9.3.

2 Caracteristicile câmpului înălţimii de geopotenţial

Pe lângă cunoaşterea caracteristicilor câmpului presiunii de la nivelul mării este

importantă, de asemenea, distribuţia spaţială a presiunii atmosferice, ca şi felul cum
variază aceasta pe verticală. În acest scop se pot urma două căi :
 la un nivel oarecare din atmosferă, de înălţime constantă pe un plan orizontal, se
trasează linii izobarice (de aceeaşi presiune). Se obţine astfel harta izobarică pentru
înălţimea respectivă, întocmai ca şi în cazul hărţii izobarice de la nivelul mării.
Construindu-se asemenea hărţi pentru o succesiune de niveluri fixe, se obţine imaginea
dorită a câmpului de presiune.
 se urmăreşte alura unei suprafeţe izobarice în spaţiu prin intersecţia acesteia cu o
succesiune de planuri orizontale echidistante, procedeu asemănător cu cel folosit la
alcătuirea hărţilor topografice ale reliefului terestru. De aici şi numele de hartă de
topografie barică (Fig.9.12). Liniile de intersecţie obţinute prin procedeul descris mai sus
poartă denumirea de izohipse (de aceeaşi înălţime de geopotenţial) şi se trasează pe harta
sinoptică a regiunii studiate.
Fie o suprafaţă izobarică în spaţiu. În comparaţie cu un plan orizontal, ea va
prezenta o serie de creste şi văi, mai mult sau mai puţin întinse, adică o serie de curburi în
sus şi în jos. Regiunilor înalte le vor corespunde pe harta de topografie barică valori mari
ale izohipselor, iar regiunilor joase, valori reduse. Deci, valorile mari ale izohipselor
indică regiuni de presiune ridicată, iar valorilor mici, regiuni de presiune coborâtă.
Acest procedeu se aplică în practica meteorologică pentru a se urmări distribuţia
câmpului baric pe verticală, se alcătuiesc hărţi de topografie barică pentru o serie de
suprafeţe izobarice, denumite suprafeţe izobarice principale (850 hPa, 700 hPa, 500 hPa).
Valorile izohipselor de pe hărţile de topografie barică nu se exprimă însă în metri
obişnuiţi (metri geometrici), ci în metri geopotenţiali. Aşa cum s-a definit în capitolul 6,
prin geopotenţialul unui punct oarecare din spaţiu faţă de un nivel iniţial, se înţelege
lucrul mecanic care trebuie consumat împotriva forţei de gravitaţie, pentru a ridica
unitatea de masă de la nivelul iniţial până la acel punct.
Metrul geopotenţial reprezintă lucrul mecanic efectuat pentru ridicarea masei de aer
de o tonă la o înălţime de un metru. Meteorologii, aşa cum am precizat în capitolul 6 nu
folosesc în analize geopotenţialul ci înalţimea de geopotenţial (ecuaţia 6.28), măsurată în
decametrii geopotenţiali.
p1
Grosimea stratului atmosferic, ΔZ, între suprafeţele de presiune p1 si p2, Z  H ln ,
p2
defineşte un strat de temperatura medie prin înălţimea medie H .
Astfel, grosimea unui strat este proporţională cu temperatura medie a stratului. Presiunea
descreşte mai rapid cu înălţimea într-un strat rece decât dintr-un strat cald. Se deduce
imediat ca într-o atmosferă izotermă de temperatură T înălţimea de geopotenţial este
proporţională cu logaritmul natural al raportului dintre presiune şi presiune normală:
p
Z   H ln
p0
unde p0 este presiunea la nivelul mării, z=0.
Fig. 9.12. Hărţi de topografie barică la nivelurile standard de presiune: a) 500hPa;b) 850 hPa (prin
bunăvoinţa Laboratorului de prevederea vremii al Serviciului Naţional de Meteorologie-ANM).