Sunteți pe pagina 1din 1

– Strânge repede ce mai ai, până când nu vine baba, şi hai să fugim cu pluta ceea la frate-

meu Vasile, în Borca, zise Dumitru, căci plutele începură a umbla. Înşfăcăm noi te miri ce
mai aveam, ne ducem degrabă la plută, şi plutaşii, de cuvânt, şi pornesc. Ce-a fi zis
Irinuca, în urma noastră, ce n-a fi zis, nu ştiu; dar ştiu atâta, că eram cu gheaţa-n spate, de
frică, pân-am ajuns la Borca, unde ne-a fost şi masul. Iar a doua zi, în duminica de Florii,
dis-dimineaţă am plecat din Borca pe Plaiul-Bătrân, împreună cu doi plăieşi călări, spre
Pipirig. Era o zi frumoasă în duminica aceea, şi plăieşii spuneau că n-au mai apucat aşa
primăvară devreme de când îs ei. Eu cu Dumitru însă o duceam într-un cântec, strângând
viorele şi toporaşi de pe lângă plai, şi mergeam tot zburdând şi hârjonindu-ne, de parcă nu
eram noi râioşii din Broşteni, care făcusem atâta bucurie la casa Irinucăi. Şi mergând noi tot
aşa, cam pe la amiază, deodată s-a schimbat vremea cea frumoasă într-o vijelie cumplită,
să răstoarne brazii la pământ, nu altăceva! Pesemne baba Dochia nu-şi lepădase toate
cojoacele. Începe a bura, apoi o întoarce în lapoviţă, pe urmă o dă în frig şi ninsoare
cumsecade şi, într-un buc, ne astupă drumul de nu ştiai încotro să mergi. Şi tot ninsoare şi
pâclă până la pământ, de nu se vedea om pe om alăture fiind.