Capitolul I. 1.

Evoluţia integrării europene

Secţiunea 1. Începuturile integrării europene – de la sfârşitul

războiului şi până în anii 60.

1.1. Europa după război.

Studierea dreptului comunitar fără a lua în considerare forţele istorice,
politice şi economice care i-au marcat evoluţia ar fi, pe de o parte, dificilă, iar,
pe de altă parte, ar conduce la o înţelegere limitată a subiectului.
Abordarea istorică, mai întâi de toate, oferă perspectiva necesară pentru a
evidenţia trăsăturile caracteristice ale sistemului comunitar. La sfârşitul celui de
al doilea război mondial, nu exista îndoială că atrocităţile, haosul şi
dezintegrarea acelor ani nu trebuiau să se mai repete vreodată. În plus,
neîncrederea faţă de Germania şi vulnerabilitatea unei Europe divizate faţă de
Uniunea sovietică, necesitau găsirea unei soluţii pentru pace durabilă între
statele Europei de Vest, care să permită reconstruirea prosperităţii anterioare1.
Ce răspuns putea fi mai potrivit decât stabilirea unei strânse cooperări
între statele membre, precum şi realizarea unei comunicări permanente?
Ideea unităţii europene nu era nouă, necesitatea unui asemenea "motor" de
unificare politică europeană a apărut, după primul război mondial, pentru prima
oară în anul 1923. La finele acelui an, contele Richard Graf von Coudenhove-
Kalergi (Coudenhove-Kalergi a fost o personalitate ieşită din comun, care din
1922 şi până la moartea sa în 1972 a luptat pentru ideea europeană, aflându-se în
perioada interbelică în mijlocul tututor iniţiativelor privind crearea unei Europe
unite. În 1923 Coudenhove-Kalergi propune un prim proiect de confederalizare
a Europei, proiect expus în volumul Pan-Europa. Tot în 1923 el va crea şi
Uniunea Pan-Europeană - prima organizaţie neguvernamentală „europeistă” de
pe continent. Pentru Coudenhove-Kalergi Europa este o fraternitate umană ce
împărtăşeşte viziuni comune. Moştenitoare a unei bogate culturi şi mari istorii,
Europa, în viziunea sa, nu va putea să supraveţuiască vicisitudinilor vremii decât
dacă va şti să îmbine armonios particularităţile şi interesele tuturor popoarelor
de pe continent. El considera că rejectarea oricăror prejudecăţi naţionaliste,
apărarea libertăţilor şi consolidarea păcii sunt, alături de reconcilierea dintre
Franţa şi Germania, pietrele de temelie ale unităţii europene) pune bazele unei
organizaţii private active "Paneuropa-Union", o mişcare politică paneuropeană,
funcţionând cu un altfel de "carburant". Acesta considera că, numai o
reorganizare europeană în direcţia unificării poate scoate Europa din criză.
Astfel preciza cu minuţiozitate că: "Declinul Europei este o urmare a declinului
ei moral: Europa depinde de europeni... Drumul spre o înnoire a politicii
europene duce la pan-Europa. Hiperetica vrea să reclădească etica ce s-a
prăbuşit în spiritul lui Confucius şi Socrate, Goethe şi Nietzsche, fără ipoteci
1
Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.1.

1
dogmatice, ca fundamentele veşnice ale frumuseţii. Mişcarea paneuropeană vrea
să pună în locul Europei destrămate o Europă liberă şi federativă. Această pace
europeană durabilă trebuie să creeze cadrul pentru o nouă înflorire a culturii
europene. Ţelul mişcării paneuropene a fost "unirea tuturor statelor europene
care vor şi pot efectua aceasta, într-o uniune de state politico-economică,
întemeiată pe egalitate în drepturi şi pace" .
În perioada interbelică mesajul său a fost ascultat şi însuşit de numeroase
personalităţi politice şi academice de pe continent, printre ei numărându-se
Winston Churchill, Aristide Briand, Gustav Stresemann, Carlo Sforza,
Benedetto Croce, Denis de Rougemont, Salvador de Madariaga, Carl Burckhardt
ş.a. Toţi ei au găsit în ideile paneuropeiste ale lui Coudenhove-Kalergi sursele
angajamentului lor european. Tot Coudenhove-Kalergi a fost cel ce a lansat în
1923 ideea unei uniuni economice franco-germane bazată pe cărbunele renan şi
minereul de fier lorenez. Această idee a ajuns să fie tradusă în viaţă un sfert de
secol mai târziu, în 1950, atunci când se crea prima comunitate europeană – cea
a cărbunelui şi oţelului.
Spre sfârşitul războiului, în urma unei întâlniri secrete a reprezentanţilor
Rezistenţei care a avut loc în Elveţia, a fost adoptat „Proiectul de Declaraţie a
Rezistenţei europene”, care susţinea ideea unei „uniuni federale” a popoarelor
europene.
Exponentul cel mai influent al ideii, Winston Churchill, care vorbea în
discursul său la Zurich din septembrie 1946 despre „statele Unite ale Europei”, a
lansat în mai 1947 Mişcarea „Europa Unită”, pe care o vedea, mai degrabă
unionistă, decât federalistă.
Confruntarea celor două viziuni, în cadrul Congresului Europei din mai
1948, a impulsionat discuţiile la nivel guvernamental, care au avut ca rol crearea
Consiliului Europei, o versiune mai apropiată de ideile unioniste, decât de cele
federaliste. Cu ocazia Congresului ţinut la Haga în mai 1948, reunind peste 700
de delegaţi din 16 ţări cât şi numeroşi observatori veniţi din alte 10 ţări, s-au pus
bazele unei organizaţii europene interguvernamentale, având în vedere
amploarea mişcării în favoarea unei Europe Unite. Sintagma "Consiliul Europei"
a fost deseori avansată şi folosită de premierul britanic Winston Churchill cu
ocazia discursurilor sale, evidenţiind necesitatea unei reconcilieri între Franţa şi
Germania, după încheierea celui de-al doilea război mondial. Această
organizaţie interguvernamentală avea la bază unificarea europeană şi avea ca
obiectiv principal promovarea unităţii şi cooperării pe continent prin apărarea şi
întărirea democraţiilor pluraliste şi a drepturilor omului.
Una dinte puţinele personalităţi rămase în afara celor două tabere,
francezul Jean Monnet, însărcinat de generalul de Gaulle cu revitalizarea
economică a Franţei l-a abordat pe Robert Schuman, ministrul francez de
externe, cu ideea înfiinţării unei comunităţi a cărbunelui şi oţelului, gestionată
de o autoritate supranaţională ( nu trebuie minimalizat contextul în care a apărut

2
ideea lui Monnet: debutul a ceea ce va fi numit Războiul Rece 2, îngrijorarea
cauzată de popularitatea partidelor comuniste în Europa de Vest; programul
lansat de către americani pentru reconstrucţia europeană, cunoscut sub numele
de Planul Marshall; diferenţa de opinie dintre viziunea anglo-americană şi cea
franceză referitoare la Germania şi, mai ales, la gestionarea resurselor de
cărbune şi oţel ale acesteia. Franţa intenţiona să câştige controlul asupra
rezervelor de cărbune din bazinul râului Saar, să împiedice refacerea economică
a zonei industrializate Ruhr, în general să împiedice Germania să se refacă
economic mai înainte ca Franţa să îşi pună în aplicare planul de modernizare a
Europei).

1.2. Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi

Oţelului (CECO).
Pe baza planului franco-german, după aproape un an de negocieri, Franţa
şi Germania, împreună cu Ţările de Jos, Belgia, Luxemburg şi Italia, au semnat
la Paris, la 18 aprilie 1951, Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO)3.
Programul, astfel cum am arătat mai sus, a fost iniţiat de Robert Schuman
- ministrul francez de externe în cooperare cu un grup de experţi prezidat de
Jean Monnet. Acesta sublinia cu multă ambiţie că "unificarea naţiunilor
europene presupune dispariţia antagonismului vechi de secole dintre Franţa şi
Germania. Acţiunea plănuită se adresează de aceea, în primă linie Franţei şi
Germaniei. În această intenţie Guvernul francez propune să arătăm această
acţiune spre un punct delimitat, dar hotărâtor. El propune să subordonăm
ansamblul producţiei franceze şi germane de cărbune şi oţel unei autorităţi
supreme comune, care este deschisă cooperării cu alte state europene. Această
asociere a producţiei de cărbune şi oţel va asigura imediat edificarea bazelor
comune ale dezvoltării economice ca primă etapă a federalizării europene.
Solidaritatea producţiei, care se va atinge în acest fel, va duce la aceea că orice
2
Războiul Rece (1947-1991) a fost o perioadă de tensiuni şi confruntări politice şi ideologice, o stare de tensiune
întreţinută care a apărut după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi a durat până la revoluţiile din 1989.
În Războiul Rece s-au confruntat două grupuri de state care aveau ideologii şi sisteme politice foarte diferite.
Într-un grup se aflau URSS şi aliaţii ei, grup căruia i se spunea uzual „Blocul răsăritean” (sau oriental). Celălalt
grup cuprindea SUA şi aliaţii săi, fiind numit, uzual, „Blocul apusean” (sau occidental). La nivel politico-militar,
în Europa, cele două blocuri erau reprezentate de către două alianţe internaţionale. Blocul apusean era
reprezentat de către Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO, North Atlantic Treaty Organization), iar
cel răsăritean de către Pactul de la Varşovia. După sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa,
Germania a fost divizată în patru zone de ocupaţie. Vechea capitală a Germaniei, Berlinul, ca sediu al Comisiei
Aliate de Control, a fost împărţită în patru zone de ocupaţie corespunzătoare. Zidul Berlinului, un simbol al
Războiului Rece, a fost construit, constituind, timp de aproape 28 de ani, o barieră de separare între Republica
Federală Germană şi Republica Democrată Germană. Războiul Rece fiind, însă, un conflict la scară mondială,
SUA şi URSS mai având şi multe alte state aliate în afara Europei, ce nu făceau parte din cele două alianţe
militare oficiale. La nivel economic, Războiul Rece a fost o confruntare între capitalism şi comunism. Pe plan
ideologico-politic, a fost o confruntare între democraţiile liberale occidentale şi regimurile comuniste totalitare.
Ambele tabere se autodefineau în termeni pozitivi: statele blocului occidental îşi spuneau „lumea liberă” sau
„societatea deschisă”, iar statele blocului oriental îşi spuneau „lumea anti-imperialistă” sau „democraţiile
populare”.
3
Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, op.cit., p.3.

3
război între Franţa şi Germania va fi nu numai de negândit, dar va fi imposibil
din punct de vedere material." Tratatul a intrat în vigoare la 10 august 1952,
instituind prima Comunitate Europeană a Cărbunelui şi a Oţelului (CECO) şi a
fost încheiat pentru o perioadă de 50 de ani ( Tratatul a încetat să mai producă
efecte la data de 23 iulie 2002, Tratatul de la Nisa – 2001/2003 – este cel care
reglementează ieşirea din vigoare a TCECO4) Această comunitate avea ca
instituţii:
- Înalta Autoritate (instituţie suprastatală al cărei preşedinte a
devenit Jean Monnet), ca un organ comunitar care avea o poziţie
independentă faţă de guvernele statelor membre ale CECO5;
- Consiliul Special de Miniştri, care reprezenta un organ
interguvernamental;
- Curtea de Justiţie, ca organ jurisdicţional care avea misiunea de a
asigura respectarea normelor juridice instituite prin Tratat6;
- Adunarea Comună, care avea sarcina controlului democratic şi
care era formată din reprezentanţii parlamentelor din statele
membre, aleşi prin vot universal direct.
Scopul urmărit de această comunitate era realizarea unei Pieţe comune a
cărbunelui şi oţelului, prin:
- instituirea unei pieţe comune pentru cărbune şi oţel prin
interzicerea taxelor de import şi export şi a măsurilor cu caracter
echivalent;
- interzicerea restricţiilor cantitative asupra circulaţiei acestor
produse;
- interzicerea discriminării între producători, consumatori şi
cumpărători;
- interzicerea ajutoarelor de stat.
Promotorii proiectului au apreciat că o cooperare între state este posibilă
numai prin acţiuni întreprinse în cadrul anumitor domenii şi care să aducă în
discuţie interesele comune. De aceea, abordarea sectorială iniţiată de CECO a
condus la următorul pas logic, adoptarea altor tratate şi crearea altor organizaţii
sectoriale între cele şase state membre fondatoare.

4
Augustina Dumitraşcu, Roxana-Mariana Popescu, Dreptul Uniunii Europene, Sinteze şi aplicaţii, Ediţia a II-a
revăzută şi adăugită, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2015, p. 14.
5
Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului a fost ratificat, după cum urmează: Franţa
( Adunarea Naţională – 13 decembrie 1951, Consiliul Republicii – 01 aprilie 1952); Republica Federală a
Germaniei ( Bundestag – 11 ianuarie 1952); Italia ( Camera Deputaţilor – 16 iulie 1952); Belgia ( Senat – 05
februarie 1952, Camera reprezentanţilor – 05 februarie 1952); Olanda ( Camera Reprezentanţilor – 13 mai 1952,
Senat – 19 februarie 1952); Luxemburg (16 iunie 1952).
6
Dan Vătăman, Dreptul Uniunii Europene, Bucureşti, Ed. Universul juridic, 2010, p. 39.

4
 1.3. Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice
(CEEA sau Euratom) şi Tratatul de instituire a Comunităţii Economice
Europene (CEE).
Cu ocazia conferinţei miniştrilor de externe de la Messina din 1955, ţările
Benelux au propus înfiinţarea şi dezvoltarea unei pieţe comune, incluzând
energia şi transporturile.
În consecinţă, în iulie 1956 şi martie 1957, două proiecte de tratate au fost
elaborate, unul privind piaţa comună generalizată şi altul privind o comunitate a
energiei atomice. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau
Euratom) a introdus o structură similară CECO în sectorul energiei nucleare.
Comunitatea Economică Europeană CEE) prevestea crearea unei uniuni
politice şi monetare.
Tratatele au fost semnate la Roma la 25 martie 1957, au intrat în vigoare
la data de 01 ianuarie 1958 şi au fost încheiate pe o durată nedeterminată.
Tratatul CEEA (Euratom) avea ca obiectiv crearea condiţiilor necesare
pentru dezvoltarea industriei nucleare în scopuri paşnice. În acest sens, au fost
instituite politici comune pentru cercetare, standarde de siguranţă, investiţii,
furnizarea de materiale nucleare şi alte acţiuni pentru crearea unei pieţe comune
în acest domeniu.
Tratatul CEE îşi propunea instituirea unor pieţe comune, apropierea
politicilor economice ale statelor membre, promovarea, în întreaga Comunitate,
a unei dezvoltări armonioase a activităţilor economice. Tratatul acoperea diferite
sectoare economice de activitate, în afară de cele ce cad sub incidenţa Tratatului
CECO ( atâta timp cât acesta a fost în vigoare, respectiv până în anul 2002) şi a
Tratatului Euratom.
Piaţa comună urma să fie instituită în mod treptat, în decursul unei
perioade de tranziţie de 12 ani, împărţită în trei etape, de câte patru ani fiecare,
iar pentru fiecare etapă era prevăzut un ansamblu de acţiuni ce trebuiau
întreprinse şi realizate simultan.
Crearea, la scară europeană, a unor condiţii economice similare celor
dintr-un singur stat, presupunea, în mod obligatoriu, stabilirea unei uniuni
vamale, prin:
- eliminarea tuturor taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la
import şi export între statele membre;
- stabilirea unui tarif vamal comun;
- asigurarea libertăţii de circulaţie a mărfurilor, persoanelor,
serviciilor şi capitalurilor pe teritoriul statelor membre.
Cele două noi Comunităţi care se alăturau CECO erau prevăzute cu
instituţii proprii7: câte o Comisie ( iar nu o Înaltă Autoritate), o Adunare
parlamentară, un Consiliu de Miniştri şi o Curte de Justiţie.
Spre deosebire de Tratatul CECO, în schema celor două Tratate de la
Roma ( şi în special a Tratatului CEE) puterea decizională aparţine Consiliului
7
Art. 8 din TCEE

5
de Miniştri, iar Comisiei îi revine rolul de iniţiator şi executant al măsurilor
comunitare.
În concluzie, la sfârşitul anilor 50, pe scena europeană se manifestau mai
multe organizaţii: o organizaţie compusă de 14 state membre, Consiliul Europei,
care avea să aducă o contribuţie crucială la protejarea drepturilor fundamentale
ale omului, şi, în mod distinct de aceasta, trei organizaţii formate din aceleaşi
state membre, concentrate asupra revitalizării economiei europene:
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), ce acoperea
exclusiv sectorul resurselor de cărbune şi oţel, Comunitatea Europeană a
Energiei atomice (CEEA sau Euratom), ce acoperea exclusiv sectorul
resurselor de energie atomică şi Comunitatea economică Europeană (CEE), ce
acoperea diverse alte sectoare economice.

Secţiunea 2. Perioada 1963-1986. De la Tratatul de fuziune până la

Actul unic European.

Astfel cum am arătat deja, membrii fondatori ai celor trei comunităţi

europene, au fost Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxembourg. Încă
din faza elaborării tratatelor institutive ale Comunităţilor europene cele şase
state fondatoare au avut în vedere posibilitatea extinderii Comunităţilor prin
aderarea unor state noi8.
În consecinţă, la 22 ianuarie 1972, la Bruxelles, a fost semnat Tratatul
privind aderare la Comunităţile Europene a Regatului Unit al Marii Britanii şi
Irlandei de Nord 9. Având în vedere că la referendumul naţional referitor la
ratificarea Tratatului de aderare organizat în Norvegia ( 25 septembrie 1972)
majoritatea voturilor au fost negative (53,5%), la 01 ianuarie 1973 au aderat la
Comunităţile Europene doar Danemarca, Irlanda şi Regatului Unit al Marii
Britanii şi Irlandei de Nord 10 ( Marea Britanie hotărâse să se alăture
Comunităţilor încă din anul 1961, dar se lovise de două respingeri din partea
generalului de Gaulle11. La fel de eurosceptici ca şi britanicii, danezii nu au avut
de ales, odată cu aderarea Marii Britanii la tratate, deoarece exporturile lor
mergeau către Marea Britanie şi Germania. Irlanda, prinsă într-o relaţie prea
strânsă cu Marea Britanie, avea nevoie de deschiderea către continent şi de
fondurile pe care politica agricolă comună avea să le aloce fermierilor irlandezi,
aşa că a răspuns entuziast la referendum – 83%. În Norvegia însă, guvernul nu a
reuşit să tempereze temerile populaţie în legătură cu viitorul industriei
pescuitului şi al agriculturii).
8
Această situaţie a fost prevăzută în mod expres atât în TCECO ( art. 98), cât şi în TCEE ( art. 237) şi TCEEA
(art. 205).
9
Tratatul a fost publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) L 73/14 din 27.03.1972.
10
Dan Vătăman, Istoria Uniunii Europene, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2011, p. 32.
11
Marea Britanie nu dorise de la început să adere la Comunităţile Economice Europene. În paralel cu acestea şi
pentru a contrabalansa efectele economice ale eliminării tarifelor interne între ţările CEE, în mai 1960, un grup
de state format din Marea Britanie, Austria, Danemarca, Norvegia, Suedia, Portugalia şi Elveţia au înfiinţat
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb ( AELS).

6
 Creşterea numărului statelor membre a reprezentat o provocare pentru
cele trei comunităţi, pe fondul dificultăţilor economice existente la nivel
internaţional în acea perioadă. Absorbirea noilor state membre şi dezvoltarea
Comunităţilor au fost îngreunate de inflaţia crescândă, creşterea ratei şomajului,
înrăutăţirea crizei petrolului12, politicile externe diferite, fluctuaţiile de
comunicare cu Statele unite şi chiar între statele din interiorul Comunităţilor,
comunicarea dificilă dintre Marea Britanie, Germania şi Franţa. Astfel, Marea
Britanie, sub Margaret Thatcher cerea continuu rediscutarea contribuţiei sale la
bugetul comun, pe care o considera excesivă, iar Groenlanda ( simptomatic
pentru atmosfera pesimistă dinăuntrul Comunităţii) şi-a anunţat, în anul 1982,
ieşirea din organizaţie.
Următoarea cerere de aderare a fost depusă de Grecia, la data de 12 iunie
1975, după ce aceasta devenise eligibilă, ca urmare a reinstaurării democraţiei la
alegerile legislative din noiembrie 1974. După o serie de negocieri, Grecia a
semnat Tratatul de Aderare la Comunităţile Europene, la Atena, în 28 mai 1979.
Grecia a devenit cel de-al zecelea stat membru al Comunităţilor Europene.
Spania şi Portugalia au solicitat aderarea la Comunităţile Europene în anul
1977 şi, în urma avizului pozitiv al Comisiei europene, negocierile de aderare au
început cu Portugalia în octombrie 1978 şi cu Spania, în februarie 1979. La 12
iunie 1985, a fost semnat la Madrid, în Spania şi la Lisabona, în Portugalia,
Tratatul de aderare al Spaniei şi Portugaliei la Comunităţile Europene 13. Tratatul
a intrat în vigoare la 01 ianuarie 1986.
A treia extindere a Comunităţilor, precum şi creşterea numărului de state
membre la 12, a contribuit la formarea stării de spirit care a condus la adoptarea
Actului Unic European.
Actul Unic European (AUE), semnat la data de 12 februarie 1987, a
intrat în vigoare la data de 01 iulie 1987 şi aduce o serie de modificări, mai cu
seamă Tratatului CEE. Ideea care a stat la baza Actului a fost aceea de unicitate,
de elaborare a unui singur document care să conţină atât modificările operate
asupra celor trei Tratate originare, cât şi un titlu nou, referitor la cooperarea
statelor membre în domeniul politicii externe şi securităţii.
Obiectivul principal al AUE este instituirea pieţei interne, pentru
realizarea căreia a fost instituit un termen limită, 31 decembrie 1992. Articolul
12
Criza petrolului din 1973, denumită şi Prima criză petrolieră a început în octombrie 1973, când OPEC
(avându-i ca membri la acea dată şi Egiptul, Siria şi Tunisia) a proclamat embargo asupra livrărilor de petrol. La
începutul aceluiaşi an Egiptul şi Siria, cu sprijinul altor ţări arabe au lansat un atac surpriză împotriva Israelului,
în cea mai sfântă zi din calendarul evreiesc, Iom Kipur, declanşând astfel Războiul de Iom Kipur. Deoarece
Israel a fost copleşit numeric de trupele arabe, (în Înălţimile Golan 1.400 tancuri siriene se confruntau cu 180
tancuri israeliene, iar lângă Canalul Suez 80.000 militari egipteni au atacat cei 500 soldaţi israelieni de pe partea
cealaltă a Canalului, SUA a decis ca printr-un pod aerian să trimită armament pentru completarea stocurilor
israeliene. Cu ajutorul livrărilor de armament şi muniţie de la SUA, Țahalul a reuşit să oprească ofensiva ţărilor
arabe şi să stabilizeze situaţia. Ca răspuns, membrii OPEC în datele de 16 şi 17 octombrie 1973 s-au reunit la o
şedinţă în Kuweit şi au decis să „pedepsească” SUA instituind embargo asupra livrărilor de petrol ţărilor care au
susţinut Israelul. Criza a durat până în martie 1974.
13
Tratatul a fost publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) L 302 din 15.11.1985.

7
8a, introdus de AUE în TCEE, defineşte pentru prima oară noţiunea de „piaţă
internă” ca fiind „un spaţiu fără frontiere interne, în care libera circulaţie a
mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor este asigurată în conformitate
cu dispoziţiile prezentului Tratat.”
AUE a prevăzut, de asemenea, posibilitatea creării unei noi instanţe, în
afara Curţii de Justiţie, cu competenţe de soluţionare în primă instanţă, a unor
cauze formulate de către persoanele fizice sau juridice. Această instanţă nu avea
competenţa să soluţioneze nici acţiuni iniţiate de către statele membre sau de
către instituţii comunitare, nici cereri pentru pronunţarea unei hotărâri
preliminarii. Astfel, din anul 1989, a început să activeze Tribunalul de Primă
Instanţă (TPI).
Nu în ultimul rând, AUE conţinea un titlu nou privind cooperarea
europeană în materie de politică externă. Astfel, statele membre se obligau să
informeze şi să se consulte asupra oricăror chestiuni de politică externă de
interes general; să ţină cont, pe deplin, de poziţiile celorlalţi parteneri, în
adoptarea poziţiilor şi măsurilor lor naţionale; să facă eforturi pentru a evita
orice acţiune sau poziţie care le subminează eficienţa ca forţă unită în cadrul
relaţiilor internaţionale14.

Secţiunea 3. Crearea Uniunii Europene. Tratatul privind Uniunea

Europeană.

Ritmul istoriei s-a accelerat la sfârşitul anilor 1980. Anul 1989 a fost anul
în care Uniunea Sovietică s-a prăbuşit, iar ţările din centrul şi estul Europei şi-au
început drumul spre un nou viitor. Provocarea imediată pentru cele trei
comunităţi a constituit-o absorbirea Republicii Democrate Germania (care s-a
unificat cu RFG la 03 iulie 1990), atât din punct de vedere economic, datorită
subdezvoltării sale, cât şi din punct de vedere politic.
Tratatul privind Uniunea europeană (TUE), semnat la 07 februarie 1992
la Maastricht ( Olanda), a intrat în vigoare la data de 01 noiembrie 1993 şi a
reprezentat „actul de naştere” al unei noi entităţi.
După cum declară preambulul, cele douăsprezece state membre au decis
să parcurgă o nouă etapă în procesul de integrare europeană iniţiat prin
constituirea Comunităţilor Europene. Obiectivele propuse erau:
- promovarea unui progres economic şi social, echilibrat şi durabil, în
special, prin crearea unui spaţiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziuni
economice şi sociale şi prin stabilirea unei uniuni economice şi monetare
incluzând, în perspectivă o monedă unică;
- afirmarea identităţii sale pe scena internaţională, în special prin punerea
în aplicare a unei politici externe şi de securitate comune, inclusiv prin
stabilirea, în perspectivă, a unei politici de apărare comună care ar putea
conduce, la momentul potrivit, la o apărare comună;
14
Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.16.

8
 - întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor
membre prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii;
- dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne.
Prin urmare, noul Tratat nu doar că modifica cele trei tratate constitutive
ale Comunităţilor economice, ci a creat o nouă structură Uniunea Europeană,
formată din cele trei Comunităţi (CEE, CECO şi Euratom), la care au fost
adăugate alte două forme de cooperare: politica externă şi de securitate comună
(PESC) şi justiţia şi afacerile interne (JAI).
Potrivit art. A din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), Înaltele
părţi Contractante au instituit între ele o Uniune Europeană, care se bazează pe
trei piloni:
Pilonul I – Comunităţile Europene;
Pilonul II (PESC – Politica Externă şi de Securitate Comună);
Pilonul III ( JAI - Justiţia şi afacerile interne).
Pilonul I îngloba cele trei Comunităţi Europene existente la acea dată
(CEE, CECO şi Euratom), iar denumirea Comunităţii Economice Europene
(CEE) a fost schimbară în Comunitatea Europeană – CE.
Competenţele Comunităţii Europene au fost extinse, astfel încât aceasta
putea adopta decizii în domenii precum: libera circulaţie a mărfurilor,
serviciilor, persoanelor şi capitalurilor; agricultura; transportul; concurenţa;
domeniul fiscal şi coordonarea legislativă; politica economică şi monetară;
politica socială; educaţia şi formarea profesională; cooperarea transfrontalieră;
cultură; sănătate; protecţia consumatorului; reţelele transeuropene; politica
industrială; mediu; cooperarea judiciară în materie civilă; imigrare15.
Pilonul II pe care se baza Uniunea Europeană, în baza mecanismului de
cooperare stabilit prin Actul Unic European (AUE), Tratatul de la Maastricht a
instaurat o Politică Externă şi de Securitate Comună (PESC), care a permis
adoptarea unor acţiuni comune în politica externă.
Potrivit art. J4 din Tratat, PESC includea totalitatea chestiunilor privind
securitatea Uniunii Europene, inclusiv stabilirea, în perspectivă, a unei politici
de apărare comună care ar fi putut conduce, la momentul potrivit, la o apărare
comună, cu sprijinul Uniunii Europei Occidentale (UEO). În acest sens, tratatul
prevedea obligaţia statelor membre de a se informa reciproc şi de a se pune de
acord în cadrul Consiliului asupra tuturor problemelor de politică externă şi de
securitate care prezentat interes general.
Pilonul III - JAI - Justiţia şi afacerile interne a fost conceput pentru a
facilita şi a securiza libera circulaţie a persoanelor pe teritoriul Uniunii
europene. Acest pilon privea domenii precum: politica de azil, reguli de trecere a
frontierei externe a Comunităţii şi întărirea controlului, imigrarea, combaterea
traficului de droguri, combaterea fraudei la nivel internaţional, cooperarea
judiciară în materie civilă, cooperarea judiciară în materie penală, cooperarea
15
Dan Vătăman, Istoria Uniunii europene, op. cit., p. 45.

9
vamală, cooperarea poliţienească.
Tratatul de la Maastricht a extins rolul Parlamentului European, sporind
puterile legislativă şi de supraveghere a acestuia, prin introducerea procedurii de
codecizie şi extinderea procedurii de cooperare.
Prin Tratatul de la Maastricht a fost introdusă instituţia Ombudsmanului
European, ca intermediar între cetăţenii şi instituţiile sau organele comunitare.
Odată cu Tratatul de la Maastricht a fost consacrat conceptul de „cetăţenie
europeană”, astfel încât, era cetăţean al Uniunii europene orice persoană având
naţionalitatea unuia dintre statele membre ( art. 8 din TCE). Cetăţenia europeană
nu înlocuia cetăţenia naţională, ci venea în completarea acesteia şi adăuga noi
drepturi: dreptul de liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre,
sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratat şi de dispoziţiile de
aplicare a acestuia ( art. 8A din TCE), dreptul cetăţenilor Uniunii de a alege şi
de a fi ales la alegerile locale din statul membru unde îşi are reşedinţa, în
aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelui stat ( art. 8B din TCE), dreptul de a
beneficia pe teritoriul unui stat terţ ( stat care nu este membru al Uniunii
Europene) de protecţie consulară din partea autorităţilor diplomatice ale unui
stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat, în cazul în care statul
din care provine nu are reprezentantă diplomatică sau consulară în statul terţ
respectiv ( art. 8 C din TCE), dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European
şi de a depune la Ombudsmanul european o reclamaţie privind funcţionarea
defectuoasă a instituţiilor comunitare ( art. 8 D din TCE).
Conform art. B din TUE, printre obiectivele Uniunii Europene se număra
şi stabilirea unei uniuni economice şi monetare, care să includă în timp o
monedă unică.
Crearea Uniunii economice şi monetare era prevăzută să se desfăşoare în
trei etape:
a) Prima etapă:
Prima etapă a realizării uniunii economice şi monetare a debutat la 01
iulie 1990 şi s-a terminat pe 31 decembrie 1993. În cadrul acestei etape, au fost
eliminate toate restricţiile privind circulaţia capitalurilor între ţările membre.
b) Cea de-a doua etapă:
Conform art. 116 TCE, în cursul acestei faze, care a început la 01 ianuarie
1994, statele membre aveau obligaţia de a evita deficitele publice excesive,
fiecare dintre ele concentrându-se asupra armonizării propriei legislaţii naţionale
cu prevederile Tratatului.
Tot în această etapă, a demarat înfiinţarea Institutului Monetar European
(IME) al cărui statut a fost stabilit printr-un Protocol anexat Tratatului de la
Maastricht ( art. 117 din TCE).
c) Cea de-a treia etapă:
Conform dispoziţiilor art. 121 alin.4 din TCE şi Protocolul din 01 ianuarie
1999 anexă la Tratatul de la Maastricht, cea de a treia etapă a UEM ( Uniunii
Economice şi Monetare), a introdus, pe o perioadă de trei ani, bancnotele şi

10
monedele euro, concomitent cu retragerea de pe piaţă a monedelor şi
bancnotelor naţionale.

O ultimă observaţie vizează faptul că odată cu instituirea Uniunii

Europene prin tratatul de la Maastricht, cele trei Tratate Constitutive nu au fost
desfiinţate şi implicit nici cele trei Comunităţi Europene, acestea reprezentând
pilonul I pe care se bazează Uniunea Europeană ( Art. M din Tratatul de la
Maastricht prevede că „ nici o dispoziţie din prezentul Tratat nu aduce atingere
Tratatelor de instituire a Comunităţii Europene şi nici tratatelor şi actelor
ulterioare care le-au modificat sau completat).

Secţiunea 4. Dezvoltarea Uniunii europene. De la TUE la TFUE.

Evoluţia procesului de integrare europeană a avut loc în două direcţii:
adâncirea şi extinderea obiectivelor de atins şi creşterea numărului de state
membre.
La 01 ianuarie 1995, încă trei state membre aparţinând AELS s-au
alăturat Uniunii Europene, Austria, Finlanda şi Suedia, în cadrul celei de a
patra extinderi, ridicând numărul membrilor la 15. Pentru a doua oară,
referendumul ţinut în Norvegia a avut un rezultat negativ, astfel încât, în anul
1995, noua entitate denumită Uniunea Europeană cuprindea toate statele care
rămăseseră dincolo de „cortina de fier” după cel de al doilea război mondial, mai
puţin Norvegia, Islanda, Elveţia şi Lichtenstein.
Ca de fiecare dată, sosirea noilor veniţi nu a fost lipsită de dezbateri şi de
controverse în privinţa obiectivelor Comunităţilor, precum şi în privinţa modului
de funcţionare a instituţiilor. Chiar în anul încheierii acordului de asociere al CE
cu România ( 1993), presiuni din partea altor state părţi la acorduri de asociere
deja încheiate, precum şi imperativele situaţiei în schimbare în Europa,
consecutiv prăbuşirii Uniunii Sovietice, au condus la consecinţe importante
pentru expansiunea estică a Uniunii.
Consiliul European de la Copenhaga din iunie 1993 a definit ceea ce
astăzi numim criteriile pentru aderarea la Uniunea Europeană ( cunoscute
drept criteriile de la Copenhaga):
- existenţa unor instituţii stabile care să garanteze supremaţia legii,
democraţia, drepturile omului, respectul şi protecţia minorităţilor;
- existenţa unei economii de piaţă viabile şi capacitatea de a face faţă
presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei libere din cadrul Uniunii;
- preluarea aquis-ului16 comunitar dezvoltat de uniunea Europeană de la
fondarea sa.
- criteriul capacităţii administrative de aplicare a aquis-ului comunitar.
Reformele instituţionale operate de către Tratatul de la Maastricht, în
vederea potenţialei extinderi spre est a Uniunii Europene, au fost considerate
16
Termenul acquis comunitar desemnează totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor comune care decurg din statutul
de stat membru al Uniunii Europene.

11
inadecvate în multe cercuri. În general, TUE a fost aspru criticat pentru
„obscuritatea şi secretul procesului de negociere, complexitatea noii structuri
unionale, numeroasele excepţii şi posibilităţi de a opta pentru a rămâne în afara
unor domenii de activitate, de natură a submina unitatea şi coerenţa construcţiei
comunitare.”17 S-a ridicat, în acest fel, necesitatea de a examina în ce măsură
politicile şi formele de cooperare instituite prin Tratat ar trebui revizuite, în
vederea asigurării eficacităţii mecanismelor şi instituţiilor comunitare. Având în
vedere eventualele extinderi ale Uniunii europene, art. B din Tratatul privind
Uniunea Europeană ( Tratatul de la Maastricht) prevederea convocarea unei
conferinţa a reprezentanţilor guvernelor statelor membre în anul 1996, pentru a
examina, în conformitate cu obiectivele Uniunii, dispoziţiile Tratatului pentru
care era necesară a revizuire.
În conformitate cu aceste prevederi, la 29 martie 1996, la Torino (Italia), a
fost deschisă o conferinţă interguvernamentală care, sub preşedinţia succesivă a
Italiei, Irlandei şi Olandei, a definitivat un proiect de Tratat, care a fost adoptat
de Consiliul European de la Amsterdam ( 16-17 iunie 1997).
Negocierile din cadrul conferinţei interguvernamentale s-au axat asupra
unor probleme ce vizau: modalităţile de a aduce Europa mai aproape de cetăţenii
săi; crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie; consolidarea politicii
externe şi de securitate comună; reformarea instituţiilor Uniunii în scopul de a le
face mai democratice şi mai eficiente, prin prisma expansiunii Uniunii şi a
pregătirilor acesteia de a cuprinde statele din Europa Centrală şi de Est, precum
şi Cipru şi Malta.
Ceremonia de semnare a Tratatului a avut loc la 02 octombrie 1997 la
Amsterdam, documentul fiind semnat de către miniştrii de externe ai celor 15
state membre ale Uniunii. După ce a fost ratificat de către statele membre,
Tratatul a intrat în vigoare la 01 mai 1999.
Potrivit art. 12 din Tratatul de la Amsterdam, articolele, titlurile şi
secţiunile Tratatului privind Uniunea Europeană şi ale Tratatului de Instituire a
Comunităţii Europene, au fost numerotate conform tabelelor de echivalenţă
anexate la tratat, iar în ceea ce priveşte TUE, vechea numerotare a articolelor,
care era făcută cu literă, a fost înlocuită cu o numerotare cu cifre ( ex. art. A a
devenit articolul 1; articolul S a devenit art. 53 etc).
Reforma în cadrul pilonului I – Comunităţile Europene.
Potrivit art. 137 din TCE numărul parlamentarilor europeni nu putea fi
mai mare de 700 ( dispoziţie necesară în perspectiva extinderii Uniunii).
La art. 138 al TCE s-a adăugat alin. 4 conform căruia „Parlamentul
European stabileşte statutul şi condiţiile generale de exercitare a funcţiilor
membrilor săi, după avizul dat de Comisie şi cu aprobarea Consiliului, care
hotărăşte în unanimitate.”
Un alt element de noutate, l-a reprezentat modificarea art. 158 alin.2 TCE,
în noua redactare stabilindu-se că desemnarea Preşedintelui Comisiei europene
17
P. Craig şi G. de Burca, EU Law – Text, ed. A III-a, Cases and Materials, OUP, 2003, p.28.

12
nu se va mai face doar după consultarea, ci numai după aprobarea Parlamentului
European.
Prin tratatul de la Amsterdam, Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene a dobândit responsabilitatea directă de a veghea la respectarea
drepturilor omului, iar jurisdicţia sa s-a extins, incluzând imigraţia, azilul, vizele
şi trecerea frontierelor18.
Reforma în cadrul pilonului II – PESC.
Intenţia de afirmare a Uniunii ca o entitate cu o singură voce în arena
internaţională străbate din noile dispoziţii, începând cu modificarea operată din
primul articol. În loc de „Uniunea şi statele membre definesc şi pun în aplicare o
politică externă şi de securitate comună (…)”, noul art. J.1. menţionează numai
„Uniunea”.
În vreme ce Preşedinţia Consiliului reprezintă în continuare Uniunea în
problemele de securitate comună şi politică externă, TA a creat funcţia de Înalt
reprezentant pentru politică externă şi de securitate comună, care este
îndeplinită de secretarul general al Consiliului.
Altă noutate în domeniul PESC este competenţa oferită Consiliului,
hotărând în unanimitate, de a încheia acorduri internaţionale. Noua competenţă
poate surprinde, având în vedere că Uniunea nu are, spre deosebire de
Comunitate, personalitate juridică, şi totuşi dispoziţiile respective leagă Uniunea
şi nu statele membre.
Reforma în cadrul pilonului III – JAI.
Cele mai importante modificări aduse TUE prin TA sunt cele ce cad în
sfera pilonului III. În scopul creării treptate „a unui spaţiu de libertate, securitate
şi justiţie”, competenţele referitoare la vize, azil, imigrare şi alte politici de
liberă circulaţie a persoanelor au fost transferate complet, din carul pilonului III,
în cadrul pilonului I comunitar. Astfel, în cadrul noului titlu introdus în TCE
„Vizele, azilul, imigrarea şi alte politici legate de libera circulaţie a
persoanelor”19, se prevedea că, în cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului,
trebuiau luate măsuri care să vizeze:
- suprimarea oricărui control al persoanelor la frontierele interioare, fie că
este vorba despre cetăţeni ai Uniunii europene, sau despre cetăţeni din state
terţe;
- stabilirea unor norme şi proceduri comune cu privire la controlul
persoanelor la frontierele exterioare ale uniunii Europene, a unor reguli comune
referitoare la vizele de sejur cu o durată maximă de trei luni.
Marea problemă rămasă nerezolvată de către TA, reforma instituţională în
vederea viitoarei extinderi a Uniunii Europene, a făcut principalul obiect al
următoarei întâlniri de la nivel înalt, care a avut loc la Koln, în anul 1999, nu
mult după intrarea în vigoare a TA.

18
Dan Vătăman, Istoria Uniunii europene, op. cit., p. 58.
19
Noul Titlu inserat în TCE a devenit Titlul IV din Partea a III-a şi cuprinde art. 61-69 ( fostele art. 73i-73q din
Tratatul de la Maastricht).

13
 În paralel, Consiliul European întrunit la Koln în anul 1999 a lansat o
nouă iniţiativă, aceea de elaborare a unei Carte a drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene care să includă principiile generale stabilite în Convenţia
Europeană a drepturilor Omului ( 1950), Carta Socială Europeană adoptată de
Consiliul Europei (1961), Carta Comunităţii privind drepturile sociale
fundamentale ale lucrătorilor (1989), precum şi principiile derivate din
jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie şi a Curţii europene a Drepturilor
Omului.
Având în vedere aceste argumente, Consiliul European de la Tampere
(Finlanda) desfăşurat între 15-16 octombrie 1999, a stabilit, printre altele,
compoziţia, metodele de lucru şi modalităţile practice de elaborare a unei Carte
a drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Drept urmare, la 17 decembrie
1999, la Bruxelles, s-a constituit Comisia specială de elaborare a Cartei, sub
numele de Convenţie, alcătuită din 62 de membrii astfel: 15 reprezentanţi ai
şefilor de stat sau de guvern ai statelor membre; 30 de reprezentanţi ai
parlamentelor naţionale; 16 reprezentanţi ai Parlamentului European şi un
reprezentant al Comisiei.
Consiliul Europei, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, Comitetul
Economic şi Social European, Comitetul Regiunilor şi Mediatorul European au
avut rolul de observatori.
Lucrările Convenţiei, sub preşedinţia lui Roman Herzog ( fost Preşedinte
al RFG şi fost judecător al Curţii Constituţionale Federale) s-a încheiat cu
adoptarea unui proiect al Cartei la 02 octombrie 2000. Consiliul European de la
Biarritz ( Franţa), desfăşurat în perioada 13-14 octombrie 2000, a aprobat în
unanimitate proiectul de Cartă, acesta fiind transmis Parlamentului European şi
Comisiei Europene spre aprobare ( Parlamentul European şi-a dat acordul la 14
noiembrie 2000, iar Comisia Europeană la 6 decembrie 2000). După acordul
celor două instituţii, la 7 decembrie 2000, la reuniunea Consiliului european de
la Nisa, preşedintele Parlamentului european, Consiliului şi Comisiei au semnat
şi proclamat Carta în numele lor.

Având în vedere dinamica construcţiei comunitare, Consiliul European de

la Koln, desfăşurat în perioada 3-4 iunie 1999, a reafirmat necesitatea convocării
unei conferinţe interguvernamentale care să analizeze problemele rămase
nerezolvate la Amsterdam şi care trebuiau adoptate înaintea unei extinderi a
Uniunii Europene20.
Negocierile s-au desfăşurat la Nisa în decembrie 2000, iar la 26 februarie
2001 a fost semnat Tratatul de la Nisa (TN), care a intrat în vigoare la 01
februarie 2003.
Obiectivul principal al Tratatului de la Nisa a fost să asigure baza legală
pentru o viitoare extindere a Uniunii Europene, iar în acest sens, s-a realizat o
reformă care s-a axat pe trei direcţii principale:
20
Cologne European Council 3-4 june 1999, Conclusions of the Presidency, http://www.consilium.europa.eu.

14
 - componenţa şi modul de funcţionare al instituţiilor europene;
- procedura de decizie din cadrul Consiliului de Miniştri;
- consolidarea cooperării între instituţii.21
Principalele reforme realizate prin Tratatul de la Nisa.
Modificările instituţionale aduse TCE – pilonul I.
1. A fost consolidat rolul de co-legislator al Parlamentului European, iar
procedura codeciziei a devenit cea mai importantă procedură din practica
legislativă, fiind extinsă şi la alte domenii, precum: măsurile de stimulare pentru
combaterea discriminării, cooperarea judiciară în cauze ce ţin de dreptul civil,
măsuri specifice pentru sprijinirea industriei, acţiuni de coeziune economică şi
socială, statutul partidelor politice şi măsuri referitoare la politica de acordare a
vizelor, azil şi imigraţie.22
2. Repartizarea locurilor în Parlamentul European a fost regândită în
perspectiva unei Uniuni extinse, fiind stabilit un număr maxim de 732 membri
(în loc de 700 cum prevedea Tratatul de la Amsterdam).
3. Au fost extinse domeniile în care Parlamentul putea sesiza Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene, în acest sens putând formula acţiuni pentru motive
de necompetenţă, de încălcare a unor norme fundamentale de procedură, de
încălcare a tratatului sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia ori
de abuz de putere.23
4. În ceea ce priveşte votul în cadrul Consiliului, s-a prevăzut un sistem
menit să simplifice procedura de adoptare a deciziilor prin majoritate calificată.
În cele din urmă, măsura a avut un efect contrar, instituind de fapt o triplă
majoritate prin introducerea unei prevederi care stabilea ca, pe lângă cele două
condiţii ale majorităţii calificate, statele membre puteau solicita confirmarea
faptului că voturile favorabile reprezintă cel puţin 62% din populaţia totală a
Uniunii.
5. În ceea ce priveşte componenţa Comisiei Europene, Tratatul de la Nisa
a stabilit că, începând cu 1 ianuarie 2005, Comisia urma să fie formată din câte
un cetăţean al fiecărui stat membru, numărul de membri ai Comisiei putând fi
modificat de Consiliu, hotărând în unanimitate.
6. Potrivit art. 4 din Protocolul referitor la extinderea Uniunii Europene s-
a prevăzut că în momentul în care Uniunea va avea 27 de state membre, numărul
de membri ai Comisiei să fie mai mic decât numărul statelor membre, membrii
Comisiei urmând a fi aleşi prin rotaţie, bazată pe principiul egalităţii, numărul
acestora fiind stabilit de Consiliu, hotărând în unanimitate. Această modificare
urma să se aplice de la data intrării în funcţie a primei Comisii ulterioară datei
aderării celui de al 27-lea stat membru al Uniunii.
7. A fost modificată procedura de desemnare a membrilor Comisiei.
Astfel, potrivit noii reglementări, Consiliul, reunit la nivel de şefi de stat sau de
21
Octavian Manolache, Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană, a Tratatelor
ce istituie Comunităţile Europene şi a unor Acte conexe, Bucureşti, Ed. C.H.Beck, 2002, p. 163.
22
Dan Vătăman, Dreptul Uniunii Europene, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2010, p. 163.
23
Art. 230 TCE ( versiunea consolidată în urma Tratatului de la Nisa).

15
guvern şi hotărând cu majoritate calificată24, desemnează persoana pe care
intenţionează să o numească în calitate de Preşedinte al Comisiei, iar propunerea
trebuie aprobată de către Parlamentul European. Consiliu, hotărând cu
majoritate calificată şi de comun acord cu preşedintele desemnat, adoptă lista
celorlalte persoane pe care intenţionează să le numească membri ai Comisiei,
listă stabilită potrivit propunerilor făcute de către fiecare stat membru.25
8. În ceea ce priveşte componenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor
Europene (CJCE), potrivit art. 221 TCE, astfel cum a fost modificat prin
Tratatul de la Nisa, Curtea de Justiţie era formată din câte un judecător pentru
fiecare stat şi aceasta urma să se reunească în Marea Cameră.
9. Având în vedere că prin extinderea Uniunii Europene avea să crească şi
numărul cauzelor înaintate CJCE, în scopul eficientizării activităţii Curţii de
Justiţie, precum şi pentru scurtarea termenelor de judecată, Tratatul de la Nisa a
prevăzut unele modificări în ceea ce priveşte competenţa Curţii de Justiţie şi a
Tribunalului de Primă Instanţă.
Pilonul II (PESC) a fost supus mai multor amendamente, printre care
extinderea votului prin majoritate calificată în cazul numirii reprezentanţilor
speciali ai Uniunii şi în cazul încheierii acordurilor internaţionale în domeniu.
Pilonul III (JAI) nu a cunoscut prea multe schimbări. Unitatea de
cooperare judiciară europeană – Eurojust – alcătuită din procurori, magistraţi
sau ofiţeri de poliţie cu competenţe echivalente, detaşaţi de fiecare stat membru,
cu misiunea de a contribui la asigurarea unei bune coordonări între autorităţile
naţionale de urmărire penală şi de a asigura asistenţă în cercetările privind
criminalitatea organizată, este menţionată formal, pentru prima oară în Tratat.

Secţiunea 5. A cincea şi a şasea extindere. Tratatul de la Lisabona, o

etapă importantă în evoluţia Uniunii Europene.
La 1 mai 2004, Uniunea europeană a primit în rândurile sale încă 10 state,
în urma Tratatului de aderare semnat la 15 aprilie 2003 la Atena. Au aderat la
UE la această dată: Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Letonia,
Lituania, Estonia, Malta şi Cipru, ridicând numărul statelor membre la 2526.
La scurt timp după aderarea celor zece state, la data de 25 aprilie 2005 a
24
Majoritate calificată înseamnă 55% dintre statele membre, reprezentând cel puţin 65% din populaţia
UE.
Majoritatea este de trei feluri:
1. Majoritate simplă = jumătate plus unul din cei prezenţi;
2. Majoritate absolută = jumate plus unul din numărul total al membrilor;
3. Majoritate calificată = 2/3 sau 3/4 din numărul total al membrilor.
25
Art. 127 TCE ( versiunea consolidată în urma Tratatului de la Nisa).
26
C. Hillion, The European Union is Dead. Long live the European Union (…) A commentary of the Treaty of
Accesion 2003, European Law Review, 2004, p. 583.

16
fost semnat la Luxembourg Tratatul de aderare al României şi Bulgariei la
Uniunea Europeană, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007.
Ultima extindere a Uniunii Europene a avut loc la 1 ianuarie 2013, odată
cu aderarea Croaţiei27, numărul statelor membre fiind în prezent 28.
În decembrie 2007, în urma unui proces accelerat, eminamente politic, în
care au fost implicate numai statele membre şi instituţiile comunitare, fără
consultările publice, deschiderea şi transparenţa cu care fuseseră adoptate
Tratatele anterioare, a fost adoptat Tratatul de la Lisabona de modificare a
Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de Instituire a Comunităţii
Europene”, pe scurt Tratatul de la Lisabona sau Tratatul de reformă. Acesta
a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009.
Tratatul de la Lisabona nu uneşte cele trei tratate existente ( Tratatul
privind Uniunea europeană, tratatul de Instituire a Comunităţii Europene şi
Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice) într-un singur
document, ci doar le aduce modificări.
Tratatul de la Lisabona însuşi nu poate fi citit decât de către cei mai
entuziaşti, opacitatea sa fiind notorie. Acesta reprezintă, în realitate, un tratat de
modificare a tratatelor existente, care are, deci, înfăţişarea unei liste lungi de
indicaţii privind înlocuirea unor texte cu altele, abrogarea unora sau adăugarea
unora noi.
Cu toate aceste neajunsuri, schimbările de substanţă precum înfiinţarea
postului de Preşedinte al UE, existenţa unui ministru de externe ( chiar dacă nu
cu acest nume), reducerea numărului de membri ai Comisiei, atribuirea expresă
de personalitate juridică Uniunii Europene, aderarea UE la CEDO sunt reflectate
în noul Tratat.
Dispariţia Comunităţii Europene. De la 1 decembrie 2009, Uniunea
Europeană s-a substituit şi a succedat Comunităţii europene. Tratatul de
Instituire a Comunităţii Europene (TCE) a fost redenumit Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), ca urmare a dispariţiei Comunităţii
Europene ( continuă să subziste Comunitatea Europeană a Energiei Atomice).
Noul articol 47 UE prevede că Uniunea va avea personalitate juridică, o
prevedere care reflectă în Tratat o stare de fapt deja existentă în mare parte, de
vreme ce, până la această dată numai Comunitatea Europeană avea personalitate
juridică.
Dispariţia pilonilor. Una dintre cele mai importante modificări pe care le
aduce Tratatul de la Lisabona este structurală, pilonul III dispare din TUE,
desăvârşindu-se ceea ce se începuse cu 10 ani în urmă. Astfel, aşa cum am arătat
mai sus, prin Tratatul de la Amsterdam, parte din pilonul III (vizele, azilul,
imigrarea şi cooperarea în materie civilă) a fost scoasă de sub incidenţa TUE şi
trecută sub incidenţa TCE. Tratatul de la Lisabona încheie procesul şi uneşte
întregul pilon al III-lea cu pilonul I.
27
Tratatul privind aderarea Republicii Croaţia la Uniunea Europeană a fost publicat în Jurnalul oficial al Uniunii
europene (JOUE) L 112/6 din 24.04.2012, p.10.

17
 Pilonul al II-lea, politica externă şi de securitate comună, acesta rămâne în
continuare reglementat de TUE, inclusă într-un titlu care reglementează acţiunea
externă a Uniunii în general. Modul său de reglementare a rămas acelaşi, astfel
încât se poate afirma că, în realitate domeniul respectiv a rămas organizat în
cadrul unui „pilon” distinct.
Iniţiativa cetăţenilor. Tratatul de la Lisabona a introdus o nouă prevedere
care permite unui număr de un milion de cetăţeni dintr-un număr semnificativ de
state membre să ceară direct Comisiei Europene luarea în discuţie a unei
iniţiative de care sunt interesaţi, într-unul dintre domeniile de competenţă ale
Uniunii Europene ( art. 11 alin.4 al TUE). În acest scop, Parlamentul European
şi Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, adoptă dispoziţiile referitoare la procedurile şi condiţiile necesare
pentru prezentarea unei iniţiative cetăţeneşti ( art. 24 din TFUE).
Clauza de solidaritate. O inovaţie cheie a Tratatului de la Lisabona este
clauza de solidaritate, conform căreia Uniunea şi statele membre acţionează
solidar atunci când un stat membrul este victima unui atac terorist sau a unei
calamităţi naturale sau produse de om. În acest scop, Uniunea Europeană
mobilizează toate instrumentele de care dispune, inclusiv mijloacele militare
puise la dispoziţia sa de către statele membre, pentru: prevenirea ameninţării
teroriste pe teritoriul statelor membre; protejarea instituţiilor democratice şi a
populaţiei civile de un eventual atac terorist; acordarea de asistenţă unui stat
membru pe teritoriul acestuia, la solicitarea autorităţilor sale politice, în cazul
unui atac terorist sau în cazul unei catastrofe naturale sau provocate de om ( art.
222 din TFUE).
Clauza de retragere din Uniune. O altă inovaţie a Tratatului de la
Lisabona este clauza de retragere, conform căreia, orice stat membru poate
hotărî, în conformitate cu normele sale constituţionale, să se retragă din Uniune.
În acest scop, statul membru care hotărăşte să se retragă notifică intenţia sa
Consiliului European şi, în baza orientărilor acestei instituţii, Uniunea negociază
şi încheie cu acest stat un acord care stabileşte condiţiile de retragere, ţinând
seama de cadrul viitoarelor sale relaţii cu Uniunea. Acest acord se încheie în
numele Uniunii, de către Consiliul, care hotărăşte cu majoritate calificată, după
aprobarea Parlamentului European ( art. 50 din TUE versiunea consolidată prin
Tratatul de la Lisabona).

Revenind la pilonul al III-lea, toate problemele legate de cooperarea

poliţienească şi judiciară în materie penală au fost alăturate prevederilor
referitoare la vize, azil, imigraţie şi alte politici legate de libera circulaţie a
persoanelor din fostul pilon I.
Aducerea acestui domeniu în totalitate procedurilor caracteristice fostul
pilon I, în cadrul căruia Parlamentul European deţine un rol atât de important,
precum şi sub controlul Curţii de Justiţie, are efectul benefic de a supune
măsurile adoptate unui control democratic şi judiciar care lipsea până acum. Pe

18
de altă parte, nu va mai fi necesară întrunirea unanimităţii în Consiliu pentru
adoptarea actelor (cu excepţia dreptului familiei), cu consecinţa că statele pierd
drept de veto, adică vor fi ţinute să implementeze şi să respecte măsuri la a căror
adoptare s-au opus28.
Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, cuprinde ( art. 77-80 TFUE):
Controlul la frontiere, dreptul de azil şi imigrarea;
Cooperarea în materie judiciară, inclusiv în materia dreptului familiei, cu
competenţa pentru Parlamentul European şi Consiliu de a adopta măsuri care
urmăresc să asigure: recunoaşterea reciprocă între statele membre a deciziilor
judiciare şi extrajudiciare şi executarea acestora; comunicarea şi notificarea
transfrontalieră a actelor judiciare şi extrajudiciare; compatibilitatea normelor
aplicabile în statele membre în materie de conflict de legi şi de competenţă;
cooperarea în materia obţinerii probelor; accesul efectiv la justiţie; eliminarea
obstacolelor din calea unei bune desfăşurări a procedurilor civile, la nevoie prin
favorizarea compatibilităţii normelor de procedură civilă aplicabile în statele
membre; dezvoltarea unor metode alternative de soluţionare a litigiilor;
sprijinirea formării profesionale în domeniu a magistraţilor şi a personalului din
justiţie ( art. 81 TFUE, fostul art. 65 din TCE).
Cooperarea în materie penală, cu competenţa pentru Parlamentul european
şi Consiliu de a adopta măsuri privind instituirea unor norme şi proceduri care să
asigure recunoaşterea, în întreaga Uniune, a tuturor categoriilor de hotărâri şi
decizii judiciare; prevenirea şi soluţionarea conflictelor de competenţă între
statele membre; sprijinirea formării profesionale în domeniu a magistraţilor şi a
personalului din justiţie; facilitarea cooperării dintre autorităţile judiciare sau
echivalente ale statelor membre în materie de urmărire penală şi executare a
deciziilor ( art. 82 TFUE, fostul art. 31 alin.1 lit. a) - d) TUE).
Pentru prima dată se prevede la nivel de Tratat posibilitatea creării unui
Parchet European care ar avea competenţa de a cerceta, urmări şi trimite în
judecată, după caz, în colaborare cu Europol, autorii şi coautorii infracţiunilor
care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii (art. 86 din TFUE).
Consiliul european. Odată cu adoptarea Tratatului de la Lisabona,
Consiliului European i-a fost conferită, în mod expres, calitatea de instituţie a
Uniunii Europene, cu rolul de a oferi impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi
de a-i defini orientările şi priorităţile politice generale. Conform noilor
dispoziţii, Consiliul European este compus din şefii de stat sau de guvern ai
statelor membre, precum şi din Preşedintele său şi Preşedintele Comisiei
Europene, la lucrările Consiliului european participând şi Înaltul reprezentant al
Uniunii pentru Afaceri externe şi politica de securitate ( art. 15 alin.2 al TUE).
Preşedinţia Consiliului European nu mai este exercitată prin rotaţie, cu o
periodicitate de 6 luni, ca până acum. Avem de aici înainte un Preşedinte al
Consiliului european, ales de către Consiliul european, pentru un mandat de 2
28
House of Lords – European Union Comitee, The Treaty of Lisbon: an impact assessment, 13 martie 2008, p.
113-115.

19
ani şi jumătate, care poate fi reînnoit o dată 29.Preşedintele Consiliului European
exercită puterea politică alături de preşedintele Comisiei.
Deţinătorul funcţiei prezidează şi impulsionează lucrările Consiliului
European, ale cărui lucrări le pregăteşte şi prezintă Parlamentului European un
raport după fiecare reuniune a Consiliului European.
Preşedintele Consiliului European asigură reprezentarea externă a Uniunii
în problemele referitoare la politica externă şi de securitate comună, fără a aduce
atingere atribuţiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi
politica de securitate.
Consiliul Uniunii Europene. Tratatul de la Lisabona a introdus câteva
modificări organizatorice importante, printre care: Componenţa Consiliului este
variabilă, aceasta putându-se reuni în cadrul diferitelor formaţiuni, în funcţie de
subiectul abordat; preşedinţia formaţiunilor Consiliului ( cu excepţia celei a
Consiliului Afaceri externe30 ) este asigurată de reprezentanţii statelor membre
în cadrul Consiliului, după un sistem de rotaţie egal, potrivit unei ordini
prestabilite, adoptată de Consiliul European cu majoritate calificată31.
Conform noilor dispoziţii introduse prin Tratatul de la Lisabona, începând
cu anul 2014, calcularea majorităţii calificate se defineşte ca fiind egală cu cel
puţin 55 din membrii Consiliului şi reprezentând statele membre care întrunesc
cel puţin 65% din populaţia Uniunii Europene. ( art. 16 alin.4 din TUE).
Majoritatea calificată. Mecanism
În multe cazuri, tratatul prevede ca deciziile să fie adoptate cu majoritate
calificată, care necesită mai multe voturi decât majoritatea simplă. În acest caz
însă, nu mai există egalitatea numărului de voturi de care dispune fiecare ţară.
Fiecare ţară dispune de un anumit număr de voturi, în funcţie de populaţia sa
[articolul 205 alineatul (2) din TCE şi, din noiembrie 2014, articolul 238 din
TFUE]. La 1 ianuarie 2007 a fost introdusă o nouă ponderare a voturilor,
majoritatea calificată fiind atinsă dacă: decizia primeşte cel puţin 260 de voturi
totalul de 352 (73,86%), decizia este aprobată de majoritatea statelor membre şi
decizia este aprobată de cel puţin 62% din populaţia UE (verificarea acestui
ultim criteriu trebuie solicitată de către un stat membru).
Atunci când o propunere nu are ca iniţiator Comisia sau Înaltul
Reprezentant, majoritatea calificată se defineşte ca fiind egală cu cel puţin 72%
din membrii Consiliului, reprezentând statele membre participante, care
întrunesc cel puţin 65% din populaţia acestor state.
Tratatul de la Lisabona a abandonat sistemul voturilor ponderate şi
urmează o regulă simplă a dublei majorităţi (55% dintre membrii Consiliului,
respectiv cel puţin 15 dintre ei şi reprezentând state membre care cuprind cel
puţin 65% din populaţia Uniunii). Acest nou sistem a intrat în vigoare de la 1
29
Primul preşedinte ales astfel a fost Herman van Rompuy, politician flamand, fost prim-ministru al Belgiei între
30 dec.2008-25 nov.2009.
30
Consiliului Afaceri externe este prezidat de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate, care este şi Vicepreşedintele Uniunii Europene.
31
Art. 16 alin.9 din TUE.

20
noiembrie 2014. Cu toate acestea, un membru al Consiliului poate solicita ca
sistemul actual să fie prelungit până la 31 martie 2017.
Până la 31 martie 2017, statele membre vor avea în continuarea
posibilitatea de a solicita utilizarea regulii anterioare a votului cu majoritate
calificată. În conformitate cu această regulă, fiecare reprezentant al unui stat
membru deţine un anumit număr de voturi, astfel cum se prevede în tratatele
UE. Ponderarea voturilor reflectă aproximativ mărimea populaţiei din fiecare
stat membru.
Cele 352 de voturi sunt distribuite astfel:
Franţa, Germania, Italia, Regatul Unit: 29 de voturi fiecare
Polonia, Spania: 27 de voturi fiecare
România: 14 voturi
Ţările de Jos: 13 voturi
Belgia, Republica Cehă, Grecia, Portugalia, Ungaria: 12 voturi fiecare
Austria, Bulgaria, Suedia: 10 voturi fiecare
Croaţia, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania, Slovacia: 7 voturi fiecare
Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg, Slovenia: 4 voturi fiecare
Malta: 3 voturi
În conformitate cu această regulă anterioară, se întruneşte o majoritate
calificată în Consiliu dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: majoritatea
statelor membre - 15 state membre - votează pentru; minimum 260 de voturi din
totalul de 352 de voturi sunt pentru.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Tratatul de la Lisabona prevede în mod expres că denumirea acestei
instituţii este Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE)32. De asemenea,
stabileşte faptul că CJUE, care include Curtea de Justiţie propriu-zisă,
Tribunalul şi Tribunalele specializate, va continua să fie instituţia responsabilă
cu interpretarea şi aplicarea legislaţiei Uniunii Europene33.
În ceea ce priveşte organizarea CJUE, noile dispoziţii introduse în Tratatul
de la Lisabona prevăd că Parlamentul european şi Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară ( în loc de unanimitate), pot
înfiinţa tribunale specializate pe lângă Tribunal, care să aibă competenţa de a
judeca în primă instanţă anumite categorii de acţiuni în materii speciale.34
În ceea ce priveşte procedurile în faţa CJUE, Tratatul a extins posibilitatea
persoanelor fizice de a se adresa direct Curţii.

PROPUNERI DE REFERATE

1. Mişcarea Pan-europeană.
2. Aristide Briand şi planul de constituire a Statelor Unite ale Europei.

32
Art. 13 din TUE ( versiunea consolidată în urma adoptării Tratatului de la Lisabona).
33
Ibidem, art. 19.
34
Art. 257 din TFUE.

21
 3. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) – Primul pas
către o Europă Supranaţională.
4. Comunitatea Europeană a Energiei Atomului (EURATOM)
5. Comunitatea Economică Europeană (CEE).
6. Actul Unic European ( AUE).
7. Tratatul de la Maastricht: structură, aspecte generale privind reforma
realizată prin intermediul Tratatului, elemente de noutate introduse prin tratatul
de la Maastricht.
8. Tratatul de la Amsterdam: structură, aspecte generale privind reforma
realizată prin intermediul Tratatului, elemente de noutate introduse prin tratatul
de la Amsterdam.
9. Tratatul de la Nisa: structură, aspecte generale privind reforma realizată
prin intermediul Tratatului, elemente de noutate introduse prin tratatul de la
Nisa.
10. Explicaţi motivele refuzului Norvegiei de a adera la Comunităţile
Europene.
11. Care era situaţia Groenlandei în momentul aderării Danemarcei şi
după intrarea acesteia în Comunităţile Europene.
12. Asociaţia Europeană a Liberului Schimb.

BIBLIOGRAFIE PENTRU UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

1) Octavian Manolache, Drept comunitar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001;

2) Viorel Marcu, Drept comunitar instituţional, Editura Lumina Lex
Bucureşti, 2001;
3) Ion Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar, Editura
Actami, Bucureşti, 1999 şi ediţia din 2002;
4) Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene-Partea Generală, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2007;
5) Octavian Manolache, Tratat de Drept comunitar, Edit. C.H.Beck,
Bucureşti, 2006;
6) Iordan Gheorghe Bărbulescu, UE şi Politicile Extinderii, Edit. Tritonic,
Bucureşti, 2006;
7) Luciana Ghica, România şi Uniunea Europeană, Edit. Meronia,
Bucureşti, 2006;
8) Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
9) Dan Vătăman, Istoria Uniunii Europene, Editura Pro Universitaria,
Bucureşti, 2011;
10) Augustina Dumitraşcu, Roxana-Mariana Popescu, Dreptul Uniunii
Europene, Sinteze şi aplicaţii, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul
juridic, Bucureşti, 2015, p. 14;
11) Dan Vătăman, Uniunea Europeană. Ghid practic de specialitate,

22
Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2015.

23