Docan Alexandra

Constituțiile României

În evoluția istorică a fiecărui stat a fost nevoie de reglementări, de legi. Din cele
mai vechi timpuri statele lumii și-au tocmit legiuitori, au constituit coduri de legi care să
reglementeze mai bine diferitele segmente ale vieții: politice, economice, sociale,
religioase sau culturale. Deși au existat, după cum am spus astfel de reglementări, totuși
nu a existat o formă unitară a acestora, până târziu, în epoca modernă. Altfel spus,
constituțiile sunt creații ale epocii moderne, atunci când statul național se fondează și
aceste acte fundamentale sunt foarte necesare. Așadar, constituțiile reprezintă actele
fundamentale de funcționare și organizare a tuturor instituțiilor dintr-un stat, sursa tuturor
reglementărilor ulterioare. Acestea fixează modul de organizare al statului, regimul
politic, legăturile dintre instituțiile statului.
Până la adoptarea primei constituții profund românești (cea din 1866), istoria
constituționalismului românesc este marcată de o serie de încercări și reglementări: 1822
– Proiectul constituției Cărvunarilor a lui Ionică Tăutu, 1831/1832 – aplicarea
Regulamentelor Organice (primele acte cu caracter constituțional elaborate în timpul
ocupației rusești dintre 1829 - 1834), apoi adoptarea Convenției de la Paris (act cu
caracter constituțional emis de Marile Puteri pentru Principatele Române în 1858) și
Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, adoptat în 1864 de către Alexandru Ioan
Cuza. Constituția de la 1866. Adoptarea primei constituţii interne româneşti în anul 1866
a creat un cadru legal european, pentru funcţionarea instituțiilor şi a deschis posibilitatea
aplicării în România a principiilor politicii moderne. Constituţia este rodul colaborării
dintre cele două grupări politice, liberală şi conservatoare, ea fiind promulgată de noul
domnitor, Carol de Hohenzollern. Legea fundamentală, adoptată după modelul
constituţiei belgiene în anul 1831, era un document liberal. Constituţia era împărțită în
opt titluri şi organizată pe capitole şi secţiuni. Drepturile domnitorului erau limitate la
cele ale unui monarh constituţional, el fiind considerat şeful statului. Constituţia a
garantat proprietarilor dreptul deplin la posesie, declarând proprietate sacră şi inviolabilă,
exproprierea făcându-se doar în caz de utilitate publică.
Puterea legislativă era încredinţată unei Adunări reprezentative, formată din Senat
şi Adunarea deputaţilor. Ea includea şi un nou sistem electoral bazat pe vot censitar.
Docan Alexandra

Censul fiind ridicat, aveau drept de vot proprietarii funciari, burghezia, liber-
profesioniştii, ceilalţi cetăţeni fiind excluşi din viaţa politică. Cu toate limitele ei,
Constituţia a realizat un echilibru între puterea executivă (monarh, guvern), legislativă
(Adunarea legislativă, Senat) şi puterea judecătorească (exercitată prin Curtea de judecată
şi Tribunale), dovedindu-se un instrument politic eficace în dezvoltarea societăţii
româneşti pe parcursul secolului al XIX-lea.
Constituția din 1923. Unificarea cu România a provinciilor româneşti aflate sub
dominaţie străină, în 1918, a necesitat adoptarea unei noi Constituţii, care să ţină seama
de schimbările petrecute prin înfăptuirea statului unitar. Constituţia din 1923 reprezintă o
sinteză între vechea constituţie din 1866 şi reformele din 1917 referitoare la corpul
electoral şi Adunările legislative.
La 26 martie 1923 Constituţia a fost votată de Adunarea Deputaţilor, iar o zi mai
târziu de Senat. Legea fundamentală a reuşit să păstreze în cele opt titluri şi 138 de
articole principale esenţiale stabilite în 1866, privind separarea puterilor în stat şi
monarhia constituţională. Sistemul de vot universal a dus la creşterea numărului
alegătorilor, pentru toate categoriile sociale. Aveau drept de vot în Adunarea Deputaţilor
cetăţenii români majori (care împliniseră vârsta de 21 ani), iar la Senat, numai dacă aveau
cel puţin 40 de ani. Alături de senatorii aleşi, în Parlament au intrat şi senatorii de drept.

Constituţia mai prevedea următoarele drepturi democratice: garantarea proprietăţii,

egalitatea în faţa legii, libertatea presei, a cuvântului, a întrunirilor, drepturi egale cu ale
românilor pentru naţionalităţile conlocuitoare.

Prin evoluția instituțiilor interne, în epoca modernă , Româ nia s-a integrat încet în
râ ndul statelor cu regimuri constituțional-monarhice, cu o reală separație a
puterilor. Uneori, constituțiile încearcă să dea aparența unui regim democratic, chiar
dacă prevederile lor intră în contradicție cu principiile unei democrații. De aceea, o
constituțietrebuie analizată în relație cu regimul politic pe care îl produce.
Docan Alexandra