Rănile din copilărie.

Cum ți-a modelat

viața relația cu părinții

Anxietatea, lipsa de încredere în sine și agresivitatea sunt câteva dintr-o lungă

listă de probleme pe care mulți adulți duc cu ei din anii copilăriei, din relația cu
părinții. Când nu sunt vindecate și depășite, rănile din copilărie ne împiedică să
ne iubim pe noi înșine și pe cei din jur, să evoluăm și să fim fericiți. 

Abuzurile fizice, abandonul sau pierderea unui părinte sunt traume care ne urmăresc
întreaga viață și au un impact emoțional copleșitor, care se răsfrânge în viața de
adult. Dincolo de aceste experiențe traumatizante, de mare amploare, mai sunt însă
și unele mai subtile, deseori ignorate, care „construiesc” adulți anxioși, depresivi,
temători sau, din contră, agresivi.

Experiențele din copilărie sunt asemenea temeliei unei case: când este construită cu
grijă, trainică și solidă, casa va fi și ea puternică. Când copilăria este marcată de răni
emoționale, avem toate șansele ca ele să ne urmărească pentru toată viața, fiindcă
trecerea timpului nu ne vindecă problemele acumulate în primii ani ai existenței
noastre. Mai mult, când nu le conștientizăm și nu le vindecăm, le putem transmite din
generație în generație. 

Ca să ascundem rănile din copilărie ne punem măști

Părinții modelează identitatea copilului în primii ani de viață, înainte ca școala și
societatea să își impună, la rândul lor, influența. În copilărie, mama și tatăl sunt
grupul social care modelează stima de sine a copilului, inteligența lui emoțională,
personalitatea și identitatea culturală. Toate acestea depind de modul în care părinții
interacționează între ei și împreună cu copilul. Ei creează mediul în care acesta
crește, iar când mediul nu este unul echilibrat, copilul nu va putea susține relații bune
și nu se va dezvolta sănătos ca adult. 

„Când o persoană se naște, ea este plină de viață, de energie vitală, are toate
instinctele de supraviețuire foarte puternice și intacte. Un bebeluș nu trebuie
învățat să ceară dacă îi este foame sau sete, pentru că știe deja să o facă. Deși
nu știe să vorbească, bebelușul este foarte bine echipat să interacționeze cu
mediul și să se exprime. Ulterior, de la un an la altul, el va înțelege și va
răspunde mai mult sau mai puțin potrivit la aceste comunicări. Copilul se va
adapta, va învăța ce este sau ce nu este potrivit să facă pentru a obține un
răspuns la nevoile sale: de a simți că este important și contează, că este în
siguranță, că este iubit, că se poate baza pe ceilalți etc. Ca urmare, fiecare
dintre noi își dezvoltă în copilărie, involuntar și inconștient, niște strategii –
moduri de a se comporta, moduri de a gândi, moduri de a fi sau nu în contact
cu propriile emoții – care ne ajută să ne adaptăm și să funcționăm în relația cu
cei din jur.”

Psihoterapeut Bogdana Bursuc,

de la cabinetul de psihologie Mind Institute, din București.

Aceste strategii sunt asemenea unor măști sau a unor personalități pe care le folosim
când ne dăm seama că deranjăm lumea adulților dacă vrem să fim noi înșine. Un
copil care nu primește afecțiune din partea părinților învață, de exemplu, că
apropierea fizică și emoțională nu este adecvată. De teamă că va primi un refuz sau
că nu va fi înțeles, el își va reprima sentimentele și chiar va respinge apropierea altor
persoane. 

Măștile ne protejează, ne ajută să devenim ceea ce vor ceilalți, dar, în același timp,
ne deconectează de cine suntem noi cu adevărat, până la punctul în care avem chiar
sentimentul că nu știm ce vrem sau cine suntem. Comportamentele „toxice” pe care
le identificăm ulterior la vârste adulte sunt, de fapt, aceste strategii de supraviețuire
pe care le-am dezvoltat din copilările și care ne-au ajutat la un moment dat. 

„Fără a minimaliza impactul experiențelor trecute asupra vieții noastre, ceea ce ne

aduce suferință în prezent este faptul că noi încă mai funcționăm pe baza strategiilor
din copilărie. Indicatorul că nu mai sunt utile sau adecvate este chiar faptul că noi nu
ne simțim bine sau că relațiile noastre suferă!”, mai spune psihoterapeutul.

Cum scapi de „măști”? Identifică traumele

emoționale
Experiențele din copilărie ne urmăresc existența la vârsta adultă, iar cele negative nu
doar că ne afectează calitatea vieții, dar pot influența și modul în care interacționăm
cu propriii copii, fiindcă vom avea tendința de a-i trata în același mod în care părinții
noștri ne-au tratat. Pentru a ne vindeca emoțional de rănile copilăriei, trebuie mai
întâi să identificăm traumele și durerea acumulate în primii ani de viață și purtate
adesea, prea puțin conștient, până la vârsta adultă.

În relația cu părinții, există mai multe comportamente care reprezintă o sursă de răni
emoționale pentru copii. Iată care sunt cele mai importante dintre ele:

Lipsa de afecțiune. Încă sunt mulți părinții care merg pe principiul că un copil trebuie
pupat doar noaptea, în somn. Fie pentru că se tem să nu devină un răsfățat, fie
pentru că așa au fost crescuți ei, acești părinți își privează copilul de afecțiune, iar
consecințele îl vor urmări toată viața. În viața adultă, el poate deveni dependent de o
persoană care îi oferă atenția și iubirea după care a tânjit în anii copilăriei. Pe de altă
parte, el poate avea și dificultăți în interacțiunile sociale și/sau în relația de cuplu,
care pot merge până la ostilitate și agresivitate. 

Când ne simțim iubiți de părinți în copilărie și ne bucurăm de afecțiunea lor, avem

toate premisele să devenim adulți fericiți, observau cercetătorii de la University of
Notre Dame în urma unui studiu realizat în 2015. Evoluția umană a schimbat nevoile
copiilor în procesul de creștere și dezvoltare, iar afecțiunea fizică și emoțională a
devenit una dintre cele mai importante cerințe, explică Darcia Narvaez, profesor de
psihologie și unul dintre autorii cercetării. „Când nu le asigurăm copiilor ceea ce le
trebuie, ei devin adulți cu aptitudini sociale și morale scăzute.”, spune specialistul în
studiul citat. În plus, anxietatea și depresia sunt întâlnite mai frecvent în rândul
adulților care nu au avut părinți iubitori, arată aceeași cercetare.