Teoria elasticității

De la începutul anilor șaizeci, așa numita metodă analitic-empirică sau mecanic-empirică a

câștigat popularitate printre inginerii drumari. Această metodă folosește proprietățile fizice
fundamentale și un model teoretic pentru a prognoza tensiunile, deformațiile și deflexiunile,
adică răspunsul structurii rutiere, produs de o sarcină, vezi figura 2.1. Dacă sunt corecte
ipotezele fundamentale în ceea ce privește materialele și condițiile limită, această metodă este
valabilă oriunde și poate fi folosită pentru a prognoza corect răspunsul oricărei combinații de
sarcini, efecte climatice și materiale.

Figura 2.1 Răspunsul structurii rutiere (tensiune, deformație și deflexiune)

Figura 2.2 Comportarea structurii rutiere (fisurare, făgașe și denivelari)

În a doua parte a metodei, se folosesc încă relații empirice, dar aceste relații au la bază
răspunsul structurii rutiere. Fisurarea stratului asfaltic este prognozată din deformația maximă
de întindere în stratul asfaltic iar deformația permanentă se determină din deformația maximă
de compresiune a materialelor necoezive, de exemplu. Acest lucru este ilustrat în figura 2.2. În
prezent se depune mult efort pentru reducerea părții empirice a metodei. De exemplu,
deformația permanentă se poate calcula direct dacă se cunosc relațiile tensiune permanentă
deformație pentru materiale. În unele metode, cum ar fi Metoda Elementelor Distincte (DEM),
deplasările elastice și plastice se calculează în același proces.

Acest capitol va descrie pe scurt unele din elementele esențiale ale teoriei elasticității,
care este modelul cel mai folosit pentru dimensionarea structurii rutiere. În cele mai multe
cazuri se presupune că încărcarea este statică, deformațiile sunt continui (compatibilitate între
deformațiile normale și de forfecare) și că toate materialele sunt omogene, izotrope și liniar
elastice.