Compunere

A sosit iarna!

Ordinea juridică pe care a creat-o Uniunea Europeană a devenit astăzi o

componentă constantă a vieții politice și a societății noastre. În fiecare an, se iau
în temeiul tratatelor Uniunii mii de decizii care influențează în mod esențial
statele membre ale UE și viețile cetățenilor acestora. Oamenii nu mai sunt numai
cetățenii propriilor țări, ai propriului oraș sau district; ei sunt și cetățeni ai
Uniunii. Fie și numai din acest motiv, este deosebit de important ca aceștia să fie
informați cu privire la ordinea juridică ce le afectează viața de zi cu zi. Totuși,
complexitatea structurii Uniunii și ordinea juridică a acesteia nu sunt ușor de
înțeles. Această dificultate este cauzată, în parte, chiar de formularea tratatelor,
care este adesea oarecum neclară și ale cărei implicații nu sunt ușor de apreciat.
Un alt factor este faptul că numeroase concepte cu care tratatele operează în
încercarea de a controla situația nu sunt familiare. În cele ce urmează se va
încerca asigurarea în beneficiul cetățenilor interesați a unei imagini de ansamblu
incipiente asupra structurii UE, precum și a pilonilor de susținere a ordinii
juridice europene.
Până în perioada care a urmat imediat după sfârșitul celui de Al Doilea
Război Mondial, conceptul pe care îl aveam despre stat, precum și viața noastră
politică se dezvoltaseră aproape exclusiv pe baza Constituțiilor și legislațiilor
naționale. În țările noastre democratice, aceste Constituții și legi stabileau
regulile obligatorii atât pentru cetățeni și partide, cât și pentru stat și instituțiile
acestuia. A fost necesară prăbușirea totală a Europei și declinul său politic și
economic pentru a fi create condițiile necesare unui nou început și relansării
ideii unei noi ordini europene.
În termeni generali, eforturile în direcția unificării Europei după cel de Al
Doilea Război Mondial au dat naștere unui amestec deconcertant de organizații
complexe, asupra cărora este dificil de avut o privire de ansamblu. De exemplu,
OCDE (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică), NATO
(Organizația Tratatului Atlanticului de Nord), Consiliul Europei și Uniunea
Europeană coexistă fără nicio reală legătură între ele.
 Această varietate de organizații capătă o structură logică doar din punctul
de vedere al obiectivelor lor concrete. Astfel, se pot distinge trei mari grupuri:
Primul grup: organizațiile euroatlantice
Organizațiile euroatlantice au fost rezultatul alianței dintre Statele Unite
ale Americii și Europa după cel de Al Doilea Război Mondial. Deloc
întâmplător, prima organizație europeană din perioada postbelică, OCEE
(Organisation for European Economic Cooperation = Organizația pentru
Cooperare Economică Europeană), a fost creată în 1948 la inițiativa Statelor
Unite. În 1947, secretarul de stat de atunci al Statelor Unite, George Marshall, a
cerut țărilor europene să își reunească eforturile pentru a-și reconstrui
economiile și a promis sprijinul țării sale. Acest sprijin s-a concretizat în Planul
Marshall, care a creat bazele reconstrucției rapide a Europei Occidentale. Inițial,
principalul obiectiv al OCEE a fost liberalizarea schimburilor comerciale între
state. În 1960, atunci când SUA și Canada s-au alăturat organizației, s-a adăugat
un nou obiectiv – cel al promovării progresului economic în țările din lumea a
treia, prin intermediul ajutoarelor pentru dezvoltare. OCEE a fost transformată
în OCDE (Organisation for Economic Co-operation and Development =
Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică), care numără în prezent
35 de membri.
În 1949, sub forma unei alianțe militare cu Statele Unite și Canada, a luat
ființă Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). Obiectivul NATO
este asigurarea apărării colective, respectiv a asistenței colective. Aceasta a fost
concepută sub formă de componentă a unei centuri globale de siguranță, pentru
limitarea influenței sovietice, și, după căderea „Cortinei de Fier” în anul 1989 și
procesul ulterior de dezmembrare a Uniunii Sovietice, s-a transformat tot mai
intens într-o organizație având ca scop soluționarea crizelor și promovarea
stabilității. Din NATO fac parte 28 de state, printre care 22 de state membre ale
UE (cu excepția Austriei, a Suediei, a Finlandei, a Irlandei, a Maltei și a
Ciprului), precum și SUA, Canada, Turcia, Norvegia, Islanda și Albania.
Uniunea Europei Occidentale (UEO) a fost creată în 1954, în scopul consolidării
cooperării țărilor europene în domeniul politicii de securitate. UEO a marcat
debutul politicii de securitate și apărare în Europa. Totuși, dezvoltarea rolului
UEO nu a continuat, întrucât cea mai mare parte a competențelor organizației a
fost transferată altor instituții internaționale, în special NATO, Consiliului
Europei și Uniunii Europene. Prin urmare, UEO a fost dizolvată la 30 iunie
2011.
Al doilea grup: Consiliul Europei și OSCE
 Organizațiile europene care formează al doilea grup se caracterizează
printr-o structură ce permite includerea unui număr cât mai mare de țări. În
același timp, s-a acceptat în mod intenționat faptul că aceste organizații nu vor
depăși sfera cooperării internaționale tradiționale.
Între aceste organizații se numără Consiliul Europei, înființat la 5 mai
1949, în calitate de organizație politică, având în prezent 47 de membri,
incluzând toate statele membre actuale ale UE. Statutul Consiliului Europei nu
face nicio referire la o eventuală transformare în federație sau uniune și nu
prevede transferul sau exercitarea în comun a drepturilor de suveranitate
națională. Deciziile cu privire la toate aspectele importante se iau conform
principiului unanimității. Astfel, fiecare stat se poate opune adoptării deciziilor
prin exercitarea unui drept de veto. Prin urmare, Consiliul Europei este conceput
doar ca organism de cooperare internațională.
Consiliul Europei a încheiat numeroase convenții în domeniul economiei,
culturii, politicii sociale și justiției. Cea mai importantă și cea mai cunoscută
dintre acestea este Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale din 4 noiembrie 1950 (CEDO = Convenția europeană a
drepturilor omului), încheiată între timp de toți cei 47 de membri ai Consiliului
Europei. Convenția nu a permis numai stabilirea unui nivel minim de protecție a
drepturilor omului în țările membre, ci a creat, de asemenea, un sistem de
protecție juridică prin care organismele înființate în temeiul convenției de la
Strasbourg (Comisia Europeană a Drepturilor Omului și Curtea Europeană a
Drepturilor Omului) pot condamna încălcarea drepturilor omului în țările
membre.

Din acest grup face parte și Organizația pentru Securitate și Cooperare în

Europa (OSCE), înființată în 1994 în urma „Conferinței pentru securitate și
cooperare în Europa” (CSCE). OSCE, din care fac parte în prezent 57 de state,
are obligația de a respecta principiile și obiectivele stabilite prin Actul Final de
la Helsinki din 1975 și prin Carta de la Paris din 1990. Pe lângă măsurile de
promovare a încrederii între țările Europei, aceste obiective includ și crearea
unei „rețele de securitate” care să permită soluționarea pe cale pașnică a
conflictelor.

Al treilea grup: Uniunea Europeană

Cel de al treilea grup de organizații europene este reprezentat de Uniunea
Europeană (UE). Spre deosebire de asociațiile internaționale tradiționale dintre
state, noutatea esențială a UE rezidă în faptul că statele membre au renunțat la
unele dintre drepturile lor de suveranitate în favoarea UE și i-au conferit acesteia
prerogative pentru a acționa în mod independent. În exercitarea acestor
prerogative, UE poate emite acte juridice europene având aceeași putere ca
actele de suveranitate adoptate în statele membre.

Piatra de temelie a Uniunii Europene a constituit-o declarația de la 9 mai

1950 a lui Robert Schuman, ministrul de externe al Franței la acea vreme, în
care acesta a prezentat planul pe care îl elaborase împreună cu Jean Monnet de
unificare a industriei europene a cărbunelui și oțelului prin formarea unei
Comunități Europene a Cărbunelui și Oțelului. Potrivit declarației, această
unificare reprezintă o inițiativă istorică în favoarea unei „Europe organizate și
vii”, care este „indispensabilă pentru civilizație” și fără de care „pacea în lume
nu poate fi menținută”.

„Planul Schuman” a devenit în cele din urmă realitate odată cu încheierea

Tratatului de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO)
între cele șase țări fondatoare (Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și
Țările de Jos), la 18 aprilie 1951, la Paris (Tratatul de la Paris), cu intrarea în
vigoare a acestuia la 23 iulie 1952. Această Comunitate a fost instituită pentru o
perioadă de 50 de ani și a fost „integrată” în Comunitatea Europeană atunci când
tratatul său fondator a expirat, la 23 iulie 2002. În continuare, câțiva ani mai
târziu, aceleași state au creat, prin tratatele de la Roma din 25 martie 1957,
Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice (Euratom), care și-au început activitatea odată cu intrarea în vigoare a
acestor tratate, la 1 ianuarie 1958.

Crearea Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht a marcat o nouă

etapă a procesului de unificare politică a Europei. Acest tratat, semnat încă de la
7 februarie 1992 la Maastricht, dar care, din cauza unor obstacole întâmpinate în
procesul de ratificare (aprobarea poporului danez a fost obținută doar după un al
doilea referendum; în Germania a fost introdusă o acțiune juridică împotriva
acordului parlamentar cu privire la tratat), a intrat în vigoare abia la 1 noiembrie
1993, se autodefinește ca „o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni din
ce în ce mai strânse între popoarele Europei”. Acesta conține instrumentul de
instituire a Uniunii Europene, cu toate că procesul nu a fost finalizat. Uniunea
Europeană nu a înlocuit în acest context Comunitățile Europene, ci a adus aceste
elemente sub același acoperiș, alături de noile politici și forme de cooperare.
Acest proces a condus în mod figurativ la trei piloni, pe care s-a sprijinit
Uniunea Europeană: primul pilon a fost reprezentat de Comunitățile Europene:
CEE (redenumite CE), CECO (până în 2002) și Euratom. Cel de al doilea pilon
a fost reprezentat de cooperarea statelor membre în cadrul afacerilor externe
comune și a politicii de securitate. Cel de al treilea pilon a vizat cooperarea
statelor membre în domenii precum justiția și afacerile interne.

Uniunea Europeană a cunoscut o primă etapă de dezvoltare prin tratatele

de la Amsterdam și de la Nisa, care au intrat în vigoare la 1 mai 1999 și,
respectiv, la 1 februarie 2003. Scopul acestor reforme privind tratatele a fost
reprezentat de menținerea în beneficiul UE a capacității sale de acțiune și în
cadrul unei Uniuni extinse cu numeroase state membre noi. Din acest motiv,
cele două tratate au condus în primul rând la reforme instituționale, voința
politică de aprofundare a integrării europene rămânând relativ scăzută în raport
cu reformele din etapele anterioare.

Numeroasele critici care au urmat au dat naștere unei dezbateri cu privire

la viitorul Uniunii Europene și la structura sa instituțională. Acestea au
determinat adoptarea unei Declarații privind viitorul Uniunii Europene de către
șefii de stat sau de guvern la 5 decembrie 2001 în localitatea Laeken din Belgia.
Prin acest document, UE și-a asumat obligația de a deveni mai democratică, mai
transparentă și mai eficientă și de a deschide calea către adoptarea unei
Constituții. Primul pas în atingerea acestui obiectiv l-a constituit instituirea unei
convenții europene, sub președinția fostului președinte al Franței, Valéry
Giscard d’Estaing, a cărei misiune era redactarea unei Constituții europene.
Proiectul elaborat în cadrul acestei convenții având ca obiect „Tratatul de
instituire a unei Constituții pentru Europa” a fost înmânat oficial președintelui
Consiliului European la 18 iulie 2003 și adoptat cu diferite modificări de către
șefii de stat sau de guvern la 17 și 18 iulie 2004 la Bruxelles.

Constituția avea drept scop transformarea Uniunii Europene și a

Comunității Europene existente într-o Uniune Europeană unică, care ar fi trebuit
să funcționeze pe baza unui singur tratat constituțional. Doar Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice urma să funcționeze în continuare ca o
comunitate independentă, deși strâns asociată Uniunii Europene, ca și până
atunci. Acest proiect constituțional a eșuat însă în cursul procesului de ratificare
al statelor membre. După primele voturi pozitive în 13 din cele 25 de state
membre de atunci, tratatul a fost respins în referendumurile din Franța (54,68 %
împotrivă, la o participare de 69,34 %) și din Țările de Jos (61,7 % împotrivă, la
o participare de 63 %).

După o perioadă de reflecție de aproape doi ani, în prima jumătate a

anului 2007 s-a reușit lansarea unui nou pachet de reforme. Acest pachet de
reforme se desparte formal de ideea unei Constituții europene, prin care toate
tratatele existente urmau a fi abrogate și înlocuite cu un singur document,
intitulat „Tratatul de instituire a unei Constituții a UE”. În schimb, a fost
elaborat un tratat de reformă care, ca și tratatele anterioare de la Maastricht,
Amsterdam și Nisa, a introdus modificări fundamentale ale tratatelor existente
ale UE, vizând creșterea capacității de acțiune a UE în interiorul și în afara
Uniunii, consolidarea legitimității democratice a UE și creșterea eficacității
acțiunilor acesteia în ansamblu. Potrivit tradiției, acest tratat de reformă a fost
numit Tratatul de la Lisabona. Proiectul Tratatului de la Lisabona a fost elaborat
extrem de rapid, în special datorită faptului că, în concluziile la ședința
Consiliului European din 21 și 22 iunie 2007 de la Bruxelles, șefii de stat sau de
guvern au stabilit în amănunt prin ce modalitate și în ce măsură modificările
negociate privind tratatul constituțional urmau să fie încorporate în tratatele
existente. Au procedat în această privință de o manieră complet atipică și nu s-au
limitat la stabilirea unor direcții generale care ulterior să fie puse în practică prin
dispozițiile unei conferințe interguvernamentale, ci au definit ei înșiși structura
și conținutul modificărilor ce urmau să fie aplicate, formulând uneori chiar
textul exact al unei dispoziții.

Principalele puncte controversate au fost delimitarea competențelor între

Uniune și statele membre, viitorul politicii externe și de securitate comune, noul
rol al parlamentelor naționale în procesul de integrare, încorporarea Cartei
drepturilor fundamentale în dreptul Uniunii, precum și eventualele progrese în
domeniul cooperării polițienești și judiciare în materie penală. Drept urmare,
conferința interguvernamentală convocată în 2007 a avut o libertate de manevră
redusă, având doar mandatul aplicării din punct de vedere tehnic a modificărilor
impuse. Lucrările conferinței interguvernamentale au fost astfel finalizate încă
de la 18/19 octombrie 2007; acestea au fost aprobate din punct de vedere politic
cu ocazia reuniunii informale a Consiliului European care a avut loc în aceeași
perioadă la Lisabona.
 Tratatul a fost în cele din urmă semnat oficial la 13 decembrie 2007, la
Lisabona, de către șefii de stat sau de guvern ai celor 27 de state membre ale UE
de atunci (Croația a devenit stat membru al UE în 2013). Cu toate acestea,
procesul de ratificare a acestui tratat s-a dovedit a fi extrem de dificil. Deși, spre
deosebire de Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, Tratatul de la
Lisabona a fost ratificat cu succes în Franța și în Țările de Jos, acesta a suferit un
eșec la un prim referendum organizat în Irlanda la 12 iunie 2008 (53,4 %
împotrivă, la o participare de 53,1 %). Doar după obținerea mai multor garanții
juridice cu privire la sfera (limitată) a noului tratat, cetățenii irlandezi au fost
chemați la vot la un al doilea referendum privind Tratatul de la Lisabona, în
octombrie 2009. De data aceasta, tratatul a obținut o aprobare largă din partea
populației irlandeze (de 67,1 % „pentru”, la o participare de 59 %). Succesul
referendumului din Irlanda a deschis calea ratificării Tratatului de la Lisabona în
Polonia și în Republica Cehă. În Polonia, președintele Kaczyński condiționase
semnarea documentului de ratificare de rezultatul favorabil al referendumului
din Irlanda. De asemenea, președintele ceh, Václav Klaus, intenționase inițial să
aștepte rezultatele referendumului irlandez, însă ulterior a condiționat semnarea
instrumentului de ratificare de garanția că „decretele Beneš” din 1945, care
exclud orice revendicare teritorială asupra unor foste teritorii germane din
Republica Cehă, nu vor fi afectate de Tratatul de la Lisabona și, în special, de
Carta drepturilor fundamentale, integrată în Tratatul UE. După identificarea unei
soluții la aceste cereri, președintele ceh a semnat instrumentul de ratificare la 3
noiembrie 2009. Astfel, procesul de ratificare a fost finalizat, iar Tratatul de la
Lisabona a putut intra în vigoare la 1 decembrie 2009.

Prin Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană și Comunitatea

Europeană au fuzionat într-o Uniune Europeană unică. Termenul „comunitate”
este înlocuit integral cu termenul „uniune”. Uniunea se substituie și preia
succesiunea Comunității Europene.