea nr. 22/1969)3.
Credem că astăzi o astfel de interpretare se poate face doar în temeiul unei
analogii în defavoarea celui acuzat. Noţiunea de gestionar are o semnificaţie
juridică precisă, iar a considera că orice persoană care desfăşoară o activitate
asemănătoare devine automat un gestionar, înseamnă a face o extindere
nejustificată a aplicării textului de incriminare.
Administrarea presupune activitatea acelor organe cu atribuţii de
conducere ale unei persoane juridice, care au atribuţii de a da dispoziţii cu
privire la circulaţia bunurilor, fără a implica şi contactul direct cu acestea4.
Îndeplinesc condiţiile subiectului activ şi administratorii asociaţiilor de
proprietari care îşi însuşesc bunuri aflate în administrare (banii asociaţiei etc.).
1
2
3
4
Latura obiectivă. Modalităţile prin care se comite fapta sunt:

Însuşirea, care constă în sustragerea unui bun sau dispunerea de acel bun.
Folosirea, care presupune folosirea unui bun în interes personal, fără ca
agentul să urmărească însuşirea acestuia.
Traficarea, care constă în scoaterea temporară a bunului din gestiune şi
întrebuinţarea lui în scopuri speculative ilicite (împrumutul de bani din gestiune
pentru a primi dobândă, darea de bunuri pe credit în scopul unor foloase etc.).
Pentru realizarea tipicităţii este necesar să se producă şi o pagubă. Aceasta
constă în valoarea bunului însuşit sau în diferenţa dintre valoarea bunului
înainte de folosire sau traficare şi valoarea după încetarea folosirii sau traficării.
Fapta se consumă în momentul producerii pagubei. Tentativa este
incriminată.
Sancţiunea. Această infracţiune se pedepseşte cu pedeapsa închisorii
Fapta are o formă agravată atunci când a produs consecinţe deosebit de
grave.
între 10 şi 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
În art. 272 pct. 2 şi 3 din Legea nr. 31/1990 este incriminată fapta
fondatorului, administratorului, directorului, directorului executiv sau
reprezentantului legal al societăţii, care foloseşte, cu rea-credinţă, bunuri sau
creditul de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia
sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are
interese direct sau indirect sau care se împrumută, sub orice formă, direct sau
printr-o persoană interpusă, de la societatea pe care o administrează, de la o
societate controlată de aceasta ori de la o societate care controlează societatea
pe care el o administrează sau face ca una dintre aceste societăţi să îi acorde
vreo garanţie pentru datorii proprii.
Între cele două texte de incriminare, delapidare şi art. 272 alin. 1 pct. 2 C
pen. şi 3 din Legea nr. 31/1990, există concurs de calificări care se rezolvă după
criteriul subsidiarităţii, în sensul că art. 272 se aplică doar dacă fapta nu
constituie o infracţiune mai gravă (se prevede expres în art. 281 din Legea nr.
31/1990). Dacă administratorul societăţii comerciale are contract de muncă şi
este funcţionar în sensul legii penale, va răspunde pentru delapidare, deoarece
aceasta este sancţionată mai grav decât infracţiunea din Legea nr. 31/1990
privind societăţile comerciale. Dacă însă administratorul nu are calitatea de
funcţionar în sensul legii penale, atunci i se aplică dispoziţiile art. 272 din
Legea nr. 31/1990.
Însuşirea bunului găsit
Art. 216 C pen. incriminează fapta de a nu preda în termen de 10 zile un

bun găsit autorităţilor sau celui care l-a pierdut, sau de a dispune de acel bun
ca de al său. O altă modalitate de comitere a acestei fapte este incriminată în
art. 2 şi constă în fapta de însuşire pe nedrept a unui bun mobil ce aparţine
altuia, ajuns din eroare în posesia făptuitorului.
Prin „bun găsit” se înţelege bunul pierdut, nu şi cel uitat. Bunul pierdut
este acela care a ieşit în mod involuntar din posesia titularului său, iar bunul
uitat este bunul lăsat involuntar şi temporar într-un anumit loc, fără a fi
considerat că a ieşit din posesia celui căruia îi aparţine1. Într-o altă opinie, se
susţine că bunul uitat trebuie asimilat în principiu bunului pierdut2. Bunul
nesupravegheat, dar asupra căruia se exercită stăpânirea de fapt a cuiva, nu
constituie un bun pierdut.
Bunul abandonat nu constituie obiect nici al furtului şi nici al însuşirii
bunului găsit. Calitatea de bun găsit, pierdut, uitat sau abandonat se raportează
la conştiinţa autorului, şi nu a părţii vătămate. Dacă partea vătămată uită un bun
într-o gară şi nimeni nu revendică posesia lui, este în mod evident un bun găsit
care este obiect al însuşirii bunului găsit. Dimpotrivă, dacă agentul observă
momentul în care victima pierde un bun şi îl recuperează în scopul însuşirii,
fapta lui va fi furt.
Bunul, în mod evident, trebuie să fie al altuia, atât în prima, cât şi în cea
de-a doua modalitate.
Latura obiectivă:
I. În prima modalitate, fapta se poate comite prin două activităţi:
- nepredarea bunului celui îndreptăţit sau autorităţilor în termen de 10
zile. Fapta se consumă doar după împlinirea termenului, ceea ce înseamnă că
tentativa nu este posibilă. Termenul este unul substanţial. Este indiferent dacă
bunul este predat autorităţilor sau celui îndreptăţit.
- dispunerea de bunul găsit. Comportamentul agentului este în această
modalitate echivalent cu al unui proprietar, indiferent dacă dispunerea are un
caracter juridic sau material. În această modalitate, fapta se consumă în
momentul dispunerii. Tentativa este posibilă, dar nu este incriminată.
Dacă până la comiterea actelor de executare, proprietarul se desesizează
voluntar de bun, abandonându-l, fapta nu mai poate fi o însuşire a bunului găsit,
deoarece, pentru consumarea ei, trebuie să se producă un prejudiciu. Fapta de
însuşire a bunului abandonat nu este infracţiune.
1
2
Dacă, de exemplu, agentul declară în cursul celor 10 zile că nu a găsit

bunul atunci când este întrebat de cel care l-a pierdut, comite infracţiunea de
însuşire a bunului găsit. Dacă îi spune celui care îi cere bunul că este la el, dar
să mai aştepte termenul legal până o să i-l predea, atunci fapta sa va fi o
tentativă nepedepsibilă.
II. A doua modalitate de comitere a acestei infracţiuni constă în însuşirea
bunului mobil deţinut din eroare. În concret, un bun poate ajunge din eroare în
posesia făptuitorului astfel:
- datorită erorii celui care predă bunul cu privire la identitatea
destinatarului. De exemplu, poştaşul aduce pachetul unei alte persoane
confundând destinatarul. Dacă acesta ştie că pachetul nu îi este destinat lui şi îl
induce în eroare pe poştaş, fiind de rea credinţă, fapta lui va fi înşelăciune.
- datorită erorii cu privire la identitatea bunului. De exemplu, agentul
ia un bun al altuia din greşeală, sau i se dă un alt bun de la garderobă etc.
Latura obiectivă. Fapta se comite în această modalitate doar în forma

însuşirii pe nedrept a bunului ajuns din eroare în posesia sa. Însuşirea
presupune comportarea faţă de bunul respectiv ca un proprietar şi se consumă
atunci când se comite actul din care rezultă însuşirea. Simpla folosire a bunului
nu este infracţiune şi nici refuzul de a-l restitui într-un anumit timp.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie chiar şi în modalitatea
omisivă, deoarece, conceptual, fapta este o infracţiune comisivă, chiar dacă o
modalitate de comitere este omisivă. Practic, nepredarea bunului găsit în
termenul legal se transformă într-o prezumţie absolută de însuşire.
Sancţiunea. Această infracţiune, indiferent de modalităţile ei, se
pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 1 lună la 3 luni sau amendă.
Distrugerea
Art. 217 C pen. incriminează fapta celui care distruge, degradează, aduce
în stare de neîntrebuinţare un bun aparţinând altuia sau împiedică luarea
măsurilor de conservare ori de salvare a unui astfel de bun sau înlătură
măsurile luate.
Obiectul material al distrugerii poate fi un bun mobil sau imobil şi, de
aceea, infracţiunea este una contra patrimoniului. Urmare a acestor acţiuni,
proprietarul acestui bun suferă o pierdere patrimonială. De regulă, bunul trebuie
să fie al altuia, dar legea uneori incriminează chiar distrugerea propriului bun
(art. 217 alin. 2, 3, 4 C pen.)

juridică.
Latura obiectivă.
Fapta, în forma de bază, se poate comite în următoarele modalităţi:
- distrugere; ea constă în orice modalitate prin care, ca urmare a faptei
autorului, bunul este în totalitate nimicit şi devine total inutilizabil. Fie dispare
total substanţa acestuia, fie se modifică atât de mult, încât nu mai poate fi în
nici un fel readus la forma iniţială. Uciderea unui animal se subsumează
noţiunii de distrugere.
- degradare; ea este o formă mai uşoară decât nimicirea, în sensul că
bunul devine parţial de nefolosit, dar reparabil.
S-a susţinut că există degradare şi atunci când este afectată estetica
bunului1.
Într-o altă opinie, pe care o împărtăşim, s-a susţinut că lezarea elementului
estetic îndeplineşte condiţiile de tipicitate a distrugerii, dacă acel element este
inseparabil de substanţa sau esenţa lucrului. Se pune problema dacă pictarea
unor clădiri (graffitti) îndeplineşte condiţiile de tipicitate ale distrugerii.
Problema este că activitatea agentului nu afectează nici substanţa clădirii şi nici
posibilităţile de a folosi acel imobil ca şi până atunci. Când culoarea acelei
clădiri are o semnificaţie particulară, în sensul că pierderea acestui element ar
scădea valoarea artistică a acelui imobil, atunci fapta ar consta într-o distrugere.
Dacă nu s-ar leza această dimensiune a valorii bunului, fapta ar fi un delict civil
sau s-ar constitui ca o contravenţie.
- aducerea în starea de neîntrebuinţare semnifică faptul că, prin
anumite manopere, deşi bunul nu este distrus fizic, el nu mai poate fi folosit
(dacă se sparg sau se dezumflă roţile unui autoturism). În mod evident,
autoturismul devine temporar nefuncţional ca urmare a acestor manopere.
Nu este o condiţie de tipicitate faptul ca urmarea cauzată de distrugere să
necesite un interval mare de timp pentru a readuce bunul în situaţia anterioară.
Pierderea există din punct de vedere subiectiv, deoarece proprietarul bunului
nu-l mai poate folosi aşa cum doreşte2.
Dacă acţiunea nu lezează utilizarea bunului nici din punct de vedere
obiectiv, nici din punct de vedere subiectiv, fapta nu mai este tipică. De
exemplu, cel care aruncă un bulgăre de zăpadă în parbrizul unui autoturism.
Tot în această modalitate pot fi încadrate faptele prin care bunul, deşi nu
este distrus, devine inutilizabil pentru agent (de exemplu, dacă se pune 1 kg de
sare în oala de supă a unui bucătar, sau dacă se aruncă un ceas într-un lac, sau
se eliberează peştele unui pescar în apă etc.).
1
2
- împiedicarea luării măsurilor de conservare sau salvare a unui bun

în caz de pericol. În această situaţie, practic fapta se comite indirect prin
împiedicarea luării măsurilor de conservare. De exemplu, cel care lasă maşina
parcată astfel încât să împiedice accesul pompierilor la un incendiu.
- înlăturarea măsurilor luate în caz de pericol. Cel care redeschide
robinetul de apă al unei clădiri, după ce acesta fusese oprit, deoarece se
produsese o inundaţie, şi închiderea lui era singurul mijloc de a împiedica
inundaţia.
Furtul se poate reţine în concurs cu distrugerea atunci când, prin
sustragerea unor componente, se aduce în stare de neîntrebuinţare utilajul sau
maşina de la care s-a sustras componenta respectivă.
În cazul în care hoţul distruge bunul furat, va răspunde doar pentru furt,
cu excepţia cazului în care este incriminată şi distrugerea propriului bun de
către un proprietar (de exemplu, hoţul sustrage un tablou de o deosebită valoare
artistică şi apoi îl distruge pentru a nu fi descoperit asupra lui).
Aceste modalităţi trebuie să cauzeze un prejudiciu.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie, directă sau eventuală.
Tentativa este incriminată. Fapta se consumă atunci când s-a produs
rezultatul păgubitor.
Sancţiunea. Această infracţiune, indiferent de modalităţile ei, se
pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 1 lună la 3 luni sau amendă.
Aspecte procesuale. Fapta se urmăreşte la plângerea prealabilă, iar
Formele agravate ale distrugerii privesc fie modalitatea de comitere a
distrugerii, fie vreo calitate particulară a obiectului distrus. Formele agravate se
reţin chiar dacă bunul aparţine făptuitorului. Sunt forme agravate:
- în art. 217 alin. 2 C pen. este reglementată prima formă, adică atunci
când bunul distrus are o valoare artistică, ştiinţifică, istorică, arhivistică
sau altă asemenea valoare.
de la 1 la 10 ani.
- în art. 217 alin. 3 C pen. se prevede că fapta are un caracter grav când se
distruge, degradează sau se aduce în stare de neîntrebuinţare o conductă
petrolieră sau de gaze, un cablu de înaltă tensiune, echipamente şi instalaţii
de telecomunicaţii sau pentru difuzarea programelor de radio şi
televiziune ori a sistemelor de alimentare cu apă a conductelor magistrale
de apă. Legiuitorul dovedeşte o inconsecvenţă, deoarece prevede că aceste
forme agravate se reţin doar dacă se comit prin distrugere, degradare sau
aducere în stare de neîntrebuinţare. Nu înţelegem de ce o acţiune de
împiedicare a măsurilor de conservare comise în cazul acestor categorii de

bunuri constituie o formă simplă, şi nu una agravată.
de la 1 la 10 ani.
- în art. 217 alin. 4 C pen. este reglementată o altă formă agravată, şi
anume atunci când distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de
neîntrebuinţare se realizează prin incendiere, explozie sau orice alt
asemenea mijloc şi dacă rezultă pericol public. Nu este suficient a se folosi
un astfel de mijloc, ci trebuie în concret să rezulte pericol public.
de la 3 la 15 ani.
Distrugerea calificată
Art. 218 C pen. incriminează distrugerea calificată care, în esenţă, este tot
o formă agravată a infracţiunii de distrugere, doar că legiuitorul a dorit să-i
atribuie un articol distinct.
Prima modalitate a distrugerii calificate este reprezentată de ipoteza în
care fapta de la 217 C pen. a produs consecinţe deosebit de grave.
A doua modalitate este aceea în care fapta a produs un dezastru.
Noţiunea de dezastru este definită în alin. 2 al art. 218 C pen. astfel: dezastrul
constă în distrugerea sau degradarea unor mijloace de transport în comun, de
mărfuri sau persoane, ori a unor instalaţii sau lucrări, şi care a avut ca urmare
moartea sau vătămarea gravă a integrităţii corporale ori sănătăţii mai multor
persoane.
Forma de vinovăţie este praeterintenţia.
Tentativa la această infracţiune se pedepseşte.
Distrugerea din culpă
Art. 219 alin. 1 C pen. incriminează distrugerea, degradarea ori aducerea

în stare de neîntrebuinţare, din culpă, a unui bun, chiar dacă acesta aparţine
făptuitorului, în cazul în care fapta este săvârşită prin incendiere, explozie sau
prin orice alt asemenea mijloc, şi dacă rezultă pericol public.
De regulă, distrugerea din culpă a unui bun al altuia nu este infracţiune, ci

doar un delict civil. În art. 219 C pen. legiuitorul a stabilit nişte împrejurări în
care distrugerea din culpă intră sub incidenţa legii penale.
Legiuitorul incriminează distrugerea din culpă în prima modalitate doar
dacă este comisă prin incendiere, explozie sau orice alt asemenea mijloc şi
dacă rezultă pericol public. Cele două condiţii ale laturii obiective trebuie să
fie îndeplinite cumulativ. Culpa poate fi cu sau fără prevedere.
Este culpă cu prevedere, spre exemplu, când incendiul este declanşat
intenţionat cu scopul de a distruge nişte resturi vegetale. Agentul a crezut că
incendiul nu va ajunge şi la vegetaţia vecinului, deoarece exista un şanţ între
cele două proprietăţi, şi, cu toate acestea, vântul aprinde şi vegetaţia de pe
terenul învecinat şi apoi pune în pericol mai multe case.
Culpa este fără prevedere atunci când o persoană scapă din greşeală o
lumânare decorativă aprinsă pe bradul uscat de Crăciun şi se declanşează un
incendiu care pune în pericol întregul imobil în care locuia proprietarul
apartamentului.
În alin. 2 al art. 219 C pen. este incriminată şi o altă modalitate de
distrugere din culpă, şi anume atunci când se distruge sau degradează din culpă
o conductă petrolieră sau de gaze, un cablu de înaltă tensiune, echipamente şi
instalaţii de telecomunicaţii sau pentru difuzarea programelor de radio şi
televiziune ori sisteme de alimentare cu apă şi conducte magistrale de
alimentare cu apă, dacă fapta a avut ca urmare aducerea acestora în stare de
neîntrebuinţare. Elementele de particularitate ale acestei forme privesc atât
obiectul material al infracţiunii, cât şi producerea unui anumit rezultat.
Condiţiile cu privire la obiectul material şi cele cu privire la aducerea
acestuia în stare de neîntrebuinţare trebuie îndeplinite cumulativ. Dacă o
persoană loveşte şi deformează din culpă o ţeavă de alimentare cu gaz, dar nu o
aduce în stare de neîntrebuinţare fapta sa nu este tipică pentru această
modalitate.
Legea nu prevede nimic cu privire la subiectul activ, adică dacă poate să
comită fapta chiar proprietarul conductelor etc. De obicei, aceste bunuri sunt în
proprietatea statului sau a unor companii şi, de aceea, nu s-a făcut precizarea
expresă, dar credem că fapta ar trebui să fie tipică şi dacă este comisă de
proprietarul acestora, deoarece sunt afectate şi alte persoane decât efectiv
proprietarii conductelor, reţelelor etc. În lipsa unei prevederi exprese, va trebui
să nu aplicăm această formă de distrugere din culpă atunci când este comisă
chiar de către proprietar.
Sancţiunea. Această formă de distrugere se pedepseşte cu pedeapsa
închisorii de la 1 lună la 2 ani sau amendă.
În alin. 3 al art. 219 C pen., legea incriminează distrugerea, degradarea
sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun, din culpă, dacă a avut
consecinţe deosebit de grave. Deşi această modalitate este considerată o formă

agravată a distrugerii din culpă, ea prezintă particularitatea că poate să absoarbă
atât una dintre modalităţile distrugerii din culpă din alineatul 1 sau 2, cât şi
orice acţiune de distrugere din culpă, indiferent dacă sunt întrunite elementele
tipicităţii alineatului 1 şi 2. De exemplu, este incriminată distrugerea din culpă
indiferent de modalitatea concretă de comitere a distrugerii, dacă ea a produs
consecinţe deosebit de grave.
de la 1 la 6 ani.
Această din urmă modalitate are o formă agravată, reglementată de alin.
3 teza II al art. 219 C pen., şi anume atunci când a avut ca urmare un dezastru.
de la 3 la 12 ani.
În alineatul 4 este incriminată a doua formă agravată a alineatului 3 teza
I, şi anume atunci când fapta care a produs consecinţe deosebit de grave sau
dezastrul este urmarea părăsirii postului sau a săvârşirii oricărei alte fapte de
către personalul de conducere al unui mijloc de transport în comun ori de către
personalul care asigură direct securitatea unor asemenea transporturi.
Ceea ce conferă faptei un caracter agravat este tocmai calitatea specială a
subiectului activ, şi anume personalul de conducere al unui mijloc de
transport în comun ori personalul care asigură direct securitatea unor
asemenea transporturi.
de la 5 la 15 ani.
Tulburarea de posesie
Art. 220 C pen. incriminează ocuparea, în întregime sau în parte, fără

drept, a unui imobil aflat în posesia altuia, fără consimţământul acestuia sau
fără aprobarea prealabilă primită în condiţiile legii, ori refuzul de a elibera
imobilul astfel ocupat.
Obiectul acestei infracţiuni este un bun imobil aflat în posesia altuia.
juridică. De exemplu, o firmă ce finanţează un proiect de dezvoltare imobiliar
îşi extinde proiectul pe care îl realizează pe terenul vecinului.
Latura obiectivă. Fapta se poate comite în două modalităţi alternative:
- ocuparea fără drept, în întregime sau în parte a unui imobil aflat în
posesia altuia. Rezultatul acestei modalităţi constă în instituirea posesiei de
fapt asupra imobilului, corelativ cu pierderea posesiei de către cel tulburat în

posesie. Ocuparea trebuie să se facă fără consimţământul proprietarului sau fără
aprobarea prealabilă primită, în condiţiile legii.
În doctrină, s-a susţinut că fapta are un caracter continuu şi durează până
la eliberarea imobilului astfel ocupat1. Această opinie a fost împărtăşită de
practica judiciară şi pentru că această infracţiune se urmărea la plângerea
prealabilă, şi pentru că era inechitabil ca cel al cărui teren a fost ocupat să nu
mai poată obţine condamnarea infractorului după scurgerea unui termen de 2
luni, deşi terenul său era ocupat şi după curgerea celor 2 luni.
Într-o altă opinie, s-a susţinut că fapta are un caracter instantaneu şi se
consumă atunci când infractorul ocupă imobilul, la fel ca în cazul infracţiunii
de violare de domiciliu. Legiuitorul incriminează acţiunea de ocupare, şi nu
starea în care se găseşte un teren ocupat. În opinia contrară, nu ar putea fi
justificată dobândirea prin uzucapiunea de rea credinţă, deoarece, din punctul
de vedere al posesorului iniţial, fapta ar fi avut un caracter continuu şi el ar
putea solicita condamnarea celui de rea-credinţă, care a uzucapat, pentru
tulburare de posesie. Din aceste motive, considerăm mai întemeiată opinia care
susţine că fapta are un caracter instantaneu.
- refuzul de a elibera imobilul ocupat fără drept. Pentru a se putea
vorbi de un refuz de eliberare, este necesar ca partea vătămată să facă o
solicitare expresă de a i se elibera terenul. Refuzul de a elibera imobilul poate
să fie expres exprimat sau poate să fie implicit, acest ultim caz rezultând din
faptul că agentul nu încetează tulburarea de posesie, deşi partea vătămată i-a
cerut expres acest lucru. Legiuitorul a reglementat această formă agravată la fel
ca şi în cazul violării de domiciliu. În cazul acestei forme agravate, practic, ori
de câte ori partea vătămată solicită încetarea actului de tulburare, agentul va
comite o nouă infracţiune. Dorinţa a fost aceea de a asigura un mijloc eficient
de apărare a posesiei în sens penal, şi atunci când partea vătămată nu depunea
plângerea penală în termenul prevăzut de lege.
eventuală.
Tentativa este posibilă dar nu este incriminată.
la 1 la 5 ani.
Forme agravate:
Prima formă agravată, prevăzută de art. 220 alin. 2 C pen., există dacă
fapta se săvârşeşte prin violenţă sau ameninţare, ori prin desfiinţarea
semnelor de hotar, a reperelor de marcare.
1
Fapta în modalitatea agravată are un caracter complex deoarece

infracţiunea de loviri sau alte violenţe precum şi ameninţarea sunt absorbite.
Violenţa sau ameninţarea sunt folosite fie pentru a ocupa, fie pentru a refuza
eliberarea imobilului.
Desfiinţarea semnelor de hotar sau a reperelor de marcare înseamnă
distrugerea lor sau înlăturarea lor, astfel încât să nu îşi mai poată îndeplini rolul
de a marca limita dintre imobile. Simpla distrugere a semnelor de hotar, comisă
fără vreo legătură cu tulburarea unei posesii, constituie doar infracţiunea de
distrugere.
de la 2 la 7 ani.
A doua formă agravată, prevăzută de art. 220 alin. 3 C pen., există atunci
când prima formă agravată este comisă de două sau mai multe persoane
împreună.
Aspecte procesuale. Infracţiunea se urmăreşte din oficiu, iar împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală.
Tăinuirea
Art. 221 C pen. incriminează primirea, dobândirea sau transformarea

unui bun ori înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând că bunul provine din
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă prin aceasta s-a urmărit
obţinerea, pentru sine sau pentru altul, a unui folos material.
Această infracţiune are un obiect juridic complex, deoarece, pe lângă
relaţiile patrimoniale protejate prin această incriminare, se protejează şi valorile
ce ţin de buna desfăşurare a activităţii de înfăptuire a justiţiei. Prin actualul Cod
penal această infracţiune a fost introdusă în categoria infracţiunilor contra
patrimoniului. Dacă este plasată în această categorie, înseamnă că se
sancţionează îmbogăţirea urmare a comiterii unei infracţiuni, deoarece
patrimoniul victimei faptei principale este protejat prin incriminarea faptei
principale.
De lege ferenda, propunem să fie introdusă în categoria infracţiunilor
contra justiţiei.
Este o infracţiune subsecventă unei infracţiuni principale. Nu se poate
vorbi de existenţa unei tăinuiri, dacă nu s-a comis în prealabil cel puţin o faptă
prevăzută de legea penală.
Obiect al infracţiunii de tăinuire este, de regulă, un bun mobil. Doctrina

susţine că doar un bun mobil poate fi tăinuit1. Raportat la reglementarea
românească, credem că nu este exclus ca, în modalitatea înlesnirii valorificării,
obiect al tăinuirii să poată fi şi un imobil dobândit de autor ca urmare a
comiterii unei infracţiuni de înşelăciune, când nu sunt îndeplinite condiţiile de
tipicitate a infracţiunii de spălare de bani.
Bunul trebuie să provină din comiterea unei fapte prevăzute de legea
penală, ceea ce înseamnă că nu este necesar ca cineva să răspundă penal pentru
fapta prevăzută de legea penală prin care s-a dobândit bunul.
Un bun sustras poate fi obiect al mai multor infracţiuni de tăinuire.
Subiectul activ este general. Infracţiunea poate fi comisă de o persoană
juridică. De exemplu, o societate de colectare a fierului primeşte bunuri din
metal despre care ştie că provin din comiterea unor furturi.
Latura obiectivă. Fapta se poate comite în una din următoarele
modalităţi:
- primirea. Înseamnă preluarea în detenţie a bunului.
- dobândirea. Înseamnă că tăinuitorul a devenit proprietarul bunului
(vânzare-cumpărare, donaţie, schimb).
- transformarea bunului. În această modalitate, se modifică substanţa
sau forma bunului (vopsire, reparare etc.).
- înlesnirea valorificării bunului. Aceasta presupune acordarea de
ajutor pentru a înlesni înstrăinarea sau schimbarea bunului (anunţuri de
vânzare, aducerea de cumpărători etc.).
Trebuie îndeplinită şi o condiţie negativă, şi anume ca tăinuitorul să nu fi
participat la infracţiunea din care provin bunurile ce se „tăinuiesc”. Dacă
agentul a participat la comiterea faptei, atunci acesta nu va mai răspunde şi
pentru infracţiunea de tăinuire a propriei infracţiuni.
S-a exprimat şi o opinie contrară, pe care nu o împărtăşim, şi anume
atunci când, după ce au împărţit bunurile, unul dintre infractori îl ajută pe un
altul să-şi valorifice şi el bunurile dobândite prin comiterea infracţiunii2. În
acest caz s-ar comite şi infracţiunea de tăinuire.
Dacă agentul promite că va tăinui bunurile, atunci el participă la
comiterea infracţiunii principale în forma complicităţii.
Fapta se consumă în momentul în care bunul a fost primit, dobândit,
transformat sau s-a înlesnit valorificarea lui.
În practica judiciară şi în doctrină, se susţine că tăinuirea comisă în formă
1
2
continuată, are semnificaţia unui act de complicitate la fapta autorului. Actul de

tăinuire repetată întăreşte rezoluţia infractorului şi, în acest fel, agentul devine
un complice.
De principiu, suntem de acord cu o astfel de abordare, cu precizarea că
primul act de tăinuire nu poate fi considerat ca act de complicitate, deoarece se
realizează după comiterea faptei, însă următoarele acte sunt acte de
complicitate concurente cu primul act de tăinuire.
În acelaşi sens, ÎCCJ prin Decizia nr.2/2008 dată în Recurs în interesul
legii a hotărât că :
În situaţia existenţei unui prim act de tăinuire, urmat de o altă acţiune a
aceluiaşi tăinuitor care promite că va asigura valorificarea în continuare şi a
altor bunuri sustrase, sunt întrunite elementele constitutive ale complicităţii la
infracţiunea de furt în formă simplă sau continuată, după caz, în concurs real
cu infracţiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a
bunurilor nu a fost îndeplinită.
Prin săvârşirea faptei, agentul a urmărit obţinerea pentru sine sau pentru
altul a unui folos material. Dacă o persoană ajută la valorificarea unui bun fără
a urmări prin aceasta un interes patrimonial, atunci acea persoană va răspunde
eventual pentru infracţiunea de favorizare a infractorului.
Tentativa este posibilă, dar nu se pedepseşte.
Fapta are, în alineatul 2, şi o cauză specială de nepedepsire, şi anume
atunci când tăinuirea este comisă de soţ sau de o rudă apropiată.
Fapta are şi o limitare a pedepsei, şi anume faptul că sancţiunea aplicată
pentru tăinuire nu poate depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
din care provine bunul este tăinuit.
la 3 luni la 7 ani.
Anchidin I. Liviu, Turianu Corneliu, Discuţii în legătură cu infracţiunea

de furt săvârşită între soţi, Dreptul nr. 11/2001
Antoniu George, Consideraţii asupra infracţiunii de furt, RRD nr.
12/1973
Antoniu George, Infracţiuni contra patrimoniului. Generalităţi, RDP nr.
4/2000
Antoniu George, Ocrotirea penală a patrimoniului, RDP nr. 1/2001
Antoniu George, Tâlhăria. Unitate sau pluralitate de infracţiuni, RDP nr.
4/2006
Antoniu George, Furtul săvârşit în timpul nopţii, RRD nr. 6/1970
Băbălău Costel, Elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune
prevăzută de art. 215 alin. 4 Cod penal, Dreptul nr. 9/1997
Bănărescu Adrian, Emiterea de cecuri fără acoperire, RDP nr. 2/2003
Barbu Constantin, Furtul folosinţei vehiculelor în reglmentarea noului
Cod Penal, RRD nr. 1/1969
Biro Ludovic, Criterii distinctive între infracţiunea de şantaj şi tâlhărie,
RRD nr. 4/1971
Bogdan Sergiu, Bocşan Mircea Dan, Consideraţii civile si penale asupra
vânzării lucrului altuia, Dreptul nr. 6/1999
Bogdan Sergiu, Consideraţii cu privire la conectarea ilegală la un
serviciu telefonic. Diferenţa faţă de infracţiunea de furt de energie cu valoare
economică,Pandectele române, nr. 2/2002
Bogdan Sergiu, Emitere de cecuri fără acoperire. Infracţiunea prevăzută
de art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, CDP nr. 2/2006
Bogdan Sergiu, Latura obiectivă a infracţiunii de înşelăciune în
convenţii, RDP nr.3/1999
Bogdan Sergiu, Obiectul material al furtului şi noile forme de
sustragere, Supliment al Revistei Pandectele române, 2007
Bogdan Sergiu, Petre Anamaria, Tâlhărie comisă într-o locuinţă sau în
dependinţe (ICCJ, Secţiile Unite, decizia nr. XXXI/2007), CDP nr. 1/2008
Brişcariu Lucia, Petrovici Simona, Aspecte privind infracţiunea de
înşelăciune săvârşită cu ocazia încheierii unui contract de muncă, J.N. nr.
4/1964
Brutariu Versavia, Corlăţeanu Sorin, Abuzul de încredere, RDP nr. 3/2007
Bulancea Marius-Bogdan, Particularităţi ale infracţiunii de furt,
prevăzute de art. 208 alin. 1 si 2 din Codul penal, în modalitatea sustragerii de
energie electrică, Dreptul nr. 4/2003
Burta Paul, Un aspect al infracţiunilor de tâlhărie, J.N. nr. 3/1965

Butiuc Constantin. Furt prin efracţie. Violare de domiciliu, RDP nr.
1/1997
Calomfirescu I. Eugen, Turianu Corneliu, Încadrarea faptei de instalare
clandestină a unui post telefonic, Dreptul 2-3/1991
Cara-Thase Margareta, Dărângă Gheorghe, Criterii distinctive între
tentativă şi infracţiune consumată de furt, RRD nr. 9/1969
Cioia Pantelimon, Banda Petre, Andrei Dumitru, Caractere specifice ale
furtului săvârşit de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau
este găzduit de aceasta, RRD nr. 12/1971
Ciubotariu Mircea, Cu privire la calificarea juridică a faptelor de
racordare ilegală la sistemul de televiziune prin cablu, Dreptul nr. 10-11/1994
Ciuncan Dorin, Înşelăciunea prin cecuri, Dreptul nr. 3/1994
Codrean Gheorghe. Tulburarea de posesie. Aspecte procesuale, RDP nr.
2/2006
Corlăţeanu Sorin, Infracţiuni prin folosirea cecurilor, RDP nr. 3/2002
Corlăţeanu Sorin, Iuga Călin, Furtul de energie electrică, RDP nr. 3/2005
Diaconescu Horia, Criterii de diferenţiere între infracţiunile de gestiune
frauduloasă şi delapidare, Dreptul nr. 11/1998
Diaconescu Horia, Ionescu Nicolae, Ciuncan Doru, Unele consideraţii
asupra tentativei în cazul infracţiunii continuate de înşelăciune în dauna
avutului obştesc, RRD nr. 9/1987
Diaconescu Horia, Pătulea Vasile, Delimitarea dintre tentativa şi
infracţiunea consumată în cazul tâlhăriei care a avut ca urmare
praterintenţionată moartea victimei, RRD nr. 12/1988
Dima Traian, Delimitarea tentativei de infracţiunea consumată de
tâlhărie, RRD nr. 11/1973
Dobrinescu Ion, Cu privire la furtul comis în timpul nopţii, RRD nr.
8/1967
Dobrinescu Ion, Infracţiunea de furt între soţi, J.N. nr. 9/1966
Dumbravă Vladimir, Încadrarea juridică a unor infracţiuni contra
patrimoniului şi efectele schimbării acestora, RRD nr. 1/1969
Dumitru Ion, Infracţiunea de înşelăciune prevazută de art. 215 alin. 4
Cod Penal, Dreptul nr. 1/1998
Dumitru Ion, Şerban Stelu, Discuţii in legatura cu fapele penale contra
patrimoniului, Dreptul nr. 6/1992
Feller S., Cu privire la conţinutul infracţiunii de însuşire a bunului
pierdut, J.N. nr. 2/1956
Filimon Florin, Efectuarea în mod ilegal a convorbirilor telefonice din
reţeaua telefoniei fixe. Încadrare juridică, Dreptul nr. 4/2003
Gheorghiu I.N., Bulai C., În legătură cu furtul săvârşit de două sau mai
multe persoane, J.N. nr. 11/1963
Ivan Gheorghe, Gestiune frauduloasă, abuz de încredere sau furt? Unele
consideraţii în lumina deciziei Curţii Constituţionale nr. 1/1993, Dreptul nr.
1/1996
Ivan Gheorghe, Infracţiunea de furt calificat comisă asupra unei persoane
aflată în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau de a se apăra, Dreptul nr.
2/1999
Ivan Stelian, Unele criterii de delimitare a coautoratului de complicitate
la infracţiunea de tălhărie, RDP nr. 2/1994
Ivan Stelian, Paşcu Ilie, Încadrarea juridică a faptei persoanei care
călătoreşte cu un autovehicul cunoscând că aceasta provine din săvârşirea
infracţiunii de furt, RRD nr. 12/1980
Kelemen T., Cu privire la momentul consumării infracţiunii de însuşire a
lucrului pierdut, J.N. nr. 5/1960
Kutaş Iuliu, Mihăescu D.V., Situaţiile în care distrugerea sau degradarea
din culpă a autovehicului constituie infracţiune, RRD nr. 2/1972
Lascu Ioan, Infracţiunile de înşelăciune şi abuz de încredere în lumina
noului Cod Penal, RDP nr. 4/2006
Lavrov G., Infracţiunea de abuz de încredere în paguba avutului obştesc
şi delimitarea ei de alte infracţiuni, J.N. nr. 5/1961
Loghin Octavian, În legătură cu infracţiunea de însuşire a bunului găsit.,
RRD nr. 5/1970
Marinescu Mircea, Petrovici Simona, Acţiunea de însuşire ca element
material al infracţiunii de delapidare, J.N. nr. 11/1965
Mateuţ Gheorghiţă, Sinteză teoretică şi practică judiciară cu privire la
elementele constitutive ale infracţiunii de furt Dreptul nr. 12/1996
Mateuţ Gheorghiţă, Consideratii teoretice şi practice privind conţinutul
constitutiv al infracţiunii de delapidare în actuala reglementare, Dreptul nr.
10/2002
Mateuţ Gheorghiţă, Delapidare. Delimitări, RDP nr. 4/2001
Mateuţ Gheorghiţă., Unele consideraţii teoretice şi practice cu privire la
conţinutul complex al infracţiunii de tâlhărie, Dreptul nr. 11/1996
Militaru George, Înşelăciunea prin cecuri, RDP nr. 3/2006
Militaru Ion, Pedeapsa aplicabilă în cazul infracţiunii de înşelăciune în
paguba avutului obştesc săvârşită de un funcţionar, RRD nr. 5/1967
Munteanu Paul, Câteva elemente de distincţie între spălarea de bani,
tăinuire şi favorizare, CDP nr. 1/2008
Narita Ilie, Câteva consideraţii în legătură cu natura juridică şi latura
subiectivă a infracţiunii prevăzute la art. 215 alin. 4 Cod Penal, Dreptul nr.
4/2001
Navrot G., Biro Ludovic, Încadrarea juridică a furtului comis prin

violare de domiciliu, RRD nr. 6/1974
Neacşu Adrian, Tulburare de posesie. Plângere prealabilă, RDP nr.
2/2000
Nicolescu Victor, Delapidarea şi gestiunea frauduloasă. Asemănări şi
deosebiri, RDP nr. 4/2000
Niculeanu Costel, Criterii pentru delimitarea infracţiunii de tulburare de
posesie prevăzută de art. 220 din Codul penal, faţă de infracţiunea
reglementată de art. 108 din Legea nr. 18/1991, Dreptul nr. 2/2001
Niculeanu Costel, Deosebirile între infracţiunea de furt şi cea de însuşire
a bunului găsit şi tăinuire, Dreptul nr. 11/1987
Niculeanu Costel, Despre infracţiunea de tâlhărie comisă într-o locuinţă
sau dependinţe ale acesteia şi violarea de domiciliu, Dreptul nr. 2/1998
Olteanu Nicoalae, Urmarea specifică – criteriu de delimitare între
infracţiunea consumată de delapidare şi tentativă perfectă la această
infracţiune, Dreptul 2-3/1991
Papadopol Vasile, Consideraţii asupra laturii subiective în cazul
infracţiunii de furt contra avutului obştesc, RRD nr. 1/1979
Papadopol Vasile, Înşelăciunea prin cec. Unele consideraţii, RDP nr.
3/1999
Pârvu Ana, Infracţiunile de şantaj şi tâlhărie. Analiză comparativă, RDP
nr. 3/2006
Pascu Ilie, Infracţiuni contra patrimoniului. Drept comparat, RDP nr.
1/2007
Pascu Ilie, Tâlhărie. Concurs de infracţiuni sau infracţiune continuată,
RDP nr. 4/2004
Pascu Ilie, Tâlhărie. Pluralitate de subiecţi pasivi, RDP nr. 3/2004
Pătulea Vasile, Ciurcă Grigore, Condiţiile de reţinere a premeditării în
cazul infracţiunii de furt, ca o circumstanţă agravantă generală, RRD nr.
3/1982
Păvăleanu Vasile, Momentul consumării infracţiunii de tulburare de
posesie, Dreptul nr. 5/1997
Poenaru Iulian, Violenţa ca element al infracţiunii de tâlhărie, RRD nr.
10/1973
Pop Ioan, Mircescu Mircea, Grigoraş Justin, Contribuţii la corecta
încadrare juridică a unor fapte ce constituie înşelăciune săvârşită prin fals,
RRD nr. 3/1975
Pop Teofil, Consideraţii în legătură cu caracterizarea juridică a
furturilor de autovhicule în scopul de a fi folosite, RRD nr. 3/1981
Popescu Titus, Unele elemente circumstanţiale ale infracţiunii de furt şi
tâlhărie, RDP nr. 2/2000
Popovici Victoria Minodora, Cu privire la încadrarea juridică a faptei

care constă în emiterea unui bilet la ordin de către un comerciant fără ca
acesta să aibă disponibilul necesar în contul bancar, Dreptul nr.10/1999
Potrivitu Gigel, Comparaţie între infracţiunea prevăzută de art. 215,
indice 1 C. pen. si infracţiunea prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr.
31/1990, Dreptul nr. 8/1999
Proca Spiridon, Încadrarea juridică a infracţiunii de furt săvârşită în
locuri publice aglomerate, 88-90, J.N. nr. 12/1964
Pungă Titus, Tâlhărie. Sintagma „întrebuinţare de violenţe" conturată în
doctrină şi jurisprudenţă, Dreptul nr. 4/2001
Rădulescu Alexandru, Cu privire la termenul de predare în cazul
infracţiunii de însuşire a bunului găsit, RRD nr. 4/1972
Ranga Traian, Cu privire la infracţiunea de furt săvârşită de două sau
mai multe persoane împreună, RRD nr. 8/1972
Rednic Sorin Alexandru, Din nou despre conţinutul infracţiunii de
tâlhărie, Dreptul nr. 4/2001
Rednic Sorin-Alexandru, Din nou despre conţinutul infracţiunii de
tâlhărie, Dreptul nr. 5/2001
Roman Liliana, Despre furtul săvârşit în locuri publice aglomerate, J.N.
nr. 11/1965
Şandor Mihai, Înşelăciunea săvârşită prin modalitatea emiterii de cecuri
fără acoperire a căror plată este garantată prin aval, Dreptul nr. 11/1998
Sever I., Dumitrescu Cristinel, Turianu Corneliu, Participaţia penală
proprie cu privire la infracţiunea de furt, în condiţiile în care unul din subiecţii
activi are vreuna din calităţile prevăzute de art. 210 C.pen, Dreptul nr. 1/2001
Sopon V., Problema calificării unor furturi de mărfuri din magazine, J.N.
nr. 3/1962
Soroceanu Constantin, Biro Ludovic, Semnificaţia termenului
întrebuinţare de violenţe din textul care incriminează tâlhăria, RRD nr. 4/1973
Stănescu Al., Catană Al., Gladin M., Redacţia, Despre avarierea
autovehiculelor produsă din culpă, în cadrul circulaţiei pe drumurile publice,
RRD nr. 3/1968,
Stoenescu Constantin, Din nou despre faptele de sustragere de current
electric, Dreptul nr. 11/1996
Stoica Oliviu A., Delimitarea noţiunilor de lucru pierdut şi lucru uitat în
dreptul penal, J.N. nr. 4/1965
Teodorescu Teodor, Consecinţele penale ale emiterii unui cec fără
acoperire în total sau în parte, Dreptul nr. 10/1998
Toader Tudorel, Folosirea clandestină a unui post telefonic, RDP nr.
1/2003
Tohătan Florin, Unele consideraţii privind unele infracţiuni de distrugere

reglementate în legislaţia specială, CDP nr. 1/2006
Ungur Liviu, Discuţii cu privire la încadrarea juridică a infracţiunii de
tulburare de posesie având ca obiect material terenuri, Dreptul nr. 10/1998
Uşvat Claudia Florina, Discuţii în legătură cu infracţiunea de tulburare
de posesiune în reglementarea actuală, Dreptul nr. 12/2001
Verdeş Aristotel, Delimitarea infracţiunii de furt în paguba avutului
obştesc de infracţiunile de înşelăciune şi de deţinere pe nedrept a lucrurilor
posedate din eroare, RRD nr. 12/1967
Verdeş Aristotel, Încadrarea juridică a faptei de însuşire a banilor
introduşi de expeditor în trimiteri poştale, RRD nr. 4/1975
Verdeş Aristotel, Observaţii în legătură cu însuşirea lucrului pierdut şi cu
furtul de pe câmp, J.N. nr. 11/1966
Vizitiu Gheorghe, Înşelăciunea în contracte comerciale prin folosirea
biletului la ordin, Dreptul nr. 2/2001
Voinea Gheorghe, Abuz de încredere-gestiune frauduloasă. Prezentare
comparativă, RDP nr. 3/1995
Voinea Gheorghe, Agravanta de la art. 209 alin. 1 lit. b din Codul penal,
Dreptul nr. 8/2000
Voinea Gheorghe, Furtul comis de o persoană înarmată, RDP nr. 3/1999
Infracţiuni contra autorităţii 295
CAPITOLUL VIII
INFRACŢIUNI CONTRA AUTORITĂŢII
Ofensa adusă unor însemne.
Art. 236 incriminează orice manifestare prin care se exprimă dispreţ

pentru însemnele României.
Sancţiune. Fapta este sancţionată cu pedeapsa închisorii între 6 luni şi 3
ani.
Fapta are şi o formă atenuată atunci când manifestarea prin care se
exprimă dispret vizează emblemele sau semnele de care se folosesc autorităţile.
Ultrajul
Art. 239 C pen. incriminează în alin. 1 ameninţarea săvârşită nemijlocit

sau prin mijloace de comunicare directă contra unui funcţionar care
îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul
funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii.
Legiuitorul a structurat de o manieră mult mai logică formele simple şi
cele agravate ale infracţiunii de ultraj.
Elementul de specificitate este reprezentat de calitatea specială a
subiectului pasiv, şi anume un funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce
implică exerciţiul autorităţii de stat.
Prin funcţionar care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii
de stat, în sensul legii penale, se înţelege numai acel funcţionar din cadrul
organelor puterii statale sau administrative, ale justiţiei, care potrivit legii este
împuternicit să ia măsuri cu caracter obligatoriu şi să impună respectarea lor
(poliţist, magistrat, ministru etc).
Uneori legiuitorul extinde aplicabilitatea textului prin acte normative
speciale şi pentru alte categorii de persoane care nu exercită autoritatea de stat
(pădurar, portar etc).
Latura obiectivă. Condiţiile ultrajului sunt:
- să existe o acţiune ultragiantă care constă, în modalitate de la alin. 1
al art. 239, într-o ameninţare în sensul art 193 C. pen.. Asta înseamnă că
infracţiunea este complexă.
- ameninţarea să fie săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de

comunicare directă. Fapta este săvârşită în mod nemijlocit atunci când
ameninţarea este comisă în prezenţa funcţionarului. Prin mijloace de
comunicare directă se înţeleg acele mijloace prin care se realizează ameninţarea
chiar în lipsa funcţionarului dar care îi aduc sau îi pot aduce fapta la cunoştinţă
(telefon, fax, radio, tv etc.).
- ameninţarea să fie adresată funcţionarului aflat în exerciţiul funcţiunii,
ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii. Asta înseamnă că
funcţionarul trebuie să se afle, fie în timpul serviciului, fie în afara timpului
serviciului, dar în legătură cu serviciul şi ameninţarea să fie comisă din cauza şi
ca o ripostă la fapte îndeplinite de funcţionar. Pentru a beneficia de protecţia
penală funcţionarul nu trebuie să exercite în mod abuziv funcţia sa. În cazul în
care exercitarea se face în mod vădit ilegal, atunci se consideră că acele acţiuni
nu sunt îndeplinite de funcţionar în exerciţiul funcţiunii.
Fapta se consumă în momentul consumării ameninţării. Tentativa nu este
incriminată.
Pluralitatea de funcţionari ultragiaţi, prin mai multe acţiuni sau prin
aceeaşi acţiune, atrage reţinerea unei infracţiuni de ultraj pentru fiecare
funcţionar în parte.
În alineatul 2 al art. 239 C. pen. este incriminată lovirea sau orice acte de
violenţă săvârşite împotriva unui funcţionar care îndeplineşte o funcţie ce
implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru
fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiuni.
Infracţiunea este una complexă şi va absorbi în conţinutul său infracţiunea
de loviri sau alte violenţe ( art. 180 C. pen.). Pentru ca fapta de ultraj să fie
tipică este necesar ca agresiunea să îndeplinească condiţiile de tipicitate a faptei
absorbite.
În cazul lovirii funcţionarului, fapta este tipică, iar suferinţa este
prezumată, pe când în cazul altor acte de violenţă trebuie ca respectivul act să fi
cauzat şi o suferinţă fizică funcţionarului, care trebuie dovedită. În cazul în care
fapta cauzează doar suferinţe morale, ea poate fi analizată doar ca o atingere
adusă demnităţii funcţionarului (de exemplu, autorul aruncă la pământ cascheta
poliţistului sau aruncă actele de pe biroul judecătorului).
Recent prin OUG 198/2008 unele manifestări jignitoare, sau
ameninţătoare la adresa organelor judiciare au fost incriminate în conţinutul
infracţiunii de sfidare a instanţei.
Considerăm că suntem în prezenţa unor forme distincte de ultraj în
ipoteza primelor două alineate al art 239 C. pen., cea din alineatul doi fiind un
ultraj cu violenţă. Este greu de susţinut că lovirea unui funcţionar absoarbe şi

ameninţarea sa în condiţiile în care dacă subiectul pasiv ar fi unul general s-ar
reţine în sarcina autorului un concurs între infracţiunea de loviri şi cea de
ameninţare. Reglementarea acestor forme într-un alineat separat poate fi un
argument suplimentar, în sensul ca legiuitorul a dorit consacrarea a două forme
distincte de ultraj (ultraj simplu în alineatul 1 şi ultraj cu violenţă în alineatul 2
al art 239 C pen).
Poate că în viitor se poate chiar renunţa la aceste texte de incriminare în
favoarea unor forme agravate de ameninţare, loviri, vătămări corporale sau
vătămări corporale grave, atunci când victima este funcţionar care îndeplineşte
o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori
pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiuni. Acest lucru se întâmplă în cazul
omorului, care are o formă calificată sau una deosebit de gravă pentru ipoteza
în care subiectul pasiv este un funcţionar care îndeplineşte o funcţie ce implică
exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte
îndeplinite în exerciţiul funcţiunii.
În alineatul 3 al art. 239 C pen. este incriminată vătămarea corporală

săvârşită împotriva unui funcţionar care îndeplineşte o funcţie ce implică
exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte
îndeplinite în exerciţiul funcţiunii. Aceasta este o formă agravată a infracţiunii
de ultraj cu violenţă. Infracţiunea este una complexă şi ea va absorbi în
conţinutul său vătămarea corporală (art. 181 C pen).
În alineatul 4 este incriminată vătămarea corporală gravă săvârşită

împotriva unui funcţionar care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul
autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în
exerciţiul funcţiunii. Infracţiunea este complexă şi absoarbe infracţiunea de
vătămare corporală gravă, indiferent dacă aceasta este comisă în forma de bază,
adică s-a produs o vătămare care necesită mai mult de 60 de zile de îngrijiri
medicale, sau s-a comis în vreuna din formele agravate reglementate de art 182
C pen. alineatul 2 sau 3.
Legiuitorul a revenit asupra deciziei de a nu institui un tratament agravat,

la care renunţase prin Legea nr. 278/2006, dacă subiectul pasiv este un
judecător sau procuror, organ de cercetare penală, expert, executor
judecătoresc, poliţist, jandarm ori militar.
Dacă subiectul pasiv aparţine uneia dintre categoriile de persoane
enumerate mai sus limitele de pedeapsă se majorează cu jumătate.
Latura subiectivă. Infracţiunea de ultraj cu violenţă este o infracţiune
care se comite cu intenţie sau praeterintenţie. În acest ultim caz autorul a dorit
să comită ultrajul din alineatul 2 al art. 239, dar din culpă se produce un rezultat
mai grav, iar încadrarea juridică va fi aceea de la alineatele 3 sau 4 ale art. 239
C. pen. Infracţiunea de ultraj poate fi şi una progresivă din perspectiva
posibilităţii de a se schimba încadrarea juridică în funcţie de agravarea
rezultatului.
Dacă, urmare a loviturii, funcţionarul decedează, iar rezultatul mai grav
este imputabil cu titlu de culpă autorului, se va reţine un concurs între lovituri
cauzatoare de moarte (art. 183 C pen.) şi infracţiunea de ultraj în formă simplă
(art 239 alin. 2 C pen).
Mergând pe linia logică pe care legiuitorul şi-a impus-o în reglementarea
ultrajului, acesta putea să consacre legislativ şi ultrajul care a avut ca urmare
moartea victimei.
Omorul calificat, prevăzut de art. 175 lit. f C pen., comis în legătură cu
îndeplinirea atribuţiilor de serviciu ale victimei sau omorul deosebit de grav,
prevăzut de art 176 lit. f C pen., absoarbe infracţiunea de ultraj.
Dacă omorul, deşi comis asupra unui funcţionar, nu este unul calificat pe
temeiul literei f a art. 175 C pen., atunci se va putea reţine un concurs între
omor şi ultraj.
Infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, în prima
modalitate (art 271 alin 1 C pen.) absoarbe infracţiunea de ultraj comisă asupra
organului de executare deoarece există un concurs de calificări, care se
soluţionează pe baza principiului specialităţii.
Art 239 ind. 1 C pen. prevede că în cazul infracţiunilor prevăzute de art.

180-182, art 189 şi art 193, săvârşite împotriva soţului, copiilor sau părinţilor
unui judecător, procuror, organ de cercetare penală, expert, executor
judecătoresc, poliţist, jandarm ori militar, în scop de intimidare sau de
răzbunare pentru acte sau fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, limitele de
pedeapsă se majorează cu jumătate.
Prin OUG nr. 198/2008 a fost corelat şi textul art. 239 ind. 1 C pen cu
noua formulare a art. 239 alin. 5 C pen. în ceea ce priveşte categoria de
persoane cărora li se aplică şi mai ales aspectul sancţionator, adică majorarea
limitelor de pedeapsă.
Existenţa acestui text apare puţin justificată în categoria infracţiunilor
contra autorităţii, deoarece nici copiii, nici soţia şi nici părinţii funcţionarului
nu încorporează vreo formă de autoritate a statului, astfel ca, prin victimizarea
lor, să fie lezată şi autoritatea statului.
Indiscutabil că aceste fapte trebuie sancţionate mai grav tocmai pentru că
cei care exercită autoritatea de stat sunt mult mai expuşi, dar acest lucru se
putea realiza legislativ prin consacrarea unor forme agravate ale infracţiunilor
menţionate, în ipoteza în care victima este soţul, copilul sau părintele unui
funcţionar, iar fapta a fost comisă asupra lui în scop de intimidare sau de
răzbunare pentru acte sau fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii îndeplinite de
funcţionar.
Soluţia apare cu atât mai nefirească cu cât, în cazul infracţiunilor de omor
sau lovituri cauzatoare de moarte, în sarcina autorului nu se poate reţine decât o
circumstanţă agravantă generală atunci când, de exemplu, autorul ucide soţul
unui magistrat în scop de intimidare la adresa acestuia.
Ni se pare la fel de nefiresc ca legiuitorul să facă distincţie între rudele
judecătorilor, procurorilor, poliţiştilor, jandarmilor, militarilor etc. şi rudele
celorlalţi funcţionari care îndeplinesc o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii
de stat.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie şi cu praeterintenţie.
Uzurparea de calităţi oficiale.
Art. 240 incriminează folosirea fără drept a unei calităţi oficiale, însoţită
sau urmată de îndeplinirea vreunui act legat de această calitate.
Prin „calitate” oficială se înţelege o anumită funcţie care conferă unui
funcţionar atribuţii în cadrul aparatului de stat sau public.
Latura obiectivă presupune îndeplinirea cumulativă a două activităţi. Pe
de o parte, folosirea fără drept a unei calităţi oficiale, iar, pe de altă parte,
îndeplinirea vreunui act legat de această calitate. De exemplu, autorul
pretinde că este inspector de mediu şi aplică o amendă unei persoane juridice.
Faptul de a pretinde că agentul are o anumită calitate oficială nu înseamnă şi
folosirea acelei calităţi. La acest moment, fapta poate fi considerată ca o
tentativă sau act pregătitor neincriminat. Îndeplinirea unui act legat de această
calitate duce la consumarea faptei.
Îndeplinirea unui act legat de acea calitate nu presupune îndeplinirea
tuturor condiţiilor de fond sau formă cu privire la realizarea actului, ci trebuie
doar ca actul să aibă aparenţa unui act oficial. Realizarea tipicităţii faptei nu
depinde de faptul dacă terţii percep ca fiind credibilă calitatea oficială a
agentului.
Exercitarea fără drept a profesiei de preot nu înseamnă o uzurpare de
calităţi oficiale, deoarece calitatea de preot nu este o calitate oficială în sensul
legii penale. Doar într-un stat religios, în care biserica are atribuţii statale, s-ar
putea reţine o astfel de infracţiune.
Atunci când uzurparea de calităţi oficiale este un mijloc fraudulos de
inducere în eroare, în scopul de a obţine un folos material injust, se va reţine şi
infracţiunea de înşelăciune în concurs cu uzurparea de calităţi oficiale.

Sancţiune. Fapta se pedepseşte cu închisoare între 6 luni şi 3 ani.
Portul nelegal de decoraţii sau semne distinctive.
Art 241 C. pen. incriminează purtarea, fără drept, de decoraţii, de

uniforme sau de semne distinctive ale unui organ de stat.
la 3 luni sau amendă.
Infracţiunea de port nelegal de decoraţii sau semne distinctive o formă
agravată, şi anume purtarea, fără drept, de uniforme, grade sau insigne
militare. Conform art. 241 al. (3) C pen., comiterea acestei infracţiuni în timpul
războiului este o împrejurare care agravează răspunderea penală.
sau amendă. În cazul în care infracţiunea în forma agravată este comisă în
timpul războiului sancţiunea este pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani.
Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri
Art. 242 C pen. incriminează sustragerea ori distrugerea unui dosar,

registru, document sau orice alt înscris care se află în păstrarea ori in
deţinerea unui organ sau unei instituţii de stat ori a unei alte unităţi din cele la
care se referă art. 145.
la 5 ani.
Pentru anumite categorii de înscrisuri este incriminată şi comiterea acestei
infracţiuni din culpă. Astfel, art. 242 al. (2) C pen. incriminează: distrugerea
din culpă a vreunuia dintre înscrisurile prevăzute în alineatul precedent, care
prezintă o valoare artistică, stiinţifică, istorică, arhivistică sau o altă asemenea
valoare.
Art. 242 al. (3) prevede pentru ambele infracţiuni o formă agravată şi
anume ipoteza în care ele sunt săvârşite de un funcţionar public în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu.
Sancţiunea. Maximul pedepselor pentru cele două infracţiuni se

majorează cu un an.
Ruperea de sigilii
Art. 243 C pen. incriminează înlăturarea ori distrugerea unui sigiliu legal
aplicat.
la un an sau amendă.
Infracţiunea are şi o formă agravată prevăzută de art. 243 al. (2) C pen.,
atunci când fapta a fost săvârşită de custode.
Sustragerea de sub sechestru
Art. 244 C. pen. incriminează sustragerea unui bun care este legal
sechestrat.
la un sau amendă.
Infracţiunea are şi o formă agravată prevăzută de art. 244 al. (2) C pen.,
atunci când fapta a fost săvârşită de custode.
Infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul 303
CAPITOLUL IX
INFRACŢIUNILE DE SERVICIU
SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL
Noţiuni generale
Elementul de particularitate a infracţiunilor din acest capitol este dat de

faptul că legea penală incriminează anumite forme de încălcare a atribuţiilor de
serviciu care lezează sau pot leza grav relaţiile sociale.
De regulă, aceste infracţiuni sunt comise de funcţionari sau funcţionari
publici în sensul art. 147 C pen. (abuz în serviciu, purtare de abuzivă, conflict
de interese, luare de mită, primire de foloase necuvenite). Din acest motiv,
aceste infracţiuni nu pot fi comise în calitate de autor decât de persoana care
este funcţionar sau funcţionar public după caz. Aceste fapte nu pot fi comise de
o persoană juridică, deoarece o persoană juridică nu poate dobândi statutul de
funcţionar sau funcţionar public în sensul art. 147 C pen.
Anumite infracţiuni sunt infracţiuni cu subiect activ general (dare de
mită, cumpărare de influenţă). Aceste infracţiuni pot fi comise şi de o persoană
juridică. De exemplu, persoana juridică oferă o sumă de bani unui primar
pentru a dobândi o autorizaţie de construcţie pentru un proiect imobiliar. Din
acest motiv, aceste infracţiuni sunt infracţiuni în legătură cu serviciul şi nu sunt
infracţiuni de serviciu.
În majoritatea codurilor penale se face distincţie între infracţiunile de
corupţie şi alte infracţiuni comise de funcţionari. În sistemul nostru, spre
exemplu, delapidarea, deşi este o infracţiune comisă de un funcţionar, ea este
una contra patrimoniului şi nu una de serviciu.
De asemenea, în Codul penal nu se foloseşte noţiunea de infracţiuni de
corupţie, unele dintre ele având o astfel de semnificaţie care rezultă doar din
Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
corupţie.
Prin Legea nr. 78/2000 se precizează în art. 4 care sunt infracţiunile de
corupţie, dar şi faptul că există infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie.
Dacă din punct de vedere procesual o astfel de reglementare îşi poate
dovedi utilitatea, stabilind atât competenţe particulare, dar şi proceduri
specifice în cazul cercetării unor astfel de infracţiunii, incriminarea unor astfel

de fapte prin raportare la unele texte de incriminare din Codul penal creează
dificultăţi de aplicare şi uneori consecinţe discutabile.
Astfel, în Codul penal este incriminat traficul de influenţă, iar în art. 6 ind.
1 din Legea nr. 78/2000 este incriminată cumpărarea de influenţă. Fiind
infracţiuni bilaterale se pune întrebarea firească dacă autorul unei cumpărări de
influenţe va fi sancţionat atunci când cumpără influenţa de la un traficant care
nu îndeplineşte condiţiile de a i se aplica Legea nr. 78/2000.
Adică, există forme de cumpărare de influenţă ce nu sunt incriminate, deşi
toate formele de trafic de influenţă sunt incriminate în art. 257.
Prin art. 8 ind. 1 din Legea nr. 78/2000 s-a extins noţiunea de funcţionar şi
la funcţionarii unui stat străin. Această extindere produce efecte şi în cazul
luării de mită de drept comun sau doar luării de mită ce intră sub incidenţa legii
nr. 78/2000?
Dacă judecăm această relaţie din perspectiva legii speciale raportată la
legea generală (Codul penal), ajungem la situaţii în care Codul penal nu
sancţionează decât o anumită categorie de fapte de corupţie, ceea ce este
absurd. Raţiunea Legii nr. 78/2000 a fost tocmai de a acoperi lacunele de
reglementare din Codul penal, or prin această interpretare legea acoperă unele
lacune dar creează altele.
Art. 16 din Legea nr. 78/2000 consacră expres principiul subsidiarităţii
legii speciale raportat la textele din Codul penal.
Prin legea specială sunt create forme agravate a textelor din Codul penal.
Este absurd ca aceste forme agravate să se aplice doar atunci când faptele
concrete atrag aplicarea legii speciale.
Este criticabil a se susţine că, de exemplu, abuzul în serviciu are un
caracter agravat dacă funcţionarul public a obţinut un folos patrimonial doar
atunci când fapta sa de abuz în serviciu este vizată de Legea nr. 78/2008.
Abuzul în serviciu, deşi a fost comis de un funcţionar public care a obţinut
un folos patrimonial, dacă este reglementat în Legea nr. 78/2000, nu are un
caracter agravat.
Din acest motiv credem că textele din Legea nr. 78/2000 trebuie analizate
în interdependenţă cu textele din Codul penal pe care le completează.
De lege ferenda credem că aceste infracţiuni trebuie incluse în Codul
penal, iar Legea nr. 78/2000 trebuie să vizeze doar chestiunile de procedură ce
ţin de cercetarea şi judecarea acestor fapte.
Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor.
Art. 246 C. pen. incriminează fapta funcţionarului public care, în

exerciţiul atribuţiilor de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl
îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor
legale ale unei persoane.
Este prima formă de abuz în serviciu. Fapta are un caracter subsidiar,
acest lucru însemnând că poate fi reţinută doar dacă nu este aplicabil vreun alt
text de incriminare pentru faptă comise de agent (purtare abuzivă, luare de mită,
delapidare etc.). Subsidiaritatea se raportează la acele texte de incriminare care
au ca subiect activ un funcţionar şi nu la orice infracţiune comisă de acea
persoană. Conţinutul normei speciale trebuie să reprezinte doar un aspect din
sfera textului de incriminare de la abuzul în serviciu.
Subiectul activ este calificat, fiind orice funcţionar, aşa cum este acesta
definit în art. 147 C pen. Deşi textul se referă la funcţionarii publici, art. 258 C
pen. prevede că dispoziţiile acestui articol se aplică şi funcţionarilor, în sensul
legii penale.
În acest din urmă caz, se aplică o pedeapsă mai redusă. Cu alte cuvinte,
pentru autorul care nu este funcţionar public, dar este funcţionar, comiterea
faptei atrage un tratament sancţionator atenuat.
Prin „funcţionar public” se înţelege orice persoană care exercită
permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o
însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele
care se referă art. 145 C. pen, adică la noţiunea de public (alin. 1 al art. 147 C
pen).
Prin funcţionar se înţelege funcţionarul public, precum şi orice salariat
care exercită o însărcinare, în serviciul unei alte persoane juridice decât cea
publică (alin. 2 art. 147 C pen.).
Infracţiunea nu poate fi comisă în calitate de autor şi de o persoană
juridică, deoarece statutul de funcţionar în sensul legii penale este incompatibil
cu răspunderea penală a persoanelor juridice. O persoană juridică nu poate fi un
funcţionar în sensul legii penale.
Latura obiectivă se poate realiza fie comisiv, fie omisiv.
În cazul acestei infracţiuni, actul de executare al agentului trebuie să
constea în neîndeplinirea unui act sau îndeplinirea în mod defectuos a unui
act, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Aceasta înseamnă că infracţiunea
poate fi săvârşită în modalitatea comisivă, prin îndeplinirea defectuoasă, sau în
modalitatea omisivă, când nu îndeplineşte un act, deşi avea obligaţia să-l
îndeplinească.
În doctrină, s-a observat că, pentru a descrie elementul material al laturii

obiective, legea foloseşte o exprimare generală, fără a arăta în mod limitativ
acţiunile sau inacţiunile prin care se poate comite această infracţiune1.
Fără ca această incriminare să fie una cu conţinut deschis, ne întrebăm
dacă această formulare foarte generală a textului de incriminare îndeplineşte
condiţiile de accesibilitate impuse de art. 7 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului. La întrebarea care dintre încălcările atribuţiilor de serviciu
ale unui funcţionar atrag răspunderea penală şi care nu, răspunsul este extrem
de greu de găsit, şi lasă posibilitatea organului judiciar să decidă când fapta de a
închide un ghişeu înainte de terminarea programului pentru public este
infracţiune şi când este doar o abatere disciplinară.
Textele care incriminau anumite forme de abuz în serviciu în Codul penal
Carol II, aparent fără conţinut ideologic, au fost modificate printre primele de
puterea comunistă, prin Decretele nr. 192/1950, 202/1953, 318/1958, 1/1959,
212/1960, până când s-a ajuns la forma din Codul penal actual.
Un text corespondent pentru abuzul în serviciu contra intereselor
persoanelor nu poate fi găsit în Codul penal Carol II, existând însă incriminări
punctuale (delapidarea, nedrepte luări, refuzul de serviciu datorat legalmente,
abuzul de putere) şi nu o formulare generală de nerespectare a atribuţiilor de
serviciu.
Tot din cauza generalităţii definiţiei legale, este aproape imposibil a se
stabili dacă această infracţiune este una comisivă sau omisivă, pentru că vizează
nerespectarea atribuţiilor de serviciu.
În dreptul comparat, nu există formulări atât de generale, fiind impuse
condiţii clare pentru ca fapta să aibă un caracter infracţional.
Practic, prin acest text se incriminează orice încălcare a atribuţiilor de
serviciu. Dacă ne-am imagina întreg capitolul de infracţiuni în care subiect
activ ar fi un funcţionar, pentru toate infracţiunile s-ar putea reţine această
infracţiune (cel care primeşte mită, îngrădeşte drepturi pe temei discriminatoriu,
se poartă abuziv etc.).
Caracterul subsidiar al acestui text de incriminare nici măcar nu a fost
necesar a fi subliniat în lege printr-o formulare expresă, aşa cum se face de
regulă, ci această caracteristică rezultă din caracterul de generalitate maximă a
laturii obiective a acestei infracţiuni.
Nu este suficientă o încălcare a atribuţiilor de serviciu, ci mai este necesar
ca fapta funcţionarului trebuie să cauzeze o vătămare a intereselor legale.
Asta înseamnă că se produce o încălcare, lezare sau prejudiciere morală,
fizică sau materială a intereselor legale ale unei persoane2. În lipsa acestei
vătămări, fapta nu mai este tipică.
1
Codul penal comentat şi adnotat II, p. 64.
2
Explicaţii IV, p. 82.
Cu toate acestea, este greu de imaginat o ipoteză în care se încalcă

atribuţiile de serviciu şi nu se cauzează nici o vătămare a intereselor legale.
În doctrină, s-a propus a se face distincţia între vătămarea de o anumită
gravitate şi cea care, dacă nu are gradul de gravitate necesar, face ca fapta să nu
mai fie tipică1.
Propunerea este raţională, însă ea nu se poate fundamenta pe textul de
incriminare, care nu face distincţie între gravitatea vătămării la această
infracţiune, mai ales că această condiţie de tipicitate este lăsată la interpretarea
organului judiciar.
Cerinţa intenţiei este subliniată şi de faptul că abuzul se comite cu ştiinţă.
Tentativa nu este pedepsită. Fapta se consumă în momentul producerii
acestei vătămări, care de regulă se realizează în chiar momentul îndeplinirii
defectuoase sau neîndeplinirii la termen a atribuţiilor de serviciu2.
luni la 3 ani.
Aspecte procesuale. Prin Legea nr. 58/2008 de modificare a Codului
penal a fost introdus alineatul 2 al art. 258 C pen. care prevede că dacă fapta a
fost comisă de funcţionar infracţiunea se urmăreşte la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.
Legiuitorul, prin Legea nr. 140/1996, a introdus art. 248 ind. 1 C pen.,
care prevede că această infracţiune are şi o formă agravată, şi anume când
fapta a produs consecinţe deosebit de grave. Noţiunea de „consecinţe
deosebit de grave” se raportează la definiţia legală a acestora din art. 146 C pen.
5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi
Art. 247 C. pen., care incriminează abuzul în serviciu prin îngrădirea unor
drepturi, şi-a completat conţinutul, în sensul că noul text de incriminare prevede
că fapta constă în îngrădirea, de către un funcţionar public, a folosinţei sau a
exerciţiului drepturilor unei persoane ori crearea pentru aceasta a unei situaţii
de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orien-
tare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială,
vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.
1
2
Unii autori consideră că fapta se consumă în momentul îndeplinirii defectuoase sau la
expirarea termenului în care trebuia îndeplinit (T. Toader, op. cit., p. 265).
Textul în forma modificată, ca urmare a Legii nr. 278/2006, a adăugat şi

alte situaţii ce sunt temei al îngrădirii unor drepturi sau temei al creării unei
situaţii de inferioritate.
O altă observaţie este aceea că legiuitorul, prin noul text, a înlocuit
sintagma de „cetăţean” ale cărui drepturi pot fi îngrădite, cu cea de „persoană”.
În vechea definiţie legală se crea prin însăşi formularea textului o categorie de
persoane discriminatoriu neprotejate prin aplicarea acestui text penal, respectiv
străinii. Faptul că a existat o practică judiciară săracă cu privire la aplicarea
acestui text de incriminare a dus la întârzierea nejustificată a actualizării
acestuia.
Faptele de discriminare care nu îndeplinesc condiţiile de tipicitate pot fi
sancţionate contravenţional pe temeiul dispoziţiilor art. 2, 5-15 ale Ordonanţei
Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de
discriminare. Acest act normativ a fost adoptat ca şi consecinţă a aderării
României la Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de
discriminare rasială, adoptată în 1965 de Adunarea Generală a ONU. Textul s-a
dovedit mult mai eficient decât sancţionarea pe temeiul art. 247 C pen. în
combaterea formelor de discriminare.
Latura obiectivă. Actul de executare constă într-o formă particulară de
încălcare a atribuţiilor de serviciu ale unui funcţionar şi anume se îngrădeşte
folosinţa sau exerciţiul drepturilor unei persoane sau se creează o stare de
inferioritate părţii vătămate.
Această îngrădire trebui să creeze o lezare efectivă a folosinţei
drepturilor.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă datorită mobilului
special, şi anume îngrădirea folosinţei dreptului sau crearea unei stări de
inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare
sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă,
dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SID.
Fapta se consumă atunci când s-a creat îngrădirea drepturilor sau starea de
inferioritate.
luni la 5 ani. Dacă fapta a fost comisă de un funcţionar, maximul special se
reduce cu o treime.
penal a fost introdus alineatul 2 al art. 258 C pen. care prevede că, dacă fapta a
fost comisă de un funcţionar, infracţiunea se urmăreşte la plângere prealabilă a
5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi. Dacă fapta a fost comisă de un
funcţionar maximul special se reduce cu o treime.
Abuzul în serviciu contra intereselor publice
Art. 248 C pen. incriminează fapta funcţionarului public, care, în

exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl
îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată
bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi
din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia.
Aceasta este cea de-a treia formă de abuz în serviciu reglementată în
Codul penal şi este şi cea mai gravă formă. La rândul ei, are un caracter
subsidiar.
Subiectul activ este calificat, adică un funcţionar public sau un
funcţionar. În cazul acestuia din urmă, ca şi în cazul celorlaltor forme de abuz
în serviciu, fapta are un caracter atenuat.
Infracţiunea nu poate fi comisă de o persoană juridică în calitate de autor.
Latura obiectivă. Condiţiile laturii obiective sunt aceleaşi ca şi la abuzul
în serviciu contra intereselor persoanelor, cu elementul de particularitate,
anume urmarea acestor conduite.
În cazul acestei infracţiuni, se cauzează o tulburare însemnată bunului
mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi la care
se referă art. 145 C pen.
Prin tulburare însemnată se poate înţelege lezarea de o anumită gravitate
şi într-o anumită proporţie, care afectează ritmul de desfăşurare a activităţii
acelui organ, instituţie sau unitate1. Tulburarea trebuie să fie reală, efectivă,
determinată şi constatabilă2.
Infracţiunea est tipică şi dacă se cauzează o altă urmare alternativă
tulburării însemnate şi anume cauzarea unei pagube patrimoniului unui organ
sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi la care se referă art. 145
C pen.
1
T. Toader, op. cit., p. 269; Explicaţii IV, p. 96.
2
Consumare are loc atunci când s-a produs una dintre urmările specifice.
luni la 5 ani. Dacă fapta a fost comisă de un funcţionar, maximul special se
reduce cu o treime.
5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi. Dacă fapta a fost comisă de un
funcţionar, maximul special se reduce cu o treime.
Art. 13 ind. 2 din Legea nr. 78/2000 a reglementat o formă agravată
comună tuturor infracţiunilor de abuz în serviciu, şi anume atunci când
funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un avantaj
patrimonial sau nepatrimonial. În cazul acestei forme agravate, tentativa se
pedepseşte.
Sancţiunea. Această formă agravată comună se sancţionează cu pedeapsa
închisorii de la 3 la 15 ani. Dacă fapta a fost comisă de un funcţionar, maximul
special se reduce cu o treime.
Neglijenţa în serviciu
Art. 249 C pen. incriminează încălcarea din culpă, de către un funcţionar

public, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin
îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului
mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele
la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare
importantă intereselor legale ale unei persoane.
Latura obiectivă. Elementele de particularitate ale acestei infracţiuni,
faţă de abuzul în serviciu din art. 246-248 C pen., sunt:
- În primul rând, legiuitorul nu mai face distincţia dintre actul de
executare specific abuzului în serviciu contra intereselor publice şi abuzul în
serviciu contra intereselor persoanelor, reunind în conţinutul aceluiaşi articol
urmările specifice ale formelor intenţionate de abuz în serviciu.
- Fapta este tipică indiferent de urmarea produsă, respectiv fie s-a cauzat o
tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei alte instituţii de stat
ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă
patrimoniului acesteia (urmarea de la art. 148 C pen.) fie fapta are ca urmare o
importantă vătămare a intereselor legale ale unei persoane (urmarea de la art.
246 C. pen). Singurul element de particularitate este faptul că se impune ca
vătămarea intereselor legale ale unei persoane să fie una importantă, în caz
contrar fapta nemaiîndeplinind condiţia de tipicitate.
Latura subiectivă. Din punct de vedere subiectiv, fapta se comite din
culpă, indiferent de forma acesteia.
Restul noţiunilor folosite în definiţia legală sunt similare cu noţiunile
definite în cazul incriminării comiterii intenţionate a faptei.
lună la 2 ani sau cu amendă. Dacă fapta a fost comisă de un funcţionar,
maximul special se reduce cu o treime.
Fapta are şi o formă agravată, atunci când ea a produs consecinţe
deosebit de grave.
2 la 10 ani. Dacă fapta a fost comisă de un funcţionar, maximul special se
reduce cu o treime.
Purtarea abuzivă
Art. 250 C pen., care incriminează purtarea abuzivă, are o structură mult
mai elaborată, fiind o reflectare în oglindă a infracţiunii de ultraj. În opinia
noastră, infracţiunea este una cu conţinuturi alternative, adică se poate reţine un
concurs între diferitele forme de purtate abuzivă comise împotriva aceleaşi părţi
vătămate.
S-a susţinut că purtarea abuzivă prin violenţă absoarbe purtarea abuzivă
prin jigniri, deoarece prima ar fi o formă agravată de purtare abuzivă1.
Împărtăşim opinia contrară, deoarece, pentru a exista o formă agravată a
infracţiunii, trebuie ca ea să realizeze conţinutul de bază al infracţiunii, plus un
element suplimentar or în cazul în care victima este lovită, nu se realizează şi
conţinutul infracţiunii în forma de bază şi anume purtarea abuzivă prin
întrebuinţarea de expresii jignitoare.
În practica judiciară, se reţine un concurs între infracţiunea de loviri şi cea
de insultă atunci când victima este lovită şi insultată în acelaşi timp.
Considerăm că singura diferenţă este generată de calitatea subiectului activ şi
1
de faptul că legiuitorul a reglementat la alineate diferite, în cadrul aceluiaşi

articol, forme distincte ale infracţiunii de purtare abuzivă.
Există, în opinia noastră, trei forme de purtare abuzivă: o purtare
abuzivă prin jigniri, o purtate abuzivă prin ameninţare şi o purtare
abuzivă cu violenţă. Aceasta din urmă are şi forme agravate.
Infracţiunea are subiect activ special în toate modalităţile sale, şi anume
funcţionarul public sau funcţionarul. În art. 258 se prevede că textul de la art.
250 C pen. se aplică şi funcţionarilor nu doar funcţionarilor publici, fapta
având, în cazul comiterii de un funcţionar, un caracter atenuat. Infracţiunea nu
poate fi comisă de o persoană juridică în calitate de autor.
Aspecte procesuale. În cazul comiterii faptei de un funcţionar, faptele de
purtare abuzivă prin jigniri, purtare abuzivă prin ameninţări şi purtarea abuzivă
prin violenţă (cu excepţia formei agravate constând în producerea unei vătămări
corporale grave) se urmăresc la plângerea prealabilă a persoanei vătămate1.
Dacă aceste fapte se comit de un funcţionar public, atunci faptele se
urmăresc din oficiu.
Alin. 1 al art. 250 C pen. incriminează întrebuinţarea de expresii

jignitoare, faţă de o persoană, de către un funcţionar public în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu.
Această formă am numit-o noi purtare abuzivă prin jigniri, pentru a o
putea distinge şi prin denumire de celelalte forme de purtare abuzivă.
Subiectul pasiv este general (orice cetăţean, inclusiv un coleg de serviciu
al funcţionarului).
Latura obiectivă. Actul de executare constă în utilizarea de expresii
jignitoare.
Se pune întrebarea dacă există o diferenţă între atingerea adusă demnităţii
unei persoane şi utilizarea de expresii jignitoare. Răspunsul este unul afirmativ,
şi anume că utilizarea de expresii jignitoare este doar una din modalităţile
concrete prin care se poate aduce atingere demnităţii unei persoane, dar nu şi
singura.
Din definiţia insultei, doctrina face distincţie între folosirea de expresii
jignitoare, când fapta se comitea în formă orală, şi adresarea unor gesturi
jignitoare care nu intră în categoria expresiilor jignitoare. Din acest motiv,
considerăm nejustificată folosirea expresiei „întrebuinţarea de expresii jigni-
1
Art. 258 C pen. a fost modificat prin Legea nr. 58/2008 prin introducerea a alineatului 2
ce conţine aceste aspecte legate de situaţia când faptele de la art. 246, 247 şi 250 alin. 1-4 C pen.
se urmăresc la plângerea prealabilă.
toare” pentru a exprima latura obiectivă a acestei infracţiuni, în locul celei de

„jignire” sau de „insultare” comise faţă de o persoană de către un funcţionar
public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
Într-o altă opinie, se consideră că infracţiunea de insultă şi calomnie este
absorbită în conţinutul acestei infracţiuni, iar folosirea de expresii jignitoare
este similară cu acţiunea de atingere a demnităţii unei persoane1. Poate că, de
lege ferenda, o astfel de abordare este de dorit, dar în prezent o astfel de
interpretare conduce la o analogie în defavoarea celui acuzat.
În ipoteza în care funcţionarul îi face anumite semne cu caracter jignitor
fără însă a rosti nici un cuvânt, deşi este lezată demnitatea persoanei, nu vedem
care este „expresia” întrebuinţată de agent.
Ori de câte ori legiuitorul a dorit să absoarbă insulta şi calomnia în
conţinutul unei infracţiuni, a formulat textul în consecinţă. Nu vedem care este
raţiunea ca în cazul purtării abuzive, să fi dorit să exprime aceeaşi idee, dar
folosind o formulare care conduce la o altă soluţie.
O altă observaţie este aceea că, din această perspectivă, nu există o
simetrie cu infracţiunea de ultraj. Adică, în cazul în care o persoană foloseşte
expresii jignitoare la adresa unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie
ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru
fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, fapta poate intra sub incidenţa legii
penale, fiind comisă doar o insultă sau o sfidare a organelor judiciare, în
schimb, dacă funcţionarul public răspunde în aceeaşi manieră, acesta va comite
infracţiunea de purtare abuzivă.
Fapta trebuie să fie comisă de funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu. De exemplu, un poliţist utilizează expresii jignitoare la adresa unui
contravenient în timpul legitimării acestuia sau cu ocazia audierii acestuia.
Tentativa nu este incriminată. Fapta se consumă atunci când se utilizează
expresiile jignitoare.
Participaţia nu este posibilă în forma coautoratului, deoarece fiecare
funcţionar are propria obligaţie de se adresa politicos persoanelor cu care intră
în relaţii de serviciu. În cazul în care mai mulţi funcţionari vor adresa expresii
jignitoare în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, fiecare va răspunde pentru o
infracţiune de purtare abuzivă.
lună la 1 an sau amendă. Dacă fapta a fost comisă de un funcţionar, maximul
1
Alin. 2 al art. 250 C pen. incriminează ameninţarea săvârşită de către un

funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
Vom numi această formă de purtate abuzivă ca fiind purtare abuzivă prin
ameninţare. Acest text are un caracter de noutate, deoarece o astfel de faptă nu
era incriminată decât ca o infracţiune de ameninţare.
Infracţiunea este una complexă şi absoarbe în conţinutul ei infracţiunea de
ameninţare. Pentru ca fapta să fie tipică, este necesar ca acţiunea autorului să
îndeplinească condiţiile de tipicitate ale infracţiunii absorbite, adică
ameninţarea. Dacă, spre exemplu, fapta cu care este ameninţată nu este de
natură să-i provoace o stare de temere sau nu are un caracter injust, atunci ea se
va putea reţine eventual ca o întrebuinţare de expresii jignitoare şi nu ca o
ameninţare.
La fel ca şi în cazul primei modalităţi de purtare abuzivă, fapta trebuie să
fie comisă în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.
luni la 2 ani sau amendă. Dacă fapta a fost comisă de un funcţionar, maximul
Alin. 3 al art. 250 incriminează lovirea sau alte acte de violenţă săvârşite
de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
Aceasta este cea de-a treia formă de purtare abuzivă, şi anume purtare
abuzivă cu violenţă. Fapta este o infracţiune complexă care absoarbe lovirile
sau alte violenţe (art. 180 C pen.). În cazul în care fapta se comite prin lovire,
atunci ea este tipică fără a se putea dovedi inexistenţa unei suferinţe fizice, dar
dacă fapta se comite prin alte acte de violenţă, este necesar ca victima să facă
dovada existenţei unor suferinţe fizice.
Dacă întrebuinţarea de violenţe se realizează asupra unei persoane aflate
în curs de cercetare în vederea obţinerii de declaraţii, fapta constituie
infracţiunea de cercetare abuzivă, care absoarbe purtarea abuzivă (art. 266 C
pen.).
Atunci când folosirea violenţei de către funcţionar este autorizară de lege,
fapta nu mai este antijuridică, de exemplu, în cazurile în care poliţia sau forţele
de ordine sunt autorizate să intervină în forţă, folosind chiar violenţa.
Participaţia este posibilă în toate formele, cu particularitatea că autorii
trebuie să aibă calitatea cerută de lege, şi anume să fie funcţionari aflaţi în
exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
luni la 3 ani sau amendă. Dacă fapta a fost comisă de un funcţionar, maximul
Alin. 4 al art. 250 C pen. incriminează vătămarea corporală săvârşită de

un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Aceasta este o formă
agravată a alin. 3 şi este, în acelaşi timp, o infracţiune complexă, care absoarbe
infracţiunea de vătămare corporală, indiferent dacă aceasta din urmă este în
forma de bază sau forma agravată (art. 181 alin. 1 şi 2 C pen.).
6 luni la 6 ani. Dacă fapta a fost comisă de un funcţionar, maximul special se
reduce cu o treime.
penal a fost introdus alineatul 2 al art. 258 C pen. care prevede că, dacă fapta a
fost comisă de funcţionar infracţiunea se urmăreşte la plângerea prealabilă a
Alin. 5 al art. 250 C pen. incriminează vătămarea corporală gravă

săvârşită de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Şi
aceasta din urmă este o formă agravată a alin. 3 al art. 250 C pen., iar fapta are
un caracter complex, ea absorbind infracţiunea de vătămare corporală gravă
(art. 182 C pen.), indiferent dacă aceasta din urmă este comisă în forma de bază
sau în vreuna din formele agravate.
Fapta se poate comite cu intenţie sau praeterintenţie atunci când, de
exemplu, funcţionarul loveşte persoana cu intenţia de a comite fapta
incriminată de art. 250 alin. 3 C pen., dar din culpă se produce un rezultat mai
grav care atrage încadrarea juridică din art. 250 alin. 4 sau 5.
Dacă, urmare a loviturii, persoana decedează, se va reţine un concurs între
infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte (art. 183 C pen.) şi infracţiunea de
purtare abuzivă cu violenţă în forma simplă (alin. 3 al art. 250 C pen.).
Dacă autorul, care are calitatea de judecător sau procuror, poliţist,
jandarm sau militar ucide victima şi a comis fapta în timpul sau în legătură cu
îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora, atunci se va putea
reţine în sarcina sa un omor deosebit de grav art. 176 lit. g C pen.
Purtarea abuzivă este absorbită în mod natural în conţinutul de
incriminare al omorului deosebit de grav reglementat în art. 176 lit. g C pen.
Dacă funcţionarul public ucide victima, fără a fi îndeplinit condiţiile de
tipicitate ale omorului deosebit de grav, el va răspunde pentru un omor simplu,
dacă nu există vreo altă circumstanţă de calificare, în concurs cu purtarea
abuzivă prin violenţă. De exemplu, un primar ucide un cetăţean care îi cerea
rezolvarea unei probleme legate de competenţa primarului în timpul exercitării
funcţiei de primar.
3 la 12 ani. Dacă fapta a fost comisă de un funcţionar, maximul special se
reduce cu o treime.
Neglijenţa în păstrarea secretului de stat
Art. 252 C pen. incriminează neglijenţa care are drept urmare

distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea unui document ce constituie
secret de stat, precum şi neglijenţa care a dat prilej altei persoane să afle un
asemenea secret, dacă fapta este de natură să aducă atingere intereselor
statului.
Această infracţiune este o formă particulară de neglijenţă în serviciu, ceea
ce înseamnă că există un concurs de calificări între art. 249 şi art. 252 C pen.,
iar, în baza principiului specialităţii, se va aplica art. 252 C pen.
Subiect activ este orice persoană care are ca obligaţie păstrarea secretului
de stat. De regulă, această persoană este un funcţionar public, dar legiuitorul nu
stabileşte ca şi condiţie faptul că autorul trebuie să fie funcţionar public sau
doar simplu funcţionar.
Latura obiectivă. Legiuitorul a preferat să utilizeze un substantiv pentru
a defini acţiunea sau omisiunea cerută de textul de incriminare, adică
„neglijenţă”.
Secrete de stat sunt documentele şi datele care prezintă în mod vădit acest
caracter, precum şi cele declarate sau calificate astfel prin hotărâre a
Guvernului. (art. 150 alin. 1 C pen.).
Comportarea neglijentă în păstrarea secretului de stat presupune nu doar
comportarea neglijentă în mod obişnuit, ci şi lipsa de dibăcie în păstrarea
secretului de stat1.
Pentru a îndeplini condiţia de tipicitate, neglijenţa autorului trebuie să
producă cel puţin una dintre următoarele consecinţe:
- distrugerea unui document,
- alterarea unui document,
- pierderea unui document,
- sustragerea unui document,
- a dat prilejul altei persoane să afle secretul de stat.
Ultima condiţie de tipicitate, din perspectiva laturii obiective, este aceea
ca fapta comisă de agent să fie de natură să aducă atingere intereselor statului.
Latura subiectivă. Infracţiunea se sancţionează când se comite din culpă.
Fapta se consumă în momentul în care se produce una din urmările cerute
de textul de incriminare.
luni la 3 ani.
1
Infracţiunile de corupţie
Această calificare a faptelor este dată de Legea nr. 78/2000, unde sunt
enumerate ca fiind infracţiuni de corupţie: luarea de mită, darea de mită,
primirea de foloase necuvenite, traficul de influenţă şi cumpărarea de influenţă.
Ultima faptă este incriminată în legea specială, deşi locul ei ar fi fost în Codul
penal. Mai există şi alte categorii de fapte şi anume: infracţiuni asimilate
infracţiunilor de corupţie, care sunt prevăzute de art. 10-13 din Legea nr.
78/2000, şi infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie1, art. 17
lit. a-k din Legea nr. 78/20002.
1
Art. 10 - Sunt pedepsite cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi
următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani,
bunuri sau alte foloase necuvenite:
a) stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială reală, a
bunurilor aparţinând operatorilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei
publice locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare ori de executare silită, de
reorganizare sau lichidare judiciară ori cu ocazia unei operaţiuni comerciale, ori a bunurilor
aparţinând autorităţii publice sau instituţiilor publice în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora
sau de executare silită, savârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare, de
gestionare, de executare silită, de reorganizare ori lichidare judiciară;
b) acordarea de subvenţii cu încălcarea legii, neurmărirea, conform legii, a destinaţiilor
subvenţiilor;
c) utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, precum şi
utilizarea în alte scopuri a creditelor garantate din fonduri publice sau care urmează să fie
rambursate din fonduri publice.
Art. 11 - (1) Fapta persoanei care, în virtutea funcţiei, a atribuţiei ori a însărcinării
primite, are sarcina de a supraveghea, de a controla sau de a lichida un agent economic privat, de
a îndeplini pentru acesta vreo însărcinare, de a intermedia sau de a înlesni efectuarea unor
operaţiuni comerciale sau financiare de către agentul economic privat ori de a participa cu
capital la un asemenea agent economic, dacă fapta este de natură a-i aduce direct sau indirect
foloase necuvenite, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
(2) Dacă fapta prevăzută la alin. (1) a fost săvârşită într-un interval de 5 ani de la
încetarea funcţiei, atribuţiei ori însărcinării, aceasta se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.
Art. 12 - Sunt pedepsite cu închisoarea de la 1 la 5 ani următoarele fapte, dacă sunt
săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase cuvenite:
a) efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia,
atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană ori încheierea de tranzacţii
financiare, utilizând informaţiile obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiei sau însărcinării sale;
b) folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate
publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii.
Art. 13 - Fapta persoanei care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid, într-un
sindicat sau patronat ori în cadrul unei persoane juridice fără scop patrimonial, de a folosi
influenţa ori autoritatea sa în scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte
foloase necuvenite, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
2
Art. 17 - În înţelesul prezentei legi, următoarele infracţiuni sunt în legătură directă cu
infracţiunile de corupţie, cu infracţiunile asimilate acestora sau cu infracţiunile împotriva
intereselor financiare ale Comunităţilor Europene:
Prin Legea nr. 278/2006 s-a introdus şi textul care incriminează

infracţiunea de „conflict de interese”. Credem că şi aceasta intră în categoria
infracţiunilor de corupţie.
Subiectul activ. Ceea ce caracterizează întreaga grupă a infracţiunilor de
corupţie, aşa cum sunt ele reglementate astăzi faţă de formularea iniţială din
Codul penal român, este faptul că legea specială a extins aplicabilitatea acestor
texte de incriminare şi în cazul altor persoane care nu au calitatea de funcţionar
român în sensul legii penale.
Credem că subiecţi activi ai acestor infracţiuni pot fi şi medicii, dacă au
calitatea de angajaţi ai unei persoane juridice, miniştri sau parlamentari1.
Subiecţi ai infracţiunilor de corupţie sunt, pe lângă funcţionari, şi
managerii, directorii, administratorii, cenzorii sau alte persoane cu atribuţii de
control la societăţile comerciale, companiile şi societăţile naţionale, regiile
autonome sau la orice alţi agenţi economici (art. 8 din Legea nr. 78/2000)
a) tăinuirea bunurilor provenite din săvârşirea unei infracţiuni prevăzute în secţiunile a

2-a şi a 3-a, precum şi favorizarea persoanelor care au comis o astfel de infracţiune;
b) asocierea în vederea săvârşirii unei infracţiuni prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a sau
la lit. a) din prezentul articol;
c) falsul şi uzul de fals săvârşite în scopul de a ascunde comiterea uneia dintre
infracţiunile prevăzute în secţiuniler a 2-a şi a 3-a sau săvârşite în realizarea scopului urmărit
printr-o asemenea infracţiune;
d) abuzul în serviciu contra intereselor publice, abuzul în serviciu contra intereselor
persoanelor şi abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, săvârşite în realizarea scopului
urmărit, printr-o infracţiune prevăzută în secţiunile a 2-a şi a 3-a;
d1) şantajul, săvârşit în legătură cu infracţiunile prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a;
e) infracţiunile de spălare a banilor, prevăzute în Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi
sancţionarea spălării banilor, atunci când banii, bunurile sau alte valori provin din săvârşirea
unei infracţiuni prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a;
f) contrabanda cu bunuri provenite din săvârşirea unei infracţiuni prevăzute în secţiunile a
2-a şi a 3-a sau săvârşită în realizarea scopului urmărit printr-o asemenea infracţiune;
g) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, cu
modificările ulterioare, săvârşite în legătură cu infracţiunile prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a;
h) infracţiunea de bancrută frauduloasă şi celelalte infracţiuni prevăzute în Legea nr.
31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
săvârşite în legătură cu infracţiunile prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a;
i) traficul de droguri, traficul de substanţe toxice şi nerespectarea regimului armelor de
foc şi al muniţiilor, săvârşite în legătură cu o infracţiune prevăzută în secţiunile a 2-a şi a 3-a;
j) infracţiunile de trafic de persoane, prevăzute în Legea nr. 678/2001 privind prevenirea
şi combaterea traficului de persoane, săvârşite în legătură cu o infracţiune prevăzută în secţiunile
a 2-a şi a 3-a;
k) infracţiunea prevăzută în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 159/2001 pentru
prevenirea şi combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în scopul finanţării de acte de
terorism, aprobată prin Legea nr. 466/2002, săvârşită în legătură cu o infracţiune prevăzută în
secţiunile a 2-a şi a 3-a.
1
S. Bogdan, Câteva consideraţii privind infracţiunile de luare de mită şi trafic de
influenţă, în SUBB nr. 1-2/1996, p. 144.
Pot comite infracţiuni de corupţie şi să fie sancţionaţi în temeiul legii

penale române şi:
- funcţionarii sau persoanele care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui
contract de muncă ori alte persoane care exercită atribuţii similare în cadrul
unei organizaţii publice internaţionale la care România este parte.
- membrii adunărilor parlamentare ale organizaţiilor internaţionale la care
România este parte.
- funcţionarii sau persoanele care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui
contract de muncă ori alte persoane care exercită atribuţii similare în cadrul
Comunităţilor Europene.
- persoanele care exercită funcţii judiciare în cadrul instanţelor
internaţionale a căror competenţă este acceptată de România, precum şi
funcţionarii de la grefele acestor instanţe.
- funcţionarii unui stat străin.
- membrii adunărilor parlamentare sau administrative ai unui stat străin
(art. 8 ind. 1 din Legea nr. 78/2000).
O altă caracteristică este aceea că toate infracţiunile de corupţie au ca
formă agravată comună următoarea împrejurare:
- Faptele de corupţie sunt săvârşite în interesul unei organizaţii, asociaţii
sau grupări criminale ori al unuia dintre membrii acesteia sau pentru a
influenţa negocierile tranzacţiilor comerciale internaţionale ori schimburile
sau investiţiile internaţionale.
Obiectul material. Infracţiunile de corupţie nu au obiect material1. În
cazul în care faptele se comit prin dare, respectiv, primire de bunuri, acestea nu
sunt obiecte materiale ale infracţiunilor de corupţie, ci modalităţi materiale prin
care se realizează latura obiectivă.
S-a susţinut şi opinia contrară, şi anume că în cazul luării sau dării de mită
obiectul material al acestor infracţiuni ar fi banii sau bunurile, primite,
respectiv, date2 sau că în anumite circumstanţe aceste bunuri pot deveni obiect
material al infracţiunilor de corupţie3.
Conflictul de interese
Art. 253 ind. 1 C pen. incriminează fapta funcţionarului public care, în

exerciţiul atribuţiilor de serviciu, îndeplineşte un act ori participă la luarea
unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru
1
În acelaşi sens a se vedea V. Dobrinoiu, Corupţia în dreptul penal român, Ed. Atlax
Lex, Bucureşti, 1995, p. 69.
2
3
sine, soţul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă
persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani
sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de
orice natură.
Se prevede, în alineatul 2 al aceluiaşi articol, că textul nu se aplică în
cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative.
Textul de lege a fost inspirat de art. 432-121 şi 432-132 din Codul penal
1
Art. 423-12 C pen. francez: Le fait, par une personne dépositaire de l'autorité ou
chargée d'une mission de service public ou par une personne investie d'un mandat électif public,
de prendre, recevoir ou conserver directement ou indirectement, un intérêt quelconque dans une
entreprise ou dans une opération dont elle a, au moment de l'acte, en tout ou partie, la charge
d'assurer la surveillance, l'administration, la liquidation ou le paiement, est puni de cinq ans
d'emprisonnement et 75 000 euro d'amende.
Toutefois, dans les communes comptant 3 500 habitants au plus, les maires, adjoints ou
conseillers municipaux délégués ou agissant en remplacement du maire peuvent chacun traiter
avec la commune dont ils sont élus pour le transfert de biens mobiliers ou immobiliers ou la
fourniture de services dans la limite d'un montant annuel fixé à 16 000 euro. En outre, dans ces
communes, les maires, adjoints ou conseillers municipaux délégués ou agissant en
remplacement du maire peuvent acquérir une parcelle d'un lotissement communal pour y édifier
leur habitation personnelle ou conclure des baux d'habitation avec la commune pour leur
propre logement. Ces actes doivent être autorisés, après estimation des biens concernés par le
service des domaines, par une délibération motivée du conseil municipal.
Dans les mêmes communes, les mêmes élus peuvent acquérir un bien appartenant à la
commune pour la création ou le développement de leur activité professionnelle. Le prix ne peut
être inférieur à l'évaluation du service des domaines. L'acte doit être autorisé, quelle que soit la
valeur des biens concernés, par une délibération motivée du conseil municipal.
Pour l'application des trois alinéas qui précèdent, la communes est représentée dans les
conditions prévues par l'article L. 122-12 du code des communes et le maire, l'adjoint ou le
conseiller municipal intéressé doit s'abstenir de participer à la délibération du conseil
municipal relative à la conclusion ou à l'approbation du contrat. En outre, par dérogation au
deuxième alinéa de l'article L. 121-15 du code des communes, le conseil municipal ne peut
décider de se réunir à huis clos.
2
Art. 423-13 C pen. francez: Est puni de deux ans d'emprisonnement et de 30 000 euro
d'amende le fait, par une personne ayant été chargée, en tant que fonctionnaire public ou agent
ou réposé d'une administration publique, à raison même de sa fonction, soit d'assurer la
surveillance ou le contrôle d'une entreprise privée, soit de conclure des contrats de toute nature
avec une entreprise privée, soit d'exprimer son avis sur les opérations effectuées par une
entreprise privée, de prendre ou de recevoir une participation par travail, conseil ou capitaux
dans l'une de ces entreprises avant l'expiration d'un délai de cinq ans suivant la cessation de
cette fonction.
Est punie des mêmes peines toute participation par travail, conseil ou capitaux, dans une
entreprise privée qui possède au moins 30 p. 100 de capital commun ou a conclu un contrat
comportant une exclusivité de droit ou de fait avec l'une des entreprises mentionnées à l'alinéa
qui précède.
Au sens du présent article, est assimilée à une entreprise privée toute entreprise publique
exerçant son activité dans un secteur concurrentiel et conformément aux règles du droit privé.
francez, care incriminează fapta de dobândire ilegală de beneficii. Spre

deosebire de luarea de mită sau traficul de influenţă, conflictul de interese
reprezintă un „concert unipersonal”, sancţionându-l pe cel care stabileşte
legături prea apropiate între interesele personale şi cele ale instituţiei publice,
încălcându-şi obligaţia de probitate1.
După cum se poate observa, textul francez este mult mai elaborat,
reglementând chiar anumite excepţii în care un funcţionar public poate dobândi
în anumite condiţii stricte beneficii din relaţia cu autoritatea al cărei
reprezentant este în cazul comunităţilor mici.
Credem că textul român exprimă şi frustrarea autorităţilor de a combate
fenomenul de corupţie şi, de aceea, s-a introdus acest text a cărui aplicare în
litera lui va conduce şi la situaţii absurde.
Infracţiunea este una de pericol concret, deoarece nu este suficient să se
îndeplinească un act, ci trebuie ca acel act să fi produs şi un folos material
funcţionarului, soţului sau rudelor sale sau persoanelor cu care s-a aflat în
relaţii de muncă sau comerciale în ultimii 5 ani sau din partea cărora a
beneficiat sau beneficiază de servicii sau foloase de orice altă natură.
Subiectul activ este unul calificat, şi anume funcţionarul public, aşa cum
este el definit în art. 147 alin. 1 C pen. Asta înseamnă că textul nu se aplică în
cazul funcţionarilor aşa cum sunt ei definiţi în art. 147 alin. 2 C pen., adică...
orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane
juridice decât cele prevăzute în art. 147 alin. 1 C pen.
Experienţa practicii judiciare franceze a arătat că cele mai multe
infracţiuni de această natură au fost comise de aleşii locali (primari, consilieri)
şi aparatul administrativ care îi susţinea. Acesta pentru că, odată cu schimbarea
majorităţii politice, cei care veneau la putere verificau cu atenţie actele fostei
majorităţi şi foloseau plângerea penală ca mijloc de a-şi înlătura adversarii
politici2.
Pe locul doi ca frecvenţă de comitere a acestei fapte, în practica judiciară
franceză, sunt funcţionarii de la fisc şi chiar magistraţii. Având în vedere
noţiunea de funcţionar public în accepţiunea legii penale române, pot fi subiecţi
Ces dispositions sont applicables aux agents des établissements publics, des entreprises
nationalisées, des sociétés d'économie mixte dans lesquelles l'Etat ou les collectivités publiques
détiennent directement ou indirectement plus de 50 p. 100 du capital et des exploitants publics
prévus par la loi No 90-568 du 2 juillet 1990 relative à l'organisation du service public de la
poste et des télécommunications.
L'infraction n'est pas constituée en cas de participation au capital de sociétés cotées en
bourse ou lorsque les capitaux sont reçus par dévolution successorale.
1
M. Delmas-Marty, G. Giuidicelli-Delage, Droit pénal des affaires, Ed. PUF, ed. 4,
Paris, 2000, p. 295.
2
A. Vitu, Prisse illégale d’intérêts, în JCP art. 423-12 şi 13 p. 7, pct. 17.
activi ai acestei infracţiuni angajaţii serviciilor de interes public centralizate sau

descentralizate, inclusiv persoanele angajate în instituţii de învăţământ public.
Latura obiectivă. Pentru ca fapta să fie tipică, din perspectiva laturii
obiective trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
- Funcţionarul public trebuie să îndeplinească un act sau să participe la
luarea unei decizii. În mod evident, sunt avute în vedere atribuţiile fireşti ale
funcţionarului respectiv, adică persoana are capacitatea funcţională şi materială
de a îndeplini acel act, cu singura obiecţie că ea se află şi în poziţia de
beneficiar al actului respectiv.
La fel, participarea la luarea unei decizii presupune faptul că acel
funcţionar are capacitatea funcţională şi materială de a contribui la adoptarea
acelei decizii. Credem că fapta nu este tipică atunci când, spre exemplu, un
funcţionar public cu atribuţii în domeniul actelor de stare civilă „participă” la
luarea unei decizii a unei comisii de urbanism cu privire la o autorizaţie de
construcţie pe care el o solicitase acelei comisii. Şi în acest caz, se poate discuta
de o posibilă influenţă pe care ar putea să o aibă solicitantul autorizaţiei asupra
membrilor comisiei de urbanism, însă fapta nu este tipică pentru conţinutul
infracţiunii de conflict de interese.
La fel, în cazul în care o secretară participă la o şedinţă pentru a consemna
discuţiile ce au loc acolo, iar pe ordinea de zi sunt aspecte care privesc
acordarea unor beneficii pentru ea, nu se poate reţine infracţiunea de conflict de
interese, dacă ea nu are drept de vot în adoptarea acelei decizii. În schimb, în
cazul în care pe ordinea de zi se discută acordarea unui „bonus financiar” unui
membru al acelei comisii şi acesta, deşi este funcţionar public, participă la
adoptarea deciziei, el comite infracţiunea de conflict de interese.
Se pune întrebarea dacă fapta este tipică şi atunci când participarea la
luarea unei decizii nu s-a făcut cu respectarea normelor de procedură, decizia
respectivă fiind invalidată sau actul lovit de nulitate. Credem că fapta rămâne
tipică şi în această ipoteză, deoarece, în momentul îndeplinirii actului, folosul
material s-a realizat în beneficiul funcţionarului public, iar legea nu cere ca
actul îndeplinit să fie unul care să nu fie lovit de nulitate. În acelaşi sens s-a
exprimat şi doctrina franceză1.
Pentru că legiuitorul nu a reglementat expres şi o modalitate omisivă de
comitere a acestei infracţiuni, se pune întrebarea dacă neîndeplinirea unui act
intră sub incidenţa textului de incriminare.
De exemplu, autoritatea publică, prin funcţionarul public, trebuie să ceară
rezilierea unui contract cu o firmă care nu şi-a îndeplinit obligaţiile
contractuale, iar funcţionarul care trebuie să solicite acest lucru are interes în
firma respectivă.
1
A. Vitu, op. cit., p. 12, pct. 46.
Din formularea textului de incriminare rezultă că o astfel de conduită nu

îndeplineşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de conflict de interese, deşi
practic se încalcă aceleaşi valori sociale, şi anume moralitatea şi corectitudinea
activităţii desfăşurate de funcţionarii publici.
Pentru identitate de raţiune, ca şi în cazul celorlalte infracţiuni de serviciu,
trebuia ca legiuitorul să prevadă şi modalitatea omisivă de comitere a faptei,
prin neîndeplinirea unui act sau neluarea unei decizii, dacă prin aceasta
funcţionarul, soţul, sau una dintre celelalte persoane prevăzute de lege
realizează un folos material ca urmare a neîndeplinirii sau neluării acelei
decizii.
- A doua condiţie a laturii obiective constă în aceea că, prin îndeplinirea
acelui act sau participarea la luarea acelei decizii, trebuie să se realizeze direct
sau indirect un folos material. Realizarea folosului material pentru funcţionar
sau, după caz, pentru restul persoanelor enumerate de lege, nu trebuie să fie în
legătură de conexitate cu producerea unui prejudiciu instituţiei sau autorităţii în
slujba căreia funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea1.
Aceasta şi pentru că infracţiunea de conflict de interese este una de pericol
şi nu una de rezultat, fiind şi o infracţiune obstacol în faţa comiterii vreunui
prejudiciu instituţiei sau autorităţii publice, garantând probitatea şi onestitatea
funcţionarului public.
Spre deosebire de legea franceză, unde folosul poate fi de orice natură2,
textul penal român limitează folosul doar la cel material.
Credem că ar fi fost mai inspirată folosirea expresiei de „foloase de orice
natură”, la fel ca în cazul luării de mită, deoarece va trebui făcută o distincţie
destul de imprecisă între folosul material şi folosul de altă natură decât cel
material. În cazul în care se realizează un alt folos decât cel material, fapta nu
mai este tipică.
- A treia condiţie este ca folosul material să se realizeze pentru
funcţionarul public, soţul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv
sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de
muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de
servicii sau foloase de orice natură.
O primă observaţie este aceea că beneficiarul folosului trebuie să fie una
din persoanele enumerate expres în lege. Dacă pentru funcţionar şi soţul
acestuia lucrurile sunt absolut fireşti, deoarece, de obicei soţul este persoana
interpusă, credem că este nejustificată enumerarea expresă doar a rudelor sau
afinilor până la gradul II.
1
A. Vitu, op. cit., p. 11 pct. 39.
2
M. Delmas-Marty, G. Giuidicelli-Delage, op. cit., p. 297.
Legea penală foloseşte alte două noţiuni, şi anume „rude apropiate” sau
„membru de familie”, care sunt definite în Codul penal în art. 149, respectiv
149 ind. 1. Pare de neînţeles voinţa legiuitorului de a reduce categoria
persoanelor prin intermediul cărora se poate ascunde interesul funcţionarului
public. După semnificaţia textului, un străbunic nu intră în categoria
persoanelor în beneficiul cărora se poate realiza folosul material, deoarece
strănepotul şi străbunicul sunt rude de gradul III pe linie ascendentă.
Noţiunea de rudă de gradul II nu poate fi înţeleasă decât în semnificaţia ei
conferită de dreptul civil. De asemenea, verişorii primari nu sunt rude de gradul
II, nici unchii si nepoţii în linie colaterală, deoarece ei sunt cel puţin rude de
gradul III. Din această perspectivă, textul pare foarte permisiv, având în vedere
că funcţionarul necinstit trebuie să caute rude cu un grad mai mare decât gradul
II, pentru a scăpa de sub incidenţa textului de incriminare.
Din categoria posibililor beneficiari ai folosului, legea enumeră şi
persoana cu care funcţionarul s-a aflat în raporturi comerciale sau de muncă
în ultimii 5 ani, sau din partea căreia a beneficiat sau beneficiază de servicii
sau foloase de orice natură. Textul francez, utilizat ca model de legiuitorul
român, incriminează fapta persoanei care desfăşoară activităţi într-o
întreprindere care a avut relaţii cu instituţia publică la care acesta a fost
funcţionar înainte de trecerea unui interval de 5 ani, tocmai pentru a evita
angajările ulterioare ca mod de a răsplăti serviciile aduse companiei, sau de a
avantaja firma privată care angajează o persoană din interiorul instituţiei
publice.
La fel, şi art. 241 din C pen. Carol II incrimina fapta funcţionarul public
care, în virtutea funcţiunii sale, având supravegherea sau controlul direct al
unei întreprinderi sau instituţii private, primeşte sub orice formă vreo
însărcinare de la o asemenea întreprindere sau instituţie, mai înainte de a se fi
îndeplinit trei ani de la data pensionării lui, sau de când a părăsit funcţia prin
demisie, destituire sau revocare, sub denumirea de folos nedrept.
Textul penal român actual are o altă abordare, şi anume pleacă de la
premisa că un angajat sau un partener de afaceri poate obţine o funcţie publică
tocmai pentru a favoriza fostul patron sau partener de afaceri. Asta înseamnă că
un fost angajat sau om de afaceri nu va putea dobândi o funcţie publică,
deoarece fosta sa firmă sau partenerii săi de afaceri nu vor mai putea derula
afaceri cu instituţia publică.
Aici ne referim expres la situaţia funcţiilor publice uninominale (primar,
ministru etc.) deoarece funcţionarul public ar comite această infracţiune dacă ar
încheia un contract cu aceste firme. Calitatea de angajat este cea specifică
dreptului muncii. Ea se poate uşor verifica, pentru a proba că beneficiarul este o
persoană la care a fost angajat funcţionarul public.
Conceptul de persoană cu care s-a aflat în relaţii de afaceri este extrem de

greu de circumscris. Dacă firma al cărei patron este acum funcţionar public a
încheiat un contract cu firma în beneficiul căreia actualul funcţionar participă la
decizii sau îndeplineşte un act, se poate considera că fapta este tipică deoarece
funcţionarul s-a aflat în relaţii comerciale cu acea firmă?
Caracterul de operaţiune comercială nu este dat de numărul de contracte
încheiate, ci de tipul contractului, or dacă acea operaţiune singulară avea un
caracter comercial, înseamnă că funcţionarul s-a aflat în relaţii comerciale cu
acea persoană.
Ni se pare nejustificată o asemenea decizie a legiuitorului nostru deoarece
creează o piedică inutilă activităţii comerciale a acelei instituţii. Această
noţiune de „persoană cu care a avut relaţii comerciale” poate fi interpretată de o
manieră de un puritanism absurd.
Managerii competenţi din întreprinderile private vor fi împiedicaţi de
acestea să lucreze ca funcţionari publici pentru a nu periclita interesele fostei
companii, la fel şi oamenii de afaceri de succes vor fi descurajaţi să devină
funcţionari publici, deoarece ar putea periclita prin aceasta afacerile foştilor
parteneri cu instituţiile publice la care se angajează.
Să ne imaginăm că un om de afaceri local decide să devină primar. După
alegerea sa, nici unul dintre foştii săi parteneri de afaceri nu va putea desfăşura
activităţi comerciale cu primăria, deoarece sunt persoane cu care actualul
primar s-a aflat în relaţii comerciale.
O altă categorie de persoane potenţiale, enumerate în art. 253 ind. 1 C
pen., sunt acelea din partea cărora a beneficiat ori beneficiază de servicii sau
foloase de orice natură. Dacă legea nu face vreo distincţie, în această categorie
intră orice persoane care în trecut i-au procurat un serviciu sau folos
funcţionarului public, indiferent dacă în mod oficial sau doar faptic.
Credem că textul penal se referă la persoane faţă de care funcţionarul are
datorii sau obligaţii în sens larg. Dacă serviciul de care a beneficiat a fost
plătit în mod corect, atunci acea persoană nu este o persoană din partea căreia
funcţionarul a beneficiat de servicii sau foloase de orice natură. Dacă,
dimpotrivă, lucrarea solicitată de funcţionar s-a făcut la un preţ mult inferior
faţă de preţul pieţei sau fără a i se solicita vreun preţ, atunci acea persoană este
una din partea căreia a beneficiat de servicii sau alte foloase. Legea nu prevede
vreun interval de timp care să treacă între momentul în care s-a realizat
beneficiul şi îndeplinirea actului, deoarece vizează evitarea conflictului între
îndeplinirea funcţiei publice cu onestitate şi „obligaţiile” pe care le are
funcţionarul public faţă de persoane de la care a beneficiat de servicii sau
foloase de orice natură.
La fel trebuie interpretată şi sintagma „persoană din partea căreia
beneficiază de servicii sau foloase de orice natură”. Spre exemplu, o companie
de televiziune prin cablu, la care şi primarul este abonat, nu este o persoană de

la care primarul beneficiază de servicii sau alte foloase, în măsura în care acesta
plăteşte acel serviciu în aceleaşi condiţii ca restul abonaţilor. Dacă, însă, firma
respectivă oferă programe în plus sau un discount primarului pentru furnizarea
acelui serviciu, acesta trebuie să nu îndeplinească acte sau să participe la luarea
unei decizii prin care s-ar realiza firmei respective un folos material, deoarece,
în caz contrar, ar comite infracţiunea de conflict de interese.
Fapta este tipică şi atunci când se poate dovedi că beneficiarul folosului
este chiar funcţionarul, printr-o persoană interpusă, deşi formal calitatea de
beneficiar o are altă persoană.
De exemplu, se comite infracţiunea de conflict de interese în situaţia în
care funcţionarul administrează „în fapt” o societate comercială care are relaţii
de afaceri cu instituţia în care el îşi desfăşoară activitatea, societate comercială
care, din punct de vedere juridic, are o altă persoană angajată ca administrator.
Situaţia este similară şi în cazul în care în spatele unei persoane interpuse se
află soţul, o rudă sau afin de gradul II sau oricare altă persoană enumerată
expres de lege.
- Ultima condiţie este una negativă, şi anume ca actul îndeplinit sau
participarea la luarea unei decizii să nu privească emiterea, aprobarea sau
adoptarea actelor normative. Considerăm nejustificată o asemenea condiţie de
tipicitate; şi ea evidenţiază opoziţia clasei politice la aspectele de moralitate şi
în ceea ce priveşte emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative.
Ceea ce sugerează acest text este că un funcţionar poate fi în conflict de
interese, dar cei care emit, aprobă sau adoptă acte normative nu trebuie
sancţionaţi. Legiuitorul nu a reglementat în acest fel o cauză justificativă, ci a
limitat sfera de aplicare a textului de incriminare.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală,
fiind suficient ca autorul să ştie că îndeplineşte un act sau participă la luarea
unei decizii prin care s-a realizat un folos material pentru sine, soţul său sau alte
persoane enumerate de lege.
Nu trebuie să urmărească acest lucru, fiind suficient să cunoască aceste
elemente şi să accepte producerea acestei urmări. Scopul îmbogăţirii injuste sau
dorinţa de câştiguri personale nu sunt necesare pentru realizarea tipicităţii
faptei1. Existenţa unui astfel de scop poate fi relevantă în alegerea cuantumului
sancţiunii.
În doctrina franceză, s-a susţinut că buna credinţă a funcţionarului public
nu este suficientă pentru a exonera de răspundere penală funcţionarul, deoarece
acesta este prezumat că îşi cunoaşte atribuţiile şi ştie că un astfel de gest în
1
A. Vitu, op. cit., p. 14, pct. 64.
favoarea unei persoane enumerate de lege are un caracter injust şi, după intrarea
în vigoare a art. 253 ind. 1 C pen., chiar sancţionabilă penal1.
Eroarea de fapt ar putea opera doar în situaţia în care, de exemplu,
funcţionarul nu cunoaşte că în spatele firmei în favoarea căreia se realizează
beneficiul se află o persoană care i-a fost partener de afaceri sau la care a fost
angajat în ultimii 5 ani etc.
Fapta se consumă în momentul în care s-a realizat folosul material ca
urmare a îndeplinirii actului sau participării la luarea unei decizii. Asta nu
înseamnă că trebuie să şi beneficieze efectiv de pe urma acestui folos material.
Infracţiunea nu are forme agravate sau atenuate.
Infracţiunea este una cu autor unic, deoarece fiecare funcţionar public are
obligaţia personală de a nu îndeplini acte sau de a nu participa la luarea unor
decizii prin care s-ar realiza un folos material pentru el, soţul său, o rudă ori un
afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în
raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a
beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură. În cazul în care
doi funcţionari publici comit acte ce ar intra sub incidenţa textului de
incriminare al art. 253 ind. 1 C pen., atunci fiecare va fi autor al propriei fapte.
Restul formelor de participaţie sunt posibile (instigare sau complicitate).
Sancţiunea. Infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 6
luni şi 5 ani şi interdicţia de a ocupa o funcţie publică pe durata maximă.
Luarea de mită
Art. 254 C pen. incriminează fapta funcţionarului care, direct sau

indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori
acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a
îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la
îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor
îndatorii.
În Dreptul penal, mituirea este privită ca o infracţiune bilaterală, la
săvârşirea căreia concură două persoane, cel care dă mita şi cel care o primeşte
în scopul îndeplinirii sau încălcării atribuţiilor de serviciu.
Există şi sisteme penale în care este incriminată doar una din fapte, luare
de mită (corupţia pasivă), iar cel care dă este considerat participant la acea
faptă.
1
M. Delmas-Marty, G. Giuidicelli-Delage, op. cit., p. 298.
Subiectul activ este special, adică funcţionarul sau persoana prevăzută în

art. 8 şi 8 ind. 1 din Legea nr. 78/2000. Îndeplinesc condiţia de a fi subiecţi
activi ai acestei infracţiuni medicii, dacă sunt angajaţi, notarii publici, fotbaliştii
profesionişti angajaţi cu contract de muncă, angajaţi ai unei persoane juridice
etc. Fapta nu poate fi comisă de o persoană juridică în calitate de autor.
Latura obiectivă constă în următoarele activităţi care trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
a. fapta să constea în una din următoarele modalităţi de comitere:
pretinderea, primirea, acceptarea promisiunii sau nerespingerea promi-
siunii de mită.
În cazul pretinderii, iniţiativa aparţine funcţionarului care, prin orice
modalitate (directă, aluzivă etc.) solicită mita. Nu este necesar ca cel căruia i se
solicită să înţeleagă semnificaţia gesturilor funcţionarului, să fie de acord sau să
adopte o anumită poziţie cu privire la cererea funcţionarului.
S-a susţinut, în doctrină, că fapta se comite în această modalitate în
momentul perfectării înţelegerii dintre mituit şi mituitor1. Credem că poziţia
destinatarului este lipsită de importanţă pentru a se comite această faptă în
această modalitate şi de aceea considerăm că fapta se consumă în momentul
pretinderii mitei.
În cazul primirii, agentul primeşte efectiv mita prin remiterea bunurilor ce
alcătuiesc mita sau prin obţinerea folosului. Fapta se consumă în momentul
primirii sau obţinerii folosului. Restituirea ulterioară a folosului primit nu
înlătură tipicitatea faptei.
Se susţine, în doctrină, că primirea de daruri mici ocazionale (o ciocolată
de sărbători), precum şi primirea de daruri care exprimă ideea de afecţiune
(buchete de flori cu ocazii aniversare etc.), compasiune, recunoştinţă, respect
personal nu au caracterul unei retribuţii, nu atrag răspunderea pentru comiterea
acestei infracţiuni2. Credem că fapta este tipică şi în ipoteza unor daruri de
valoare mică, atunci când darurile se fac în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor
de serviciu, mai ales că, de regulă, tocmai acest lucru îl urmăreşte cel care oferă
daruri chiar mici şi ocazionale3.
1
A. Grigorovici, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, Ed. Ştiinţifică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 91.
2
3
V. Dobrinoiu, Corupţia în dreptul penal roman, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1995, p. 132.
Autorul precizează că fapta nu este tipică doar dacă darurile nesemnificative nu sunt date în
legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului. Credem că în acest caz nu
avem îndeplinită o altă condiţie a laturii obiective, însă în mod cert autorul susţine că nu are
importanţă valoarea bunurilor date cu titlu de mită.
Singura ipoteză în care nu s-ar angaja răspunderea penală pentru o astfel

de faptă este o eventuală cauză justificativă rezultând dintr-o cutumă, dar altfel
legea nu distinge între valoarea beneficiului sau necesitatea unei eventuale
proporţii între serviciu şi beneficiul mituitului.
Pornindu-se de la interpretarea art. 4 din Legea nr. 78/2000, s-a susţinut
că darurile simbolice nu pot fi obiect al mitei din moment ce nu există obligaţia
legală de a declara orice donaţie sau dar manual primit în legătură cu
îndeplinirea atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului public.
Raţiunea existenţei acestui text este aceea de a înlătura orice dubiu cu
privire la legalitatea dobândirii acelor bunuri prin donaţie sau dar manual.
Premisa de la care se pleacă este că funcţionarul poate să primească în anumite
circumstanţe particulare donaţii sau daruri manuale. Or, acest text arată doar că
există obligaţia declarării donaţiilor sau darurilor în 30 de zile, cu excepţia
darurilor simbolice.
Aceste daruri sau donaţii prin ipoteză au un caracter legal fiind guvernate
de regulile de protocol în ceea ce priveşte exercitarea funcţiei publice.
Ar fi absurd ca, de fiecare dată când un ministru sau un prefect vizitează o
societate comercială şi aceasta îi oferă un calendar promoţional sau îi oferă un
produs pentru a fi gustat, să fie nevoie ca funcţionarul să-l declare din punct de
vedere formal în 30 de zile.
Acest text însă nu autorizează ca funcţionarul public să primească ”mici
atenţii” de la persoane în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu.
Este protocolar ca o societate producătoare de vinuri să ofere un cadou
unui funcţionar străin aflat în vizită la acea societate, dar este ilegal ca un
funcţionar de la finanţe să primească sticle de vin, brazi de Crăciun, miel de
Paşte, pachete de cafea sau alte asemenea ”atenţii simbolice” de la firmele pe
care le controlează.
Obiect al mitei poate fi orice folos care nu i se cuvine funcţionarului.
Astfel, se poate reţine infracţiunea de luare de mită în modalitatea primirii şi
atunci când mituitorul îi prestează anumite servicii funcţionarului1 (de exemplu,
un elev, pentru a obţine o notă de trecere de la un profesor, efectuează munci
agricole în beneficiului profesorului).
În cazul acceptării promisiunii unor astfel de foloase, iniţiativa aparţine
mituitorului, iar agentul acceptă oferta care i se face. Fapta se consumă în
momentul acceptării ofertei, fără a avea importanţă dacă, ulterior, mituitorul îşi
respectă sau nu promisiunea. Renunţarea ulterioară la folosul acceptat nu
înlătură existenţa infracţiunii.
1
V. Dobrinoiu, Corupţia…, op. cit., p. 132.
În ipoteza nerespingerii promisiunii, iniţiativa aparţine mituitorului care

face o ofertă, însă, deşi funcţionarul nu o acceptă expres, nici nu o refuză
expres. În realitate, legiuitorul a vrut să incrimineze expres şi acceptarea tacită a
unei oferte de mită, instituind prezumţia absolută că, dacă funcţionarul nu
respinge oferta de mită, atunci el acceptă tacit această mită. Fapta se consumă
în momentul în care agentul, deşi i se face oferta, nu o refuză în acelaşi
moment.
Aceste modalităţi se pot realiza direct sau indirect, prin interpunere de
persoane.
b. Pretinderea, primirea, acceptarea promisiunii sau nerefuzul ei trebuie
să fie comise în legătură cu un act privitor la atribuţiile funcţionarului. De
esenţa luării de mită este încălcarea atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului
corupt.
Prin îndatoriri de serviciu se înţelege tot ceea ce cade în sarcina
funcţionarului, potrivit normelor care reglementează serviciul respectiv ori este
inerent naturii acelui serviciu1.
Dacă suma de bani este plătită în legătură cu activitatea unei alte
persoane, fapta nu va mai constitui o luare de mită, ci poate fi o participare la
dare de mită, un trafic de influenţă sau chiar înşelăciune.
Nu are importanţă în ce manieră funcţionarul trebuie să îşi încalce
atribuţiile de serviciu (să nu le îndeplinească, să le îndeplinească defectuos sau
cu întârziere).
Fapta constituie luare de mită şi când suma este plătită cu scopul de a
realiza un act la care mituitorul este perfect îndreptăţit, deoarece funcţionarul
condiţionează realizarea acelui act de primirea mitei.
Există sisteme penale, de exemplu cel german, care diferenţiază luarea de
mită în două modalităţi: prima constă în luare de mită pentru a îndeplini în mod
legal un serviciu şi a doua este luarea de mită pentru ca funcţionarul să îşi
încalce atribuţiile de serviciu.
Legea penală stabileşte modalităţile concrete prin care se pot încălca
atribuţiile de serviciu.
Dacă neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu pentru care se primeşte mita
are un caracter infracţional, funcţionarul va comite atât infracţiunea de luare de
mită cât şi infracţiunea la care a participat sau a comis-o în calitate de autor.
De exemplu, dacă, autorul, paznic al unor bunuri, acceptă bunuri pentru a
nu-i împiedica pe nişte hoţi să sustragă bunuri pe care el trebuia să le păzească,
atunci el va răspunde pentru luare de mită în concurs cu complicitate la furt2.
1
2
Dec. nr. 2083/2004 a ICCJ, secţia penală, în www.scj.ro.
Îndeplinirea înseamnă că funcţionarul îşi respectă atribuţiile de serviciu,

dar condiţionează îndeplinirea acestora de mituirea sa.
A nu îndeplini înseamnă că agentul, deşi avea obligaţia să îndeplinească
acel act, nu o face (să înceapă urmărirea penală, să întocmească un proces
verbal de contravenţie etc.).
A întârzia înseamnă că mituitorul îi solicită să nu realizeze un act la
termenul legal, ci să tergiverseze cât mai mult realizarea lui (punerea în
executare a unei hotărâri definitive, a nu scoate la licitaţie un anumit bun sau
serviciu pentru care trebuie organizată o astfel de licitaţie).
Nu este necesar ca funcţionarul să şi îndeplinească actul care i se solicită
de mituitor, fiind suficient ca el să ia mită cu acest scop.
c. Fapta să fie comisă înainte sau în cursul îndeplinirii actului solicitat
de mituitor. În caz contrar, fapta ar putea cădea sub incidenţa art. 256 C pen., şi
anume primirea de foloase necuvenite. Dacă, însă, acceptarea promisiunii se
face anterior îndeplinirii actului funcţionarului, iar primirea efectivă se face
ulterior, fapta este tot o luare de mită şi nu primirea de foloase necuvenite,
deoarece funcţionarul nu şi-a îndeplinit în mod onest obligaţiile profesionale,
acceptând promisiunea mituitorului.
Mita constă în bani, bunuri sau alte foloase. În sfera noţiunii „de alte
foloase” intră orice alte bunuri, servicii sau beneficii acordate funcţionarului
respectiv (reduceri la încheierea unor contracte, ajutorul la treburile casnice sau
din gospodărie etc.).
Se pune problema calificării faptelor în cazul în care funcţionarul solicită
servicii sexuale în schimbul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu. Dacă aceste
servicii de natură sexuală nu pot fi calificate ca foloase, în sensul art. 254 C
pen., atunci fapta nu este tipică. Un argument ar fi acela că oferirea de servicii
sexuale nu are un caracter licit în sistemul penal român, existând evidente
dificultăţi şi în ceea ce priveşte confiscarea prin echivalent a preţului unui astfel
de serviciu.
Credem că noţiunea de folos poate fi interpretată în sens extensiv.
Motivaţia conduitei profesionale, legale sau ilegale a funcţionarului are la bază
o ofertă sau o solicitare de servicii sexuale, ori este evident că nu putem să
apreciem o astfel de conduită ca fiind onestă. Noţiunea de „folos” poate avea ca
sferă prestarea de servicii sexuale.
Dacă acceptăm că serviciile sexuale sunt o categorie specială de servicii
oferite unei categorii de public, care în foarte multe ţări se plătesc, credem că
poate fi susţinută ideea extinderii noţiunii de folos şi la prestarea de servicii
sexuale.
Dacă vom considera că, în acest caz, beneficierea de servicii sexuale este
doar un folos moral, care nu este sinonim cu ideea de folos, atunci o astfel de
faptă poate fi calificată eventual ca o formă de abuz în serviciu.
În cazul în care bunurile sunt solicitate în interesul societăţii la care este
angajat funcţionarul şi nu în interesul funcţionarului, atunci fapta ar putea intra
sub incidenţa abuzului în serviciu.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă, deoarece
pretinderea, primirea, acceptarea promisiunii sau nerespingerea promisiunii de
mită se comit în scopul încălcării atribuţiilor de serviciu în sens larg, indiferent
de modalitatea prin care se încalcă în concret aceste atribuţii.
O faptă este comisă în scopul de a face un act contrar acestor îndatorii şi
atunci când acesta, spre exemplu, eliberează acte false, atestă lucruri
neadevărate, restituie un bun unei persoane neîndreptăţite etc.
Participaţia la luare de mită prezintă particularităţi, în sensul că nu este
posibil coautoratul, deoarece este o infracţiune cu autor unic. Fiecare funcţionar
are obligaţia personală de a-şi îndeplini onest, atribuţiile de serviciu, ceea ce
înseamnă că încălcarea acestei obligaţii are un caracter personal.
Participaţia la luare de mită absoarbe şi eventuala calificare a faptei ca
fiind şi participaţie la dare de mită.
Această soluţie derivă din caracterul bilateral al infracţiunilor de luare şi
dare de mită. Se va decide, mai întâi, dacă fapta participantului este mai
caracterizată de legătura cu mituitul sau mituitorul şi apoi, pornindu-se de la
acest rezultat, se va face încadrarea juridică a faptei.
Tentativa nu este incriminată. Aceasta şi pentru că eventualele acte ce ar
intra în conţinutul acestei infracţiuni sunt incriminate ca acte de executare de
sine stătătoare (pretinderea este, de regulă, un act premergător primirii, la fel
nerefuzul ofertei mituitorului).
Fapta se consumă în momentul în care se comite una din cele 4 modalităţi
în care se comite luare de mită, respectiv: pretinderea, primirea, acceptarea
promisiunii sau nerespingerea ei.
Dacă agentul primeşte mită de la mai multe persoane fără a exista nici o
legătură între mituitori, credem că se va reţine un concurs de infracţiuni, şi nu o
infracţiune unică comisă în formă continuată1.
Forma continuată se poate reţine atunci când mituitorul oferă în mai multe
ocazii mită funcţionarului, sau chiar atunci când, după ce mituitul a pretins bani
pentru a-şi îndeplini atribuţiile de serviciu, şi fapta deja este tipică, primeşte
1
O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, partea specială, Ed. Şansa Srl, Bucureşti,
1994, p. 353. În sens contrar, a se vedea, D. Ciuncan, Infracţiunea de luare de mită în formă
continuată, în Dreptul nr. 4-5/1991, p. 72.
ulterior îndeplinirii atribuţiei de serviciu şi mita, care este o altă modalitate de

comitere a aceleiaşi infracţiuni1.
12 ani şi interzicerea unor drepturi.
Forma agravată. Alineatul 2 al art. 254 incriminează o formă agravată, şi
anume atunci când fapta a fost comisă de un funcţionar cu atribuţii de control
sau de către o persoană care, potrivit legii, are atribuţii de constatare sau de
sancţionare a contravenţiilor, ori de constatare, de urmărire sau judecare a
infracţiunilor (art. 7 alin. 1 din Legea nr. 78/2000).
Atribuţiile de control presupun examinarea sau analiza permanentă ori
periodică a unei activităţi sau situaţii, în vederea urmăririi evoluţiei acesteia sau
luării măsurilor de remediere. Nu se includ acele activităţi de constatare sau
surprindere a unei realităţi2.
Nu îndeplineşte această cerinţă a formei agravate un conductor de tren,
sau un vameş etc. În schimb, îndeplineşte această cerinţă cel care realizează un
supracontrol în tren sau procurorul sau judecătorul inspector sau membrii unei
comisii de control a unui minister etc.
Prin art. 7 din Legea nr. 78/2000 s-a stabilit că pedeapsa de la această
formă agravantă se aplică şi funcţionarilor care au atribuţii de constatare sau de
sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a
infracţiunilor.
În acest fel, agentul care are atribuţii de a constata sau sancţiona o
contravenţie va fi sancţionat ca şi când ar fi un funcţionar cu atribuţii de
control.
Este tot o dovadă de inconsecvenţă a legiuitorului, deoarece, dacă se
acceptă că Legea nr. 78/2000 produce efecte şi asupra infracţiunilor de corupţie
reglementate exclusiv în Codul penal, atunci existenţa formei agravate a
comiterii faptei de funcţionar cu atribuţii de control are o redusă aplicabilitate
practică.
1
S. Bogdan, Câteva consideraţii privind infracţiunile de luare de mită şi trafic de
influenţă, în SUBB nr. 1-2/1996, p. 154. În sens contrar, în această ipoteză s-a susţinut că
suntem în prezenţa unei unităţi naturale colective, iar primirea ulterioară a folosului nu mai
influenţează reţinerea şi a comiterii faptei în formă continuată. Se consideră că finalitatea actului
de corupţie este primirea de mită (V. Dobrinoiu, op. cit., p. 158). Credem că de esenţa acestei
infracţiuni nu este nici îmbogăţirea funcţionarului şi nici realizarea unei convenţii între mituit şi
mituitor. Legea incriminează încălcarea regulilor de serviciu, iar faptul că, după ce comite fapta
într-o modalitate acceptând oferta, mai apoi şi primeşte acele bunuri sau alte bunuri în baza
aceleaşi rezoluţii infracţionale, nu justifică sancţionarea doar pentru o singură infracţiune comisă
în forma unităţii naturale. O astfel de soluţie îl încurajează pe cel care a pretins sau a acceptat să
continuie activitatea infracţională şi să primească efectiv bunurile promise, deoarece oricum nu i
se poate aplica un tratament sancţionator mai grav.
2
Dacă se va susţine că art. 7 nu este aplicabil faptelor de luare de mită din

Codul penal, atunci agentul constatator va comite o luare de mită în formă
simplă, iar dacă fapta este o infracţiune de corupţie în sensul Legii nr. 78/2000
atunci fapta sa va avea un caracter agravat.
Este ca şi când ar exista şi fapte de corupţie de mâna a doua.
Bunurile, valorile sau alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se
confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata
echivalentului lor.
Sancţiunea. Forma agravată se sancţionează cu pedeapsa închisorii între
3 şi 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
Darea de mită
Art. 255 C pen. incriminează promisiunea, oferirea sau darea de bani

sau alte foloase, unui funcţionar, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a
întârzia un act privitor la îndatoririle de serviciu ale sale sau în scopul de a
face un act contrar acestor îndatoriri.
Aceasta este infracţiunea bilaterală corespondentă a infracţiunii de luare
de mită. Din acest motiv, autorul acestei infracţiuni nu va putea fi sancţionat şi
pentru complicitate la luare de mită. Suntem în ipoteza unui concurs de
calificări şi se aplică legea specială fiecărei activităţi, adică agentul va răspunde
doar pentru autorat la infracţiunea de dare de mită.
Credem că reglementarea infracţiunii de dare de mită ca o infracţiune
bilaterală are un important caracter preventiv, fiind un mijloc eficace de a reuşi
probarea infracţiunilor de luare de mită.
Mituitorul este sancţionat cu o pedeapsă mai blândă decât funcţionarul
mituit, iar acesta are posibilitatea ca prin autodenunţarea sa să ofere un mijloc
probator puternic pentru autorităţile care vor să probeze infracţiunea bilaterală
de luare de mită.
În plus, bunurile oferite sau date cu titlu de mită, în caz de autodenunţare,
se restituie mituitorului.
Acestea sunt motive serioase pentru ca mituitorul să se autodenunţe
pentru infracţiunea de dare de mită.
În general, în sistemul penal se are în vedere că infracţiunea de luare de
mită este elementul central oricăror forme de manifestare a corupţiei.
Nu ar putea exista mituitori dacă funcţionarii nu ar primi mită în nici o
împrejurare.
Subiectul activ este unul general, spre deosebire de luarea de mită unde
subiectul activ este calificat. Fapta poate fi comisă şi de o persoană juridică. De
exemplu, o companie oferă sume de bani pentru a obţine contracte cu

autorităţile statului. În mod evident, persoana fizică ce dă sau oferă mită
realizează această activitate în interesul persoanei juridice.
Latura obiectivă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a. să conste într-o activitate de promisiune, oferire sau dare de mită.
„Promisiunea” presupune că mituitorul îi promite funcţionarului
acordarea unor beneficii. Nu are importanţă dacă iniţiativa aparţine
funcţionarului sau mituitorului şi nici dacă acesta acceptă sau nu promisiunea.
Fapta se consumă în momentul în care agentul face promisiunea funcţionarului.
„Oferirea” constă în acea activitate în care mituitorul îi oferă mită
funcţionarului. Este indiferent pentru reţinerea infracţiunii dacă funcţionarul
acceptă sau nu oferta şi dacă, după acceptarea ofertei, funcţionarul îi
îndeplineşte mituitorului cerinţa. Fapta se consumă în momentul realizării
ofertei de către mituitor.
„Darea” constă în remiterea bunului de către agent funcţionarului.
Fapta se consumă în momentul remiterii bunului funcţionarului.
b. promisiunea, oferirea sau darea de mită trebuie să fie în legătură cu
îndeplinirea de către funcţionarul mituit a unui act care intră în legătură
cu atribuţiile sale de serviciu. Dacă agentul nu are atribuţii de serviciu, astfel
încât să poată îndeplini cel puţin teoretic cererea mituitorului, atunci fapta
agentului nu intră sub incidenţa textului de incriminare, chiar dacă şi ea are un
caracter imoral.
La fel ca şi în cazul luării de mită, actul solicitat a fi îndeplinit de
funcţionar poate avea un caracter licit sau ilicit.
O situaţie care a născut o dezbatere mediatică, dar care pune o interesantă
problemă de drept, este aceea dacă faptul unei persoane de a promite
„premierea” unui club de fotbal, pentru a-şi apăra corect şansele, poate fi
calificat ca un act de dare de mită.
Plecând de la premisa că jucătorul sau conducătorii clubului aveau
calitatea de funcţionarii în sensul legii penale ( dacă cei cărora li se face oferta
nu sunt funcţionari este evident că nu există o infracţiune de dare de mită), se
pune întrebarea dacă o astfel de conduită îndeplineşte condiţiile de tipicitate a
dării de mită. Aparent ar fi o promisiune a unei sume de bani pentru ca
funcţionarul să-şi îndeplinească în mod legal o atribuţie de serviciu, deci ar fi o
faptă tipică de dare de mită.
Analizând mai atent, constatăm un lucru care merită discutat, şi anume
dacă a juca fotbal la maximul capacităţilor jucătorului este o ”atribuţie de
serviciu”. Aceasta deoarece nimeni, deci nici măcar jucătorul, nu are un control
asupra performanţelor sportive. El poate să nu joace, să nu intre pe teren sau să
greşească intenţionat, dar nu poate ”să joace mai bine” decât poate el să joace
în general.
Ideea centrală a unei infracţiuni de serviciu este că funcţionarul, prin

conduita sa, poate influenţa modul în care să îşi îndeplinească sau nu obligaţiile
de serviciu, dar în nişte limite normale. Ne întrebăm dacă oferirea unei sume de
bani, primită de funcţionar pentru ca acel funcţionar să fie tot timpul bine
despus în timpul programului său de serviciu poate fi faptă de dare, respectiv de
luare de mită?
O astfel de conduită poate fi calificată ca o îndeplinire sau o încălcare a
atribuţiilor de serviciu? Credem că nu. La fel în cazul sportivului, el poate să
trişeze, dar nu poate fi mai bun decât este el, deoarece calitatea jocului său
depinde de o mulţime de factori exteriori sau interiori, care fac ca de fapt el să
nu aibă un control real asupra super performanţei în caz de stimulare
financiară.
Din acest motiv, nici conducătorii nu au un control asupra super
performanţei, pentru că atunci nu ar mai exista competiţie sportivă, ci întrecere
de roboţi.
Credem că faptul de a juca mai bine decât în mod normal nu înseamnă o
îndeplinire sau nu a atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului.
Dacă am accepta, în acest caz, că fapta este o dare de mită, ar trebui ca de
fiecare dată când unui jucător i se promite o primă, de către un spectator, pentru
a marca mai multe goluri în poarta adversarului, am fi în ipoteza unei dări de
mită din partea suporterului, care promite unui funcţionar (fotbalistului) o sumă
de bani pentru ca acesta să îşi îndeplinească obligaţiile de serviciu (să marcheze
goluri). Cea ce este absurd. Fotbalistul, continuând raţionamentul până la
absurd, ar trebui să răspundă pentru luarea de mită, deoarece nu a respins
promisiunea făcută de spectator, fiind un funcţionar care nu a respins o
promisiune realizată în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu ale
sportivului, adică de a marca goluri.
Această speţă pune şi o altă chestiune şi anume aceea dacă modificarea
regulamentului sportiv, care face ca oferirea unei sume de bani pentru a motiva
o echipă este un comportament nesportiv, să facă aplicabil textele de la
infracţiunile de luare sau dare de mită. Dacă fapta avea un caracter infracţional,
atunci ea nu putea fi permisă sau tolerată de un regulament sportiv. Premierea
unei echipe pentru a încurca adversarul ar fi trebui să fie o ofertă de mită şi
sancţionată penal dintotdeauna. Modificarea regulamentului sportiv nu produce
efecte şi asupra unui text de incriminare, ci doar în ceea ce priveşte tolerarea
sau nu a unui astfel de comportament din perspectiva regulamentelor sportive.
În concluzie, credem că în acest caz nu există obligaţie de serviciu de a
juca mai bine, ce să poată fi tranzacţionată de sportivul-funcţionar.
În dreptul comparat, din punct de vedere sportiv, fapta de a premia o
echipă este analizată diferit. În unele sisteme, fapta are un caracter nesportiv în
altele este acceptat (de exemplu Spania), dar din punct de vedere penal ea nu
are caracter infracţional.
Dacă însă jucătorul primeşte bani pentru a trişa, în sensul de a nu juca
corect, în acest caz se poate discuta de o infracţiune de luare, respectiv, de dare
de mită, dacă jucătorul în schimbul unei sume de bani, intenţionat ratează sau
refuză să joace.
În acest caz, jucătorul îşi încalcă obligaţiile de serviciu, deoarece, dacă nu
are control asupra creşterii performanţe sportive, în mod cert poate controla
actul de trişare.
În toate sistemele unde este incriminată corupţia privată (cazul funcţio-
narilor care nu sunt şi funcţionari publici), fapta sportivului sau conducătorului
de club, ar fi o luare de mită, iar acelui care oferă bani sportivului pentru a
pierde ar fi o dare de mită.
c. promisiunea, oferirea sau darea de mită trebuie să se realizeze
înainte sau în timpul realizării activităţii solicitate de mituitor. Dacă fapta
este comisă după îndeplinirea acestor atribuţii, pentru a-i mulţumi pentru
activitatea desfăşurată, fapta nu intră sub incidenţa legii penale. Suntem într-o
ipoteză similară cu „darea” mitei unui funcţionar care nu are atribuţia de a
îndeplini actul respectiv. În legislaţia penală română nu este incriminată „darea
de foloase necuvenite”.
Latura subiectivă. Fapta se poate comite cu intenţie directă, cu aceleaşi
precizări ca şi în cazul luării de mită. Există intenţie de dare de mită şi atunci
când mituitorul urmăreşte îndeplinirea unui act licit de către cel mituit.
luni şi 5 ani şi interzicerea unor drepturi.
Există şi o formă agravată, şi anume atunci când fapta de dare de mită
este săvârşită faţă de un funcţionar cu atribuţii de control sau faţă de o persoană
care are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor, ori de
constatare, de urmărire sau judecare a infracţiunilor (art. 7 alin. 2 din Legea nr.
78/2000).
Sancţiunea. Forma agravată se sancţionează cu majorarea maximului
special al formei de bază cu 2 ani.
Cauză justificativă specială. Art. 255 alin. 2 C pen. prevede că fapta nu
constituie infracţiune, dacă mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de
către cel care a luat mita.
Constrângerea poate fi fizică sau morală.
Spre deosebire de constrângere, drept cauză justificativă generală, este
suficient ca agentul să fie constrâns, fără a se cere şi ca acea constrângere să nu
poată fi înlăturată altfel decât prin comiterea faptei sau ca făptuitorul să nu fi

putut rezista constrângerii fizice.
De exemplu, medicul îi spune pacientului că nu îl va mai opera dacă nu
plăteşte o sumă de bani pentru îndeplinirea actului medical.
Teoretic, cel care dă mita va putea să aleagă un alt spital sau medic, şi cu
toate acestea darea de mită a fost comisă prin constrângere. Foarte puţine
persoane ar opta pentru schimbarea medicului sau spitalului, deoarece sănătatea
sa ori a unui apropiat lui este mult mai importantă decât descurajarea corupţiei
ca fenomen social extrem de dăunător. În această ipoteză putem să susţinem că
agentul a fost constrâns la dare de mită.
Asta nu înseamnă că orice simplă solicitare de mită din partea
funcţionarului este echivalentă cu starea de constrângere la dare de mită.
Raportat la circumstanţele concrete, se va putea stabili dacă agentul a fost
constrâns sau nu la dare de mită.
În art. 255 alin. 3 este reglementată o cauză de nepedepsire, şi anume
atunci când mituitorul denunţă autorităţilor fapta, mai înainte ca organul de
urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune.
Bunurile date, promise sau oferite se confiscă chiar şi prin echivalent,
dacă nu se găsesc, şi indiferent dacă oferta a fost urmată de acceptarea ei. Dacă,
însă, a operat cauza justificativă sau cauza de nepedepsire, bunurile se restituie
celui care le-a dat, oferit sau promis.
Legea specială incriminează şi o formă specială de dare de mită, şi
anume atunci când se comite prin promisiunea, oferirea sau darea, direct sau
indirect, de bani sau alte foloase unui funcţionar al unui stat străin, ori al unei
organizaţii publice internaţionale, pentru a îndeplini sau a nu îndeplini un act
privitor la îndatoririle sale de serviciu, în scopul obţinerii unui folos necuvenit
în cadrul operaţiunilor economice internaţionale (art. 8 ind. 2 din Legea nr.
78/2000).
Sancţiunea. Această formă specială de dare de mită se sancţionează cu
pedeapsa închisorii între 1 şi 7 ani.
Primirea de foloase necuvenite
Art. 256 C pen. incriminează fapta funcţionarului care primeşte, direct

sau indirect, bani sau alte foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea
funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia.
Cu ocazia dezbaterilor parlamentare pentru adoptarea Codului penal Carol
II, cu privire la incriminarea faptei de a dobândi un folos injust, pentru prima
dată în legislaţia penală română, unii oameni politici susţineau că este firesc ca
funcţionarii să primească ”plocoane”, deoarece este în obiceiul locului de a da
bacşiş funcţionarilor1.
Din nefericire, această ”valoare culturală” mai persistă în conştiinţa
socială a românului, iar societatea comunistă a încurajat un astfel de mecanism
de gândire. Se consideră că totul nu este posibil decât prin relaţii, aşa că aceste
atitudini pot fi acceptate social fiind doar o formă de a reuşi într-o astfel de
societate.
Salariile mici ale funcţionarilor sunt tot o motivaţie justificativă pentru
aceste comportamente sociale, deoarece oamenii cred că nu au făcut nimic rău
dându-i funcţionarului un cadou pentru un lucru pe care l-a făcut bine.
Această infracţiune nu are corespondent într-o aşa numită faptă de dare de
foloase necuvenite. Cel care dă aceste bunuri nu este sancţionat penal2, deşi,
pentru simetrie şi pentru a descuraja un astfel de comportament, ar trebui să fie
incriminată această formă de dare de foloase necuvenite.
Subiectul activ este unul calificat, adică un funcţionar.
Participaţia. Fapta nu se poate comite în coautorat, deoarece fiecare
funcţionar are obligaţia personală să nu primească foloase necuvenite. Celelalte
forme de participaţie sunt posibile.
Credem că este lipsit de logică să fie sancţionat penal, pentru
complicitate, cel care ajută un funcţionar să primească foloase necuvenite3, însă
cel care îi dă aceste foloase să nu comită vreo infracţiune. La fel, cel care
instigă un funcţionar să primească foloase necuvenite va răspunde pentru
instigare la această infracţiune, dar cel care chiar îi dă aceste bunuri are un
comportament licit din punct de vedere penal, deoarece darea de foloase
necuvenite nu este incriminată.
Fapta nu poate fi comisă de o persoană juridică în calitate de autor.
Latura obiectivă trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:
a. să existe o acţiune de primire de foloase necuvenite. Nu este suficient
ca funcţionarul să accepte oferta, promisiunea sau să nu o refuze, ci trebuie să
primească acel bun.
Primirea se poate realiza direct sau indirect. Şi cu privire la sancţionarea
celor care primesc doar mici cadouri, credem că fapta este tipică. Încercarea de
a justifica aceste fapte, pe temeiul unei cutume, încurajează un astfel de
comportament imoral, care oricând poate devine unul ilicit.
1
În C. Rătescu, Codul penal adnotat II, p. 121.
2
V. Dobrinoiu, op. cit., p. 259.
3
b. Primirea să se realizeze după îndeplinirea unui act la care era obligat.

Dacă primirea este anterioară sau concomitentă, fapta întruneşte elementele
constitutive ale luării de mită.
c. actul îndeplinit de funcţionar să aibă un caracter licit, doar la un
astfel de act putând fi obligat în temeiul funcţiei sale1.
Latura subiectivă constă în intenţie directă sau eventuală. În acest caz, se
poate comite fapta şi cu intenţie eventuală, pentru că agentului nu i se mai cere
un scop special la comiterea faptei. Este suficient să ştie că primirea unor
foloase este nejustificată şi, dacă acceptă să se producă o asemenea urmare,
fapta rămâne tipică2.
Şi în cazul acestei infracţiuni, bunurile primite se confiscă în materia-
litatea lor sau prin echivalent.
Tentativa nu este incriminată. Fapta se consumă în momentul primirii
bunului.
luni şi 5 ani şi interzicerea unor drepturi.
Şi în cazul acestei infracţiuni, prin legea specială s-a instituit, ca formă
agravată, ipoteza în care fapta a fost comisă de un funcţionar cu atribuţii de
control sau de către o persoană care are atribuţii de constatare sau de
sancţionare a contravenţiilor, ori de constatare, de urmărire sau judecare a
infracţiunilor (art. 7 alin. 3 din Legea nr. 78/2000).
Sancţiunea. Maximul special al formei de bază se majorează cu 2 ani.
Traficul de influenţă
Art. 257 C pen. incriminează primirea ori pretinderea de bani sau alte
foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine
sau pentru altul, săvârşite de o persoană care are sau lasă să se creadă că are
influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un
act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.
Traficul de influenţă reprezintă o formă indirectă de discreditare a
funcţionarilor, deoarece se creează suspiciunea că sunt coruptibili şi că ar
acţiona sub influenţa unui terţ. Nici această infracţiune nu avea corespondent în
structura infracţiunilor contra serviciului, aşa cum era aceasta la intrarea în
vigoare a actualului Cod. Între timp, s-a incriminat şi cumpărarea de influenţă
prin Legea nr. 78/2000.
1
2
Subiectul activ este unul general, singura condiţie cerută este ca acesta să
aibă influenţă sau să pretindă acest lucru. Persoana juridică nu poate comite
această infracţiune în calitate de autor, deoarece influenţa reală sau pretinsă este
indisolubil legată de o persoană fizică.
Latura obiectivă presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:
a. fapta de traficare a influenţei să se realizeze prin primirea, pretin-
derea, acceptarea promisiunii unui folos sau acceptarea de daruri.
În cazul primirii, fapta se realizează prin dobândirea, de către traficantul
de influenţă, a folosului. Fapta se consumă în momentul primirii acestor bunuri,
indiferent de conduita traficantului faţă de funcţionarul pe lângă care pretinde
că are influenţă.
În cazul pretinderii, iniţiativa aparţine traficantului care solicită un anumit
folos pentru traficarea influenţei pe care o are sau pretinde că o are asupra unui
funcţionar.
În cazul acceptării promisiunii, iniţiativa aparţine cumpărătorului de
influenţă, traficantul fiind cel care acceptă această ofertă. Fapta se consumă în
momentul acceptării promisiunii.
În cazul acceptării de daruri, fapta se consumă în momentul în care
traficantul acceptă darurile oferite de cumpărătorul de influenţă.
Traficarea influenţei se poate realiza direct sau indirect, prin interpunere
de persoane.
b. pretinderea, primirea sau acceptarea folosului poate fi săvârşită
pentru sine sau pentru altul.
c. cauza primirii, pretinderii sau acceptării să fie traficarea influenţei
reale sau presupuse a agentului. Întreaga activitate infracţională să aibă ca şi
mobil traficarea unei influenţe reale sau presupuse a agentului.
d. primirea, pretinderea sau acceptarea să se realizeze pentru inter-
venţia agentului asupra funcţionarului, pentru a-l determina să facă sau să
nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu. Nu are importanţă dacă
intervenţia se materializează sau nu. Este, însă, esenţial ca funcţionatul asupra
căruia există sau se pretinde că există influenţă să fie determinat, fie cu numele,
funcţia sau în orice altă manieră. Doar în acest fel se poate şti dacă traficarea
influenţei priveşte un funcţionar care are atribuţii în a soluţiona cererea
cumpărătorului de influenţă. În caz contrar, fapta poate consta într-o
înşelăciune.
e. traficarea influenţei să se realizeze înainte sau concomitent cu
realizarea actului de către funcţionarul asupra căruia influenţa este
traficată. În caz contrar, fapta ar putea consta într-o înşelăciune comisă de
către cel care vinde influenţa cu privire la un act care deja s-a realizat. În acest
caz, nu mai există posibilitatea teoretică ca traficantul să determine prin
influenţa sa acea acţiune a funcţionarului.
Latura subiectivă. Intenţia este directă, deoarece primirea, pretinderea

sau acceptarea promisiunii este comisă în scopul de a interveni pe lângă un
funcţionar şi de a-l determina pe acesta la o anumită conduită1. S-a susţinut, în
doctrină, că fapta se poate comite şi cu intenţie eventuală2.
Bunurile care au făcut obiectul traficului de influenţă se confiscă în
materialitatea lor sau prin echivalent.
10 ani.
Traficul de influenţă are o formă agravată, şi anume când este comis de
un funcţionar cu atribuţii de control sau de către o persoană care are atribuţii de
constatare sau de sancţionare a contravenţiilor, ori de constatare, de urmărire
sau judecare a infracţiunilor. În acest caz, calitatea specială a agentului face ca
fapta să fie una agravată (art. 7 alin 3 din Legea nr. 78/2000).
Sancţiunea. Forma agravată se sancţionează cu majorarea maximului
special cu 2 ani.
Cumpărarea de influenţă
Art. 6 ind. 1 din Legea nr. 78/2000 incriminează promisiunea, oferirea

sau darea de bani, de daruri sau alte foloase, direct sau indirect, unei persoane
care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui
funcţionar, pentru a-l determina să facă, ori să nu facă un act ce intră în
atribuţiile sale de serviciu.
Chiar dacă această faptă este incriminată de o lege specială, ea nu poate fi
tratată separat de infracţiunea de trafic de influenţă, deoarece reprezintă cea
de-a doua componentă a infracţiunii bilaterale. În acest caz, este incriminată
fapta celui care cumpără influenţa reală sau presupusă a unei persoane asupra
unui funcţionar. Am denumit această infracţiune în acest fel, deşi ea nu are un
nomen juris distinct, fiind în sensul Legii nr. 78/2000 doar o infracţiune de
corupţie.
Subiectul activ este general.
Fapta poate fi comisă şi de o persoană juridică. De exemplu, o persoană
juridică plăteşte o sumă de bani unui terţ (traficant de influenţă) care are
influenţă asupra unui funcţionar, tocmai pentru ca persoana juridică să
beneficieze de încheierea unui contract cu autoritatea reprezentată de
funcţionarul asupra căruia are influenţă traficantul de influenţă.
1
G. Mateuţ, Sinteză teoretică şi practică privind represiunea traficului de influenţă în
reglementarea actuală şi în perspectivă, în Dreptul nr.5/2002, p. 174.
2
A. Grigorovici, op. cit., p. 128.
Latura obiectivă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a. să existe o acţiune de promitere, oferire sau dare de bani, daruri
sau alte foloase. Fapta se consumă, după caz, în momentul promiterii, oferirii
sau dării preţului influenţei. Aceste modalităţi se pot realiza direct sau prin
intermediul unor alte persoane.
b. promiterea, oferirea sau darea trebuie să se facă unei persoane care
are influenţă sau pretinde că are influenţă pe lângă un funcţionar. Este
necesar ca promiterea, oferirea sau darea să se realizeze faţă de o persoană care
are influenţă asupra unui funcţionar. Nu are importanţă de la cine ştie agentul
că acea persoană are influenţă, din surse proprii de informare, de la acea
persoană sau chiar de la funcţionarul vizat de acţiunea de trafic de influenţă.
Condiţia cu privire la calitatea celui căruia i se promite, oferă sau dă este
îndeplinită şi atunci când vânzătorul de influenţă, deşi nu are influenţă, pretinde
că are influenţă asupra unui funcţionar. În acest caz, informaţia cu privire la cel
care este traficantul de influenţă provine chiar de la acesta direct sau mediat,
deoarece traficantul trebuie să pretindă această posibilă influenţă.
c. cauza promiterii, ofertei sau dării este cumpărarea influenţei.
d. promiterea, oferirea sau darea trebuie să se comită pentru a-l
determina pe funcţionar să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile
sale de serviciu. Nu are importanţă dacă agentul a reuşit să obţină realizarea
sau împiedicarea realizării unui act ce intra în atribuţiile de serviciu ale
acestuia. Este, însă, necesar ca influenţa reală sau presupusă, care se cumpără,
să privească un funcţionar care are ca atribuţii de serviciu îndeplinirea actului
solicitat de cumpărător.
e. cumpărarea influenţei să se realizeze înainte sau concomitent cu
realizarea actului pentru a cărui realizare s-a cumpărat influenţa. După
acest moment, prin acţiunea de cumpărare nu se mai sancţionează cumpărătorul
de influenţă, deoarece ipoteza este asemănătoare cu cazul în care nu se mai
poate realiza o traficare a influenţei cu privire la un act deja îndeplinit. Nu mai
este posibilă determinarea la o anumită conduită a funcţionarului cu privire la
un act pe care acesta deja l-a îndeplinit.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă, deoarece cumpă-
rarea influenţei este comisă în scopul de a interveni pe lângă un funcţionar şi de
a-l determina pe acesta la o anumită conduită.
Bunurile date, promise sau oferite se confiscă chiar şi prin echivalent,
dacă nu se găsesc. Dacă însă a operat cauza de nepedepsire, bunurile se restituie
celui care le-a dat, oferit sau promis.
Alin. 2 al art. 6 ind. 1 din Legea nr.78/2000 reglementează şi o cauză de
nepedepsire, şi anume când cumpărătorul de influenţă denunţă autorităţilor
fapta, mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea
infracţiune.
Prin decizia nr. 59/2007 dată în recurs în interesul legii Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a decis că
1.dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 pentru
prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, privind
nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor, valorilor sau oricăror altor
bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, sunt aplicabile numai infracţiunilor
prevăzute de legea specială;
2.dispoziţiile art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal sunt aplicabile numai
infracţiunilor încadrate exclusiv conform art. 255 din Codul penal, nefiind
aplicabile dispoziţiile legii speciale, respectiv ale art. 61 alin. (2) şi (4) din
Legea nr. 78/2000.
Un astfel de recurs a fost necesar deoarece au existat speţe în care cel care
a cumpărat influenţa nu a fost sancţionat penal, deoarece influenţa pe care el a
cumpărat-o viza un funcţionar ce nu atrăgea aplicarea Legii nr.78/2000. În acest
caz s-a considerat că fapta cumpărătorului de influenţă nu este incriminată,
fapta sa neintrând sub incidenţa art. 1 din Legea nr. 78/2000 şi implicit şi a art.
6 ind. 1 din Legea nr.78/2000. Bunurile date se confiscă de la traficantul de
influenţă care a fost a condamnat chiar dacă cumpărătorul s-a autodenunţat.
Situaţia este absurdă, deoarece, dacă fapta era mai gravă şi ar agentul fi
comis şi el infracţiunea de cumpărare de influenţă, în cazul autodenunţării, ar fi
primit bunurile date traficantului, dar, dacă fapta lui nu este infracţiune, atunci
bunurile date cu titlu de cumpărare de influenţă se confiscă şi nu se poate aplica
art. 6 ind.1 alin. 2 şi 4 din Legea nr. 78/2000.
Dacă infracţiunea de cumpărare de influenţă ar fi fost inclusă în Codul
penal nu ar mai fi existat această controversă.
Art. 1 din Legea nr. 78/2000 prevede că această lege se aplică doar
persoanelor enumerate expres în alineatul 1 al Legii nr. 78/2008, ori
cumpărarea de influenţă a fost incriminată de această lege.
Înalta Curte a ales varianta de interpretare formal legală dar ilogică, în locul
interpretării logice, dar criticabilă din punct de vedere al extinderii textelor din
Legea nr. 78/2000 şi la alte fapte dincolo de voinţa expresă a legiuitorului.
10 ani.
Cumpărarea de influenţă are o formă agravată, şi anume când este
comisă de un funcţionar cu atribuţii de control sau de către o persoană care are
atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor, ori de constatare, de
urmărire sau judecare a infracţiunilor. În acest caz, calitatea specială a agentului
face ca fapta să fie una agravată (art. 7 alin. 3 din Legea nr. 78/2000).
Sancţiunea. Forma agravată se sancţionează prin majorarea maximului
special al formei de bază cu 2 ani.
Bogdan Sergiu, Câteva consideraţii privind infracţiunile de luare de

mită şi de trafic de influenţă, SUBB nr. 1-2/1996
Ciuncan Dorin, Abuz în serviciu, RDP nr. 1/2001
Ciuncan Dorin, Infracţiunea de luare de mită în formă continuată,
Dreptul nr. 4-5/1991
Ciuncan Dorin, Infracţiuni de corupţie. Reglementări aparent paralele,
RDP nr. 3/2005
Ciuncan Dorin, Traficul de influenţă şi înşelăciunea, RDP nr. 3/1999
Ciuncan Doru, Criterii distinctive la unele infracţiuni de serviciu sau în
legătură cu serviciul, RRD nr. 1/1987
Cristea Flavius, Consideraţii asupra unor prevederi ale legii nr 78/2000
pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, CDP nr.
1/2005
Dabu Valerică, Încadrarea juridică a înşelăciunii prin”şmen”, RDP nr.
1/1995
Dărlângă Gh., Petcu I., Despre infracţiunea de abuz în serviciu, J.N. nr.
2/1962
Diaconescu Horia, Consideraţii cu privire la infracţiunea de abuz în
serviciu prin îngrădirea unor drepturi, Dreptul nr. 6/2001
Diaconescu Horia, Încadrarea juridică a vătămării corporale săvârşite de
un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, RRD nr. 9/1976
Dobre Cristian, Ultraj şi purtare abuzivă. Consideraţii critice, RDP nr.
1/2007
Dobrinoiu Maxim, Romiţan Ciprian Radu, Primirea de foloase necuvenite
şi infracţiunea de luare de mită. Delimitări, RDP nr. 2/2004
Dobrinoiu Vasile, Corupţia în dreptul penal român, Ed. Atlas Lex,
Bucureşti, 1995
Dumitrescu Cornel, Sancţionarea abuzului în serviciu care a produs o
pluralitate de urmări, RRD nr. 6/1967
Dumitru Ion, Funcţionarul cu atribuţii de control – subiect activ al
infracţiunii de luare de mită, Dreptul nr. 8/1994
Gergely E., Infracţiunea de dare de mită, J.N. nr. 5/1960
Grigorovici A., Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, Ed.
Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 91.
Gulava Gh., Gheorghe Georgeta., Cu privire la neglijenţa în serviciu
săvârşită cu prilejul folosirii abuzive a unui autovehicul, RRD nr. 10/1979
Lascu Ioana, Laura Codruţă Lascu, Fapte de corupţie. Noi incriminări,

RDP nr. 1/2001
Mateuţ G., Sinteză teoretică şi practică privind represiunea traficului de
influenţă în reglementarea actuală şi în perspectivă, în Dreptul nr.5/2002, p.
174.
Mateuţ Gheorghiţă, Găzdac Viorel, O problemă privind interpretarea
textului art. 257 C. pen., privind infracţiunea de trafic de influenţă, în lumina
modificărilor intervenite prin Legea 140/1996, Dreptul nr. 12/1998
Medeanu Tiberiu Constantin, Regimul juridic al foloaselor necuvenite în
cazul traficului de influenţă, Dreptul nr. 8/2000
Medeanu Tiberiu Constantin, Trafic de influenţă. Confiscarea specială,
RDP nr. 1/2001
Mirişan Valentin, Constrângerea la darea de mită, RDP nr. 3/1995
Munteanu Ilie A, Dărîngă Gh., Infracţiunea de abuz în serviciu contra
intereselor obşteşti săvârşită prin acte repetate., RRD nr. 10/1972
Munteanu Ionel, Pătulea Vasile, Revenire asupra unei discuţii despre
conţinutul infracţiunilor de serviciu prevăzute de art. 248 si 249 din Codul
penal, Dreptul 11/2002
Octavian Dorin, Propuneri de lege ferenda privind sancţionarea
infracţiunilor de serviciu şi în legătură cu serviciul, RRD nr. 11/1981
Pavel Doru, Consideraţii teoretice şi practice privind infracţiunile de
serviciu, RRD nr. 9/1967
Petrovici Mihai, Diferenţierea infracţiunii de luare de mită de
infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor obşteşti, Dreptul nr. 7/1990
Rădulescu Doru-Octavian, Rădulescu Paula Ioana, Rădulescu Maria
Amalia, Despre caracterul subsidiar al infracţiunii de abuz în serviciu, Dreptul
nr. 3/2001
Rămureanu V., Poziţia juridică a intermediarului în infracţiunea de luare
şi dare de mită, J.N. nr. 3/1961
Rus Ciprian, Dimofte George, Infracţiuni de corupţie, RDP nr. 3/2003
Sima Mădălina Cristina, Subiectul activ al infracţiunii de luare de mită.
Cazul avocatului din oficiu, RDP nr. 2/2007
Stoica Oliviu Augustin, Gergely Eugen, Culpa ca formă de vinovăţie în
cazul unor infracţiuni de serviciu, RRD nr. 5/1972
Ţugui Vasile, Popescu Ionel, Discuţii în legătură cu diferenţierea ce
trebuie făcută între infracţiunile de luare de mită şi abuz contra intereselor
obşteşti, RRD 1/1989
Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei 347
CAPITOLUL X
INFRACŢIUNI CARE ÎMPIEDICĂ
ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI
Noţiuni generale.
În orice sistem penal infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei joacă rolul de

sprijin a desfăşurării în bune condiţii a procedurilor judiciare.
Din păcate, experienţa românească a dovedit că mijloacele de protecţie
penală a înfăptuirii justiţiei au fost aplicate timid şi neconvingător. Ţinând cont
de numărul de persoane care fac declaraţii mincinoase, care încearcă să
determine mărturii mincinoase sau care depun plângeri penale pentru a
împiedica desfăşurarea unui proces civil, apare întrebarea dacă această starea de
fapt se reflectă şi în condamnările pentru aceste fapte. Răspunsul este evident
negativ, fiind puţine cazuri de condamnări pentru mărturie mincinoasă deşi
declaraţii mincinoase există în sistemul judiciar român.
Denunţarea calomnioasă.
Art. 259 C pen. incriminează învinuirea mincinoasă făcută prin denunţ

sau plângere, cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o anumită
persoană.
Această infracţiune poate fi comisă de orice persoană şi ea este
incriminată în majoritatea sistemelor judiciare penale europene. Raţiunea
incriminării acestei fapte este aceea de a evita desfăşurarea unei proceduri
penale împotriva unei persoane nevinovate cunoscute fiind efectele negative
atât asupra celui cercetat cât şi asupra credibilităţii sistemului judiciar dacă
ulterior se constată că s-au desfăşurat proceduri penale împotriva unei persoane
fără un temei în realitatea faptică sau în cea juridic penală.
Subiectul activ. Subiectul activ este general. Infracţiunea poate fi comisă
şi de o persoană juridică.
Latura obiectivă. Pentru ca fapta să fie tipică latura obiectivă trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
În primul rând, trebuie să existe o acţiune de învinuire mincinoasă.

Caracterul mincinos al unei învinuiri rezultă în mod direct fie din împrejurarea
că fapta nu există, fie că ea nu a fost săvârşită de cel împotriva căruia se depune
plângerea sau denunţul.
Învinuirea poate fi mincinoasă ori de câte ori, pentru o astfel de acuzaţie,
instanţa ar trebui să pronunţe achitarea, cu excepţia situaţiei în care fapta nu
prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. În acest ultim caz,
aprecierea lipsei de pericol social a faptei nu îi poate fi imputată celui care face
plângerea sau denunţul.
De obicei caracterul mincinos al învinuirii rezultă din desfăşurarea unei
proceduri care confirmă acest aspect. Asta nu înseamnă că ori de câte ori se
pronunţă achitarea unui inculpat, automat, autorul plângerii va putea fi acuzat
pentru comiterea infracţiunii de denunţare calomnioasă, dacă a depus plângere
sau denunţ împotriva acelei persoane. De cele mai multe ori, agentul comite
această faptă din culpă, situaţie în care fapta nu este tipică. Şi din acest motiv
există puţine soluţii de condamnare pentru această infracţiune, organele
judiciare fiind indulgente în aprecierea caracterului intenţionat sau nu al faptei.
Acţiunea de învinuire trebuie să se facă prin plângere sau denunţ.
Aceste noţiuni trebuie înţelese în sens procedural.
Credem că se aplică textul şi în cazul plângerilor prealabile. Chiar dacă
aceasta din urmă, prezintă anumite particularităţi, faţă de plângerea penală în
sens procedural, ea nu îşi pierde caracterul de act de sesizare a organelor
judiciare. Dacă această plângere prealabilă este depusă de o altă persoană în
afara condiţiilor reglementate de lege pentru cazul depunerii plângerii pentru o
altă persoană, fapta nu mai îndeplineşte condiţiile de tipicitate, deoarece nu s-ar
putea declanşa nici o procedură împotriva persoanei vătămate prin care să fie
lezate valorile sociale ce ţin de înfăptuirea justiţiei1.
Învinuirea trebuie să fie făcută împotriva unei persoane determinate.
Dacă plângerea se face in rem atunci nu există o faptă tipică de denunţare
calomnioasă având în vedere că desfăşurarea unei eventuale proceduri
împotriva unei anumite persoane este consecinţa exclusivă a organelor judiciare
care au instrumentat acea plângere.
Dacă textul de lege nu ar fi impus această condiţie, atunci s-ar putea
încadra în acest text şi ipotezele în care se depun plângeri penale in rem despre
care autorul lor ştie că sunt nişte plângeri mincinoase. Formularea creează
aparenţa că această infracţiune ar fi una contra persoanelor şi nu una contra
justiţiei.
În mod firesc, învinuirea trebuie să se refere la săvârşirea unei
infracţiuni. Nu este necesară o încadrare juridică riguroasă şi exactă, ci doar ca
fapta descrisă în plângere sau denunţ să aibă aparenţa tipicităţii unei infracţiuni.
1
Ne întrebăm dacă un acuzat va fi sancţionat pentru comiterea acestei

infracţiuni, dacă, pentru a scăpa de acuzaţiile care i se aduc, depune plângere la
rândul lui împotriva unui terţ, deşi ştie că plângerea sau denunţul său sunt
mincinoase.
De principiu, o persoană poate să aleagă orice mijloc prin care să încerce
a se salva. Din acest motiv, declaraţiile acuzatului cu privire la responsabilitatea
unei alte persoane, deşi mincinoase, nu pot fi un temei de sancţionare penală a
acelui acuzat. Dacă însă dincolo de cadrul procesual al apărării sale, depune
plângeri penale sau face denunţuri în sens formal împotriva unei alte persoane,
fapta va putea fi calificată ca fiind tipică şi nejustificată de dreptul la apărare.
eventuală.
Fapta se consumă atunci când plângerea a fost înregistrată la organul la
care a fost depusă.
Legea incriminează în art. 259 alin. 2 C pen şi o variantă asimilată, şi
anume: Producerea ori ticluirea de probe mincinoase în sprijinul unei învinuiri
nedrepte.
Această variantă asimilată are atât elementele unei forme agravate, atunci
când autorul unui denunţ calomnios produce şi ticluieşte probe în sensul
învinuirii sale, dar şi caracteristicile unei infracţiuni distincte, atunci când
agentul, prin producerea sau ticluirea unor probe, susţine plângerea mincinoasă
a altuia. Este posibil să se reţină comiterea infracţiunii şi atunci când cel care le
produce sau ticluieşte ştie că învinuirea este mincinoasă, în schimb autorul
plângerii sau denunţului a fost de bună credinţă.
Producerea de probe înseamnă crearea unor probe care nu au existat
(înscrisuri falsificate, etc.), iar ticluirea înseamnă crearea unui scenariu cu
probe existente (mincinoase sau adevărate), astfel încât să se creeze aparenţa de
probare a învinuirii mincinoase (aranjarea unor obiecte la locul infracţiunii
astfel încât să se creeze o anumită aparenţă etc.).
În doctrină, s-a susţinut că ticluirea se poate face doar cu probe
neadevărate1. Plecând de o asemenea abordare, nu mai există nici o diferenţă
între ticluirea sau producerea de probe. Credem că probele pot fi şi adevărate,
dar contextul în care sunt prezentate face ca fapta autorului poate fi considerată
o ticluire de probe.
Fapta se consumă în momentul producerii sau ticluirii, indiferent dacă au
reuşit să înşele organul judiciar sau nu.
Latura subiectivă. S-a susţinut că fapta se comite cu intenţie directă,
deoarece producerea sau ticluirea trebuie comise în sprijinul unei învinuiri
nedrepte2.
1
2
Alţi autori consideră că, în anumite împrejurări fapta se poate comite şi cu

intenţie eventuală.1
Considerăm justă cea dea-a doua opinie. Un exemplu în sensul
posibilităţii comiterii faptei cu intenţie eventuală ar fi acela în care autorul
depune un denunţ doar pentru a-şi face publicitate prin raportare la cel denunţat
de el. În mod evident, acesta nu urmăreşte lezarea valorilor sociale ce ţin de
înfăptuirea justiţiei, ci urmăreşte să se facă cunoscut opiniei publice, acceptând
că acţiunea sa poate să fie sancţionată ca o infracţiune privind înfăptuirea
justiţiei.
Art. 259 alin. 3 C pen. prevede o cauză personală de atenuare, şi anume
atunci când agentul declară, mai înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale
împotriva persoanei în contra căreia s-a făcut denunţul sau plângerea, ori
împotriva căreia s-au produs probele, că plângerea, denunţul sau probele sunt
mincinoase.
Mărturia mincinoasă
Art. 260 C pen. incriminează fapta martorului care într-o cauză penală,
civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face
afirmaţii mincinoase, ori nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale
asupra cărora a fost întrebat.
Acest text de incriminare asigură protecţie penale credibilităţii probei cu
martori într-o procedură judiciară. Ar fi greu de imaginat un sistem în care
declaraţiile martorilor ar fi lipsite de credibilitate şi deci inutile din perspectiva
soluţionării corecte a cauzei în care sunt audiaţi martori. Din perspectivă
criminologică, se poate constata o recrudescenţă a faptelor de mărturie
mincinoasă, împrejurare care nu se reflectă şi în soluţiile de condamnare. De
exemplu, principiul aflării adevărului care guvernează procedura penală şi lipsa
unei constrângeri pentru judecător de a motiva extrem de riguros o soluţie fac
ca aceste încălcări ale legii să nu aibă întotdeauna consecinţe pentru adevărul
cauzei, instanţa înlăturând declaraţia martorului cu motivarea că acel martor nu
este credibil.
Referirea în procedură la divinitate ca formă de jurământ asigura
solemnitatea declaraţiei unui martor şi în plus era o garanţie puternică a
veridicităţii celor declarate de martorul audiat.
Într-o societate din ce în ce mai laică, conotaţia religioasă a jurământului
şi-a pierdut din semnificaţie, iar singurul mecanism care ar asigura presiune
1
Explicaţii teoretice IV p. 173; Codul penal comentat şi adnotat II, p. 113.
asupra martorului care ar fi tentat să declare mincinos rămâne acest text de

incriminare.
Subiectul activ este unul calificat, şi anume martorul, adică anume
persoana chemată să depună mărturie. Persoana are un raport juridic procesual
odată cu încuviinţarea sa ca martor1. Declaraţiile neadevărate făcute de o
persoană care nu are calitatea de martor sau în afara unei proceduri de audiere
nu îndeplinesc condiţiile de tipicitate.
În anumite situaţii, legea autorizează ca martorii să nu fie sancţionaţi
pentru omisiunea de a declara adevărul, deoarece, deşi depunerea mărturiei este
o obligaţie legală, ei pot refuza să depună mărturie (cazul rudelor), sau pot
refuza să spună adevărul atunci, când legea îi obligă la a respecta secretul
profesional (cazul avocaţilor cu privire la fapte pe care le-au aflat în legătură cu
desfăşurarea activităţii de avocat).
Din perspectiva participaţiei, trebuie precizat că nu este posibil
coautoratul, această infracţiune fiind o infracţiune cu autor unic2.
Această infracţiune nu poate fi comisă de o persoană juridică în calitate de
autor.
Latura obiectivă. Infracţiunea este una comisivă, dar poate fi comisă şi
prin omisiune. Legiuitorul nu a incriminat simpla declaraţie mincinoasă, ci a
precizat anumite condiţii pe care trebuie să le îndeplinească declaraţia
neadevărată pentru a fi îndeplinite condiţiile de tipicitate a infracţiunii de
mărturie mincinoasă.
În primul rând, trebuie ca martorul să facă afirmaţii mincinoase ori să
nu spună tot ceea ce ştie.
Caracterul mincinos al unei declaraţii de martor poate fi analizat din trei
perspective.
O primă abordare ar fi cea subiectivă, şi anume cea care susţine că
mărturia mincinoasă există ori de câte ori agentul spune altceva decât gândeşte.
Relaţia se stabileşte între percepţia sa subiectivă asupra evenimentelor şi modul
în care relatează ce a văzut. Asta înseamnă că, dacă, de exemplu, agentul a
crezut că a văzut o persoană îmbrăcată în haine de culoarea roşie, la locul
faptei, şi declară că haina persoanei era neagră, fapta se încadrează la mărturie
mincinoasă, chiar dacă în realitate persoana pe care o văzuse era îmbrăcată în
albastru.
O altă abordare, şi anume cea obiectivă, propune ca reper de apreciere a
caracterului mincinos al unei declaraţii, diferenţa dintre realitatea fizică şi cea
relatată de martor. În ipoteza de mai sus, fapta ar fi tot o declaraţie mincinoasă,
1
2
deoarece martorul a relatat că hainele erau negre, deşi în realitate erau albastre.
În acest caz fapta martorului poate fi considerată ca una din culpă, deoarece
acesta nu a perceput corect culoare hainelor pe care le-a văzut.
De regulă, abordarea obiectivă se regăseşte în soluţiile instanţelor de
judecată. Din această perspectivă, dacă un martor relatează ceva ce s-a
întâmplat, deşi el nu a perceput în această manieră evenimentele cerute a le
relata, fapta lui nu cuprinde o afirmaţie mincinoasă din punct de vedere
obiectiv, fiind doar o încălcare a obligaţiei juridice de a fi onest. Lipsa lui de
onestitate nu a însemnat şi o pervertire a posibilităţilor de aflare a adevărului.
O a treia abordare pune accentul pe dimensiunea normativă a obligaţiei
martorului de a fi onest. Se analizează modul în care martorul şi-a respectat
obligaţia de probitate morală. Din această perspectivă, o eventuală declaraţie a
martorului, cum că hainele văzute de el sunt albastre, deşi el le-a perceput ca
fiind roşii, este una mincinoasă. Martorul, deşi nu a perceput corect culoarea
hainelor (obiectiv hainele pe care le poartă persoana pe care o văzuse el erau
albastre), el nu a relatat acest aspect şi a declarat ce i s-a spus sau a aflat el de la
altcineva cu privire la modul în care s-au petrecut lucrurile în realitate.
Această abordare, deşi aparent corectă din punct de vedere obiectiv,
deoarece martorul confirmă ceea ce se petrecuse în realitate, poate influenţa
aflarea adevărului în cauză. Pentru un sistem judiciar în care doar adevărul care
rezultă din probe1 ( adică cel juridic) este o valoare absolută, ultima abordare ar
fi de dorit.
Este indiferent dacă afirmaţiile sunt pozitive sau negative, trunchiate sau
denaturate. Fapta se comite şi atunci când agentul omite să spună, deşi cunoaşte
împrejurările despre care este întrebat.
În al doilea rând, mărturia trebuie să aibă relevanţă în soluţionarea
cauzei.
Aceasta deoarece afirmaţiile mincinoase sau omisiunea de a declara se
raportează doar la împrejurările esenţiale în soluţionarea cauzei. Declaraţiile
mincinoase cu privire la alte aspecte decât cele esenţiale cauzei nu îndeplineşte
condiţia de tipicitate a infracţiunii de mărturie mincinoasă. Sunt împrejurări
esenţiale acele situaţii care pot servi la aflarea adevărului şi la justa soluţionare
a cauzei.
Este dificil pentru un martor în a considera că anumite împrejurări sunt
esenţiale şi de aceea credem că nu este necesară nici o limitare a împrejurărilor
care pot face obiect al mărturiei mincinoase. De principiu, nimeni nu
1
Credem că trebuie făcută diferenţa dintre adevărul ce rezultă din probe (juridic) şi cel
care reflectă realitatea faptică. Un sistem judiciar ideal suprapune perfect cele două dimensiuni,
adică adevărul juridic cu ceea ce s-a întâmplat în realitate.
consemnează aspecte care nu au nici o relevanţă în cauză, iar dacă sunt

consemnate, nu pot fi calificate ca neesenţiale, deoarece soluţia depinde de tot
probatoriul administrat.
Restul afirmaţiilor mincinoase nu sunt sancţionate penal. De lege lata este
obligatoriu ca acea împrejurare să fi esenţială pentru a îndeplini condiţiile de
tipicitate a faptei.
Este necesar ca agentul să fi fost întrebat cu privire la acele
împrejurări. Este obligatoriu ca martorul să fi fost întrebat cu privire la acele
aspecte esenţiale. Dacă nu a fost întrebat, deşi nu declară ceea ce ştie, atunci
fapta lui nu este tipică. Nu are importanţă cine l-a întrebat, organul judiciar,
părţile, procurorul, avocaţii etc.
Declaraţia mincinoasă trebuie să fie făcută cu prilejul audierii
martorului într-o cauză penală, civilă, disciplinară, sau în orice altă cauză
în care se audiază martori.
Dacă audierea unui martor se va face în afara cadrului procesual sau în
faza actelor premergătoare, declaraţia acestuia, chiar mincinoasă, nu
îndeplineşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă.
Această infracţiune nu poate fi reţinută nici atunci când declaraţia
solicitată martorului ar putea duce la condamnarea sa, chiar şi într-o altă
procedură judiciară decât în cea în care este ascultat. Să presupunem că o
persoană este audiată în calitate de martor, deşi ea a realizat şi acte de
complicitate la fapta pentru care este audiat, dar şi o altă faptă necunoscută
organelor judiciare. Deşi autorul face declaraţii mincinoase, fapta sa nu este
antijuridică, deoarece orice persoană beneficiază de dreptul de a nu se
autoincrimina, cu privire la faptele cerute a le clarifica prin prezenţa sa ori cu
privire la alte fapte.
Există sisteme procedurale în care, dacă organul judiciar care audiază,
constată că martorul s-ar putea autoincrimina, este obligat să-i atragă atenţia
asupra acestui aspect, sfătuindu-l să consulte un avocat. În perioada
comunistă, acesta era un mecanism utilizat când o persoană era chemată la
audieri la miliţie şi i se cerea să spună adevărul, deoarece ar comite
infracţiunea de mărturie mincinoasă, ca mai apoi, urmare a acestei declaraţii
martorul să devină învinuit. Din aceste motive, există sisteme judiciare în care
martorul poate solicita prezenţa unui avocat. Acest lucru se întâmplă şi în
sistemul românesc, în fapt, deşi nu există o reglementare expresă a acestui
drept al martorului.
Latura subiectivă. Într-o opinie, s-a susţinut că fapta se comite doar cu
intenţie directă1. Într-o altă opinie, fapta se poate comite şi cu intenţie
1
eventuală1. Considerăm că nu este important ca agentul să urmărească să

împiedice înfăptuirea justiţiei, ci este suficient ca autorul să accepte că prin
declaraţia sa mincinoasă poate împiedica înfăptuirea justiţiei.
Dacă martorul a uitat anumite aspecte sau le-a perceput greşit, deşi
afirmaţia lui este neadevărată, fapta nu este tipică din perspectiva laturii
subiective. În aceste împrejurări, martorul, prin atitudinea lui, nu doreşte să
împiedice înfăptuirea justiţiei, fapta fiindu-i imputabilă cu titlu de culpă. De
altfel, erorile de percepere sunt un fenomen normal al vieţii psihologice, aşa că
aceste aprecieri greşite ale realităţii percepute sunt posibile în raport de ceea ce
s-a întâmplat în mod real.
Infracţiunea se consumă în momentul în care martorul semnează
declaraţia; până în acel moment este posibil să revină asupra declaraţiei sale.
Tentativa, deşi posibilă, nu este incriminată.
Art. 260 alin. 4 reglementează şi o variantă asimilată, atunci când fapta
este comisă de un expert sau interpret. Noţiunea de „expert” sau „interpret”
este cea oferită de legislaţia procesuală.
Fapta, în această modalitate, se poate comite cu ocazia redactării
raportului de expertiză sau cu ocazia audierii unui expert sau cu privire la
conţinutul declaraţiei interpretului, raportat la semnificaţia spuselor celui căruia
i se asigură traducerea actelor procesuale sau procedurale.
Pentru a încuraja atitudinea onestă a unui martor, în art. 260 C pen.
legiuitorul a stabilit că fapta nu se pedepseşte dacă, în cauzele penale, înainte
de arestarea inculpatului, iar în cazul celorlalte cauze, mai înainte de a se fi
pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei
mincinoase, martorul îşi retrage mărturia. În acest caz, retragerea trebuie
realizată înainte de orice soluţie sau arestare a inculpatului.
Tratamentul sancţionator este atenuat dacă retragerea mărturiei se face
înainte de soluţionarea definitivă a cauzei, însă după arestarea inculpatului şi
după ce s-a pronunţat o hotărâre nedefinitivă.
Cauza de nepedepsire sau de atenuare are un caracter personal şi nu se
răsfrânge asupra participanţilor.
Sancţiunea. Fapta se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 1 şi 5 ani.
Încercarea de a determina mărturia mincinoasă
Art. 261 C pen. incriminează încercarea de a determina o persoană prin

constrângere ori corupere să dea declaraţii mincinoase într-o cauză penală,
civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori.
1
Explicaţii IV p. 184; Codul penal comentat şi adnotat II, p. 117, T. Toader, op. cit., p.
234.
Uneori, un potenţial martor poate fi corupt sau constrâns pentru a da

declaraţii mincinoase. În acest caz, fapta nu ar putea fi încadrată ca o instigare
la mărturie mincinoasă deoarece cel „instigat” nu are calitatea de martor încă.
Pentru a descuraja orice încercare de a determina vreo mărturie mincinoasă
legiuitorul a decis să sancţioneze chiar actele de pregătire la o potenţială
declaraţie mincinoasă, dacă încercarea se realizează prin constrângere sau
corupere.
Latura obiectivă. Infracţiunea este una comisivă şi constă într-o acţiune
de încercare de a determina o persoană să facă declaraţii mincinoase. Nu e
necesar ca acea persoană să aibă deja calitatea de martor, fiind suficient ca
agentul să-l considere un potenţial martor.
Nu orice încercare de a determina mărturia mincinoasă este incriminată ci
doar dacă fapta a fost comisă prin constrângere (fizică sau morală) sau
corupere (promisiunea, oferirea, darea unor bunuri sau alte foloase).
În această modalitate, ameninţarea, lovirea sau alte acte violenţă şi
vătămarea corporală sunt absorbite în această infracţiune. În doctrină, s-a
susţinut că fapta de vătămare corporală se va reţine în concurs cu această
infracţiune1.
Credem că raţiunile, care stau la baza ideii că actul de constrângere din
conţinutul infracţiunii de viol absoarbe vătămarea corporală, sunt asemănătoare.
Este nejustificat ca în cazul violului vătămarea corporală să se absoarbă în
conţinutul infracţiunii complexe, pe când în cazul acestei infracţiunii vătămarea
corporală să se reţină în concurs. Aceasta cel puţin pentru raţiuni ce ţin de
consecvenţă.
Coruperea are semnificaţia de a plăti acest serviciu sau cel puţin de a
promite plata acestui serviciu. Această acţiune de corupere are o semnificaţia
juridică particulară, deoarece martorul nu este un funcţionar pentru a putea să
răspundă pentru vreo infracţiune de corupţie în sensul prevăzut de Codul penal
(art. 254-257 C pen). Textul din acest articol face referire doar la modalităţile
de corupere, nu şi la conţinutul infracţiunilor de corupţie.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţia directă2, deoarece se face
cu scopul de a face declaraţii mincinoase.
Există şi o variantă asimilată, şi anume în cazul expertului sau
interpretului.
Fapta se consumă în momentul realizării activităţii de constrângere sau
corupere a potenţialului martor, expert sau interpret.
1
Explicaţii IV p. 194; Codul penal comentat şi adnotat II, p. 123.
2
Sancţiunea. Fapta se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 3 luni şi 2

ani sau amendă.
Relaţia dintre instigarea la mărturie mincinoasă şi infracţiunea

de încercare de a determina mărturia mincinoasă,
prevăzută de art. 261 C pen.
Diferenţele dintre instigarea la mărturie mincinoasă şi încercarea de a

determina mărturia mincinoasă sunt:
- pe de o parte, în cazul instigării la mărturia mincinoasă persoana trebuie
să aibă calitatea de martor, pe când la încercarea de a determina mărturia
mincinoasă, este suficient ca persoana să fie un potenţial martor.
- la instigare, trebuie ca persoana să fi luat hotărârea de a comite fapta
indiferent dacă şi trece la executare (dacă instigatul nu trece sau se desistă ori
împiedică consumarea faptei, el comite doar o instigare neurmată de executare),
pe când la încercarea de a determina mărturia mincinoasă este suficient ca
agentul să încerce determinarea, fiind fără relevanţă poziţia persoanei vizate de
agent cu privire la încercarea de determinare.
- instigarea la mărturie mincinoasă se poate realiza prin orice mijloace,
chiar prin convingere, pe când încercarea de a determina mărturia mincinoasă,
se comite doar prin constrângere sau corupere. Dacă se încearcă determinarea
în orice alt mod, fapta nu mai este tipică.
Împiedicarea participării la proces.
Art. 261 ind. 1 C. pen. incriminează împiedicarea participării într-o

cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză, a unui martor, expert,
interpret sau apărător, săvârşită prin violenţă, ameninţare sau prin orice alt
mijloc de constrângere îndreptat împotriva sa ori a soţului sau a unei rude
apropiate.
la 7 ani.
Nedenunţarea.
Art. 262 C pen. incriminează omisiunea de a denunţa de îndată

săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 174, 175, 176, 211,
212, 215 ind. 1, 217 alin. 2-4, 218 alin. 1 şi 276 alin. 3 C pen.
Prin acest text legiuitorul român încurajează delaţiunea, sancţionând penal

pe cel care nu denunţă comiterea anumitor infracţiuni. Interesul de a proteja
societatea în cazul comiterii unor infracţiuni grave a făcut ca legiuitorul să
sacţioneze penal nu doar complicitatea negativă dar şi orice atitudine de
neimplicare. Cetăţeanul român este „constrâns” penal să aibă un simţ civic.
Statele europene manifestă o grijă particulară faţă de sancţionarea unor astfel de
fapte, fiind o ultima ratio.
Acest text de incriminare pune în discuţie posibilitatea de a se reţine
participaţia la infracţiunea de nedenunţare, deoarece orice act de instigare sau
complicitate la infracţiunea de nedenunţare presupune în mod implicit şi o
acţiune proprie de nedenunţare, deoarece autorul cel puţin a cunoscut faptul ce
trebuie denunţat.
În doctrină, s-a susţinut că, în cazul în care desfăşoară activităţi de
complicitate sau instigare, participantul trebuie să răspundă pentru o infracţiune
proprie de nedenunţare, în concurs cu cea de participaţie la infracţiunea de
nedenunţare pe care o determină sau o înlesneşte1.
De exemplu, cel care nu îşi respectă propria obligaţie de a denunţa
determină şi o altă persoană, care aflase de existenţa unei infracţiuni care
trebuie denunţată, să nu denunţe fapta nici aceasta.
Credem că o astfel de soluţie este nejustificată din perspectiva dublei
agravări pentru fapte de aceeaşi natură. Cu alte cuvinte, credem că autoratul la
infracţiunea de nedenunţare va absorbi în mod natural şi actul de participare la
o altă infracţiune de nedenunţare, care are ca obiect aceeaşi infracţiune ce
trebuie denunţată.
Dacă nu se poate reţine dintr-un motiv sau altul răspunderea penală pentru
autoratul la propria faptă, atunci s-ar putea reţine, eventual, răspunderea penală
pentru participaţie la infracţiunea de nedenunţare. De exemplu, nu este pedepsit
soţul care nu denunţă, dar el va răspunde pentru instigare la nedenunţare dacă
încearcă să determine un terţ care să nu denunţe fapta.
Fiind o infracţiune cu autor unic, fapta nu se poate comite în coautorat.
Latura obiectivă. Infracţiunea este una omisivă proprie. Ea are ca
premisă împrejurarea că nedenunţătorul a avut cunoştinţă de comiterea
vreunei din infracţiunile incriminate de art. 174, 175, 176, 211, 212, 215
ind. 1, 217 alin 2-4, 218 alin 1 şi 276 alin 3 C. pen.
Infracţiunile alese de legiuitor a fi obligatoriu denunţate sunt, în opinia
noastră, eterogene din perspectiva gravităţii lor. Nu vedem de ce distrugerea
prin incendiere care prezintă pericol public, a unui coş de gunoi urban (art. 217
1
alin. 4 C pen.), este mai gravă decât violul urmat de moartea victimei, sau orice
alte infracţiuni praeterintenţionate care au avut drept consecinţă moartea
victimei, cazuri în care nu există obligaţia de denunţare.
Pentru ca fapta să fie tipică, trebuie ca agentul să nu denunţe de îndată
autorităţilor fapta de care a avut cunoştinţă.
Legea penală nu defineşte expresia „de îndată” şi de aceea, îndeplinirea
acestei condiţii se verifică în concret. Această expresie lasă o mare libertate
organului judiciar de a aprecia când s-a consumat infracţiunea. Agentul, în
concret, trebui să denunţe de îndată, şi faţă de poziţia sa se va aprecia dacă
această condiţie de tipicitate este îndeplinită.
Teoretic, dacă denunţarea se face la un moment ulterior, fapta este
consumată, putând opera cel mult o cauză de nepedepsire.
După acest termen şi până la începerea urmăririi penale, operează cauza
de nepedepsire prevăzută de lege.
Prin autorităţi se înţelege orice autoritate care exercită atributul autorităţii
de stat şi care are o competenţă generală de combatere a infracţionalităţii.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie şi din culpă, deoarece
este o infracţiune omisivă. Credem că sancţionarea acestei fapte din culpă este
nejustificată din perspectiva unei politici penale raţionale. Astfel, dacă
organul judiciar face nişte cercetări superficiale cu privire la comiterea unui
omor, atunci autorul acestor cercetări nu va fi sancţionat, deoarece fapta nu
este prevăzută de legea penală, fiind comisă din culpă. Dacă însă un terţ află,
în orice fel, de comiterea unei infracţiuni şi uită să denunţe sau o face într-o
manieră improprie (de exemplu crede că dacă a mai aflat şi altcineva nu mai
trebuie să denunţe şi el), va răspunde penal pentru nedenunţare din culpă.
Legea reglementează şi cauze de nepedepsire a comiterii acestei
infracţiuni.
- când este comisă de soţ sau rudă apropiată.
- când persoana încunoştinţează autorităţile competente despre acea
infracţiune mai înainte de a se fi început urmărirea penală pentru infrac-
ţiunea nedenunţată. De data aceasta denunţul trebuie adresat autorităţilor
competente şi nu oricăror autorităţi.
- când nedenunţătorul a înlesnit arestarea infractorilor, chiar după ce
s-a început urmărirea penală ori după ce vinovaţii au fost descoperiţi.
ani.
Omisiunea sesizării organelor judiciare
Art. 263 C. pen. incriminează fapta funcţionarului public care, luând

cunoştinţa de săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul
căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a procurorului sau a
organului de urmărire penală, potrivit legii de procedură penală.
la 5 ani.
Infracţiunea prezintă şi o formă agravată, atunci când fapta a fost săvârşită
de către un funcţionar public cu atribuţii de conducere sau de control. Aceste
noţiuni au fost explicitate atunci când s-a analizat forma agravată a infracţiunii
de luare de mită
la 7 ani.
Favorizarea infractorului.
Art. 264 C pen. incriminează ajutorul dat unui infractor fără o înţelegere
stabilită înainte sau în timpul săvârşirii faptei, pentru a îngreuna sau zădărnici
urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura
infractorului folosul sau produsul infracţiunii.
S-a decis că autor al acestei infracţiunii poate fi şi avocatul celui cercetat
dacă îi dă ajutor pentru a îngreuna urmărirea penală sau pentru a zădărnici
judecata1.
În mod evident, nu este exclus ca un avocat să poată comite infracţiunea
de favorizare a infractorului, dar aceasta are un caracter excepţional, putând fi
reţinută doar dacă avocatul îşi încalcă în mod evident şi grosolan exerciţiul
drepturilor pe care le are în calitate de apărător al acelui infractor.
Este în natura lucrurilor ca avocatul să încerce să îngreuneze urmărirea
penală sau să zădărnicească judecata, dacă interesele celui pe care îl apără sunt
în acest sens. I se cere doar să folosească mijloace legale pentru a atinge acest
scop. Statul dispune de un întreg sistem judiciar, adică poliţişti, procurori sau
judecători care trebuie să asigure efectivitate actului de justiţie, în ciuda
încercărilor avocatului de a-l scăpa de răspundere penală pe clientul său.
Latura obiectivă. Fapta se poate comite în două modalităţi alternative:
- prin ajutorul pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală,
judecata sau executarea pedepsei.
1
Decizia penală nr. 13/1980, a Tribunalului Suprem secţia militară, publicată în Revista
Română de Drept nr. 11/1980, p. 66.
- prin ajutorul dat pentru a asigura folosul sau produsul infracţiunii.

Ajutorul trebuie să fie realizat fără o înţelegere prealabilă sau
concomitentă comiterii faptei cu persoana favorizată. În caz contrar, agentul
este participant la infracţiune şi nu poate fi favorizator al propriei sale fapte.
Este incriminat doar ajutorul dat unei persoane care comite o infracţiune,
nu şi ajutorul dat unei persoane care comite o faptă prevăzută de legea penală.
Deosebirea faţă de infracţiunea de tăinuire constă în aceea că, în cazul
tăinuirii, făptuitorul urmăreşte el însuşi dobândirea unui folos material, pe când
în cazul favorizării, făptuitorul nu vrea decât să dea un ajutor infractorului
pentru a-i asigura lui folosul sau produsul infracţiunii1.
Tăinuirea poate fi reţinută în concurs cu favorizarea, atunci când, spre
exemplu, agentul tăinuieşte bunuri provenite din comiterea infracţiunii şi în
acelaşi timp acordă ajutor aceleiaşi persoane pentru a îngreuna urmărirea penală
( îl ascunde pe cel favorizat).
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă, deoarece textul
cere un scop special, şi anume favorizarea pentru a îngreuna sau zădărnici
urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura
infractorului folosul sau produsul infracţiunii.
Pedeapsa este limitată, deoarece ea nu poate fi mai mare decât pedeapsa
prevăzută de lege pentru autor.
Favorizarea săvârşită de soţ sau rudă apropiată nu se pedepseşte.
ani.
Omisiunea de a încunoştinţa organele judiciare.
Art. 265 incriminează fapta de a nu aduce la cunoştinţa organelor

judiciare a unor împrejurări care, dacă ar fi cunoscute, ar duce la stabilirea
nevinovăţiei unei persoane trimise în judecată sau condamnate pe nedrept ori
la eliberarea unei persoane ţinute în arest preventiv pe nedrept.
Fapta are în alineatul 2 o cauză specială de nepedepsire, şi anume în
ipoteza în care, prin aducerea la cunoştinţă, persoana care are această obligaţie
ar produce un prejudiciu, pentru ea, pentru soţul sau pentru o rudă apropiată.
Sancţiunea. Fapta se sancţionează cu închisoare de la 3 luni la un an sau
cu amendă.
1
Arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă.
Art. 266 C pen. incriminează reţinerea sau arestarea nelegală, ori

supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau
educative, în alt mod decât cel prevăzut prin dispoziţiile legale.
la 3 ani.
În acelaşi articol, în cadrul alineatului 2 este incriminată o faptă distinctă,
şi anume întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe împotriva unei
persoane aflate în curs de cercetare, anchetă penală ori de judecată, pentru
obţinerea de declaraţii.
Conform art. 266 al. (3), cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi
întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe faţă de un martor, expert
sau interpret.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 1 an
la 5 ani.
Supunerea la rele tratamente
Art. 267 C. pen. incriminează supunerea la rele tratamente a unei

persoane aflate în stare de reţinere, deţinere ori în executarea unei măsuri de
siguranţă sau educative.
la 5 ani.
Tortura
Art. 267 ind. 1 C pen. incriminează fapta prin care se provoacă unei
persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, fizice ori psihice,
îndeosebi cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o persoană
terţă informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta
sau o terţă persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau
de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei
terţe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare
oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferinţe sunt
aplicate de către un agent al autorităţii publice sau de orice altă persoana care
acţionează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimţământul expres sau

tacit al unor asemenea persoane.
În art. 267 ind. 1 alin. (6) C. pen. se arată că fapta nu constituie
infracţiunea de tortură dacă durerea sau suferinţele rezultă exclusiv din
sancţiuni legale şi sunt inerente acestor sancţiuni sau ocazionate de ele.
Potrivit art. 267 ind. 1 C pen., fapta nu ar putea justificată prin nicio
circumstanţă excepţională. Astfel, art. 267 ind. 1 C pen. prevede că: nici o
împrejurare excepţională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război
sau de ameninţări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă
stare de excepţie, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura; de asemenea,
nu poate fi invocat nici ordinul superiorului sau al unei autorităţi publice.
la 7 ani.
Fapta prezintă două forme agravate:
a. Dacă fapta a avut ca urmare una din urmările prevăzute la art. 181 sau
art. 182 C pen.
10 ani.
b. Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă sau
pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani.
Represiunea nedreaptă
Art. 268 C pen. incriminează fapta de a pune în mişcare acţiunea penală,

de a dispune arestarea, de a trimite in judecată sau de a condamna pe o
persoană, ştiind ca este nevinovată.
Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7
ani.
Evadarea
Art. 269 C pen. incriminează evadarea din starea legală de reţinere sau
deţinere.
Subiectul activ este unul calificat, adică persoana care se află în stare de
reţinere sau deţinere.
Nu se include în această categorie situaţia în care minorul se află internat

într-un centru de reeducare, ori medical educativ sau persoana faţă de care s-a
luat măsura de siguranţă a internării medicale.
Noţiunea de reţinere se referă la acea situaţie în care o persoană este
privată de libertate, pe o durată provizorie, determinată de necesitatea ca ea să
fie judecată în stare de arest. Noţiunea de deţinere vizează acea categorie de
persoane care sunt lipsite de libertate ca urmarea unei hotărâri definitive de
condamnare.
Nu se includ în această categorie persoanele aduse la judecată cu mandat
de aducere. La fel, nu se includ nici situaţiile în care privarea de libertate este o
măsură administrativă (de exemplu, situaţiile în care poliţia conduce o persoană
la sediu în vederea identificării ei) şi nici situaţiile în care o persoană este
reţinută de martori sau partea vătămată în cazul infracţiunilor flagrante.
Latura obiectivă. Fapta se comite prin acţiunea de evadare a unei
persoane, indiferent de modalitatea concretă în care se realizează şi indiferent
dacă a fost sau nu ajutată de alţi deţinuţi, alte persoane sau chiar personalul care
trebuie să împiedice evadarea.
Există evadare şi atunci când deţinutul părăseşte locul de muncă, deşi
acesta putea să lucreze fără a fi păzit. La fel, există evadare şi atunci când
deţinutul fuge de sub escortă sau părăseşte sala de judecată, atunci când acesta
este adus în stare de deţinere sau reţinere.
S-a susţinut că există evadare şi dacă autorul este în continuare lipsit de
libertate, deşi durata privării legale de libertate expirase1. Credem că s-ar putea
reţine o eventuală legitimă apărare în cazul celui care evadează dintr-o stare de
reţine sau deţinere ilegală sau care a devenit ilegală. Această ilegalitate trebuie
să aibă un caracter evident, pentru că în cazul unor mici vicii de procedură
evadarea nu ar putea fi justificată de acest temei. Doar în aceste condiţii atacul
constând în lipsirea de libertate are un caracter injust.
Consumare faptei are loc atunci când persoana a reuşit să dobândească,
urmare a evadării, starea de libertate.
Tentativa este posibilă şi este incriminată.
În modalitatea înlesnirii evadării fapta complicelui intră sub incidenţa art.
270 C pen.
Se poate reţine complicitatea la evadare doar în modalitatea încurajării
autorului fără a se realiza vreun act de înlesnire a evadării.
ani.
1
Fapta are şi o formă agravată, şi anume atunci când este comisă în una
din următoarele împrejurări:
- prin folosirea de violenţe. Fapta absoarbe doar infracţiunea de loviri
sau alte violenţe. Ea nu absoarbe şi vătămarea corporală, vătămarea corporală
gravă sau loviturile cauzatoare de moarte, care se vor reţine în concurs cu
evadarea.
- prin folosirea de arme sau alte instrumente. Nu este suficient ca o
persoană să fi fost înarmată, ci trebuie ca să folosească arma pentru evadare. La
fel, şi în cazul instrumentelor care s-au folosit la efracţia sistemelor de
închidere, la chei sau orice alte instrumente.
- de două sau mai multe persoane împreună.
Sancţiunea. Fapta în forma agravată se sancţionează cu pedeapsa
Fapta prezintă o modalitate particulară de sancţionare, şi anume aplicarea
cumulului aritmetic între pedeapsa pentru evadare şi pedeapsa din care a evadat
autorul. Această regulă se aplică doar persoanelor care evadează din executarea
unei pedepse, şi nu şi în cazul celor care evadează din starea de reţinere, situaţie
în care se aplică regulile generale în materie de sancţionare a concursului de
infracţiuni.
Înlesnirea evadării
Art. 270 C pen. incriminează înlesnirea prin orice mijloace a evadării.

Legiuitorul a dorit prin acest text să incrimineze ca act de executare
distinct complicitatea sub forma înlesnirii evadării.
Latura obiectivă a acestei infracţiuni constă în acţiunea de înlesnire a
evadării. Aceasta presupune, în concret, orice activitate de „complicitate” la
evadare din partea autorului.
Activitatea presupune acordarea de sprijin material (bani, instrumente
care să înlesnească evadarea etc.) sau sprijin moral (stabilirea de legături cu alte
persoane etc).
Simplele încurajări sunt reţinute ca o complicitate la evadare şi nu ca o
infracţiune distinctă de înlesnire a evadării.
Consumarea are loc în momentul în care acţiunea de înlesnire a avut ca
rezultat evadarea.
Infracţiunea are mai multe forme agravate:

Prima se reţine atunci când înlesnirea a fost comisă de o persoană care
avea îndatorirea de a-l păzi pe cel evadat.
2 şi 7 ani.
A doua formă agravată se reţine când s-a înlesnit o evadare comisă prin
folosirea de violenţe, arme sau de alte instrumente, ori de două sau mai
multe persoane împreună.
Dacă înlesnirea a fost comisă de o persoană care avea îndatorirea de
a-l păzi pe cel evadat şi s-a înlesnit o evadare comisă prin folosirea de
violenţe, arme sau de alte instrumente, ori de două sau mai multe persoane
împreună fapta se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 3 şi 10 ani.
Când s-a înlesnit evadarea unei persoane reţinute, arestate sau
deţinute pentru comiterea unei infracţiuni sancţionată de lege cu o
pedeapsă mai mare de 10 ani, atunci fapta se sancţionează cu pedeapsa
Când înlesnirea a fost comisă de o persoană care avea îndatorirea de
a-l păzi pe cel evadat şi s-a înlesnit evadarea unei persoane reţinute,
arestate sau deţinute pentru comiterea unei infracţiuni sancţionată de lege
cu o pedeapsă mai mare de 10 ani, atunci fapta se sancţionează cu pedeapsa
Tentativa la forma de bază şi la formele agravate este posibilă şi este
incriminată.
Această infracţiune are şi o formă atenuată atunci când fapta este
comisă din culpă.
Atunci când înlesnirea evadării a fost comisă din culpă de către o
persoană care avea îndatorirea de a-l păzi pe cel care a evadat. Este un caz de
incriminare a „complicităţii” din culpă ca un act de executare propriu zis.
Sancţiunea. Fapta în forma atenuată se sancţionează cu pedeapsa
închisorii între 3 luni şi 2 ani.
Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti
Această infracţiune este o infracţiune cu conţinuturi alternative putând fi

reţinute 4 modalităţi distincte de comitere a acestei infracţiuni, chiar şi un
concurs între ele.
Prima modalitate este reglementată de art. 271 alin. 1 C pen., care
incriminează împotrivirea la executarea unei hotărâri judecătoreşti, prin
ameninţare faţă de organul de executare. Teza a doua a aceluiaşi articol

incriminează împotrivirea prin violenţă.
Acest text de incriminare este justificat de dorinţa legiuitorului de a
asigura efectivitatea dobândirii unui drept câştigat în mod formal în justiţie.
Etapa punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti este ultimul pas spre
înfăptuirea actului de justiţie. Acest text nu vizează nerespectarea oricărei
decizii judecătoreşti, ci vizează ipotezele în care acţiunea se îndreptă împotriva
organului de executare.
Subiectul activ este unul general, putând fi atât cel împotriva căruia se
pune în executare hotărârea judecătorească, cât şi orice altă persoană care se
opune executării în modalităţile prevăzute de lege
Latura obiectivă. Infracţiunea este una comisivă.
Trebuie să existe o acţiune de împotrivire, fie prin ameninţare, fie prin
violenţă, împotriva organului de executare. În sfera organului de executare
intră atât executorul judecătoresc, cât şi celelalte persoane care participă la
activitatea de punere în executare a hotărârii judecătoreşti. Pentru consumarea
faptei nu este necesar să se şi reuşească împiedicarea punerii în executare.
Împotrivirea să se refere la punerea în executare a unei hotărâri
judecătoreşti. Aceasta poate fi şi o ordonanţă prezidenţială.
Hotărârea judecătorească trebuie să fie executorie.
Infracţiunea în această modalitate absoarbe şi ultrajul comis asupra
organului de executare1. S-a susţinut şi opinia contrară, în sensul că faptele sunt
concurente2.
Fapta se comite în momentul comiterii actului de împotrivire, adică a
actelor de violenţă sau ameninţare.
A doua modalitate a infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti

este reglementată de art. 271 alin. 2 C pen., care incriminează împiedicarea
unei persoane de a folosi o locuinţă, ori parte dintr-o locuinţă sau imobil,
deţinute în baza unei hotărâri judecătoreşti.
În această modalitate, legiuitorul a dorit să incrimineze simpla neres-
pectare a unei hotărâri judecătoreşti atunci când împotrivirea vizează o hotărâre
cu privire la folosinţa unei locuinţe sau unui imobil, indiferent dacă acest
imobil este destinat locuirii sau nu.
1
2
Codul penal comentat şi adnotat II, p. 150-151.
Latura obiectivă. Trebuie să existe o acţiune de împiedicare a folosinţei

imobilului deţinut în baza hotărârii judecătoreşti. Acţiunea se poate
concretiza în acte omisive sau comisive (nu permite folosirea unor dependinţe,
blochează accesul persoanei în imobil etc).
Trebuie ca deţinerea locuinţei sau imobilului să se facă în baza unei
hotărâri judecătoreşti pusă în executare.
ani sau amendă.
În această modalitate, legea incriminează şi o formă agravată, şi anume
atunci când împiedicarea se comite prin ameninţare sau acte de violenţă.
6 luni şi 3 ani, dacă fapta a fost comisă prin ameninţare şi o pedeapsă între 1 şi
5 ani închisoare, dacă fapta a fost comisă prin acte de violenţă.
A treia modalitate este reglementată de art. 271 alin 4 C pen., care incri-
minează nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, prin sustragerea de la
executarea măsurilor de siguranţă constând în interzicerea de a ocupa o
funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie, în
interzicerea de a se afla în anumite localităţi şi măsura de siguranţă a
interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei.
Aceasta reprezintă cea de-a treia modalitate distinctă de incriminare a
infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti. Reprezintă, în acelaşi
timp, o sancţionare penală a nerespectării unor măsuri de siguranţă, deoarece ar
fi dificil de aplicat efectiv acele măsuri în lipsa unui text de incriminare a
nerespectării lor.
Subiectul activ este calificat, şi anume persoana căreia i s-a aplicat
măsura de siguranţă.
Latura obiectivă. Actul de executare constă în sustragerea de la
executarea măsurilor de siguranţă prevăzute de art. 112 lit. c, d şi g C pen.
Asta înseamnă că cel condamnat exercită din nou drepturile interzise (de
exemplu, prin practicarea meseriei, prin pătrunderea în localitatea unde îi este
interzis accesul, prin revenirea în locuinţa familiei).
Trebuie ca aceste măsuri de siguranţă să fie dispuse printr-o hotărâre de
condamnare definitivă şi executorie prin care să se prevadă că agentului i se
interzic drepturile prevăzute de art. 112 lit. c, d şi g C pen. cu titlu de măsuri de
siguranţă.
Consumarea faptei se face atunci când începe exercitarea dreptului
interzis şi se epuizează atunci când încetează încălcarea interdicţie legale. Fapta
este una continuă.

Fapta este comisivă, în ciuda aparenţei de omisiune, şi de aceea fapta
comisă din culpă nu este incriminată.
Sancţiunea. Fapta se sancţionează cu pedeapsa închisorii între 1 lună şi 3
luni sau amendă.
A patra modalitate este reglementată de art. 271 alin. 5 C pen. care

incriminează nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, prin neexecutarea, cu
rea credinţă a pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice
prevăzute în art. 71 ind. 4 şi 71 ind. 5 alineatul 2 C pen.
Principiul de bază al aplicării pedepselor complementare persoanelor
juridice este guvernat de principiul creşterii graduale a intensităţii lor, în cazul
nerespectării pedepselor complementare, începând de la afişarea sau difuzarea
hotărârii de condamnare a persoanei juridice, până la aplicarea pedepsei
dizolvării persoanei juridice.
În art. 71 ind. 4 C pen. se prevede că nu se pot aplica partidelor politice,
sindicatelor, patronatelor, organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor
naţionale şi persoanelor juridice din domeniul presei pedeapsa complementară a
dizolvării sau suspendarea activităţii sau a unor activităţi ale persoanei juridice.
Art. 71 ind. 5 alin. 2 C pen. prevede că persoanelor juridice din domeniul
presei nu li se poate aplica nici pedeapsa complementară a închiderii unui punct
de lucru.
Pentru că pedeapsa de gravitate maximă, dizolvarea, nu se poate aplica
acestor categorii de persoane juridice, legiuitorul a incriminat în art. 271 alin. 5
C pen. ca o faptă distinctă nerespectarea sancţiunilor complementare de către
aceste persoane juridice anterior aplicate pentru comiterea vreunei infracţiuni.
Subiectul activ este special, şi anume acele persoane juridice expres
enumerate de lege, adică partidele politice, sindicatele, patronatele,
organizaţiile religioase ori aparţinând minorităţilor naţionale şi persoanele
juridice din domeniul presei.
Latura obiectivă. Fapta constă în nerespectarea pedepselor comple-
mentare dispuse de instanţa penală, evident dintre cele ce pot fi aplicate acestor
categorii de persoane juridice, după caz, adică cele prevăzute de art. 53 ind.1
alin. 3 lit. c, d şi e C pen.1
Fapta se consumă în momentul în care, deşi i s-a comunicat organului
competent să ia măsurile necesare pentru punerea efectivă în executare a
1
F. Streteanu, Răspunderea penală a persoanei juridice potrivit Legii nr. 278/2006 în
Caiete de Drept penal nr. 3/2006, p. 30.
sancţiunilor penale aplicabile acestor categorii de persoane juridice1, autorul

refuză aplicarea dispoziţiilor instanţei penale.
Aplicarea acestui text de incriminare poate pune probleme de eficienţă
deoarece în cazul în care o persoană juridică, dintre cele ce pot fi şi subiect
activ al acestei infracţiuni, nu respectă hotărârea de condamnare, ea comite
această infracţiune. În afară de o nouă pedeapsă principală, cu amendă,
pedepsele complementare vor rămâne din nou fără aplicare, din moment ce nici
în cazul comiterii prezentei infracţiuni nu există vreo excepţie de la
posibilitatea de a dizolva o astfel de persoană juridică.
Sancţionarea repetată cu amendă penală pentru această infracţiune are un
efect limitat, deoarece nu poate conduce indirect la dizolvarea acestor persoane
juridice ca efect al aplicării unor pedepse cu amendă care pot determina
falimentul persoanei juridice2 din categoria celor mai sus menţionate. Credem
că se ajunge astfel la o dizolvare indirectă a persoanelor juridice vizate de art.
71 ind. 4 şi art 71 ind. 5 C pen., sancţiuni interzise expres a fi aplicate acestor
persoane juridice.
Tentativa este posibilă la toate formele infracţiunii, dar nu este
incriminată la nici una din ele.
an sau amendă.
Reţinerea sau distrugerea de înscrisuri
Art. 272 incriminează reţinerea sau distrugerea unui înscris emis de un

organ de urmărire penală, de o instanţă de judecată sau de un alt organ de
jurisdicţie, ori împiedicarea în orice mod ca un înscris destinat unuia dintre
organele sus-arătate să ajungă la acesta, când astfel de înscrisuri sunt
necesare soluţionării unei cauze.
la 3 ani.
1
Pentru detalii cu privire la punerea în executare de către organul care a autorizat sau a
înregistrat persoana juridică a se vedea art. 279 ind. 12, art. 479 ind. 13 şi art. 479 ind. 14 C
proc. pen.
2
F. Streteanu, op. cit., p. 25. Autorul enunţă riscul real ca o amendă în cuantum foarte
ridicat să conducă la falimentul entităţii sancţionată astfel.
Sfidarea organelor judiciare
Art. 272 ind. 1 C pen incriminează întrebuinţarea de cuvinte insultătoare

ori gesturi obscene sau ameninţătoare la adresa integrităţii fizice a unui
judecător, a unui procuror sau a unui organ de cercetare penală de către o
persoană care participă sau asistă la o procedură care se desfăşoară în faţa
instanţei sau a organului de urmărire penală.
Fapta are şi o modalitate asimilată, şi anume este incriminată
întrebuinţarea de cuvinte insultătoare ori gesturi obscene sau ameninţătoare în
mod nemijlocit la adresa integrităţii fizice a unui judecător, a unui procuror
sau a unui organ de cercetare penală, poliţist sau jandarm pentru fapte
îndeplinite în exerciţiul funcţiei.
Prin OUG nr. 198/20081 legiuitorul a decis că, de urgenţă, trebuie să
modifice dispoziţiile Codului penal, agravând tratamentul sancţionator în cazul
ultrajului comis asupra unor categorii speciale de persoane, dar şi prin
incriminarea pentru prima dată în Codul penal a infracţiunii de sfidare a
organelor judiciare.
În motivarea adoptării acestui act normativ se arată că au devenit tot mai
numeroase faptele prin care se aduce atingere autorităţii şi înfăptuirii justiţiei,
de natură să afecteze imaginea publică a organelor judiciare, prin acţiuni de
natură a sfida organele judiciare sau pe reprezentanţii unor autorităţi publice.
Se susţine că este necesară luarea unor măsuri pentru asigurarea mijloa-
celor pentru a asigura imparţialitatea şi independenţa judecătorilor, procurorului
şi organelor de cercetare penală în vederea creării cadrului optim pentru
exercitarea activităţii acestora.
Trebuie creat, în opinia legiuitorului, cadrul legal adecvat, de natură să
protejeze solemnitatea şedinţelor de judecată şi, în general, întreaga activitate
desfăşurată de organele judiciare şi de reprezentanţii autorităţilor publice.
În continuare, vom încerca să analizăm în ce măsură noile texte de
incriminare îndeplinesc obiectivele avute în vedere de legiuitor.
Există 3 mecanisme prin care poate fi protejată solemnitatea unei
proceduri judiciare.
Primul ar fi acela de a se consacra forme agravate ale infracţiunilor de
insultă, ameninţare sau a actelor de violenţă, atunci când sunt comise asupra
participanţilor la o procedură judiciară sau asupra participanţilor la actul de
justiţie (judecători, procurori, avocaţi, experţi, poliţişti, jandarmi etc, în timpul
sau în legătură cu procedurile judiciare la care participă). De exemplu, art.
222-8 din C pen. francez.
1
Publicată în M. Of. nr. 824 din 8.12.2008
Al doilea mecanism posibil presupune incriminarea acestor fapte ca fiind

forme de ultraj la adresa unui funcţionar care exercită autoritatea de stat. Acest
mecanism a fost avut în vedere de redactorii Codului penal actual.
Al treilea mecanism presupune ca legiuitorul să facă o delimitare între
ultrajul care vizează orice funcţionar care exercită autoritatea de stat şi actele
sfidătoare sau ultragiante la adresa organelor judiciare şi comise în timpul sau
în legătură cu realizarea actului de justiţie. Art. 434-8 C pen francez.
Prin introducerea art. 272 ind. 1 în Codul penal, legiuitorul pare să fi dorit
modificarea concepţiei care a stat la baza protecţiei penale a acestor valori
sociale, respectiv protejarea solemnităţii actului de justiţie, independenţa şi
imparţialitatea organelor judiciare, prin incriminarea infracţiunii de ultraj.
Credem că un atare demers nu se poate realiza pe calea unei ordonanţe de
urgenţă adoptată în grabă, deoarece trebuiau analizate şi efectele asupra
celorlalte texte de incriminare (de exemplu, ultrajul prin ameninţare se
delimitează de întrebuinţarea de cuvinte sau gesturi ameninţătoare asupra unui
magistrat, în cazul când cuvintele ameninţătoare sunt adresate unui avocat în
cursul aceluiaşi proces, art. 37 alin. 2 din Legea nr. 51/1995.
Problema concretă reclamată de magistraţi a fost reincriminarea ultrajului
comis prin insultă, după ce prin Legea nr. 278/2008 această formă de ultraj a
fost dezincriminată.
Interesant că, între timp, prin OUG nr.159/2008 a fost modificat şi art. 37
din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat,
înlăturându-se ca modalitate de comitere a infracţiunii din alineatul 2 al art.37
şi insulta avocatului pentru acte în legătură sau în timpul exercitării profesiei.
Astfel, nici avocaţii nu mai beneficiau de protecţia legii penale împotriva
actelor de insultă comise în cursul procedurilor judiciare la care participă, fiind
în aceeaşi situaţie cu magistraţii care din anul 2006 nu mai beneficiau de
această protecţie.
În loc să recunoască că decizia de a dezincrimina infracţiunile de ultraj
prin insultă şi infracţiunea de insultă nu a fost una inspirată, legiuitorul încearcă
rezolvarea acestei lacune a sistemului judiciar propunându-se o nouă abordare.
Aceste fapte nu sunt forme de ultraj, ci sunt infracţiuni contra înfăptuirii
justiţiei. Fiind de acord cu principiul că aceste fapte ar trebui să fie unele contra
justiţiei, avem rezerve faţă de modalitatea concretă de punere în practică, a
acestei noi concepţii prin OUG nr. 198/2008.
Deşi a incriminat infracţiunea de sfidare a justiţiei, legiuitorul a revenit şi
asupra caracterului agravat al ultrajului comis asupra unui judecător, procuror,
poliţist, organ de cercetare penală, expert, executor judecătoresc, jandarm ori
militar, prin introducerea alineatul 5 al art. 239 C pen. Această atitudine
sugerează faptul că s-a dorit revenirea la forma anterioară a art. 239, cea
dinainte de Legea nr. 278/2006 de modificare a Codului penal.
Trebuia ca odată cu incriminarea sfidării organelor judiciare, să preia ca şi

în modelul francez, sancţionarea actelor sfidătoare şi la adresa avocaţilor,
asesorilor sau celorlalţi auxiliari ai justiţiei.
Subiectul activ. Subiectul activ este general, dar trebuie ca actul de
executare să fie realizat de o persoană care participă sau asistă la o procedură în
faţa instanţei sau a organului de urmărire penală.
Legea nu face diferenţă între calitatea celui care participă sau asistă, asta
înseamnă că poate fi un martor, o parte sau chiar persoane din public, care
participă sau asistă la o procedură. Este îndeplinită această condiţie şi atunci
când procedura este nepublică, deoarece legiuitorul a folosit noţiunea generală
de procedură fără a impune condiţia publicităţii acestei proceduri. Chiar şi
magistraţii pot comite această infracţiune, dacă realizează actul de executare al
faptei
Latura obiectivă. Infracţiunea este una comisivă. Ea nu se poate comite
şi prin omisiune (de exemplu, acuzatul nu se ridică în picioare la solicitarea
unui judecător prin aceasta sfidându-l).
Actul de executare constă în întrebuinţarea de cuvinte insultătoare sau
gesturi obscene sau ameninţătoare la adresa integrităţii fizice a unui
judecător, procuror sau organ de cercetare penală. Dorinţa legiuitorului de a
detalia tipul concret al actului de sfidare este una riscantă deoarece s-ar putea
susţine, în mod just, că folosirea unui gest insultător nu îndeplineşte condiţiile
de tipicitate ale infracţiunii.
Pericolul social al acestei fapte nu constă în modalitatea concretă de
sfidare (gesturi obscene sau ameninţătoare), ci în faptul că instanţa este sfidată
prin acte insultătoare sau ameninţătoare.
Enumerarea expresă a actelor concrete de sfidare împiedică sancţionarea
persoanelor care realizează aceeaşi finalitate, adică sfidează instanţă, prin alte
acte decât cele enumerate de lege.
Să ne imaginăm că o parte într-un proces îi dă judecătorului un cadou (de
exemplu o suzetă, sau o jucărie sexuală etc) prin care implicit este lezată
demnitatea acestuia. Fapta este o modalitate de sfidare în sens general, dar nu
este o infracţiune tipică. Dacă ar fi fost incriminat ultrajul prin insultă, aceste
gesturi ar fi îndeplinit condiţia de tipicitate, deoarece în art. 205 C pen. este
incriminată orice modalitate de a aduce atingere demnităţii unei persoane, şi nu
doar întrebuinţarea de expresii jignitoare.
O altă modalitate concretă de comitere a acestei fapte este întrebuinţarea
de cuvinte sau gesturi ameninţătoare la adresa integrităţii fizice a judecă-
torului, procurorului sau organului de urmărire penală.
Deşi se sugerează ideea că infracţiunea ar fi una complexă, infracţiunea
absorbită nu este enunţată expres, ci sunt enunţate doar unele modalităţi de
comitere în concret a unui ameninţări, respectiv, ameninţarea prin cuvinte sau

gesturi ce privesc integritatea fizică a unui judecător, procuror sau organ de
cercetare penală.
Ne întrebăm de ce un act de ameninţare cu distrugerea autoturismului
judecătorului, sau a unei ameninţări cu moartea nu este un act de sfidare al
instanţei?
De lege ferenda credem că ar trebui incriminat orice act de insultare sau
ameninţare a participanţilor la o procedură judiciară şi nu doar întrebuinţarea de
cuvinte insultătoare ori gesturi obscene sau ameninţătoare.
Nu este necesar ca fapta să fie comisă în legătură cu atribuţiile de serviciu
sau publice ale celui sfidat. Este suficient ca întrebuinţarea acestor cuvinte sau
gesturi să se facă de participantul sau cel care asistă la desfăşurarea unei
proceduri în faţa instanţei sau a organului de urmărire penală.
Fapta se consumă în momentul întrebuinţării cuvintelor sau gesturilor
incriminate de lege, şi nu interesează dacă judecătorul s-a simţit jignit sau
ameninţat.
Această infracţiune este o infracţiune de pericol abstract.
eventuală. Este suficient ca agentul să ştie că întrebuinţează aceste cuvinte sau
gesturi la adresa unui judecător, procuror sau organ de cercetare penală.
Fapta se poate reţine şi în sarcina altui magistrat sau avocat. În cazul
avocatului, acesta beneficiază de imunitatea judiciară reglementată de art. 37
alin 6 din Legea nr. 51/1995. Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile acestei cauze
justificative, atunci şi avocatul va putea răspunde penal pentru această
infracţiune.
Tentativa nu este incriminată. Dacă autorul se pregăteşte să adreseze
cuvinte insultătoare, dar este împiedicat sau renunţă la actul de executare fapta
nu este sancţionată penal.
Sancţiune. Infracţiunea este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 3
luni la 1 an sau amendă.
Infracţiunea are şi o modalitate asimilată, şi anume atunci când actul este
comis de agent în mod nemijlocit pentru fapte îndeplinite în exerciţiul
funcţiei de către un judecător, procuror, organ de cercetare penală, poliţist sau
jandarm.
În cazul formei asimilate, trebuie ca actul de executare al agentului să fie
în legătură cu un act îndeplinit de această categorie de persoane, fără a interesa
dacă se aflau în timpul serviciului sau nu. Dacă un condamnat adresează
judecătorului, pe care îl întâlneşte pe stradă, cuvinte insultătoare în legătura cu
soluţia prin care a fost condamnat fapta este o sfidare a organelor judiciare
comisă în modalitatea asimilată.
Relaţia dintre infracţiunea de ultraj şi infracţiunea

de sfidare a organelor judiciare
Dificultăţi de delimitare se pot întâlni doar în cazul în care se folosesc

cuvinte sau gesturi cu caracter ameninţător la adresa integrităţii fizice a celui
sfidat.
Art. 239 alin 1 C pen. incriminează orice formă de ameninţare realizată în
mod nemijlocit la adresa unui magistrat, dacă aceasta este comisă în timpul
exercitării funcţiei sau în legătură cu îndeplinirea acestei funcţii.
În cazul art. 262 ind. 1 C pen., se sancţionează doar actele sau gesturile
ameninţătoare la adresa integrităţii sale fizice, indiferent de mobilul sau scopul
actului, dacă este realizat în cursul unei proceduri în faţa instanţei sau a
organului de urmărire penală.
Art. 262 ind.1 C pen. incriminează şi folosirea de cuvinte insultătoare sau
obscene la adresa judecătorului, procurorului sau organului de cercetare penală,
pe când în art. 239 C pen. nu mai este incriminat ultrajul prin insultă.
Credem că prin reincriminarea acestei forme de ultraj s-ar fi rezolvat
problema solemnităţii actului de justiţie. Introducerea unui concept nou, în
materie de protejare a solemnităţii actului de justiţie, fără a face toate
modificările pe care le-ar impune această nouă modalitate de abordare, va crea
dificultăţi de ordin practic.
În cazul în care actul concret ar îndeplinii condiţiile de tipicitate atât ale
art. 239 alin.1 C pen. cât şi ale art. 262 ind 1 C pen., suntem în situaţia unui
concurs de calificări, urmând ca agentul să răspundă pentru infracţiunea
sancţionată mai grav, adică ultrajul.
Acest concurs de calificări este generat de suprapunerea a două concepte
ce sunt incompatibile. Nu se poate spune că un text este mai special raportat la
celălalt, deoarece ele provin din abordări diferite.
Fie judecătorul este un funcţionar, şi atunci intră în categoria largă a
funcţionarilor care exercită autoritatea de stat, beneficiind de protecţie penală
oferită de art. 239 C pen., fie este o persoană care are un statut special, a cărei
protecţie trebuie oferită de textele de incriminare care asigură eficienţa şi
eficacitatea actului de justiţie.
În sistemul românesc actual, după intrarea în vigoare a OUG nr.198/2008,
judecătorul este un funcţionar care exercită autoritatea de stat, dar se instituie şi
o formă particulară de protecţie, ca şi când nu ar fi un funcţionar.
Bejan Aurel, În legătură cu denunţarea calomnioasă săvârşită contra

unui funcţionar, J.N. nr. 1/1966
Bogdan Sergiu, Scurte consideraţii privind unele infracţiuni în legătură
cu înfăptuirea justiţiei, SUBB 2/2007
Butiuc Constantin, Raportul dintre infracţiunea complexă şi concursul de
infracţiuni în cazul infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti,
Dreptul nr. 2/1997
Cocaină Aurică, Sorescu Cornelia Gh., Unele referiri la elementele
constitutive ale infracţiunii de încercare de a determina mărturia mincinoasă,
Dreptul nr. 10-11/1993
Dărânga Gh., Navrot G., Unele probleme privind infracţiunea de
denunţare calomnioasă, J.N. nr. 11/1963
Dincu Ludovica, Dincu Aurel, Răspunderea penală pentru favorizarea
infractorului, RRD nr. 11/1983
Filipaş Avram, Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1985
Gramatovici Dan, Biro Ludovic, Încadrarea juridică a ameninţării şi
violenţei săvârşite faţă de organul care execută o hotărâre judecătorească,
RRD nr. 12/1971
Hogaş N., Infracţiunea de denunţare calomnioasă, J.N. nr. 6/1961
Jidvian Viorel, Aprecieri în legătură cu una din condiţiile de subzistenţă
ale infracţiunii de mărturie mincinosă, Dreptul nr. 8/1994
Loghin Octavian, Infracţiunea de denunţare calomnioasă, RRD nr.
8/1972
Lungu Constantin, Încadrarea juridică a faptelor săvârşite contra
organelor de executare a hotărârilor judecătoreşti, RRD nr. 3/1973
Lungu Constantin, Popovici Mihai, În legătură cu conţinutul infracţiunii
de mărturie mincinoasă, RRD nr. 7/1971
Magdea Lauren, Biro Ludovic, Aplicarea prevederilor privitoare la
reducerea pedepselor în cazul infracţiunii de mărturie mincionoasă, RRD nr.
2/1974
Navrot G., Cu privire la conţinutul infracţiunii de nerespectare a
hotărârilor judecătoreşti, RRD nr. 1/1974
Niculeanu I Costel, Diaconescu Horia, Turianu Corneliu, Posibilitatea
comiterii infracţiunii de favorizare a infractorului de către persoana vătămată
prin infracţiune, Dreptul nr. 4/2001
Pătulea Vasile, Discuţie cu privire la condiţiile în care poate fi reţinută

infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti. Neînvestirea hotărârii
civile cu formulă executorie, Dreptul nr. 9/2002
Popescu Mihaela, Sinteză de practică judiciară în legătură cu unele
aspecte ale infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, RRD nr.
8/1973
Popescu Victor, Consideraţii în legătură cu posibilitatea săvârşirii
infracţiunii de mărturie mincinoasă în timpul actelor premergătoare, RRD nr.
2/1987
Stoica Valeriu, Cu privire la infracţiunea complexă de nerespectare a
hotărârilor judecătoreşti prevăzută de art. 271 alin. 1 C. pen., RRD nr. 6/1984
Stoichiţescu Nicolae, Raportarea infracţiunii de mărturie mincinoasă la
obiectul probei şi nu la soluţia pronunţată, Dreptul nr. 12/1993
Truichici Adrian M., Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, RDP nr.
1/2008
Voinea Gh., Discuţii în legătură cu conţinutul infracţiunii de nerespectare
a hotărârilor judecătoreşti, Dreptul nr. 6/1996
Witzman M., Răspunderea penală pentru mărturie mincinoasă, J.N. nr.
3/1961
Zlătescu Victor Dan, Infracţiunea de omisiune a denunţării, J.N. nr.
6/1959
Infracţiuni de fals 377
CAPITOLUL XI
INFRACŢIUNI DE FALS
Noţiuni generale
Obiectul juridic generic al infracţiunilor de fals este încrederea publică în

lucrurile care au din punct de vedere legal însuşirea de a face proba anumitor
stări, situaţii sau împrejurări1.
Acest titlu conţine 3 capitole. (Falsificarea de monede timbre sau alte
valori, Falsificarea de instrumente de autentificare sau de marcare şi Falsuri în
înscrisuri)
Infracţiunile din acest capitol se comit toate cu intenţie.
Dispoziţiile din capitolul infracţiunilor de fals se aplică doar dacă aceeaşi
faptă nu este incriminată în vreo lege specială sau în Codul penal într-un alt
capitol. De exemplu, folosirea unor acte falsificate în faţa autorităţilor vamale
(art. 273 Cod vamal), sau falsificarea ori folosirea nelegală a ciocanului silvic
(art. 112 şi 113 C. silvic), mărturia mincinoasă prin producerea sau ticluirea de
probe, mărturia mincinoasă etc.
Falsificarea de monedă sau alte valori
Art. 282 C pen. incriminează falsificarea de monedă metalică, monedă de

hârtie, titluri de credit public, cecuri, titluri de orice fel pentru efectuarea
plăţilor, emise de instituţia bancară ori de alte instituţii de credit competente,
sau falsificarea oricăror alte titluri ori valori asemănătoare.
Obiectul material al acestei infracţiunii este alcătuit din monede, titluri
de credit, cecuri, atunci când falsificarea se realizează prin alterare. În acest caz,
moneda alterată este obiect material, iar noua monedă obţinută ca urmare a
alterării este produsul infracţiunii. Dacă fapta se comite prin plăsmuire, atunci
moneda falsificată este produsul infracţiunii şi nu obiectul ei material2.
Moneda de plastic nu este enumerată expres, dar ea poate fi obiect
material al falsificării, fiind o valoare asemănătoare în sensul legii penale.
1
2
Ceea ce caracterizează obiectul material al acestei infracţiuni este puterea

circulatorie pe care trebuie să o aibă moneda, valoarea sau titlul falsificat.
De aceea, o monedă scoasă din circulaţia nu este obiect al acestei
infracţiuni, la fel un cec care nu a fost pus în circulaţie etc. De exemplu, se
falsifică o monedă din secolul trecut, care are cel mult o valoare istorică. Prin
contrafacerea acesteia nu este pusă în pericol încrederea publicului în acea
monedă.
Dacă însă o monedă veche este contrafăcută, astfel încât să imite o
monedă care are putere circulatorie, fapta este tipică1. În acest caz, agentul
înlocuieşte hârtia necesară producerii unor monede falsificate cu o monedă
ieşită din circulaţie.
Este interesantă ipoteza în care cineva falsifică o bancnotă care este
scoasă din uz, fiind înlocuită cu una nouă, dar moneda veche mai poate fi
schimbată la Banca Naţională. De exemplu cineva va falsifica o bancnotă de
1 000 000 Rol, care a fost retrasă din circulaţie începând din 01.01.2007, şi se
va prezenta la Banca Naţională a României pentru a schimba acea bancnotă cu
cea de 100 Ron, echivalentă valoric şi care are putere circulatorie.
Credem că într-o astfel de ipoteză fapta este tipică, deoarece vechea
bancnotă are o putere circulatorie restrânsă la posibilitatea de a fi schimbată cu
o bancnotă nouă de aceeaşi valoare2. Dacă se plăsmuieşte acea monedă, fără
intenţia de a schimba acea bancnota de 1 milion retrasă din circulaţie, fapta de a
contraface acea monedă nu este tipică.
Nu sunt obiect material al acestei infracţiuni bancnotele multiplicate în
scop publicitar, când este evident că acele bancnote nu au putere circulatorie
(de exemplu, în locul personalităţii de pe bancnotă apare un personaj din desene
animate sau orice alte imagini care nu conduc la o aparenţă minimă de bancnotă
cu putere circulatorie).
În practica judiciară3 s-a decis că introducerea în ţară a sumei de 14 000
dolari SUA falşi, în bancnote de 100 de dolari, nu este tipică, deoarece banii
falsificaţi nu aveau putere circulatorie. S-a reţinut că bancnotele fusese
falsificate cu prilejul unui festival al bogăţiei desfăşurat în Bolivia, la care
autorul participase, iar în tradiţia acelui festival, cu acordul autorităţilor, era
reproducerea a bancnotelor de 100 de dolari. Toate bancnotele falsificate aveau
două serii. Suntem de acord cu soluţia din speţă, cu precizarea că nu trebuie
exclusă posibilitatea ca acei bani să fie folosiţi la comiterea infracţiunii în
1
2
Explicaţii IV, p. 377. Se susţine că monedele retrase nu pot fi obiect al falsificării, cu
excepţia cazurilor în care mai pot fi preschimbate. În cazul leului vechi legislaţia română nu
prevede un termen până la care trebuie obligatoriu preschimbate toate monedele vechi.
3
Dec. pen. nr. 1804/2006 a ÎCCJ publicată în PR nr. 6/2006, p. 45.
modalitatea punerii în circulaţie. Într-o ţară în care nu se cunoaşte acea tradiţie

bancnotele respective au aparenţa unor bancnote cu putere circulatorie.
juridică ( de exemplu, o persoană juridică ce are ca obiect de activitate tipărirea
unor valori poate comite această infracţiune în calitate de autor).
Latura obiectivă. Fapta se comite prin falsificarea valorii, care constă în
alterarea adevărului cu privire la acea valoare şi care, în concret, se poate
realiza prin contrafacere (confecţionarea de monede prin imitarea celei
adevărate, astfel încât să se creeze aparenţa de autenticitate) sau prin alterare
(se modifică anumite aspecte ale bancnotei, astfel încât să se creeze impresia că
are o altă valoare).
Nu trebuie ca falsificarea să fie perfectă, fiind suficient să existe
posibilitatea de a fi pusă în circulaţie. Aceasta exclude situaţia falsurilor
grosiere, când nimeni, în nici o împrejurare, nu ar putea crede că „moneda”
astfel obţinută ar avea o minimă aparentă de autenticitate1.
Cel care pretinde că moneda are o altă valoare, deşi nu a realizat vreo
acţiune de contrafacere sau alterare asupra ei, va comite o eventuală înşelăciune
în dauna celui care a crezut că moneda are o altă valoare, dar fapta agentului nu
va intra sub incidenţa art. 282 C. pen2. De exemplu, agentul îi spune unei
persoane că bancnota de 50 de lei noi are aceeaşi valoare cu cea veche de
5 000 000 lei, iar victima crede aceste afirmaţii.
Fapta se consumă în momentul în care s-a falsificat valoarea.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală3.
În alineatul al art. 282 C pen. este incriminată şi o modalitate asimilată, şi
anume, punerea în circulaţie, în orice mod, a valorilor falsificate sau deţinerea
lor în vederea punerii în circulaţie.
Punerea în circulaţie presupune introducerea acestora în circuitul
economico-financiar. De exemplu, atunci când o persoană foloseşte la plata
unui serviciu o monedă falsificată. Fapta este tipică şi atunci când plata se face
unei persoane fizice pentru o datorie sau pentru a i se acorda un împrumut. De
esenţa punerii în circulaţie este faptul că acea valoare falsificată este utilizată în
aceeaşi manieră ca şi o valoare autentică. Dacă valoarea falsificată este dată
unei alte persoane, cu o valoare mult diminuată, deoarece beneficiarul cunoaşte
că valoarea este falsă, se consideră ca valoarea a fost pusă în circulaţie. Există
punere în circulaţie pentru fiecare persoană care contribuie cu acte de executare
la circulaţia banilor în circuitul economico-financiar.
1
2
3
S-a susţinut că persoana care este de bună credinţă atunci când primeşte o
valoare falsificată şi apoi, pentru a evita păgubirea sa, o pune în circulaţie,
comite doar infracţiune de înşelăciune nu şi cea de punere în circulaţie de valori
falsificate1.
Aceasta pentru că în acest caz este vorba de o „repunere” în circulaţie, şi
nu de o punere2.
Credem că legea nu face o distincţie între buna sau reaua credinţă a
dobânditorului, ci sancţionează punerea în circulaţie a valorii falsificate.
Pericolul pentru circuitul financiar este identic în cazul punerii în circulaţie a
unei valori falsificate.
În art. 389 din Codul penal Carol II era incriminată fapta celui care
primeşte o monedă falsificată, crezând că este adevărată şi apoi, descoperind că
este falsă, o pune în circulaţie. Fapta avea un caracter atenuat. Considerăm că,
înlăturarea formei atenuate, la intrarea în vigoare a prezentului Cod, nu
înseamnă că s-a abrogat forma de bază, care se aplică şi în cazul dobânditorului
de bună credinţă care, ulterior descoperii falsului, pune moneda în circulaţie.
Mai mult decât atât, ni se pare greu, din punct de vedere logic, a se
justifica diferenţa dintre repunerea realizată de cel care este de rea-credinţă la
dobândirea monedei false şi care va răspunde penal pentru punere în circulaţie
de valori falsificate, dacă pune în circulaţia monedele pe care le-a dobândit, şi
repunerea comisă de cel care este de bună credinţă în momentul dobândirii
monedei false şi care nu ar trebui să răspundă penal în cazul în care a descoperit
falsul şi a pus în circulaţie moneda falsă.
În art. 386-388 C pen. Carol II, care incriminau punerea în circulaţie a
monedei falsificate, era prevăzută drept condiţie de tipicitate împrejurarea ca
agentul să cunoască caracterul fals al monedei în chiar momentul când a
primit-o, dobândit-o etc. Art. 282 C pen. nu mai stabileşte o astfel de condiţie şi
nu există nici un temei în a o considera implicit reglementată.
Dacă, cel care a contrafăcut sau alterat moneda pune ulterior valoarea
falsificată în circulaţie, el va răspunde pentru un concurs între falsificarea de
monedă (art. 282 alin. 1 C. pen) şi punerea în circulaţie de monedă falsificată
(art. 282 alin. 2 C. pen)3.
Fapta se consumă atunci când valoarea falsificată a fost pusă în circulaţie,
indiferent după cât timp de la punerea sa în circulaţie se constată că este falsă.
Latura subiectivă. Fapta se comite, în modalitatea asimilată a punerii în
circulaţie, cu intenţie.
1
2
3
Explicaţii IV, p. 374; T. Toader, op. cit., p. 372.
Deţinerea constă în primirea şi păstrarea valorii falsificate în scopul

punerii în circulaţie.
Aceeaşi persoană nu poate fi sancţionată pentru un concurs de infracţiuni
între infracţiunea comisă în modalitatea deţinerii şi cea de falsificare a aceleaşi
monede, după ce chiar acea persoană a şi falsificat moneda pe care o deţine,
deoarece deţinerea este absorbită în mod natural în conţinutul acţiunii de
falsificare. Cel care falsifică monedele le şi deţine. În plus, deţinerea este
considerată ca o formă particulară de tăinuire sau favorizare şi nu poate fi
reţinută în sarcina celui care comite şi infracţiunea ce se doreşte a fi tăinuită sau
favorizată, fiind o tăinuire sau favorizare la propria faptă1.
Fapta comisă în modalitatea punerii în circulaţie a bancnotelor absoarbe
infracţiunea în modalitatea deţinerii doar dacă deţinerea este specifică acţiunii
de punere în circulaţie.
Fapta poate fi reţinută în concurs doar dacă agentul, care nu a falsificat
valorile, le deţine o perioadă mai lungă de timp şi apoi se decide să le pună în
circulaţie2.
Fapta se consumă atunci când a început deţinerea acelei valori cu scopul
de a fi pusă în circulaţie şi se epuizează atunci când valoarea nu mai este în
stăpânirea agentului.
Latura subiectivă. Fapta se comite, în modalitatea asimilată a deţinerii în
vederea punerii în circulaţie, doar cu intenţie directă, deoarece se cere un scop
special3. În sens contrar, s-a susţinut că infracţiunea poate fi comisă şi cu
intenţie eventuală4.
Sancţiune. Fapta, în toate modalităţile sale, se pedepseşte cu închisoare
de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi. Pentru persoana juridică, pe lângă
pedeapsa amenzii se aplică şi pedeapsa complementară a dizolvării persoanei
juridice sau a suspendării activităţii, ori a uneia dintre activităţile persoanei
juridice, după caz.
Forme agravate
Prima formă agravată există dacă falsificarea, punerea în circulaţie sau

deţinerea în vederea punerii în circulaţie ar fi putut cauza o pagubă
importantă sistemului financiar. Condiţia specifică acestei forme agravate
constă în pericolul potenţial pe care l-ar putea reprezenta comiterea infracţiunii.
1
2
3
4
Explicaţii IV, p. 381; T. Toader, op. cit., p. 372.
Ea se consumă atunci când, urmare a acţiuni infracţionale, apare pericolul de a

se cauza o pagubă importantă sistemului financiar.
Prin sistem financiar se înţelege ansamblul operaţiunilor privind finanţele
statului1.
Sancţiune. Fapta în forma agravată se pedepseşte cu închisoarea de la 5 la
15 ani şi interzicerea unor drepturi. Pentru persoana juridică, pe lângă pedeapsa
amenzii se aplică şi pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice sau
a suspendării activităţii, ori a unei dintre activităţile persoanei juridice, după caz
A doua formă agravată există dacă falsificarea, punerea în circulaţie

sau deţinerea în vederea punerii în circulaţie au cauzat o pagubă
importantă sistemului financiar. În acest caz infracţiunea trebuie să fi produs
acest rezultat specific drept condiţie de tipicitate a formei agravate. Fapta se
consumă în această formă agravată la producerea acestui rezultat.
Sancţiune. Fapta în forma agravată se pedepseşte cu închisoarea de la 10
la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi. Pentru persoana juridică, pe lângă
pedeapsa amenzii se aplică şi pedeapsa complementară a dizolvării persoanei
juridice sau a suspendării activităţii, ori a unei dintre activităţile persoanei
juridice, după caz
Tentativa, atât la forma de bază, cât şi la cele agravate, se pedepseşte. De
exemplu, există tentativă când agentul nu a reuşit procesul de falsificare a
monedei, când nu a reuşit să pună în circulaţie monedele falsificate, sau când a
fost împiedicat de intervenţia poliţiei să primească bancnotele falsificate în
vederea deţinerii.
Art. 284 C pen. prevede că dispoziţiile art. 282, 283, 285 şi 285 ind. 1 C
pen. se aplică şi monedelor sau timbrelor altor state ori altor valori străine.
Extinderea aplicabilităţii textului şi la monedele sau valorile străine apare
ca firească, deoarece, dacă un stat ar tolera falsificarea pe teritoriul lui a
monedelor altui stat, acţiunea ar putea afecta sistemul financiar al statului
căruia îi aparţine moneda falsificată, sau chiar economia mondială în ansamblu.
Această ultimă consecinţă apare şi mai evidentă astăzi, în condiţiile globalizării
economiei mondiale. Există monede care au putere circulatorie şi în afara
statului emitent şi de aceea orice alt stat ar putea fi afectat de punerea în
circulaţie a acestor monede falsificate.
Infracţiunea se consideră ca fiind una de jus gentium, fiind catalogată ca
atare de Convenţia Ligii Naţiunilor din 19292.
1
2
În mod evident şi valorile străine trebuie să aibă putere circulatorie cel

puţin în ţara emitentă, pentru a putea fi obiect la falsificării.
Falsificarea de timbre, mărci sau de bilete de transport
Art. 283 C pen. incriminează falsificarea de timbre, mărci poştale, plicuri

poştale, cărţi poştale, bilete ori foi de călătorie sau transport, cupoane răspuns
internaţional, ori punerea în circulaţie a unor astfel de valori falsificate.
La elaborarea actualului Cod penal s-a considerat că, prin incriminarea
acestei fapte, legea penală apără şi din punct de vedere civil interesele
persoanelor sau instituţiilor însărcinate cu emiterea şi punerea în circulaţie a
acestor valori şi, implicit, avutul obştesc1.
O asemenea faptă era incriminată şi în Codul penal Carol II. În art. 392 C
pen. Carol II se prevedea că sunt protejate de textul respectiv de incriminare şi
timbrele sau mărcile emise în baza unei legi speciale de persoanele juridice de
drept privat. Textul de astăzi nu reglementează nici o restrângere a sferei de
aplicare a textului. Se poate ajunge la situaţia în care orice firmă, care tipăreşte
plicuri poştale, mărci poştale, bilete sau de foi de călătorie sau transport poate fi
subiect pasiv al acestei infracţiuni.
La fel ca şi în cazul monedelor, nu se pot falsifica decât valori care există.
În cazul în care agentul creează el însuşi o asemenea valoare, pretinzând că este
o marcă poştală sau un bilet de transport care în realitate nu există, nu se va
putea reţine această infracţiune, ci se va reţine eventual o înşelăciune.
S-a susţinut că aceste înscrisuri trebuie să aibă un caracter oficial şi să fie
de uz public, căci doar în aceste condiţii sunt considerate că exprimă adevărul2.
Deşi de dorit limitarea aplicabilităţii textului, ea nu îşi găseşte astăzi
fundamentarea în textul de incriminare. În momentul redactării acestui text de
incriminare, condiţia era dedusă din realităţile economice ale acelor timpuri.
Fapta nu este tipică dacă o marcă poştală are doar valoare filatelică.
În ceea ce priveşte punerea în circulaţie, condiţiile laturii obiective şi
subiective sunt similare cu cele de la punerea în circulaţia de valori falsificate şi
de aceea facem trimitere la precizările de acolo.
Infracţiunea se comite cu intenţie.
Sancţiune. Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
Pentru persoana juridică, pe lângă pedeapsa amenzii se aplică şi pedeapsa
complementară a dizolvării persoanei juridice sau a suspendării activităţii, ori a
uneia dintre activităţile persoanei juridice, după caz.
1
2
Deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori
Art. 285 C pen. incriminează fabricarea sau deţinerea de instrumente sau

materiale cu scopul de a servi la falsificarea valorilor sau titlurilor enumerate
în art. 282-284 C pen.
Această infracţiune este una obstacol. Ea se va reţine în concurs cu
infracţiunea de falsificare, cu excepţia cazului în care, în aceeaşi împrejurare,
sunt fabricate atât instrumentele sau materialele necesare falsificării, cât şi
falsificarea, iar, apoi, instrumentele sau materialele sunt abandonate sau
distruse de falsificatori.
Dacă, după obţinerea sau folosirea acestor instrumente sau materiale, ele
continuă să fie deţinute cu scopul de servi la o viitoare falsificare, atunci se va
reţine un concurs între art. 282 C pen. şi art. 285 C pen.
Sancţiune. Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
Pentru persoana juridică, pe lângă pedeapsa amenzii se aplică şi pedeapsa
complementară a dizolvării persoanei juridice sau a suspendării activităţii, ori a
uneia dintre activităţile persoanei juridice, după caz.
Falsificarea instrumentelor oficiale
Art. 286 C pen. incriminează falsificarea unui sigiliu, unei ştampile sau a
unui instrument de marcare de care se folosesc unităţile la care se referă art.
145.
Această faptă a fost incriminată în mod particular deoarece sigiliile,
ştampilele şi instrumentele de marcare nu sunt valori specifice articolelor
282-285 C. pen, ele nu sunt înscrisuri şi nu au putere circulatorie1.
Şi în cazul acestora, acţiunea de falsificare trebuie să privească un sigiliu,
ştampilă sau instrument de marcare folosit de o unitate de la art. 145 C pen.
Forma acestor sigilii, ştampile sau instrumente de marcare este stabilită prin
acte normative.
Dacă sigiliul nu se încadrează în această categorie expres determinată, nu
poate fi obiect al falsificării de instrumente oficiale.
Latura obiectivă. Falsificarea ca act de executare se poate realiza în
aceeaşi manieră ca şi în cazul art. 282 C pen. Elementul particular este dat de
faptul că, în cazul acestei infracţiuni, se falsifică amprenta, adică matriţa sau
relieful sigiliului, ştampilei sau instrumentului de marcare2.
1
2
O Stoica, op. cit., p. 334.
Dacă se falsifică urma lăsată de o ştampilă pe un înscris, care aparţin unei

unităţi de la art. 145 C pen., fapta se va încadra la fals material1.
Dacă ştampila aparţine unei alte persoane fizice sau juridice decât cele de
la art. 145 C pen., falsificarea urmei ar putea fi reţinută ca un fals în înscrisuri
sub semnătură privată.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie.
Sancţiune. Fapta se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
Folosirea instrumentelor oficiale false
Art. 287 alin 1 C pen. incriminează folosirea instrumentelor false arătate

în art. 286.
Subiectul activ este general. Infracţiunea se poate comite şi de o persoană
juridică.
Latura obiectivă. Infracţiunea este una comisivă. Actul de executare
constă în folosirea instrumentelor falsificate.
Relaţia dintre această infracţiune şi cea din art. 286 este similară celei
dintre fals şi uzul de fals. Asta înseamnă că, dacă agentul falsifică un sigiliul şi
îl foloseşte, va comite un concurs de infracţiuni.
În cazul în care folosirea unui instrument de marcare este incriminată de
legea specială, se aplică acesta din urmă. De exemplu, folosirea unui ciocan de
marcare fals nu se poate reţine ca fiind şi infracţiunea de folosire a unui
instrument de marcare falsificat, pe lângă infracţiunea din Codul silvic ce
incriminează folosirea frauduloasă a ciocanului de marcat.
În alineatul 2 al art. 287 este incriminată folosirea fără drept a unui sigiliu
ori a unei ştampile cu stema ţării.
Latura obiectivă. În cazul acestei infracţiuni, se sancţionează doar
folosirea fără drept a sigiliului sau a unei ştampile cu stema ţării, fără a se cere
ca acestea să fi fost în prealabil falsificate.
În acest caz, sigiliul şi ştampila sunt autentice, dar folosirea lor este
abuzivă, făcându-se fără drept.
1
Dacă înscrisul pe care sunt aplicate nu este susceptibil să producă

consecinţe juridice, fapta nu este tipică, ea fiind doar o folosire abuzivă a
sigiliului sau ştampilei, fără a exista şi urmarea periculoasă specifică acestei
infracţiuni1.
Dacă un agent falsifică un instrument şi în acelaşi timp se foloseşte fără
drept un altul, se va putea reţine un concurs între art. 287 alin. 1 şi art. 287 alin.
2 C. pen2.
Sancţiune. Fapta se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă.
Falsul în înscrisuri
Noţiunea de falsificare va cuprinde orice modalitate concretă de realizare

a actului de falsificare (contrafacerea, alterarea, cu prilejul întocmirii etc.).
O altă problemă este aceea a califica ce înseamnă un înscris falsificat.
Există două abordări a ideii de fals, adică teoria intelectuală a falsului şi teoria
materială a falsului.
Conform teoriei materiale a falsului, există o acţiune de falsificare ori de
câte ori se contraface un înscris care nu a existat sau a cărui realitate materială
este alta decât cea din momentul întocmirii înscrisului.
Falsificarea se raportează la existenţa materială a înscrisului, indiferent
dacă acea manifestare de voinţă este adevărată şi corespunde voinţei
emitentului înscrisului.
În ipoteza în care s-a contrafăcut un înscris care nu a existat (de exemplu,
debitorul contraface o chitanţă pe care el a uitat să o ceară creditorului său
odată cu achitarea datoriei sale, pentru a se feri ulterior de o eventuală cerere
abuzivă a creditorului său), chiar dacă acesta corespundea manifestării de
voinţă a emitentului, actul este unul fals. Teoria materială a falsului are avantaje
de ordin procesual, deoarece organul judiciar se mulţumeşte că verifice dacă a
preexistat înscrisul falsificat sau dacă forma după alterare este diferiră de forma
iniţială a acestuia.
În cazul teoriei intelectuale a falsului, se susţine că un înscris nu este
falsificat dacă acel înscris, chiar dacă nu a existat, respectă manifestarea de
voinţă a autorului prezumat al înscrisului. Din acest motiv, corectarea unui
înscris oficial de către beneficiarul lui nu este un act de falsificare (de exemplu,
1
2
pe diploma de absolvire este scris numele beneficiarului cu greşeli şi acesta

corectează acest act). Aplicând teoria intelectuală, actul nu este unul falsificat,
ci a fost corectat în afara unei proceduri legale. Conform teoriei materiale, un
astfel de comportament este un act de falsificare a unui înscris oficial.
Din acest motiv, pentru ca un înscris să fie considerat a fi fals, trebuie
verificată şi corespondenţa între manifestarea de voinţă a emitentului şi
conţinutul actului. În acest caz, contrafacerea unei chitanţe de către debitor
pentru a proba plata datoriei, şi care ar fi trebuit să fie realizată şi nu s-a realizat
la momentul achitării datoriei, ci ulterior, prin contrafacere, nu este o acţiune de
falsificare. Ceea ce este important este ca manifestarea de voinţă să nu fie
alterată de cel care contraface înscrisul. Nu înscrisul în sine este important, ci
falsificarea manifestării de voinţă; înscrisul este doar un mijloc de probă care
încorporează această manifestare de voinţă. El nu devine mai important decât
voinţa autorului.
Noţiunea de înscris va fi înţeleasă ca fiind orice manifestare de voinţă
identificabilă şi materializată care are sau poate avea un caracter probator.
Falsul material în înscrisuri oficiale
Art. 288 C pen. incriminează falsificarea unui înscris oficial prin

contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de
natură să producă consecinţe juridice.
Obiect material al falsificării prin alterare este un înscris oficial.
În primul rând, trebuie să circumscriem noţiunea de „înscris” avută în
vedere de legiuitor în cadrul infracţiunilor de fals în înscrisuri şi apoi
semnificaţia noţiunii de înscris oficial, ca obiect material al infracţiunii de fals
material.
Înscrisul în general este o manifestare umană de voinţă materializată, care
în general sau pentru o parte a publicului este proprie sau este destinată să aibă
un caracter probator în circuitul juridic şi care permite identificarea celui căruia
îi aparţine această manifestare de voinţă1.
Înscrisul există indiferent cum se realizează scrierea (manuscrisă, tipărită,
stenografiată etc.).
Nu există scriere, în sensul acestor texte de incriminare, în cazul unui
document informatic salvat pe un CD, sau în memoria unui calculator.
Dacă se doreşte incriminarea acestor fapte, legiuitorul trebuie să o facă în
mod expres.
1
Dacă se tipăreşte documentul informatic, el devine un înscris.

Scrierea trebuie să aibă un caracter de perpetuitate. De exemplu nu
îndeplineşte această cerinţă scrierea pe nisip sau scrierea ce apare pentru scurt
timp pe monitorul unui televizor etc.
Nu pot fi obiect al infracţiunii de fals în înscrisuri, chiar dacă pot avea o
anumită valoare probatorie, desenele, fotografiile, amprentele umane etc1. Ele
nu sunt manifestări de voinţă în sensul legii penale. În schimb, numărul de
înmatriculare al unui autovehicul este un înscris, în sensul legii penale, la fel şi
un indicator de circulaţie.
Înscrisul oficial este definit în art. 150 alin 2 C pen. care prevede că
înscrisul oficial este orice înscris care emană de la o unitate din cele la care se
referă art. 145 sau care aparţine unui asemenea unităţi. De exemplu, sunt
astfel de acte: un certificat de înmatriculare al unei firme, o diplomă de studii,
un cazier fiscal sau judiciar, titluri de proprietate etc. Sunt asimilate cu
înscrisurile oficiale şi biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare
de consecinţe juridice.
Înscrisul care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145
trebuie să îndeplinească cerinţele minimale de formă (ştampila unităţii şi
semnătura funcţionarului competent să le semneze, precum şi faptul ca unitatea
să aibă competenţa de a emite acele înscrisuri).
Înscrisurile care aparţin unităţii sunt orice înscrisuri care sunt deţinute
sau înregistrate la unitate, indiferent de cine au fost emise.
Înscris oficial este considerat atât originalul, cât şi duplicatele sau copiile
legalizate sau certificate2.
Nu sunt acte oficiale înscrisurile perimate, deoarece ele nu ar mai putea
produce nici o consecinţă juridică, şi de acea nici o eventuală contrafacere nu ar
putea produce vreun efect.
Aceeaşi soluţie există şi în cazul actului „inexistent”, adică cel care nu are
nici măcar o minimă aparenţă de legalitate şi pe care nimeni nu l-ar putea
aprecia ca fiind unul oficial.
O problemă controversată în doctrină este ceea de a stabili dacă un act
lovit de nulitate poate fi obiect al falsului material.
Într-o opinie legalistă, se apreciază că orice viciu care ar face ca actul să fi
lovit de nulitate absolută sau relativă, ar înlătura posibilitatea ca acel act să
poată fi obiect al falsului material, deoarece un act lovit de nulitate nu poate
produce efecte juridice3.
1
2
3
A. Chauveau., F. Hélie, citaţi în Codul penal comentat şi adnotat II, p. 248.
Într-o altă opinie, se consideră că trebuie făcută distincţia între nulitatea

absolută şi cea relativă. Doar un act lovit de nulitate relativă ar putea fi obiect al
falsului material, deoarece acest act produce anumite efecte câtă vreme părţile
nu se vor prevala de acţiunea în anulare a acestuia1.
În cea dea treia opinie, se susţine că tipul nulităţii, respectiv, absolute sau
relative, este o chestiune de drept, ori textul legal se referă la o împrejurare de
fapt, adică la aparenţa că acel act este susceptibil de a produce efecte juridice2.
Din acest motiv, obiect al infracţiunii de fals material poate şi un înscris lovit
de nulitate, indiferent de tipul acesteia, cu condiţia ca actul să aibă o aparenţă
de act ce poate produce efect juridice. Până la constatarea nulităţii, acest act va
putea să producă efecte juridice.
Cu privire la actul nul, se impune o precizare. Credem că actul lovit de
nulitate va putea fi obiect al falsului material, dacă se comite de orice altă
persoană decât cea care a participat la falsificarea lui. Pentru falsificatori acest
act nu poate avea nici o minimă aparenţă de act oficial, fiind doar un fals. Asta
nu înseamnă că, folosirea înscrisului „falsificat” din nou de primii infractori,
scapă de sub incidenţa penală. Ei vor răspunde pentru infracţiunea de uz de fals.
Legea penală stabileşte că pot fi obiect al falsului material atât înscrisurile
oficiale propriu-zise (acte autentice, diplome de absolvire, acte de stare civilă
etc.), cât şi înscrisuri asimilate celor oficiale (art. 288 alin. 3 C pen. prevede că:
Sunt asimilate cu înscrisurile oficiale biletele, tichetele sau orice alte
imprimate producătoare de consecinţe juridice.)
Subiectul activ. Subiectul activ este general. Această infracţiune poate fi
comisă şi de o persoană juridică. De exemplu, o persoană juridică, pentru a
proba existenţa unui drept, va falsifica un înscris oficial (un titlu de proprietate
a unui imobil, o autorizaţie de construcţie).
Latura obiectivă. Actul de executare constă într-o acţiune de falsificare.
Ea poate să constea în contrafacerea scrierii înscrisului oficial, atunci când se
imită un înscris oficial. Ea poate să constea în subscrierea actului, adică
semnarea în fals a înscrisului respectiv etc., sau poate să constea în alterarea
înscrisului, prin modificarea unor aspecte ale înscrisului (adăugiri, ştergerea
unor elemente ale înscrisului etc.).
Dacă, de exemplu, într-un înscris oficial este trecută în mod eronat o
adresă greşită, iar o persoană corectează acest înscris, nu suntem în prezenţa
unei falsificări cu consecinţe penale, deoarece actul exprimă adevărul doar după
corectare.
1
2
O astfel de procedură nu este legală, dar asta nu însemnă că ea

îndeplineşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de fals. Într-o astfel de
ipoteză lipseşte şi intenţia autorului, ca acţiunea de „falsificare” să producă
consecinţe juridice.
S-a considerat că nu suntem în prezenţa unei acţiuni de falsificare atunci
când autorul fabrică nişte scrisori, care anterior erau la dosarul unei cauze şi
care dispăruseră, dacă noile scrisori, fabricate au acelaşi conţinut cu cele
dispărute, emană de la acelaşi expeditor şi au şi semnătura expeditorului
iniţial1.
Trebuie ca acţiunea de falsificare să fie de natură să producă consecinţe
juridice. Este necesar, pe de o parte, ca înscrisul să conţină o manifestare de
voinţă de natură a produce efecte juridice, iar, pe de altă parte, ca înscrisul
falsificat să aibă o minimă aparenţă de veridicitate. Dacă falsificarea, deşi reală
nu este de natură să producă efecte juridice, atunci fapta nu mai este tipică.
Astfel, s-a considerat că lipseşte posibilitatea unui prejudiciu în cazul în care
după ce debitorul şi-a plătit datoria faţă de creditor, a uitat să-i ceară un
document prin care să ateste acest lucru şi, de teamă să nu i se mai ceară încă o
dată plata, întocmeşte o chitanţă în fals în care atestă că a plătit suma datorată
creditorului2.
Fapta se consumă în momentul falsificării înscrisului dacă acţiunea este
de natură să producă consecinţe juridice.
Intenţia se referă atât la prevederea agentului că actul ce se falsifică este un
înscris oficial, dar şi faptul că această falsificare este de natură să producă
consecinţe juridice3. Mobilul sau scopul autorului sunt indiferente pentru
reţinerea intenţiei acestuia.
Elementul subiectiv al falsificării există şi în ipoteza în care scopul
urmărit este unul legitim sau când scopul este dovedirea unui lucru adevărat4.
De exemplu, agentul falsifică un proces verbal de contravenţie, în care
consemnează şi obiecţiile sale, pe care le-a avut la momentul redactării
procesului verbal, dar pe care agentul constatator nu le-a consemnat în
conţinutul procesului verbal. Aceasta pentru că actul, după adăugare, nu mai
exprimă voinţa celui care a redactat actul, adică agentul constatator, indiferent
dacă acesta din urmă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a consemna obiecţiile
contravenientului.
1
C. Rătescu, Codul penal adnotat II, p. 563, pct. 2.
2
3
4
Fapta are o formă agravată atunci când falsul este comis de un
funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
Sancţiune. Forma agravată se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5
ani.
Falsul intelectual
Art. 289 C pen. incriminează falsificarea unui înscris oficial cu prilejul

întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare
adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări.
Elementul de particularitate este dat de momentul şi modul în care se
falsifică un înscris oficial şi de calitatea specială a subiectului activ.
Obiectul material, ca şi la infracţiunea de fals, este un înscris oficial.
Înscrisul în care se consemnează date neadevărate nu poate fi obiect al falsului
material pentru acelaşi funcţionar, deoarece înscrisul pentru infractor nu este
unul oficial, însă pentru terţi acesta poate fi obiect al falsului material.
Subiectul activ este calificat, adică un funcţionar aflat în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu. Infracţiunea este proprie, dar, prin excepţie, este posibil
coautoratul, atunci când obligaţia de a consemna aparţine unei comisii1. În acest
caz, membrii comisiei care au atestat fapte neadevărate sunt coautori ai
infracţiunii de fals intelectual. Infracţiunea nu poate fi comisă de o persoană
juridică în calitate de autor.
Dacă faptele consemnate de funcţionar sunt neadevărate, însă eroarea îi
este provocată funcţionatului de către un terţ cu intenţie, se consideră că fapta
reţinută în sarcina terţului este falsul intelectual în modalitatea participaţiei
improprii2. De exemplu, i se dictează date inexacte celui care trebuie să le
consemneze într-un înscris oficial, funcţionarul nu verifică personal datele şi le
consemnează ca fiind adevărate.
Latura obiectivă. Fapta este o infracţiune comisivă care se poate săvârşi
şi prin omisiune atunci când agentul are obligaţia de a insera unele date şi nu îşi
îndeplineşte această obligaţie. Precizarea expresă a legiuitorului cu privire la
1
Explicaţii IV, p. 434; Codul penal comentat şi adnotat II, p. 265.
2
O. Stoica, op. cit., p. 340, nota 33; T. Toader, op. cit., p. 388.
omisiune este generată de dorinţa acestuia de a exclude orice posibilă

interpretare, în sensul că săvârşirea faptei prin omisiune ar scăpa de sub
incidenţa legii penale.
În primul rând, trebuie să existe o acţiune de falsificare prin atestarea
unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului sau prin omisiunea
cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări.
Prin atestare se înţelege, înscrierea, adeverirea, confirmarea în cuprinsul
înscrisului de date sau fapte neadevărate.
S-a decis că sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de fals
intelectual dacă inculpatul, medic într-o comună, fără să respecte metodologia
de eliberare a certificatelor prenupţiale, a eliberat 40 certificate prenupţiale, pe
care a înscris, în fals, că solicitanţii au efectuat analizele de laborator
menţionând numere fictive ale buletinelor de analiză şi ale datelor de efectuare
a acestora1.
Fapta se poate comite şi prin omisiunea intenţionată de a înscrie date sau
fapte ce trebuiau să fie înscrise în cuprinsul documentului întocmit.
Este suficient să se facă o singură menţiune neadevărată pentru ca fapta să
fie tipică2.
În al doilea rând, trebuie ca falsificarea să se realizeze cu prilejul
întocmirii de către funcţionarul competent a înscrisului oficial. Spre
deosebire de falsul material, la care înscrisul oficial trebuie să preexiste acţiunii
de falsificare, la falsul intelectual înscrisul este falsificat chiar în momentul
redactării acestuia, chiar de către cel care avea competenţa de a-l întocmi. Dacă
înscrisul oficial preexistă, atunci orice alterare a conţinutului acestuia se va
încadra la infracţiunea de fals material.
Legiuitorul nu a mai prevăzut drept condiţie faptul ca înscrisul astfel
obţinut să fie apt să producă consecinţe juridice. Este prezumat că orice înscris
oficial falsificat cu ocazia întocmirii lui, produce consecinţe juridice.
Caracterul intenţionat al acestei infracţiuni rezultă, pe de o parte, din faptul că
falsul intelectual este o infracţiune comisivă, iar, pe de altă parte, pentru că
legiuitorul a simţit nevoie de a preciza expres în modalitatea omisivă că fapta se
comite cu ştiinţă3.
Tentativa se pedepseşte. Fapta se consumă atunci când înscrisul este
semnat şi ştampilat de funcţionarul care l-a întocmit în fals.
În cazul în care un agent comite o infracţiune de evaziune fiscală,
1
Decizia penală nr. 1333/2006 a ÎCCJ publicată pe www.scj.ro
2
3
falsificând actele care sunt şi modalităţi de realizare ale unui fals intelectual,
acesta va răspunde doar pentru infracţiunea de evaziune fiscală.
Falsul în înscrisuri sub semnătură privată
Art. 290 C pen. incriminează falsificarea unui înscris sub semnătură

privată prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în
orice mod, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează
unei alte persoane spre folosire, în vederea producerii de consecinţe juridice.
Elementele de particularitate ale acestei infracţiuni prin raportare la falsul
material sunt: obiectului material este un înscris sub semnătură privată şi faptul
că este necesar ca înscrisul să fie folosit sau încredinţat spre folosire.
În doctrină, s-a considerat că prin înscris sub semnătură privată trebuie să
se înţeleagă orice înscris care are un conţinut cu relevanţă juridică, emană de la
o persoană particulară şi care este semnat şi datat1. Orice alt înscris, care nu este
semnat, fiind doar marcat eventual cu o cruce sau are orice alt semn, din partea
unei persoane care nu ştie sau nu poate semna, nu poate fi obiect material al
falsului în înscrisuri sub semnătură privată2.
Într-o altă opinie, s-a considerat că prin înscris sub semnătură privată
trebuie să înţelegem orice înscris care emană de la o persoană particulară,
poartă o semnătură şi este susceptibil de a produce efecte juridice3.
Un alt autor a definit înscrisul sub semnătură privată ca fiind orice înscris
care emană de la o persoană particulară, semnat şi datat, care conţine o
manifestare de voinţă ori constatarea unui act, fapt sau împrejurări cu
semnificaţie juridică şi care este susceptibil de a dovedi existenţa, modificarea
sau stingerea unui drept sau a unei obligaţii4. Acest autor adaugă drept condiţie
ca înscrisul să aibă un caracter probator al unei împrejurări, stări sau situaţii,
dar păstrează condiţia ca înscrisul să fie semnat.
Un alt autor a definit înscrisul sub semnătură privată ca fiind acel înscris
care emană de la o persoană particulară, care conţine o manifestare de voinţă
ori constatarea unui act, fapt sau împrejurări cu semnificaţie juridică şi care este
susceptibil de a dovedi existenţa, modificarea sau stingerea unui drept sau a
1
2
3
4
O. Stoica, op. cit., p.341.
unei obligaţii1. În cazul acestui autor, se poate observa că din definiţie este
înlăturată condiţia ca acel înscris să fie semnat.
Aceasta marchează o trecere de la teoria materială a falsului, unde
accentul cădea pe dimensiunea formală a textului, de a fi semnat, datat etc.,
spre teoria intelectuală a falsului unde accentul cade pe falsificarea unei
manifestări de voinţă.
Situaţiile practice ivite au determinat instanţele de judecată să aplice
teoria intelectuală a falsului, reţinând această infracţiune în cazul modificării
prin adăugiri a unor acte contabile care nu sunt semnate2, şi care nu sunt nici
înscrisuri oficiale pentru a se reţine eventual un fals intelectual sau material.
Un înscris sub semnătură privată care a fost autentificat devine un înscris
oficial, fiind obiect al infracţiunii de fals material. Credem că situaţia este
similară şi în cazul în care înscrisul dobândeşte dată certă de la un avocat, sau
orice altă instituţie care poate acorda data certă.
S-a considerat că biletele sau tichetele private nu pot fi obiect al falsului
de înscrisuri sub semnătură privată, deoarece acestea sunt lipsite de semnătură
drept cerinţă esenţială de existenţa a obiectului material3.
O corespondenţă privată, de regulă, nu este un înscris, decât dacă priveşte
o situaţie cu consecinţe juridice4. Dacă însă ea are un caracter probator în
anumite circumstanţe particulare, ea poate fi considerată un înscris sub
semnătură privată. De exemplu, scrisoarea de dragoste a unui soţ către amanta
sa poate fi un element de probă în procesul de divorţ cu soţia sa, iar dacă
această scrisoare este falsificată se va putea reţine infracţiunea de fals în
înscrisuri sub semnătură privată5.
Subiectul activ este general. Infracţiunea se poate comite în calitate de
autor şi de o persoană juridică.
Latura obiectivă. Trebuie să existe o acţiune de falsificare a unui înscris
sub semnătură privată prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin
alterarea lui în orice alt mod.
În doctrină, s-a pus în discuţie problema dacă se poate reţine această
infracţiune în sarcina celui care falsifică un înscris prin contrafacere, pentru a
putea proba o împrejurare, pe care din neglijenţă a uitat să o consemneze
într-un înscris la momentul când această împrejurare s-a produs. De exemplu,
1
2
Dec pen. nr. 4266/2000 în RDP nr. 3/2002, p. 105.
3
4
5
W. Joecks, Strafgesetzbuch. Studienkommentar.Ed. C.H. Beck, Muenchen, 2005, p. 638,
par. 23.
debitorul, după ce plăteşte datoria, uită să-i ceară creditorului o chitanţă cum că
i-a plătit acea datorie, iar ulterior întocmeşte el singur o chitanţă, care să ateste
plata creanţei şi falsifică semnătura creditorului.
S-a considerat1 că nu suntem în prezenţa unei acţiuni de falsificare, din
moment ce înscrisul ar fi inutil şi inofensiv, iar folosirea lui nu ar putea crea,
contrar adevărului, o probă împotriva unei stări de fapt existente (dovada că s-a
plătit acea datorie). Împărtăşim această opinie care se fundamentează pe teoria
intelectuală a falsului, conform căreia, se susţine că există o acţiune de
falsificare doar în măsura în care se falsifică o manifestare de voinţă, ceea ce nu
este cazul în ipoteza de mai sus.
Într-o opinie contrară, s-a susţinut că fapta este tipică, creând o stare de
pericol, deoarece înscrisul este unul falsificat chiar dacă împrejurarea a cărei
existenţă o probează este adevărată2.
Trebuie ca făptuitorul să folosească înscrisul falsificat sau să îl
încredinţeze unei alte persoane spre folosire, în vederea producerii de
consecinţe juridice. Aceasta înseamnă că în sarcina autorului unui fals în
înscrisuri sub semnătură privată nu se va putea reţine şi infracţiunea de uz de
fals, deoarece folosirea înscrisului falsificat este o condiţie a tipicităţii3.
Nu are importanţă pentru tipicitatea faptei dacă consecinţele urmărite de
agent a se realiza prin folosirea înscrisului falsificat sau a celor urmărite de cel
căruia i s-a încredinţat spre folosire înscrisul falsificat s-au şi produs efectiv4.
Fapta se consumă atunci când înscrisul falsificat este folosit sau
încredinţat spre folosire în vederea producerii de consecinţe juridice.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă, deoarece agentul
urmăreşte să producă anumite consecinţe juridice în momentul folosirii sau
încredinţării spre folosire5.
Tentativa se pedepseşte şi există atunci când se începe acţiunea de folosire
sau încercare de încredinţare. Simpla falsificare a unui înscris sub semnătură
privată nu este o tentativă pedepsibilă, dacă agentul nu a încercat să-l
folosească sau să-l încredinţeze.
Sancţiune. Fapta se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau
amendă.
Uzul de fals
1
2
3
Explicaţii IV, p. 449, T. Toader, op. cit., p. 392.
4
5
Art. 291 C pen. incriminează folosirea unui înscris oficial ori sub
semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii de consecinţe
juridice.
Această infracţiune presupune drept condiţie prealabilă existenţa unui
înscris falsificat, a cărui situaţie juridică era cunoscută de autor. Înscrisul fals
poate să fie unul oficial sau unul sub semnătură privată.
Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană. Cel care a falsificat
înscrisul şi apoi l-a folosit va răspunde pentru un concurs de infracţiuni.
Dacă agentul a falsificat în prealabil înscrisul sub semnătură privată, el va
comite doar infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, deoarece
folosirea acestui înscris este o condiţie de tipicitate a faptei incriminate de art.
290 C pen1.
Dacă orice altă persoană, decât autorul falsului, foloseşte înscrisul sub
semnătură privată falsificat, ea va putea răspunde pentru comiterea infracţiunii
de uz de fals.
Regula de mai sus se aplică nu doar autorului, ci şi oricărui participant la
falsul în înscrisuri sub semnătură privată.
Latura obiectivă. Fapta se comite prin folosirea unui înscris falsificat în
vederea producerii unor consecinţe juridice. În concret, ea se poate realiza prin
prezentarea înscrisului, sau invocarea înscrisului, în faţa unei autorităţi, sau
unei alte persoane pentru a-i crea o imagine denaturată.
De exemplu, se poate comite fapta prin depunerea ca act doveditor a unei
acţiuni în justiţie sau pentru o cerere, prin prezentarea cu ocazia efectuării unei
operaţiuni.
Simpla afirmaţie că un anumit lucru se poate dovedi cu acte, pe care
agentul le cunoaşte ca fiind false nu constituie o folosire a unui înscris
falsificat. La fel, nu este folosire nici arătarea spre examinare a unui înscris
falsificat sau solicitarea de a fi supus unei expertize neoficiale2.
Nu este necesar să se fi reuşit crearea imaginii denaturate, fiind suficient
ca folosirea să fie aptă să producă consecinţe juridice.
Fapta nu este tipică nici atunci când agentul doar deţine un înscris
falsificat fără a-l şi folosi efectiv, chiar dacă eventuala deţinere ar fi realizată cu
scopul de a-l folosi ulterior3. Această deţinere ar putea fi considerată ca un act
pregătitor sau o tentativă, care nu sunt incriminate în cazul uzului de fals. Nu se
poate reţine infracţiunea de uz de fals în sarcina însoţitorului unui transport care
a primit un înscris falsificat pentru a-l folosi la justificarea transportului în caz
1
O. Stoica, op. cit., p. 344; Codul penal comentat şi adnotat II, p. 287.
2
3
de control, pe care l-a purtat asupra sa, fără a-l prezenta cuiva1.
Se consideră că folosirea unui înscris declarat anterior fals nu este
susceptibilă să producă efecte juridice2. De principiu, suntem de acord cu
această afirmaţie, dar credem că se impun unele precizări. Credem că pot fi
imaginate ipoteze în care un înscris declarat fals să fie folosit ca unul adevărat.
De exemplu, o instanţă declară nul un anumit înscris şi înainte de a se preda
acel înscris, agentul foloseşte înscrisul declarat fals în faţa unui terţ care nu ştia
că acel înscris a fost declarat fals. Credem că nu există nici o diferenţă între
agentul care foloseşte înscrisul declarat fals, ca mijloc de a comite o înşelăciune
şi infractorul care obţine un alt înscris falsificat, care încă nu a fost declarat fals,
şi îl foloseşte pentru a înlesni aceeaşi înşelăciune.
Actul oficial subsecvent, emis ca urmare a folosirii de către agent a unui
înscris falsificat, nu este un act fals şi folosirea acestuia nu constituie un uz de
fals, câtă vreme nu a intervenit anularea actului subsecvent care a stat la baza
actului oficial3. De exemplu, folosirea permisului obţinut ilegal după ce agentul
a depus o adeverinţă falsă de cazier. Aceasta deoarece permisul de conducere
exprimă manifestarea de voinţă reală a emitentului, chiar dacă acesta a fost
înşelat de unul din actele depuse.
Conform teoriei materiale a falsului, folosirea fără drept a unui înscris,
fără ca acesta să fie fals, nu îndeplineşte condiţiile de tipicitate4. Cel care
prezintă organelor de control un bon pentru lemne eliberat unei alte persoane
pentru aceeaşi cantitate de lemne, nu va răspunde pentru infracţiunea de uz de
fals5.
Din acest motiv, legiuitorul a incriminat în Codul vamal alături de
folosirea la autoritatea vamală a documentelor vamale de transport sau
comerciale falsificate (art. 273 C. Vamal) şi folosirea la autoritatea vamală a
documentelor vamale de transport sau comerciale care se referă la alte mărfuri
sau bunuri (art. 272 C. Vamal).
Dacă s-ar aplica teoria intelectuală a falsului am fi în prezenţa unei
infracţiuni de uz de fals indiferent dacă înscrisul era pentru o altă marfă,
deoarece s-ar realiza o falsificare a manifestării de voinţă a emitentului actului.
Dacă folosirea de acte vamale se face la Registrul auto român, fapta nu se
încadrează în conţinutul infracţiunilor din Codul vamal ci a uzului de fals6.
Infracţiunea este una instantanee şi nu una continuă, chiar dacă se produc
1
Dec. pen. nr. 168/1972 a Trib. Jud. Timiş, în RRD nr. 7/1972, p. 147.
2
3
4
5
Dec. pen. nr. 1090/1971 a Trib. Suprem, în RRD nr. 2/1970, p. 169.
6
Dec. nr. XIX / 2006 a ÎCCJ dată într-un Recurs în interesul legii.
ulterior efecte ale folosirii actului falsificat. Această urmare nu modifică natura
juridică a acestei infracţiuni1.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă2, deoarece agentul
urmăreşte producerea unor consecinţe juridice.
Fapta are o modalitate atenuată atunci când înscrisul falsificat este unul
sub semnătură privată, deoarece pedeapsa este mai redusă. Apare ca discutabil
faptul dacă aceasta este o formă atenuată sau este o infracţiune distinctă,
deoarece folosirea unui înscris sub semnătură privată nu realizează în nici un fel
conţinutul infracţiunii în formă de bază, şi anume folosirea unui înscris oficial
falsificat.
Fapta se consumă în momentul folosirii înscrisului în vederea producerii
de consecinţe juridice.
De lege ferenda, s-a propus introducerea unei cauze de nepedepsire a
uzului de fals, dacă autorul împiedică producerea urmărilor specifice, deoarece
agentul ar putea fi cointeresat în evitarea sancţionării, iar curmarea urmărilor
activităţii infracţionale ar fi şi în interesul societăţii3.
O astfel se soluţie ar fi întemeiată, cu atât mai mult cu cât acţiunea de
falsificare ar fi oricum sancţionată.
Sancţiune. Fapta se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani, când
înscrisul este oficial şi cu închisoare de la 3 luni la 2 ani, când înscrisul este sub
semnătură privată.
Falsul în declaraţii
Art. 292 C pen. incriminează declararea necorespunzătoare adevărului,

făcută unui organ sau instituţii de stat ori unei unităţi dintre cele la care se
referă art. 145, în vederea producerii de consecinţe juridice, pentru sine sau
pentru altul, atunci când, potrivit legii sau împrejurărilor, declaraţia făcută
serveşte pentru producerea acelei consecinţe.
În Codul penal Carol II sfera ipotezelor de fals în declaraţii era mult mai
restrânsă4. S-a susţinut că art. 292 C pen. actual a incriminat toate variantele
1
2
O. Stoica, op. cit., p. 344; Explicaţii IV, p. 452; T. Toader, op. cit., p. 395.
3
4
Art. 404 C pen. Carol II „Acela care înaintea unui funcţionar public face declaraţiuni
neadevărate pentru întocmirea unui act public, privitor la starea civilă sau stabilirea identităţii
unei persoane, ori privitor la vreun raport juridic dintre alte persoane, comite delictul de fals în
posibile de fals în declaraţii producătoare de consecinţe juridice, eliminând

ipoteza unor declaraţii nesusceptibile de a avea un efect juridic1. Dacă legea
penală nu ar incrimina şi sancţiona o astfel de faptă, ar însemna să fie lăsate
fără ocrotire penală imensul număr de relaţii sociale în mecanismul cărora
declaraţiile făcute oficial au un rol de necontestat2.
Credem că ar trebui ca legiuitorul să limiteze sfera de aplicare a acestui
text, deoarece înainte de 1989 aproape orice declaraţie se realiza în faţa unui
organ de stat sau obştesc, ceea ce nu se mai întâmplă şi astăzi. Credem că
principiul minimei intervenţii a Dreptului penal ar justifica o limitare a
aplicabilităţii acestui text, la ipoteze particulare care lezează în mod
semnificativ valorile sociale.
Or, în cazul acestei infracţiuni, spre deosebire de falsul intelectual,
întocmirea înscrisului falsificat este consecinţa declaraţiei unei persoane, alta
decât funcţionarul care întocmeşte înscrisul prin care se consemnează declaraţia
falsă. În doctrină acesta mai poartă denumirea de „fals intelectual” comis de un
particular3.
Înscrisul în care este consemnată declaraţia mincinoasă este în mod firesc
unul fals4.
juridică atunci când legiuitorul creează obligaţia pentru o persoană juridică de a
face anumite declaraţii.
Latura obiectivă. Trebuie să existe o declaraţie necorespunzătoare
adevărului, făcută în faţa unui organ sau instituţii de stat sau a unei unităţi
dintre cele la care se referă art. 145. Declaraţia se poate face oral sau în scris.
De regulă, şi declaraţia făcută oral se consemnează într-un înscris, întocmit de
cel căruia i se adresează declaraţia. S-a susţinut că, deşi condiţia consemnării în
scris a declaraţiei nu este prevăzură expres, aceasta este o condiţie implicită.
declaraţiuni şi se pedepseşte cu închisoare corecţională dela 3 luni la un an, amenda dela 2.000
la 5.000 lei şi interdicţie corecţionala dela unu la 2 ani”.
Art. 405 C pen. Carol II „Acela care, afară de cazul prevăzut de art. 404, cu ocazia unui
interogator asupra identităţii, situaţiunii sau altor calităţi ale persoanei sale sau ale altuia, face
declaraţiuni neadevărate înaintea unui funcţionar public, aflat în exerciţiul funcţiunii sale,
comite delictul de fals în declaraţiuni şi se pedepseşte potrivit art. 404.
Aceeaşi pedeapsă se aplică şi aceluia care face declaraţiuni neadevărate, în scopul de a
induce în eroare autoritatea publică asupra identităţii stării sale civile sau altor calităţi ale
persoanei sale ori ale alteia, chiar dacă faptul s-a petrecut înaintea unui particular ce ar avea
îndatorirea de a înregistra identitatea persoanelor”.
1
2
3
C. Rătescu, Codul penal adnotat II, p. 593, pct.1.
4
Până la consemnarea într-un înscris a declaraţiei necorespunzătoare, fapta nu

produce o stare de pericol1. Considerăm că este necesar ca declaraţia să fie
consemnată într-un înscris, aşa cum se întâmplă de regulă, sau în orice altă
modalitate (înregistrare audio, video etc.) care îndeplineşte cerinţele legale
concrete în care se consemnează respectiva declaraţie. În caz contrar, fapta
rămâne la nivelul unei tentative, deoarece o astfel de declaraţie neconsemnată
nu poate produce efecte juridice.
Uneori, o declarare a unui neadevăr se sancţionează nu ca un fals în
declaraţii, ci se aplică textul special care incriminează acea faptă. De exemplu,
un martor, deşi face declaraţii neadevărate în faţa unei instituţii publice cu
ocazia audierii sale, nu va răspunde pentru fals în declaraţii, ci pentru mărturie
mincinoasă. Aceasta, în ciuda faptului că procesul verbal în care se
consemnează declaraţia martorului este un act oficial. Scopul acestuia nu este
de a releva veridicitatea afirmaţiilor, ci doar acela că trebuie să conţină
declaraţia martorului, care poate fi adevărată sau falsă2. Neadevărul declaraţiei
poate fi evidenţiat de celelalte probe administrate sau de celelalte părţi sau
participanţi la procedura judiciară.
S-a susţinut că textul are un caracter subsidiar şi că dacă fapta martorului
nu intră sub incidenţa textului de la mărturie mincinoasă, atunci fapta va fi
sancţionată ca fals în declaraţii3. Dacă însă grefierul consemnează în mod
intenţionat greşit declaraţia martorului, sau a celorlaltor părţi audiate, atunci el
comite infracţiunea de fals intelectual. Dacă o persoană modifică declaraţia
martorului sau unei alte părţi prin falsificarea procesului verbal în care sunt
consemnate aceste date, fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii
de fals material în înscrisuri oficiale.
Trebuie ca declararea să se facă în vederea producerii consecinţelor
juridice pe care le determină, potrivit legii sau împrejurărilor, acea
declaraţie, pentru sine sau pentru altul. În lipsa acestei condiţii, o declaraţie,
chiar neadevărată, nu îndeplineşte condiţia de tipicitate a acestei infracţiuni.
Ipotezele în care există obligaţia de a da o declaraţie în vederea producerii
de consecinţe juridice trebuie să fie reglementate într-un act normativ, care va
conţine şi prevederi cu privire la consecinţele pe care le poate produce acea
declaraţie4. S-a considerat că este absolut necesar să se indice actul normativ
care stabileşte că acea declaraţie produce anumite consecinţe juridice5.
Aceasta a fost ideea de bază a reglementării acestei infracţiuni, dar astăzi
1
2
C. Rătescu, Codul penal adnotat II, p. 574, pct.41.
3
4
5
se constată că aproape orice formular care trebuie completat, indiferent de cel

căruia îi este destinat, o instituţie publică sau chiar una privată, conţine şi
precizarea că declararea necorespunzătoare adevărului se sancţionează potrivit
Codului penal, adică precum fals în declaraţii, fără a exista întotdeauna şi vreun
act normativ care să prevadă acest lucru. Credem că o astfel de precizare în
formular, în lipsa unui temei legal, nu poate atrage sancţionarea pentru
comiterea falsului în declaraţii, ci se va putea angaja răspunderea penală pentru
o eventuală înşelăciune.
S-a susţinut1 şi s-a decis2 că, dacă o persoană face o declaraţie mincinoasă
la notar, fapta sa de fals în declaraţii exclude reţinerea în viitor şi a infracţiunii
de uz de fals cu ocazia ulterioară a utilizării actului. Considerăm că trebuie
nuanţată o astfel de opinie.
Dacă declaraţia falsă consemnată este folosită pentru producerea
consecinţelor juridice pe care ea le determină potrivit legii sau împrejurărilor,
atunci se va reţine doar infracţiunea de fals în declaraţii şi eventual infracţiunea
de înşelăciune în concurs.
Dacă declaraţia falsă este consemnată într-un înscris, acesta devine un
înscris oficial, iar folosirea lui în alte împrejurări decât cea pentru care a fost
dată atrage reţinerea unui concurs de infracţiuni între 292 C. pen. şi art. 291 C
pen.
Nu este necesar pentru tipicitatea faptei să se şi producă consecinţele
dorite de făptuitor.
Uneori, falsul în declaraţii este incriminat prin dispoziţii speciale, caz în
care este absorbit de acestea. De exemplu, art. 26 din Legea nr. 356/2002 care
incriminează falsul în declaraţii în vederea emiterii sau utilizării instrumentelor
de plată electronică.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă, deoarece
declararea este făcută cu un scop special, şi anume producerea unor anumite
consecinţe juridice3. Autorul trebuie să cunoască şi să dorească atât inducerea
în eroare, cât şi producerea unei consecinţe juridice pentru sine sau pentru altul
ca urmare a declaraţiei false. Lipsa acestei circumstanţe din structura
elementului cognitiv şi volitiv face ca fapta să fie comisă fără intenţia specifică
falsului în declaraţii, deci să nu mai fie tipică, deşi s-a făcut o declaraţie falsă4.
Autorul trebuie să aibă, pe lângă reprezentarea caracterului fals al
1
2
Dec. pen. nr.843/1975 a Trib. Suprem, în RRD nr. 6/1976, p. 47.
3
Codul penal comentat şi adnotat II, p. 296; Explicaţii IV, p. 460; T. Toader, op. cit., p.
398; O. Stoica, op. cit., p. 345.
4
declaraţiei şi reprezentarea consecinţei juridice pe care o va putea produce

declaraţia sa neadevărată, conform legii sau împrejurărilor.
Tentativa nu se pedepseşte. Fapta se consumă în momentul depunerii
declaraţiei la organul competent, dacă este scrisă, sau în momentul când este
consemnată în scris sau în orice alt mod declaraţia orală de cel căruia i se
adresează1. Chiar dacă o interpretare literală a textului ar duce la concluzia că
elementul material s-a realizat în momentul declaraţiei orale, fără condiţia
consemnării, s-a considerat că simpla declaraţie orală, neconsemnată în scris nu
generează nici o stare de pericol. În plus, această infracţiune trebuie să rămână
una privitoare la falsul în înscrisuri2.
Sancţiune. Fapta se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau
amendă.
Falsul privind identitatea
Art. 293 C pen. incriminează prezentarea sub o identitate falsă ori

atribuirea unei asemenea identităţi altei persoane, pentru a induce sau menţine
în eroare un organ sau o instituţie de stat sau o altă unitate dintre cele la care
se referă art. 145 C pen., în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru
sine ori pentru altul.
Legiuitorul a dorit ca prin incriminarea acestei fapte ca falsul în declaraţii
cu privire la identitatea unei persoane să aibă o natură juridică distinctă.
Obiectul material al acestei modalităţi este reprezentat de un înscris care
serveşte în mod direct pentru dovedirea stării civile (certificat de naştere, de
căsătorie), pentru legitimare (legitimaţie de serviciu, de acces etc.) sau de
identificare (carte de identitate, paşaport etc.). Nu se includ actele prin
intermediul cărora s-ar putea stabili în mod indirect identitatea (diplome de
absolvire, brevete, carduri bancare, acte contabile etc.).
Subiect activ al acestei infracţiuni poate fi orice persoană.
Latura obiectivă. Trebuie să existe o acţiune de prezentare sub o
identitate falsă sau de atribuire unei alte persoane o identitate falsă.
Fapta se poate comite prin prezentarea sub o identitate falsă, în formă
orală sau prin intermediul unor înscrisuri false sau folosite fraudulos. Agentul
poate induce sau menţine în eroare atât cu privire la propria identitate, cât şi la
identitatea unei alte persoane, prin atribuirea unei identităţi false acelei
persoane.
1
O. Stoica, op. cit., p. 345; Explicaţii IV, p. 460.
2
S-a susţinut că dacă falsul a fost demascat în faţa autorităţii nu se mai

poate reţine această infracţiune1.
În sens contrar, s-a susţinut că fapta este tipică şi atunci când autorităţile
nu au fost induse în eroare, deoarece producerea rezultatului nu este o condiţie
de tipicitate, ci doar faptul ca agentul să fi urmărit acest scop.
Este suficientă prezentarea, fără a fi necesară şi reuşita inducerii în eroare
a autorităţii2.
A doua modalitatea este reprezentată de atribuirea unei identităţi false
unei alte persoane. Dacă o persoană atribuie unei alte persoane o identitate
falsă şi apoi cea de-a doua se prezintă sub această identitate falsă, cele două
persoane nu vor fi participanţi una la fapta celeilalte, ci vor răspunde fiecare
pentru propria faptă3.
Pentru a fi tipică fapta trebuie să fie comisă pentru a induce sau menţine
în eroare un organ sau o instituţie de stat sau o altă unitate dintre cele la care se
referă art. 145, în vederea producerii unei consecinţe juridice pentru sine
sau pentru altul.
Dacă este indusă în eroare o altă persoană decât cele enumerate de lege,
fapta nu este tipică, indiferent dacă inducerea în eroare a putut sau nu să
producă consecinţe juridice.
Deşi jurisprudenţă română era quasi-unanimă în a decide că nu se poate
reţine această infracţiune dacă un cetăţean român se prezintă sub o identitate
falsă în faţa unei autorităţi străine, prin Decizia nr. 19/20074 a ÎCCJ dată într-un
Recurs în interesul legii, s-a decis că această infracţiune se va reţine atunci când
cetăţeanul român, aflat în străinătate, se va prezenta sub o identitate falsă în faţa
autorităţilor unui stat străin.
Argumentele aduse în favoarea unei asemenea în soluţii sunt în esenţă
următoarele:
Deşi se recunoaşte că art. 145 C pen face referire la autorităţilor române,
…dar, dacă se ţine seama de posibilităţile concrete, în continuă extindere, de
săvârşire a unor astfel de acte în afara teritoriului naţional al României,
antrenând consecinţe deopotrivă periculoase pentru statul român căruia îi
aparţin făptuitorii, cât şi pentru statele pe teritoriul cărora ele ar fi comise, se
impune ca examinarea lor sub aspectul incidenţei legii penale române să fie
realizată şi în raport cu evoluţia de ansamblu a reglementărilor cu caracter
penal adoptate pe plan intern, precum şi a celor internaţionale la care
România a aderat.
1
2
3
4
Publicată în M. Of. nr. 503 din 03.07.2008.
Suntem în faţa unei analogii comise în defavoarea celui acuzat. Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie motivează că interesele de politică penală impun o
extindere a aplicării textului de incriminare a art. 293 C pen. Credem că acest
aspect este unul extrem de periculos. Dacă legiuitorul român consideră că
interesele de politică penală impun aplicarea textului şi în cazul declaraţiilor
false cu privire la identitatea persoanei comis în străinătate, avea posibilitatea să
modifice textul de incriminare aşa cum a făcut prin extinderea textelor de
corupţie şi în cazul coruperii unui funcţionar al unui stat străin prin art. 8 ind.1
din Legea nr. 78/2000.
Credem că prin această interpretare textul încalcă art. 7 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului. Din însăşi motivarea dată rezultă că Înalta
Curte a decis în mod voit să facă o analogie în defavoarea celui acuzat.
Al doilea argument adus de curte în favoarea soluţiei sale vizează şi faptul
că aceste fapte produc indirect efecte şi asupra autorităţilor române care trebuie
să colaboreze cu organele judiciare străine cu privire la readmisia cetăţenilor
români. Acesta argument este tot un argument de oportunitate de incriminare.
El nu este un argument de interpretare extensivă, ci este un argument care ţine
de aplicarea unui text al cărui conţinut este modificat prin interpretare.
Un alt argument invocat este acela al existenţei principiului personalităţii.
S-a susţinut că …, prin textul art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal, a fost
incriminată fapta de prezentare sub o identitate falsă, comisă pentru a induce
sau a menţine în eroare un organ, o instituţie de stat sau o unitate de interes
public, fără ca incriminarea să fie condiţionată expres de apartenenţa acestor
autorităţi la statul român, se impune ca încadrarea unei atari fapte în textul de
lege menţionat să opereze şi în cazul în care cetăţeanul român săvârşeşte fapta
în faţa autorităţilor unui stat străin.
Sub acest aspect, obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute în
textul de lege menţionat constă în încrederea publică în identitatea persoanei,
adică în deplina concordanţă dintre identitatea sub care cineva se prezintă în
faţa unei autorităţi şi datele reale privind identitatea sa, ceea ce se regăseşte şi
în cazul faptei cetăţeanului român aflat în străinătate care se prezintă sub o
identitate falsă autorităţilor unui stat străin.
A interpreta altfel dispoziţiile legale la care s-a făcut referire ar însemna
ca principiul personalităţii legii penale să nu fie aplicabil în cazul infracţiunii
de fals privind identitatea, prevăzută în art. 293 alin. 1 din Codul penal, ceea
ce ar fi inadmisibil.
În mod evident că principiul personalităţii nu consacră obligaţia ca
legiuitorul român să protejeze penal interesele autorităţilor unui stat străin dacă
acesta nu doreşte să o facă.
Dacă un cetăţean al statului străin se prezintă sub o identitate falsă, se

aplică textul de incriminare al acelui stat. Dacă nu există un astfel de text,
aplicarea art. 293 alin 1 C pen. este o extensie nejustificată a aplicării în
străinătate a legii penale române.
Reglementarea principiului personalităţii, fără a impune condiţia dublei
incriminări, a fost criticată pe bună dreptate în doctrină1.
Din nou ni se aduc argumente de oportunitate şi nu unul de legalitate.
Principiul personalităţii nu obligă la extinderea aplicării unui text de
incriminare ci doar aplicarea acelui text, fără modificări, şi în străinătate. În
speţă Înalta Curte nu putea invoca principiul personalităţii decât dacă o faptă
este prealabil incriminată.
Principiile aplicării legii penale în spaţiu presupun preexistenţa unui text
de incriminare, şi nu invers.
Credem că Înalta Curte, din dorinţa de a rezolva o problemă punctuală
legată de procedurile de readmisie a cetăţenilor români, a făcut o analogie în
defavoarea celui acuzat, deşi Procurorul general solicită o opinie în legătură cu
eventualele induceri în eroare a autorităţilor române în mod mediat, atunci când
cetăţeanul român îşi declară o altă cetăţenie pentru a evita procedura de
readmisie.
Fapta este tipică şi atunci când agentul, cunoscând că celui căruia i se face
prezentarea se află în eroare cu privire la identitatea persoanei care i se prezintă,
îl menţine în eroare prin întărirea convingerii.
Fapta nu poate fi săvârşită fără prealabila existenţă a unei împrejurări de
fapt de care sunt legate anumite consecinţe juridice şi, pentru a putea beneficia
de ele, persoana trebuie să-şi dovedească identitatea. Fără o astfel de stare de
fapt, prezentarea sub o identitate falsă ar fi complet irelevantă din punct de
vedere juridic2. De exemplu, dacă o persoană întreabă pe stradă o altă persoană
cum se numeşte şi aceasta îşi dă un nume fals, fapta nu intră sub incidenţa legii
penale.
De obicei, falsul privind identitatea este o infracţiune-mijloc pentru
comiterea unor alte infracţiuni (înşelăciune, delapidare, favorizarea
infractorului etc.).
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă, deoarece trebuie
comisă pentru a induce sau menţine în eroare3. Simpla inducere în eroare fără
intenţia de a produce efecte juridice nu este tipică.
Fapta se consumă în momentul prezentării sub o identitate falsă, sau în
1
F. Streteanu, Tratat…op. cit., p.168-169.
2
3
O. Stoica, op. cit., p. 346; Explicaţii IV, p. 467;
momentul depunerii înscrisului care atestă o altă identitate a persoanei.

Fapta, în alineatul 2 al art. 293 C pen., are şi o modalitate asimilată şi
anume încredinţarea unui înscris care serveşte pentru dovedirea stării civile
ori pentru legitimare sau identificare, spre a fi folosit fără drept.
În cazul în care o persoană încredinţează un act de identitate pentru a fi
folosit fără drept de altă persoană, iar ceea de-a doua foloseşte acel act
atribuindu-şi o identitate falsă, fiecare din cele două persoane va comite propria
infracţiune de fals privind identitatea, prima persoană în modalitatea
încredinţării unui înscris care foloseşte la identificare, iar cea de-a doua
persoană în modalitatea atribuirii unei identităţi false1.
Subiectul activ este titularul identităţii încredinţate sau cel care deţine
înscrisul, în mod licit sau ilicit.
Latura obiectivă. Fapta se comite prin încredinţarea înscrisului, spre a fi
folosit fără drept. Încredinţarea se poate realiza de cel care deţine în mod licit
acel înscris dar şi de cel care l-a obţinut în mod fraudulos.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă, deoarece
încredinţarea se realizează cu scopul de a fi folosit fără drept acel înscris2.
Fapta se consumă în momentul încredinţării, indiferent dacă a fost apoi
folosit sau nu.
Tentativa este posibilă dar nu se pedepseşte la nici una dintre modalităţi.
Falsul prin folosirea emblemei Crucii Roşii
Art. 294 C pen. incriminează folosirea fără drept a emblemei sau

denumirii de "Crucea Roşie" ori a unei embleme sau denumiri asimilate
acesteia, precum şi folosirea oricărui semn sau oricărei denumiri care
constituie o imitaţie a vreunei asemenea embleme ori denumiri, dacă fapta a
cauzat pagube materiale.
Incriminarea acestei fapte este o consecinţă a adoptării Convenţiei de la
Geneva din 1949 cu privire la îmbunătăţirea sorţii răniţilor şi bolnavilor din
forţele armate în campanie.
Sunt puse sub ocrotirea acestui text şi instituţiile asimilate (Semiluna
Roşie, Soarele Roşu, Leul Roşu)3.
Subiect activ al acestei infracţiuni poate fi orice persoană, chiar şi cel
care are dreptul de principiu să o folosească, dar în cazul concret a folosit-o pe
1
Codul penal comentat şi adnotat II, p. 303; T. Toader, op. cit., p. 399.
2
O. Stoica, op. cit., p. 346; T. Toader, op. cit., p. 400.
3
nedrept1.
Latura obiectivă. Fapta se comite prin folosirea fără drept a emblemei,
denumirii, sau imitaţii ale acestora.
Imitaţia există atunci când prin ansamblul elementelor copia se aseamănă
cu originalul şi poate genera confuzie în rândul publicului2.
Când imitaţia este făcută într-un sector străin de preocupările Crucii Roşii,
fapta nu are un caracter ilicit şi nici nu ar putea fi considerată fără drept din
perspectiva acestui text de incriminare3.
A doua condiţie este ca fapta să fi produs o pagubă Crucii Roşii sau altor
persoane4.
Latura subiectivă. Infracţiunea se poate comite cu intenţie directă sau
eventuală.
Tentativa nu se pedepseşte, nici la forma de bază, nici la cea agravată.
Fapta se consumă în momentul când s-a produs paguba materială5.
Sancţiunea. Forma de bază se sancţionează cu închisoare de la o lună la 1
an sau cu amendă.
Această infracţiune are şi o formă agravată care se reţine atunci când
fapta se săvârşeşte în timp de război.
Dacă însă fapta este comisă în legătură cu operaţiuni militare, fapta este
absorbită în conţinutul art. 351 C. pen6.
Sancţiunea. Forma agravată se sancţionează cu închisoarea de la unu la 5
ani.
1
2
3
Explicaţii IV, p. 473; Codul penal comentat şi adnotat II, p. 308.
4
5
6
Folosirea emblemei Crucii Roşii în timpul operaţiilor militare.
Folosirea, fără drept, în timp de război şi în legătură cu operaţiile militare, a emblemei
ori denumirii de "Crucea Roşie" sau a celor asimilate acesteia, se pedepseşte cu închisoare de
la 3 la 7 ani.
Bogdan Sergiu, Fals în declaraţii. Declaraţie dată de mandatar în faţa

notarului public (C.A. Cluj, secţia penală, decizia nr. 409/R/2007), CDP
nr.2/2008
Butiuc Constantin, Deţinerea şi punerea în circulaţie a valorilor
falsificate, RDP nr. 3/1998
Ciuncan Dorin, Falsul intelectual în contabilitate, RDP nr. 1/2007
Dan Mihai, Număr fals de înmatriculare, RDP nr. 2/1996
Diaconu G., Infracţiunea de falsificare de monede sau alte valori, RDP
nr. 4/1996
Dumitru Ion, Cu privire la înţelesul termenilor de public, funcţionar
public şi înscris oficial, Dreptul nr. 6/1997
Dumitru Ion, Săvârşirea infracţiunii de uz de fals în concurs cu
infracţiunile de fals material in înscrisuri oficiale şi fals privind identitatea, de
către persoana care, falsificând un act de identitate, l-a folosit prezentându-se
sub o identitate falsă, Dreptul. nr. 10-11/1995
Duţă Titu, Ţugui Vasile, Consecinţele penale ale simulării preţului în
cazul unui contract autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil, Dreptul nr.
2/1994
Georgescu Marin, Încadrarea juridică a faptei săvârşite prin dictarea
unor date inexacte la alcătuirea inventarului, RRD nr. 3/1971
Gheorghiu N., Infracţiunea de fals în acte private şi infracţiunea de uz de
fals, J. N. nr. 3/1961
Hecht Valdeman, Încadrarea juridică a schimbării identităţii
autovehiculelor prin falsificarea seriei caroseriei sau motorului, Dreptul nr.
12/1996
Iacob Ioan, Pavel Doru, Cu privire la infracţiunea de înşelăciune
săvârşită prin folosirea unui înscris falsificat, RRD nr. 4/1971
Jurj Vasile, Despre falsul intelectual prin omisiune, Dreptul nr. 4/1996
Lungu S., Cu privire la încadrarea juridică a faptei de a falsifica bilete de
călătorie, RRD nr. 8/1973
Mureşan Ionel, Dumbravă Vladimir, Încadrarea juridică a faptei de a
călători în mijloacele de transport în comun, în baza unei legitimaţii false de
călătorie, RRD nr. 2/1976
Mureşan Ionel, În legătură cu elementul material al infracţiunii de fals în
înscrisuri sub semnătură privată, RRD nr. 1/1975
Olaru Ioana, Calificarea juridică a faptei de a declara in faţa notarului
public un preţ mai mic decât cel real, Dreptul nr. 6/1999
Oproiu Al., Rezolvarea unei speţe de fals în acte oficiale, J.N. nr. 3/1992
Papadopol Vasile, Probleme generale privind infracţiunile de fals în
înscrisuri, RRD nr. 12/1973
Pătulea Vasile, Condiţii de reţinere a infracţiunii de falsificare de monede
sau alte valori. Ordinul de plată şi biletul la ordin, Dreptul nr. 10/2002
Păvăleanu Vasile, Încadrarea juridică a faptei de conducere pe drumurile
publice a unui autovehicul neînmatriculat şi cu număr fals de înmatriculare,
Dreptul nr.10/1997
Rădulescu Octavian, Aspecte ale falsului intelectual în actele notariale,
Dreptul nr. 5/1998
Rădulescu Octavian, Fapta de a declara în faţa notarului un preţ mai mic
decât cel real constituie infracţiune? Dreptul nr. 9/1998
Salan Alexandru, Falsul în înscrisuri. Observaţii critice, RDP nr. 1/2002
Staiu Ion, Infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, RDP
nr. 1/2005
Voinea Gheorghe, Falsul în contabilitate şi falsul intelectual, Dreptul nr.
3/1999
Voinea Gheorghe, Falsul în acte contabile, RDP nr. 2/1999
ANEXE
DECIZIE nr. 62 din 18 ianuarie 2007 referitoare la excepţia de

neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006
pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru
modificarea şi completarea altor legi
Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Kozsokar Gabor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Ion Predescu - judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Tudorel Toader - judecător
Marinela Mincă - procuror
Marieta Safta - magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor

art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului
penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, excepţie ridicată
de Mihaela Mârza în Dosarul nr. 3.003/325/2006 al Judecătoriei Timişoara, de
Sofia Ţămbălaru în Dosarul nr. 2.414/P/2006 al Judecătoriei Târgu Jiu şi de
Elena Iulia Ştefănescu în Dosarul nr. 1.462/85/2006 al Tribunalului Sibiu -
Secţia penală. Conexarea dosarelor şi dezbaterile au avut loc în şedinţa publică
din data de 11 ianuarie 2007, în prezenţa autoarei excepţiei, Elena Iulia
Ştefănescu, şi a reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în
încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera,
a amânat pronunţarea pentru data de 18 ianuarie 2007.
Anexe 411
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:

Prin încheierile pronunţate în dosarele nr. 3.003/325/2006 al Judecătoriei
Timişoara (7 septembrie 2006), nr. 2.414/P/2006 al Judecătoriei Târgu Jiu (13
septembrie 2006) şi nr. 1.462/85/2006 al Tribunalului Sibiu - Secţia penală (18
septembrie 2006), a fost sesizată Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru
modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi
completarea altor legi, excepţie ridicată în aceste dosare de către Mihaela
Mârza, de Sofia Ţămbălaru şi, respectiv, de Elena Iulia Ştefănescu.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Mihaela Mârza a susţinut
că prin abrogarea art. 205 şi 206 din Codul penal s-au încălcat dispoziţiile
cuprinse în art. 16, 20 şi 21 din Constituţie. Sofia Ţămbălaru a susţinut că
abrogarea dispoziţiilor art. 206 şi 207 din Codul penal contravine dispoziţiilor
art. 21 din Constituţie, întrucât are ca efect "imposibilitatea contestării de către
magistraţi, în justiţia penală, a activităţii calomnioase a unor ziarişti care, prin
articole defăimătoare, conduc la vătămarea imaginii acestora, nemaipăs-
trându-se un just echilibru între interesul general al statului privind imaginea
justiţiei şi dreptul magistraţilor de a-şi apăra onoarea şi demnitatea". Elena Iulia
Ştefănescu a susţinut că, întrucât nu există o lege care să reglementeze şi să
sancţioneze delictele de presă, în conformitate cu prevederile art. 30 alin. (8)
ultima teză din Constituţie, abrogarea dispoziţiilor art. 206 şi 207 din Codul
penal a creat un vid legislativ cu consecinţa lipsirii de protecţie juridică a
victimelor actelor de defăimare prin presă.
Judecătoria Timişoara a comunicat Curţii Constituţionale opinia sa, în
sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât abrogarea
art. 205 şi 206 din Codul penal reprezintă o opţiune a legiuitorului în cadrul
măsurilor de politică penală, care nu contravine prevederilor constituţionale
invocate.
Judecătoria Târgu Jiu a opinat că excepţia de neconstituţionalitate este
neîntemeiată, întrucât dispoziţiile legale criticate nu încalcă normele
constituţionale deoarece "prin abrogarea dispoziţiilor art. 206 şi 207 din Codul
penal nu se poate pune în discuţie violarea dreptului constituţional al
magistraţilor şi al oricărei persoane privind accesul liber la justiţie şi dreptul la
un proces echitabil [...], subzistând posibilitatea fiecăruia de reparare a
prejudiciului moral prin promovarea unei acţiuni civile".
Tribunalul Sibiu - Secţia penală a arătat că "vidul legislativ" invocat de
autoarea excepţiei "nu atrage calificarea ca neconstituţională a prevederii
incriminate" şi că, în consecinţă, excepţia de neconstituţionalitate este
neîntemeiată.
În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima
punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Guvernul a comunicat punctul său de vedere, în sensul că excepţia de
neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând că textul de lege criticat nu
instituie nicio discriminare, este în deplină concordanţă cu tratatele şi
convenţiile la care România este parte şi nu îngrădeşte liberul acces la justiţie.
Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este
neîntemeiată, întrucât prevederile legale criticate nu încalcă dispoziţiile
constituţionale invocate de autorii excepţiei.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat
punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi

Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile
părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la
prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. I
pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului
penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006, având
următorul cuprins: "Articolele 205, 206, 207 şi 2361 se abrogă."
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit
dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi
29 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra excepţiei de neconsti-
tuţionalitate.
Referitor la competenţa sa, Curtea reţine că art. 146 lit. d) din Constituţie
nu exceptează de la controlul de constituţionalitate dispoziţiile legale de
abrogare şi că, în cazul constatării neconstituţionalităţii lor, acestea îşi încetează
efectele juridice în condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituţie, iar
prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte.
De altfel, Curtea Constituţională s-a pronunţat în acelaşi sens prin Decizia nr.
20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 72 din 18 februarie 2000.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea constată că
aceasta este întemeiată şi urmează să fie admisă, pentru considerentele ce se vor
expune în cele ce urmează.
Anexe 413
Dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, abrogate prin art. I pct.
56 din Legea nr. 278/2006, au următorul cuprins:
- Art. 205: Insulta
"Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin
gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se
pedepseşte cu amendă.
Aceeaşi pedeapsă se aplică şi în cazul când se atribuie unei persoane un
defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.";
- Art. 206: Calomnia
"Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte
determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea
persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului
public, se pedepseşte cu amendă de la 2.500.000 lei la 130.000.000 lei.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.";
- Art. 207: Proba verităţii
"Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă
afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim.
Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de
insultă sau calomnie."
Obiectul juridic al infracţiunilor de insultă şi calomnie, prevăzute de art.
205 şi, respectiv, art. 206 din Codul penal, îl constituie demnitatea persoanei,
reputaţia şi onoarea acesteia. Subiectul activ al infracţiunilor analizate este
necircumstanţiat, iar săvârşirea lor se poate produce direct, prin viu grai, prin
texte publicate în presa scrisă sau prin mijloacele de comunicare audiovizuale.
Indiferent de modul în care sunt comise şi de calitatea persoanelor care le comit
- simpli cetăţeni, oameni politici, ziarişti etc. -, faptele care formează conţinutul
acestor infracţiuni lezează grav personalitatea umană, demnitatea, onoarea şi
reputaţia celor astfel agresaţi. Dacă asemenea fapte nu ar fi descurajate prin
mijloacele dreptului penal, ele ar conduce la reacţia de facto a celor ofensaţi şi
la conflicte permanente, de natură să facă imposibilă convieţuirea socială, care
presupune respect faţă de fiecare membru al colectivităţii şi preţuirea în justa
măsură a reputaţiei fiecăruia. De aceea, valorile menţionate, ocrotite de Codul
penal, au statut constituţional, demnitatea omului fiind consacrată prin art. 1
alin. (3) din Constituţia României ca una dintre valorile supreme. Astfel, textul
citat din Legea fundamentală prevede că "România este stat de drept,
democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile

cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul
politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale
poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989 şi sunt garantate".
Având în vedere importanţa deosebită a valorilor ocrotite prin dispoziţiile
art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, Curtea Constituţională constată că
abrogarea acestor texte de lege şi dezincriminarea, pe această cale, a
infracţiunilor de insultă şi calomnie contravin prevederilor art. 1 alin. (3) din
Constituţia României.
În acelaşi sens, Curtea reţine că, aşa cum corect se arată în motivarea
excepţiei ridicate în dosarul Tribunalului Sibiu - Secţia penală, prin abrogarea
dispoziţiilor legale menţionate s-a creat un inadmisibil vid de reglementare,
contrar dispoziţiei constituţionale care garantează demnitatea omului ca valoare
supremă. În absenţa ocrotirii juridice prevăzute de art. 205, 206 şi 207 din
Codul penal, demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanelor nu mai beneficiază de
nicio altă formă de ocrotire juridică reală şi adecvată.
În dezacord cu opinia exprimată în cauză de Judecătoria Târgu Jiu, Curtea
Constituţională nu poate reţine existenţa unei ocrotiri juridice reale prin
posibilitatea recunoscută de instanţele judecătoreşti persoanelor vătămate prin
infracţiunile menţionate, de a obţine daune morale în cadrul procesului civil,
deoarece o asemenea formă de ocrotire juridică nu este reglementată explicit, ci
este instituită pe cale jurisprudenţială. Pe de altă parte, recurgerea la procesul
civil, întemeiată, prin analogie, pe dispoziţiile art. 998 din Codul civil - care
reglementează răspunderea patrimonială pentru prejudiciile produse prin fapte
ilicite -, nu constituie o protecţie juridică adecvată în cazul analizat deoarece
dezonoarea este prin natura sa ireparabilă, iar demnitatea umană nu poate fi
evaluată în bani şi nici compensată prin foloase materiale.
Din această perspectivă, Curtea constată că abrogarea art. 205, 206 şi 207
din Codul penal încalcă şi principiul liberului acces la justiţie, consacrat prin
art. 21 din Constituţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un recurs
efectiv, prevăzute în art. 6 şi, respectiv, art. 13 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi principiul egalităţii
în drepturi prevăzut de art. 16 din Constituţie.
Curtea Constituţională reţine că liberul acces la justiţie nu înseamnă
numai posibilitatea de a te adresa instanţelor judecătoreşti, ci şi de a beneficia
de mijloace adecvate ocrotirii dreptului încălcat, corespunzător gravităţii şi
periculozităţii sociale a vătămării ce s-a produs. În acelaşi sens, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa,
de exemplu în cauzele Aydin contra Turciei din 1997, Conka împotriva Belgiei
din 2002, că efectul esenţial al dispoziţiei cuprinse în art. 13 din Convenţie
Anexe 415
constă în a impune existenţa unui recurs intern ce abilitează instanţa naţională

să ofere o "reparaţie adecvată", recursul trebuind să fie "efectiv" atât în cadrul
reglementărilor legale, cât şi în practica de aplicare a acestora.
Or, înlăturarea mijloacelor penale de ocrotire a demnităţii, ca valoare
supremă în statul de drept, determină încălcarea caracterului efectiv al accesului
la justiţie în această materie. În plus, Curtea constată că, prin efectul abrogării
analizate, spre deosebire de persoanele ale căror drepturi - altele decât dreptul
la onoare şi la o bună reputaţie - au fost încălcate şi care se pot adresa
instanţelor judecătoreşti pentru apărarea drepturilor lor, victimele infracţiunilor
de insultă şi calomnie nu au nicio posibilitate reală şi adecvată de a beneficia pe
cale judiciară de apărarea demnităţii lor - valoare supremă, garantată de Legea
fundamentală.
Curtea nu-şi poate însuşi nici opinia comunicată de Judecătoria Timişoara
în sensul că abrogarea art. 205, 206 şi 207 din Codul penal reprezintă o opţiune
a legiuitorului în cadrul măsurilor de politică penală şi că, în consecinţă,
excepţia este neîntemeiată. Potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală,
respectarea Constituţiei este obligatorie, de unde rezultă că Parlamentul nu-şi
poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte
antisociale, decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin
Constituţie. De exemplu, Parlamentul nu ar putea defini şi stabili ca infracţiuni,
fără ca prin aceasta să încalce Constituţia, fapte în conţinutul cărora ar intra
elemente de discriminare dintre cele prevăzute de art. 4 alin. (2) din Legea
fundamentală. Tot astfel, Parlamentul nu poate proceda la eliminarea protecţiei
juridice penale a valorilor cu statut constituţional, cum sunt dreptul la viaţă,
libertatea individuală, dreptul de proprietate sau, ca în cazul analizat,
demnitatea omului. Libertatea de reglementare pe care o are Parlamentul în
aceste cazuri se exercită prin reglementarea condiţiilor de tragere la răspundere
penală pentru faptele antisociale care aduc atingere valorilor prevăzute şi
garantate de Constituţie.
Curtea constată că abrogarea art. 205, 206 şi 207 din Codul penal
contravine şi dispoziţiilor art. 30 alin. (8) din Constituţie, în cazurile în care
infracţiunile de insultă şi calomnie sunt săvârşite prin presă, textul
constituţional menţionat prevede că "delictele de presă se stabilesc prin lege".
În absenţa oricărei distincţii, rezultă că delictele de presă se pot stabili prin lege
specială - de exemplu, printr-o lege a presei, cum se întâmplă în Franţa - sau
prin legea penală comună, care este în cazul de faţă Codul penal. Astfel,
dimensiunea constituţională a delictelor de presă impune ca acestea să nu poată
fi eliminate din legislaţie, ci, aşa cum s-a arătat, supuse unui regim sancţionator
la libera alegere a legiuitorului.
Examinând constituţionalitatea abrogării art. 205, 206 şi 207 din Codul
penal prin dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, Curtea
Constituţională are în vedere şi prevederile privind libertatea de exprimare,

cuprinse în art. 30 din Constituţia României, art. 10 paragraful 2 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 19
paragraful 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Constituţia României, "Libertatea de
exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de
orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte
mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile".
Acelaşi articol al Constituţiei prevede însă în alin. (6) că "Libertatea de
exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei
şi nici dreptul la propria imagine".
Limitele libertăţii de exprimare, prevăzute în art. 30 alin. (6) din
Constituţia României, concordă întru totul cu noţiunea de libertate, care nu este
şi nu poate fi înţeleasă ca un drept absolut. Concepţiile juridico-filozofice
promovate de societăţile democratice admit că libertatea unei persoane sie
termină acolo unde începe libertatea altei persoane. În acest sens, art. 57 din
Constituţie prevede expres obligaţia cetăţenilor români, cetăţenilor străini şi
apatrizilor de a-şi exercita drepturile constituţionale cu buna-credinţă, fără să
încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. O limitare identică este, de asemenea,
prevăzută în art. 10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, în conformitate cu care "Exercitarea
acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor
formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie
măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru [...] protecţia reputaţiei
sau a drepturilor altora [...]", precum şi în art. 19 paragraful 3 din Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice care stabileşte că exerciţiul
libertăţii de exprimare comportă îndatoriri speciale şi responsabilităţi speciale şi
că aceasta poate fi supusă anumitor restricţii care trebuie să fie expres prevăzute
de lege, ţinând seama de drepturile sau reputaţia altora.
Din dispoziţiile normative citate rezultă că nu există nicio
incompatibilitate între principiul libertăţii de exprimare şi incriminarea insultei
şi calomniei, care să impună dezincriminarea acestor infracţiuni.
În sfârşit, Curtea constată că incriminări asemănătoare celei cuprinse în
textele din Codul penal referitoare la infracţiunile contra demnităţii, abrogate
prin dispoziţiile supuse controlului de constituţionalitate, unele chiar mai
severe, se întâlnesc şi în legislaţiile altor ţări europene, precum: Franţa,
Germania, Italia, Elveţia, Portugalia, Spania, Grecia, Finlanda, Cehia, Slovenia,
Ungaria şi altele.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (1)
şi (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d), al art. 29
şi al art. 31 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
Anexe 417
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mihaela Mârza în
Dosarul nr. 3.003/325/2006 al Judecătoriei Timişoara, de Sofia Ţămbălaru în
Dosarul nr. 2.414/P/2006 al Judecătoriei Târgu Jiu şi de Elena Iulia Ştefănescu
în Dosarul nr. 1.462/85/2006 al Tribunalului Sibiu - Secţia penală şi constată că
dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi
completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor
legi, partea referitoare la abrogarea art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, sunt
neconstituţionale.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2007.
-****-
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Marieta Safta
OPINIE SEPARATĂ
Ceea ce ne desparte de considerentele reţinute de majoritatea membrilor
Curţii Constituţionale pentru a admite excepţiile şi a constata neconsti-
tuţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 nu este optica
diferită în legătură cu importanţa relaţiilor sociale privitoare la apărarea
demnităţii umane şi a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, la
libertatea de exprimare, la viaţa intimă, privată şi familială, la onoare sau la
propria-i imagine, ci aprecierea diferită a libertăţii legiuitorului în alegerea
mijloacelor prin care înţelege să-şi îndeplinească obligaţia constituţională de a
apăra aceste valori şi de a asigura exercitarea efectivă a acestor drepturi şi
libertăţi.
Suntem de acord că demnitatea umană, consacrată ca valoare supremă
chiar prin principiile generale ale Constituţiei, cu garanţia prevăzută la art. 30
alin. (6) din Legea fundamentală, obligă legiuitorul ca prin elaborarea legislaţiei
şi prin aplicarea acesteia să asigure ocrotirea adecvată, efectivă şi eficientă a
acestei valori. Constituţia însă nu stabileşte mijloacele juridice prin care trebuie
realizată ocrotirea diferitelor valori sociale. Aceasta este lăsată la libera
apreciere a legiuitorului. Politica penală a statului poate avea diferite imperative
şi priorităţi, în diferite perioade de timp, determinate de frecvenţa, gravitatea şi

consecinţele anumitor fapte antisociale. În raport cu acestea, legiuitorul
stabileşte mijloacele juridice prin care se poate realiza protecţia diferitelor
relaţii sociale, inclusiv aprecierea gradului de pericol social al anumitor fapte,
care trebuie încriminate şi combătute prin aplicarea unor sancţiuni penale.
Având în vedere aceste prerogative, aparţinând exclusiv legiuitorului,
aprecierea că în prezent nu se impune apărarea prin mijloace de drept penal a
demnităţii, reputaţiei şi a dreptului persoanei la propria imagine şi în
consecinţă, dezincriminarea faptelor de insultă şi de calomnie nu contravine
niciunei norme constituţionale, constituind doar o problemă de oportunitate şi
de justificare practică.
Operând această dezincriminare, legiuitorul a avut în vedere că legislaţia
în vigoare în alte ramuri ale dreptului asigură suficiente mijloace pentru
combaterea şi sancţionarea faptelor ce lezează demnitatea, onoarea şi reputaţia
persoanei. Nereglementarea explicită a răspunderii civile şi a sancţiunilor de
această natură, aplicabile în cazul faptelor de insultă şi calomnie, nu înseamnă
vid legislativ. Dacă practica instanţelor judecătoreşti a stabilit existenţa unor
temeiuri juridice corespunzătoare pentru sancţionarea acestor fapte şi apărarea
intereselor legitime ale victimelor lor, ea demonstrează că, în realitate, nu există
un vid legislativ, iar dacă se impune completarea, modificarea sau
perfecţionarea legislaţiei, aceasta intră în atribuţiile exclusive ale legiuitorului.
Demnitatea umană nefiind evaluabilă în bani, iar afectarea acesteia fiind
ireparabilă prin sancţiuni cu caracter civil, nici sancţiunile cu caracter penal nu
sunt de natură să asigure mai multe satisfacţii pe acest plan.
Nu putem omite nici existenţa unui alt viciu de ordin constituţional şi
legal al soluţiei adoptate cu votul majorităţii membrilor Curţii Constituţionale.
Potrivit prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 "Curtea
Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire
la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse
controlului."
Decizia la care se referă prezenta opinie separată a fost pronunţată în
cadrul controlului concret a posteriori de constituţionalitate. Art. I pct. 56 din
Legea nr. 278/2006 a produs efecte juridice de la data intrării în vigoare a legii,
după acea dată nemaifiind posibilă tragerea la răspundere penală a celor care au
săvârşit faptele prevăzute de fostele articole 205 şi 206 din Codul penal.
Decizia Curţii Constituţionale, determinând, prin efectele sale, suspendarea
efectelor normei juridice declarate ca fiind neconstituţionale, face ca de la data
publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, să reintre în vigoare
dispoziţiile art. 205 şi 206 din Codul penal, ceea ce echivalează cu încriminarea
din nou a faptelor de insultă şi de calomnie, încriminare ce intră în competenţa
Anexe 419
exclusivă a legiuitorului. În aceste condiţii, Curtea Constituţională devine

legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de
propria-i lege organică.
JUDECĂTOR,
Ioan Vida,
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

JUDECĂTOR, Kozsokar Gabor
OPINIE CONCURENTĂ
În consens cu majoritatea judecătorilor Curţii, consider că dispoziţiile
legale menţionate sunt neconstituţionale. Consider însă, totodată, fără a nega
neapărat forţa şi coerenţa argumentării care impune o asemenea soluţie, că
anumite sublinieri, nuanţări şi explicitări, în cuprinsul său, ar fi fost benefice.
Prezenta opinie concurentă îşi propune să le înfăţişeze.
Achiesând la teza caracterului neconstituţional al dispoziţiilor legale în
cauză, opinez, însă, că acesta este determinat, în primul rând, de încălcarea art.
30 alin. (6) din Constituţie, aşa cum rezultă din analiza ce urmează. După ce, în
alin. (1), textul constituţional menţionat defineşte noţiunea de libertate de
exprimare, prin prisma obiectului şi a modalităţilor de exteriorizare, consacrând
caracterul lor inviolabil, în alin. (6) prevede limitele exercitării acesteia şi încă
de o manieră tranşantă, ce rezultă din formula prohibitivă utilizată: "Libertatea
de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a
persoanei şi nici dreptul la propria imagine". Aşadar, în viziunea legiuitorului
constituant, libertatea de exprimare nu are caracter absolut, ci, asemeni oricărui
alt drept sau altei libertăţi, este garantată şi protejată numai în măsura în care
este valorificată în mod legitim, cu respectarea şi, deci, fără a aduce atingere
drepturilor sau libertăţilor în egală măsura ocrotite ale altor persoane. Evident,
o atare construcţie nu are în sine nimic insolit, nefăcând decât să dea expresie
teoriei abuzului de drept, care poate şi trebuie considerată una dintre trăsăturile
fundamentale ale statului de drept. Valorificarea arbitrară a libertăţii de
exprimare, cu încălcarea limitelor sale constituţionale, o lipseşte de legitimitate
şi, prin aceasta, de protecţia autorităţii publice. De această protecţie urmează să
beneficieze, în schimb, titularii atributelor personale nepatrimoniale astfel
încălcate, care vor fi îndreptăţiţi să apeleze la forţa coercitiva a statului pentru a
obţine încetarea încălcării şi repararea eventualului prejudiciu cauzat. O vor
putea face utilizând oricare dintre formele de răspundere juridică prevăzute în
sistemul nostru de drept, plenitudinea de protecţie constituind regula în această
materie şi, ca atare, găsindu-şi aplicare, în măsura în care textul constituţional
nu prevede expres că una sau alta dintre formele de răspundere nu este
incidenţă.
Neconstituţionalitatea art. 1 pct. 56 din Legea nr. 278/2006 decurge,

aşadar, din împrejurarea că, interpretând greşit tăcerea legiuitorului constituant
cât priveşte modalităţile de răspundere juridică care pot interveni în ipoteza
textului, legiuitorul ordinar a considerat că poate să restrângă mijloacele de
protecţie puse la dispoziţia celui prejudiciat în atributele sale personale, prin
exercitarea abuzivă a libertăţii de exprimare; a făcut-o procedând la
dezincriminarea infracţiunilor de insultă şi calomnie, înlăturând, astfel,
răspunderea penală din rândul formelor de răspundere juridică pe care le poate
antrena valorificarea arbitrară, cu consecinţe prejudiciabile, a libertăţii de
exprimare.
Pe linia de gândire care aici interesează, este esenţial de subliniat că
neprecizarea, în cuprinsul art. 30 alin. (6) din Constituţie, a mijloacelor juridice
prin care se asigura ocrotirea valorilor sociale, a căror încălcare este interzisă
tot acolo, nu poate fi înţeleasă ca o legitimare a legiuitorului ordinar de a stabili
aceste mijloace juridice, potrivit propriei sale aprecieri. Într-adevăr, ori de câte
ori legiuitorul constituant a simţit nevoia implicării legiuitorului ordinar în
definirea unui drept fundamental sub aspectul conţinutului şi/sau al limitelor
exercitării sale, a consacrat in terminis competenţa acestuia, modalitate utilizată
în art. 25 privind dreptul la libera circulaţie, art. 43 privind dreptul la grevă, art.
44 privind dreptul de proprietate privată etc. Aşa fiind, tăcerea textului
constituţional nu poate fi interpretată decât în sensul la care am subscris, cu
consecinţa neconstituţionalităţii soluţiei legislative adoptate.
Dezincriminarea infracţiunilor de insultă şi calomnie a fost susţinută de o
mare parte a opiniei publice, fiind considerată ca o componentă a reformei
legislative, de natură să asigure "europenizarea" legislaţiei autohtone. În
condiţiile în care, însă, majoritatea ţărilor europene, inclusiv Franţa, Germania,
Spania, Italia, Elveţia etc., continuă să incrimineze aceste infracţiuni, pretinsul
deziderat enunţat apare ca lipsit de orice suport în realitate. Într-adevăr, nu se
vede care ar fi ţările, altele decât cele menţionate, constitutive de model de
politică europeană în această materie şi cărora, ca urmare a abrogării
infracţiunilor de insultă şi calomnie, ar urma să le semene România. Evident,
asemenea ţări nu există!
Dezincriminarea insultei şi calomniei şi, prin aceasta, lipsirea de protecţia
legii penale a unor valori a căror încălcare este prohibită prin Constituţie nu
numai că este lipsită de un model de referinţă relevant, ci, totodată, contravine
exigenţelor convenţionale internaţionale în materie.
Astfel, potrivit art. 10 pct. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, "exercitarea acestor libertăţi (libertatea de opinie şi libertatea de a
primi sau de a comunica informaţii ori idei, în calitate de componente ale
libertăţii de exprimare, potrivit pct. 1 al aceluiaşi articol - n.n.) ce comportă
Anexe 421
îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii,

restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare,
într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială
sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia
sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora [...]". Am
reprodus in terminis textul acestui articol care constituie sediul materiei, pentru
a evidenţia că, în viziunea convenţiei, nu există nicio incompatibilitate între
exercitarea plenară a libertăţii de exprimare şi limitările sau sancţiunile -
inclusiv de natură penală - impuse de ocrotirea unor drepturi şi interese
legitime. În consecinţă, teza, atât de populară la noi şi considerată a avea
caracter axiomatic, potrivit căreia existenţa răspunderii penale este de natură să
afecteze libertatea de exprimare, îşi relevă lipsa de fundament şi caracterul
hazardat.
Dacă, pentru raţiunile înfăţişate, pe care le consider peremptorii, soluţia
adoptată de Curte, în prezenta cauză, este corectă pe fond, nu mai puţin se cer
examinate, ca o continuare firească şi logică a preocupărilor declarate, efectele
deciziei prin care un text legal abrogator a fost lipsit de eficienţa juridică, ca
urmare a constatării neconstituţionalităţii sale, pentru a vedea dacă şi în ce
măsură aceste efecte se circumscriu cadrului legal de funcţionare a Curţii
Constituţionale.
Potrivit prevederilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, pe durata a 45 de
zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, textul
legal constatat ca fiind neconstituţional este suspendat de drept, iar după
expirarea acestui termen îşi încetează efectele, dacă nu a fost pus de acord cu
prevederile Constituţiei. După cum s-a remarcat, suspendarea de drept a
textului abrogator determină reintrarea în vigoare a dispoziţiilor abrogate.
Or, aşa fiind, s-a susţinut prin soluţia adoptată, Curtea îşi arogă calitatea
de legiuitor pozitiv, contravenind astfel dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea
nr. 47/1992, potrivit cărora "... se pronunţă numai asupra constituţionalităţii
actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa
prevederile supuse controlului".
O examinare atentă a argumentelor aduse în favoarea acestui punct de
vedere îndreptăţeşte serioase rezerve în ceea ce-l priveşte.
Întrucât, pe de o parte, prin efectul constatării neconstituţionalităţii
dispoziţiei abrogatoare, reintră în vigoare aceleaşi dispoziţii care fuseseră
abrogate şi nu altele noi, este dificil de susţinut că astfel Curtea îşi arogă
calitatea de legiuitor pozitiv.
De asemenea, în măsura în care reintrarea în vigoare a dispoziţiilor
abrogate nu constituie decât un efect mediat al deciziei Curţii, de constatare a
neconstituţionalităţii dispoziţiei abrogatoare, şi nu un efect direct al acesteia, nu
există suficient temei pentru teza avansată.
În sfârşit, în condiţiile în care interdicţia de modificare sau completare,

instituită prin art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se referă exclusiv la
prevederile supuse controlului, iar în prezenta cauză obiectul controlului îl
constituie dispoziţia abrogatoare, în vreme ce supuse modificării sau
completării sunt prevederile abrogate, repuse în vigoare, ca urmare a constatării
neconstituţionalităţii celei dintâi, pretinsa încălcare a textului legal menţionat
nu poate fi reţinută.
JUDECĂTOR,
Şerban Viorel Stănoiu
Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 104 din data de 12 februarie
2007
Anexe 423
Secţii Unite - Textul integral al deciziilor pronunţate

în recurs în interesul legii
DECIZIA Nr. II din 16 ianuarie 2006 1

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - SECŢIILE UNITE -
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de opinii cu privire
la încadrarea juridică ce trebuie dată faptei de însuşire pe nedrept de cabluri,
linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi
de componente de comunicaţii, în cazul în care acestea nu sunt efectiv integrate
într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că o atare faptă constituie
infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 209 alin. 3 lit. h) din Codul penal
chiar şi în cazul în care cablurile, liniile, echipamentele şi instalaţiile de
telecomunicaţii sau de radiocomunicaţii şi componentele acestora nu sunt
efectiv integrate într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii.
S-a motivat că, în raport cu structura de redactare a art. 209 alin. 3 lit. h)
din Codul penal, se impune să se considere că legiuitorul a urmărit să încadreze
în infracţiunea de furt calificat prevăzută de acest text de lege însuşirea pe
nedrept a oricăruia dintre elementele ce intră în compunerea unei reţele sau a
unui sistem de telecomunicaţii ori radiocomunicaţii, independent dacă ele sunt
sau nu integrate într-o astfel de reţea sau în sistem.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că fapta de însuşire pe
nedrept de cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii,
radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii constituie infracţiunea
de furt calificat prevăzută de art. 209 alin. 3 lit. h) din Codul penal numai dacă,
în momentul sustragerii, acestea erau efectiv integrate într-o reţea sau într-un
sistem de comunicaţii aflat sau nu în funcţiune.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile
legii.
Într-adevăr, în art. 209 alin. 3 lit. h) din Codul penal este inclusă, în sfera
infracţiunii de furt calificat, sustragerea de "cabluri, linii, echipamente şi
instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de
comunicaţii".
Din această prevedere explicită a legii rezultă că oricare dintre aceste
1
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 291 din 31/03/2006
componente de comunicaţii poate face obiectul infracţiunii de furt calificat

prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 3 lit. h) din Codul penal.
Dar pentru ca fapta de însuşire pe nedrept a unuia sau mai multor
elemente componente dintr-o reţea sau dintr-un sistem de comunicaţii să fie
susceptibilă de a fi încadrată în agravanta prevăzută de acest text de lege, este
necesar ca respectivele componente să fi fost integrate efectiv într-o reţea sau
într-un sistem de comunicaţii aflat sau nu în funcţiune. Altfel, dispoziţia de
agravare nu ar fi aplicabilă, deoarece din însăşi reglementarea ce i s-a dat
rezultă voinţa legiuitorului ca protecţia penală mai eficientă să asigure ocrotirea
nu numai a sistemelor de comunicaţii aflate sau nu în funcţiune, ci şi a
elementelor din compunerea lor, însă numai în măsura în care sunt integrate
efectiv în aceste sisteme.
Raţiunea unei asemenea cerinţe este firească dacă se are în vedere că
numai integrarea efectivă a componentelor de comunicaţii într-o reţea sau
într-un sistem le conferă valoarea deosebită impusă de posibilitatea de a fi
folosite numai asamblate potrivit destinaţiei lor specifice.
De aceea, ori de câte ori sustragerile privesc doar cabluri, echipamente
sau alte elemente disparate, neintegrate efectiv în reţea sau sistem de
comunicaţii, atari fapte nu pot fi considerate că întrunesc trăsăturile specifice
ale agravantei menţionate, rămânând astfel susceptibile de a fi încadrate, după
caz, într-o altă agravantă sau doar ca simplu act de sustragere vizat de
dispoziţiile art. 208 alin. 1 din Codul penal.
În această privinţă este de observat că şi forma agravată a infracţiunii de
distrugere prevăzută în art. 217 alin. 3 din Codul penal, precum şi infracţiunea
de distrugere prevăzută de art. 276 alin 1 din Codul penal vizează instalaţii sau
sisteme în întregul lor, iar nu doar componente neintegrate în acestea.
Aşa fiind, se impune să se considere că dispoziţiile art. 209 alin. 3 lit. h)
din Codul penal se referă la cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de
efectiv integrate într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii, aflat sau nu în
funcţiune, iar nu doar la elemente componente, separate, ale acestora.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de
procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili
că fapta de însuşire pe nedrept de cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de
constituie infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 209 alin. 3 lit. h) din
Codul penal numai dacă, în momentul sustragerii, acestea erau efectiv integrate
într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii aflat sau nu în funcţiune.
Anexe 425
PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii
DECIDE:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea dispoziţiilor art. 209 alin. 3 lit. h) din Codul penal, stabilesc:
Fapta de însuşire pe nedrept de cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de
constituie infracţiunea de furt calificat prevăzută de textul de lege menţionat
numai dacă, în momentul sustragerii, acestea erau efectiv integrate într-o reţea
sau într-un sistem de comunicaţii aflat sau nu în funcţiune.
Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţa publică din 16 ianuarie 2006.
DECIZIA Nr. V din 20 februarie 2006 1

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de
vedere unitar în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 176 alin. 1 lit. b) din
Codul penal în cazul actelor de violenţă săvârşite în aceeaşi împrejurare, cu
intenţia directă sau indirectă de a ucide, asupra a două persoane, dintre care una
a decedat.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că actele de violenţă comise
în aceeaşi împrejurare, cu intenţia directă sau indirectă de a ucide, asupra a
două persoane, dintre care una a decedat, constituie o singură infracţiune, de
omor deosebit de grav, prevăzută în art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal.
În motivarea acestei opinii s-a relevat că finalitatea avută în vedere prin
art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal este îndeplinită şi în cazul în care a
decedat numai una dintre cele două persoane vizate prin actele de violenţă
comise în scopul de a ucide, considerându-se că este suficient ca autorul să fi
acţionat cu intenţia de a ucide două sau mai multe persoane, iar rezultatul
acţiunii să constea în producerea decesului a cel puţin unei persoane.
Alte instanţe, dimpotrivă, au decis că actele de violenţă săvârşite în
aceeaşi împrejurare, cu intenţia de a ucide, asupra a două persoane, dintre care
una a decedat, constituie atât infracţiunea de omor - simplu, calificat sau
deosebit de grav - comisă asupra unei singure persoane, cât şi tentativa de
omor, după caz, simplu, calificat sau deosebit de grav, aflate în concurs.
1
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile

legii.
Într-adevăr, prin art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal se prevede că
omorul săvârşit "asupra a două sau mai multor persoane" constituie infracţiune
de omor deosebit de grav.
Din această prevedere a legii rezultă că, pentru existenţa infracţiunii de
omor deosebit de grav în forma menţionată, este necesar ca acţiunea, comisă cu
intenţia de a ucide, să fie îndreptată împotriva a două sau mai multe persoane şi
să aibă ca rezultat decesul a cel puţin două dintre ele.
În ipoteza în care acţiunea îndreptată împotriva mai multor persoane, cu
intenţia directă sau indirectă de a ucide, are ca rezultat moartea unei singure
victime, nu se poate reţine existenţa agravantei determinate de pluralitatea de
victime la care se referă art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal.
A considera altfel ar însemna să fie depăşită voinţa legiuitorului,
exprimată explicit în cadrul reglementării date prin acest text de lege, potrivit
căreia actele de violenţă îndreptate în aceeaşi împrejurare împotriva unei
pluralităţi de victime sunt susceptibile de a fi considerate săvârşite în condiţiile
unei atari agravante numai dacă au avut ca rezultat producerea morţii a cel
puţin două persoane.
Aşa fiind, în cazul în care a decedat numai una dintre cele două persoane
asupra cărora s-au exercitat actele de violenţă cu scopul de a ucide, fapta nu va
putea fi încadrată în infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută în art. 176
alin. 1 lit. b) din Codul penal, ci într-o singură infracţiune consumată de omor,
prevăzută în art. 174, respectiv de omor calificat, prevăzută în art. 175, ori de
omor deosebit de grav, prevăzută în art. 176 alin. 1, cu excepţia lit. b), din
Codul penal, precum şi în tentativă la una dintre aceste infracţiuni, deoarece
într-un asemenea caz unitatea infracţională legală nu poate subzista.
Prin urmare, câtă vreme actele de violenţă comise în aceeaşi împrejurare,
în scopul de a ucide, nu au produs decesul ambelor victime, fapta nu poate fi
încadrată în infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută în art. 176 alin. 1
lit. b) din Codul penal, după cum o astfel de faptă nu ar putea fi încadrată în
tentativă la această infracţiune decât în cazul când nu s-a produs decesul nici
uneia dintre cele două victime vizate de agresor.
că actele de violenţă săvârşite în aceeaşi împrejurare, cu intenţia de a ucide,
asupra a două persoane, dintre care una a decedat, constituie atât infracţiunea de
omor - simplu, calificat sau deosebit de grav - comisă asupra unei singure
persoane, cât şi tentativa de omor, după caz, simplu, calificat sau deosebit de
Anexe 427
grav, aflate în concurs, în astfel de situaţii nefiind aplicabilă agravanta

prevăzută în art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal.

În numele legii
DECIDE:
Stabilesc că actele de violenţă cu intenţia de a ucide, săvârşite în aceeaşi
împrejurare asupra a două persoane, dintre care una a decedat, constituie atât
infracţiunea de omor - simplu, calificat sau deosebit de grav - comisă asupra
unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după caz, simplu, calificat sau
deosebit de grav, aflate în concurs.
Agravanta prevăzută în art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal nu este
aplicabilă în cazul faptelor menţionate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 februarie 2006.
DECIZIA Nr. II din 23 mai 20051

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 197 alin. 2 lit. b1) şi ale art. 203
din Codul penal, în raport cu prevederile art. 33 lit. b) din acelaşi cod, s-a
constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar,
pronunţându-se în mod diferit cu privire la încadrarea juridică ce trebuie dată
faptei de a întreţine raport sexual cu o persoană de sex diferit, membru al
familiei şi rudă în linie directă sau frate ori soră, săvârşită prin constrângerea
acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima
voinţa.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că fapta respectivă
constituie numai infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 şi alin. 2 lit.
b1) din Codul penal, considerând că încadrarea juridică în art. 203 din acelaşi
cod, privind infracţiunea de incest, este absorbită în dispoziţia de agravare de la
alin. 2 lit. b1) al art. 197 din Codul penal, care se referă la situaţia când "victima
violului este membru al familiei".
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că o atare faptă,
săvârşită de autor asupra unui membru al familiei, cu care este rudă în linie
1
directă sau frate ori soră, constituie atât infracţiunea de viol prevăzută de art.
197 alin. 1 şi alin. 2 lit. b1) din Codul penal, cât şi infracţiunea de incest
prevăzută de art. 203 din acelaşi cod, în concurs ideal.
Aceste din urmă instanţe au procedat corect.
Potrivit art. 197 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea de viol constă în
"Actul sexual de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex,
prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori
de a-şi exprima voinţa", iar, în conformitate cu alin. 2 lit. b1) din acelaşi articol,
împrejurarea dacă "victima este membru al familiei" constituie agravantă.
Pe de altă parte, prin art. 203 din Codul penal se prevede că "Raportul
sexual între rude în linie directă sau între fraţi şi surori" constituie infracţiunea
de incest.
Din prevederile acestui din urmă text de lege rezultă astfel că, în cazul în
care violul a fost săvârşit asupra unui membru al familiei, care este rudă în linie
directă cu autorul sau frate ori soră cu acesta, fapta este susceptibilă de a fi
încadrată şi în infracţiunea de incest.
Sub acest aspect, este de observat că, în raport cu prevederile art. 33 lit. b)
din Codul penal, există concurs de infracţiuni (ideal) atunci "când o acţiune sau
inacţiune, săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a avut
loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor
infracţiuni".
Aşa fiind, faţă de prevederea menţionată, raportul sexual cu o persoană de
sex diferit, care este rudă în linie directă sau frate ori soră, prin constrângerea
acesteia ori profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima
voinţa, constituie atât infracţiunea de viol, în forma calificată prevăzută de art.
197 alin. 1 şi alin. 2 lit. b1) din Codul penal, dacă victima este membru al
familiei în accepţiunea art. 1491 din Codul penal, cât şi infracţiunea de incest
prevăzută de art. 203 din acelaşi cod, în concurs ideal.
De aceea, în măsura în care victima raportului sexual săvârşit în condiţiile
prevăzute de art. 197 alin. 1 din Codul penal este rudă în linie directă sau frate
ori soră cu autorul, fapta acestuia trebuie încadrată, după caz, în infracţiunea de
viol prevăzută de acest text de lege şi în infracţiunea de incest prevăzută de art.
203 din Codul penal, dacă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1491 din acelaşi
cod, referitoare la "membru de familie", sau în infracţiunea de viol prevăzută de
art. 197 alin. 1 şi alin. 2 lit. b1) din Codul penal şi în infracţiunea de incest
prevăzută de art. 203 din Codul penal, dacă victima, rudă în linie directă sau
frate ori soră, locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul.
A considera altfel ar însemna a lipsi de eficienţă dispoziţia din art. 33 lit.
b) din Codul penal, privind cumulul ideal de infracţiuni, ceea ce ar fi contrar
reglementării de ansamblu a concursului de infracţiuni în sistemul de drept
penal românesc.
Anexe 429
Ca urmare, ţinându-se seama şi de înţelesul restrâns dat noţiunii de

"membru de familie" prin art. 1491 din Codul penal, în raport cu care nici nu ar
putea fi absorbit în forma agravată a infracţiunii de viol, prevăzută în art. 197
alin. 2 lit. b1) din Codul penal, decât cazul în care ruda apropiată, victimă a
violului, locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul, ar însemna să nu se
dea nici o semnificaţie penală situaţiei când victima, rudă în linie directă sau
frate ori soră, nu ar locui şi gospodări împreună cu făptuitorul, ceea ce ar fi
inadmisibil, pentru că ar contraveni principiului echivalenţei în incriminarea
actelor infracţionale.
privind organizarea judiciară şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală,
urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se stabili că
raportul sexual cu o persoană de sex diferit, care este rudă în linie directă sau
frate ori soră, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de
a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, constituie atât infracţiunea de viol
prevăzută de art. 197 alin. 1 din Codul penal, cât şi infracţiunea de incest
prevăzută de art. 203 din acelaşi cod, în concurs ideal, iar dacă victima - rudă
apropiată - locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul, o atare faptă
constituie infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 şi alin. 2 lit. b1) din
Codul penal, în concurs ideal cu infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din
acelaşi cod.

În numele legii
DECIDE:
În aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. b) din Codul penal, referitoare la
concursul de infracţiuni, stabilesc:
Raportul sexual cu o persoană de sex diferit, care este rudă în linie
directă sau frate ori soră, prin constrângerea acesteia sau profitând de
imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, constituie atât
infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 din Codul penal şi alin. 2 lit.
b1) din acelaşi articol (dacă victima locuieşte şi gospodăreşte împreună cu
făptuitorul), cât şi infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din Codul penal,
în concurs ideal.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 23 mai 2005.
DECIZIA Nr. III din 23 mai 20051

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 197 alin. 1, art. 198 şi ale art. 201
din Codul penal, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar,
pronunţându-se în mod diferit cu privire la înţelesul expresiei "act sexual, de
orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex" în sensul
prevederilor art. 197 alin. 1 şi art. 198 din Codul penal, precum şi cu privire la
înţelesul atribuit expresiei "acte de perversiune sexuală" prin art. 201 din Codul
penal.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că prin "act sexual, de orice
natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex" se înţelege orice
modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale, atât prin raport sexual cu o
persoană de sex diferit sau prin relaţii sexuale cu o persoană de acelaşi sex, cât
şi prin orice alt act, susceptibil a fi considerat chiar şi de perversiune sexuală,
dacă a fost săvârşit prin constrângerea unei persoane sau profitând de
imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că prin "act sexual, de
orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex", în accepţiunea
prevederilor art. 197 alin. 1 şi art. 198 din Codul penal, se înţelege orice
modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau
acţionând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de acelaşi sex,
evident prin constrângere sau profitând de imposibilitatea persoanei respective
de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.
Potrivit art. 197 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea de viol constă în
"Actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex,
prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori
de a-şi exprima voinţa".
Rezultă deci că, în înţelesul art. 197 alin. 1 din Codul penal, orice
modalitate în care au loc raporturile sexuale între persoane de sex diferit,
precum şi relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex constituie act sexual.
Dar, spre deosebire de actul de perversiune sexuală, actul sexual
înseamnă, în primul rând, penetraţia sexuală, indiferent dacă se realizează prin
conjuncţie corporală între agresor şi victimă sau prin folosirea unui corp străin,
iar dacă oricare dintre aceste acte are loc prin una dintre formele de
constrângere menţionate în art. 197 alin. 1 din Codul penal, fapta constituie
infracţiunea de viol.
1
Anexe 431
În această privinţă, este de observat că, în cazul actelor sexuale săvârşite

între persoane de acelaşi sex, infracţiunea de viol se realizează prin
constrângerea victimei la oricare dintre relaţiile ce se practică în acest scop între
bărbaţi sau între femei, cum sunt sodomia, felaţia sau cunilingusul,
impunându-se sublinierea că, dacă asemenea practici ar fi considerate doar acte
de perversiune sexuală, nu s-ar mai justifica reglementarea de la art. 197 alin. 1
din Codul penal, prin care s-a incriminat şi violul între bărbaţi sau între femei.
Tot astfel, mai este de observat că victima infracţiunii de viol, atât în
cazul când are acelaşi sex cu agresorul, cât şi atunci când este de sex diferit,
poate fi obligată fie să suporte actul sexual din partea făptuitorului, fie să
îndeplinească ea însăşi actul sexual, sub constrângere, asupra acestuia.
Celelalte practici sexuale care, fiziologic, nu sunt apte să producă orgasm
şi, deci, nu pot fi considerate "acte sexuale" în accepţiunea legii, constituie acte
de perversiune sexuală, cum ar fi mângâierile obscene, fetişismul, voyeurismul,
exhibiţionismul şi bestialitatea.
Prin natura ei, perversiunea sexuală constă în practicarea de acte nefireşti
privind viaţa sexuală, diferite de cele cu caracter homosexual, concretizate în
manifestări aberante ale instinctului sexual, prin care nu se urmăreşte realizarea
unui raport sexual, ci doar obţinerea excitaţiei sexuale nefinalizate.
În raport cu prevederile art. 201 din Codul penal, perversiunea sexuală
viciu, care constă în practicarea de acte lascive, obscene, de lubricitate, în
tendinţa de a obţine satisfacţii ale instinctului sexual în afara a ceea ce este
admis ca firesc, este necesar să intervină reacţiunea penală numai atunci când
actele de perversiune sexuală au fost săvârşite în public sau au produs scandal
public.
Spre deosebire de perversiunea sexuală viciu, perversiunea sexuală ca
manifestare anormală, ţinând de psihopatologia sexuală, poate duce la
săvârşirea unor fapte deosebit de periculoase contra persoanei, ceea ce face
necesar un tratament penal diferenţiat şi eficient, care să îndeplinească şi rolul
de a preveni astfel de manifestări.
Între aceste forme de perversiune sexuală ce vizează în mod vădit
anormalitatea s-au remarcat, prin frecvenţă şi trăsături distinctive, următoarele:
sadismul, care constă în provocarea excitaţiei sexuale prin producerea de
suferinţe victimei; masochismul, la care satisfacţia sexuală este determinată
numai de suportarea de către subiect a unei dureri fizice; vampirismul, la care
excitaţia sexuală este produsă de vederea sângelui victimei; mixoscopia, în
cazul căreia excitaţia sexuală este provocată de vederea actului sexual practicat
între alte persoane sau la privirea nudităţii.
Asemenea manifestări, cu vădit caracter patologic, necesită nu numai
alegerea celor mai adecvate măsuri de coerciţiune penală, ci pun, nu rareori,
problema verificării responsabilităţii persoanelor în cauză şi, evident, a stabilirii

măsurilor de siguranţă ce se impune a fi luate.
Aşa fiind, în raport cu considerentele sus-arătate, se impune concluzia că
prin "act sexual de orice natură", susceptibil a fi încadrat în infracţiunea de viol
prevăzută de art. 197 din Codul penal şi, respectiv, în infracţiunea prevăzută de
art. 198 din acelaşi cod, se înţelege orice modalitate de obţinere a unei
satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau acţionând asupra sexului, între
persoane de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângere sau profitând de
imposibilitatea persoanei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, iar prin "acte
de perversiune sexuală", în accepţiunea prevederilor art. 201 din Codul penal,
se înţelege orice alte modalităţi de obţinere a unei satisfacţii sexuale.
privind organizarea judiciară şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală,
urmează a se admite recursul în interesul Legii declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se decide în
sensul concluziei menţionate.

În numele legii
DECIDE:
În aplicarea dispoziţiilor art. 197 alin. 1, cu referire la art. 198 şi 201 din
Codul penal, stabilesc:
Prin act sexual de orice natură, susceptibil a fi încadrat în infracţiunea de
viol prevăzută de art. 197 din Codul penal, se înţelege orice modalitate de
obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau acţionând asupra
sexului, între persoane de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângere sau
profitând de imposibilitatea persoanei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.
Prin acte de perversiune sexuală, în accepţiunea prevederilor art. 201 din
Codul penal, se înţelege orice alte modalităţi de obţinere a unei satisfacţii
sexuale decât cele arătate la pct. 1.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 23 mai 2005.
Anexe 433
DECIZIA Nr. IV din 26 septembrie 20051

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 75 alin. 1 lit. b) din Codul penal,
în raport cu prevederea specială de agravare prevăzută la art. 175 alin. 1 lit. c)
din acelaşi cod, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar,
constatându-se că au fost pronunţate soluţii diferite cu privire la problema dacă,
în cazul infracţiunii de omor calificat prevăzute în art. 174 alin. 1, raportat la
art. 175 alin. 1 lit. c) din Codul penal, trebuie reţinută şi circumstanţa agravantă
ce se referă la săvârşirea faptei prin violenţe asupra membrilor familiei.
Astfel, unele instanţe au considerat că prin aplicarea circumstanţei
agravante legale prevăzute în art. 75 alin. 1 lit. b) teza a II-a din Codul penal,
referitoare la comiterea faptei "prin violenţe asupra membrilor familiei",
concomitent cu reţinerea agravantei speciale prevăzute în art. 175 alin. 1 lit. c)
din Codul penal, constând în săvârşirea omorului "asupra soţului sau unei rude
apropiate", nu se atribuie efect dublu agravant aceleiaşi împrejurări de fapt,
întrucât cele două texte de lege nu au conţinut identic, expresia "membru al
familiei" nefiind echivalentă cu aceea de "rudă apropiată".
S-a motivat că raţiunea instituirii circumstanţei agravante prevăzute în art.
75 alin. 1 lit. b) teza a II-a din Codul penal constă în asigurarea unei protecţii
mai eficiente a relaţiilor dintre membrii aceleiaşi familii, prin stabilirea
posibilităţii aplicării unei pedepse mai severe celui care săvârşeşte acte de
violenţă asupra persoanelor din familia sa.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, în cazul săvârşirii
infracţiunii de omor calificat prevăzute în art. 174 alin. 1, raportat la art. 175
alin. 1 lit. c) din Codul penal, nu este posibilă şi reţinerea circumstanţei
agravante prevăzute în art. 75 alin. 1 lit. b) teza a II-a din acelaşi cod,
considerând că atâta timp cât o anumită împrejurare constituie o trăsătură
componentă a infracţiunii, care impune reţinerea caracterului ei calificat, nu se
mai justifică agravarea pedepsei prin atribuirea semnificaţiei de circumstanţă
agravantă legală aceleiaşi împrejurări.
Într-adevăr, în raport cu prevederile art. 175 alin. 1 lit. c), raportat la art.
174 alin. 1 din Codul penal, constituie infracţiune de omor calificat, în
accepţiunea reglementării date prin aceste texte de lege, "omorul săvârşit...
asupra soţului sau unei rude apropiate".
1
Potrivit art. 149 alin. 1 din Codul penal, "rude apropiate sunt ascendenţii
şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite
prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude".
Pe de altă parte, este de observat că, în conformitate cu art. 75 alin. 1 lit.
b) teza a II-a din Codul penal, constituie circumstanţă agravantă legală
împrejurarea dacă infracţiunea a fost săvârşită "prin violenţe asupra membrilor
familiei".
Cum în accepţiunea art. 1491 din Codul penal "prin membru al familiei se
înţelege soţul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuieşte împreună cu
făptuitorul", uciderea de către făptuitor a unei asemenea persoane, pe lângă
faptul că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat
prevăzute de art. 174 alin. 1, raportat la art. 175 alin. 1 lit. c) din Codul penal,
este săvârşită şi în condiţiile circumstanţei agravante prevăzute în art. 75 alin. 1
lit. b) teza a II-a din Codul penal.
Dar, atâta vreme cât circumstanţa agravantă legală reglementată prin art.
75 alin. 1 lit. b) din Codul penal se referă tot la comiterea faptei asupra soţului
sau rudei apropiate a autorului, dar cu o sferă de aplicabilitate restrânsă la cei
care locuiesc şi gospodăresc împreună cu acesta, fapta de ucidere a unei
asemenea persoane nu poate intra sub incidenţa ambelor dispoziţii de agravare,
deoarece ar însemna ca aceeaşi împrejurare să constituie temei pentru
majorarea repetată a pedepsei aplicabile.
Aşa fiind, în condiţiile în care sfera persoanelor ce pot fi subiect pasiv
calificat al infracţiunii prevăzute de art. 175 alin. 1 lit. c) din Codul penal o
cuprinde şi pe aceea, mai restrânsă, a persoanelor la care se referă circumstanţa
agravantă legală reglementată prin art. 75 alin. 1 lit. b) teza a II-a din Codul
penal, această circumstanţă nu mai poate fi reţinută în cazul infracţiunii de
omor calificat prevăzute de art. 174 alin. 1, raportat la art. 175 alin. 1 lit. c) din
Codul penal, pentru că s-ar ajunge la o dublă agravare a răspunderii penale
pentru aceeaşi cauză, ceea ce este inadmisibil.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr.
304/2004, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a
se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se stabili că, în
cazul infracţiunii de omor calificat prevăzute de art. 174 alin. 1, raportat la art.
175 alin. 1 lit. c) din Codul penal, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 75 alin. 1
lit. b) din acelaşi cod privind circumstanţa agravantă ce se referă la săvârşirea
infracţiunii "prin violenţe asupra membrilor familiei".

În numele legii
Anexe 435
DECIDE:
Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al
Stabileşte că, în cazul infracţiunii de omor calificat prevăzute de art. 174
alin. 1, raportat la art. 175 alin. 1 lit. c) din Codul penal, nu sunt aplicabile
dispoziţiile art. 75 alin. 1 lit. b) din acelaşi cod privind circumstanţa agravantă
ce se referă la săvârşirea infracţiunii "prin violenţe asupra membrilor
familiei".
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi, 26 septembrie 2005.
DECIZIA Nr. IX din 24 octombrie 2005 1

deliberând asupra recursului în interesul legii de faţă, constată
următoarele:
În aplicarea dispoziţiilor art. 215 din Codul penal, instanţele judecătoreşti
nu au un punct de vedere unitar, constatându-se că au fost pronunţate soluţii
diferite în legătură cu încadrarea juridică a faptei de emitere a unui cec, fără
acoperirea necesară, în cazul când situaţia este cunoscută şi acceptată de
beneficiar, precum şi a faptei de emitere a cecului, fără acoperirea necesară, în
scopul inducerii în eroare a beneficiarului, cu consecinţa păgubirii acestuia.
Astfel, unele instanţe au considerat că fapta de emitere a unui cec asupra
unei instituţii de credit sau asupra unei persoane, ştiind că pentru valorificarea
lui nu există provizia sau acoperirea necesară, constituie infracţiunea de
înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal, dacă s-a produs o
pagubă beneficiarului cecului, atât în cazul în care beneficiarul nu a avut
cunoştinţă că, în momentul emiterii, nu exista disponibilul necesar acoperirii
cecului, cât şi în cazul în care beneficiarul a avut cunoştinţă de această situaţie.
În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că lipsa intenţiei de
inducere în eroare, dedusă din cunoaşterea şi acceptarea de către beneficiar a
completării cecului fără acoperirea necesară, nu justifică încadrarea unei atari
fapte în infracţiunea prevăzută în art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, cât
timp a avut ca urmare producerea unui prejudiciu.
Alte instanţe au încadrat faptele, în ambele modalităţi de săvârşire, în
infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal,
considerând că art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 a fost implicit
1
abrogat la data intrării în vigoare a Codului penal adoptat în anul 1936, prin
reglementarea în art. 553 a infracţiunii de înşelăciune în legătură cu emiterea de
cecuri, precum şi ca urmare a încriminării aceleiaşi fapte prin alin. 4 al art. 215
din actualul Cod penal, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 140/1996.
Au fost şi instanţe care au încadrat fapta, în ambele ipoteze, numai în
infracţiunea prevăzută în art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, apreciind
că această încadrare juridică, fiind prevăzută într-o lege specială, este singura
ce se impune a fi adoptată.
În fine, alte instanţe au încadrat distinct cele două fapte în raport cu
împrejurarea dacă beneficiarul a cunoscut şi a acceptat completarea cecului fără
ca acesta să aibă acoperirea necesară.
Aceste din urmă instanţe au considerat că fapta de emitere a unui cec,
ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară,
precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de
a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în
scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă s-a
produs o pagubă beneficiarului cecului, constituie infracţiunea de înşelăciune
prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal.
Tot aceste instanţe au ajuns la concluzia că, dacă beneficiarul a avut
cunoştinţă, în momentul emiterii, că nu exista disponibilul necesar acoperirii
cecului, fapta trebuie încadrată în infracţiunea prevăzută în art. 84 alin. 1 pct. 2
din Legea nr. 59/1934.
Ultimele instanţe au procedat corect.
Într-adevăr, prin art. 84 din Legea nr. 59/1934 au fost indicate faptele care
constituie infracţiuni comise în legătură cu emiterea cecurilor, prevăzându-se,
între altele, la alin. 1 pct. 2, că se pedepseşte cu sancţiunea stabilită în acest text
de lege "oricine emite un cec fără a avea la tras disponibil suficient, sau după ce
a tras cecul şi mai înainte de trecerea termenelor fixate pentru prezentare,
dispune altfel în total sau în parte de disponibilul avut".
Este de observat că legiuitorul, referindu-se la faptele pe care le-a
incriminat, a precizat că pedeapsa prevăzută în textul de lege menţionat este
aplicabilă "afară de cazul când faptul constituie un delict sancţionat cu o
pedeapsă mai mare, în care caz se aplică această pedeapsă".
Rezultă deci că prin însăşi această lege specială a fost reafirmat principiul
potrivit căruia incriminarea era determinată de dispoziţia care prevedea
pedeapsa cea mai grea, ceea ce corespundea şi reglementării date în acea
perioadă cumulului ideal de infracţiuni, preluată ulterior în art. 103 din Codul
penal adoptat în anul 1936.
Ca urmare, faţă de incriminarea faptei la care se referă art. 84 alin. 1 pct. 2
din Legea nr. 59/1934 şi prin art. 553 din Codul penal menţionat, erau
aplicabile aceste din urmă dispoziţii, care prevedeau pedeapsa cea mai grea.
Anexe 437
În actualul Cod penal, dându-se un nou cuprins articolului 215 prin Legea
nr. 140/1996, s-a prevăzut, în alin. 4 al acestui articol, că "emiterea unui cec
asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru valorificarea
lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage,
după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti
înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. 1, dacă
s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului, se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută în alin. 2".
În acest fel, legiuitorul a incriminat ca infracţiune de înşelăciune, prin
actualul alin. 4 al art. 215 din Codul penal, atât fapta de emitere a unui cec
asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru valorificarea
lui nu există provizia sau acoperirea necesară, cât şi fapta de a retrage, după
emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti
înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul de a obţine pentru sine
sau pentru altul un folos material injust, dacă s-a produs o pagubă posesorului
cecului.
Rezultă deci că prejudicierea beneficiarului cecului emis, prin săvârşirea
oricăreia dintre faptele de inducere în eroare arătate mai sus, în scopul obţinerii
pentru sine sau pentru altul a unui folos material injust, constituie infracţiunea
de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal.
În cazul în care beneficiarul are cunoştinţă, în momentul emiterii, că nu
există disponibilul necesar acoperirii cecului la tras, fapta nu mai poate
constitui însă infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul
penal, deoarece îi lipseşte un element constitutiv esenţial, respectiv inducerea în
eroare, condiţie cerută fără echivoc prin alin. 1 al aceluiaşi articol.
Dar o atare faptă este susceptibilă de a fi încadrată în prevederile art. 84
alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, potrivit căruia săvârşeşte infracţiunea
prevăzută în acest text de lege "oricine emite un cec fără a avea la tras
disponibilul suficient, sau după ce a tras cecul şi mai înainte de trecerea
termenelor fixate pentru prezentare, dispune altfel, în total sau în parte de
disponibilul avut".
În această privinţă este de reţinut că prevederile art. 84 alin. 1 pct. 2 din
Legea nr. 59/1934, nefiind abrogate prin Legea nr. 140/1996, ca urmare a
introducerii alin. 4 în art. 215 din Codul penal, şi nici prin dispoziţii anterioare,
nu pot fi considerate scoase din vigoare, ele producându-şi efectele.
De aceea, ori de câte ori beneficiarul are cunoştinţă, în momentul emiterii,
că nu există disponibilul necesar acoperirii cecului la tras, astfel că lipseşte
elementul constitutiv al inducerii în eroare cerut prin art. 215 alin. 1 din Codul
penal, fapta constituie infracţiunea prevăzută în art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea
nr. 59/1934, iar nu infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din
Codul penal.
că fapta de emitere a unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane,
ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară,
precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de
a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în
scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă s-a
produs o pagubă posesorului cecului, constituie infracţiunea de înşelăciune
prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal, iar dacă beneficiarul a avut
cunoştinţă, în momentul emiterii cecului, că nu există disponibilul necesar
acoperirii acestuia la tras, fapta constituie infracţiunea prevăzută în art. 84 alin.
1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934.

În numele legii
DECIDE:
parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea dispoziţiilor art. 215 din Codul penal, stabilesc:
Fapta de emitere a unui cec asupra unei instituţii de credit sau asupra
unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau
acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în
totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea
termenului de prezentare, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un
folos material injust, dacă s-a produs o pagubă posesorului cecului, constituie
infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal.
Dacă beneficiarul cecului are cunoştinţă, în momentul emiterii, că nu
există disponibilul necesar acoperirii acestuia la tras, fapta constituie
infracţiunea prevăzută de art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 octombrie 2005.
Anexe 439
DECIZIA Nr. XIX din 12 iunie 20061

Dosar nr. 7/2006
Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, vicepreşedintele
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în
conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a
întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire
la încadrarea juridică a faptei de folosire de acte vamale false la Registrul Auto
Român, în vederea verificării unui autoturism adus din străinătate cu scopul
înmatriculării acestuia.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din
Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fiind
prezenţi 84 de judecători din totalul de 113 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii
pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că fapta de folosire, cu
vinovăţie, de acte vamale false la Registrul Auto Român, în vederea verificării
unui autoturism adus din străinătate în scopul înmatriculării acestuia, constituie
infracţiunea de uz de fals prevăzută în art. 291 din Codul penal.
SECŢIILE UNITE,

În practica judiciară a instanţelor s-a constatat că nu există un punct de
vedere unitar cu privire la încadrarea juridică ce trebuie dată faptei de folosire
de acte vamale false la Registrul Auto Român, în vederea verificării în scopul
înmatriculării unui autoturism adus din străinătate.
Astfel, unele instanţe, considerând că folosirea de acte vamale false la
Registrul Auto Român, în vederea verificării unui autoturism adus din
străinătate în scopul înmatriculării, ar constitui o formă specială a evaziunii
fiscale, au încadrat o atare faptă în infracţiunea prevăzută de art. 178 din Legea
nr. 141/1997 privind Codul vamal al României.
1
Alte instanţe, dimpotrivă, au încadrat fapta de folosire a actelor false la

Registrul Auto Român în vederea verificării, în scopul înmatriculării, a unui
autoturism adus din străinătate, în infracţiunea de uz de fals prevăzută în art.
291 din Codul penal, apreciind că o atare încadrare juridică se impune atunci
când actele vamale false sunt folosite pentru producerea unor consecinţe
juridice ce constau în înmatricularea unui autoturism adus din străinătate.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.
Prin art. 178 din Legea nr. 141/1997, în vigoare până la data de 19 iunie
2006, se prevede că "folosirea, la autoritatea vamală, a documentelor vamale,
de transport sau comerciale falsificate constituie infracţiunea de folosire de acte
falsificate şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor
drepturi".
Din această prevedere, care a fost preluată integral în art. 273 din Legea
nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, rezultă deci că, pentru existenţa
laturii obiective a infracţiunii menţionate, este necesar să fie întrunite,
cumulativ, următoarele condiţii: să fie comisă o acţiune de folosire a unor
documente de transport sau comerciale falsificate, iar această faptă să aibă loc
la autoritatea vamală.
Or, în art. 3 din secţiunea a II-a, intitulată "Definiţii de bază", a Legii nr.
141/1997 era prevăzut că prin autoritate vamală se înţelege "autoritate învestită
pentru aplicarea reglementărilor vamale", iar la lit. e) din cadrul aceluiaşi
articol erau date explicaţii în sensul că birou vamal şi punct vamal sunt "unităţi
ale autorităţii vamale în care pot fi îndeplinite, în totalitate sau în parte,
formalităţile prevăzute de reglementările vamale".
În acelaşi sens, prin art. 4 din noul Cod vamal (Legea nr. 86/2006) se
precizează, la pct. 3, că semnificaţia termenului autoritate vamală este aceea de
"autoritate învestită, în principal, cu aplicarea reglementărilor vamale", iar la
pct. 4 că semnificaţia termenului birou vamal este aceea de "unitate a autorităţii
vamale în care pot fi îndeplinite, în totalitate sau în parte, formalităţile
prevăzute în reglementările vamale".
Cum, în raport cu prevederile menţionate, Registrul Auto Român nu poate
fi considerat autoritate vamală sau unitate a acesteia, este evident că fapta de
folosire a actelor false la Registrul Auto Român în vederea verificării, în scopul
înmatriculării, a unui autoturism adus din străinătate nu este susceptibilă de a fi
încadrată în infracţiunea de folosire de acte falsificate, prevăzută în art. 273 din
Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, ce intră în vigoare la 19
iunie 2006, respectiv în art. 178 din Legea nr. 141/1997.
Ca urmare, o atare faptă, de folosire de acte false la Registrul Auto Român,
în vederea verificării, în scopul înmatriculării, a unui autoturism adus din
străinătate, se impune a fi examinată prin prisma altor dispoziţii cu caracter penal.
Anexe 441
Sub acest aspect, este de observat că prin art. 291 din Codul penal se
prevede că "folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând
că este fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice" constituie
infracţiunea de uz de fals prevăzută în art. 291 din Codul penal.
Din moment ce folosirea la Registrul Auto Român de acte vamale false în
vederea verificării, în scopul înmatriculării, a unui autoturism adus din
străinătate, prezintă prin trăsăturile sale specifice similitudine vădită cu
conţinutul-tip al infracţiunii de uz de fals, reglementată în cuprinsul art. 291 din
Codul penal, o atare faptă nu poate fi încadrată decât în această infracţiune, în
măsura în care caracterul fals al actelor vamale prezentate a fost cunoscut în
accepţiunea prevederilor art. 28 alin. 2 din Codul penal.
Aşa fiind, fapta de folosire de acte vamale false la Registrul Auto Român,
în vederea verificării unui autoturism adus din străinătate în scopul
înmatriculării acestuia, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de uz
de fals prevăzute în art. 291 din Codul penal, iar nu pe cele ale infracţiunii de
folosire de acte falsificate prevăzute în art. 273 din Legea nr. 86/2006 privind
Codul vamal al României (corespunzând art. 178 din Legea nr. 141/1997).
304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 4142
din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi
a se stabili că fapta de folosire, cu vinovăţie, de acte vamale false la Registrul
Auto Român, în vederea verificării unui autoturism adus din străinătate cu
scopul înmatriculării acestuia, constituie infracţiunea de uz de fals prevăzută în
art. 291 din Codul penal.

În numele legii
DECIDE:
Stabilesc că fapta de folosire, cu vinovăţie, de acte vamale false la
Registrul Auto Român, în vederea verificării unui autoturism adus din
străinătate în scopul înmatriculării acestuia, constituie infracţiunea de uz de
fals prevăzută în art. 291 din Codul penal.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 iunie 2006.
DECIZIA Nr. XX din 12 iunie 2006 1

Dosar nr. 8/2006
Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, vicepreşedintele
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în
organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a
întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire
la modul de sesizare a instanţei în cazul infracţiunii de tulburare de posesie
prevăzute în art. 220 din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin articolul
unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile
proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.
Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fiind
prezenţi 84 de judecători din totalul de 113 aflaţi în funcţie.
de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii
pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că, pentru infracţiunea de
tulburare de posesie prevăzută în art. 220 din Codul penal, astfel cum a fost
modificat prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr. 247/2005, sesizarea
instanţei se face din oficiu, prin rechizitoriu.
SECŢIILE UNITE,

În practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la
modul de sesizare a instanţei în cazul infracţiunii de tulburare de posesie
prevăzute în art. 220 din Codul penal, în conţinutul ce i s-a dat prin articolul
unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr. 247/2005.
Astfel, unele instanţe, invocând prevederile art. 279 alin. 2 lit. a) din
Codul de procedură penală, au apreciat că în cazul infracţiunii de tulburare de
posesie prevăzute în art. 220 din Codul penal, modificat prin Legea nr.
1
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 7 din 05/01/2007.
Anexe 443
247/2005, plângerea prealabilă se adresează direct instanţei de judecată dacă

făptuitorul este cunoscut.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că o atare plângere
trebuie adresată organelor de cercetare penală, instanţele putând fi sesizate cu
judecarea infracţiunii de tulburare de posesie prevăzute în art. 220 din Codul
penal, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, numai prin
rechizitoriu emis de procuror.
Prin art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală se prevede că,
dacă făptuitorul este cunoscut, plângerea prealabilă se adresează instanţei de
judecată şi în cazul infracţiunii prevăzute în art. 220 din Codul penal.
Această prevedere însă nu poate avea aplicabilitate decât până la data
modificării aduse art. 220 din Codul penal prin Legea nr. 247/2005.
Într-adevăr, anterior acestei modificări, prin alin. 4 al art. 220 din Codul
penal se prevedea că, în cazul infracţiunii de tulburare de posesie, "acţiunea
penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate", dacă
imobilul se afla în posesia unei persoane private, precum şi că "împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală".
Dar, în urma modificării ce i s-a adus prin articolul unic pct. 2 din titlul IX
al Legii nr. 247/2005, alin. 1, 2, 3 şi 4 ale art. 220 din Codul penal au dobândit
următorul cuprins:
"Ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, a unui imobil aflat în
posesia altuia, fără consimţământul acestuia sau fără aprobare prealabilă primită
în condiţiile legii, ori refuzul de a elibera imobilul astfel ocupat se pedepseşte
cu închisoare de la 1 la 5 ani.
Dacă fapta prevăzută în alin. 1 se săvârşeşte prin violenţă sau ameninţare
ori prin desfiinţarea semnelor de hotar, a reperelor de marcare, pedeapsa este
închisoarea de la 2 la 7 ani.
Dacă fapta prevăzută în alin. 2 se săvârşeşte de două sau mai multe
persoane împreună, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 15 ani.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală."
Din examinarea acestui nou conţinut al art. 220 din Codul penal rezultă
că, în prezent, punerea în mişcare a acţiunii penale, pentru infracţiunea
prevăzută în acest text de lege, nu mai este condiţionată de plângerea prealabilă
a persoanei vătămate.
Or, în raport cu această nouă reglementare, potrivit căreia punerea în
mişcare a acţiunii penale, pentru infracţiunea prevăzută de art. 220 din Codul
penal, nu mai este condiţionată de plângerea prealabilă a persoanei vătămate,
dispoziţiile art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, referitoare la
obligativitatea adresării plângerii prealabile instanţei de judecată, în cazul unei
atare infracţiuni, au rămas fără aplicare.
Aşa fiind, modificarea adusă art. 220 din Codul penal prin Legea nr.
247/2005 impune să se considere că în cazul infracţiunii de tulburare de
posesie, prevăzută în acest articol de lege, este obligatorie efectuarea urmăririi
penale, iar instanţa de judecată nu poate fi sesizată decât prin rechizitoriu emis
de procuror.
O asemenea concluzie este impusă şi de reglementarea de ansamblu, vădit
mai severă, dată conţinutului infracţiunii de tulburare de posesie în urma
modificărilor aduse art. 220 din Codul penal prin Legea nr. 247/2005. Această
nouă reglementare subliniază că legiuitorul, reapreciind gradul de pericol social
al infracţiunii respective, a înţeles să-l agraveze prin stabilirea de noi limite de
pedeapsă, mai mari, precum şi prin înlăturarea condiţiei referitoare la
necesitatea plângerii prealabile adresate instanţei de judecată, menţinând
totodată, faţă de specificul unei atare infracţiuni, posibilitatea ca răspunderea
penală să fie înlăturată în urma împăcării părţilor.
304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 4142
din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi
a se stabili că pentru infracţiunea de tulburare de posesie prevăzută în art. 220
din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin articolul unic pct. 2 din titlul
IX al Legii nr. 247/2005, sesizarea instanţei se face din oficiu, prin rechizitoriu
emis de procuror.

În numele legii
DECIDE:
Stabilesc că pentru infracţiunea de tulburare de posesie prevăzută în art.
220 din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin articolul unic pct. 2 din
titlul IX al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi
justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, sesizarea instanţei se face din
oficiu, prin rechizitoriu.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 iunie 2006.
Anexe 445
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE – SECŢIILE UNITE –
DECIZIA Nr. XXXI/2007
Publicată în Monitorul Oficial nr. 772 din 14/11/2007

organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în
interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la încadrarea juridică a faptei de
pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia ori într-o
curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de
săvârşirea unei tâlhării.
Legea nr. 304/2004, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 în funcţie.
de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în
sensul de a se stabili că, în raport cu prevederile art. 211 alin. 21 lit. c) din
Codul penal, infracţiunea de violare de domiciliu se regăseşte ca element
circumstanţial de agravare în conţinutul infracţiunii de tâlhărie comisă într-o
locuinţă sau în dependinţe ale acesteia, care este o infracţiune complexă.
Relevând totodată că atât curtea, cât şi locul împrejmuit ce ţine de domiciliul
persoanei nu intră în sfera noţiunilor de locuinţă sau dependinţă la care se referă
agravanta reglementată în cuprinsul art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, a
cerut să se decidă că, în cazul pătrunderii fără drept în una din acestea, se
săvârşeşte infracţiunea de violare de domiciliu, care nu mai poate fi absorbită în
conţinutul infracţiunii de tâlhărie, astfel că, în ipoteza comiterii acestor două
activităţi distincte de către aceeaşi persoană, trebuie să se reţină ambele
infracţiuni în concurs real.
SECŢIILE UNITE,
I. În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar
cu privire la încadrarea juridică a faptei de pătrundere, în orice mod, într-o
locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea unei tâlhării.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că infracţiunea de violare de
domiciliu, constând în pătrunderea fără drept într-o locuinţă sau dependinţe ale
acesteia, este absorbită în infracţiunea de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. 21
lit. c) din Codul penal, săvârşită cu acelaşi prilej.
S-a motivat că într-un atare caz există o infracţiune unică de tâlhărie,

complexă, întrucât infracţiunea de violare de domiciliu, săvârşită sub forma
pătrunderii fără drept într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia, este
reglementată şi ca circumstanţă de agravare a infracţiunii de tâlhărie, în
cuprinsul prevederilor art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că fapta de pătrundere,
în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea în
acel loc a unei tâlhării, constituie atât infracţiunea de violare de domiciliu,
prevăzută în art. 192 din Codul penal, cât şi infracţiunea de tâlhărie, prevăzută
în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, aflate în concurs real.
S-a considerat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 33 lit. a) din Codul penal,
referitoare la concursul real de infracţiuni, ori de câte ori tâlhăria este săvârşită
într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, în urma comiterii infracţiunii de
violare de domiciliu prin pătrunderea fără drept în unul din acele locuri,
deoarece atât activităţile desfăşurate, cât şi rezoluţiile infracţionale sunt
distincte şi vizează dispoziţii de încadrare diferite.
În cuprinsul art. 211 din Codul penal este incriminată la alin. 1, tâlhăria
săvârşită în forma sa tipică, precizându-se că aceasta constă fie în "furtul
săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei
în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra", fie în "furtul urmat de
întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru
înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea".
Această infracţiune, al cărei caracter complex reiese din reglementarea
menţionată, poate fi săvârşită şi în modalităţile agravate prevăzute la alin. 2, 21
şi 3 din acelaşi articol.
Una dintre modalităţile agravate este şi aceea a săvârşirii infracţiunii de
tâlhărie în condiţiile arătate la art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, adică
"într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia".
În absenţa unei distincţii legale referitoare la modul în care autorul
tâlhăriei a ajuns într-o locuinţă sau dependinţă a acesteia, de unde îşi însuşeşte
bunul prin exercitare de violenţe sau ameninţări, trebuie admis că această
agravantă se realizează atât în cazul în care autorul tâlhăriei accede în mod
legal în locuinţa sau dependinţa respectivă, cât şi atunci când ajunge în acel loc
prin pătrundere fără drept, în condiţiile reglementate prin art. 192 din Codul
penal, privind infracţiunea de violare de domiciliu.
Aşadar, în ipoteza în care autorul tâlhăriei se află în locuinţa sau
dependinţa din care îşi însuşeşte bunul, prin exercitare de violenţe sau
ameninţări, fără să fi încălcat în prealabil prevederile art. 192 din Codul penal,
Anexe 447
referitoare la săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, fapta sa nu va

constitui decât infracţiunea unică de tâlhărie, în formă calificată, prevăzută în
art. 211 alin. 21 din Codul penal.
Dacă însă infracţiunea de tâlhărie comisă în circumstanţele prevăzute în
art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal este precedată de infracţiunea de violare
de domiciliu, săvârşită de autor pentru a ajunge în locuinţa sau dependinţa de
unde ulterior îşi însuşeşte un bun prin exercitare de violenţe sa în alte modalităţi
specifice comiterii unei tâlhării, atunci aceste două fapte consecutive, de
încălcare a unor dispoziţii diferite ale legii penale, nu pot fi considerate decât
concurente, în sensul dispoziţiilor art. 33 lit. a) din Codul penal.
În acest sens, este de observat că prin textul de lege arătat, în cuprinsul
căruia este reglementat concursul real de infracţiuni, se prevede că există
concurs de infracţiuni "când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de
aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele,
[...] chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau
ascunderea alte infracţiuni".
Ca atare, este evident că fapta de pătrundere fără drept, în orice mod,
într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea unei tâlhării,
constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută
de art. 192 din Codul penal, şi infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211
alin. 21 lit. c) din Codul penal.
II. Tot în această materie s-a mai constatat că instanţele judecătoreşti nu
au un punct de vedere unitar nici în legătură cu încadrarea juridică a faptei de
pătrundere, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de
domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că pătrunderea, în orice
mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei,
urmată de săvârşirea unei tâlhării, constituie o infracţiune complexă unică, de
tâlhărie în formă calificată, prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal,
argumentând că într-un asemenea caz actele de executare specifice
infracţiunilor de violare de domiciliu şi de tâlhărie se bazează pe aceeaşi
rezoluţie infracţională, iar această unitate de rezoluţie caracterizează existenţa
infracţiunii complexe de tâlhărie.
Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că pătrunderea, în orice mod,
într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată
de săvârşirea unei tâlhării, constituie un concurs real de infracţiuni între
infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192 din Codul penal, şi
infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 din Codul penal, fiindu-le
incidente dispoziţiile referitoare la circumstanţa agravantă prevăzută în art. 211
alin. 21 lit. c) din Codul penal, motivându-se că locul împrejmuit ce ţine de
domiciliul persoanei, respectiv curtea, nu face parte din locuinţa sau depen-
dinţele ei în sensul acestui text de lege.
În adevăr, potrivit art. 192 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea de violare
de domiciliu constă în "pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă,
încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul
persoanei care le foloseşte, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia".
Or, în cadrul circumstanţei agravante prevăzute la art. 211 alin. 21 lit. c)
din Codul penal nu se regăseşte şi locul împrejmuit, la care se face referire în
art. 192 alin. 1 din Codul penal, sau curtea, astfel că, în acest caz, infracţiunea
de violare de domiciliu nu poate fi concurentă cu infracţiunea de tâlhărie în
formă agravată, prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, ci numai cu
oricare altă formă de infracţiune de tâlhărie, prevăzută în art. 211 din Codul
penal.
Aşa fiind, fapta de pătrundere fără drept, în orice mod, într-o curte sau
într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul unei persoanei, urmată de
săvârşirea unei tâlhării, constituie un concurs real între infracţiunea de violare
de domiciliu, prevăzută în art. 192 din Codul penal, după caz, cu o infracţiune
de tâlhărie, prevăzută în art. 211 din Codul penal, cu excepţia celei incriminate
în cadrul circumstanţei agravante prevăzute în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul
penal.
privind reorganizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul
de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii, declarat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
şi a se decide în sensul celor arătate.

În numele legii
D E C I D:
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc:
1. Fapta de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale
acesteia, urmată de săvârşirea unei tâlhării constituie un concurs real între
infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 din Codul penal şi
infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal.
2. Fapta de pătrundere, în orice mod, într-o curte sau într-un loc
împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării
constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută
de art. 192 din Codul penal şi infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211
din Codul penal, cu excepţia circumstanţei incriminate în art. 211 alin. 21 lit. c)
din Codul penal.
Anexe 449
DECIZIA Nr. LIX (59)din 24 septembrie 2007
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 274 din 07/04/2008

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în
Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 61 alin. (2) şi
(4) din Legea nr. 78/2000 în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 256 şi 257 din
Codul penal, referitor la problema dacă bunurile ce au făcut obiectul infracţiunii
se restituie persoanelor care le-au dat în cazul în care denunţă fapta anterior
sesizării organului de urmărire penală, precum şi cu privire la aplicabilitatea
dispoziţiilor art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal, atunci când mituitorul se
denunţă, iar fapta este încadrată conform Legii nr. 78/2000.
Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 93 de judecători din totalul de
115 aflaţi în funcţie.
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului
general.
de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând să fie admis
în sensul de a se stabili că dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr.
78/2000, referitoare la nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor, valorilor
sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, sunt aplicabile
numai în cazul infracţiunii prevăzute la art. 61 din Legea nr. 78/2000, nefiind
incidente şi în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 256 din Codul penal şi,
respectiv, la art. 257 din acelaşi cod şi nici în cazul altor infracţiuni prevăzute
de Legea nr. 78/2000.
Totodată, a solicitat să se mai decidă că operarea dispoziţiilor art. 255
alin. 3 şi 5 din Codul penal este limitată la cazul infracţiunii de dare de mită,
prevăzută la art. 255 din Codul penal.
SECŢIILE UNITE,

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr.
78/2000, referitoare la nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor, valorilor
sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, s-a constatat că
instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar.
Astfel, unele instanţe au considerat că dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi (4) din
Legea nr. 78/2000 se aplică şi în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 256 şi 257
din Codul penal.
Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că dispoziţiile art. 61 din Legea nr.
78/2000, de nepedepsire şi, respectiv, de restituire a banilor, valorilor sau a
oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, sunt aplicabile numai în
cazul infracţiunii prevăzute în acest text de lege, iar nu şi în cazul infracţiunilor
prevăzute la art. 256 şi 257 din Codul penal sau al celorlalte infracţiuni la care
se referă Legea nr. 78/2000.
Potrivit art. 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea,
descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, introdus în această lege prin
art. I pct. 3 din Legea nr. 161/2003, "promisiunea, oferirea sau darea de bani, de
bunuri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influenţă sau
lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să
facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu
închisoare de la 2 la 10 ani".
Prin alin. (2) al aceluiaşi articol s-a prevăzut că "făptuitorul nu se
pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să
fi fost sesizat pentru acea faptă".
În fine, în cadrul alin. (3) din articolul menţionat se mai prevede că "banii,
valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul infracţiunii prevăzute la
alin. (1) se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la
plata echivalentului lor în bani", pentru ca în alin. (4) să se precizeze că "banii,
valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat în cazul
prevăzut la alin. (2)".
În completarea acestor reglementări, prin art. 19 din aceeaşi lege s-a mai
prevăzut că în cazul săvârşirii infracţiunilor la care se referă prezentul capitol
(III), banii, valorile sau orice alte bunuri care au fost date pentru a determina
săvârşirea infracţiunii sau pentru a răsplăti pe infractor ori cele dobândite prin
săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în
care nu servesc la despăgubirea acesteia, se confiscă, iar dacă bunurile nu se
găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.
În legătură cu aplicarea acestor din urmă prevederi, s-a pus problema dacă
dispoziţiile art. 256 alin. 2 şi ale art. 257 alin. 2 din Codul penal nu au fost
înlocuite cu dispoziţiile corespunzătoare din legea specială.
Sub acest aspect, este de observat că prevederile Legii nr. 78/2000
cuprind reglementări cu caracter particular special în raport cu cele existente în
Codul penal, în domenii apropiate sau chiar în aceeaşi materie.
Astfel, aşa cum s-a arătat, prin art. 61 din Legea nr. 78/2000 este
incriminată fapta de cumpărare de influenţă, în timp ce prevederile din Codul
Anexe 451
penal nu o cuprind în sfera lor de reglementare, sancţionându-l doar pe

traficantul de influenţă.
În acelaşi timp, pe când în Legea nr. 78/2000 este reglementată la art. 61
alin. (2) denunţarea ca o cauză specială de nepedepsire, care înlătură în mod
firesc şi incidenţa măsurii de siguranţă a confiscării, prevăzută la art. 19 din
aceeaşi lege, în Codul penal nu este instituită o asemenea cauză de nepedepsire
pentru infracţiunile adiacente de primire de foloase necuvenite sau de trafic de
influenţă, în cazul acestora fiind aplicabilă, în toate situaţiile în care se constată
existenţa infracţiunilor, măsura confiscării bunurilor ce au făcut obiectul lor.
Ca urmare, prevederile art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000, potrivit
cărora "banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat",
nu sunt aplicabile decât atunci când este incidentă dispoziţia de nepedepsire din
alin. (2) al aceluiaşi articol, care se referă numai la sfera restrânsă a infracţiunii
prevăzute la art. 61 alin. (1) din această lege.
De aceea, este evident că aplicarea dispoziţiilor de restituire a bunurilor ce
au făcut obiectul infracţiunii, cuprinse în alin. (4) al art. 61 din Legea nr.
78/2000, nu poate fi extinsă şi la infracţiunile de primire de foloase necuvenite
şi de trafic de influenţă prevăzute restrictiv în art. 256 şi, respectiv, în art. 257
din Codul penal, deoarece cauza de nepedepsire determinată de denunţarea
faptei, cu consecinţa înlăturării incidenţei confiscării bunului, operează,
limitativ, numai în cazul infracţiunilor avute în vedere de legiuitor.
Aşa fiind, din moment ce în astfel de cazuri nu există identitate de situaţie
juridică, nu se poate pretinde nici identitate de tratament juridic.
Tot astfel, pentru aceeaşi raţiune, nu poate fi extinsă aplicarea dispoziţiilor
art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal, incidente pentru infracţiunea de dare de
mită prevăzută la alin. 1 al acestui articol, la cazurile de dare de mită săvârşite
de subiecţii calificaţi la care se referă Legea nr. 78/2000.
În această privinţă, trebuie avut în vedere că subiecţii infracţiunii de dare
de mită specificaţi la art. 1, art. 7 alin. (2), art. 81, 82, 13 şi 185 din Legea nr.
78/2000, calificaţi în raport cu reglementarea dată infracţiunii de dare de mită
în Codul penal, atrag şi sancţiuni diferite, relevând un grad de pericol social
mai ridicat.
Tot aşa se explică şi nepreluarea, în cazul infracţiunii de dare de mită
săvârşite în condiţiile Legii nr. 78/2000, a cauzei de nepedepsire cuprinse în art.
255 alin. 3 din Codul penal.
Mai mult, din moment ce dispoziţiile înscrise în art. 255 alin. 5, cu
referire la alin. 3, din Codul penal constituie excepţia în materia confiscării
speciale de la regula instituită prin art. 118 din acelaşi cod, iar reglementarea
excepţiei este de strictă interpretare, se impune să se reţină că atât timp cât, prin
art. 19 din Legea nr. 78/2000, au fost preluate dispoziţii de la art. 118 alin. 1 lit.
d) şi e) din Codul penal, fără să se facă nicio distincţie în raport cu bunurile

provenind de la mituitorii care au denunţat fapta, nu se poate considera că
legiuitorul ar fi acceptat ca noua reglementare, cu caracter special agravat, să
mai permită restituirea bunurilor mituitorului care a făcut denunţul.
304/2004, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală,
urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art.
61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000, privind nepedepsirea făptuitorului şi
restituirea banilor, valorilor sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul
infracţiunii, sunt aplicabile numai infracţiunilor prevăzute în legea specială, iar
dispoziţiile art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal sunt aplicabile doar în cazul
aplicabile şi dispoziţiile legii speciale, respectiv ale art. 61 alin. (2) şi (4) din
Legea nr. 78/2000.

În numele legii
D E C I D:
În aplicarea dispoziţiilor din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea,
descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, se interpretează în sensul că:
- dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 pentru
prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, privind
nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor, valorilor sau oricăror altor
bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, sunt aplicabile numai infracţiunilor
prevăzute de legea specială;
- dispoziţiile art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal sunt aplicabile numai
aplicabile dispoziţiile legii speciale, respectiv ale art. 61 alin. (2) şi (4) din
Legea nr. 78/2000.
Obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de
procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2007.
Anexe 453
DECIZIA Nr. XIXdin 19 martie 2007
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 503 din 03/07/2008

Dosar nr. 44/2006
Dosar nr. 48/2006
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. 44/2006 cu privire la încadrarea
juridică a faptei cetăţeanului român aflat în străinătate de a se prezenta sub o
identitate falsă autorităţii unui stat străin.
Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de
116 aflaţi în funcţie.
de Casaţie şi Justiţie a învederat că există o strânsă legătură între acest recurs în
interesul legii şi recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr.
48/2006, declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău, care se
referă tot la existenţa infracţiunii de fals privind identitatea, prevăzută în art.
293 alin. 1 teza I din Codul penal, cerând în concluzie să fie conexate cele două
dosare în vederea soluţionării lor deodată.
Secţiile Unite, ţinând seama că ambele recursuri în interesul legii se referă
la aceeaşi ipoteză specifică de interpretare şi aplicare a legii, constând în
susceptibilitatea încadrării în infracţiunea de fals privind identitatea a faptei
cetăţeanului român aflat în străinătate de a se prezenta sub o identitate falsă
autorităţii statului străin, astfel că între cele două dosare există o strânsă
legătură, în temeiul art. 37 din Codul de procedură penală, dispune reunirea
acestora şi judecarea lor deodată.
În continuare, s-a dat cuvântul procurorului, care a susţinut recursul în
interesul legii declarat de procurorul general şi implicit cel formulat de Colegiul
de conducere al Curţii de Apel Bacău, punând concluzii pentru admiterea
acestora, în sensul de a se stabili că fapta cetăţeanului român aflat în străinătate
de a se prezenta sub o identitate falsă autorităţilor unui stat străin constituie

infracţiunea de fals privind identitatea, prevăzută în art. 293 alin. 1 teza I din
Codul penal.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursurilor în interesul legii menţionate, constată

următoarele:
În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de
vedere unitar în aprecierea asupra aplicabilităţii dispoziţiilor art. 293 alin. 1 teza
I din Codul penal în cazul faptei cetăţeanului român aflat în străinătate care se
prezintă sub o identitate falsă autorităţilor unui stat străin.
Astfel, unele instanţe au considerat că elementul material al infracţiunii de
fals privind identitatea se realizează numai dacă autorităţile în faţa cărora
persoana se prezintă sub o identitate falsă aparţin statului român.
Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că fapta întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de fals privind identitatea, prevăzută în art. 293 alin.
1 teza I din Codul penal, şi în cazul când cetăţeanul român aflat în străinătate se
prezintă sub o identitate falsă autorităţilor unui stat străin.
Potrivit art. 293 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea de fals privind
identitatea constă în "prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei
asemenea identităţi altei persoane, pentru a induce sau a menţine în eroare un
organ sau o instituţie de stat sau o altă unitate dintre cele la care se referă art.
145, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine ori pentru altul".
Corelativ, în art. 145 din Codul penal, la care se face referire prin textul
de lege menţionat, explicându-se semnificaţia termenului "public", se
precizează că prin acest termen "se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice,
instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public,
administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile
de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de
interes public".
Este adevărat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 293 alin. 1 din Codul
penal, organul, instituţia de stat sau unitatea poate constitui subiect pasiv al
inducerii sau menţinerii în eroare de către cel care se prezintă sub o identitate
falsă. Prin explicaţiile date în art. 145 din acelaşi cod, privind semnificaţia unor
astfel de unităţi sau instituţii publice, infracţiunea de fals privind identitatea nu
s-ar putea realiza decât în cazul în care organul, instituţia sau unitatea a
cărui/cărei inducere în eroare se urmăreşte ar aparţine statului român.
Anexe 455
Dar, dacă se ţine seama de posibilităţile concrete, în continuă extindere,

de săvârşire a unor astfel de acte în afara teritoriului naţional al României,
antrenând consecinţe deopotrivă periculoase pentru statul român căruia îi
aparţin făptuitorii, cât şi pentru statele pe teritoriul cărora ele ar fi comise, se
impune ca examinarea lor sub aspectul incidenţei legii penale române să fie
realizată şi în raport cu evoluţia de ansamblu a reglementărilor cu caracter penal
adoptate pe plan intern, precum şi a celor internaţionale la care România a
aderat.
Or, sub acest aspect este de observat că prin Legea nr. 302/2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală s-au reglementat
numeroase modalităţi de răspuns la noile provocări ale criminalităţii
transnaţionale, între care şi extrădarea cetăţenilor proprii din România, precum
şi primirea de persoane extrădate în România.
În acest context, de cooperare judiciară internaţională penală, iniţiată prin
prevederile Convenţiei Europene privind transferul de proceduri în materie
penală, adoptată la Strasbourg la 15 mai 1972, ratificată prin Ordonanţa
Guvernului nr. 77/1999, aprobată prin Legea nr. 34/2000, autorităţilor judiciare
din România, în calitate de stat contractant, le revin importante obligaţii pe linia
asigurării tragerii la răspundere penală a persoanelor pentru fapte penale
săvârşite pe teritoriul altui stat contractant.
De aceea, în situaţiile specifice ivite în urma readmisiei cetăţenilor români
aflaţi ilegal pe teritoriul unor state străine, în cazurile în care cetăţenia este
prezumată pe baza declaraţiilor făcute de cei în cauză în faţa autorităţilor din
acele state, trebuie avut în vedere că identitatea necorespunzătoare realităţii este
susceptibilă de a induce în eroare nu numai autoritatea statului străin în faţa
căreia a fost pretinsă acea identitate, ci şi autorităţile statului român, ea
producându-şi efectele atât cu ocazia examinării cererii de readmisie, cât şi
ulterior, în faţa autorităţilor interne, în cazul intrării acelei persoane pe teritoriul
naţional, după acceptarea readmisiei.
Ca urmare, din moment ce nicio returnare în ţară a cetăţenilor români nu
poate avea loc fără acceptarea cererii de readmisie, bazată şi pe prezumţia de
cetăţenie română, se impune să se considere că declararea unei identităţi false
chiar şi în faţa autorităţii unui stat străin îşi produce efectele finale prin
inducerea în eroare a autorităţilor statului român, expuse să preia o persoană
sub o identitate neadevărată.
De altfel, detaliile uzuale din timpul examinării cererii de readmisie şi al
efectuării formalităţilor necesare trimiterii în ţară a persoanei care face obiectul
unei asemenea cereri presupun o succesiune de proceduri în timpul cărora
persoana respectivă, fiind ascultată de autorităţile consulare române, prezintă în
continuare date neadevărate cu privire la identitatea sa.
Aşa fiind, în condiţiile implicării nemijlocite a autorităţilor române în

realizarea de acte în cadrul procedurii readmisiei, cu care prilej se repetă
declararea identităţii false de către persoana vizată, este vădită realizarea
elementului material al infracţiunii de fals privind identitatea prin această
modalitate directă de pretindere în faţa autorităţii consulare române a identităţii
neadevărate prezentate în faţa autorităţii statului străin, realizându-se astfel
scopul imediat, dublat de un scop subsecvent, şi anume producerea unei
consecinţe juridice pentru sine sau pentru altul.
Pe de altă parte, aplicabilitatea în astfel de cazuri a dispoziţiilor art. 293
alin. 1 teza I din Codul penal este impusă şi de principiul personalităţii legii
penale.
În adevăr, potrivit acestui principiu, astfel cum este reglementat în art. 4
din Codul penal, "legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara
teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă, neavând nicio
cetăţenie, are domiciliul în ţară".
Or, cât timp, prin textul art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal, a fost
incriminată fapta de prezentare sub o identitate falsă, comisă pentru a induce
sau a menţine în eroare un organ, o instituţie de stat sau o unitate de interes
public, fără ca incriminarea să fie condiţionată expres de apartenenţa acestor
autorităţi la statul român, se impune ca încadrarea unei atari fapte în textul de
lege menţionat să opereze şi în cazul în care cetăţeanul român săvârşeşte fapta
în faţa autorităţilor unui stat străin.
Sub acest aspect, obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute în textul
de lege menţionat constă în încrederea publică în identitatea persoanei, adică în
deplina concordanţă dintre identitatea sub care cineva se prezintă în faţa unei
autorităţi şi datele reale privind identitatea sa, ceea ce se regăseşte şi în cazul
faptei cetăţeanului român aflat în străinătate care se prezintă sub o identitate
falsă autorităţilor unui stat străin.
A interpreta altfel dispoziţiile legale la care s-a făcut referire ar însemna
ca principiul personalităţii legii penale să nu fie aplicabil în cazul infracţiunii de
fals privind identitatea, prevăzută în art. 293 alin. 1 din Codul penal, ceea ce ar
fi inadmisibil.
privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de
procedură penală, urmează a se admite recursurile în interesul legii şi a se
stabili că fapta cetăţeanului român aflat în străinătate de a se prezenta sub o
identitate falsă autorităţilor unui stat străin constituie infracţiunea de fals
privind identitatea, prevăzută în art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal.
Anexe 457

În numele legii
D E C I D:
Admit recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de
conducere al Curţii de Apel Bacău.
Stabilesc că fapta cetăţeanului român aflat în străinătate de a se prezenta
sub o identitate falsă autorităţilor unui stat străin constituie infracţiunea de fals
privind identitatea, prevăzută în art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 martie 2007.
CUPRINS
CAPITOLUL I .................................................................................................. 9
NOŢIUNI GENERALE .................................................................................. 9
Noţiunea dreptului penal. Parte specială...................................................... 9
Corelaţia dintre partea generală şi partea specială a dreptului penal .......... 9
Calificarea sau încadrarea juridică ............................................................. 10
Clasificarea infracţiunilor .......................................................................... 11
CAPITOLUL ΙΙ .............................................................................................. 13
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII PERSOANEI ......................................... 13
Noţiuni generale. ........................................................................................ 13
Omorul ....................................................................................................... 19
Omorul calificat ......................................................................................... 27
Omorul cu premeditare (art. 175 alin. 1 lit. a C pen.) ................................ 28
Omorul din interes material (art. 175 alin. 1 lit. b C pen.) ........................ 31
Omorul săvârşit asupra soţului sau unei rude apropiate
(art. 175 alin. 1 lit. c C pen.) ...................................................................... 33
Omorul săvârşit profitând de neputinţa victimei de a se apăra
(art. 175 alin. 1 lit. d C pen.) ...................................................................... 35
Omorul săvârşit prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor
persoane (art. 175 alin. 1 lit. e C pen.) ....................................................... 38
Omorul săvârşit în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu
sau publice ale victimei (art. 175 alin. 1 lit. f C pen.)................................ 40
Omorul săvârşit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul
de la urmărire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse
(art. 175 alin. 1 lit. g C pen.) ...................................................................... 42
Omorul săvârşit pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea
altei infracţiuni (art. 175 alin. 1 lit. h C pen.) ............................................ 43
Omorul comis în public (art. 175 alin. 1 lit. i C pen.)................................ 47
Omorul deosebit de grav ............................................................................ 49
Omorul prin cruzimi (art. 176 alin. 1 lit. a C pen.) .................................... 50
Omorul săvârşit asupra două sau mai multe persoane
(art. 176 alin. 1 lit. b C pen.) ...................................................................... 52
Omorul săvârşit de o persoană care a mai comis un omor
(art. 176 alin. 1 lit. c C pen.) ...................................................................... 54
Omorul comis pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării
sau piraterii (art. 176 alin. 1 lit. d C pen.) .................................................. 57
Cuprins 459
Omorul săvârşit asupra unei femei gravide

(art. 176 alin. 1 lit. e C pen.) ...................................................................... 60
Omorul săvârşit asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra
unui militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor
de serviciu sau publice ale victimei (art. 176 alin. 1 lit. f C pen.) ............. 61
Omorul comis de un judecător sau procuror, poliţist, jandarm
sau militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor
de serviciu sau publice ale acestora (art. 176 alin. 1 lit. g C pen.) ............ 62
Pruncuciderea............................................................................................. 64
Determinarea sau înlesnirea sinuciderii ..................................................... 68
Uciderea din culpă ..................................................................................... 72
Forma de bază a uciderii din culpă ............................................................ 72
Uciderea din culpă agravată ....................................................................... 77
Uciderea din culpă comisă de un medic. ................................................... 79
Uciderea din culpă comisă de un conducător de vehicul cu tracţiune
mecanică având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală
sau care se află în stare de ebrietate ........................................................... 85
Uciderea din culpă comisă de orice altă persoană în exerciţiul
profesiei sau meseriei şi care se află în stare de ebrietate .......................... 87
Uciderea din culpă a două sau mai multe persoane ................................... 88
Bibliografie suplimentară .......................................................................... 90
CAPITOLUL III ............................................................................................. 93

INFRACŢIUNI CONTRA INTEGRITĂŢII CORPORALE
ŞI A SĂNĂTĂŢII PERSOANEI ................................................................... 93
Aspecte generale ........................................................................................ 93
Loviri sau alte violenţe .............................................................................. 98
Vătămarea corporală ................................................................................ 102
Vătămarea corporală gravă ...................................................................... 104
Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ......................................... 111
Vătămarea corporală din culpă ................................................................ 114
Avortul ..................................................................................................... 116
Bibliografie suplimentară. ....................................................................... 127
CAPITOLUL IV ........................................................................................... 129

INFRACŢIUNI CONTRA LIBERTĂŢII PERSOANEI............................. 129
Noţiuni generale ....................................................................................... 129
Lipsirea de libertate în mod ilegal ........................................................... 130
Sclavia ...................................................................................................... 137
Supunerea la muncă forţată sau obligatorie ............................................. 138
Violarea de domiciliu............................................................................... 138
Ameninţarea ............................................................................................. 145
Şantaj ....................................................................................................... 148

Violarea secretului corespondenţei .......................................................... 153
Divulgarea secretului profesional ............................................................ 158
Bibligrafie suplimentară .......................................................................... 160
CAPITOLUL V ............................................................................................ 161

INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA VIAŢA SEXUALĂ ........................... 161
Violul ....................................................................................................... 162
Actul sexual cu un minor ......................................................................... 173
Seducţia .................................................................................................... 179
Perversiunea sexuală ................................................................................ 180
Corupţia sexuală ...................................................................................... 189
Incestul ..................................................................................................... 194
Hărţuirea sexuală ..................................................................................... 195
Bibliografie suplimentară ........................................................................ 198
CAPITOLUL VI ........................................................................................... 201

INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII .................................................. 201
Insulta....................................................................................................... 203
Calomnia .................................................................................................. 208
Proba verităţii ........................................................................................... 211
CAPITOLUL VII ......................................................................................... 215

INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI.......................................... 215
Furtul ........................................................................................................ 216
Furtul la plângere prealabilă .................................................................... 242
Tâlhăria .................................................................................................... 244
Pirateria .................................................................................................... 253
Abuzul de încredere ................................................................................. 253
Delimitarea infracţiunii de furt de infracţiunea de abuz de încredere. .... 256
Gestiunea frauduloasă .............................................................................. 257
Înşelăciunea în formă de bază .................................................................. 258
Înşelăciunea în convenţii ......................................................................... 265
Delimitarea înşelăciunii în convenţii de situaţia în care o parte
contractantă nu îşi respectă o obligaţie contractuală. .............................. 267
Înşelăciune prin emitere de cecuri fără acoperire .................................... 268
Relaţia dintre furt, abuz de încredere şi înşelăciune. ............................... 275
Delapidarea .............................................................................................. 276
Cuprins 461
Însuşirea bunului găsit ............................................................................. 278

Distrugerea ............................................................................................... 279
Distrugerea calificată ............................................................................... 282
Distrugerea din culpă ............................................................................... 282
Tulburarea de posesie .............................................................................. 284
Tăinuirea .................................................................................................. 286
CAPITOLUL VIII ........................................................................................ 295

INFRACŢIUNI CONTRA AUTORITĂŢII ................................................ 295
Ofensa adusă unor însemne. .................................................................... 295
Ultrajul ..................................................................................................... 295
Uzurparea de calităţi oficiale. .................................................................. 299
Portul nelegal de decoraţii sau semne distinctive. ................................... 300
Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri ................................................. 300
Ruperea de sigilii ..................................................................................... 301
Sustragerea de sub sechestru.................................................................... 301
CAPITOLUL IX ........................................................................................... 303

INFRACŢIUNILE DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ
CU SERVICIUL .......................................................................................... 303
Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor. .................................. 305
Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi ..................................... 307
Abuzul în serviciu contra intereselor publice .......................................... 309
Neglijenţa în serviciu ............................................................................... 310
Purtarea abuzivă ....................................................................................... 311
Neglijenţa în păstrarea secretului de stat ................................................. 316
Infracţiunile de corupţie ........................................................................... 317
Conflictul de interese ............................................................................... 319
Luarea de mită ......................................................................................... 327
Darea de mită ........................................................................................... 334
Primirea de foloase necuvenite ................................................................ 338
Traficul de influenţă................................................................................. 340
Cumpărarea de influenţă .......................................................................... 342
CAPITOLUL X ............................................................................................ 347

INFRACŢIUNI CARE ÎMPIEDICĂ ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI ............ 347
Noţiuni generale. ...................................................................................... 347
Denunţarea calomnioasă. ......................................................................... 347
Mărturia mincinoasă ................................................................................ 350
Încercarea de a determina mărturia mincinoasă ...................................... 354

Relaţia dintre instigarea la mărturie mincinoasă şi infracţiunea
de încercare de a determina mărturia mincinoasă, prevăzută
de art. 261 C pen. ..................................................................................... 356
Împiedicarea participării la proces. .......................................................... 356
Nedenunţarea. .......................................................................................... 356
Omisiunea sesizării organelor judiciare ................................................... 359
Favorizarea infractorului.......................................................................... 359
Omisiunea de a încunoştinţa organele judiciare. ..................................... 360
Arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă. ................................................ 361
Supunerea la rele tratamente .................................................................... 361
Tortura ..................................................................................................... 361
Represiunea nedreaptă ............................................................................. 362
Evadarea................................................................................................... 362
Înlesnirea evadării .................................................................................... 364
Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti ................................................... 365
Reţinerea sau distrugerea de înscrisuri .................................................... 369
Sfidarea organelor judiciare ..................................................................... 370
Relaţia dintre infracţiunea de ultraj şi infracţiunea de sfidare
a organelor judiciare ................................................................................ 374
CAPITOLUL XI ........................................................................................... 377

INFRACŢIUNI DE FALS ........................................................................... 377
Falsificarea de monedă sau alte valori ..................................................... 377
Falsificarea de timbre, mărci sau de bilete de transport .......................... 383
Deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori ....................... 384
Falsificarea instrumentelor oficiale ......................................................... 384
Folosirea instrumentelor oficiale false ..................................................... 385
Falsul în înscrisuri .................................................................................... 386
Falsul material în înscrisuri oficiale......................................................... 387
Falsul intelectual ...................................................................................... 391
Falsul în înscrisuri sub semnătură privată................................................ 393
Uzul de fals .............................................................................................. 395
Falsul în declaraţii .................................................................................... 398
Falsul privind identitatea ......................................................................... 402
Falsul prin folosirea emblemei Crucii Roşii ............................................ 406
ANEXE .......................................................................................................... 410

Cuprins 463

Sergiu Bogdan Drept Penal Special Ed 3 A PAGINAT

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sergiu Bogdan Drept Penal Special Ed 3 A PAGINAT

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitol 1

Actualizat până la data de 05.01.2009

Editat de S.C. UNIVERSUL JURIDIC S.R.L.

Copyright © 2009, S.C. Universul Juridic S.R.L.

Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin

NICIUN EXEMPLAR DIN PREZENTUL TIRAJ NU VA FI

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

REDACÞIE: tel./fax: 021.314.93.13

DEPARTAMENTUL telefon: 021.314.93.15; 0733.673.555

Această lucrare a apărut în prima sa ediţie ca o sinteză a prelegerilor

În prezenta lucrare nu ne-am limitat la a analiza doar chestiunile deja

Cluj-Napoca 05.01.2009 Autorul

Lucrări frecvent citate:

Noţiunea dreptului penal. Parte specială.

Dreptul penal-partea specială studiază acea categorie de norme care

Corelaţia dintre partea generală şi partea specială

Regulile dreptului penal-parte generală se aplică de principiu tuturor

legitimei apărări), pe când normele de parte specială sunt norme tipice de

Calificarea sau încadrarea juridică

Încadrarea juridică constă în aplicarea normei penale care defineşte

- fapta nu este considerată infracţiune, deşi în realitate corespunde

Clasificarea infracţiunilor este făcută de legiuitorul român în funcţie de

În Codul penal român, în categoria infracţiunilor contra vieţii persoanei

cursul procesului naşterii, determină moartea copilului, nu se va putea încadra

medicale produce moartea copilului, va putea constitui infracţiunea de ucidere

permis să trăiască independent de corpul mamei, atunci acesta poate fi victima

Putem concluziona că, în sistemul penal român, din momentul concepţiei

Tot în această categorie de excepţii de la caracterul absolut al dreptului la

Art. 174 C pen. prevede că: uciderea unei persoane se pedepseşte cu

intenţiei în producerea morţii unei persoane şi acţiunea de ucidere. Se poate

organe de la persoane care nu au ajuns în moarte cerebrală, sau o persoană

Infracţiunea se poate comite şi prin omisiune, atunci când există obligaţia

O altă problemă din perspectiva actului de executare al omorului este

analizează existenţa sau nu a raportului de cauzalitate. Cea mai cunoscută teorie

obiectivă că acest rezultat pe care l-a prevăzut nu se va produce. Am

Participaţia la omor se poate realiza în toate formele (coautorat, instigare

Pentru omorul comis în anumite împrejurări, legiuitorul a dorit să aplice o

În cazul în care anumite împrejurări sunt prevăzute, concomitent, atât ca

Omorul cu premeditare (art. 175 alin. 1 lit. a C pen.)

În Dreptul penal român nu există o definiţie legală a noţiunii de premeditare

activitate premergătoare şi pregătitoare. Trebuie ca hotărârea infracţională să se

gardului electric, iar autorul nu putea fi provocat de o conduită care se repetase

premeditării, fără ca prin aceasta el să se transforme într-un element intrinsec al

Omorul din interes material (art. 175 alin. 1 lit. b C pen.)

Elementul circumstanţial de calificare a acestei fapte rezidă în acest caz în

Nu este necesar ca agentul să şi realizeze efectiv acel interes material.

În spatele multor omoruri există şi interese indirecte materiale, înţelese în

Omorul săvârşit asupra soţului sau unei rude apropiate

Această formă calificată se raportează la calitatea specială a victimei.

Omorul săvârşit profitând de neputinţa victimei de a se apăra

În acest caz, omorul este calificat raportat la modul de comitere al faptei,

Nu trebuie, însă, ca starea de neputinţă de a se apăra să fie provocată

Exemplul cel mai relevant cu privire la dificultatea de a delimita omorul

Drept penal, şi al doilea, ca răspunderea penală pentru această formă agravată

Omorul săvârşit prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor

Legiuitorul, prin dispoziţia art. 175 lit. e C pen., a dorit să agraveze

explozibile, bombe etc.) sau prin modul de întrebuinţare (incendierea, otrăvirea

În doctrină, se susţine că fapta se comite cu intenţie directă faţă de victima

Omorul săvârşit în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu

Pentru a se reţine această agravantă este necesar ca omorul să fie comis în

Omorul săvârşit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul

Această agravantă ţine de scopul infractorului, şi anume acela de a se

baraj al poliţiei, lovind violent autovehiculele ce îi baraseră drumul, iar urmare