Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova

Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”

Facultatea: Pedagogie

Catedra: Ştiinţe ale Educaţiei

Specialitatea: Educaţie pentru carieră universitară

Moscaliova Ecaterina

REFERAT
Jocul ca activitate ce satisface interesele lăuntrice

Conducător ştiinţific:
Papuc Ludmila
doctor în pedagogie,
conferenţiar universitar

Chişinău, 2010
 „Jocul este singura atmosferă în care fiinţa sa psihologică poate să respire şi, în consecinţă, să acţioneze.
A ne întreba de ce copilul se joacă înseamnă a ne întreba de ce este copil; nu ne putem imagina copilăria fără rîsetele şi jocurile sale.“

(Ed. Claparede)

Cînd spunem joc, gîndul nostru zboară imediat la copilărie, perioada vieţii în care ne
doream din tot sufletul să evadăm din lumea noastră de copii şi să fim asemeni celor
mari. Această dorinţă este comună tuturor copiilor pentru simplul motiv că ei se
bucură din plin de tot ceea ce le oferă copilăria şi, după cum afirmă Edouard
Claparede, „ceea ce face ca o fiinţă să fie copil nu este faptul că ea este ignorantă, ci
faptul că doreşte să ştie, că tinde să fie mai mult decît ceea ce este”.

Spunem că un lucru ne interesează atunci cînd, luîndu-l în consideraţie el reprezintă

importanţă pentru noi, răspunde unei nevoi fizice sau intelectuale.

Termenul „interes” exprimă un raport adecvat, o relaţie de afinitate între subiect şi

obiect. Un obiect nu este niciodată interesant prin el însuşi; întotdeauna dispoziţia
psihofizică a subiectului care îl ia în consideraţie este aceea care îi conferă interesul;
într-adevăr, obiectul nu interesează decît dacă subiectul este dispus să fie interesat de
acest obiect, iar pe de altă parte, subiectul nu simte interes în prezenţa unui obiect
decît dacă acest obiect are o importanţă pentru el.

Din această dualitate a factorului implicat în fenomenul de interes reiese că acest

termen se aplică atît obiectului care interesează, cît şi stării psihice provocate la
subiect de obiectul care prezintă importanţă.

Vorbirea curentă admite diverse extensiuni ale cuvîntului „interes”:

1. Extensiune obiectivă – interesul devine adesea o calitate abstractă, un atribut al

lucrurilor care interesează.

2. Extensiune subiectivă – uneori numim interes cauza subiectivă a interesului,

adică trebuinţa; alteori extindem înţelesul cuvîntului la efect subiectiv, la
atenţie, la activitate.

Cu mult înainte ca perioada în care cultivă cuvîntul de dragul cuvîntului, o mulţime

de interese noi pătrund în viaţa sa. Aceste interese se referă la tot ceea ce activizează
ideaţia, fantezia imaginativă. Curiozitatea copiilor trebuie ştearsă de pe lista
defectelor copilului şi trecută pe lista calităţilor.

După dezvoltarea funcţiilor psihice generale ca: percepţia, adaptarea mişcărilor,

exprimarea dorinţelor prin limbaj, măsurarea spaţiului, cercetarea cauzei sau a
motivului, interesul se specializează, se concentrează asupra anumitor obiecte,
anumitor ocupaţii, anumitor probleme mai precise. Acestea sunt instincte speciale,
care rînd pe rînd, devin sursa de inspiraţie a jocurilor copilului.

V-aţi oprit vreodată să priviţi cum se joacă copiii? Sunt atît de ocupaţi, atît de plini de
zel. Jocul este extrem de important pentru copil. Învăţământul preşcolar constituie
baza piramidei în planul cunoaşterii, în conturarea viitoarei personalităţi, pe care se
va clădi în viitor edificiul complex şi de largă deschidere al profilului tinerilor şi
adulţilor mileniului trei.

Trebuie să-i facem pe copii să se ridice, să se mişte, să-i activizăm şi să-i implicăm,
să le oferim oportunităţi pentru a-şi utiliza imaginaţia, să le dăm prilejul să fie
originali. Pentru copil jocul este munca sa, iar adulţii nu trebuie să minimalizeze nici
această activitate, nici seriozitatea cu care ea este îndeplinită de cei mici.

Pe drumul pregătirii pentru şcoală, pentru viaţă, din bogăţia de mijloace care stau la
îndemîna educatoarei, jocul este o componentă de care trebuie să se ţină seama, din
cel puţin trei motive:

 Primul, un adevăr de mult confirmat este faptul că jocul reprezintă o necesitate

vitală pentru copilul aflat în plină dezvoltare.

 Al doilea motiv izvorăşte din opiniile psihologilor şi ale pedagogilor care

afirmă că prin joc copilul învaţă, se formează.

 Al treilea motiv este faptul că jocul se transformă într-un adevărat turn de

observare a copilăriei, întrucît, jucându-se, copilul nu este în stare să ascundă
nimic din sentimentele care îl animă, ceea ce îi dă educatoarei posibilitatea de
a-l cunoaşte mai bine şi de a-i aprecia cu mai multă uşurinţă posibilităţile de
care dispune. Jocul este un minunat mijloc de cunoaştere şi autocunoaştere, de
socializare, de antrenare a capacităţii cognitive şi de exteriorizare a emoţiilor şi
sentimentelor.

Importanţa deosebită a jocului pentru vîrsta copilăriei este astăzi un adevăr

incontestabil. Dar înainte de a prezenta rolul său în formarea capacităţilor şi
deprinderilor copilului, socotim necesar să-i fixăm locul pe scara unei realităţi mai
cuprinzătoare decît preşcolaritatea, deci în ansamblul umanului, tocmai pentru a
localiza mai precis, apoi, caracteristicile sale la vîrste între 3 şi 6 ani. Astfel, jocul are
un caracter universal, fiind o manifestare în care este evidentă o luptă a contrariilor,
un efort de depăşire, avînd rol de propulsare în procesul obiectiv al dezvoltării; jocul
este o realitate permanentă, cu mare mobilitate pe scara vârstelor.

Evoluţia sa în raport cu dezvoltarea preşcolarităţii, cu alte activităţi umane, cu unele

mecanisme ale vieţii sociale îi determină, în diverse momente, loc şi rol diferite, dar
cert este faptul că el nu lipseşte, indiferent de vîrsta omului. În consens pedagogul
elveţian Edouard Claparede precizează că „jocul este însăşi viaţa“.

Funcţia jocului este de a permite individului să-şi realizeze eul, să-şi manifeste
personalitatea, să urmeze, pentru un moment, linia interesului său, atunci cînd n-o
poate face prin activităţi serioase. Jocul, este un înlocuitor al activităţii serioase.
Copilul este obligat să recurgă la joc în două cazuri:

1. Cînd este incapabil de o activitate serioasă, din cauza dezvoltării sale

insuficiente: cum este cazul la copil şi uneori la adult.

2. Cînd împrejurările contingente se opun îndeplinirii unei activităţi serioase, care

să satisfacă dorinţa respectivă; este mai ales în cazul adultului. Obstacolul
poate fi de origine externă (mediul nepotrivit, care nu permite subiectului să-şi
realizeze dorinţele) sau de origine internă (cenzura morală, constrîngerea
socială, care opresc subiectul să acţioneze aşa cum i-ar fi materialmente
adecvat).

În ambele cazuri activitatea este ludică prin faptul că mobilul exterior al activităţii
este fictiv; individul se sustrage realităţii, creîndu-şi liber obiecte potrivite satisfacerii
nevoii sale de expansiune şi de realizare.

În afară de funcţia cardinală, jocul este util şi din alte motive, pe care le vom indica:

1. Jocul înlătură plictiseala pricinuită de lipsa de acţiune. Acest rol de

divertisment al jocului se pare că se confundă cu rolul derivator; funcţia jocului
este şi în acest caz, aceea de a introduce elemente pe care mediul nu le oferă.

2. Jocul este element odihnitor. Odihna nu explică jocul, dar nu este mai puţin
adevărat că jocul după muncă ne odihneşte.

3. Jocul este şi un agent de manifestare socială. Nu numai pentru că exercită mai

dinainte la copil tendinţele sociale, ci şi pentru că le menţine.

4. Jocul est un agent de transmitere a ideilor, a obiceiurilor, de la o generaţie la

alta (legende, mituri, cîntece, dansuri naţionale, festivaluri istorice, ceremonii
religioase). Este vorba aici cu adevărat de o funcţie accesorie; înţeleg prin
aceasta că s-a folosit jocul, care există deja, ca mijloc de educaţie populară.

Dacă observăm jocul în general, constatăm o specializare progresivă şi o înaintare

constantă de la concret la abstract, de la imediat la mijlocit. La început, tot ce cade în
mîna copilului îi serveşte de amuzament; apoi jocurile se specializează,
amuzamentele concrete, care implică o jucărie, cedează locul amuzamentelor de
natură abstractă. De la şapte ani, interesul începe să se obiectivizeze. Copilul nu
acţioneză numai pentru plăcerea de a acţiona, ci îl vedem interesîndu-se de scopul
concret al acţiunii sale, de succesul efortului său; înseamnă că el devine conştient de
relaţia care uneşte mijlocul cu scopul de atins. Înţelegem uşor ce mult poate folosi
pedagogia această înclinaţie a spiritului.

Interesele mai variază şi după sex: comune la cei mici, ele se diferenţiază cu vîrsta,
din ce în ce mai mult. Jocurile obişnuite, exerciţiile fizice sunt persistente la băieţi
pînă la sfîrşitul adolescenţei, dar pentru fete, ele nu mai prezintă acelaşi interes cu
începerea de la 8 sau 9 ani. Fetele, dimpotrivă, preferă din ce în ce mai mult
ocupaţiile manuale.

La vîrsta de 12 ani, copilul devine conştient de situaţia sa de membru al unei

colectivităţi. Caută să cîştige stima anumitor persoane, devine mai sensibil la
influenţa lor. Copilul devine conştient nu numai de personalitatea altuia, ci în acelaşi
timp şi de a sa proprie. Conştiinţa de sine şi conştiinţa privitoare la personalitatea
altora sunt cele două aspecte ale aceluiaşi act de diferenţiere, de clasificare. Individul
nu se defineşte, decît în raport cu colectivitatea. Esenţa eului este formată din
sentimentul responsabilităţii, al datoriei, al rolului pe care suntem chemaţi să-l jucăm,
sentimente care au origine şi semnificaţie socială.

Concluzie:

Copilăria serveşte la joc şi la imitaţie. Un copil nu este considerat copil nu pentru că

nu are experienţă, ci pentru că simte nevoia naturală de a dobîndi această experienţă.
Copilul este tînăr nu pentru că nu este mare, ci pentru că un instinct tainic îl împinge
să facă tot ceea ce trebuie ca să crească.

Eroarea foarte mare pe care o comitem obligînd copilul să facă efort numai din
sentimentul datoriei, din simplul respect al disciplinei abstracte, constă în aceea de a
uita faptul că un copil nu este un adult şi că, valorile preţuite de adult nu corespund
cu cele pe care le preţuieşte copilul.

Copilul se dezvoltă firesc, trecînd printr-un anumit număr de etape, care se succedă
într-o ordine constantă. Fiecare etapă corespunde dezvoltării unei anumite funcţii sau
aptitudini, a cărei exercitare procură bucurie copilului. Toate obiectele susceptibile de
a face să intre în joc această funcţiune sau aptitudine născîndă îl interesează în mod
natural pe copil, îl atrage pe cînd acelea care nu corespund cu exerciţiul nici unei
aptitudini existente, îl lasă indiferent sau îl repugă în mod instinctiv.