Viaţa omului şi preţul ei în societatea contemporană

Cât mai valorează astăzi viaţa? O întrebare al cărei răspuns este dat de societatea care îşi asumă
rolul de a apăra dreptul persoanei la viaţă. Gradul de civilizaţie din secolul XXI ne induce
confortabilul gând că viaţa noastră este un bun suprem asigurat de stat - protectorul nostru social.
Ne uităm cu oarecare superioritate la practicile din comunităţile arhaice, unde dreptul persoanei
umane la existenţă era încălcat cu multă uşurinţă. Astăzi, datorită progresului din domeniul
medical, speranţa de viaţă creşte, iar politicile sociale devin scutul care ne pune la adăpost tihna
zilei de mâine.

Cu toate acestea, citeam zilele trecute despre un proiect avansat de NASA prin care se doreşte
colonizarea planetei Marte. Ambiţiosul plan prevede ca astronauţii ce vor fi trimişi în respectiva
expediţie să nu mai beneficieze de posibilitatea reîntoarcerii pe Pământ, costurile fiind foarte
ridicate. Cercetătorii americani au constatat că nivelul mare de radiaţii de pe planeta roşie scade
mult speranţa de viaţă şi în cazul unei reveniri pe Terra oricum nu vor mai avea mult de trăit. Un
drum pe Marte te compromite biologic, devii un rebut anatomic. Mai mult, pentru a salva ceva
din moralitatea proiectului, NASA intenţionează trimiterea unor astronauţi cu vârsta de peste 60
de ani. Motivul pare a fi unul pragmatic, care ţine tot de evoluţia biologică.
Este foarte greu să exprimi o opinie pe această temă. Cinismul devine itemul unei gândiri
financiare asupra preţului vieţii umane. Astăzi, nu-i mai oferim şansa unei persoane să revină
dintr-o misiune spaţială pentru că demersul este prea costisitor... Mulţi vor spune că este un
sacrificiu făcut în numele ştiinţei. Da, dar dacă acea persoană îşi schimbă opţiunea şi în numele
libertăţii, apărată de legi inexorabile, vrea să renunţe la o sarcină de serviciu, de ce nu mai are
acest drept? Va constata că apărarea şi salvarea vieţii sale nu intră în buget.
Apologeţii proiectului mai pot face apel la societăţile arhaice care sacrificau în faţa zeităţilor
drepturile şi vieţile umane. Erau gesturi barbare, determinate de un mediu primitiv. Însă,
motivaţia unei astfel de practici nu era nici pe departe infantilă. Erau eroi care se sacrificau
pentru binele comunităţii în numele unei credinţe. Dar acea obşte arhaică nu a avut curajul să-l
includă pe acel erou sacrificat într-un calcul economic. Nu i-a evaluat viaţa dintr-o perspectivă
pecuniară. La secole distanţă de o rudimentară practică, pe care o descifrăm în manuale de istorie
a civilizaţiei, clamând evoluţia, am început să devenim mai barbari decât barbarii.
Nu ştiu dacă va avea finalitate practică acest demers "ştiinţific". Îngrijorător este faptul că astăzi
oamenii gândesc despre semeni în aceşti termeni. Viaţa omului a ajuns mai ieftină ca niciodată
pentru că este măsurată în monede cu valoare convenţională. Suntem priviţi ca o masă biologică,
supusă unor procese chimice, o maşină care după o anumită vârstă poate fi trimisă pe un drum
fără a i se mai cumpăra biletul de întoarce pentru că este prea scump.
Drama este că toată gândirea omului contemporan, clădită pe progresul civilizaţiei, nu are
puterea să păşească în interiorul persoanei unde - în spatele unei vârste înaintate - poate găsi un
suflet tânăr. Secularizarea societăţii a mecanizat raporturile umane. În legile statului şi în
provocările ştiinţei nu mai avem suflet.
Mântuitorul întreabă istoria: Ce va folosi omul de va dobândi lumea toată şi îşi va pierde sufletul
său? Sau ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său? (Marcu 8, 36-37). Răspunsul însă nu mai
intră în conceptele sociale evoluate, pentru că noţiunea de suflet a dispărut. Aceasta este
consecinţa depărtării ştiinţei de credinţă şi a statului de religie. Un stat profund laic îşi arată
limitele, demonstrând că nu-l mai poate privi pe om decât utilitarist, ca pe un simplu contribuabil
la progresul cultural sau economic.