ION

de Liviu Rebreanu

- caracterizarea personajului -

Romanul realist de inspiraţie rurală Ion (1920) de Liviu Rebreanu prezintă eforturile
şi compromisul pe care un tânăr sărac le face pentru a obţine pământ, în condiţiile satului
tradiţional transilvănean. Personajul central al romanului, Ion, a fost văzut, de regulă, din
două unghiuri aproape opuse: pe de o parte, a fost considerat un exponent autentic al
sufletului țărănesc (în special ardelean), verosimil, atât în ordinea reală, cât și artistică, pe de
altă parte, un prototip idealizat, un simbol al unei aspirații străvechi. Pompiliu Constantinescu
nota, la șase ani după apariția romanului, că Ion „e epopeea țăranului român, este expresia
tipică – în sens clasic - a instinctului central și unic al omului sclav al pământului”. Tudor
Vianu, în schimb, imediat după apariția cărții, suspecta personajul de apoteoză, bănuind la
mijloc o premeditare auctorială: „Neapărat, personajul e idealizat; el servește un simbol”.
Cum, în general, adevărul e la mijloc, se poate analiza raportul dintre tipicitatea personajului,
ca reprezentant al individualității umane, și generalitatea lui, ca expresie a comunității rurale.
Altfel spus, în ce măsură Ion este o proiecție a psihologiei umane, văzute în cadrele ei
reductive, deci abisale, și în ce măsură reflectă o mentalitate socială, explicabilă istoricește.
Sursa de inspiraţie, specifică prozei realiste, o reprezintă câteva scene de viaţă care
l-au impresionat pe romancier: este vorba despre un ţăran sărac, harnic, dar fără pământ şi o
tânără alungată de acasă de tatăl. In volumul Mărturisiri, scriitorul afirmă că a fost
impresionat de o scenă la care a asistat: Am văzut un țăran îmbrăcat în straie de sărbătoare.
El nu mă vedea. Deodată, s-a aplecat și a sărutat pământul ca pe o ibovnică. Această scenă a
fost fructificată în capitolul “Sărutarea” din “Glasul iubirii”, gestul eroului căpătând o valoare
simbolică.
Ion este reprezentantul ţărănimii, prin dorinţa de a avea şi de a munci pământul, cu o
puternică personalitate, rezultând din modul în care intră în posesia lui. În acest sens, G.
Călinescu afirma în Istoria literaturii române de la origini până în prezent: Toţi flăcăii din
sat sunt varietăţi de Ion. Căsătoria sărăntocului cu o fată cu zestre nu este un caz izolat în
Pripas, având în vedere faptul că şi Vasile Baciu procedase la fel, cu diferenţa că acesta îşi
respectase nevasta. Personaj principal, eponim şi rotund, Ion este instanţa textuală al cărui
portret moral şi fizic se realizează cu ajutorul tehnicilor specifice romanului realist. Acesta
este un personaj tipic, ce evoluează în împrejurări tipice. Ion domină celelalte personaje,
Ana, Florica, George, care gravitează în jurul său, evidenţiindu-i personalitatea puternică.
Ion este un personaj romanesc memorabil și monumental, ipostază a omului teluric, dar supus
destinului tragic de a fi strivit de forțe mai presus de voința lui neînfrântă: pământul-stihie și
legile nescrise ale satului tradițional.
Structurarea romanului în două părţi, având titluri metaforice, Glasul pământului
şi Glasul iubirii, ilustrează cele două coordonate interioare ale protagonistului: pământul şi
iubirea, aşa cum cele două personaje feminine, Ana şi Florica, reprezintă, în mod antitetic şi
complementar, obsesia averii şi a iubirii. Conflictul interior, generat de instinctul
pământului şi cel erotic, se reflectă, pe plan exterior, în confruntările cu celelalte personaje,
fapt ce ilustrează complexitatea caracterului său: inteligenţă, hărnicie, viclenie,
brutalitate, dar şi tandreţe.
Protagonistul este caracterizat prin mijloace diverse. În primul rând, tehnica
basoreliefului îl face să se evidențieze pe tot parcursul romanului. Chiar și atunci când
acțiunea se mută în plan secundar, evenimentele au un centrum mundi – personajul Ion.
Conceput astfel încât să fie exponentul unei clase sociale, eroul evoluează dinspre tipic spre
atipic, fiind o individualitate memorabilă. Monumentalitatea personajului rezidă în forța pe
care o dezlănțuie în lupta cu un destin potrivnic, în energia pe care o descătușează pentru a își
găsi în lume locul pe care consideră că îl merită.
Personajului i se reliefează tipologia și relațiile cu celelalte personaje printr-o
elaborată tehnică a contrapunctului. De exemplu, eternul său rival, George Bulbuc este
imaginea în oglindă a lui Ion: bogat, dar lipsit de personalitate și de forță, feciorul lui Toma o
vrea pe Ana, dar se alege cu Florica și, în ciuda aparentei sale moliciuni, George va fi cel care
îl va răpune definitiv pe Ion. Prin aceeași tehnică sunt construite personaje feminine
(concepute antitetic și complementar: Ana-urâtă, dar bogată, Florica-frumoasă, dar săracă),
precum și cele două figuri paterne (Alexandru Glanetașu-blând, dar sărac și Vasile Baciu-
aspru, brutal, dar bogat). Unele destine evoluează paralel până la un punct și devin disjuncte
mai apoi, cum este exemplul lui Ion și Titu sau al Glanetașului și al lui Vasile Baciu.
Deşi portretul moral din perioada copilăriei este unul favorabil, aşa cum reiese, în
mod direct, din aprecierile învăţătorului său, domnul Herdelea, treptat, patima pentru
pământ îl va dezumaniza, conducându-l la un sfârşit tragic. Ion este omorât de George, care
îl surprinde în jurul casei, căutând-o pe Florica, devenită acum soţia sa, iar pământurile vor
reveni bisericii.
 Relaţiile cu celelalte personaje sunt diferite, în funcţie de interesul pe care îl
disimulează (ascunde), în raport cu fiecare dintre acestea. Pentru a o seduce, este tandru cu
Ana, deşi nu o place, singura fată pe care o iubeşte este Florica; duplicitar, prin
comportamentul de la horă: ...strânge la piept pe Ana cu mai multă gingăşie, dar şi mai
prelung. Nu după mult timp, va deveni batjocoritor, indiferent , brutal, ajungând chiar să o
bată. ... cu sânge rece. În relaţia cu Vasile Baciu sau George Bulbuc este aspru, agresiv şi
răzbunător, scopurile sale fiind obţinerea celor două proprietăţi: pământul şi femeia. Se pare
că acel glas al pământului l-a atras încă din copilărie: Iubirea pământului l-a stăpânit de mic
copil. Renunţă la Florica, pe care o iubea, deoarece este dominat de lăcomie şi de instinctul
posesiunii. Treptat, dragostea firească pentru pământ se transformă într-una patologică,
alterându-i sentimentul patern faţă de propriul copil, Petrişor, în care vede doar o garanţie a
menţinerii zestrei.
Complexitatea portretului moral şi fizic este realizată prin caracterizare directă,
realizată de către narator şi personaje, prin autocaracterizare, dar mai ales prin
caracterizarea indirectă, la care se adaugă tehnica pluriperspectivismului. La începutul
romanului, i se schiţează un portret favorabil: deşi este sărac, este iute şi harnic, iar
pământul îi este drag ca ochii din cap. Deşi învăţătorul dorea să-l trimită la şcoala cea mare
din Armadia, Ion renunţă, deoarece se simte atras de pământ. Comportamentul său impulsiv
şi violent se reflectă în relaţiile cu celelalte personaje: astfel, îi determină pe flăcăii din sat
să-l respecte, iar pe ţiganii care cântau la horă să-l ştie de frică. Umilit de vorbele lui Vasile
Baciu, care îl numeşte sărăntoc, tâlhar, hoţ, Ion se decide să se răzbune. Deşi preotul îl
dojeneşte, după bătaia cu George, în biserică, la sfârşitul slujbei, acesta nu se schimbă.
Scena nunţii ilustrează, în mod indirect, lipsa de caracter: îşi ignoră mireasa, pe Ana, jucând
doar cu Florica. Doamna Herdelea îl consideră băiat cumsecade, harnic, isteţ, în timp ce
preotul Belciug îi reproşează că este un stricat, un bătăuş, un om de nimic....
Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti, cu ajutorul monologului interior:
Las’ că-i bună Anuţa. Lăcomia de pământ şi dorinţa de răzbunare se manifestă în secvenţa
epică în care acesta intră cu plugul pe locul lui Simion Lungu, deoarece fusese înainte al
Glanetaşilor. Având o funcţie caracterizantă, onomastica este emblematică, deoarece numele
propriu Ion are o largă circulaţie.
Portretul moral al protagonistului capătă contur de-a lungul confruntărilor cu
celelalte personaje, dar mai ales în relaţia cu pământul, în faţa căruia el se simte un vierme,
si pe care îl vede ca pe un uriaş. Este sugestivă scena în care acesta se apleacă şi sărută
pământul: ...îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Se poate vorbi
astfel despre conflictul tragic dintre un ţăran şi o forţă pe care nu o poate domina: pământul-
stihie, pământul-ibovnică, pământul-mamă: De pe atunci i-a fost mai drag decât o mamă.
Obsesia de a avea mult pământ se încheie tragic, prin întoarcerea în pămânul, considerat o
matrice universală. Relaţia simbolică a protagonistului cu suprapersonajul pământul este
ilustrată de scena în care acesta sărută huma sau când exclamă:: Cât pământ, Doamne!...
În concluzie, eşecul protagonistului este generat de neputinţa de a-şi înţelege
condiţia umană într-un mod superior, metafizic, specific gândirii şi culturii de tip
tradiţional. De asemenea, romanul ilustrează cazul unui individ şi nu al întregii ţărănimi,
deoarece, de-a lungul evenimentelor relatate, se evidențiază personaje cu un comportament
firesc şi demn, aşa cum este preotul Belciug, care îl atenţionează pe Ion în legătură cu faptele
sale nelegiuite, însă acesta nu îl ascultă şi nu îşi schimbă atitudinea. Totodată, acest roman
realist şi obiectiv oferă iluzia realităţii, prin focalizarea zero, viziunea dindărăt, dar şi prin
prezentarea verosimilă a evenimentelor.