CURS

Dreptul Uniunii Europene

Academia de Studii Economice - Bucureşti

1
 Cronologia construcţiei europene

Instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului – C.E.C.O.

Propunerea a fost acceptată iniţial de 6 state – Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
Marea Britanie, la 27 mai 1950 s-a declarat neinteresată prin refuzul de a participa la negocieri, pe motiv că nu
putea lua în considerare o limitare, chiar parţială, sub aspectul suveranităţii. Următoarele evenimente, au marcat
instituirea Tratatului C.E.C.O., astfel :
- pe data de 10 iunie 1950 declaraţia lui Schuman a fost urmată de negocieri deschise la Paris;
- la 20 iunie 1950 a avut loc tot la Paris o Conferinţă care a avut ca scop elaborarea Tratatului
instituind C.E.C.O.;
- la 18 aprilie 1951 a fost semnat la Paris Tratatul C.E.C.O. ;
- la 25 iulie 1952 Tratatul C.E.C.O. a intrat în vigoare, după ratificarea acestuia de cele 6 state:
Franţa, Italia, R.F.Germania, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
Tratatul a fost încheiat pentru o perioadă de 50 ani. La 10 februarie 1953 se deschide Piaţa comună, pentru
cărbune, iar la 10 mai 1953, pentru produse siderurgice.
Tratatul de la Paris transferă de la statele membre un anumit număr de competenţe - cu puteri de decizie –
către instituţiile comunitare, create de acesta. Ca şi Tratatele europene ulterioare (C.E.E. şi C.E.E.A.), Tratatul
C.E.C.O. reprezintă mai mult decât un acord internaţional clasic, deoarece a creat instituţii independente de
autorităţile publice naţionale şi le-a înzestrat cu drepturi suverane în domeniile legislativ, administrativ şi judiciar,
drepturi care le-au fost transferate –după cum am arătat – de la statele membre. Cele 4 instituţii create de Tratatul
C.E.C.O. sunt următoarele:
- Înalta Autoritate - organism cu pronunţat caracter supranaţional (în prezent Comisia Europeană). Are
responsabilitatea de a administra piaţa comună a cărbunelui şi oţelului ,,în care să domnească libera circulaţie şi
libera concurenţă – obiectiv al Tratatului – scop în care are puteri decizionale – obligatorii - pe care le exercită nu
numai asupra statelor membre ci şi direct asupra întreprinderilor de sector.
- Adunarea parlamentară - îi este încredinţată controlul politic al Înaltei Autorităţi.
- Consiliul Special de Miniştri - garantează că Înalta Autoritate acţionează în strânsă legătură cu guvernele
naţionale.
- Curtea de Justiţie – asigură autoritatea dreptului în limitele teritoriale ale celor 6 state semnatare ale
Tratatului. Tratatul de la Paris reprezintă un prim pas pe calea integrării europene, un model de integrare juridică,
instituţiile C.E.C.O. pregătind istituţiile celor două comunităţi create ulterior – C.E.E. şi C.E.E.A. Integrarea
realizată prin crearea C.E.C.O. n-a putut fi extinsă şi pe plan politic dat fiind nereuşita – din anii 1953, 1954 - a
două noi propuneri de cooperare mai strânsă a celor 6 state sub forma Comunităţii europene de apărare şi a
Comunităţii politice europene

Instituirea Comunităţii Economice Europene (C.E.E.) şi a Comunităţii Europene a Energiei

Atomice (C.E.E.A. sau E.U.R.A.T.O.M.)
La 25.03.1957, la Roma au fost semnate două tratate:
- Tratatul ce instituie o Comunitate Europeană a Energiei Atomice –T.C.E.E.A., vizând promovarea
utilizării energiei nucleare în scopuri paşnice şi dezvoltarea unei puternice industrii nucleare;
- Tratatul ce instituie o Comunitate Economică Europeană – Piaţa comună. Scopurile politice sunt
precizate în Preambulul Tratatului, potrivit căruia cele 6 state se declară ,,angajate în stabilirea fundamentelor unei
Uniuni fără încetare mai strînsă între popoarele Europei,,. → Odată cu semnarea Tratatelor
de la Roma (25.03.1957), a fost adoptată (la Roma) ,,o Convenţie relativă la unele instituţii comune Comunităţilor
Europene,, şi anume - Adunarea parlamentară şi Curtea de Justiţie.

2
 La 01.01.1958 cele două tratate intră în vigoare, ca urmare a ratificării lor de către părţile contractante (cele
6 state membre ale C.E.C.O.) conform propriilor proceduri constituţionale. Ambele tratate au fost încheiate pe o
durată nelimitată.
La 17 .04.1957 au fost semnate la Bruxelles protocoalele cu privire la privilegii şi imunităţi şi la Curtea de
Justiţie a C.E.E. şi C.E.E.A.
Angajamentele imediate prevăzute în conţinutul Tratatului C.E.E. preluate din raportul Spaak, vizează
realizarea unei zone de politică comună, cu o puternică unitate a producţiei care să pemită o expansiune continuă, o
stabilitate crescută, o creştere accelerată a nivelului de viaţă. În acest scop, tratatul prevede mai întâi crearea unei
pieţe comune la nivelul celor 6 state, care să aibă caracteristicile unei pieţe naţionale, şi care să determine
realizarea unei uniuni vamale care să presupună libera circulaţie internă a mărfurilor şi protecţia externă printr - un
tarif vamal comun, libera circulaţie a factorilor de producţie (a persoanelor, a întreprinderilor, a serviciilor, a
capitalurilor) și protecţia liberei concurenţe.
Tratatul C.E.E. prevede de asemenea atât armonizarea politicilor economice generale cât şi
dezvoltarea politicilor sectoriale comune în special în: agricultură, transporturi, relaţii comerciale cu statele
terţe.
În plan instituţional cele două tratate de la Roma preiau modelul T.C.E.C.O. însă într-o structură
mai puţin deschisă caracterului supranaţional. Din această perspectivă, în doctrina de specialitate s-a
precizat că ,,prin mecanismul instituţional şi decizional pe care-l prevăd elementele supranaţionale să fie
măcar în aparenţă contracarate.
Cele două Comunităţi, prin actele lor institutive, ca şi prin actele lor adiţionale, au două instituţii
comune cu C.E.C.O. : Adunarea Parlementară şi Curtea de Justiţie. Tratatatele C.E.E. şi C.E.E.A. prevăd
pentru cele două Comunităţi următoarele instituţii: Consiliul de Miniştri - ca organ de conducere generală,
Comisia executivă- ca organ executiv, respectiv Consiliul Ministerial - ca organ suprem, Comisia - ca
organ executiv.
În privinţa Marii Britanii, aceasta a decis în favoarea integrării sub forma unei asocieri, care în
condiţiile date, aceasta să aibă loc între statele membre O.E.E.C rămase, şi cele 6 state comunitare, care să
constituie o unitate economică de sine stătătoare, în cadrul unei zone de comerţ liber.
La 8 aprilie 1965, la Bruxelles se produce o simplificare în plan instituţional, prin semnarea aşa
numitului Tratat de Fuziune a executivelor, intrat în vigoare la 1 iulie 1967, dată de la care Comunităţile
Europene au comune, pe lângă cele două instituţii Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie (comune din
1967), şi Consiliu şi Comisia.
▪ Cu prilejul fuziunii executivelor, cele 6 state semnatare ale Tratatelor comunitare au adăugat
mecanismului comunitar, un Comitet de reprezentanţi permanenţi – C.O.R.E.P.E.R. – compus paritar din
miniştri reprezentanţi ai statelor membre. C.O.R.E.P.E.R. are atribuţia de a pregăti şedinţele Consiliului de
miniştri, de a cenzura, modifica şi aproba în unanimitate orice propunere sau iniţiativă, luată cu majoritate
în Comisia Executivă, ce urmează să devină act comunitar.
▪ La 29. 01. 1966 are loc celebrul acord asupra dezacordului semnat la Luxemburg, prin care Franţa – ce
aplicase aşa numita politică a scaunului gol prin refuzarea de a participa, aproape 7 luni, la lucrările
instituţiilor comunitare, stagnând astfel activitatea acestora – îşi impune voinţa ca ,,în Consiliul Ministerial
să se adopte orice decizie cu unanimitate sau deloc,,. Prin urmare regula majorităţii în adoptarea deciziilor
care trebuia realizată la sfîrşitul anului 1965, a fost amânată reprezentând o ameninţare pentru suveranitatea
statelor membre.
Între 1-2 decembrie 1963, la Haga a avut loc reuniunea şefilor de stat şi de guvern prin care s-a luat
hotărârea de a deschide negocierile între Comunităţi şi statele care au înaintat cereri de aderare.
De la 1 iulie 1968 a devenit complet operaţională Uniunea Vamală, cu 18 luni înaintea calendarului
stabilit de Tratat. Din acel moment tarifele şi restricţiile cantitative dintre statele membre (cele 6 state) erau
complet abolite, barierele vamale interne complet suprimate şi un tarif extern comun, finalizat.

3
 Actul Unic European

Actul unic a fost semnat la Luxemburg la 17 februarie şi la Haga la 28 februarie 1986 şi a intrat în
vigoare la 1 iulie 1987. Actul a fost numit ,,unic,, deoarece combină două instrumente diferite: primul care
prevede modificarea celor trei tratate europene, iar cel de-al doilea care constituie un acord între statele
membre pentru formularea şi implementarea în comun a unei politici externe comune.
A.U.E are drept obiectiv finalizarea ,,pieţei interne,,. Trecerea de la ,,piaţa comună,, la ,,piaţa
internă,, nu este o simplă modificare terminologică, ci este considerat un obiectiv ambiţios care implica
adoptarea a 310 directive de apropiere a legislaţiilor în vederea stabilirii progresive a pieţei interne până la
31 decembrie 1992.
În Actul Unic European se regăsesc, în mare parte, cele trei categorii de măsuri - eliminarea
frontierelor fizice, tehnice şi fiscale - precizate în Carta Albă. În acest context, piaţa internă, a fost
preconizată să asigure :
- o zonă fără frontiere interne în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciiilor şi
capitalului este asigurată în conformitate cu dispoziţiile Tratatului;
- politica socială (articolele 21 şi 22, prin care A.U.E. introduce în Tratatul C.E.E. art. 118 A şi art.
118 B);
- coeziunea economică şi socială (Titlul V, articolele 130 A la 130 E, titlu nou adăugat în Tratatul
C.E.E. în partea a treia referitoare la ,,Politica Comunităţii);
- cercetarea ştiinţifică şi tehnologică (tilu VI, articolele130F la 130 Q, titlu nou adăugat în Tratatul
C.E.E. în partea a treia referitoare la ,,Politica Comunităţii);
- mediul înconjurător (titlu VII, articolele 130 R la 130 T, titlu nou adăugat în Tratatul C.E.E. în
partea a treia referitoare la ,,Politica Comunităţii).
AUE cuprinde atât prevederi noi, cât şi prevederi modificatoare a tratatelor, referitoare la:
- structura instituţională - atribuţii ale Parlamentului European în domeniul legislativ (cu privire la
o mai mare implicare a acestei instituţii înprocedurile legislative), puterile acordate Comisiei pentru
aplicarea regulilor stabilite de Consiliu, crearea Tribunalului de Primă Insatnţă;
- întărirea procesului decisional al Comunităţilor prin: extinderea votului cu majoritate calificată,
includerea în Tratat a capitolelor privind coeziunea economică şi socială (dezvoltare regională), cercetarea
şi dezvoltarea tehnologică şi mediul.
A.U.E. a creat condiţiile pentru punerea în aplicare a reformelor care să conducă la realizarea
Uniunii Economice şi monetare şi la cooperarea în domeniul politicii externe pentru edificarea unei Uniuni
politice. Aceste obiective au fost discutate la 27-28 iunie 1988, în cadrul Consiliului European de la
Hanovra, şi încredinţate la 15 decembrie 1990, celor două conferinţe interguvernamentale deschise la
Roma. Modificările Tratatelor comunitare potrivit obiectivelor amintite ar fi urmat să fie ratificate până la
sfârşitul anului 1992.
În anul 1995 intră în vigoare Tratatul Schengen
La 1 ianuarie 1990 se înfiinţează oficial Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare -
B.E.R.D., cu sediul la Londra.
La 1 iulie 1990 începe prima fază a Uniunii Economice şi Monetare (1990-1994).
La 22 octombrie 1990 România semnează un Tratat de cooperare cu Comunităţile europene.
În anul 1991 se desfiinţează C.A.E.R. (5. 01.1991) şi Pactul de la Varşovia (25.02.1991).
În anul 1992, Consiliul Ministerial votează Codul vamal comunitar.

Tratatul de la Mastricht - Tratatul asupra Uniunii Europene

La 7 februarie 1992 cei 12 membri ai Comunităţilor Europene au semnat la Mastricht Tratatul

privind instituirea Uniunii Europene, care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
În timp ce Tratatul de la Roma stabilea ,,fundamentele unei uniuni fără încetare mai strânsă între
popoarele europene, şi A.U.E. cuprindea în preambulul său, pentru prima dată, hotărârea statelor de a

4
realiza o Uniune europeană, tratatul de la Mastricht marcheză o nouă etapă în procesul de creare a unei
Uniuni fără încetare mai strânsă între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cât mai aproape
posibil de cetăţeni (art. A alin. 2).
Tratatul asupra Uniunii europene cuprinde şapte titluri precedate de preambul. Cele şapte titluri
cuprind:
- Dispoziţii comune (Titlul I, articolele A la F). Acestea se referă la o Uniune Europeană prin fixarea
obiectivelor acesteia: stabilirea unei uniuni economice şi monetare incluzând în cele din urmă o monedă
unică, o politică externă şi de securitate comună cuprinzând şi evenuala stabilire a unui cadru pentru o
politică de apărare comună, introducerea cetăţeniei uniunii, cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor
interne, păstrarea acquisu-lui comunitar şi respectarea principiului subsidiarităţii;
- Dispoziţii pentru modificarea Tratatelor ce instiuie Comunitatea economică europeană (în
vederea stabilirii Comunităţii europene, art.G), Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului ( art. H ),
Comunitatea europeană a energiei atomice (art.I), cuprinse în Titlurile, II, III, IV;
- Dispoziţii privind politica externă şi de securitate comună ( articolele J la J 11);
- Dispoziţii asupra cooperării în domeniile justiţiei şi afacerilor interne( articolele K la K 9);
- Dispoziţii finale ( articolele L la S);
→ Uniunea europeană, potrivit Tratatului de la Mastricht, este întemeiată pe următorii piloni sau
fundamente:
- Comunităţile – primul pilon;
- Politica externă şi de securitate comună – P.E.S.C. - al doilea pilon;
- Cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne - J.A.I. - al treilea pilon.
Uniunea europeană – potrivit TMs., nu are personalitate juridică, nu are capacitatea de a se angaja
ca atare pe plan extern faţă de state terţe, nu are competenţa de a încheia tratate, ea se poate angaja numai în
plan politic. Comunităţile îşi păstrează personalitatea lor juridică putând să se angajeze şi să angajeze
statele membre în acorduri internaţionale.
Uniunea europeană dispune de un cadru instituţional unic, constituit în principal dintr-o singură
instituţie care este cu adevărat instituţia Uniuii, respectiv, Consiliul european, care impulsionează
dezvoltarea Uniunii şi defineşte orientările politicii generale.
Prin urmare sistemul instituţional unic al Uniunii Europene este format din instituţiile comunitare
(Consiliul Comunităţilor Europene, devenit prin Tratatul de la Mastricht Consiliul Uniunii Europene,
Parlamentul european, Comisia europeană, Curtea de justiţie) şi Consiliul european.
La 2 mai 1992 a fost semnat la Porto Acordul de constituire a unui Spaţiu Economic European
(S.E.E.) între ţările membre ale Acordului European de Liber Schimb (A.E.L.S.) şi Comunitatea
Europeană. Acordul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.
La 21 decembrie 1992, Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia semnează la Cracovia Tratatul de
înfiinţare a C.E.F.T.A.
La 21 - 22 iunie 1993 are loc Consiliul european de la Copenhaga ocazie cu care se precizează că
statele est-europene vor fi admise în Uniunea Europeană de îndată ce vor îndeplini condiţiile sau criteriile
economice şi politice fixate prin tratatele de asociere. Atfel, o ţară candidată trebuie să aibă instituţii stabile
care să garanteze democraţia, primatul dreptului, drepturile omului, respectarea minorităţilor şi protecţia lor
(criterii politice), existenţa unei economii de piaţă viabile, precum şi capacitatea de a face faţă presiunii
concurenţiale şi forţelor pieţei în interiorul uniunii (criterii economice) şi să respecte acquis-ul comunitar.
După adoptarea T.U.E. alte zece state au depus cereri de aderare: România, Cehia, Slovacia, Ungaria,
Polonia, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia şi Lituania.
Din anul 1994 funcţionează Institutul Monetar European –I.M.E., cu sediul la Frankfurt, şi începe a
doua etapă a Uniunii Economice şi Monetare - U.E.M.
La 22 iunie 1995, România depune la Paris în mod oficial crerea de aderare la U.E. În acelaşi an la
Consiliul European de la Cannes se elaborează o ,,Carte Albă,, ce conţine măsuri în vederea armonizării
legislative pentru statele europene asociate.
Cu privire la cererile de aderare ale celor 10 state menţionate, Comisia a adoptată 16 iulie 1997
,,Agenda 2000 Pentru o Europă mai puternică şi mai extinsă,, prin care se fac recomandări detaliate în cazul

5
fiecărei cereri şi asupra lansării procesului de negociere. Punctul de vedere al Comisiei a fost ca aceste
negocieri trebuie să fie deschise cu numai şase ţări: Polonia, Ungaria, Cehia, Estonia, Slovenia şi Cipru. La
10 noiembrie 1997 Consiliu şi-a exprimat acordul său asupra componentelor strategiei de preaderare
stabilită în ,,Agenda 2000,,.
În anul 1998 intră în vigoare Convenţia Europol de cooperare poliţienească, prin care s-a creat
Biroul European de Poliţie.

Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Amsterdam reprezintă, după A. U. E. şi Tratatul de la Mastricht, cea de-a treia

revizuire importantă a Tratatelor comunitare. Acesta a fost semnat la 2 octombrie 1997 la Amsterdam,
urmare a conferinţei interguvernamentale deschisă la Torino la 29 martie 1996. Tratatul a intrat în vigoare
la 1 mai 1999. Noul Tratat cuprinde trei părţi:
a. Modificări de fond aduse tratatelor,
b. Simplificare,
c. Prevederi generale şi finale.
a. Dispoziţiile Tratatului privesc, în principal: instituţiile comunitare, principiile funndamentale şi
politicile comunitare.
În privinţa instituţiilor remarcăm:
▪ a fost întărit considerabil rolul Parlamentului European prin stabilirea unui plafon pentru numărul
membrilor săi - avîndu-se în vedere lărgirea Uniunii - în sensul că acesta nu va putea depăşi şapte sute (art.
189 din Tratatul C.E.); acest lucru impune şi o modificare a legislaţiilor naţionale privind alegerea
Parlamentului European.
▪ s-au înlocuit unele proceduri de decizie cu procedura codeciziei, în principal în domeniul pieţei
interne (articolele: 12, 18. 42, 71, 80, 148, 150, 156, 162, 172, 175, 179);
▪ Curtea de Justiţie a primit noi competenţe:
- în cadrul reglementărilor din Titlul IV din Tratatul C.E. privind vizele, azilul, imigrarea şi alte
politici referitoare la libera circulaţie a persoanelor( articolele 61-69),
- în materia reglementată de dispoziţiile articolelor 29-42 din T.U.E. privind cooperarea în domeniul
poliţiei şi al justiţiei în materie penală, şi ale articolului 6 par. 2 T.U.E, referitor la controlul activităţii
instituţiilor în domeniul respectării drepturilor fundamentale, în măsura în care cele două Tratate prevăd
această competenţă.
▪ Curtea de conturi, potrivit art. 5 T.U.E. ca şi Parlamentul European, Consiliu, Comisia Europeană
şi Curtea de Justiţie, dobândeşte statutul de instituţie comunitară.
Tratatul de la Amsterdam reglementează ,,cooperarea întărită,, , la art. 43- 45. TMs..
În privinţa drepturilor fundamentale, precizăm că Uniunea nu a aderat la Convenţia europeană a
drepturilor omului, dar, art. F par. 2 din T.U.E. – potrivit căruia Uniunea respectă drepturile fundamentale
aşa cum sunt garantate prin prin Convenţia europeană de apărare a drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, semnată la Roma, la 4. 11. 1950, şi aşa cum rezultă din tradiţiile constituţionale
comunebstatelor membre, ca principii generale de drept comunitar - a fost inclus la paragraful 2 al
articolului 6 din T.U.E. modificat prin Tratatul de la Amsterdam. În acest context paragraful 1 al art. 6
precizează că Uniunea este întemeiată pe principiile libertăţii şi democraţiei, respectului drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi al statului de drept, principii care sunt comune statelor
membre.
În privinţa politicilor comunitare, menţionăm că acţiunile în domeniu privesc:
- politica socială. Articolul 140 din T.CE stabileşte că, pentru realizarea obiectivelor prevăzute la
art. 136 - promovarea ocupării forţei de muncă, ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă care să
permită un progres egal, o protecţie socială adecvată, dialogul social, dezvoltarea resurselor umane, care să
permită un nivel ridicat al ocupării locurilor de muncă etc – Comisia încurajează cooperarea între statele
membre şi facilitează coordonarea acţiunilor acestora în toate domeniile politicii sociale şi mai ales în
domeniul ocupării forţei de muncă, al dreptului la muncă şi al condiţiilor muncii, formării şi perfecţionării

6
profesionale, securităţii sociale, protecţiei împotriva accidentelor şi bolilor profesionale, securităţii sociale,
igiena muncii, dreptul sindical şi negocierile colective între patroni şi salariaţi (lucrători).
- politica comercială comună, politica comună în domeniul agriculturii şi pescuitului, şi în
domeniul transporturilor, şi celelealte politici: ale mediului, industriei, cercetării şi tehnologiei, energiei,
cooperării pentru dezvoltare, protecţiei consumatorilor. Aceste politici potrivit Tratatului de la Amsterdam
(art. 2), vor trebui să inspire noua misiune comunitară ,,înaltul grad de copetitivitate”. Este vorba despre
revizuire care urmăreşte să evidenţieze legătura dintre competitivtate şi ,, progresu economic şi social
echilibrat şi duarbil” care figurează printre noile obiective ale Uniunii (art. 2 alin. 2 T. UE).
b. Simplificarea tratatelor a rezultat din faptul că tratatele comunitare au fost supuse unor revizuiri
succesive, care au constat în adăugiri la textul iniţial, fără a fi abrogate dispoziţiile caduce. O declaraţie
referitoare la art. 10 din T.A. precizează că simplificarea nu aduce atingere acquis-ului comunitar. În
consecinţă, s-a procedat la o renumerotare completă a T.CE şi a T.U.E., deoarece, ca urmare a revizuirii
decisă la Amsterdam şi în special datorită simplificării, prezentarea T.CE devenea tot mai neclară. Astfel,
potrivit art. 12 par. 1 din T.A., articolele, titlurile şi secţiunile din T.U.E. şi din T.CE astfel cum au fost
modificate prin dispoziţiile T.A. sunt renumerotate conform tabelelor de echivalenţă ce figurează în anexa
la Tratat, care face parte integrantă din acesta.
c. Dispoziţiile finale se referă la durata tratatului (nelimitată), la ratificarea de către părţile
contractante, la intrarea în vigoare şi la redactarea lui în limbile oficiale ale U.E.
La 1 ianuarie 1999, s-a infiinţat Banca Centrală Europeană (deşi a fost prevăzută a se înfinţa pentru 1. 07.
1998), şi a fost introdusă moneda unic ,,euro,, în care 11 state europene care au îndeplinit criteriile de
convergenţă în decontările scriptice. Această dată marchează începutul fazei a III-a a Uniunii Economice şi
Monetare (U.E.M.), 1999-2002
Ca urmare a Consiliului European de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999, la 15 02. 2000 încep
negocierile de aderare între U.E. şi România, Letonia, Lituania, Slovacia, Malta, şi Bulgaria -potrivit unor
Conferinţe interguvernamentale cu fiecare din aceste ţări. Momentul efectiv de începere a negocierilor a
fost 28 martie 2000.
La 23. 06. 2000, C.E. semnează cu statele A.C.P. la Cotonou (Benin) o Convenţie care intră în vigoare în
locul Tratatului de la Lome.

Tratatul de la Nisa. Noi extinderi ale Uniunii Europene

Asupra textului Tratatului de la Nisa semnat la 26 februarie 2001 - urmare a Conferinţei

interguvernamentale compusă din reprezentanţii statelor membre deschisă la Bruxelles la 14 februarie
2000- s-a căzut de acord în cadrul reuniunii de vârf de la Nisa, din 7-11 decembrie 2000. Tratatul de la
Nisa, intrat în vigoare la 1. 02 2003, este primul tratat care face referire la 27 state membre ţinând cont de
cererile de aderare ale statelor din Europa de est. Tratatul a modificat T.U.E. şi Tratatele ce instituie
Comunităţile Europene şi unele acte asociate acestora, după cum urmează:
▪ modificările aduse T.U.E. au în vedere situaţiile în care există un ,,risc clar,, de încălcare gravă de
către un stat membru a principiilor libertăţii, ale democraţiei, ale respectului pentru drepturile omului şi
pentru libertăţile fundamentale, şi ale statului de drept( art. 6, 1 T.U.E.)
▪ alte modificări privesc structurarea treptată a unei politici de apărare comună în cadrul politicii
externe şi de securitate comună; rolul Uniunii Europei Occidentale practic dispare, în timp ce rolul
N.A.T.O. este consolidat (art. 17 T.U.E., modificat prin Tratatul de la Nisa).
▪ Comitetul Politic şi de securitate, sub responsabilitatea Consiliului, exercită acum control politic
asupra operaţiunilor şi direcţionează strategic operaţiunile de administrare a crizelor (art. 25 T.U.E.,
modificat de Tratatul de la Nisa).
▪ au fost introduse prevederi noi referitoare la cooperarea întărită în domeniul politicii externe şi de
securitate comună. (art. 27 de la ,,a,, la ,,o,, , 27,,e,, T.U.E., introduse de Tratatul de la Nisa).
▪ prevederi noi au fost aduse domeniului cooperării judiciare în materie penală. Astfel, alături de
Europol s-a înfiinţat Eurojust (Unitatea Europeană de Cooperare Judiciară), pentru o cooperare mai strânsă

7
între autorităţile judiciare şi alte autorităţi competente ale statelor membre (art. 29, al doilea par., noul
alineat secund T.U.E., modificat de Tratatul de la Nisa).
▪ Titlul VII intitulat ,,Prevederi asupra unei cooperări mai strânse,, şi-a schimbat numele în
,,Prevederi asupra cooperării întărite,,
▪ modificările tratatelor C.E., C.E.C.O. şi Euratom, privesc în special instituţiile, procedurile de vot
şi coopearea întărită. Comisia va cuprinde câte un reprezentant din fiecare stat membru; Parlamentul
European va avea cel mult 732 membri, votul majoritar în Consiliu va necesita majoritatea statelormembre
şi, la cererea unuia dintre statele membre, votul de 62% din populaţia Comunităţii; Tratatul defineşte şi
competenţele C.J.C.E. ( Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene), şi a T.P.I. (Tribunalului de Primă
Instanţă); votul majoritar a fost introdus pentru încă 27 de cazuri, iar procedura codeciziei a fost extinsă
▪ Tratatul de la Nisa stipulează un nou statut al Curţii de Justiţie, iar pentru rezolvarea unor
probleme specifice s-au înfiinţat camere jurisdicţionale.
În perioada 4-15 decembrie 2001, Cosiliul european de la Laeken (Belgia) decide, având în vedere
Declaraţia privind viitorul Uniunii, anexată la Tratatul de la Nisa, desfăşurarea lucrărilor unei Convenţii
privind viitorul Europei. La 1.03. 2002 Convenţia îşi deschide lucrările. Acestea au durat 16 luni.
Declaraţia de la Laeken a solicitatat ca problemele spre dezbatere (aproximativ 60) să se
concentreze asupra următoarelor aspecte:
- o mai bună repartizare a competenţei în cadrul Uniunii Europene ( în sensul delimitării stricte a
atribuţiilor, adaptarea sferelor de competenţă)
- simplificarea instrumentelor Uniunii (distincţia între funcţiile legislative şi măsurile de executare,
reducerea numărului instrumentelor legislative, recurgerea în măsură mai mare la legislaţia cadru).
- mai multă democraţie, mai multă transparenţă şi eficienţă (în special, metoda de desemnare a
comisarilor, atribuţiile şi alegerea Parlamentului European, rolul Consiliului, echilibru instituţional şi rolul
parlamentelor naţionale, eficienţa procesului de luare a deciziilor şi funcşionarea instituţiilor);
- spre o constituţie europeană (simplificarea tratatelor existente, inclusiv o distincţieîntre Uniune şi
Comunităţi; diviziunea între un tratat de bază şi dispoziţiiale altor tratate; statutul Cartei drepturilor
fundamentale; posibila adoptarea unui text constituţional în cele din urmă).
Întrunirile Convenţiei s-au ţinut la Bruxelles, în urma căror dezbateri şi compromisuri s-a ajuns la
adoptarea, prin consens, a unui proiect al unei Constituţii Europene, la 13 iulie. Proiectul de Constituţie a
parcurs mai multe etape în vedera adoptării lui sub forma unui Tratat. În cele din urmă Tratatul de
instituire a unei Constituţii pentru Europa a fost semnat la 29 octombrie 2004 şi supus ratificării de către
statele membre potrivit procedurilor naţionale;
A fost respins însă în procedurile de referendum desfăşurate în Franţa (29 mai 2005) şi în Oland (1
iunie 2005). Procesul de ratificare a fost prelungit peste termenul stabilit (noiembrie 2006) până la
jumătatea anului 2007, convenit la consiliul European din iunie 2005.
La 1.01. 2002 se pune în circulaţie moneda EURO în 12 state membre, cu excepţia Angliei, Danemarcei şi
Suediei. La 28. 02. 2002 moneda unică devine singurul mijloc de plată şi în ministerele europene, dată la
care s-a încheiat a III-a etapă şi ultima etapă a UEM.
În decembrie 2002 – la Consiliul European de la Copenhaga au fost invitate să adere la U.E. 10 state est -
europene. În cadrul declaraţiei ,,One Europe,, România şi Bulgaria au primit atât asigurări că nu trebuie să
reia negocierile cu noile state membre, cât şi promisiuni de ajutoare de peste 1 miliard euro/ajutor pe an (s-a
stabilit ca negocierile să fie încheiate până în octombrie 2004).
La 15 aprilie 2003, la Atena, au fost semnate tratatele de aderare cu cele 10 state candidate care au încheiat
negocierile în vederea dobândirii statului de membre ale Uniunii Europene, şi anume: Cehia, Slovacia,
Ungaria, Polonia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituani, Cipru şi Malta. Prin aderarea celor 10 state la 1
mai 2004, se realizează a V-a lărgire a Uniunii Europene, care numără 25 de state membre.
La 25 aprilie 2005, la Luxemburg, a fost semnat Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea
Europeană (după obţinerea avizului pozitiv al Comisiei, din 13 aprilie 2005, şi a avizului conform al
Parlamentului European din 13 aprilie 2005). Aderarea acestor state s-a realizat la 1 ianuarie 2007. În 2013
a aderat și Croația. Uniunea numără în prezent 28 de state.

8
 La 3 octombrie 2005 s-a decis deschiderea negocierilor de aderare a Turciei şi Croaţiei la Uniunea
Europeană, iar la 15-17 decembrie 2005 s-a discutat să se acorde Macedoniei statutul de stat candidat.

10. Tratatul de la Lisabona

La fel ca şi Tratatul de la Amsterdam şi, respectiv Nisa, Tratatul de la Lisabona este un tratat de
amendare a Tratatelor existente – Tratatul asupra Uniunii Europene, care-şi va păstra denumirea (T.U.E-
nou) şi Tratatul asupra Comunităţii Europene (T.C.E.)- acesta urmând să fie redenumit Tratatul privind
funcţionarea U.E. (T. f. U.E.). Cele două tratate, modificate conform Tratatului de la Lisabona, reprezentă
tratatele de bază ale Uniunii, au aceeaşi valoare juridică, şi vor fi denumite în continuare ,,tratatele”(art. 1,
par. 3, T. U.E.- nou).
De asemenea, Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom), rămâne în
vigoare.
Tratatului de la Lisabona i-au fost anexate 13 Protocoale şi 65 de Declaraţii.
Elaborarea Tratatului – realizat în baza mandatului precis şi detaliat agreat la Consiliul European din
21-23 iunie 2007 de la Bruxelles– a reluat practic substanţa prevederilor fostului Tratat Constituţional.
Din perspectivă istorică, semnarea Tratatului finalizează procesul de reformă iniţiat în 2001 la Laeken şi
care urmărea să elaboreze un tratat cuprinzător pentru Europa. Tratatul de la Lisabona este primul Tratat al Uniunii
pe care România l-a semnat în calitate de stat membru
Celor două tratate menţionate –T.C.E. şi T.U.E. – le sunt aduse prin Tratatul de la Lisabona o serie de
modificări cu caracter de noutate.
Conform noului Tratat Uniunea Europeană dobândeşte personaliate juridică (art. 48), va substitui
Comunitatea Europeană şi o va succeede (art. 1 par. 3, T.U.E.-nou).
T. U. E. – nou, cuprinde un Preambul şi şase Titluri, după cum urmează :
- Preambulul introduce un al doilea considerent care pune în lumină moştenirea culturală, religioasă şi
umanistă a Europei, ca izvor al dezvoltării valorilor universale ce constă în drepturile inviolabile şi inalienabile ale
persoanei, precum şi libertatea, democraţia, egalitatea şi statul de drept. T.U.E.- nou are 14 considerente.
Titlul I. intitulat ,,Dispoziţii generale”, care prevede că: - temeiul juridic al Uniunii este
T.U.E (nou) şi T. f.U.E., care cu aceeaşi valoare juridcă;
- Uniunea se întemeiază pe valorile care sunt comune statelor membre (…) potrivit unui nou art. 1a;
- obiectivele Uniunii (art. 2 cu un text nou), sunt: promovarea păcii, a valorilor sale şi bunăstarea
popoarelor sale, promovarea coeziunii economice, sociale, şi teritoriale, precum şi solidaritatea între statele
membre, promovarea valorilor pe care se întemeiază în relaţiile sale cu restul comunităţii internaţionale, ceea ce
contribuie la (…) respectarea şi dezvoltarea dreptului internaţional, precum şi la respecarea principiilor Cartei
O.N.U. Obiectivele Uniunii vor fi realizate în funcţie de competenţele care îi sunt atribuite prin tratate (T.U.E.- nou
şi T. f. U.E.),
- Uniunea instituie o piaţă internă, care acţionează pentru o dezvoltare durabilă a Europei (…), şi o uniune
economică şi monetară, a cărei monedă este euro (potrivit art. 2 alin. 3 şi 4);
- relaţia, Uniune şi state membre, este guvernată de principiul cooperării loiale (art. 3a)
- delimitarea competenţelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii, exercitarea acestor competenţe
fiind reglementată de principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii (art. 3b, care înlocuieşte art.5).
- Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale ale
Uniunii din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptataă la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care au aceeaşi
valoare juridică cu cea a tratatelor (art. 6 alin. 1);
- Uniunea, aderă la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamental,
aderarea respectivă nu afectează competenţele Uniunii (art. 6)
- Uniunea dezvoltă relaţii privilegiate cu ţările învecinate, în sensul posibilităţii de a încheia, cu ţările în
cauză, acorduri speciale, şi de a realiza acţiuni în comun (art. 7a nou). Se poate vorbi despre o veritabilă ,,politică
de vecinătate” pe care o dezvoltă Uniunea, deşi nu este specificată, ca atare, printre politicile acesteia.
Titlul II, denumit ,,Dispoziţii privind principiile democratice”, art. 8-8C (care înlocuieşte Titlul II şi art.8)
cuprinde prevederi referitoare la:

9
 - cetăţenia Uniunii, ce aparţine oricărei persoane ce are cetăţenia unui stat membru, şi care se adaugă
cetăţeniei naţionale, fără să o înlocuiască; Potrivit principiului democraţiei reprezentative, pe care se întemeiază
funcţionarea Uniunii, cetăţenii Uniunii se bucură de anumite drepturi, în această calitate (art. 8A); T.U.E.-nou,
defineşte clar noţiunea de cetăţenie, iar drepturile şi obligaţiile cetăţenilor Uniunii sunt prevăzute în tratate (în art.
8A şi 8Bdin T.U.E.-nou, corobotate art. 17 alin. 2 T. f.U.E)
- rolul activ al parlamentelor naţionale în funcţionarea Uniunii (art. 8C);
Titlul III intitulat ,,Dispoziţii privind instituţiile” (art. 9 este înlocuit cu un text nou). Datorită faptului că, Uniunea
dobândeşte personalitate juridică, şi se substituie Comunităţii Europene, preia instituţiile Comunităţii: Parlamentul
European, Consiliul (anterior tratatului, Consiliul U.E.), Comisia Europeană (denumită în continuare ,,Comisie”)
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (anterior tratatului, C.J.C.E), Curtea de Conturi, la care adaugă, cu statut de
instituţii, Consiliul European (fosta instituţie politică a U.E.), Banca Centrală europeană. Cu privire la
reglementările detaliate ale instituţiilor, articolul 9 par. 3 T.U.E.- nou face trimitere, spre completare, la T. f.U.E.
Reforma instituţională constă în următoarele:
- Parlamentul European (art. 9A) este implicat într-o mai mare măsură: în procesul legislativ, în exercitarea
funcţiilor bugetare şi de control politic şi consultative, împreună cu Consiliu. Alege preşedintele Comisiei (art.
9A). Numărul membrilor Parlamentului European – reprezentanţi ai cetăţenilor Uniunii - nu poate depăşi şapte sute
cincizeci, plus preşedintele. Reprezentarea cetăţenilor este asigurată în mod proporţional descrescător, cu un prag
minim de Şase membri pentru fiecare stat membru. Nici unui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci şi
şase de locuri.
- Consiliul European (art. 9B) dobândeşte statutul de instituţie a Uniunii; îşi alege un preşedinte stabil cu
majoritate calificată,pentru o durată de doi ani şi jumătate (faţă de şase luni), cu posibilitatea de a fi reînnoit.
Aceasta conferă Uniunii continuitate în definirea orientărilor şi priorităţilor politice generale., ţinând seama de
complexitatea crescută a ,,problemelor europene” rezultată, atât din extinderea Uniunii Europene (de la 15 la 27 de
state, în numai trei ani) cât şi din creşterea numărului domeniilor de competenţă a U.E. Noua durată a mandatului
va permite statului membru aflat la preşedenţie să-şi coordoneze mai bine startegiile şi să urmărească efectele
acestora.
- Se extind domeniile în care deciziile se adoptă de către Consiliu (art. 9C ) cu majoritate calificată (în loc
de unanimitate):
- fie prin aplicarea majorităţii calificate în domenii care în prezent sunt supuse votului cu unanimitate (azilul,
migraţia, controlul la frontiere, iniţiativele înaltului reprezentant pentru P.E.S.C., politica comună a transporturilor,
obiectivul şi organizarea fondurilor structurale şi fondului de coeziune etc)
- fie prin exinderea votului cu majoritate calificată la noi domenii pentru care nu există bază juridică, în prezent, în
tratatele în vigoare (resursele proprii ale Uniunii, politica spaţială, energie, sport, turism, protecţie civilă,
cooperarea structurată permanentă în domeniul apărării, protecţia diplomatică şi consulară, retragerea voluntară a
unui stat membru din Uniune, dreptul de iniţiativă populară, serviciile de inters economic general, ajutorul
umanitar etc)
Excepţiile de la principiul majorităţii calificate în luarea deciziilor sunt prevăzute de tratate.
Tratatul de la Lisabona simplifică sistemul de vot - prin extinderea principiului majorităţii calificate –
astfel, pentru adoptarea unei decizii este nevoie de acordul favorabil a 55% din membrii Consiliului, cuprinzând
cel puţin cincisprezece dintre aceştia, şi reprezentând state membre care întrunesc cel puţin 65% din populaţia
Uniunii. Cel puţin patru membri ai Consiliului pot constitui minoritatea de blocare, în caz contrar se consideră
majoritate calificată. Majoritatea sistemului de vot va intra în vigoare la 1 noiembrie 2014
Sistemul de preşedinţie rotativă a Consiliului nu dispare, dar se schimbă. Preşedenţia formaţiunilor
Consiliului, cu excepţia celei Afaceri Externe, este asigurată de reprezentanţii statelor membre în cadrul
Consuliului după un sistem de rotaţie egal, potrivit art 201b din T. f.U.E. Statele membre au convenit pentru o
redistribuire a voturilor statelor membre în Consiliu, care va fi realizată în mai multe etape în perioada 2014-2017.-
Referitor la Comisie (art. 9D), se reduce numărul comisarilor europeni de la 27 în prezent la două treimi din
numărul statelor membre, urmând ca ţările să fie reprezentate printr-un sistem de rotaţie, începând cu 1 noiembrie
2014. Aceste ,,două treimi” sunt compuse dintr-un număr de membri, incluzând preşedintele şi Înaltul
Reperezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate. Reducerea numărului de comisari, ce a

10
avut ca punct de plecare dificultatea obţinerii unui acord între cei 27 de comisari, ar putea crea probleme de
ligitimitatea în privinţa deciziilor, deoarece în anumite momente unele state nu vor avea reprezentant în Comisie.
- Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul - denumit anterior Tribunal
de Primă Instanţă – şi tribunale specializate, înfiinţate pe lângă Tribunal, de către Parlamentul European şi Consiliu
care hotărăsc în coformitatate cu procedura legislativă ordinară.
- Banca Centrală Europeană dobândeşte statutul de instituţie a Uniunii. Aceasta are personalitate juridică
fiind singura abilitată să emită moneda euro.
Titlul IV este este integrat în T. Euratom, astfel cum este modificat.
Titlul IV, care preia denumirea titlului VII, este intitulat ,,Dispoziţii privind formele de cooperare
consolidată”.
Statele membre care doresc să stabilească între ele o formă de cooperare consolidată în cadrul
competenţelor neexclusive ale Uniunii pot recurge la instituţiile acesteia, potrivit prevederilor din T.U.E.-
nou, şi ale art. 280A -280 I din T. f.U.E.
Titlul V, este denumit ,,Dispoziţii generale privind acţiunea externă a Uniunii şi Dispoziţii speciale
privind politica externă şi de securitate comună”.
Capitolul I (este nou introdus ca şi art. 10A 10B, noi) cu privire la ,,Acţiunea externă”, cuprinde
reglemntări referitoare la:
- principiile ce stau la baza acţiunii externe a Uniunii; - obiectivele Uniunii în acest
sens: politici comune şi acţiuni, în vederea asigurării cooperării în toate domeniile relaţiilor internaţioanale;
- rolul Consiliului European şi al Consiliului în identificarea intereselor şi obiectivelor startegice ale
Uniunii în acţiunea externă.
Pe baza principiilor enunţate Uniunea dezvoltă şi construieşte parteneriate cu ţările şi cu
organizaţiile internaţionale, regionale sau globale.
Capitolul al II-lea, secţiunea 1, este intitulat ,,Dispoziţii speciale referitoare la Politica externă şi
de securitate comună (P.E.S.C.). T. U.E.- nou introduce un art. 10C potrivit căruia ,,Competenţa Uniunii în
materie de politică externă şi de securitate comună include:
- toate domeniile politicii externe,
- toate chestiunile referitoare la securitatea Uniunii, şi la definirea treptată a unei politici de apărare
commune, care poate să conducă la o apărare comună.
Uniunea poate încheia acorduri cu sau mai multe state sau organizaţii internaţionale, în domeniile ce
fac obiectul polticii externe şi de securitate comună (art. 24 nou).
Tratatul de la Lisabona creează funcţia de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi
politica de securitate care pune în aplicare. Şi P.E.S.C., prin utilizarea mijloacelor naţionale şi ale Uniunii.
Înaltul Reprezentant este vicepreşdinte al Comisiei Europene, şi reprezintă Uniunea în chestiunile
referitoare la P.E.S.C., în relaţiile cu state terţe sau organizaţii interanţioanle. Postul de înalt reprezentant
,,nu va interfera cu responsabilităţile statelor membre în ceea ce priveşte formularea şi implementarea
politicilor sale externe”
Capitolul al II-lea, secţiunea 2, Dispoziţii privind politica de securitate şi de apărare comună
(P.S.A.C). Politica de securitate şi de apărare comună – P.S.A.C. - face parte integrantă din P.E.S.C.
Această politică include definirea treptată a unei politici de apărare comune a Uniunii. Pentru punerea în
aplicare a P.S.A.C. statele membre pun la dispoziţia Uniunii capacităţi civile şi militare pentru a contribui la
obiectivele definite de Consiliu.
T.U.E.- nou introduce, pentru statele membre care întrunesc cele mai înalte capacităţi militare şi
care au subscris la angajamente mai stricte în materie (…), posibilitatea de a stabili o cooperare structurată
permanentă în cadrul Uniunii (reglementată de art. 28E).
În cadrul P.S.A.C., Tratatul de la Lisabona include o clauză de solidaritate între statele membre ce
presupune ca, în situaţia în care un stat membru face obiectul unie agresiuni armate pe teritoriul său,
celelalte state membre sunt obligate să îi acorde ajutor şi asistenţă prin toate mijloacele de care dispun,
potrivit art. 51 din Carta O.N.U.. În acest scop, se infiinţează Agenţia Europeană de Apărare, sub
autoritatea Consiliului) în domeniul dezvoltării capacităţilor de apărare, cercetare, achiziţii şi armament
(art. 28A, alin. 3)

11
 Titlul VI (fostul Titlul VIII), introduce art. 46A (nou), care defineşte statutul juridic al Uniunii
Europene, prevede că,,Uniunea Europeană are personalitate juridică”. Declaraţia politică ataşată Tratatului
precizează că personalitatea juridică a Uniunii, nu dă acesteia dreptul de a se substitui statelor membre în
chestiuni pentru care nu a primit mandate să o facă.
Articolul 48 se înlocuieşte cu un text nou, referitor la modificarea Tratatelor, în conformitate cu o
procedură de revizuire ordinară (alin. 2), şi o procedură nde revizuire simplificată (alin. 6).
Articolul 49, cu privire la procedura de aderare, se modifică, în privinţa informării despre această
cerere, a Parlamentul European şi parlamentele naţionale (…).
Articolul 49A, introduce posibilitatea pentru orice stat membru, potrivit normelor sale
constituţionale, să se retragă din Uniune. T.U.E.- nou, prevede pentru statul retras, posibilitatea, de a
depune o nouă cerere de aderare.

CAPITOLUL II.
Izvoarele dreptului comunitar

Prin izvoare de drept înţelegem condiţiile materiale de existenţă ale societăţii, care determină
acţiunea legiuitorului sau, care dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile practice (dacă e vorba de
obicei), ce conduc la apariţia normelor juridice - a dreptului.
Dreptul comunitar nu este numai rezultatul unor condiţii materiale de existenţă ci şi al dorinţei
statelor membre, ale Comunităţilor Europene/Uniunii Europene ,,de a asigura o pace durabilă între
popoarele lor, concretizată în creşterea continuă a nivelului de trai al naţiunilor europene şi în colaborarea
lor reciproc avantajoasă

Dreptul comunitar are două categorii de izvoare:

- izvoare primare, în principiu, tratatele institutive (dreptul primar sau originar), şi
- izvoare secundare, regulile juridice conţinute în actele adoptate de instituţii, în aplicarea acestor
tratate (dreptul secundar sau derivat).
Pe lângă acestea, mai sunt și alte izvoare:
a) regulile de drept aplicabile în ordinea juridică comunitară: normele juridice care rezultă din
convenţiile statelor membre încheiate în aplicarea tratatelor comunitare, izvoare nescrise, principiile
generale de drept, jurisprudenţa Curţii de justiţie;
b) regulile de drept a căror origine este exterioară ordinii juridice comunitare: normele juridice care
rezultă din relaţiile exterioare ale Comunităţilor.

Dreptul comunitar primar

Dreptul comunitar primar este format din tratatele institutive (originare) ale Comunităţilor
Europene, inclusiv cele care le modifică, le completează sau le revizuiesc, alte tratate comunitare care au
modificat prevederile iniţiale al Tratatelor institutive și convenţiile între statele membre;
Tratatele institutive - originare sunt:
- Tratatul de la Paris care instituie C.E.C.O., semnat la 18 aprilie 1951 intrat în vigoare la 23 iulie 1952.
Este însoţit de numeroase anexe şi protocoale adiţionale ( protocoale asupra statutului Curţii de justiţie şi
asupra privilegiilor şi imunităţilor), cu aceeaşi valoare ca şi tratatul.
- Tratatele de la Roma care instituie C.E.E. şi C.E.E.A. semnate la 25 martie 1957, intrate în vigoare la 1
ianuarie 1958. Tratatele sunt însoţite de numeroase anexe şi protocoale dintre care amintim pe cel care
defineşte statutul Băncii europene de investiţii, şi protocoalele semnate la Bruxelles la 17 aprilie 1957
asupra privilegiilor şi imunităţilor, asupra Curţii de Justiţie. Aceste texte au intrat în vigoare la 14 ianuarie
1958.
Modificările şi completările aduse tratatelor originarere zultă nu numai din tratate propriu-zise ci şi
din acte ale instituţiilor comunitare, de exemplu în cadrul procedurii simplificate de revizuire, sau în cazul

12
 actelor de natură particulară, adică a ,,deciziilor,, care impun o ratificare din partea statelor membre. Dintre
cele mai importante modificări amintim:
- Convenţia referitoare la anumite instituţii comune, semnată şi intrată în vigoare în acelaşi timp cu
tratatele de la Roma; tratatul ce instituie un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor şi protocolul
unic asupra privilegiilor şi imunităţilor, semnate la Bruxelles, la 8 aprilie 1965, intrate în vigoare în august
1965;
- Tratatele ,, bugetare,, de la Luxemburg, din 22 aprilie 1970, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971, şi
de la Bruxelles din 22 iulie 1975, intrat în vigoare la 1 iunie 1977, prin care sporesc puterile bugetare ale
Parlamentului European.
- Decizia cu privire la înlocuirea contribuţiilor financiare prin resursele proprii ale Comunităţilor,
în baza art. 269 C.E. şi 173 C.E.E.A., intrată în vigoare 1 ianuarie 1971, înlocuită prin decizia referitoare la
sistemul de resurse proprii din 29 septembrie 2000; decizia din 20 septembrie 1976 cu privire la alegerea
reprezentanţilor Parlamentului European referitoare la votul universal direct (in baza art. 190 C.E), care a
făcut obiectul unei adoptări de către statele membre, în conformitate cu regulile constituţionale respective.
Deciziile cu privire la resursele proprii, ca şi celelalte decizii amintite, sunt asimilate Tratatelor instuitutive,
deorece Curtea de Justiţie a decis că natura unui act nu depinde de forma sau denumirea sa, ci de conţinutul
său. Aceste decizii privesc chiar conţinutul Tratatului deşi denumirea lor nu corespunde conţinutului lor.
- actele de aderare ale statelor care au devenit membre ale Comunităţilor, constituie surse de drept
comunitar primar; Curtea de Justiţie a precizat în acest sens că ,,Aderarea noilor state membre se realizează
prin acte care au valoare de drept primar şi care pot modifica în oricare domeniu dreptul comunitar,,
Alte tratate care modifică Tratatele institutive sunt: Actul unic European (A.U.E.), semnat la
Luxemburg şi la Haga din 17 şi 28 februarie 1986, intrat în vigoare la 1 iulie 1987; Tratatul asupra Uniunii
Europene (T.U.E.), semnat la Mastricht la 7 februarie 1992; Tratatul de la Amsterdam (T.A.) semnat la 2
octombrie 1997; Tratatul de la Nisa.

Structura tratatelor institutive.

Această structură are patru părți.
- Preambulul şi dispoziţiile preliminare
Sunt enumerate aici obiectivele finale, statale şi politice, pe care le – au avut în vedere şefii statelor fondatoare.
Obiectivele socio-economice, proprii fiecăreia dintre cele trei Comunităţi, sunt enumerate într-unul din pasajele
preambulurilor şi reluate, apoi, în mod concis, în articolele preliminarii ale
Tratatelor, care enumeră diferitele acţiuni care trebuie să fie întreprinse de către instituţiile comunitare pentru
realizarea lor. Toate aceste dispoziţii conţin obiective şi principii cu caracter general.
Caracterul general şi obligaţia de a fi respectate obiectivele tratatelor rezultă din poziţionarea prioritară, chiar în
prin primele rânduri ale Tratatelor, a definiţiilor acestor obiective. Trebuie remarcat faptul că tratatele nu stabilesc
o ierarhizare a obiectivelor fundamentale, ci doar faptul că au un caracter imperativ.
- Clauzele instituţionale
Clauzele instituţionale sunt cele care asigură buna funcţionare a instituţiilor europene. În general, se consideră că
prevederile din tratate cu privire la cadrul instituţional au valoare constituţională.
- Clauze materiale
Ca pondere de ordin cantitativ, clauzele materiale reprezintă cea mai mare parte a tratatelor. Acestea sunt dispoziţii
care definesc regimul economic şi social (economic şi tehnic pentru Euratom) instituite de către tratate. În mod
firesc, aceste clauze sunt substanţial diferite, de la un Tratat la altul, în funcţie de domeniul pe care-l
reglementează, de exemplu există clause diferite pentru diverse sectoare şi activităţi economice.
Cu referire la natura şi efectele dispoziţiilor materiale ale tratatelor, trebuie să se facă o diferenţă importantă între
dispoziţiile direct aplicabile, care, prin ele însele, dau naştere la drepturi pe care particularii le pot invoca şi
dispoziţiile care trebuie să facă obiectul unei prealabile măsuri de aplicare care emană fie de la instituţii, fie de la
statele membre.
- Clauze finale

13
Ca orice tratat internaţional, clauzele finale vizează modalităţile de angajare a părţilor, precum şi intrarea în vigoare
şi revizuirea lor.
În calitatea lor de tratate solemne, tratatele comunitare pot fi supuse ratificării de către fiecare stat contractant,
conform regulilor lor constituţionale şi nu pot intra în vigoare decât după depunerea instrumentului de ratificare de
către toate statele semnatare.

Dreptul derivat - Actele juridice adoptate de instituţiile comunitare

Regulamentul
Regulamentul reprezintă principala sursă de drept derivat. Prin Regulament se exprimă puterea
legislativă a Comunităţii. Arătând efectele juridice ale regulamentului Tratatul C.E. dă o definiţie completă
conferindu-i prin aceasta o natură şi eficacitate în întregime comparabile cu cea a unei legi naţionale.
Astfel, potrivit art. 249 alin. 2 C.E. şi art. 161 Euratom, regulamentul are caracter general, este obligatoriu
în toate elementele sale şi este direct aplicabil în fiecare stat membru.
Regulamentul este adoptat de către Consiliu, Consiliu şi Parlament, Comisie şi Banca Centrală Europeană.
a. Caracter general. Ca şi o lege naţională conţine prescripţii generale şi impersonale. Caracterul
său esenţialmente normativ rezută din faptul că, nu se adresează unor destinatari limitaţi, desemnaţi şi
identificabili, ci unor categorii avute în vedere în mod abstract şi în ansablul lor.în timp ce trăsăturile
esenţiale ale deciziei rezultă tocmai din limitarea destinatarilor cărora se adresează. Astfel, Curtea a apreciat
că un regulament referitor la un ansmblu de cereri de autorizaţii de import al cărăor număr nu mai poate
creşte datorită expirării termenului acestor cereri, trebuie să se analizeze nu ca un regulament, ci ca un
fascicol de decizii individuale, fiecare intersând individual pe fiecare autor de cerere. Curtea a precizat că
elemental de distincţie între un regulament şi o decizie trebuie sau nu căutat în aplicabilitatea generală a
actului în discuţie. Regulamentul nu-şi pierde caracterul de generalitate dacă, conţine o reglementare
aplicabilă diverselor situaţii cu efecte concrete diferite sau dacă, are aplicare teritorială limitată. Trebuie
examinate astfel, şi efectele pe care actul adoptat le produce sau urmează să le producă în viitor. Prin
urmare, în ciuda caracterului său normativ, regulamentul poate conţine prevederi care se adresează unei
anumite persoane, astfel încât aceasta să poată fi determinată în mod individual.
b. Caracter obligatoriu în toate elementele sale. Regulamentele obligă nu numai statele, ci şi
întreprinderile, fiind creatoare de drepturi subiective în beneficial particularilor De asemenea din faptul
că este ,,obligatoriu în toate elementele sale înseamnă că le este interzis statelor orice aplicare incompletă
sau selectivă a acestuia și deosebeşte de directivă, care nu este obligatorie decât în privinţa rezultatatului
Regulamentul dispune astfel de o putere normativă completă. Astfel, nu poate numai să prescrie un
rezultat, dar poate impune toate modalităţile de aplicare şi de executare a acestuia, fără să fixeze el însuşi,
în mod obligatoriu modalităţile se executare şi aplicare. De exemplu, existând ,,o lege imperfectă,, datorită
unui regulament incomplet, revine implicit sau explicit, autorităţilor naţionale sau comunitare, obligaţia de
a lua măsurile necesare de aplicare.
c. Caracterul direct aplicabil în toate statele membre. Regulamentul este singura categorie de acte
pentru care Tratatul prevede expres că este direct aplicabil, ceea ce înseamnă că produce, prin el însuşi,
automat, fără nici o intervenţie din partea autorităţilor naţionale, efecte juridice în ordinea juridică a statelor
membre.
În această privinţă Curtea a arătat, nu numai că, nu se permite nici o receptare a regulamentului în
dreptul intern al statelor membre,, ci şi faptul că ,,sunt contrare tratatului orice modalităţi de executare a
cărei consecinţă poate fi un obstacol pentru efectul direct al regulamentelor comunitare şi ar compromite
aplicarea lor simultană şi uniformă pe ansamblul Comunităţii.
Regulamentul este direct aplicabil ,, în,, toate statele membre, ceea ce înseamnă că el se adresează,
direct, şi subiectelor de drept intern ale statelor membre - persoane fizice şi juridice, nu numai statelor
membre şi instituţiilor. Astfel, regulamentul dă naştere, prin el însuşi la drepturi şi obligaţii pentru
particulari, aşa cum a subliniat şi Curtea în jurisprudenţa sa: ,,având în vedere natura şi funcţia în sistemul
izvoarelor de drept comunitar, el produce efecte imediate, şi este de asemenea apt să confere particularilor
drepturi pe care jurisdicţiile naţionale sunt obligate să le protejeze,,.

14
 Faptul că regulamentul este direct aplicabil în ,,toate,, statele membre, înseamnă că el intră în
vigoare şi se aplică simultan şi uniform pe ansamblu Comunităţii, pe ansamblul statelor membre.
Regulamentele se pot clasifica în regulamente de bază şi regulamente de executare. Distincţia nu
este făcută de art. 249 C.E., ci este introdusă de practica instituţiior şi confirmată de Curte.
Denumirea de ,,regulamente de bază,, este utilizată pentru a desemna regulamentele adoptate de
Consiliu potrivit procedurii prevăzute în Tratat.
Regulamentele de executare pot fi adoptate de către Consiliu sau de către Comisie – abilitată de
către Consiliu în baza art. 211 din T.C.E.- şi ele sunt subordonate, din punct de vedere al interpretării şi
validităţii, regulamentului de bază faţă de care trebuie să fie conforme.
În privinţa condiţiilor de fond, un regulament trebuie să indice: temeiul legal al adoptării sale (scopul şi
conţinutul măsurii), propunerile sau avizele care trebuie obţinute (din partea Parlamentului, Comitetului
Economic şi social, Comitetului Regiunilor etc., după caz) şi parcurgerea formalităţilor procedurale
prevăzute pentru adoptarea actului în cauză (cine a avut iniţiativa sau propunerea legislativă, consultarea
altor organisme).

Directiva
Directiva obligă fiecare stat membru destinatar în ceea ce priveşte rezultatul ce urmează să
fie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în privinţa formei şi a mijloacelor. Prin intermediul
directivei redactorii Tratatelor au oferit instituţiilor un instrument de uniformizare juridică, o formulă
bazată pe un partaj de sarcini şi o colaborare între nivelul comunitar şi nivelul naţional, deci, mai suplă,
special adaptată funcţiei de apropiere de legislaţiile naţionale.
a) Directiva are aplicabilitate generală, pentru ,,destinatarii,, săi care sunt, statele membre,
adresabilitatea ei fiind limitată. Directivele posedă un dublu mecanism de aplicare:
Ca regulă însă, directivele nu pot fi invocate în raporturile dintre particulari, ci numai contra unui
stat membru căruia îi sunt adresate, ele neputând să impună obligaţii persoanelor, şi nu poate fi invocată în
consecinţă ca atare împotriva acestor persoane.
Directivele vizează armonizarea legislaţilor în măsura în care această armonizare este necesară
pentru asigurarea instituirii şi funcţionării pieţei interne (art. 93. C.E.), apropierea dispoziţiilor legislative,
de reglementare şi administrative a statelor membre, cu dreptul comunitar (n.a.), care au o incidenţă directă
asupra instituirii şi funcţionării pieţei comune (art. 94. C.E.). De exemplu, în materia liberei circulaţii a
lucrătorilor, Consiliul adoptă directive (…, potrivit art. 43 şi 47 par.1 C. E.), Consiliul hotărăşte prin
directive (…, potrivit art. 44 par. 1 C.E.), prin stabilirea în sarcina statelor membre a unor obligaţii de a
face, a unor restricţii sau a unor interdicţii.
b. Directiva obligă în privinţa rezultatului.
Directivele impun statelor ,,obligaţii de rezultat,, şi nu ,,de mijloace,, ceea ce face necesară
modificarea legislaţiilor naţionale sau adoptarea de prevederi legale în domeniile ce fac obiectul lor.
Directiva este un act obligatoriu care intră în vigoare în ziua pe care o menţionează cuprinsul ei.
Este însă un act incomplet pentru că reclamă acte normative naţionale în vederea punerii ei în aplicare şi
stabileşte în această privinţă termene, referitoare la transpunerea ei.
Curtea a precizat caracterul constrângător al directivelor pentru state în privinţa obligaţiei ce le
revine, de a lua în termenele stabilite, toate măsurile necesare pentru a se conforma directivelor şi a arătat
că un stat membru nu ar putea invoca dispoziţii, practici sau situaţii din ordinea sa internă pentru a justifica
nerespectarea obligaţiilor ( neimplementarea corectă a directivei) şi a termenelor rezultând din directivele
comunitare.
În privinţa condiţiilor de transpunere a directivelor în dreptul intern, Curtea aprecizat că la
expirarea termenelor prevăzute pentru a proceda la introducerea unei directive în ordinea juridică internă,
un stat nu s-ar putea prevala de propria sa carenţă pentru a refuza instanţelor sale dreptul de a aplica
dispoziţiile de natură să producă efecte directe. În măsura în care termenul prevăzut pentru implementare în
ordinea juridică internă nu a expirat, directiva nu poate să aibă efect direct; acest efect se naşte numai la
expirarea termenului şi în cazul culpei statului în cauză.

15
 În anumite cazuri directivele creează drepturi individuale în beneficial subiectelor de drept ale
statelor membre – al particularilor, deşi prin definiţie se limitează a se adresa numai statelor membre. În
acest sens Curtea a precizat că, efectul unei directive trebuie să fie apreciat nu numai în funcţie de forma
actului în cauză, ci ţinând seama şi de substanţa şi de funcţia sa în sistemul tratatului. Asfel, fiind adresată
statului, directiva se încorporează în mod direct în ordinea sa juridică, deci ca un element al unei legalităţi a
cărui respectare şi sancţionare, în cazul nerespectării particularul are vocaţia să o ceară.

c. Statele membre sunt libere să aleagă forma şi mijloacele pentru atingerea rezultatului
prevăzut în conţinutul directivei
Deşi statele dispun, potrivit art. 249 C.E., de o libertate totală în privinţa alegerii actului juridic de
transpunere a directivei: lege, decret, hotărâre, circulară, etc., nu există nici un criteriu care să le permită
identificarea cu certitudine a rezultatului de atins pe de o parte, şi a mijloacelor pe de altă parte, motiv
pentru care problema ,,intensităţii normative,, a directivei, rămâne deschisă.
Distincţia dintre regulament şi directivă a devenit mai puţin clară, cu atât mai mult cu cât Curtea a admis că
directivele pot să fie direct aplicabile în absenţa măsurilor naţionale de transpunere, iar autorii tratatelor nu
se mai limitează la determinarea obiectivelor urmărite, ci intră în detaliere măsurilor de implementare a
acestora.
Deşi structura directivei, potrivit art. 249 C.E., prezintă două elemente, unul imperativ – rezultatul
de atins, şi celălalt rezervat aprecierii destinatarului, statului membru – forma şi mijloacele, Curtea a
evidenţiat caracterul relativ al acestei distincţii. Astfel, utilizarea libertăţii care este rezervată statelor în
privinţa alegerii formelor şi a mijloacelor trebuie să ţină seama de obiectivul urmărit de directivele în cauză,
exigenţă care fixează finalitatea şi limitele competenţei rezervate statelor, sau, ,,competenţa lăsată statelor
membre, în cea ce priveşte forma şi mijloacele, sunt în funcţie de rezultatul pe care Consiliul sau Comisia
înţelege îl vrea de atins,,

d. Directiva are aplicabilitate directă și efect direct

Chiar dacă autoritățile naționale aleg mijloacele de punere în aplicare, nu înseamnă că nu este vorba despre
aplicabilitate directă. Spre deosebire de regulament, aplicarea durează mai mult în prctică, iar măsurile
naționale nu pot excede măsurilor impuse pe plan comunitar. Aplicabilitatea directă a fost consacrată de
jurisprudență.
Problema aplicabilităţii directe nu se pune dacă statul destinatar a efectuat obligaţia de transpunere, iar dacă
transpunerea, ca măsură, nu s-a realizat corect este o problemă de conformitate a dreptului naţional cu
dreptul comunitar, nu de aplicabilitatea directă.
Dacă directiva n-a fost transpusă în termenele prevăzute de aceasta, se pune problema aplicabilităţii
directe. În acest sens, Curtea a subliniat că ,,în toate cazurile în care dispoziţiile unei directive apar ca fiind,
din punct de vedere al conţinutului lor, necondiţionate şi suficient de precise, aceste dispoziţii pot fi
invocate, în absenţa măsurilor luate în termen, împotriva oricărei dispoziţii naţionale neconforme directivei
sau în măsura în care ele definesc drepturile pe care persoanele le pot revendica împotriva statului.
Fiind solicitată să răspundă în legătură cu efectul direct al directivei, Curtea, după ce s-a pronunţat
cu privire la efectul direct al directivei şi la necesitatea eficienţei ei, a renunţat la cerinţele preciziei şi
necondiţionării şi s - a referit doar la gradul de libertate permis statului conform directivei
Prin definiţie directiva nu are efecte obligatorii decât faţă de statele destinatare, ceea ce înseamnă că
nu are efecte juridice faţă de alte subiecte, respectiv particularii. Din moment ce vocaţia normală a
directivei în sistemul tratatului este de a face obiectul unei transpuneri naţionale care antrenează o
modificare a situaţiei juridice a particularilor, Curtea a admis totuşi că, în condiţii speciale anumite
directive nu sunt lisite de efect direct în statele membre ceea ce estompează diferenţa dintre directivă şi
regulament.
Potrivit jurisprudenţei în materie, directiva nu are efect direct în trei situaţii: 1) când dreptul sau
interesul pretins în baza directivei nu este suficient de clar, précis sau necondiţionat; 2) persoana care caută
să invoce directiva nu are un interes direct în ceea ce priveşte prevederile invocate; 3) obligaţia presupusă a
fi încălcată nu era destinată pentru beneficiul persoanei care caută să invoce prevederile ei. Particularii nu

16
se pot prevala de aplicabilitatea directă decât contra autorităţilor publice, inclusiv autorităţile fiscale sau
autorităţile descentralizate precum colectivităţile teritoriale şi municipale (efect direct vertical).
Raţiunea pentru care o persoană poate să invoce prevederile unei directive înaintea unei instanţe
naţionale constă în faptul că obligaţiile ce se nasc potrivit acelei directive se impun tuturor autorităţilor
statelor membre.
În cazul în care directiva nu este transpusă în legislaţia naţională de către un stat membru,
persoanele vătămate prin faptul netranspunerii pot să pretindă repararea daunelor încercate, statul în cauză
are obligaţia de despăgubire potrivit criteriilor stabilite în dreptul său intern, dacă sunt întrunite trei condiţii:
1) rezultatul prevăzut de directivă să comporte atribuirea de drepturi în beneficiul persoanelor; 2) conţinutul
acestor drepturi să fie identificabil în baza dispoziţiei directivei; 3) existenţa unei legături cauzale între
încălcarea obligaţiei ce revine statului şi daunele suferite de persoana lezată.

Decizia
Este un act obligatoriu în toate elementele sale pentru destinatarii pe care ea îi desemnează.
Decizia poate fi adoptată de Consiliu sau Comisie. Potrivit tratatelor de la Amsterdam şi Nisa, în
anumite cazuri, decizia poate fi adoptată şi de Parlamentul European împreună cu Consiliu U. E. prin
procedura de codecizie.
a) Decizia este un act individual. La prima vedere limitarea destinarilor o deosebeşte de
regulament, care are caracter abstract, esenţialmente normativ. În acest sens, jurisprudenţa Curţii a precizat
că, pentru a determina în caz de îndoială dacă este vorba de o decizie sau un regulament, trebuie să se
verifice nu numai dacă actul respectiv priveşte în mod individual subiecţii determinaţi ci şi generalitatea şi
abstractizarea măsurii în cauză Deciziile se pot adresa, în egală măsură statelor membre, instituţiilor
comunitare, ori persoanelor fizice sau juridice, interzicând, de exemplu, o înţelegere între întreprinderi,
constatând incompatibilitatea unui ajutor de stat – vizează, prin urmare, să se aplice unui caz particular.
Decizia este asimilabilă unui act administrativ individual – din dreptul intern – constituind în cadrul
,,instrumentelor,, autorităţilor comunitare, unul de executare administrativă al dreptului comunitar, iar
dacă prescrie unui stat sau tuturor statelor membre un obiectiv a cărui realizare parcurge toate etapele de
edictare a măsurilor naţionale de aplicabilitate generală, se prezintă ca un instrument de legislaţie
indirectă, asemănându-se cu directiva..
b) Decizia este obligatorie în întregul ei. Ca şi regulamentul, decizia este un act obligatorie în
toate elementele sale. Spre deosebire de directivă, care nu leagă decât destinatarii în privinţa rezultatului,
deciziile pot impune un obiectiv ca şi mijloacele proprii de realizare a acestuia. Caracteristicile precizate
permit a distinge decizia de alte acte care deşi calificate ,,decizii,, sunt lipsite de forţă obligatorie
Spre deosebire de regulament, deciziile nu reprezintă o categorie omogenă de acte în materie de
aplicabilitate directă, deoarece soluţiile variază în funcţie de natura persoanelor cărora ele se adresează.
Astfel, deciziiile produc un efect direct atunci când ele se adresează particularilor - persoane
fizice şi juridice. În această ipoteză ele modifică, prin ele însele, situaţia juridică a destinatarilor ,,mărind
sau grevând,, imediat şi direct, patrimoniul juridic al acestora prin crearea de drepturi şi obligaţii, pe care
judecătorii naţionali, trebuie să le protejeze.
Atunci când destinatarul este un stat membru, numai măsurile naţionale de aplicare pot
modifica situaţia juridică a particularilor; în acest din urmă caz, ca şi în cazul directivelor, Curtea de
Justiţie, a arătat că un anumit efect intern nu este exclus. De altfel, Curtea a indicat, de asemenea, să se
examineze, în acest scop, de fiecare dată, dacă natura, economia, şi termenii dispoziţiei în cauză sunt
susceptibile să producă efecte directe Pentru aceasta este necesar ca decizia să formuleze o obligaţie
necondiţională, clară şi suficient de precisă.

Recomandările şi avizele
Potrivit art. 249 C.E. alin ultim, recomandările şi avizele se deosebesc de celelalte acte de drept
derivat, deoarece nu au forţă obligatorie, nici pentru autorul, nici pentru destinatarul lor. Datorită acestui
caracter, de a fi neobligatorii, recomandările şi avizele nu intră sub incidenţa controlului Curţii de justiţie,
în condiţiile art. 230 C.E (acţiunea în anulare).

17
 Absenţa efectului obligatoriu nu înseamnă şi absenţa efectelor juridice, motiv pentru care, prin
raportare la recomandări şi avize doctrina a subliniat că ,,nu trebuie să se confunde actul lipsit de forţă
obligatorie cu actul, din punct de vedere juridic, fără efect ”.
Astfel, chiar Curtea consideră, că ele nu sunt lipsite de orice efect juridic, iar judecătorii naţionali
sunt obligaţi să le ia în considerare atunci când ele clarifică interpretarea dispoziţiilor naţionale, cu scopul
de a le asigura deplina punere în aplicare, iar atunci când ele au drept obiect completarea dispoziţiilor de
drept comunitar, au caracter obligatoriu.
În acest sens, T.C.E.:
- prin art. 211 acordă Comisiei - pentru asigurarea funcţionării şi dezvoltării pieţei comune -
competenţa de a formula recomandări şi avize în materiile care fac obiectul Tratatului, dacă acesta prevede
în mod expres sau dacă Comisia le consideră necesare;
- prin art. 151 par. 5 Consiliul adoptă recomandări în vederea realizării obiectivelor prevăzute în
acest articol, referitor la Titlul XII ,,Cultură”;
- prin art. 77 alin. 3 Comisia poate adresa recomandări statelor membre în materie de taxe şi
redevenţe percepute în transporturi.
Deşi recomandările şi avizele nu au caracter obligatoriu sunt ,, instrumente utile de orientare a
legislaţiilor naţionale”, învitând pe destinatar să adopte o linie de conduită determinată.
Dacă avizele adresate de către Comisie întreprinderilor sau statelor membre nu exprimă decât
o opinie, recomandările adoptate de Comisie şi Consiliul sunt invitaţii în vederea adoptării unei
anumite sau anumitor reguli de conduită , înrudite cu directivele neobligatorii, joacă rolul de ,,mijloc
indirect de apropiere a legislaţiilor naţionale”.
În categoria avizelor avute în vedere de art. 249 C.E. nu intră avizele referitoare la procedura de
adoptare a unor acte comunitare obligatorii, ele neavând o adevărată autonomie juridică.
Dacă, din actele denumite ,, recomandări sau avize” rezultă un caracter obligatoriu, el nu mai sunt
considerate cu acest titlu, ci vor fi tratate ca regulamente, directive sau decizii, după caz.

4. Principiile generale ale dreptului

Principiile generale ale dreptului sunt denumite în literatura juridică ca reprezentând supra -
legalitatea comunitară. În acest sens Curtea impune, respectarea acestora, atât de către instituţiile
comunitare – în adoparea actelor de drept derivat, faţă de care au o autoritate superioară– cât şi de statele
membre – în privinţa tuturor actelor ce intră în câmpul de aplicare al dreptului comunitar şi a fortiorii în
executarea acestora.
Principiile generale de drept sunt reguli nescrise pe care Judecătorul comunitar (Curtea de Justiţe)
le aplică şi care astfel sunt încorporate în ordinea juridică comunitară, ele sunt produsul metodelor de
interpretare utilizate în jurisprudenţa acesteia.
Pot fi deosebite patru categorii de principii pe care Curtea le aplică şi cu care se confruntă atât în
privinţa identificării cât şi a stabilirii compatibilităţii lor cu ordinea juridică comunitară:
1. principiile generale de drept, comune sistemelor juridice, naţionale şi internaţionale;
2. principiile generale de drept internaţional public;
3. principiile generale comune sistemelor de drept ale statelor membre;
4. principii proprii dreptului comunitar.

,,Referirea la principiile generale de drept, comune sistemelor juridice, naţionale şi internaţionale,

prezintă mai ales dificiltăţi în identificare, datorită caracterului foarte general al acestora; ele răspund însă
exigenţelor supreme ale dreptului şi ale conştiinţei colective”. De exemplu, încălcarea ,,principiului contradictoriu
al procesului”, cu privire la care Curtea a precizat că ar însemna ,, violarea principiului elementar de drept potrivit
căruia hotărârea judecătorească se bazează pe fapte şi documente, pe care părţile sunt îndreptăţite să le cunoască, şi
cu privire la care îşi pot exprima opinia” . În această categorie includem, cu titlu de exemplu: principiul general al
securităţii juridce, principiul bunei credinţe, principiul legalităţii, etc.
Principiile generale de drept internaţional public nu sunt compatibile cu structura şi exigenţele sistemului
comunitar.

18
 De exemplu, cu referire la ,,excepţia de reciprocitate în executarea obligaţiilor de către state” - ce
poate fi invocată de către partea lezată printr-o neexecutare a obligaţiilor ce revin celeilalte părţi, poate fi
dispensată de executarea propriilor obligaţii ridicând excepţia de mai sus - Curtea a precizat că „Tratatul
(C.E., n.a.) nu are drept scop să creeze obligaţii reciproce diferitelor subiecte destinatare ale normelor
comunitare, ci stabileşte o ordine juridică nouă; din economia tratatului, cu excepţia cazurilor expres
prevăzute, rezultă interdicţia pentru statele membre de a-şi face singure dreptate”.
Prin excepţie, Curtea a apelat la principii de drept internaţional public, care interzic, de pildă,
statelor să refuze propriilor cetăţeni dreptul de a intra şi a se stabili pe teritoriul lor.
Principiile generale comune sistemelor de drept ale statelor membre. Prin intermediul acestor principii,
Curtea se inspiră din sistemele naţionale de drept ale statelor membre precizând, de altfel, chiar înainte de
semnarea tratatelor de la Roma, că ea are obligaţia să se orienteze potrivit regulilor recunoscute de către
legislaţiile, doctrina şi jurisprudenţa statelor membre.
Astăzi, în mod regulat, Curtea invocă ,,principiile generale, care îndeobşte, sunt admise în sistemele
naţionale de drept ale statelor membre” de exemplu, principiul egalităţii în faţa legii, al recursului în faţa
unei instanţe naţionale, etc.
Descoperirea acestor principii comune nu presupune identificarea lor sub forma unei suprapuneri
aproape mecanice a sistemului naţional de drept, al fiecărui stat membru. Curtea desprinde, în spiritul, în
orientarea şi evoluţia sistemelor naţionale de drept, acele principii care ,,îşi au originea în apropierea
sistemelor lor juridice, produsă de-a lungul anilor şi în nivelul lor de dezvoltare economică, socială şi
culturală sensibil egal”.
Curtea introduce, însă, în dreptul comunitar şi principii care provin dintr-un singur stat membru, de
exemplu, principiile proporţionalităţii şi al încrederii legitime, care nu erau consacrate decât în dreptul
german.
În concluzie, Curtea îşi rezervă:
- dreptul de a alege dintre diferitele soluţii oferite de sistemele naţionale de drept pe acelea cu
valoare intrinsecă pentru nevoile sistemului comunitar;
- dreptul de respinge acele principii comune care sunt incompatibile cu exisgenţele comunitare;
- dreptul de a adapta acele principii comune pe care înţelege să le transpună potrivit autonomiei
dreptului comunitar.
Principiile proprii sistemului comunitar rezultă din dispoziţiile tratatelor, de exemplu: supremaţia, efectul
direct aplicabil, şi aplicabiliatatea directă a dreptului comuniatar, cooperarea loială, echilibrul instituţional,
libera circulaţie, nediscriminarea bazată pe naţionalitate, etc.

Acordurile (convenţiile) încheiate de Uniune

Tratatul C.E. nu conţine nici o dispoziţie de fond prin care atribuie Comunităţii competenţa de a
încheia acorduri internaţionale nici măcar în vederea realizării obiectivelor pe care le fixează, ci conţine în
art. 300 C.E. doar o dispoziţie de procedură în acest sens. Cu toate acestea, Curtea de Justiţie a considerat
că o asemenea competenţă decurge din ,,sistemul tratatului”, ceea ce i-a dat Comunităţii posibilitatea să
intervină pe scena internaţională fără a se limita la atribuţiile exprese de competenţă externă.
- Acordurile încheiate de Uniune cu state terţe sau organizaţii internaţionale.
Acordurile încheiate de către Uniune în cadrul competenţelor ei externe, nu numai că o obligă pe
plan internaţional, dar se integrează în ordinea juridică a Uniunii şi devin izvor de drept. În privinţa
încheierii acestor acorduri, Uniunea nu are competenţă absolută, ci o împarte cu statele membre. Prin
urmare aceste acorduri creează obligaţii în egală măsură în sarcina Uniunii şi a statelor membre.
Înterpretînd dispoziţiile art. 300 CE (în temeiul căruia încheie acorduri), şi ale art. 310 (în temeiul
căruia încheie acorduri mixte, la care sunt părţi, pe lângă Uniune, şi statele membre) Curtea de Justiţie a
precizat că astfel de acorduri ,,leagă instituţiile comunitare şi statele membre”, iar în continuare, referindu-
se la Acordul de asociere a Greciei cu CEE, a arătat că ,,dispoziţiile acordului fac parte integrantă,
începând cu intrarea în vigoare a acestuia, din ordinea juridică a Uniunii (comuniatară)”. Pentru
încheierea acestor acorduri Consiliul utilizează în practică ,,decizii „ sau ,,regulamente”, în anexa cărora
acestea sunt reproduse.

19
 În orice caz, acordul nu-şi produce efectele, nefiind, deci, opozabil decât din momentul publicării.
Acordul – fiind un act al unei instituţii comunitare – Consiliu -în măsura în care priveşte
Comunitatea, devine parte integrantă a ordinii juridice comunitare de la data intrării sale în vigoare,
regulamentul sau decizia de încheiere a Consiliului conţinând şi o menţiune în acest sens, respectiv ,,la data
intrării în vigoare a acordului acesta va fi publicat în Jurnalul Oficial (este vorba despre JOCE).
- Actele unilaterale adoptate de organele instituite de către anumite acorduri externe ale
Uniunii Uniunea a încheiat numeroase acorduri sau convenţii externe
cu state terţe care instituie organe (de exemplu de gestiune) şi cărora le-a fost conferită puterea de
a adopta acte obligatorii unilaterale, fără să se fi prevăzut posibilitatea ratificării sau aprobării
pentru a fi obligatorii pentru părţi. Dintre acestea amintim: consiliul acordurilor de asociere sau
cooperare cu ţări mediteraneene, consiliul de miniştri ai Convenţiei de la Lomé, consiliul
internaţional cu privire la cacao: art. 12 din Acordul internaţional cu privire la cacao din 1975,
consiliul internaţional referitor la cafea: art. 15 din Acorda ul al cafelei din 1976 etc.
Actele adoptate de organele instituite prin aceste acorduri au fost reproduse în anexele
regulamentelor comunitare, urmând să fie publicate în JOCE.
De exemplu, unele din măsurile cu caracter obligatoriu adoptate de către organele instituite prin
aceste acorduri sunt deciziile luate de către Consiliul de asociere, instituit prin acordul de asociere între CE
şi Turcia.
Celelalte măsuri l -a care s-a făcut referire nu au caracter obligatoriu, au valoarea unor
recomandări şi sunt numite aranjamente; ele provin, de exemplu, de la o Comisie mixtă instituită prin
Convenţia între CE şi ţările AELSreferitoare la un tranzit comun.
Acordurile încheiate de către statele membre cu state terţe.
Curtea de Justiţie n-a exclus posibilitatea ca structurile comunitare (Comunităţile) şi ulterior
Uniunea să fie legate prin acordurile la care ele nu sunt părţi, dar care au fost încheiate de statele lor
membre.
Referitor la acordurile internaţionale încheiate de statele membre înainte de 1 ianuarie 1958, art. 307
alin.1 T.CE prevede că drepturile şi obligaţiile izvorîte din asemenea acorduri încheiate între unul sau mai
multe state membre, pe de o parte, şi unul sau mai multe state terţe, pe de altă parte, nu vor fi afectate de
dispoziţiile Tratatului.
Prin urmare, aplicarea Tratatului nu afectează de angajamentul statelor membre, respective, de a
respecta drepturile ţărilor terţe şi de a îndeplini obligaţiile ce rezultă dintr-un acord anterior.
Pentru anumite acorduri Uniunea s-a substituit statelor membre în privinţa angajamentelor născute.
Argumentul determinant fiind transferul de la statele membre către Uniune a competenţelor precedent
exercitate de către ele în domenii acoperite prin tratat.
Este cazul GATT-ului. La data încheierii Tratatului CEE, statele membre erau efectiv legate prin
angajamente ce decurgeau din acest acord. Acordul respectiv nu intră în ordinea juridică comunitară, nu
este considerat izvor de drept al Uniunii, dar poate afecta acest drept. De aceea în măsura în care aceste
acorduri sunt incompatibile cu Tratatul statele membre, respective, (atât ale Uniunii, cât şi părţi ale
Acordului ) vor trebui să ia măsuri corespunzătoare pentru a înlătura incompatibilităţile stabilite.
Cu toate acestea, Curtea de Justiţie a acceptat să interpreteze angajementele care decurg din
acordurile multilaterale încheiate între statele membre la care Comunitatea nu este parte, dar care o leagă
prin efect de succesiune (ca în ipoteza GATT-ului). Cu toate acestea, Curtea, în grija de a proteja ordinea
juridică a Uniunii, n-a generalizat raţionamentul referitor la GATT, bazat pe succesiunea Comunităţilor
europene la obligaţiile statelor membre. Ea a analizat articolul 307 CE într-o maieră restrictivă, arătând că
dispoziţiile lui ,,au drept obiect, conform principiilor de drept intrernaţional, să precizezecă aplicarea
tartatului nu afectează angajamentul statului membru avut în vedere, de arespecta drepturile statelor terţe
decurgând dintr-un acord anterior şi de a respecta obligaţiile corespunzătoare. Astfel, Comunitatea nu este
legată de o convenţie internaţională încheiată de statele membre anterior intrării în vigoare a Tratatului CE
decât dacă sunt reunite patru criterii: atribuirea de competenţă, exercitarea efectivă a acesteia şi participarea
instituţiilor, acceptarea de către statele terţe a substituirii Comunităţii statelor terţe.

20
 Din jurisprudenţa ulterioară a Curţii se desprinde ideea că soluţia consacrată în hotărârea GATT nu
se aplică şi altor acorduri (convenţii) internaţioanle
Prin urmare, Curtea a evitat să se pronunţe că Uniunea este legată printr-un Acord, chiar ratifictat de
către toate statele membre, de exemplu, în cazul Convenţiei Europeane de apărare a drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale.

CAPITOLUL IV INSTITUŢIILE COMUNITĂŢILOR EUROPENE/UNIUNII EUROPENE

Instituţiile comunitare sunt: Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European,
Curtea de Justiţie şi Curtea de Conturi.

1. COMISIA EUROPEANĂ (CE)

Este un organism independent de guvernele naţionale, reprezintă şi susţine interesele UE și elaborează
propuneri de acte normative, pe care le prezintă Parlamentului şi Consiliului Uniunii
Este responsabilă de implementarea deciziilor Parlamentului şi Consiliului European.
Istoric
Comisia Europeană a fost constituită prin Tratatul CECO din 1952 şi este una dintre instituţiile cheie ale
Uniunii Europene, alături de Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul European.
Comisia Europeană reprezintă interesele Uniunii Europene, fiind considerată „forţa directoare” a Uniunii. Începând
cu 1995, mandatul fiecărei comisii este de cinci ani şi coincide cu acela al Parlamentului European.

Componenţă
Comisia este compusă din 28 de membri (câte unul pentru fiecare stat membru), aleşi pe criteriul competenţelor lor
generale, dacă oferă toate garanţiile de independenţă. Membrii Comisiei sunt numiţi de Consiliu după aprobarea lor
de către Parlamentul European, pentru o durată de cinci ani.
Conform prevederilor Tratatului asupra UE, membrii Comisiei trebuie să fie cetăţeni ai statelor membre, aleşi
funcţie de competenţele lor generale şi trebuie să ofere toate garanţiile de independenţă. În îndeplinirea atribuţiilor
lor, ei nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni din partea nici unui guvern sau alt organism. Mai mult, trebuie să se
abţină de la orice act incompatibil cu natura funcţiilor lor.fiecare stat membru se angajează să respecte această
natură şi să nu încerce să influenţeze membrii Comisie în exercitarea sarcinilor care le revin.
După alegerile pentru Parlamentul European și după consultări, Consiliul European propune cu majoritate
calificată un candidat pentru preşedinţia Comisiei Europene, pe care îl prezintă Parlamentului European, care
trebuie să-l aleagă (nu să-l aprobe) cu votul majorităţii membrilor săi. În cazul în care candidatul propus nu obţine
majoritatea voturilor Parlamentului, Consiliul European trebuie să propună, în decurs de o lună, un alt candidat.
Preşedintele desemnat al Comisiei Europene trebuie să aleagă comisarii europeni dintr-o listă de câte trei
comisari propuşi de către fiecare stat membru. Lista este stabilită de președinte împreună cu Consiliul. După aceea,
comisarii europeni sunt supuşi votului de investitură al Parlamentului European.
Ulterior, Comisia (Colegiul Comisarilor) este numită de Consiliul European, cu majoritate calificată.
Pe lângă președinte, comisia mai are 8 vicepreședinți, numiți de către președinte. Unul dinte vicepreședinți este
în mod automat Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Politica Externă și de Securitate Comună.
Mandatul comisarilor încetează prin expirarea duratei, deces, moțiune de cenzură, demisie voluntară sau
demisie din oficiu.
În cazul demisiei, a destituirii sau a decesului, comisarul este nlocuit pentru perioada de mandat rămasă de
persoană de aceeași cetățenie. Acesta este numit de către Consiliu, de comun acord cu președintele Comisiei,
ulterior consultării Parlamentului.
Înaltul Reprezentant al UE pentru PESC poate fi înlocuit de către Consiliul European, cu majoritate calificată.
Din punct de vedere al efectivului său, Comisia este instituţia cu cel mai numeros personal- aproximativ
25.000 de angajaţi. Dintre aceştia, 20% lucrează în domeniul traducerilor şi interpretărilor, iar 80% lucrează în
cadrul celor 33 de Direcţii Generale şi al celor 11 servicii descentralizate, care sunt la rândul lor împărţite în
directorate, iar directoratele în servicii

21
 Mod de lucru
Preşedintele Comisiei decide care este responsabilitatea fiecărui comisar pe perioada mandatului comisiei.
Fiecare Direcţie Generală se ocupă cu gestionarea unei politici comunitare. Direcţiile Generale sunt conduse de
Directori generali, direct responsabili în faţa comisarilor respectivi.
Coordonarea generală a activităţii Comisiei este realizată de către Secretariatul general, condus de un
Secretar general, direct responsabil în faţa Preşedintelui Comisiei.
Comisia se întruneşte o dată pe săptămână, de obicei miercurea, la Bruxelles. Fiecare punct al agendei este
prezentat de comisarul responsabil, după care întreaga comisie decide asupra sa.
Serviciile care trebuie consultate în mod obligatoriu sunt Serviciul Juridic și Secretariatul General.
Funcţionarea Comisiei este dominată de principiul colegialităţii, fiecare dintre miniştri fiind, în principiu,
răspunzător pentru modul de pregătire a lucrărilor pentru domeniul lor de activitate dar şi de executarea deciziilor
luate. Reuniunile nu sunt publice, iar dezbaterile Comisiei sunt confidenţiale.
Preşedintele Comisiei este asistat la pregătirea lucrărilor Comisiei de un secretar general, care asigură coordonarea
între servicii, ia măsurile necesare pentru notificarea şi publicarea actelor, urmăreşte lucrările altor instituţii etc.

Atribuţiile şi puterile (competenţele) Comisiei Europene

Comisia Europeană este cea mai importantă instituţie execuţională şi o instituţie supranaţională. Comisia este
motorul sistemului instituţional al Uniunii.
Comisia are competenţe, atât în privinţa actelor formale (regulamente, directive, decizii), cât şi informale
(recomandări şi avize). În sinteză Comisia Europeană are următoarele atribuţii şi puteri (competenţe):
- punerea în aplicare a tratatelor comunitare şi a dreptului comunitar;
- atribuţii în domeniul legislativ;
- atribuţii executive;
- atribuţii în sfera relaţiilor internaţionale;
- atribuţii bugetare.

a) Punerea în aplicare a tratatelor comunitare şi a dreptului comunitar – gardian al Tratatelor.

Tratatele au împuternicit Comisia Europeană să asigure respectarea dreptului comunitar, atât de către statele
membre, cât şi de către părţile interesate.
Dacă consideră că un stat membru a omis să-şi îndeplinească o obligaţie ce-i revine în baza Tratatelor, Comisia
poate să ia măsurile necesare pentru a asigura conformitatea acţiunii statului cu dreptul comunitar. Comisia poate
reaminti guvernului în respectiv care-i sunt îndatoririle şi să-l invite să ia măsurile necesare sau să-şi prezinte
observaţiile într-un anumit termen.
Dacă statul membru nu respectă decizia Curţii şi nu îndeplineşte cererea Comisiei, aceasta din urmă poate, în baza
„încălcării unei obligaţii prevăzute de tratate” să acţioneze respectivul stat în faţa Curţii de Justiţie.
De regulă, încălcările obligaţiilor prevăzute de Tratate se referă la „restricţiile cantitative” legate de libera circulaţie
a bunurilor şi la „măsurile având efect echivalent”. Comisia poate acţiona în faţa Curţii de Justiţie, chiar a
Consiliului UE, dacă constată că acesta din urmă a încălcat o prevedere a Tratatelor sau actele sale sunt contrare
acestora.
Comisia are dreptul nu numai să pornească procedurile jurisdicţionale împotriva celor ce omit să-şi îndeplinească
obligaţiile ce le revin în baza Tratatelor, ci şi să obţină informaţii despre modul în care instituţiile comunitare,
statele membre sau particularii respectă prevederile comunitare.
Statele membre sunt obligate să respecte aceste cereri şi să furnizeze informaţiile cerute.
În domeniul implementării directivelor Consiliului referitoare la armonizare, statele membre sunt obligate să
informeze Comisia asupra modului în care au realizat în practică aceste prevederi.
Comisia are şi dreptul de a investiga şi de a verifica aplicarea actelor comunitare de către statele membre şi în
anumite cazuri particulare, expres prevăzute de Tratate îşi poate asuma gestiunea clauzelor de salvgardare.

b) Atribuţii în domeniul legislativ.

22
Comisia Europeană are competenţ legislative, adică de adoptare a actelor normative de caracter general,
regulamente şi directive. Consiliul UE poate adopta acte normative numai pe baza unei propuneri a Comisiei, ceea
ce conferă Comisiei atributul de iniţiativă legislativă.
Participarea Comisiei la puterea legislativă a UE se realizează în principal prin următoarele trei căi:
Procedura avizului conform
Domeniile în care procedura avizului conform sut cooperarea extinsă, atribuțiile sarcinile specifice ale BCE,
modificarea Statutului Sistemului European al Băncilor Centrale, fondurile structurale şi fondurile de coeziune,
procedura electorală uniformă, anumite acorduri internaţionale, cazurile de încălcare a drepturilor omului și
aderarea de noi state membre.
Comisia europeană înaintează o propunere legislativă Parlamentului şi Consiliului Uniunii Europene.
Propunerea este avizată de către Parlamentul European.
Actul normativ este adoptat de către Consiliu, numai dacă avizul dat de Parlamentul European este favorabil
proiectului.
Proiectul care a primit aviz negativ din partea Parlamentului este respins, fără ca Parlamentul să avizeze o variantă
amendată a propunerii iniţiale.

Procedura codeciziei
Codecizia este cea mai importantă practică legislativă. Ea se aplică în domeniul non-discriminării pe motive de
naţionalitate, al liberei circulaţii a forţei de muncă, al politicii de vize, azil, imigrare şi alte politici legate de libera
circulaţie a persoanelor, trasporturi, piaţa internă, şomaj, cooperarea vamală, industrie, cercetare, politica socială,
educaţie, cultură, sănătate publică, protecţia consumatorilor, mediu, partide politice europene, fraudă, statistică.
Procedura codeciziei are trei etape.
Prima etapă este reprezentată de prima lectură a actului normativ de către Parlament.
Propunerea Comisiei este prezentată Consiliului şi Parlamentului European, uneori și Comitetului Economic şi
Social şi Comitetului Regiunilor.
Parlamentul European deliberează asupra acestei propuneri într-o primă lectură şi transmite avizul său Consiliului.
În acest stadiu, cele două comitete pot emite un aviz.
Dacă Parlamentul European nu aduce nici o modificare propunerii Comisiei sau dacă Consiliul acceptă toate
amendamentele propuse de către Parlament,
Consiliul poate decide asupra actului încă din acest stadiu al procedurii. În caz contrar, se pregăteşte cea de-a doua
lectură a actului normative de către parlamentul European.
A doua etapă este a doua lectură a actului normativ de către Parlament.
Pe baza propunerii Comisiei, a avizului Parlamentului şi a avizelor celor două două Comitete şi din proprie
convingere, Consiliul decide o poziţie comună cu majoritate calificată. Poziţia comună face obiectul celei de-a
doua lecturi a Parlamentului European. Acesta are trei alternative, într-un termen de 3 luni:
- dacă Parlamentul aprobă poziţia comună a Consiliului sau dacă nu se pronunţă în cele 3 luni, se hătărăşte asupra
actului vizat, potrivit poziţiei comune;
-Dacă Parlamentul European respinge în întregime poziţia comună (ceea ce nu se poate realiza decât cu majoritatea
absolută a membrilor Parlamentului), procedura legislativă este închisă. Astfel, posibilitatea de care dispune
Consiliul, de a convoca Consiliul de conciliere, este suprimată;
- dacă Parlamentul aduce amendamente poziţiei comune a Consiliului, procedura continuă.
Consiliul poate aproba propunerea aşa cum a fost ea modificată de către Parlament, dar în acest caz trebuie ca el să
adopte toate amendamentele propuse de Parlament. În cazul în care Consiliul respinge unele amendamente sau
dacă majoritatea cerută nu este întrunită (de exemplu unanimitatea atunci când Comisia dă un aviz negativ
propunerii de amendament propus de Parlament), preşedintele Consiliului este obligat ca, într-un termen de 6
săptămâni, să convoace, de comun acord cu preşedintele Parlamentului, Comitetul de conciliere. Acest comitet este
format din reprezantanţi ai Consiliului şi ai Parlamentului. Obiectul procedurii de conciliere îl reprezintă poziţia
comună a Consiliului, aşa cum a fost ea modificată de către Parlament. Această procedură vizează ajungerea la un
compromis care se va obţine cu majoritatea calificată a reprezentnaţilor Consiliului şi Parlamentului.
A treia etapă semnifică a treia lectură a actului de către Parlament.

23
Atunci când Comitetul de conciliere aprobă un proiect comun, Parlamentul European şi Consiliul dispun, fiecare,
de un termen de 6 săptămâni pentru a hotărâ asupra actului în a treia lectură. Oricare ar fi avizul Comisiei asupra
proiectului de compromis, majoritatea calificată a Consiliului este suficientă.
Parlamentul se pronunţă cu majoritatea absolută a voturilor exprimate.
Actul vizat este adoptat de către Parlament şi Consiliu, ceea ce se va preciza în titulatura sa.
Dacă procedura de conciliere eşuează, actul propus nu va fi adoptat, iar procedura legislativă va fi închisă. Eşecul
procedurii de conciliere are aceleaşi efecte ca şi în cazul respingerii poziţiei comune de către Parlament la a treia
lectură.

Procedura consultării
Procedura consultării a fost prima procedură legislativă pe plan european.
Procedura de consultare se caracterizează printr-o repartizare a atribuţiilor între Comisie şi Consiliu.
Comisia formulează o propunere iar Consiliul dispune de posibilitatea de a o respinge.
Înainte ca o decizie să fie luată de Consiliu, trebuiesc parcurse anumite etape, pe parcursul cărora, atât Comisia cât
şi Consiliul, Parlamentul European şi Comitetul economic şi Social şi Comitetul regiunilor pot în mod egal să aibă
un cuvânt de spus, funcţie de obiectul de reglementare al respectivei propuneri legislative.
Procedura consultării este aplicabilă când se adoptă decizii referitoare combaterea discriminării, cetăţenia Uniunii,
politicii agricile comune, liberalizării anumitor servicii, în domeniul concurenţei, fiscalităţii, ocuparea forţei de
muncă, sau în domeniul mediului.
Fazele desfăşurării procedurii consultării sunt trei.
Prima fază este faza elaborării unei propuneri.
Comisia este cea care angajează procedura legislativă, prin elaborarea unei propuneri cu privire la măsurile de
drept comunitar care necesită o reglementare (monopului de drept de iniţiativă aparţine la nivel comunitar
Comisiei).
A doua fază este faza consultării.
Înainte luarea unei decizii, Consiliul verifică dacă celelalte instituţii comunitare trebuie să fie consultate. Tratatele
comunitare conferă Parlamentului European dreptul de a fi consultat cu privire la toate deciziile politice importante
(consultare obligatorie). Neconsultarea Parlamentului în astfel de situaţii constituie un grav viciu de formă
împotriva căruia poate fi introdus un recurs în anularea actului normative respective, care ameninţă cu nulitatea
întraga procedură.
Pe lângă consultarea obligatorie, Parlamentul European este consultat şi asupra tuturor proiectelor de acte
(consultare facultativă).
În vederea consultării, Consiliul transmite oficial propunerea Comisiei și preşedintelui Parlamentului European,
invitându - i totodată, formal, să dea un aviz.
Preşedintele Parlamentului supune propunerea comisiei parlamentare competente.
Concluziile acesteia sunt apoi examinate în sesiune plenară şi, numai după aceea, Parlamentul European îşi dă
avizul (care poate să aprobe propunerea, să o respingă sau să îi aducă amendamente).
Consiliul nu are obligația să urmeze avizele şi propunerile de amendament ale Parlamentului. Avizele
Parlamentului au, totuşi, o deosebită importanţă politică, în măsura în care ele permit identificarea unor lacune
juridice sau evidenţiază necesitarea altor măsuri comunitare, conferind, astfel, un nou impuls politicii de integrare
europeană.
În anumite cazuri, tratatele obligă Consiliul să consulte Comitetul economic şi Social şi Comitetul Regiunilor. Ca
şi în cazul Parlamentului, avizele data de cele două Comitete, cu privire la Porpunerea Comisiei nu obligă
Parlamentul în mod irevocabil şi definitiv.
A treia fază este faza deciziei.
După consultarea Parlamentului european, a Comitetului Ecponomic şi Social şi a Comitetului Regiunilor, Comisia
trimite din nou propunerea sa, eventual modificată potrivit avizelor primte, Consiliului. Propunerea este examinată
mai întâi de către Comitetul reprezentanţilor permanenţi (COREPER) ai statelor membre. În cadrul COREPER
toate aspectele tehnice ale deciziei care trebuie să fei adoptată de către Consiliu sunt analizate, mai întâi, de câtre
grupurile specializate. Atunci când un act este pregătit pentru a fi adoptat‖ el este înscris pe ordinea de zi a viitoarei
reuniuni a Consiliului şi este adoptat fără a mai fi angajate dezbateri. Însă atunci când există un dezacord care

24
persistă în cadrul COREPER, cu privire la actul ce urmează să fie adoptat, neînţelegerile vor fi supuse spre
rezolvare Consiliului. Decizia luată de Consiliu închide procedura.

c) Atribuţii executive.
Comisia Europeană are competenţe în adoptarea actelor administrative prin care se aplică dreptul primar şi
secundar (derivat).
Comisia Europeană posedă competenţe executive datorită caracterului său permanent şi a resurselor materiale şi
umane de care dispune.

d) Atribuţii sfera relaţiilor internaţionale.

Aceste atribuţii şi competenţe se referă la propunerile pe care le face Comisia, care ulterior pot deveni acte
normative. Comisia Europeană are rolul de reprezentare a Uniunii Europene în faţa statelor membre, state terţe sau
organizaţii internaţionale de orice formă.
În afara rolului de reprezentare externă, Comisia Europeană recomandă Consiliului încheierea de acorduri cu state
terţe sau organizaţii internaţionale şi, după începerea negocierilor, le continuă şi le finalizează.
Comisia trebuie să propună Consiliului măsurile necesare punerii în aplicare a acţiunilor comune în domeniul
PESC.
Comisia trebuie adesea să găsească compromisul necesar, chiar dacă negocierile sunt dificile în Consiliu sau
Parlament, pentru ca interesul comunitar să prevaleze faţă de interesele naţionale.
Comisia este împuternicită să negocieze înţelegerile sau acordurile dintre Uniune şi unul sau mai multe state ori
organizaţii internaţionale. Comisia trebuie să fie împuternicită de Consiliu printr-o „decizie de negociere”.
Adoptarea de către Consiliu a deciziei de negociere cu majoritate calificată de voturi este supusă avizului
Parlamentului şi avizului Curţii de Justiţie.
Comisia Europeană trebuie consultată asupra conformității proiectului de acord cu prevederile tratatelor
comunitare, iar un aviz negativ va avea ca afect începerea procedurii de revizuire a tratatelor comunitare,
modificarea proiectului de acord sau respingerea proiectului de acord.

e) Atribuţii bugetare.
Comisia Europeană prezintă spre aprobare Consiliului un proiect de buget, pe baza propunerilor primite de la
fiecare instituţie comunitară. Proiectul de buget este însoţit întotdeauna de o propunere a Comisiei cu privire la
cuantumul ratei cheltuielilor neobligatorii, după consultarea Comitetului de politică economică.
Consiliul, împreună cu Parlamentul European adoptă bugetul conform procedurii, iar Comisia are obligaţia de a-l
pune în practică. Această competenţă îi conferă Comisiei posibilitatea de a transfera, în anumite limite, poziţii
bugetare dintr-un capitol în altul, obligaţia de a veghea ca statele comunitare să-şi îndeplinească sarcinile lor
bugetare, de a pune la dispoziţia celor implicaţi fondurile ce stau la baza proiectelor comunitare şi de a administra
cu maximă diligenţă toate fondurile comunitare.
Comisia Europeană prezintă anual Consiliului şi Parlamentului European „Darea de seamă asupra exerciţiului
financiar anual”, cât şi o „Balanţă de venituri şi cheltuieli” pe anul financiar încheiat.

2. PARLAMENTUL EUROPEAN (PE)

Istoric
Parlamentul European, constituit prin Tratatul CECO din 1952 (Adunarea Parlamentară), este forumul
democratic prin excelenţă al Uniunii. Parlamentul European este cel mai mare parlament multinaţional. Acesta
reprezintă cetăţenii Uniunii Europene, fiind alcătuit din 736 de membri, aleşi prin vot direct universal, din cinci în
cinci ani, din cele 28 de state membre ale Uniunii Europene. Orice cetăţean al Uniunii Europene poate vota sau
candida la alegerile europene în ţara în care locuieşte, indiferent de naţionalitatea sa. Primele alegeri pentru
Parlamentul European au avut loc în anul 1979.
Componenţă
Membrii Parlamentului European nu desfăşoară activitate grupaţi pe naţionalităţi, ci funcţie de afinităţile lor
politice, formând grupări transnaţionale. Statutul deputaţilor Parlamentului european este reglementat atât de

25
norme de drept comunitar cât şi de norme de drept naţional. Parlamentul, prin regulament intern, poate să impună
membrilor săi reguli particulare de conduită. Cumulul mandatului european cu un mandat naţional este autorizat pe
plan european dar este interzis pe plan naţional.
Organizarea internă a Parlamentului european cuprinde un Birou, Conferinţa preşedinţilor, comisii şi grupurile
politice parlamentare. Preşedintele Parlamentului, cei 14 vicepreşedinţi şi cei 5 chestori sunt aleşi de membrii
Parlamentului prin vort secret pentru o perioadă de 2 ani şi jumătate (jumătate de mandat) şi formează Biroul
Conferinţa preşedinţilor cuprinde preşedintele Parlametnului şi preşedinţii grupurilor politice.
Principalele grupuri politice sunt:
- Grupul Partidului Popular European (democrat-creştini) şi Democraţilor Europeni – PPE – DE;
- Grupul Partidului Socialiştilor Europeni PSE;
- Grupul Alianţei Democraţilor Liberalilor pentru Europa (ALDE);
- Grupul Verzilor Alianţa Liberă Europeană (V/ALE);
- Grupul Confederal al Stângii Unitare Europene/Stânga Verde Nordică – GUE/NGL;
- Grupul Uniunii pentru Europa Naţiunilor – UEN;
- Grupul Independenţei şi democraţiei - IND/DEM;
- Grupul celor Neînscrişi;
Mod de lucru
Membrii Parlamentului European se reunesc în sesiuni plenare o săptămână pe lună, la Strasbourg.
Parlamentul European este organizat în 20 de comitete, care îşi desfăşoară şedinţele de lucru de pregătire a
sesiunilor plenare la Bruxelles, unde se află şi birourile permanente, birourile deputaţilor şi grupurile politice.
Secretariatul General al Parlamentului European are sediul la Luxembourg.
Ca şi în cadrul Parlamentelor naţionale, rolul comisiilor este de a gestiona probleme particulare: afaceri
externe, buget, mediu, agricultură, etc. Prin intermediul Comitetului pentru Petiţii, cetăţenii europeni pot adresa
petiţii direct către Parlamentul European.
Membrii în Parlament sunt repartizaţi în mai multe comisii şi delegaţii de specialitate. Rapoartele elaborate de
comisiile parlamentare sunt supuse adoptării în sesiuni plenare. Acestea sunt în mod egal orgaizate pentru
discutarea rapoartelor, dar şi pentru interpelări adresate Comisiei şi Consiliului, dezbaterii problemelor urgente şi
declaraţiilor preşedintelui. Adunările plenare sunt publice.
Comisiile parlamentare sunt permanente, temporare și de anchetă.
Înfiinţarea „comisiilor” temporare de anchetă are la cererea unui sfert dintre membrii Parlamentului European. De
asemenea, prin acordul comun al Parlamentului European, Consiliului Uniunii Europene şi Comisiei, sunt
determinate modalităţile de exerciţiu al dreptului de anchetă.

Principalele funcţii ale Parlamentului European

1) Funcţia legislativă
Parlamentul European deţine această funcţie împreună cu Consiliul Uniunii Europene. Funcţia legislativă
constă în principal în 3 proceduri de decizie diferite.
2) Funcţia bugetară
În fiecare an, Comisia pregăteşte un proiect de buget care este supus aprobării Consiliului. Parlamentul poate
propune sau chiar modifica repartizarea sau sumele alocate din anumite secţiuni ale bugetului. Bugetul în forma
finală este adoptat de către Parlamentul European, de regulă în luna decembrie. El poate adopta bugetul sau îl poate
respinge, aşa cum a procedat în mai multe situaţii. În acest caz, întreaga procedură se reia.
Cât priveşte controlul bugetului, Parlamentul îşi împarte atribuţiile cu Consiliul şi are ultimul cuvânt cu privire la
cheltuielile neobligatorii. Parlamentul poate respinge definitiv bugetul, cumulând atribuţii cu privire la controlul
execuţiei acestuia şi descărcarea cu privire la execuţia bugetului.

3) Controlul democratic asupra instituţiilor europene

Parlamentul European este responsabil cu alegerea numirii Preşedintelui Comisiei Europene (pe care
trebuie sa-l aprobe cu majoritatea voturilor membrilor săi) şi acordarea votului de investitură noii Comisii
Europene, care nu se poate constitui decât după audierea de către Parlament a fiecărui membru propus (pentru
prima dată în 1995). De asemenea, Parlamentul dezbate şi votează programul anual al Comisiei.

26
Această putere s-a extins de la supravegherea Comisiei şi asupra Consiliului, Consiliului European şi a
organismelor de cooperare politică răspunzătoare în faţa Parlamentului European.
Parlamentul European trebuie să supravegheze în primul rând activitatea Comisiei Europene.
În acest sens, el are puterea de a elibera din funcţie, în bloc, pe membrii Comisiei printr-o moţiune de cenzură. O
astfel de moţiune poate fi aprobată doar prin votul unei majorităţi de două treimi din voturile exprimate, care în
acelaşi timp trebuie să reprezinte majoritatea numărului membrilor Parlamentului. De asemenea, având în vedere
caracterul grav al unei astfel de moţiuni, a fost prevăzută o „perioadă de reflecţie” de cel puţin trei zile între
propunerea moţiunii şi votarea ei.
Adoptarea unei moţiuni de cenzură are drept efect propunerea unei noi Comisii. Această situaţie subliniază de ce
Comisia trebuie să acorde atenţie părerilor Parlamentului, aşa cum guvernele naţionale sunt obligate faţă de
parlamentele naţionale.
Moţiunea de cenzura rămâne ca o ultima măsură de acţiune a Parlamentului contra Comisiei, chiar dacă existenţa şi
folosirea ei pot influenţa profund relaţiile dintre aceste două instituţii comunitare, evidenţiind dependenţa politică a
Comisiei faţă de Parlament. Această dependenţă este prevăzută într-o serie de prevederi ale Tratatelor şi în
procedurile dezvoltate de practica parlamentară comunitară.
O altă modalitate de control asupra Comisiei este dialogul continuu între Comisie şi Parlament, în cadrul căruia,
întrebările parlamentare scrise sau orale reprezintă un mijloc special de supraveghere la îndemâna Parlamentului
European.
De trei ori pe an Preşedintele Consiliului Uniunii Europene trebuie să facă declaraţii în faţa Parlamentului, înaintea
viitoarei întâlniri a Consiliului European.
Programul preşedinţiei este prezentat de către preşedintele Consiliului Uniunii Europene la începutul şi sfârşitul
mandatului său de şase luni.
preşedintele Consiliului Uniunii Europene trebuie să informeze cu regularitate Parlamentul asupra problemelor de
politică externă ce au fost examinate în cadrul cooperării politice europene.
.
4) Atribuții în domeniul relațiilor externe
Actul Unic European stabileşte necesitatea aprobării de către Parlament a unor acorduri internaţionale de
cooperare sau de asociere, precum şi a noilor acorduri de aderare. La Maastricht s-a hotărât ca aprobarea
Parlamentului să fie obligatorie şi pentru procedura electorală uniformă, cetăţenia europeană şi pentru fondurile
structurale. Înaltul Reprezentant pentru PESC trebuie să informeze Parlamentul asupra activităților sale și să se
consulte cu acesta. Parlamentul îi poate adresa întrebări sau îi poate da recomandări.

5) Primirea petițiilor
Parlamentul examinează petiţiile care îi sunt adresate de către cetăţenii Uniunii cu privire la subiectele de
importanţă pentru domeniile de activitate ale Uniunii.

6. Numirea unor oficiali europeni

Parlamentul European numește Mediatorul (Ombudsmanul) European și pe alți oficiali comunitari.

3. CONSILIUL UNIUNII EUROPENE (CUE, CM)

Este cunoscut şi sub denumirea de Consiliu de Miniştri sau Consiliu. Reprezintă și reprezintă interesele statelor
membre.
A fost creat prin Tratatul de fuziune al Executivelor din 1965, când purta denumirea de Consiliu al Comunitților
Europene. Actuala denumire este dobândită prin Tratatul de la Maastricht.
Consiliul este alctuit din miniștrii de Externe și alți miniștri de resort. Aceștia reprezintă guvernele statelor membre
și exercită dreptul de vot.
Fiecare stat membru stabilește modul de reprezentare în cadrul Consiliului.

Componenţă

27
 Componenţa Consiliului Uniunii Europene se modifică în funcţie de ordinea de zi, fiecare stat membru fiind
reprezentat de către ministrul responsabil pentru problematica temei de pe ordinea de zi. De exemplu, problemele
agricole sunt dezbătute de miniştrii agriculturii, problemele financiare de către miniştrii de finanţe, politicile legate
de transport de către miniştrii de transport. Există zece structuri în cadrul Consiliului, fiecare reglementând
activitatea într-un anumit domeniu:
 Afaceri Externe
 Afaceri Generale
 Afaceri Economice şi Financiare
 Justiţie şi Afaceri Interne
 Ocuparea Forței de Muncă, Politică Socială, Sănătate şi Consumatori
 Concurență
 Transport, Telecomunicaţii şi Energie
 Agricultură și Pescuit
 Mediu
 Educaţie, Tineret şi Cultură.
Consiliul pentru Relații Externe elaborează Politica externă a Uniunii Europene.
Consiliul pentru Afaceri generale asigură (împreună cu Comisia) continuitarea lucrărilor, pregătește
lucrările Consiliului European și asigură aducerea la îndeplinire a deciziilor acestuia.
În cadrul Consiliului Uniunii există un Comitet al reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre
(COREPER), alcătuit din reprezentanţii permanenţi ai statelor membre la Bruxelles, respectiv
diplomaţi/ambasadori, asistaţi de persoane oficiale din ministerele naţionale. Şefii acestor delegaţii se reunesc o
dată pe săptămână pentru a dezbate pregăti propunerile, materialele supuse spre dezbatere şi deciziile Consiliului,
cu ajutorul unor echipe de specialişti ai ministerelor naţionale de resort.
COREPER își creează comitete sau grupuri de lucru.
De asemenea, Consiliul dispune de un Secretariat General, cu sediul la Bruxelles, care pregăteşte şi implementează
deciziile Consiliului.
Preşedinţia Consiliului este asigurată prin rotaţie, timp de şase luni (din ianuarie până în iunie, şi din iulie până în
decembrie), de câte fiecare stat membru, cu excepția Consiliului pentru Relaţii Externe şi Afaceri Generale, condus
de către Înaltul Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună (PESC), care este concomitent și
Vicepreședinte al Comisiei.
. Ministrul statului respectiv conduce şedinţele Consiliului.
Consiliul are o dublă natură, fiind concomitent parte a sistemului instituţional comunitar și instituţie de
reprezentare a guvernelor statelor membre.
Miniştrii de externe ai fiecărui stat membru al Uniunii Europene au calitatea de membrii ai Consiliului. Împreună
ei formează aşa numitul „Consiliu general”. Aceşti miniştri pot fi înlocuiţi sau acompaniaţi de acei colegi ai lor
(miniştri sau secretari de stat) care au competenţe naţionale particulare în domeniile prevăzute a fi discutate în
şedinţele Consiliului.

Mod de lucru
Fiecare ministru este mandatat să reprezinte Guvernul statului din care provine în cadrul reuniunilor
Consiliului. Astfel, fiecare ministru este direct răspunzător de deciziile luate în faţa Parlamentului naţional şi a
cetăţenilor pe care îi reprezintă.
Consiliul se întrunește la convocarea președintelui, chiar la inițiativa acestuia, a unuia din membri sau a
Comisiei.
Horărârile se adoptă prin vot, cu majoritate simplă, majoritate calificată sau în unanimitate.
Majoritatea calificată este regula.
Majoritatea simplă se aplică referitor la chestiuni de procedură, cererea de studii din partea Comieiei, adoptarea
statutelor comitetelor prevăzute în tratate, sau prin stabilirea de limite și condiții Comisii.
Unanimitatea este cerută în ceea ce privește capitalurile și plățile, combaterea discriminării, mediu,
transporturi, ajutoare de stat, politica comercială comună, PESC, etc.

28
 Atunci când Consiliul este format din miniştrii responsabili cu un anumit domeniu (agricultură, transport,
finanţe etc.), atunci ei formează aşa-numitele Consilii „specializate” sau „sectoriale”. De fapt fiecare stat
membru are o „multiplă reprezentare” în cadrul Consiliului Uniunii Europene. Consiliile generale se
întâlnesc o dată pe lună şi, conform rezoluţiei adoptate de întâlnirea la nivel înalt de la Paris, din decembrie
1974, sunt împuternicite „să acţioneze ca iniţiator şi coordonator al activităţilor comunitare şi să asigure
continuitatea muncii”.
Consiliile specializate se pot întâlni fie simultan, fie între sesiunile Consiliilor generale. Acestea sunt
abilitate să dezbată probleme punctuale, cum ar fi: probleme economice şi financiare, bugetare, politica
pescuitului, politica mediului, politica socială, politica de dezvoltare, educaţie şi cercetare, transport,
agricultură etc.
Preşedinţia începe la data de 1 ianuarie a fiecărui an, dar după un ciclu de şase luni, această ordine se
schimbă, şi următorul mandat începe la 1 iulie. Aceeaşi rotaţie se aplică şi tuturor organelor subordonate
Consiliului, cum ar fi COREPER, grupurile de lucru şi alte întâlniri ale miniştrilor.
Preşedinţia Consiliului convoacă reuniunile ordinare şi extraordinare ale acestuia, urmare a unei iniţiative
proprii sau la cererea Comisiei sau a unui stat membru. Preşedinţia stabileşte, de asemenea, Ordinea de zi a
Consiliilor, pe care o face cunoscută Comisiei şi celorlalţi membri ai Consiliului cu cel puţin zece zile
înainte. Preşedinţia elaborează - cu 7 luni înainte - Calendarul semestrial al Consiliilor.
COREPER este format din funcţionari sau tehnicieni ai statelor membre, ocupându – se cu pregătirea
sesiunilor Consiliului, asigurarea activităţii sale între Sesiuni și asigurarea permanenţei acestei instituţii.
Numărul membrilor COREPER diferă de la un stat la altul, singurele constante reprezentându-le prezenţa,
din partea fiecărui stat, a unui Reprezentant Permanent şi a unui Reprezentant Permanent Adjunct.
Întrucât, în general, Consiliul se pronunţă asupra propunerilor Comisiei - fie că este vorba despre propuneri
de Regulament sau Directive - implicarea acesteia în activitatea COREPER devine, astfel, „primul nivel de
contact” al Comisiei cu statele membre, momentul în care cele două părţi îşi dau seama dacă o propunere
sau alta ar putea (sau nu) fi aprobată în Consiliu.
Preşedintele COREPER este Reprezentantul Permanent în faţa Uniunii Europene al statului care exercită
Preşedinţia Consiliului. Acesta elaborează ordinea de zi a Sesiunilor Consiliului în funcţie de rezultatul
activităţii COREPER. Astfel, subiectele asupra cărora există un acord în COREPER devin punctele „A”
din ordinea de zi, acestea nemaifiind dezbătute, ci doar votate. Cele asupra cărora nu s-a ajuns la acorduri
prealabile în COREPER se dezbat şi votează în Consiliu ca puncte „B” pe ordinea de zi.
Secretarul General se numeşte de către Consiliu prin unanimitate. Acelaşi Consiliu trebuie să stabilească,
prin norme interne, organizarea Secretariatului General şi să emită Regulamentul Interior.

Atribuțiile Consiliului
1) Adoptă, împreună cu Comisia și Parlamentul European, legislaţia Uniunii Europene sub formă de
regulamente, directive, decizii (care devin parte a legislaţiei naţionale a statelor membre), acţiuni comune
sau poziţii comune, recomandări sau opinii, concluzii, declaraţii sau rezoluţii.
2) Coordonează politicile economice generale la nivelul statelor membre, prin intermediul miniştrilor
economici şi de finanţe ai statelor membre, care formează Consiliul Afacerilor Economice şi Financiare.
3) Coordonează acţiunile statelor membre şi cooperarea interguvernamentală.
4) Ratifică acordurile internaţionale care au fost anterior negociate cu Comisia Europeană (dintre Uniunea
Europeană şi unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale), în numele Uniunii Europene.
Ratificarea are loc după aprobarea Parlamentului European, cum ar fi în cazul acordurilor de asociere, sau
după consultarea acestuia.
5) Aprobă bugetul împreună cu Parlamentul European.
6) Defineşte şi pune în aplicare Politica Europeană şi de Securitate Comună. Pentru a răspunde mai
eficient crizelor internaţionale, Consiliul dispune de o forţă de reacţie rapidă, compusă din membri ai
forţelor armate naţionale, având ca atribuţii managementul crizelor, ajutorul umanitar şi menţinerea păcii.
7) Poate aplica amenzi în cadrul procedurii de deficit excesiv
8) Dispune de un rol decisiv în procedura de modificare a tratatelor, de aderare a noi state membre și de
retragere din Uniunea Europeană a unor state membre

29
 9) Poate adopta, revoca și modifica clauzele de salvgardare

4. CONSILIUL EUROPEAN

Este format din şefii statelor sau guvernelor statelor membre, președintele său şi Preşedintele Comisiei
EuropeneDacă situația o impune, fiecare membru poate fi asistat de un ministru, iar președintele Comisiei poate fi
asistat de un membru al Comisiei. Președintele Consiliului European este ales pentru un mandate de doi ani și
jumătate, mandat care poate fi reînnoit o singură dată. Votul este dat cu majoritate calificată.
Președintele Consiliului European pregătește și conduce lucrările acestui for, asigură coeziunea și consensul,
prezintă Parlamentului un raport al fiecărei întâlniri și asigură reprezentarea externă a Uniunii.

Istoric
Consiliul European este format din şefii de state şi de guverne, Preşedintele, un alt membru al Comisiei Europene
şi miniştrii de externe. Miniştrii de externe şi membrul Comisiei Europene au rol consultativ.
Ideea constituirii Consiliului European datează din anul 1974, când liderii politici au început să se întrunească
periodic. El este forul politic suprem al Uniunii Europene.
Această practică a devenit oficială cu ocazia Actului Unic European (1986), astfel că, în prezent, Consiliul
European se întruneşte, în principiu, de 4 ori pe an şi ori de câte ori e nevoie, în cadrul întrunirilor extraordinare
Deciziile luate în cadrul Consiliului European sunt foarte importante din punct de vedere politic, dar nu au
valoare juridică. Pentru ca aceste decizii să fie puse în aplicare, este necesar să se urmeze procedura obişnuită
pentru adoptarea legislaţiei comunitare, în funcţie de domeniul respectiv.
Consiliul European poate decide cu majoritate simplă referitor la chestiuni de procedură, la adoptarea
regulamentului de procedură și la procedura de revizuire ordinară a Tratatelor.

Mod de lucru
Consiliul European stabileşte liniile şi obiectivele politice fundamentale ale Uniunii Europene. El nu poate însă să
ia decizii cu efect juridic, dar are un drept directiv. Se întruneşte de cel puţin două ori pe an. În afară de acestea mai
are loc o întâlnire specială la nivel înalt în care sunt discutate temele cele mai importante. Şedinţele Consiliului nu
sunt publice, dar rezultatele şi concluziile lor sunt raportate în scris Parlamentului European.
Preşedinţia Consiliului European se asigură din şase în şase luni de către şefii de state şi de guverne din cadrul
Uniunii Europene, conform unei proceduri destul de sofisticate. De remarcat este faptul că statul care deţine
preşedinţia în Consiliul de Miniştri o preia automat şi pe cea a Consiliului European. Acest stat devine pentru
şase luni gazda Consiliului European.
Actul Unic European (AUE) a instituit Consiliul European ca instituţie.
Aşadar, Consiliul European nu deţine putere politică la nivel Uniune Europeană. Influenţa sa se manifestă la
nivel informal, deoarece şefii de state şi de guverne sunt cei care stabilesc liniile directoare în politica Uniunii
Europene, urmând ca instituţiile comunitare, în special Consiliul şi Comisia, să pună în aplicare, prin acte
comunitare, deciziile luate.

Atribuţii
Consiliul European are rol important în definirea orientărilor politice, economice şi sociale generale. După
Tratatul de la Maastricht, Consiliul European a devenit în mod oficial iniţiatorul politicilor majore ale Uniunii
Europene şi a fost mandatat să intervină pentru deblocarea eventualelor situaţii de criză sau pentru soluţionarea
unui dezacord între statele membre (între miniştrii din cadrul Consiliului Uniunii Europene). Consiliul stabileşte
priorităţile şi calendarul construcţiei europene, cum ar fi de exemplu reforma Tratatelor Uniunii sau finanţările din
bugetul Uniunii, poziţia Uniunii pe scenă internaţională, având rol esenţial pe plan internaţional prin Politica
Europeană de Securitate Comună.
Principalele atribuții ale Consiliului European sunt următoarele:
- Propune Parlamentului European un candidat la funcția de Președinte al Comisiei
- Numește Comisia pe baza votului Parlamentului European
- Numește Înaltul Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună

30
 - Identifică obiectivele și interesele strategice ale Uniunii Europene
- Definește politica de apărare comună
- Are competențe în ce privește revizuirea tratatelor
- Are competențe referitoare la procedura de retragere a unui stat din Uniunea Europeană
- Dispune de atribuții în domeniul coperării judiciare și polițienești

5. CURTEA EUROPEANĂ DE JUSTIŢIE (CEJ)

Istoric
Curtea Europeană de Justiţie a fost constituită prin Tratatul de la Paris din 1952. Având sediul la
Luxemburg, Curtea Europeană de Justiţie este o instituţie jurisdicţională care veghează la respectarea dreptului
comunitar, funcţionând după principiul prevalenţei dreptului comunitar asupra legislaţiei naţionale a statelor
membre.
Componenţă
Curtea Europeană de Justiţie este alcătuită din câte 1 judecător din fiecare stat membru (28 de judecători) şi 9
avocaţi generali. Judecătorii şi avocaţii generali sunt numiţi pe baza acordului comun al guvernelor statelor
membre, pentru o perioadă de şase ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului. Aceştia sunt aleşi dintre experţii
din domeniul juridic a căror integritate morală şi experienţă profesională sunt indubitabile. Ei sunt selectaţi dintre
persoanele a căror independenţă este dincolo de orice îndoială şi care posedă calificările necesare pentru a ocupa
cele mai înalte funcţii judiciare în statele lor sau sunt jurişti cu competenţă recunoscută.
Preşedintele Curţii este ales de către judecători din rândul membrilor acestora, pe o perioadă de 3 ani,
mandat care poate fi rennoit.
Curtea numește un prim avocat – general pe o perioadă de un an. Președinții camerelor de 5 sunt aleși
pentru 3 ani, iar președinții camerelor de 3 pentru 1 an.
Curtea poate judeca în şedinţă plenară, în Marea Cameră (cincisprezece judecători) sau în camere de cinci sau de
trei judecători.
Curtea se întruneşte în şedinţă plenară în cazurile speciale prevăzute de Statutul Curţii (printre altele, atunci când
trebuie să pronunţe destituirea Ombudsmanului sau să dispună din oficiu demiterea unui comisar european care nu
a respectat obligaţiile ce îi revin) şi atunci când apreciază că o cauză prezintă o importanţă excepţională.
Curtea se întruneşte în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau a unei instituţii care este parte într-un
proces, precum şi în cauzele deosebit de complexe sau de importante.

Mod de lucru
În general, conform Tratatelor, Curtea de Justiţie poate să verifice dacă statele membre respectă drepturile
fundamentale ale cetăţenilor Uniunii Europene, poate să examineze în instanţă interpretarea Tratatelor Uniunii,
validitatea şi interpretarea legislaţiei Uniunii Europene.
Avocaţii generali acordă asistenţă Curţii în îndeplinirea atribuţiilor sale, prezentând în şedinţele deschise
opinii şi avize referitoare la speţele prezentate Curţii. Preşedintele Curţii are rolul de a coordona lucrările Curţii şi
activitatea judecătorilor şi avocaţilor generali, de a prezida audierile şi de a delibera asupra speţelor importante de
la Curtea de Justiţie.
Judecata are o fază scrisă și una orală. Deciziile sunt luate de către judecători cu unanimitate sau cu
majoritate.
Pronunțarea sentinței are loc în ședință publică. Nu se menționează opiniile minoritare sau concurente.
Rolul avocaţilor generali este acela de a emite, în deplină independenţă şi imparţialitate, opinii argumentate, în
cazurile aflate pe rolul CJCE, care servesc Curţii la găsirea soluţiilor.

Tipurile de acţiuni în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

1) Acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor de către un stat membru. Acest tip de acţiune poate fi
intentată de către Comisia Europeană sau de către un stat membru.

31
 Când reclamantul este Comisia, aceasta comunică un aviz motivat statului respectiv, invitându – l să își
prezinte observațiile. Dacă statul nu se conformează în termenul stabilit de către Comisie, aceasta va sesiza Curtea.
Aceeași procedură este urmată și dacă reclamant este un stat membru.
2) Acţiune în anulare
Acţiunea în anulare este posibilitatea pe care o au statele, instituţiile UE şi persoanele fizice ori juridice de a ataca
în faţa Curţii un act obligatoriu emis de instituţiile UE şi de a obţine, în anumite condiţii, desfiinţarea acestuia.
Este un mijloc de control al conformităţii actelor juridice ale UE, un control de legalitate şi urmăre şte desfiin ţarea
unui act ilegal, nu modificarea lui.
Acţiunea este introdusă împotriva actelor instituţiilor.
Legitimare procesuală activă o pot avea statele membre, Consiliul, Comisia, Parlamentul European, Banca
Centrală Europeană, precum și particularii (persoanele fizice şi peroanele juridice). Acţiunea în anulare va fi
intentată împotriva actelor adoptate în comun de Parlamentul European şi de Consiliu, a actelor Consiliului,
Comisiei şi ale BCE şi a actelor Parlamentului menite să producă efecte juridice faţă de terţi.
Termenul în care se poate formula acţiunea în anulare este de 2 luni şi curge, pentru actele generale, de la
publicarea lor, iar pentru actele individuale de la notificarea lor către cel interesat.
Cauzele de anulare sunt necompetenţa, încălcarea unor norme fundamentale de procedură, încălcarea tratatului sau
a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia şi abuzul de putere. În primul şi al doilea caz, Curtea de Justiţie
şi Tribunalul se pot autosesiza.

3) Acţiunea în carenţă
Acţiunea în carenţă constă în posibilitatea pusă la dispoziţia statelor, a instituţiilor UE, precum şi a întreprinderilor
sau chiar a particularilor, în anumite situaţii strict limitate, de a ataca în faţa Curţii de Justi ţie refuzul Parlamentului
European, al Consiliului, al Comisiei şi al BCE de a decide în materii în care aceste instituţii au, prin Tratate,
obligaţia de a lua o anumită măsură.
Acţiunea în carenţă are un rol deosebit, garantând exercitarea puterilor unionale conferite instituţiilor prin Tratatele
institutive şi urmărind să oblige instituţia competentă să acţioneze. Scopul său este obţinerea unei
declaraţii/hotărâri a Curţii că instituţia a acţionat nelegal prin neluarea unei decizii.
Titularii acţiunii în carenţă sunt aceeaşi ca şi cei care pot introduce o acţiune în anulare. Acţiunea în carenţă poate
fi intentată împotriva Consiliului, a Parlamentului European, a Comisiei şi a Băncii Centrale Europene.
Acţiunea în carenţă nu poate fi exercitat decât dacă „instituţia în cauză a fost, în prealabil, invitată să acţioneze” şi
„dacă la expirarea unui termen de două luni de la această invitaţie, instituţia nu a luat atitudine”.
Partea interesată trebuie să ceară instituţiei competente să pună capăt inactivităţii sale. De fapt, cererea reprezintă o
punere în întârziere. Ea trebuie să fie clară, precisă şi să avertizeze instituţia UE că perseverarea în inactivitate va
duce la un o acţiune în carenţă. Este necesar ca cererea preliminară să precizeze data de la care curge termenul de
două luni, în decursul căruia instituţia trebuie să pună capăt tăcerii sale.
Cererea preliminară se adresează numai instituţiei competente şi obligată la o anumită acţiune, ea trasând limitele
în care viitoarea acţiune în carenţă va putea fi introdus.
Dacă instituţia în cauză a luat atitudine, acţiunea rămâne fără obiect. Dimpotrivă, dacă instituţia nu acţionează,
aceasta poate fi adusă în faţa Curţii sau a Tribunalului într-un termen de două luni, în baza unei ac ţiuni în caren ţă
propriu-zis.
4) Acţiune pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare
Tratatele prevăd posibilitatea realizării unei activităţi de interpretare de către Curte, pe lângă litigiile propriu-zise,
pe calea acţiunii în interpretare.
În cadrul acestei acţiuni, dispun de legitimare procesuală activă numai jurisdicţiile naţionale.
Introducerea unei acţiuni în interpretare se prezintă fie ca un drept, fie ca o obligaţie a instanţelor naţionale. O
jurisdicţie naţională, care a stabilit necesitatea clarificării sensului sau a forţei unei dispoziţii de drept al UE, are de
ales între realizarea de către ea însăşi a acestei nevoi de interpretare sau poate să se adreseze cu o cerere
prejudicială Curţii europene de justiţie. Jurisdicţia naţională trebuie să aprecieze „ necesitatea unei decizii
prejudiciale pentru a oferi soluţia într-un litigiu naţional” şi, în funcţie de rezultatul la care ajunge, poate, fie să
realizeze singură interpretarea, fie poate să-şi exercite dreptul de a sesiza Curtea. De regulă, instanţa naţională
recurge la propria interpretare atunci când cererea de interpretare este făcută de una dintre p ăr ţi sau de c ătre p ăr ţi
de comun acord. Este posibil ca instanţa naţională să ţină cont în interpretarea pe care urmează să o facă şi de
32
interpretarea oferită de curte într-o cauză anterioară. Libertatea judecătorului naţional de a da sau nu curs dreptului
său de a se adresa Curţii europene de justiţie este posibilă până în momentul în care nevoia de interpretare realizat ă
de către o jurisdicţie este prevăzută în obligaţia de cooperare cu Curtea.
Judecătorul naţional, care deschide o acţiune în interpretare, suspendă procesul şi comunică hotărârea sa Curţii,
care o notifică, prin grefier, părţilor în cauză, statelor membre şi Comisiei, precum şi Consiliului, dacă actul în
discuţie emană de la acesta.

5) Acţiune în răspundere (în daune)

Acest tip de acțiune poate fi înaintat pentru repararea daunelor efectuate de către instituțiile sau agenţii
instituţiilor Uniunii în exerciţiul funcţiunii, care poate fi intentată de către statele membre, în faţa Curţii Europene
de Justiţie, şi de către persoane fizice sau juridice, în faţa Tribunalului de Primă Instanţă.
Curtea de Justție judecă și recursurile împotriva deciziilor Tribunalului de Primă Instanță și a Tribunalului
Funcției Publice. Acestea pot fi înaintate dacă prima instanță nu a fost competentă, dacă nu a respectat procedura
sau dacă a fost încălcat dreptul UE.

6. TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANŢĂ (TPI)

Istoric
Tribunalul de Primă Instanţă a fost înfiinţat în 1989, cu scopul de a consolida garanţiile judiciare acordate
persoanelor fizice prin instaurarea unui al doilea nivel al autorităţii judiciare, pentru a permite Curţii de Justiţie să
se concentreze asupra interpretării uniforme a legislaţiei comunitare.
Are în componenţa sa 47 judecători (de la 1 septembrie 2016) numiţi de pentru o perioadă de 6 ani. Începând cu 1
septembrie 2019 vor fi 2 judecători pentru fiecare stat membru.
Nu are în componența sa avocați – generali. Condițiile de numire sunt aceleași ca și la Curte.
Cauzele cu care este sesizat Tribunalul se judecă de camere compuse din cinci sau din trei judecători sau, în
anumite situaţii, de un judecător unic. De asemenea, Tribunalul poate judeca o cauză în Marea Cameră (13
judecători) sau în şedinţă plenară atunci când dificultatea problemelor de drept sau importanţa cauzei justifică
această măsură. Mai mult de 80 % dintre cauzele cu care este sesizat Tribunalul sunt judecate de camere compuse
din trei judecători.
Atribuţii şi componenţă
- acţiuni directe introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor instituţiilor, organelor, oficiilor sau
agențiilor Uniunii Europene (ale căror destinatare sunt sau care le privesc în mod direct şi individual), precum și
împotriva actelor normative (dacă îi privesc direct şi dacă nu presupun măsuri de executare) sau, de asemenea,
împotriva abţinerii de a acţiona a acestor instituţii, organisme, oficii sau agenții. Este vorba, de exemplu, de o
acţiune introdusă de o întreprindere împotriva unei decizii a Comisiei prin care i se aplică o amendă,
- acţiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei;
- acţiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele adoptate în domeniul ajutoarelor
de stat, la măsurile de protecţie comercială („dumping") şi la actele prin care Consiliul exercită competenţe de
executare;
- acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de instituţiile Uniunii
Europene sau de funcţionarii acestora;
- acţiuni ce au la bază contracte încheiate de Uniunea Europeană, prin care se atribuie în mod expres Tribunalului
competenţa de judecare;
- acţiuni în materia mărcilor comunitare;
- recursuri împotriva deciziilor Tribunalului Funcţiei Publice a Uniunii Europene, limitate la chestiuni de drept.

Proceduri comune
Elementele de procedură a CJCE şi TPI se pot sintetiza astfel:
- Procedura este scrisă, orală (obligatorie în faţa TPI şi facultativă în faţa CJCE) și contradictorie.
- Reprezentarea obligatorie este un principiu de bază al procedurii la CJCE. Statele membre sunt reprezentate de
agenţi; comisia este reprezentată de un membru al Serviciului juridic; există şi posibilitatea acordării, în anumite
condiţii, de asistenţă judiciară gratuită.

33
- Cererea trebuie să îndeplinească o serie de condiţii stricte de formă şi de conţinut, în caz contrar putând fi
respinsă.
- În cazul fazei scrise are loc un schimb de memorii între părţi, cu argumentaţie; faza scrisă nu este publică.
- În cazul fazei orale, avocaţii au la dispoziţie un timp limitat (câte 15 minute pentru fiecare parte) şi răspund la
întrebările puse de judecători.
Judecătorul-raportor, chiar înainte de faza orală, poate demara investigaţii, aprobate de cameră, ce pot cuprinde
audierea părţilor (mai rar), a martorilor, cereri de informaţii şi documente.
- CJCE şi TPI pot decide şi măsuri conservatorii.
- După închiderea procedurii orale, avocatul general îşi prezintă concluziile şi propune o soluţie; concluziile sale
conţin o evaluare detaliată şi stabilirea bazei juridice, inclusiv invocarea altor hotărâri ale instanţei comunitare;
opinia avocatului general este deseori invocată de jurişti în alte speţe.
- Hotărârea este adoptată cu majoritate de voturi, fără indicarea modului de vot; deşi posibilă, în practică nu se
întâlneşte emiterea de opinii separate sau dizidente; hotărârea se pronunţă în şedinţă publică, în prezenţa părţilor;
hotărârea are forţă obligatorie şi este executorie.

Curtea Europeană de Conturi

Structură
Curtea Europeană de Conturi este compusă dintr-un reprezentant pentru fiecare stat membru, ales dintre
personalităţile care aparţin sau au aparţinut ţării respective, desfăşurând activitate în instituţiile de control extern
sau care au merite deosebite pentru această funcţie şi oferă cele mai puternice garanţii de independenţă.
Membrii Curţii Europene de Conturi sunt numiţi de Consiliu, cu majoritate calificată, după consultarea
Parlamentului European, pentru o perioadă de 6 ani. Funcţia de membru al Curţii Europene de Conturi este
incompatibilă cu orice altă activitate profesională, remunerată sau nu.
Curtea de Conturi funcţionează ca un organ colegial, fiecărui membru fiindu-i repartizat un domeniu specific de
activitate. Curtea adoptă avize sau rapoarte anuale, cu majoritatea membrilor care o compun.

Atribuţii
Curtea Europeană de Conturi are drept misiune să verifice toate conturile de venituri şi de cheltuieli ale
Comunităţii şi ale tuturor organelor comunitare, în vederea garantării conformităţii dintre cheltuielile Uniunii şi
regulile şi regulamentele bugetare, precum şi respectful principiilor de drept administrativ şi contabil. Curtea este
însărcinată să vegheze la calitatea gestiunii financiare.
Sunt supuse controlului Curţii de Conturi instituţiile comunitare şi statele membre, toate persoanele care
gestionează venituri şi cheltuieli în numele Comunităţii precum şi toate persoanele fizice şi juridice care au
beneficiat de plăţi cu titlu de cheltuieli din bugetul comunitar. Controlul în statele membre se efectuază în
colaborare cu instituţiile şi serviciile naţionale competente, care sunt obligate să transmită Curţii toate documentele
şi informaţiile pe care aceasta le solicită.
Curtea de Conturi prezintă în fiecare an Consiliului şi Parlamentului European o declaraţie de asigurare cu privire
la fiabilitatea conturilor, precum şi cu privire legalitatea şi la regularitatea operaţiunilor adiacente. Un raport anual
care să reliefeze observaţiile curţii asupra gestiunii financiare comunitare este transmis tuturor instituţiilor
comunitare şi se publică în Juranlul Oficial. Raportul subliniază punctele care ar fi posibil sau de dorit să fie
ameliorate. Răspunsurile instituţiilor la observaţiile Curţii se publică de asemenea în jurnalul Oficial.
Curtea de Conturi dispune şi de competenţe consultative. Celelalte instituţii ale Uniunii pot, şi în unele cazuri chiar
trebuie, să solicite avizul Curţii de Conturi. În fine, Curtea poate prezenta comentarii asupra punctelor cuprinse în
rapoartele speciale, în mod egal publicate în Jurnalul Oficial.
Concluzionând, atribuţiile Curţii de Conturi sunt foarte largi, exprimând în principal:
- examinarea aspectelor de legalitate şi regularitate a veniturilor şi cheltuielilor Comunităţii;
- controlul pe domenii asupra instituţiilor şi statelor membre;
- funcţia de asistenţă a autorităţilor bugetare;
- responsabilitatea exercitării controlului permanent al conturilor.

34
Comitetul Economic şi Social
Comitetul economic şi social european este format din reprezentanţi ai diferitelor organizaţii cu caracter economic
şi social din statelel membre, în special din producători, agricultori, transportatori, muncitori, artizani şi mici
meşteşugari, liber profesionişti, consumatori etc.
Membrii Comitetului economic şi social sunt desemnaţi de către consiliu, care decide cu votul majorităţii calificate
asupra propunerilor înaintate de statele membre, pentru un mandat de 4 ani. Ei sunt împărţiţi în 3 grupuri care
reprezintă patronatele, salariaţii şi diverse grupuri de interes economic şi social.
Comitetul Regiunilor este format din reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale. Mambrii Comitetului
precum şi un număr egal de supleanţi sunt numiţi de Consiliu, care decide cu majoritate calificată asupra
propunerilor statelor membre respective, pentru un mandat de 4 ani.
Comitetul economic şi social european are putere consultativă. El face cunoscut avizul membrilor săi şi apără
interesele acestora în discuţiile politice cu membrii Comisiei, Consiliului şi Parlamentului European.
Comitetul economic şi social face parte integrantă din sistemul decizional European: el trebuie să fie consulatat în
prealabil pentru toate deciziile în materie de politică economică şi socială. În mod egal, el poate să-şi dea avizul din
proprie iniţiativă asupra problemelor pe care le apreciază de importanţă majoră, sau la cererea instituţiilor
interesate.
Şi Comitetul Regoiunilor este tot un organ consultativ. Rolul său constă în a face cunoscut punctul de vedere local
sau regional asupra legislaţiei comunitare. El emite în acest scop avize asupra propunerilor Comisiei.
Comisia şi Consiliul trebuie să consulte Comitetul regiunilor dacă interese regionale sunt în joc, dar îl de asemenea
consulta ori de câte ori consideră util punctual de vedere local sau regional. Comitetul regiunilor poate emite avize
şi din proprie iniţiativă şi să le înainteze Comisiei, Consiliului şi Parlamentului.

COMITETUL REGIUNILOR
Este compus din reprezentanţi ai autorităţilor locale, este consulat în decizii de interes local și emite opinii, la
solicitarea instituţiilor UE sau din proprie iniţiativă
Comitetul Regiunilor a fost creat prin Tratatul de la Maastricht (1993) şi a devenit funcţional în martie 1994. Este
alcătuit din cel mult 350 de reprezentanţi ai regiunilor administrative ale statelor membre ale Uniunii Europene,
care sunt propuşi de statele membre şi numiţi de către Consiliul Uniunii Europene pentru o perioadă de patru ani,
cu posibilitatea de reînnoire a mandatului. Preşedintele este ales de către membrii Comitetului pentru o perioadă de
doi ani. Tratatul de la Nisa stipulează faptul că membrii Comitetului trebuie să deţină un mandat electoral din
partea autorităţilor pe care le reprezintă sau să răspundă politic în faţa acestora.

Atribuţii
Comisia Europeană şi Consiliul Uniunii Europene au obligaţia de a consulta Comitetul Regiunilor în
domenii de competenţă cum ar fi: educaţia şi tineretul, cultura, sănătatea publică, reţelele transeuropene de
transport, telecomunicaţii şi energie, politica regională (Fondurile structurale), iar Comitetul poate de asemenea să
emită opinii din propria sa iniţiativă. Prin Tratatul de la Amsterdam s-a introdus posibilitatea ca Parlamentul
European să consulte Comitetul Regiunilor, domeniile în care Comitetul este consultat în mod obligatoriu fiind
extinse la mediul înconjurător, ocuparea forţei de muncă, formarea profesională, Fondul Social European,
cooperarea transfrontalieră şi transporturi.
Comitetul Regiunilor are rolul de purtător de cuvânt, în sensul că informează autorităţile locale cu privire la
activitatea şi deciziile relevante ale instituţiilor europene, şi mediază relaţia dintre instituţiile Uniunii şi autorităţile
locale.

Banca Centrală Europeană

Structură şi organizare
Banca centrală Europeană este compusă din două organisme:
- Consiliul guvernatorilor, format din membrii directori ai Băncii Centrale Europene şi guvernatorii băncilor
centrale naţionale din zona euro;

35
- Comitetul director, format din preşedinte, vice-preşedinte şi din patru membri numiţi de comun acord de către
statele membre, pe baza recomandării Consiliului şi după consultarea Parlamentului European. Mandatul lor
durează 8 ani şi nu este posibil să fie reînnoit.
Cele două organe iau decizii cu majoritate simplă, fiecare membru dispunând de un vot iar, în caz de paritate,
prevalează votul preşedintelui.
Atribuţii
Banca Centrală Europeană, cu sediul la Frankfurt este o instituţie independentă şi autonomă care are drept principal
rol emiterea şi administrarea monedei europene. Noua monedă a fost introdusă ca monedă de cont de la 1 ianuarie
1999 şi din 2002 bancnotele celor 12 state membre care au acceptat şi au îndeplinit condiţiile (criteriile de
convergenţă) să participe la zona euro au fost înlocuite cu Euro.
Ea este răspunzătoare de stabilitatea euro, fiind împuternicită să stabilească volumul emisiunii monetare şi,
împreună cu celelelte bănci centrale naţionale, să definească şi să transpună în practică politica monetară a uniunii.
Pentru atingerea acestor scopuri, o serie întreagă de alte prerogative îi sunt atribuite:
- controlează fluxurile de lichidităţi prin vânzare-cumpărarede titluri sau prin operaţiunile de creditare încheiate de
bănci sau de alţi operatori pe piaţa monetară; fixează reservele minime obligatorii pe care organismele de credit
trebuie să le posede la băncile centrale naţionale sau la BCE;
- exercită o supraveghere prudenţailă asupra organismelor de credit. BCE are şi funcţii consultative şi legislative:
- este consultată, de exemplu pentru domenii din sfera sa de competenţă, de către instituţiile europene sau de către
autorităţile din statele membre . poate să prezinte avize instituţiilor comunitare asupra chestiunilor care privesc
domeniile sale de competenţă
- BCE exercită iniţiativa legislativă în domeniul politicii monetare şi pentru îndeplinirea obiectivelor sale;
Pentru a permite BCE să-şi îndeplinească misiunile, multe dispoziţii din dreptul comunitar urmăresc să-i garanteze
independenţa. BCE nu poate solicita şi nici accepta instrucţiuni sau sugestii din partea instituţiilor comunitare, din
partea statelor membre sau a altor organsime.
Consiliul
Prin Tratatul de la Lisabona Consiliul Uniunii este denumit „Consiliu” şi este reglementat de art. 16 TUE şi art. 237 -243
TFUE.
În termeni aproape identici ca în TUE, Consiliul este compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat
membru, împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă şi să exercite dreptul de vot (art. 16 alin. 2
TUE).
Prin urmare, Consiliul Uniunii este organul de reprezentare a statelor membre prin guvernele lor, care răspund în mod
democratic fie în faţa parlamentelor naţionale, fie în faţa cetăţenilor lor (art. 10 alin. 2 TUE). Fiecare stat membru trebuie să
stabilească modul de reprezentare în cadrul Consiliului, în conformitate cu art. 16 alin. 2 TUE (Anexa I, la Regulamentul de
procedură al Consiliului).
Sediul Consiliului este la Bruxelles, iar în lunile aprilie, iunie şi octombrie, reuniunile Consiliului se ţin la Luxemburg. În
situaţii excepţionale, şi din motive bine întemeiate, Consiliul sau Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi ai guvernelor statelor
membre - Coreper - hotărând în unanimitate, poate decide ca o reuniune a Consiliului să se desfăşoare în alt loc.
Componenţa şi organizarea Consiliului
Reprezentantul în Consiliu trebuie să fie împuternicit să angajeze guvernul statului membru, deci nu numai titularii
portofoliilor ministeriale, deşi numai ei înfăptuiesc politica naţională a unui stat într-un anumit domeniu.
Prin urmare, guvernele pot împuternici şi alţi demnitari de rang superior, decât miniştrii, putând participa la şedinţele
Consiliului, spre exemplu, adjuncţi, secretari de stat, reprezentanţi ai unor entităţi federale (landuri), sau regionale. Se exclude
reunirea Consiliului „la nivel de şefi de stat şi de guvern” din statele membre, cu excepţia cazului în care chiar TCE a prevăzut
expres acest lucru (este vorba despre fostele art. 121 şi 122 TCE); prima decizie a Consiliului „reunit la nivel de stat şi de
guvern” a fost luată la 3 mai 1998 pentru a hotărî lista statelor care îndeplinesc condiţiile necesare pentru adoptarea monedei
unice la 1 ianuarie 1999.
Componenţa Consiliului variază în funcţie de ordinea de zi a lucrărilor, respectiv, de subiectul în discuţie, chemând astfel
diferiţi titulari ai departamentelor ministeriale să facă parte succesiv din Consiliu.
Astfel, chiar dacă, miniştrii Afacerilor externe sunt consideraţi, în principiu, ca principali reprezentanţi ai statelor membre în
Consiliu, practica a consacrat, în funcţie de importanţa anumitor domenii, sau a problemelor înscrise pe ordinea de zi,
participarea la aceste reuniuni şi a altor miniştri (de resort): ai agriculturii, ai transporturilor, ai economiei şi finanţelor, ai
industriei (denumite Consilii specializate sau sectoriale), fie alături de miniştrii Afacerilor externe, fie, cel mai adesea, singuri.
36
Pentru că întrunirea „atâtor Consilii sectoriale” a condus la elaborarea unor politici proprii lipsite de unitate şi coerenţă, miniştrii
Afacerilor externe s-au întrunit în formaţiunea Consiliul pentru Afaceri Generale pentru a primi rolul de coordonator al acestor
formaţiuni sectoriale.
Tratatul de la Lisabona consacră practica de mai sus şi prevede expres „Consiliul se întruneşte în cadrul diferitelor
formaţiuni, lista acestora fiind adoptată cu majoritate calificată de către Consiliul European în conformitate cu art. 236 TFUE
(art. 16 alin. 6 TFUE).
Lista formaţiunilor este fixată de Consiliu. Potrivit ultimei liste, Consiliul poate fi convocat în zece formaţiuni:
- Afaceri Generale şi Afaceri Externe (acestea sunt instituite prin art. 16 alin. 6 TUE –nou);
- Afaceri Economice şi Financiare (inclusiv Bugetul), denumit prescurtat, ECOFIN;
- Justiţie şi Afaceri Interne (inclusiv protecţia civilă);
- Ocuparea Forţei de Muncă, Politica socială, Sănătate, Consumatori;
- Concurență, Piaţa internă, Industrie şi cercetare, inclusiv Turismul;
- Transporturi, Telecomunicaţii şi Energie;
- Agricultură şi Pescuit;
- mediu;
- Educaţie, Tineret şi cultură, inclusiv domeniu audiovizualului)
Cele opt formaţiuni specializate sunt adoptate, după cum am arătat, de către Consiliul European cu majoritate calificată (art.
236 TFUE).
Preşedinţia Consiliului, cu excepţia formaţiunii Afaceri Externe este asigurată, pe o perioadă de 18 luni, de grupuri
prestabilite de 3 state membre. Aceste grupuri sunt formate în baza unui sistem egal de rotaţie a statelor membre, avându-se în
vedere diversitatea acestora şi echilibrul geografic al Uniunii.
Fiecare membru al unui grup asigură, prin rotaţie, pentru o durată de 6 luni, preşedinţia tuturor formaţiunilor Consiliului, cu
excepţia formaţiunii Afaceri Externe.
Prin urmare, preşedinţia formaţiunilor Consiliului, cu excepţia celei Afaceri externe, este asigurată de reprezentanţii statelor
membre în cadrul Consiliului după un sistem de rotaţie egal, în condiţiile stabilite în conformitate cu art. 236 din TFUE (art. 16
alin. 9 TUE).
Ceilalţi membrii ai grupului de state sprijină preşedinţia în îndeplinirea tuturor responsabilităţilor acesteia, pe baza unui
program comun.
De regulă, preşedinţia Consiliului se schimbă la 1 ianuarie şi 1 iulie al fiecărui an.
Consiliul Afaceri Externe este prezidat de către Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de
securitate care este în acelaşi timp, şi unul dintre vicepreşedinţii Comisiei1 (art. 18 alin. 3, 4, şi art. 27 TUE).
Grupul prestabilit al celor 3 state membre care asigură preşedinţia Consiliului pentru perioada de 18 luni
 În cadrul – PESC, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de securitate, care prezidează
Consiliul Afaceri Externe, alături de Consiliu, garantează respectarea principiilor loialităţii şi solidarităţii reciproce, în condiţiile
în care statele membre conlucrează pentru consolidarea acestora în relaţiile dintre ele (art. 24 alin. 3 TUE).
În exercitarea mandatului său de preşedinte al Consiliului Afaceri Externe, Înaltul Reprezentant al Uniunii, este susţinut de
un serviciu european pentru acţiunea externă. Acest serviciu lucrează în colaborare cu serviciile diplomatice ale statelor membre
şi este format din funcţionarii serviciilor competente ale Secretarului General al Consiliului şi al Comisiei, precum şi din
personalul detaşat al serviciilor diplomatice naţionale(art. 27 alin. 2 TUE).
De asemenea, Înaltul Reprezentant al Uniunii, orice stat membru sau Înaltul Reprezentant pentru susţinerea Comisieiare
dreptul să sesizeze Consiliul cu privire la orice chestiune ce ţine de PESC şi poate prezenta iniţiative sau propuneri Consiliului
(art. 30 alin. 1 TUE).
În cazurile în care se impune o decizie rapidă, Înaltul Reprezentant al Uniunii convoacă, fie din oficiu, fie la solicitarea unui
stat membru, în termen de 48 de ore sau, în caz de necesitate absolută, într-un termen mai scurt, o reuniune extraordinară a
Consiliului (art. 30 alin. 2 TUE).
Referitor la chestiunile politice speciale, Înaltul Reprezentant are dreptul să propună Consiliului să numească un
reprezentant special. Acesta din urmă îşi exercită mandatul sub autoritatea Înaltului Reprezentant al Uniunii (art. 31 TUE).
În domeniul PSAC, Consiliul adoptă decizii numai la propunerea Înaltului Reprezentant al Uniunii (sau la iniţiativa unui
stat membru). De asemenea, în acest domeniu, Înaltul Reprezentant poate propune recurgerea la mijloace naţionale, precum şi la
instrumente ale Uniunii, după caz, împreună cu Comisia (art. 42 alin. 2 TUE). În acest scop, Înaltul Reprezentant, sub autoritatea
Consiliului şi în strâns contact cu Comitetul Politic şi de Securitate, supraveghează coordonarea aspectelor civile şi miliare ale
misiunii unui grup de state, încredinţate de Consiliu, pentru apărarea valorilor Uniunii şi al servirii intereselor acesteia (art. 42
alin. 5 şi art. 43 alin. 2 TUE).

37
 În privinţa cooperării structurate permanente, în cadrul PSAC, Înaltului Reprezentant îi este notificată intenţia oricărui stat
membru care doreşte să participe la această cooperare (art. 46 alin. 1, 2, 3 TUE),
 În cadrul Consiliului funcţionează un Comitet constituit din reprezentanţii permanenţi ai guvernelor statelor membre,
denumit prescurtat Coreper2, care răspunde, potrivit art. 240 alin. 1 TFUE:
- de pregătirea lucrărilor Consiliului;
- de executarea mandatelor care îi sunt încredinţate de către acesta, şi mai ales.
De asemenea, Coreper are dreptul „să cenzureze, să modifice şi să aprobe în unanimitate orice propunere sau iniţiativă,
luată cu majoritate în Comisie, şi care urmează să devină act comunitar.
Preşedinţia Coreper este asigurată în funcţie de punctele de pe ordinea de zi, de reprezentantul permanent adjunct al statului
membru care deţine preşedinţia Consiliului Afaceri Generale.
 Consiliul este sprijinit de un Secretariat General, condus de un secretar general numit de Consiliu. Consiliul hotărăşte cu
majoritate simplă în privinţa organizării Secretariatului General (art. 240 alin. 2 TFUE).
 Funcţionarea Consiliului. Reuniunile Consiliului.
Consiliul se întruneşte la convocarea preşedintelui său, din iniţiativa acestuia, a unuia dintre membrii săi sau a Comisiei (art.
237 TFUE).
După cum am arătat, Consiliul se întruneşte în cadrul diferitelor formaţiuni, lista acestora fiind adoptată în conformitate cu
art. 236 din TFUE).
Consiliul se întruneşte în şedinţă publică atunci când deliberează şi votează un proiect de act legislativ. În acest scop, fiecare
sesiune a Consiliului este divizată în două părţi, consacrate deliberărilor privind actele legislative ale Uniunii, respectiv
activităţilor fără caracter legislativ (art. 16 alin. 8 TUE).
Comisia este invitată la reuniunile Consiliului, inclusiv, BCE, în situaţia în care aceasta îşi exercită un drept de iniţiativă. Cu
toate acestea, Consiliul poate decide să delibereze fără ca BCE sau Comisia să fie prezente. Membrii Consiliului şi ai Comisiei
pot fi însoţiţi de funcţionari care îi asistă.
În prezent, în condiţiile regulamentului de procedură, în vigoare, atunci când Consiliul deliberează şi votează un proiect de
act legislativ, ordinea de zi include o parte intitulată „Deliberări legislative”. Partea „Deliberări legislative” este deschisă
publicului, aceasta se realizează prin intermediul mijloacelor audiovizuale, într-o sală suplimentară, prin transmiterea în toate
limbile oficiale ale instituţiilor Uniunii Europene, prin difuzarea video în direct (video streaming). Şi rezultatul votului se indică
prin mijloace vizuale.
Regulamentul prevede şi alte cazuri de deliberări ale Consiliului deschise publicului şi de dezbateri publice.
Astfel, în cazul în care i se prezintă Consiliului o propunere fără caracter legislativ referitoare la adoptarea de norme care
sunt obligatorii din punct de vedere juridic în sau pentru statele membre, prin intermediul unor regulamente, directive, sau
decizii pe baza dispoziţiilor relevante ale tratatelor, cu excepţia măsurilor interne, a actelor administrative sau bugetare, a actelor
privind relaţiile interinstituţionale sau internaţionale sau a actelor neobligatorii (precum concluzii, recomandări, rezoluţii) prima
deliberare a Consiliului privind noile propuneri importante este deschisă publicului. Preşedinţia poate hotărî, de la caz la caz, şi
ca deliberările ulterioare ale Consiliului, cu privire la propunerile menţionate să fie deschise publicului, cu excepţia cazului în
care Consiliul şi Coreper hotărăsc altfel.
Consiliul poate vota numai în prezenţa majorităţii membrilor Consiliului care au dreptul de vot în conformitate cu tratatele.
Atunci când votează preşedintele, este asistat de Secretariatul general care verifică dacă este întrunit cvorumul.Un membru al
Consiliului care nu poate participa la o reuniune poate lua măsuri pentru a fi reprezentat. Astfel, în caz de vot, fiecare membru al
Consiliului poate primi mandat din partea unui singur alt membru (art. 239 TFUE).

 Funcţiile Consiliului
Atribuţiile Consiliului sunt reglementate într-o manieră generală în art. 16 alin. 1 TUE, dar potrivit tratatelor, instituţiei
Consiliului îi revin şi alte atribuţii.
Consiliul exercită, împreună cu PE, funcţiile legislativă şi bugetară. Acesta exercită funcţii de definire a politicilor şi de
coordonare, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate (art. 16 alin. 1 TUE).
Funcţia legislativă a Consiliului este exercitată în diverse modalităţi:a. Consiliul deliberează şi votează un proiect de act
legislativ. În acest caz, Consiliul se întruneşte în şedinţă publică. În acest scop ordinea de zi include o parte „Deliberări
legislative”. Coreper examinează în prealabil aceste proiecte prezentând orientări, opţiuni sau sugestii de soluţii. Propunerile şi
proiectele de acte sunt verificate de serviciul juridic în baza Acordului interinstituţional din 22.12.1998, privind liniile directoare
comune pentru calitatea redactării legislaţiei comunitare;
b. Consiliul, hotărând cu majoritate simplă, poate solicita Comisiei să efectueze toate studiile pe care acesta le consideră
oportune pentru realizarea obiectivelor comune şi să îi prezinte orice propuneri corespunzătoare (art. 241 TFUE şi art. 12
TEuratom). Consiliul solicită uneori propuneri specifice, alteori emite opinii şi adoptă rezoluţii adresate Comisiei pentru ca
2

38
aceasta să facă propuneri legislative. În cazul în care Comisia nu prezintă nicio propunere, aceasta comunică motivele
Consiliului (art. 241 TFUE);
c. Consiliul poate delega Comisiei competenţa să adopte noi reglementări într-un domeniu. În calitatea sa de organ
legislativ, Consiliul este abilitat, potrivit art. 290 alin. 1 TFUE, să delege Comisiei competenţa de a adopta acte fără caracter
legislativ cu domeniu de aplicare general, care completează sau modifică anumite elemente neesenţiale ale unui act legislativ.
d. Competenţa legislativă a Consiliului este pusă în lumină în modul cel mai evident prin intermediul:
- procedurii legislative ordinare (codeciziei), prin adoptarea de către PE şi Consiliu împreună a unui regulament, a unei
directive sau a unei decizii la propunerea Comisiei (art. 289 alin. 1 şi art. 294 TFUE);
- procedurii legislative speciale, prin adoptarea unui regulament, a unei directive sau a unei decizii, de către PE cu
participarea Consiliului sau de către Consiliu cu participarea PE (art. 289 alin. 2 TFUE). În acest caz iniţiativa legislativă
provine de la un grup de state membre sau de la Parlament, la recomandarea BCE sau la solicitarea Curţii de Justiţie sau a Băncii
Europene de Investiţii.
Funcţia bugetară a Consiliului, care este exercitată împreună cu Parlamentul European (art. 16 alin. 1 TUE şi art. 314
TFUE).
În acest sens, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială, adoptă
bugetul anual al Uniunii (art. 314 TFUE)
Funcţia de definire a politicilor şi de coordonare (art. 16 TUE).
 Politica externă şi de securitate comună - PESC este definită de Consiliul European şi de Consiliu, hotărând în
unanimitate, cu excepţia cazului în care tratatele dispun altfel (art. 24 alin. 1 TUE).
 În mod expres TFUE, prevede că „statele membre îşi coordonează politicile economice în cadrul Uniunii”. În acest scop,
Consiliul adoptă măsuri şi, în special, orientările generale ale acestor politici (art. 5 alin. 1 TFUE).
 În cadrul acestei atribuţii Consiliul are misiunea generală de a realiza o coordonare între statele membre şi Uniune. În
acest sens, Consiliul publică anual o recomandare asupra liniilor directoare generale ale politicilor economice ale statelor
membre şi ale Uniunii, spre exemplu „Statele membre îşi consideră politicile lor economice ca fiind o chestiune de interes
comun şi le coordonează în cadrul Consiliului”. (art. 121 alin. 1 TFUE).
Consiliul dispune de competenţă decizională şi prin adoptarea de acte fără caracter legislativ (cu excepţia adoptării actelor
de executare). Prin urmare, competenţa decizională a Consiliului priveşte, pe lângă funcţia legislativă analizată, şi competenţa de
adopta acte fără caracter legislativ, potrivit, art. 3 alin. 1 regulamentul de procedură al Consiliului.
În cazul în care sunt necesare condiţii unitare de punere în aplicare a actelor obligatorii din punct de vedere juridic ale
Uniunii, aceste acte conferă Consiliului competenţe de executare, în cazuri speciale şi temeinic justificate, precum şi în cazurile
prevăzute de articolele 24 şi 26 TUE.
Actele de punere în aplicare nu au caracter legislativ.
 Astfel, potrivit art. 24 TUE, PESC este definită şi pusă în aplicare de Consiliul European şi de Consiliu. În acest sens
Consiliul adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în aplicare a PESC (art. 26 alin. 2 TUE).
 De asemenea, dintre cazurile speciale prevăzute de Tratat Consiliul are competenţă de executare
6. Consiliul are competenţa să hotărască impunerea de amenzi într-un cuantum determinat, în procedura prevăzută la art. 126
alin. 11 ultima teză TFUE, privind deficitele bugetare; are competenţa de a aplica sancţiuni în condiţiile art. 7 alin. 2 şi 3 TUE.
Are dreptul să adreseze recomandări statelor (art. 121 alin. 2 TFUE (la recomandarea Comisiei); art. 165 şi 166 ambele alin.
4 TFU (la propunerea Comisiei);
 În domeniul „politicii economice şi monetare” respectiv, al „politicii economice” pe baza concluziilor Consiliului European
- la proiectul cu privire la orientările generale ale politicilor economice ale statelor membre şi Uniunii, întocmit de Consiliu –
instituţia Consiliului, adoptă o recomandare care stabileşte orientările generale (art. 121 alin. 2 TFUE).
 În domeniul „educaţie, formare profesională, tineret” Consiliul adoptă:
- după consultarea Comitetului economic şi social şi al Comitetului regiunilor, acţiuni de încurajare, cu excepţia oricăror
armonizări a actelor legislative şi a normelor administrative ale statelor membre, în conformitate cu procedura codeciziei
(potrivit art. Potrivit art. 294 TFUE. și art. 165 alin. 4 TFUE);
- recomandări, la propunerea Comisiei (art. 165 alin. 4 şi 166 alin. 4 ambele TFUE).
8. În cadrul acţiunii externe a Uniunii, cu excepţia PESC, Consiliul încheie acorduri internaţionale (Partea a V-a TFUE).
 În cadrul „politicii comerciale comune” Consiliul hotărăşte în unanimitate, negocierea şi încheierea de acorduri.
 Încheie acorduri dintre Uniune şi ţări terţe sau organizaţii internaţionale, care au fost negociate în prealabil de către
Comisie, potrivit art. 218 TFUE. Consiliul autorizează începerea negocierilor, adoptă directivele de negociere, autorizează
semnarea şi încheie acordurile.
b. după consultarea PE în celelalte cazuri;
De asemenea, Consiliul poate încheia acorduri formale, privind un sistem al cursului de schimb al monedei euro în raport cu
monedele statelor terţe (art. 219 alin. 1 TFUE).

39
 Prin încheierea acestor acorduri Consiliul îndeplineşte o funcţie de reprezentare în cadrul Uniunii, această funcţie rezultă
din art. 217 TFUE, care prevede: „Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai multe ţări terţe sau organizaţii internaţionale
(…)” referindu-se în continuare la acordurile de asociere, care sunt încheiate de Consiliu prin reprezentare în numele Uniunii.
Are calitatea de depozitar al acordurilor încheiate, prin secretarul său general.
În strânsă legătură cu atribuţia anterioară, în cazul în care secretarul general este desemnat ca depozitar al unui acord
încheiat între Uniune sau TEuratom şi unul sau mai multe state membre sau organizaţii, actele de ratificare, acceptare sau
aprobare a acordurilor se depun la adresa Consiliului.
Are rol decisiv în procesul de modificare a tratatelor(art. 48 alin. 1, par. 2 alin. 2 din TUE) în decizia de primire de noi
membri în Uniune (art. 49 alin. 1 din TUE), precum şi în procedura de retragere a unui stat membru din Uniune (art. 50 TUE).
Are competența să adopte, să revoce, să modifice clauzele de salvgardare.
Are competenţe în ceea ce priveşte organizarea sa internă, şi în privinţa îndemnizaţiilor ce se cuvin unora dintre preşedinţii
şi membrii din alte instituţii ale Uniunii
Consiliul adoptă decizia prin care autorizează o formă de cooperare consolidată, atunci când această instituţie stabileşte că
obiectivele urmărite prin această cooperare nu pot fi atinse într-un termen rezonabil de către Uniune, în ansamblul său, şi în
condiţiile în care cel puţin nouă state membre participă la această cooperare (art. 20 alin. 2 TUE).
Consiliul are competenţe în domeniul PESC, în special decizionale, fără caracter legislativ.

 De asemenea, competenţele decizionale ale Consiliului sunt exercitate şi în cadrul Politicii de securitate şi apărare
comună PSAC, aceasta făcând parte integrantă din PESC (art. 42 alin. 4 şi 43 alin. 2 TUE).
Obiectivul Uniunii este să ofere cetăţenilor acesteia un „Spaţiu de libertate, securitate şi justiţie” care cuprinde în principal,
capitolele referitoare la „Cooperarea judiciară în materie civilă” şi „Cooperarea judiciară în materie penală” în cadrul cărora
Consiliul împreună cu PE adoptă majoritatea măsurilor, care au caracter legislativ.
Activitatea de coordonare şi cooperare dintre autorităţile naţionale de cercetare şi urmărire penală în legătură cu formele
grave de criminalitate care afectează două sau mai multe state membre intră în misiunea Eurojust a cărei structură, funcţionare,
domnii de acţiune şi atribuţii sunt hotărâte de Consiliu şi PE (art. 81 alin. 1 TFUE).
De asemenea, „Cooperarea poliţienească” care presupune acţiunea autorităţilor poliţieneşti şi a altor servicii de aplicare a
legii statelor membre, precum şi cooperarea acestora pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii grave care afectează două
sau mai multe state membre, se desfăşoară sub autoritatea „Europol” (art. 88 alin. 1 TFUE).

CONSILIUL EUROPEAN
 Consiliul European, compus din şefi de stat şi de guvern, nu trebuie confundat cu Consiliul (Uniunii Europene) format
din câte un reprezentant din fiecare stat membru, la nivel ministerial, împuternicit (abilitat) să angajeze guvernul acestui stat
membru (art. 16 TUE) sau cu Consiliul Europei, înfiinţat în anul 1949, care s-a circumscris domeniului social-cultural.
Consiliul European nu participă la procesul formal de luare a deciziilor stabilit prin tratatele comunitare. El se pronunţă
numai din punct de vedere politic, iar sarcina punerii în aplicare a politicii comunitare revine instituţiilor comunitare, în special
Consiliului UE.
 Actele Consiliului European. Deciziile de principiu ale Consiliului European au fost adoptate de acesta chiar înainte de a
fi fost făcută o propunere din partea Comisiei sau ca Parlamentul European să fi fost consultat, ceea ce a determinat ca unele din
hotărârile sale să aibă caracter discreţionar. Hotărârile sale nu au fost adoptate potrivit procedurii prevăzute în tratatele
comunitare (înainte de Tratatul de la Lisabona), deoarece nu au reprezentat acte ale unei instituţii (comunitare). Neavând, prin
urmare, efectele juridice ale unui act comunitar nu au intrat în sfera controlului jurisdicţional al Curţii de Justiţie şi nu a făcut
obiectul unei trimiteri preliminare în interpretare sau în examinare de validitate, în condiţiile art. 234 TCE (art. 267 TFUE) şi art.
156 Euratom. Din această cauză actele Consiliului European nu au putut modifica obligaţiile statelor membre stabilite prin
dispoziţiile Tratatelor Comunitare sau prin actele instituţiilor comunitare.
 Potrivit Tratatului de la Lisabona, Consiliul European are statut de instituţie a Uniunii Europene (art. 15 TUE, art.
235-236 TFUE), oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia, îi defineşte orientările şi priorităţile politice generale.

Componenţa şi organizarea Consiliului European

Consiliul European este compus din şefii de stat şi de guvern ai statelor membre, precum şi din preşedintele său şi din
preşedintele Comisiei.

40
 Prin urmare, statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de şefii de stat şi de guvern, care la rândul lor răspund
în mod democratic fie în faţa parlamentelor naţionale, fie în faţa cetăţenilor lor (art. 10 alin. 2 TUE).
Atunci când ordinea de zi o impune, fiecare membru al Consiliului European poate decide să fie asistat de un ministru şi, în
ceea ce priveşte pe preşedintele Comisiei, de un membru al Comisiei (art. 15 alin. 3 TUE).
Preşedintele Consiliului European este ales cu majoritate calificată de Consiliul European pentru o durată de doi ani şi
jumătate. Mandatul acestuia poate fi reînnoit o singură dată.
Consiliul European şi preşedintele acestuia, sunt asistaţi de un Secretariat General, sub autoritatea unui Secretar General.

Funcţionarea Consiliului European

Reuniunile Consiliului European. Consiliul European se întruneşte de două ori pe semestru la convocarea preşedintelui său
(art. 15 alin. 3 TUE).
Reuniunile Consiliului European nu sunt publice.
Consiliul European se poate întruni şi în reuniune extraordinară, atunci când situaţia se impune, la convocarea preşedintelui
(art. 15 alin. 3 TUE).
Întrunirile Consiliului European au loc la Bruxelles, iar în situaţii excepţionale, preşedintele Consiliului European, cu
acordul Consiliului Afaceri Generale şi al Comitetul Reprezentanţi Permanenţi, hotărând în unanimitate, poate decide ca o
reuniune a Consiliului să se desfăşoare în alt loc.
Fiecare reuniune ordinară a Consiliului European se desfăşoară pe o perioadă de maxim două zile, cu excepţia cazului în
care Consiliul European sau Consiliul Afaceri Generale decide altfel, la iniţiativa preşedintelui Consiliului European.
La lucrările Consiliului European participă Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de securitate
(art. 15 alin. 2 TUE).
 Referitor la cvorumul necesar pentru adoptarea deciziilor prin vot se impune prezenţa a două treimi dintre membrii
Consiliului European, fără a intra în acest cvorum preşedintele Consiliului European şi al Comisiei.
Consiliul European hotărăşte, pentru situaţii diferite cu majoritate calificată şi cu majoritate simplă.

Funcţiile Consiliului European

Funcţiile Consiliului European sunt prevăzute, în principiu în art. 15 TUE, care prevede că acesta oferă Uniunii impulsurile
necesare dezvoltării acesteia şi îi defineşte orientările şi priorităţile politice generale. Consiliul European nu exercită funcţii
legislative.
Pe lângă funcţiile menţionate de art. 15 TUE, Consiliul European îndeplineşte unele atribuţii considerate organice, care ţin
exclusiv de organizarea instituţiilor Uniunii, în timp ce altele ţin de funcţionarea acestora.
 1. Consiliul European, adoptă în unanimitate, la iniţiativa PE şi cu aprobarea acestuia, o decizie de stabilire a
componenţei PE (art. 14 alin. 2 ultima teză, TUE).
2. Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată propune PE un candidat la funcţia de preşedinte al Comisiei. În
condiţiile în care candidatul respectiv nu întruneşte majoritatea prevăzută de tratat (cu referire la TUE, art. 7 alin. 7) Consiliul
European propune un nou candidat (art. 17 alin. 7 TUE).
3. Consiliul European numeşte Comisia în baza unui vot de aprobare din partea PE (art. 17 alin. 8 TUE).
4. Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, cu acordul preşedintelui Comisiei, numeşte Înaltul Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe şi politică de securitate. Consiliul European poate pune capăt mandatului acestuia în conformitate
cu aceeaşi procedură (art. 18 alin. 1 TUE).

Consiliul European are şi o competenţă decizională. Astfel, în cadrul acţiunii externe a Uniunii şi având la bază principiile
şi obiectivele acesteia (prevăzute la art. 21 TUE):
5. Consiliul European identifică interesele şi obiectivele strategice ale Uniunii şi ia decizii în privinţa acestora (art. 22 alin. 1
TUE). Deciziile Consiliului European, în cadrul acţiunii externe, privesc:
- politica externă şi de securitate comună - PESC, precum şi celelalte domenii ale acţiunii externe a Uniunii;
- relaţiile Uniunii cu o ţară sau o regiune sau pot aborda o anumită tematică.Consiliul hotărăşte în unanimitate, la
recomandarea Consiliului (art. 22 TUE).
6. Consiliul European identifică interesele strategice ale Uniunii, stabileşte obiectivele şi defineşte orientările generale ale
PESC, inclusiv în ceea ce priveşte chestiunile având implicaţii în materie de apărare (art. 26 alin. 1 TUE). Consiliul European
adoptă deciziile necesare în acest domeniu.
7. Politica externă şi de securitate comună - PESC este definită şi pusă în aplicare de Consiliul European şi Consiliu, care
hotărăsc în unanimitate, cu excepţia cazului în care tratatele prevăd altfel. PESC este pusă în aplicare de Înaltul Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe şi politică de securitate şi de statele membre (art. 24 alin 1 TUE). Şi în cadrul competenţei de

41
definire şi punere în aplicare a PESC, Consiliul European şi Consiliul au competenţa de a adopta decizii, fiind exclusă adoptarea
de acte legislative (art. 31 alin. 1 TUE).
8. Consiliul European şi Consiliul reprezintă cadrul legal pentru ca statele membre să se pună de acord în orice chestiune de
interes general în domeniul PESC, în vederea definirii unei abordări comune (art. 32 TUE).
9. Consiliul European hotărăşte în unanimitate în privinţa definirii treptate în cadrul PESC a unei politici de apărare comună
a Uniunii (art. 42 alin. 2 TUE).
Consiliul European are competenţă în procedura de revizuire a tratatelor
10. În cadrul procedurii de revizuire ordinară a tratatelor, Consiliul European poate adopta (...) cu majoritate simplă o
decizie favorabilă examinării modificărilor propuse, caz în care preşedintele acestei instituţii convoacă o Convenţie compusă din
reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, ai şefilor de stat sau de guvern ai statelor membre ai PE şi ai Comisiei (art. 48 TUE).
De asemenea, Consiliul European, poate decide cu majoritate simplă (...) să nu convoace Convenţia, în cazul în care
amploarea modificărilor nu o justifică.
11. În cadrul procedurii de revizuire simplificată a tratatelor, potrivit art. 48 alin. 6, Consiliul European:
- poate adopta o decizie de modificare, integrală sau parţială, a dispoziţiilor părţii a treia din TFUE;
- hotărăşte în unanimitate (...) în cazul unor modificări instituţionale în domeniul monetar;
- poate adopta decizii prin care autorizează Consiliul, fie, pentru ca acesta să hotărască cu majoritate calificată într-un
anumit domeniu unde hotărăşte, de obicei, în unanimitate, fie pentru adoptarea unor acte legislative în conformitate cu procedura
legislativă ordinară, în cazul în care dispoziţiile TFUE prevăd ca actele legislative respective se adoptă în conformitate cu
procedura legislativă specială.

Consiliul European are competenţă în acţiunea de retragere a unui stat membru din Uniune.
Consiliul European primeşte notificări de intenţie din partea statelor membre care hotărăsc să se retragă din Uniune, şi poate
hotărî în unanimitate, în acord cu statul membru, să proroge termenul de doi ani de intrarea în vigoare a acordului de retragere a
statutului membru (art. 50 TUE).
Consiliul European primeşte sesizări din partea Consiliului în cazurile în care un membru al Consiliului declară că un
proiect de act legislativ, necesar pentru instituirea liberei circulaţii a lucrătorilor, nu corespunde condiţiilor impuse de tratat (cu
referire la TFUE, respectiv art. 48).

Consiliul European are o competenţă decizională şi de examinare în cadrul Titlului V – Spaţiul de Libertate, Securitate şi
Justiţie (TFUE).
Cu privire la „Cooperarea judiciară în materie penală”, Consiliul European, poate adopta, în acelaşi timp sau ulterior, o
decizie prin care să extindă atribuţiile Parchetului European pentru a include combaterea criminalităţii grave de dimensiune
transfrontalieră şi în scopul modificării corespunzătoare a dispoziţiilor din TFUE (art. 86 alin. 2) în ceea ce priveşte autorii şi
coautorii infracţiunilor grave care afectează mai multe state membre (art. 86 alin. 4 TFUE).
Cu privire la „Cooperarea poliţienească” Consiliul European examinează proiectul de măsuri, referitor la cooperarea
operativă între autorităţile în domeniu, al unui grup de cel puţin nouă state membre cu privire la care Consiliul nu a reuşit să
obţină unanimitatea (art. 87 alin. 3 TFUE).
În cadrul „Politicii economice” Consiliul European dezbate concluziile privind orientările generale ale politicilor economice
ale statelor membre şi ale Uniunii, ce se desprind din raportul de proiecte elaborate de Consiliu (art. 121 alin. 2 TFUE)
Cu privire la „Politica monetară” Consiliul (...), decide care state membre ce fac obiectul unei derogări, numai după
discutarea criteriilor pe care trebuie să le îndeplinească statele membre, în cadrul Consiliului European (art. 140 alin. 2 TFUE).
În cadrul politicii de „ocupare a forţei de muncă” Consiliul European primeşte anual un raport comun privind această
politică, inclusiv, cu privire la punerea în aplicare a liniilor directoare privind ocuparea forţei de muncă, întocmit de Consiliu şi
Comisie (art. 148 alin. 5 TFUE).
În cazul în care un stat membru face obiectul unui atac terorist sau este victima unei catastrofe naturale sau provocate de,
om celelalte state membre îi oferă asistenţă la solicitarea autorităţilor politice ale acestuia, în baza unei clauze solidaritate. În
acest context pentru a permite Uniunii şi statelor membre să acţioneze în mod eficient, Consiliul European procedează periodic
la evaluarea ameninţărilor cu care se confruntă Uniunea (art. 222 TFUE).
Izvoarele dreptului comunitar

Prin izvoare de drept înţelegem condiţiile materiale de existenţă ale societăţii, care determină acţiunea
legiuitorului sau, care dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile practice (dacă e vorba de obicei), ce conduc
la apariţia normelor juridice - a dreptului.

42
 Dreptul comunitar nu este numai rezultatul unor condiţii materiale de existenţă ci şi al dorinţei statelor
membre, ale Comunităţilor Europene/Uniunii Europene ,,de a asigura o pace durabilă între popoarele lor,
concretizată în creşterea continuă a nivelului de trai al naţiunilor europene şi în colaborarea lor reciproc
avantajoasă

Dreptul comunitar are două categorii de izvoare:

- izvoare primare, în principiu, tratatele institutive (dreptul primar sau originar), şi
- izvoare secundare, regulile juridice conţinute în actele adoptate de instituţii, în aplicarea acestor tratate
(dreptul secundar sau derivat).
Pe lângă acestea, mai sunt și alte izvoare:
a) regulile de drept aplicabile în ordinea juridică comunitară: normele juridice care rezultă din convenţiile
statelor membre încheiate în aplicarea tratatelor comunitare, izvoare nescrise, principiile generale de drept,
jurisprudenţa Curţii de justiţie;
b) regulile de drept a căror origine este exterioară ordinii juridice comunitare: normele juridice care rezultă
din relaţiile exterioare ale Comunităţilor.

Dreptul comunitar primar

Dreptul comunitar primar este format din tratatele institutive (originare) ale Comunităţilor Europene,
inclusiv cele care le modifică, le completează sau le revizuiesc, alte tratate comunitare care au modificat
prevederile iniţiale al Tratatelor institutive și convenţiile între statele membre;
Tratatele institutive - originare sunt:
- Tratatul de la Paris care instituie C.E.C.O., semnat la 18 aprilie 1951 intrat în vigoare la 23 iulie 1952. Este
însoţit de numeroase anexe şi protocoale adiţionale ( protocoale asupra statutului Curţii de justiţie şi asupra
privilegiilor şi imunităţilor), cu aceeaşi valoare ca şi tratatul.
- Tratatele de la Roma care instituie C.E.E. şi C.E.E.A. semnate la 25 martie 1957, intrate în vigoare la 1 ianuarie
1958. Tratatele sunt însoţite de numeroase anexe şi protocoale dintre care amintim pe cel care defineşte statutul
Băncii europene de investiţii, şi protocoalele semnate la Bruxelles la 17 aprilie 1957 asupra privilegiilor şi
imunităţilor, asupra Curţii de Justiţie. Aceste texte au intrat în vigoare la 14 ianuarie 1958.
Modificările şi completările aduse tratatelor originarere zultă nu numai din tratate propriu-zise ci şi din
acte ale instituţiilor comunitare, de exemplu în cadrul procedurii simplificate de revizuire, sau în cazul actelor de
natură particulară, adică a ,,deciziilor,, care impun o ratificare din partea statelor membre. Dintre cele mai
importante modificări amintim:
- Convenţia referitoare la anumite instituţii comune, semnată şi intrată în vigoare în acelaşi timp cu tratatele
de la Roma; tratatul ce instituie un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor şi protocolul unic asupra
privilegiilor şi imunităţilor, semnate la Bruxelles, la 8 aprilie 1965, intrate în vigoare în august 1965;
- Tratatele ,, bugetare,, de la Luxemburg, din 22 aprilie 1970, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971, şi de la
Bruxelles din 22 iulie 1975, intrat în vigoare la 1 iunie 1977, prin care sporesc puterile bugetare ale Parlamentului
European.
- Decizia cu privire la înlocuirea contribuţiilor financiare prin resursele proprii ale Comunităţilor, în baza
art. 269 C.E. şi 173 C.E.E.A., intrată în vigoare 1 ianuarie 1971, înlocuită prin decizia referitoare la sistemul de
resurse proprii din 29 septembrie 2000; decizia din 20 septembrie 1976 cu privire la alegerea reprezentanţilor
Parlamentului European referitoare la votul universal direct (in baza art. 190 C.E), care a făcut obiectul unei
adoptări de către statele membre, în conformitate cu regulile constituţionale respective. Deciziile cu privire la
resursele proprii, ca şi celelalte decizii amintite, sunt asimilate Tratatelor instuitutive, deorece Curtea de Justiţie a
decis că natura unui act nu depinde de forma sau denumirea sa, ci de conţinutul său. Aceste decizii privesc chiar
conţinutul Tratatului deşi denumirea lor nu corespunde conţinutului lor.
- actele de aderare ale statelor care au devenit membre ale Comunităţilor, constituie surse de drept
comunitar primar; Curtea de Justiţie a precizat în acest sens că ,,Aderarea noilor state membre se realizează prin
acte care au valoare de drept primar şi care pot modifica în oricare domeniu dreptul comunitar,,
Alte tratate care modifică Tratatele institutive sunt: Actul unic European (A.U.E.), semnat la
Luxemburg şi la Haga din 17 şi 28 februarie 1986, intrat în vigoare la 1 iulie 1987; Tratatul asupra Uniunii

43
Europene (T.U.E.), semnat la Mastricht la 7 februarie 1992; Tratatul de la Amsterdam (T.A.) semnat la 2
octombrie 1997; Tratatul de la Nisa.
Aceste tratate nu constituie drept comunitar asimilabil tratatelor comunitare institutive decât în privinţa
acelor dispoziţii care modifică tratatele comunitare, de exemplu, Titlurile II, III, IV, şi VII din T.U.E. În schimb
alte dispoziţii din titlurile V şi VI, ce corespund celui de-al 2-lea şi al 3-lea pilon, relifează categoria dreptului
comunitar complementar. Tratatul de la Amsterdam este structurat pe trei părţi. Prima parte conţine ,,modificări de
fond,, aduse T.U.E. şi celor trei tartate comunitare (institutive). A doua parte realizează o ,,simplificare,, a tratatelor
comunitare, cuprinzând anexe şi protocoale cu scopul de a înlătura dispoziţiile caduce şi pentru a adapta textul
anumitor dispoziţii. Se prevede, de asemenea, abrogarea Convenţiei din 25 martie 1957 cu privire la anumite
instituţii commune şi a tartatului de fuziune din 8 aprilie 1965 şi înlocuirea lor cu art. 9 din Taratatul de la
Amstedam. Datorită operaţiei de simplificare s-a decis renumerotarea completă a T.C.E. şi a T.U.E., deoarece ca
urmarea revizuirii decisă la Amsterdam, şi în special datorită simplificării , prezentarea T.C.E. devenea tot mai
neclară. Astfel, potrivit art. 12 par. 1 din T.A., articolele, titlurile, secţiunile din T.U.E. şi din T.C.E., astfel cum au
fost modificateprin dispoziţiile T.A, sunt renumerotate conform tabelelor de echivalenţe figurând în anexa din
Tratat, care face parte integrantă din acesta.

Structura tratatelor institutive.

Structura tratatelor institutive este aproape identică, cuprinzând patru categorii de clauze: preambul şi
clauze de început, clauze instituţionale, caluze materiale, clauze finale.
În preambul şi în clauzele de început sunt enunţate:
- în termini similari, scopurile etice şi politice care au animat şefii statelor fondatoare
- scopurile socio-economice proprii fiecărui tratat comunitar ( art. 2 şi 3 C.E.C.O., şi C.E. şi ! şi 2 C.E.E.A.)
Ansamblul acestor dispoziţii cuprind obiective şi principii cu caracter general, despre care Curtea de
Justiţie n-a ezitat să precizeze, că au aceeaşi forţă juridică ca orice alte dispoziţii din Tratat, adică efect direct, şi că,
referirindu-se la art. 2 T.C.E., câmpul de aplicare al Tratatului este limitat la activităţile economice .Tratatul nu
stabileşte o ierarhie a obiectivelor fundamentale, menţionează însă că au caracter imperative. Din această
perspectivă Curtea de Justiţie a arătat că incapacitatea unei instituţii comunitare de a realiza în termen unul din
aceste obiective (de exemplu, politica agricolă) nu va legitima invocarea necunoaşterii unui alt obiectiv (libera
circulaţie a produselor)
Clauzele instituţionale care formează ,,sistemul instituţional,, al Comunităţilor sunt descrise în prima
parte, astfel: baza Comunităţilor, organizarea, funcţionarea şi competenţele instituţiilor, finanţele, funcţia publică,
relaţiile exterioare. Cu privire la aceste clauze Curtea a utilizat termenii ,, constituţie,, - cu referire specială la
Tratatul C.E- şi ,,cartă constituţională,,.
Este de remarcat o reducere al caracterului supranaţional al sistemul instituţional al Tratatelor C.E.E.şi
C.E.E.A. faţă de sistemul C.E.C.O., de exemplu, cu privire la atribuţiile Comisiei, la acţiunile ce se derulează în
faţa Curţii de Justiţie
Clauzele materiale. Cea mai mare parte a clauzelor din tratate definesc regimul economic şi social
(economic şi tehnic pentru T. C.E.E.A.), pe care ele însele le-au instiuit. Astfel, din punct de vedere al tehnicii
juridice folosite în redactarea clauzelor materiale distingem două tratate speciale, numite şi tratate de integrare
sectorială - T.C.E.C.O. şi T.C.E.E.A.- şi un tratat- cadru- T.C.E.
Tratatul C.E.C.O. conţinea o codificare completă şi detaliată a regimului aplicabil statelor membre şi
întreprinderilor în sectorul cărbune-oţel. Tratatul realizează o adevărată legislaţie în sectorul amintit, lăsând Înaltei
Autorităţi decât misiunea de executare.
Pentru realizarea unei integrări economice de ansamblu, clauzele materiale ale Tratatului C.E. formulează
obiective de atins şi principii ce stau la baza instituţiilor. În ,,cadrul,, astfel definit de tratat, se elaborează o
legislaţie cu totul specială, în materie de politici comune (politica agricolă comună – art. 32 la 37C.E., politica
transporturilor – art. 70 şi 71 C.E., politica de conjunctură – art. 99 C.E., politica comercială comună – art. 133
C.E.), dar şi pentru libera circulaţie a lucrătorilor (art. 40 C.E.), sau libertatea de stabilire (art. 44 C.E.).
Clauzele materiale ale Tratatului C.E.E.A. se impart între cele ale unui tratat cadru cu cele ale unui tratat
lege. De aceea competenţele încredinţate instituţiilor sunt mai mult operaţionale (de exemplu în domeniul
cercetării) decât normative

44
 Din punct de vedere al naturii efectelor dispoziţiile materiale ale tratatelor distingem între dispoziţii direct
aplicabile (de exemplu, regulamentele) care dau naştere la drepturi pentru particulari şi de care aceştia se pot
prevala în faţa instanţelor naţionale ale statelor membre, şi dispoziţii care trebuie să facă obiectul unei prealabile
măsuri de aplicare din partea fie a instituţiilor fie a statelor membre (de exemplu, directivele sau deciziile)
Clauzele finale ale tratatelor au în vedere modalităţile de ratificare şi de revizuire, convenite de părţile
contractante, modalităţile de intrare în vigoare ale tratatelor
Tratate solemne, tratatele comunitare sunt ratificate de către fiecare stat contractant potrivit regulilor
constituţionale respective, neputând intra în vigoare decât după depunerea instrumentului de ratificare din partea
tuturor semnatarilor. În această privinţă, literatura juridică, a arătat, cu referire la Tratatul originar C.E.E.,
caracterul de self-executing al Tratatului, adică, în baza ratificării, tratatul devin lege în cadrul statelor membre şi
trebuie aplicat în mod direct de către tribunalele naţionale. Sarcina de punere a lor în aplicare revine în primul rând
instituţiilor comunitare în temeiul art 4 C.E., iar drepturile şi obligaţiile pe care el le stabileşte nu există pur şi
simplu între statele membre pe o bază internaţională reciprocă, ci pe baza unui set complex de relaţii între statele
membre, cetăţenii lor şi instituţiile comunitare

C. Convenţiile între statele membre încheiate în aplicarea tratatelor comunitare

În principiu, Tratatele institutive sunt singura sursă de drept comunitar, dar în baza acestora, statele membre
şi-au conservat dreptul de a încheia între ele acorduri şi convenţii. ,,Aceste acorduri constituie neândoielnic un
izvor de drept comunitar, în măsura în care, negociate în executarea tratatelot, sunt destinate să le completeze,,
Astfel, potrivit art. 293 C.E., statele membre vor începe negocieri între ele, dacă este nevoie, în vederea
încheierii de acorduri, în diverse domenii, pentru a garanta cetăţenilor lor:
- protecţia persoanelor, exercitarea şi protecţia drepturilor în condiţiile acordate de fiecare stat propriilor
cetăţeni;
- eliminarea dublei impuneri în interiorul Comunităţii;
- recunoaşterea reciprocă a societăţilor în sensul alineatului 2 din articolul 48, menţinerea personalităţii
juridice în cazul transferării sediuluidintr-o ţară în alta şi posibilitatea fuziunii unor societăţi supuse unor legislaţii
naţionale diferite;
- simplificarea formalităţilor privitoare la recunoaşterea şi executarea reciprocă a hotărârilor judecătoreşti,
precum şi a sentinţelor arbitrale.
Au fost încheiate convenţii între statele membre care, deşi nu au în mod direct fundamentul juridic în
art. 239 din T.C.E. sau într-o altă dispoziţie specificăa unuia din tratatele institutive, obiectul lor este în strânsă
legătură cu executarea tratatelor :
- Convenţia din 29. 02. 1968. cu privire la recunoaşterea reciprocă a societăţilor;
- Convenţia de la Bruxelles din 27. 09. 1968 cu privire la competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în
materie civilă şi comercială;
- Convenţia de la Roma din 19 iunie 1980 cu privire la legea aplicabilă obligaţiilor contractuale;
- Convenţii referitoare la brevetele europene (Műnchen 05. 10. 1973) şi comunitare (Luxemburg 15. 12.
1989);
- Convenţia din 23. 07. 1990 referitoare la eliminarea dublei impuneri în cazul corectării beneficiilor
întreprinderilor asociate, etc.
Acordurile încheiate de reprezentanţii statelor membre în cadrul Consiliului. Statele membre pot încheia
acorduri în formă simplificată, nesupuse ratificării. Aceste acorduri iau forma acordurilor reprezentanţilor statelor
membre reuniţi în cadrul Consiliului Comunităţilor Europene (U.E.).
Alte acorduri între statele membre încheiate într-un domeniu de competenţă comunitară, respectiv o
materie care a fost omisă de Tratat (de exemplu, politica energetică). Cu privira la această problemă s-a pus
întrebarea dacă, instituţiile comunitare se abţin, sau se impune o revizuire a Tratatului?
Statele membre au acoperit această lacună ,,prin încheierea sau pregătirea unor convenţii sau acorduri,
creând astfel reguli de drept originale,, în domenii precum: politica energetică, proprietatea industrială, falimentul
(proiectul de Convenţie privind falimentul, lichidarea, aranjamentele, concordatul şi alte proceduri similare, stabilit
de Consiliu în 1995, care n-a fost semnat totuşi de statele membre; un Regulament – 1346/2000 – adoptat de
Consiliu la 29. 05. 2000. privind procedurile de insolvabilitatereţine elementele esenţiale ale acestui proiect). Prin

45
asemenea convenţii statele membre au creat reguli de drept noi, ce ţin locul funcţiei legislative pe care tratatul n- a
exercitat-o.
După anul 1970, cel mai frecvent s-a recurs la dispoziţiile art 308 C.E. care precizează: Dacă realizarea – în
cadrul funcţionării pieţei comune – a unui obiectiv al Comunităţii impune o acţiune a Comunităţii, fără ca prezentul
Tratat să fi prevăzut puterile de acţiune cerute în acest scop, Consiliul ia măsurile adecvate hotărând în
unanimitate, la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European. Domenii diverse sunt vizate, prin
folosirea ca temei juridic al acestui articol, fără a fi necesară revizuirea Tratatului: uniunea economică şi monetară,
politica regională, politica mediului, mecanismele financiare corectoare, relaţiile cu ţările din Europa de est
Recurgând la art. 308 C.E. este pusă în evidenţă alături de competenţele de atribuţie şi implicite ale Comunităţilor
şi o competenţă subsidiară a acestora.

Dreptul derivat - Actele juridice adoptate de instituţiile comunitare

O caracteristică principală care distinge Comunităţile europene de organizaţiile internaţionale clasice, şi
care o apropie de ordinea juridică internă este capacitatea de a crea reguli de drept, încredinând-astfel anumitor
organe, pentru a exercita după o procedură prestabilită, o putere normativă comparabilă cu o putere legislativă
naţională
Deşi redactorii tratatelor s-au ferit să utilizeze termenii ,,lege,, sau ,,legislaţie,, Curtea de Justiţie n-a ezitat
acest lucru, referindu-se la T.C.E. ca reprezentând ,,sistemul legislativ al Comunităţii,, sau ,,puterea legislativă a
Comunităţii,, Tratatul de la Amsterdam se referă la Consiliu în art. 207 C.E. ,,acţionând în calitatea sa de
legislator,, pentru ca apoi ,,Declaraţia nr. 39 anexată la Actul final să facă referire la caliatatea instituţiilor de a
redacta legislaţie comunitară.
Termenul ,,act comunitar,, înseamnă orice instrument legislativ sau administrativ, adoptat de autorităţile
administrativ, iar actul denumit comfort letter – scrisoare administrativă informală, care putea fi adoptat de
Comisie potrivit dreptului comunitaral concurenţei a fost considerat ca şi un regulament de bază
Dreptul derivat nu trebuie să contravină dreptului primar, în caz contrar el va fi lipsit de efecte juridice. De
asemenea, trebuie să fie conform obiectivelor fundamentale, generale ale Comunităţilor, şi obiectivelor cu caracter
specific – care sunt înfăptute prin intermediul diverselor politici comunitare şi principiilor generale ale dreptului
comunitar.
Actele comunitare sunt definite în art. 249 C.E.: ,,Pentru îndeplinirea misiunilor şi în condiţiile
prestabilite…de tratat, Parlamentul European împreună cu Consiliul, Consiliul şi Comisia, hotărăsc regulamente şi
directive iau decizii şi formulează recomandări şi avize. Articolul 161 din Tratatul Euratom este identic.
De reţinut că, nici art. 249 şi nici o altă dispoziţie comunitară nu stabileşte o ierarhie între categoriile de
acte enumerate ,,nici una neavând vocaţia să se impună celelilalte,,. Încercări de ierarhizare, nereuşiete însă, au fost
întreprinse de Tratatul de la Mastricht şi Amsterdam.
De asemenea, nu se face vreo deosebire între instituţii în privinţa acordării unora dintre ele competenţa
adoptării de mai multe acte, de toate categoriile de acte, sau numai de o categorie. Fiecare instituţie acţionează în
limitele atribuţiunilor ce le sunt încredinţate prin prezentul tratat (art.7 C.E.) potrivit scopurilor şi în condiţiile
stabilite în Tratat. Prin urmare instituţiile nu posedă o autorizare generală de a adopta astfel de acte.
Instituţiile comunitaremai pot aadopta şi alte acte care nu au natura celor menţionate în art. 249 C.E.:
- acte de modificare a unor prevederi ale Tratatului C.E. ori al înfiinţării de diverse comitete şi comisii
auxiliare, în procedura bugetară;
- acte comunitare specifice sau nenumite adoptate de Comisie sub forma unor declaraţii prin care se aduc la
cunăştinţă criteriile pentru examinarea cazurilor individuale în cadrul conduitei concurenţiale şi a ajutoarelor de
stat.
- acte adoptate de Parlament sub forma unor rezoluţii sau de Consiliu sub formă de concluzii (fără efecte
juridice) prin care, de exemplu se prezintă o situaţie, se poate atrage atenţia asupra unor urgenţe unor măsuri, se
invită sau se solicită organelor abilitate să adopte măsuri sau să contribuie la luarea lor, se solicită acordarea de
priorităţi etc.
- acordurile interinstituţionale –încadrate din categoria actelor nenumite- considerate a fi mai apropiate de
de declaraţiile politice de intenţie decât de angajamentele juridice formale ceea ce obligă într-un sens textual
precis.

46
Regulamentul
Regulamentul reprezintă principala sursă de drept derivat. Prin Regulament se exprimă puterea legislativă
a Comunităţii. Arătând efectele juridice ale regulamentului Tratatul C.E. dă o definiţie completă conferindu-i prin
aceasta o natură şi eficacitate în întregime comparabile cu cea a unei legi naţionale. Astfel, potrivit art. 249 alin. 2
C.E. şi art. 161 Euratom, regulamentul are caracter general, este obligatoriu în toate elementele sale şi este direct
aplicabil în fiecare stat membru.
Regulamentul este adoptat de către Consiliu, Consiliu şi Parlament ( în cadrul procedurii codeciziei, potrivit aqrt.
251 C.E.), Comisie (în domeniile de competenţă proprie sau ale celor delegate de Consiliu) şi Banca Centrală
Europeană.
a. Caracter general. Ca şi o lege naţională conţine prescripţii generale şi impersonale. Caracterul său
esenţialmente normativ rezută din faptul că, nu se adresează unor destinatari limitaţi, desemnaţi şi identificabili, ci
unor categorii avute în vedere în mod abstract şi în ansablul lor.în timp ce trăsăturile esenţiale ale deciziei rezultă
tocmai din limitarea destinatarilor cărora se adresează. Astfel, Curtea a apreciat că un regulament referitor la un
ansmblu de cereri de autorizaţii de import al cărăor număr nu mai poate creşte datorită expirării termenului acestor
cereri, trebuie să se analizeze nu ca un regulament, ci ca un fascicol de decizii individuale, fiecare intersând
individual pe fiecare autor de cerere. Curtea a precizat că elemental de distincţie între unregulament şi o decizie
trebuie sau nu căutat în aplicabiliatea generală a actului în discuţie . Regulamentul nu-
şi pierde caracterul de generalitate dacă, conţine o reglementare aplicabilă diverselor situaţii cu efecte concrete
diferite sau dacă, are aplicare teritorială limitată. Trebuie examinate astfel, şi efectele pe care actul adoptat le
produce sau urmează să le producă în viitor. Prin urmare, în ciuda caracterului său normativ, regulamentul poate
conţine prevederi care se adresează unei anumite persoane, astfel încât aceasta să poată fi determinată în mod
individual.
De asemenea, jurisprudenţa Curţii a subliniat, că natura unui act nu depinde de forma sau denumirea pe
care i-a dat-o instituţia care l-a adoptat, ci de obiectul şi conţinutul său în raport cu definiţiile furnizate de tratate,
Curtea rezervîndu-şi dreptul de a proceda la o nouă calificare a actului respectiv.
b. Caracter obligatoriu în toate elementele sale. Regulamentele obligă nu numai statele, ci şi întreprinderile,
fiind creatoare de drepturi subiective în beneficial particularilor Prin acest caracter se deosebeşte de recomandare şi
aviz care potrivit art. 249 C.E. acestea ,,nu leagă,, adică nu sunt obligatorii.
De asemenea din faptul că este ,,obligatoriu în toate elementele rezultă că:
- le este interzis statelor orice aplicare incompletă sau selectivă a acestuia;
- îl deosebeşte de directivă, care nu leagă decât în privinţa rezultatatului
Regulamentul dispune astfel de o putere normativă completă. Astfel, nu poate numai să prescrie un rezultat,
dar poate impune toate modalităţile de aplicare şi de executare a acestuia, fără să fixeze el însuşi, în mod
obligatoriu modalităţile se executare şi aplicare. De exemplu, existând ,,o lege imperfectă,, datorită unui
regulament incomplet, revine implicit sau explicit, autorităţilor naţionale sau comunitare, obligaţia de a lua
măsurile necesare de aplicare.
c. Caracterul direct aplicabil în toate statele membre. Regulamentul este singura categorie de acte pentru
care Tratatul prevede expres că este direct aplicabil, ceea ce înseamnă că produce, prin el însuşi, automat, fără nici
o intervenţie din partea autorităţilor naţionale, efecte juridice în ordinea juridică a statelor membre.
În această privinţă Curtea a arătat, nu numai că, nu se permite nici o recepatare a regulamentului în dreptul
intern al statelor membre,, ci şi faptul că ,,sunt contrare tratatului orice modalităţi de executare a cărei consecinţă
poate fi un obstacol pentru efectul direct al regulamentelor comunitare şi ar compromite aplicarea lor simultană şi
uniformă pe ansamblul Comunităţii.
Regulamentul este direct aplicabil ,, în,, toate statele membre, ceea ce înseamnă că el se adresează, direct,
şi subiectelor de drept intern ale statelor membre - persoane fizice şi juridice, nu numai statelor membre şi
instituţiilor. Astfel, regulamentul dă naştere, prin el însuşi la drepturi şi obligaţii pentru particulari, aşa cum a
subliniat şi Curtea în jurisprudenţa sa: ,,având în vedere natura şi funcţia în sistemul izvoarelor de drept comunitar,
el produce efecte imediate, şi este de asemenea apt să confere particularilor drepturi pe care jurisdicţiile naţionale
sunt obligate să le protejeze,,.

47
 Faptul că regulamentul este direct aplicabil în ,,toate,, statele membre, înseamnă că el intră în vigoare şi se
aplică simultan şi uniform pe ansamblu Comunităţii, pe ansamblul statelor membre.
Clasificare. Regulamentele se pot clasifica în regulamente de bază şi regulamente de executare. Distincţia
nu este făcută de art. 249 C.E., ci este introdusă de practica instituţiior şi confirmată de Curte.
Denumirea de ,,regulamente de bază,, este utilizată pentru a desemna regulamentele adoptate de Consiliu
potrivit procedurii prevăzute în Tratat.
Regulamentele de executare pot fi adoptate de către Consiliu sau de către Comisie – abilitată de către
Consiliu în baza art. 211 din T.C.E.- şi ele sunt subordonate, din punct de vedere al interpretării şi validităţii,
regulamentului de bază faţă de care trebuie să fie conforme.
Curtea de Justiţie a recunoscut astfel Consiliului posibilitatea de a adopta regulamente pentru executarea
propriilor sale regulamente şi chiar a validat recurgerea de către Consiliu la o procedură simplificată pentru
elaborarea regulamentelor de executare, prin derogare de la regulile din Tratatul C.E.
Regulamentele trebuie să aibă un conţinut. Ele se publică, obligatoriu, în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene (J.Of. U.E.) şi intră în vigoare la data menţionată în textul lor, iar în lipsa acestei precizări, în a
douăsprezecea zi de la data acelei publicări.
Efecte. Regulamentul nu are efect retroactiv. Curtea a acceptat totuşi, ca, în anumite situaţii, regulamentele
să-şi producă efectele la o dată anterioară publicării, dacă acest fapt nu produce nici o vătămare părţilor interesate,
sau acestea au fost puse într-o situaţie mai favorabilă, cu condiţia ca aşteptările lor legitime să fie respectate.
Condiţii. În privinţa condiţiilor de fond, un regulament trebuie să indice: temeiul legal al adoptării sale
(scopul şi conţinutul măsurii), propunerile sau avizele care trebuie obţinute (din partea Parlamentului, Comitetului
Economic şi social, Comitetului Regiunilor etc., după caz) şi parcurgerea formalităţilor procedurale prevăzute
pentru adoptarea actului în cauză (cine a avut iniţiativa sau propunerea legislativă, consultarea altor organisme).
Preambulul trebuie să cuprindă şi o motivare în fapt şi în drept pentru hotărîrile luate. Potrivit art. 253
T.C.E. aceste condiţii sunt cerute şi în cazul deciziilor şi directivelor.
Referitor la motivarea actului, jurisprudenţa a precizat că este suficient ca aceasta să indice situaţia de
ansamblu care a dus la adoptarea actului şi obiectivele generale pe care acest act şi le propune să le atingă.

Directiva
Potrivit art. 249 alin. 3 din T.C.E. şi art. 161 alin. 3 din T. Euratom, directiva leagă (obligă) fiecare stat
membru destinatar în ceea ce priveşte rezultatul ce urmează să fie atins, lăsând autorităţilor naţionale
competenţa în privinţa formei şi a mijloacelor. Prin intermediul directivei redactorii Tratatelor au oferit
instituţiilor un instrument de uniformizare juridică, o formulă bazată pe un partaj de sarcini şi o colaborare între
nivelul comunitar şi nivelul naţional, deci, mai suplă, special adaptată funcţiei de apropiere de legislaţiile
naţionale (art. 94 T.C.E.) Fiecare caracteristică a directivei, potrivit definiţiei din art. 249. T.C.E. alin. 3, ,, pare să
fie aleasă pentru a fi contară regulamentului,,
a) Directiva nu are aplicabilitate generală, ea nu obligă decât ,,destinatarii,, săi care sunt, statele
membre, adresabilitatea ei fiind limitată. Directivele posedă un dublu mecanism de aplicare:
- când sunt puse în aplicare pe plan naţional ceea ce se realizează prin măsuri legislative sau regulamentare,
dobândesc în final, un efect normativ. Curtea a admis o asemenea posibilitate dacă sunt în discuţie directive care au
o natură regulamentară. Astfel, În justificarea extinderii efectului direct la directive s- a arătat că art. 234 C.E.,
potrivit căruia instanţele naţionale au posibilitatea să supună Curţii probleme privind interpretarea şi examinarea de
validitate a tuturor actelor instituţiilor comunitare, fără distincţie, implică în plus ca aceste acte să poată fi invocate
de către persoane particulare în faţa instanţelor naţionale.
Ca regulă însă, directivele nu pot fi invocate în raporturile dintre particulari, ci numai contra unui stat
membru căruia îi sunt adresate, ele neputând să impună obligaţii persoanelor, şi nu poate fi invocată în consecinţă
ca atare împotriv acestor persoane
- când se adresează tuturor statelor membre, fiind cazul cel mai frecvent (art. 93 T.C.E., art. 94 T.C.E.) ea
face obiectul unei aplicări simultane pe ansamblul Comunităţii, ea se prezintă ca un procedeu de legilaţie
indirectă, ceea ce reprezintă chiar funcţia proprie în sistemul tratatului. Curtea a calificat-o în această situaţie, ca
fiind act ,,cu aplicabilitate generală,,.

48
 Directivele vizează armonizarea legislaţilor (…) în măsura ăn care această armonizare este necesară pentru
asigurarea instituirii şi funcţionării pieţei interne (art. 93. C.E.), apropierea dispoziţiilor legislative, de
reglementare şi administrative a statelor membre, cu dreptul comunitar (n.a.), care au o incidenţă directă asupra
instituirii şi funcţionării pieţei comune (art. 94. C.E.). De exemplu, în materia liberei circulaţii a lucrătorilor,
Consiliul adoptă directive (…, potrivit art. 43 şi 47 par.1 C. E.), Consiliul hotărăşte prin directive (…, potrivit art.
44 par. 1 C.E.), prin stabilirea în sarcina statelor membre a unor obligaţii de a face, a unor restricţii sau a unor
interdicţii.
Literatura juridică subliniază de altfel, dreptul de intervenţie al Comunităţii pe calea directivelor, consacrat
în cazul apropierii dispoziţiilor legislative naţionale cu cele comunitare (art. 94 C.E.), exemplificând ,,necesitatea
apropierii legislaţiilor naţionale foarte diverse privind alimentele şi medicamentele prin elaborarea de directive care
să impună obligaţia de modificare a legislaţiilor divergente în măsura în care este necesară pentru funcţionarea
pieţei commune aşa încât comerţul cu aceste produse să nu fie afectat,,.
b. Directiva obligă în privinţa rezultatului.
Directivele impun statelor ,,obligaţii de rezultat,, şi nu ,,de mijloace,, ceea ce face necesară modificarea
legislaţiilor naţionale sau adoptarea de prevederi legale în domeniile ce fac obiectul lor.
Directiva este un act obligatoriu care intră în vigoare în ziua pe care o menţionează cuprinsul ei. Este însă
un act incomplet pentru că reclamă acte normative naţionale în vederea punerii ei în aplicare şi stabileşte în
această privinţă termene, referitoare la transpunerea ei.
Curtea a precizat caracterul constrângător al directivelor pentru state în privinţa obligaţiei ce le revine, de a
lua în termenele stabilite, toate măsurile necesare pentru a se conforma directivelor şi a arătat că un stat membru nu
ar putea invoca dispoziţii, practici sau situaţii din ordinea sa internă pentru a justifica nerespectarea obligaţiilor
( neimplementarea corectă a directivei) şi a termenelor rezultând din directivele comunitare.
În privinţa condiţiilor de transpunere a directivelor în dreptul intern, Curtea aprecizat că la expirarea
termenelor prevăzute pentru a proceda la introducerea unei directive în ordinea juridică internă, un stat nu s-ar
putea prevala de propria sa carenţă pentru a refuza instanţelor sale dreptul de a aplica dispoziţiile de natură să
producă efecte directe. În măsura în care termenul prevăzut pentru implementare în ordinea juridică internă nu a
expirat, directiva nu poate să aibă efect direct; acest efect se naşte numai la expirarea termenului şi în cazul culpei
statului în cauză. Obligaţiile ce decurg dintr-o directivă pentru statele membre
se impun tuturor autorităţilor naţionale, inclusiv autorităţilor jurisdicţionale, în cadrul competenţelor lor, ceea ce
înseamnă că, aplicând dreptul naţional mai ales dispoziţiile unei legi naţionale în mod special introdusă în vederea
executării unei directive, jurisdicţia naţională este ţinută să interpreteze dreptul său naţional în lumina textului şi
finalităţii directivei, pentru atingerea rezultatului avut în vedere de art. 249 alin. 3 din tratat.
În anumite cazuri directivele creează drepturi individuale în beneficial subiectelor de drept ale statelor
membre – al particularilor, deşi prin definiţie se limitează a se adresa numai statelor membre. În acest sens Curtea a
precizat că, efectul unei directive trebuie să fie apreciat nu numai în funcţie de forma actului în cauză, ci ţinând
seama şi de substanţa şi de funcţia sa în sistemul tratatului. Asfel, fiind adresată statului, directiva se încorporează
în mod direct în ordinea sa juridică, deci ca un element al unei legalităţi a cărui respectare şi sancţionare, în cazul
nerespectării particularul are vocaţia să o ceară.
c. Statele membre sunt libere să aleagă forma şi mijloacele pentru atingerea rezultatului prevăzut în
conţinutul directivei
Deşi statele dispun, potrivit art. 249 C.E., de o libertate totală în privinţa alegerii actului juridic de
transpunere a directivei: lege, decret, hotărâre, circulară, etc., nu există nici un criteriu care să le permită
identificarea cu certitudine a rezultatului de atins pe de o parte, şi a mijloacelor pe de altă parte, motiv pentru care
problema ,,intensităţii normative,, a directivei, rămâne deschisă. O altă ipoteză este aceea a
creşterii progresive a intensităţii normative a directivelor, rezultatul neputând fi atins decât printr-un singur mijloc,
caz în care instituţiile comunitare au tendinţa de a redacta directivele din ce în ce mai precis, şi de a determina cât
mai detaliat chiar şi modalităţile, astfel încât statelor membre nu le rămâne decât să transpună pur şi simplu
reglementarea comunitară în dreptul intern. Astfel că, distincţia dintre regulament şi directivă a devenit mai puţin
clară, cu atât mai mult cu cât Curtea a admis că directivele pot să fie direct aplicabile în absenţa măsurilor naţionale
de transpunere, iar autorii tratatelor nu se mai limitează la determinarea obiectivelor urmărite, ci intră în detaliere
măsurilor de implementare a acestora.

49
 Deşi structura directivei, potrivit art. 249 C.E., prezintă două elemente, unul imperativ – rezultatul de atins,
şi celălalt rezervat aprecierii destinatarului, statului membru – forma şi mijloacele, Curtea a evidenţiat caracterul
relativ al acestei distincţii. Astfel, utilizarea libertăţii care este rezervată statelor în privinţa alegerii formelor şi a
mijloacelor trebuie să ţină seama de obiectivul urmărit de directivele în cauză, exigenţă care fixează finalitatea şi
limitele competenţei rezervate statelor, sau, ,,competenţa lăsată statelor membre, în cea ce priveşte forma şi
mijloacele, sunt în funcţie de rezultatul pe care Consiliul sau Comisia înţelege îl vrea de atins,,
Mergând pe linia îndeplinirii condiţiilor conforme exigenţelor de securitate şi de certitudine juridică, cerute
pentru transpunerea directivelor în dreptul intern, Curtea a considerat că simple practici administrative, care prin
natura lor se pot modifica potrivit voinţei autorităţilor naţionale şi care sunt lipsite de o publicitate adecvată, nu ar
purea fi considerate ca reprezentând o executare valabilă a obligaţiei care revine statelor membre destinatare ale
unei directive potrivit art. 249 din tratat.
d. Directiva nu are, în principiu, aplicabilitate directă. Directiva are efect direct
Absenţa aplicabilităţii directe este evidentă deoarece:
- prin natura ei directiva apeleză la un act naţional pentru punerea ei în aplicare, sau presupune măsuri
naţionale de implementare;
- conţine o precizare care fixează termenul în care statele trebuie să ia măsurile naţionale de transpunere.
Prin urmare, intervenţia naţională, ca problemă juridică, presupune un act de ,,recepţie,, de introducere a
directivei în ordinea juridică, în lipsa căreia aceasta nu se aplică, nefiind un simplu ,,act de executare,, , de natură
administrativă.
Problema aplicabilităţii directe, de asemeanea, nu se pune dacă statul destinatar a efectuat obligaţia de
transpunere, iar dacă transpunerea, ca măsură, nu s-a realizat corect este o problemă de conformitate a dreptului
naţional cu dreptul comunitar, nu de aplicabilitatea directă.
Dacă directiva n-a fost transpusă în termenele prevăzute de aceasta, se pune problema aplicabilităţii directe.
În acest sens, Curtea a subliniat că ,,în toate cazurile în care dispoziţiile unei directive apar ca fiind, din punct de
vedere al conţinutului lor, necondiţionate şi suficient de precise, aceste dispoziţii pot fi invocate, în absenţa
măsurilor luate în termen, împotriva oricărei dispoziţii naţionale neconforme directivei sau în măsura în care ele
definesc drepturile pe care persoanele le pot revendica împotriva statului. Fiind
solicitată să răspundă în legătură cu efectul direct al directivei, Curtea, după ce s-a pronunţat cu privire la efectul
direct al directivei şi la necesitatea eficienţei ei, a renunţat la cerinţele preciziei şi necondiţionării şi s - a referit
doar la gradul de liberatate permis statului conform directivei
Prin definiţie directiva nu are efecte obligatorii decât faţă de statele destinatare, ceea ce înseamnă că nu are
efecte juridice faţă de alte subiecte, respectiv particularii. Din moment ce vocaţia normală a directivei în sistemul
tratatului este de a face obiectul unei transpuneri naţionale care antrenează o modificare a situaţiei juridice a
particularilor, Curtea a admis totuşi că, în condiţii speciale anumite directive nu sunt lisite de efect direct în statele
membre ceea ce estompează diferenţa dintre directivă şi regulament.
Potrivit jurisprudenţei în materie, directiva nu are efect direct în trei situaţii: 1) când dreptul sau interesul
pretins în baza directivei nu este suficient de clar, précis sau necondiţionat; 2) persoana care caută să invoce
directiva nu are un interes direct în ceea ce priveşte prevederile invocate; 3) obligaţia presupusă a fi încălcată nu
era destinată pentru beneficiul persoanei care caută să invoce prevederile ei. Particularii nu se pot prevala de
aplicabilitatea directă decât contra autorităţilor publice, inclusiv autorităţile fiscale sau autorităţile descentralizate
precum colectivităţile teritoriale şi municipale (efect direct vertical). Efectul direct vertical al directivei –
raporturile dintre state şi resortisanţii săi - este pus în lumină, potrivit Curţii de Justiţie, şi de art. 234 C.E. care
,,împuterniceşte instanţele naţionale să trimită Curţii orice chestiuni referitoare la examinarea de validitate şi
interpretarea tuturor actelor instituţiilor comunitare, fără nici o distincţie, ceea ce implică faptul că persoanele
particulare pot invoca astfel de acte în faţa instanţelor lor naţionale.
Raţiunea pentru care o persoană poate să invoce prevederile unei directive înaintea unei instanţe naţionale
constă în faptul că obligaţiile ce se nasc potrivit acelei directive se impun tuturor autorităţilor statelor membre.
Efectul direct al unei directive implică faptul că o autoritate naţională nu poate aplica unei persoane o măsură
legislativă sau administrativă care nu este în acord cu o prevedere a unei directive care are toate caracteristicile
necesare spre a face posibilă aplicarea ei de către insatnţă.

50
 În practică s-a admis şi un efect orizontal indirect al directivelor, uneori, în raporturile dintre persoane, în
virtutea căruia aceste acte juridice pot fi invocate în măsura în care acest fapt este necesar să clarifice dispoziţiile
dreptului naţional sau să remodeleze soluţiile oferite de acesta. Efectul indirect orizontal decurge din obligaţia
judecătorului naţional de ainterpreta dreptul naţional în aşa fel încât să fie conciliabil cu directiva.
În cazul în care directiva nu este transpusă în legislaţia naţională de către un stat membru, persoanele
vătămate prin faptul netranspunerii pot să pretindă repararea daunelor încercate, statul în cauză are obligaţia de
despăgubire potrivit criteriilor stabilite în dreptul său intern, dacă sunt întrunite trei condiţii: 1) rezultatul prevăzut
de directivă să comporte atribuirea de drepturi în beneficiul persoanelor; 2) conţinutul acestor drepturi să fie
identificabil în baza dispoziţiei directivei; 3) existenţa unei legături cauzale între încălcarea obligaţiei ce revine
statului şi daunele suferite de persoana lezată.
Curtea de Justiţie, a precizat de asemenea că, atunci când un stat membru a luat măsuri de punere în
aplicare a unei directive după expirarea termenului prevăzut, aplicarea retroactivă a acestei măsuri dă posibilitatea,
ca să fie înlăturate consecinţele transpunerii cu întârziere, cu condiţia ca directiva să fi fost transpusă în mod corect.

Decizia
Este caracterizată de art. 249 C.E. alin. 4 ca fiind un act obligatoriu în toate elementele sale pentru
destinatarii pe care ea îi desemnează.
Decizia poate fi adoptatănde Consiliu sau Comisie. Potrivit tratatelor de la Amsterdam şi Nisa, în anumite
cazuri, decizia poate fi adoptată şi de Parlamentul European împreună cu Consiliu U. E. prin procedura de
codecizie.
a) Decizia este un act individual. La prima vedere limitarea destinarilor o deosebeşte de regulament, care
are caracter abstract, esenţialmente normativ. În acest sens, jurisprudenţa Curţii a precizat că, pentru a determina în
caz de îndoială dacă este vorba de o decizie sau un regulament, trebuie să se verifice nu numai dacă actul respectiv
priveşte în mod individual subiecţii determinaţi ci şi generalitatea şi abstractizarea măsurii în cauză Deciziile se pot
adresa, în egală măsură statelor membre, instituţiilor comunitare, ori persoanelor fizice sau juridice, interzicând,
de exemplu, o înţelegere între întreprinderi, constatând incompatibilitatea unui ajutor de stat – vizează, prin
urmare, să se aplice unui caz particular.
Decizia este asimilabilă unui act administrativ individual – din dreptul intern – constituind în cadrul
,,instrumentelor,, autorităţilor comunitare, unul de executare administrativă al dreptului comunitar, iar dacă
prescrie unui stat sau tuturor statelor membre un obiectiv a cărui realizare parcurge toate etapele de edictare a
măsurilor naţionale de aplicabilitate generală, se prezintă ca un instrument de legislaţie indirectă, asemănându-se
cu directiva..
b) Decizia este obligatorie în întregul ei. Ca şi regulamentul, decizia este un act obligatorie în toate
elementele sale. Spre deosebire de directivă, care nu leagă decât destinatarii în privinţa rezultatului, deciziile pot
impune un obiectiv ca şi mijloacele proprii de realizare a acestuia. Caracteristicile precizate permit a distinge
decizia de alte acte care deşi calificate ,,decizii,, sunt lipsite de forţă obligatorie
Spre deosebire de regulament, deciziile nu reprezintă o categorie omogenă de acte în materie de
aplicabilitate directă, deoarece soluţiile variază în funcţie de natura persoanelor cărora ele se adresează.
Astfel, deciziiile produc un efect direct atunci când ele se adresează particularilor - persoane fizice şi
juridice. În această ipoteză ele modifică, prin ele însele, situaţia juridică a destinatarilor ,,mărind sau grevând,,
imediat şi direct, patrimoniul juridic al acestora prin crearea de drepturi şi obligaţii, pe care judecătorii naţionali,
trebuie să le protejeze.
Atunci când destinatarul este un stat membru, numai măsurile naţionale de aplicare pot modifica
situaţia juridică a particularilor; în acest din urmă caz, ca şi în cazul directivelor, Curtea de Justiţie, a arătat că
un anumit efect intern nu este exclus. De altfel, Curtea a indicat, de asemenea, să se examineze, în acest scop, de
fiecare dată, dacă natura, economia, şi termenii dispoziţiei în cauză sunt susceptibile să producă efecte directe
Pentru aceasta este necesar ca decizia să formuleze o obligaţie necondiţională, clară şi suficient de precisă.
În cazul deciziei, prin comparaţie cu regimul juridic al directivei,
drepturile beneficiarilor pe care ea le creează, sunt întemeiate pe posibilitatea de a se reclama împotriva statului, a
instituţiilor descentralizate ale acestuia, administrative sau economice, orice omisiune în executarea ei. Prin
urmare fiind obligatoriii în întregul lor, destinatarii fiind statele membre, şi terţii vor avea dreptul să se prevaleze

51
de efectul lor direct. Curtea aprecizat, de altfel, că recunoscând efectul direct – în relaţiile cu cetăţeanul comunitar-
al unei decizii adresate unui stat membru trebuie asigurat ,,efectul util”, eficacitatea practică adreptului comunitar
derivat. Prin aceasta , Curtea a recunoscut, pentru prima dată, efectul direct al dreptului derivat, altul decât
regulamentul. În schimb ca şi directivele, aplicabilitatea directă astfel recunoscută deciziilor adresate statelor
membre, rămâne limitată şi lipsită de automatism. În nici un caz, în starea actuală a jurisprudenţei comunitare,
aceste decizii nu pot fi opuse justiţiabililor, nici de către statul membru, nici de către ceilalţi particulari.
Decizia, în sensul art. 249. alin. 4, nu trebuie confundată cu deciziile cadru sau deciziile din cadrul pilonului
III, reglementate de art. 34 alin. 2 lit. b şi c din T.U.E. sau deciziile din pilonul II din acelaţi Tratat.

Recomandările şi avizele
Potrivit art. 249 C.E. alin ultim, recomandările şi avizele se deosebesc de celelalte acte de drept derivat,
deoarece ,,nu leagă”, adică nu au forţă obligatorie, nici pentru autorul, nici pentru destinatarul lor. Datorită acestui
caracter, de a fi neobligatorii, recomandările şi avizele nu intră sub incidenţa controlului Curţii de justiţie, în
condiţiile art. 230 C.E (acţiunea în anulare).
Absenţa efectului obligatoriu nu înseamnă şi absenţa efectelor juridice, motiv pentru care, prin raportare la
recomandări şi avize doctrina a subliniat că ,,nu trebuie să se confunde actul lipsit de forţă obligatorie cu actul, din
punct de vedere juridic, fără efect ”.
Astfel, chiar Curtea consideră, că ele nu sunt lipsite de orice efect juridic, iar judecătorii naţionali sunt
obligaţi să le ia în considerare atunci când ele clarifică interpretarea dispoziţiilor naţionale, cu scopul de a le
asigura deplina punere în aplicare, iar atunci când ele au drept obiect completarea dispoziţiilor de drept comunitar,
au caracter obligatoriu.
În acest sens, T.C.E.:
- prin art. 211 acordă Comisiei - pentru asigurarea funcţionării şi dezvoltării pieţei comune - competenţa de
a formula recomandări şi avize în materiile care fac obiectul Tratatului, dacă acesta prevede în mod expres sau
dacă Comisia le consideră necesare;
- prin art. 151 par. 5 Consiliul adoptă recomandări în vederea realizării obiectivelor prevăzute în acest
articol, referitor la Titlul XII ,,Cultură”;
- prin art. 77 alin. 3 Comisia poate adresa recomandări statelor membre în materie de taxe şi redevenţe
percepute în transporturi.
Deşi recomandările şi avizele nu au caracter obligatoriu sunt ,, instrumente utile de orientare a legislaţiilor
naţionale”, învitând pe destinatar să adopte o linie de conduită determinată.
Dacă avizele adresate de către Comisie întreprinderilor sau statelor membre nu exprimă decât o
opinie, recomandările adoptate de Comisie şi Consiliul sunt invitaţii în vederea adoptării unei anumite sau
anumitor reguli de conduită , înrudite cu directivele neobligatorii, joacă rolul de ,,mijloc indirect de apropiere a
legislaţiilor naţionale”.
În categoria avizelor avute în vedere de art. 249 C.E. nu intră avizele referitoare la procedura de adoptare a
unor acte comunitare obligatorii, ele neavând o adevărată autonomie juridică.
Dacă, din actele denumite ,, recomandări sau avize” rezultă un caracter obligatoriu, el nu mai sunt
considerate cu acest titlu, ci vor fi tratate ca regulamente, directive sau decizii, după caz.

4. Principiile generale ale dreptului

Principiile generale ale dreptului sunt denumite în literatura juridică ca reprezentând supra - legalitatea
comunitară. În acest sens Curtea impune, respectarea acestora, atât de către instituţiile comunitare – în adoparea
actelor de drept derivat, faţă de care au o autoritate superioară– cât şi de statele membre – în privinţa tuturor actelor
ce intră în câmpul de aplicare al dreptului comunitar şi a fortiorii în executarea acestora.
Principiile generale de drept sunt reguli nescrise pe care Judecătorul comunitar (Curtea de Justiţe) le aplică
şi care astfel sunt încorporate în ordinea juridică comunitară, ele sunt produsul metodelor de interpretare utilizate în
jurisprudenţa acesteia.
Pot fi deosebite patru categorii de principii pe care Curtea le aplică şi cu care se confruntă atât în privinţa
identificării cât şi a stabilirii compatibilităţii lor cu ordinea juridică comunitară:
1. principiile generale de drept, comune sistemelor juridice, naţionale şi internaţionale;

52
 2. principiile generale de drept internaţional public;
3. principiile generale comune sistemelor de drept ale statelor membre;
4. principii proprii dreptului comunitar.

,,Referirea la principiile generale de drept, comune sistemelor juridice, naţionale şi internaţionale, prezintă mai
ales dificiltăţi în identificare, datorită caracterului foarte general al acestora; ele răspund însă exigenţelor supreme
ale dreptului şi ale conştiinţei colective”. De exemplu, încălcarea ,,principiului contradictoriu al procesului”, cu
privire la care Curtea a precizat că ar însemna ,, violarea principiului elementar de drept potrivit căruia hotărârea
judecătorească se bazează pe fapte şi documente, pe care părţile sunt îndreptăţite să le cunoască, şi cu privire la
care îşi pot exprima opinia” . În această categorie includem, cu titlu de exemplu: principiul general al securităţii
juridce, principiul bunei credinţe, principiul legalităţii, etc.
Principiile generale de drept internaţional public nu sunt compatibile cu structura şi exigenţele sistemului
comunitar.
De exemplu, cu referire la ,,excepţia de reciprocitate în executarea obligaţiilor de către state” - ce poate fi
invocată de către partea lezată printr-o neexecutare a obligaţiilor ce revin celeilalte părţi, poate fi dispensată de
executarea propriilor obligaţii ridicând excepţia de mai sus - Curtea a precizat că „Tratatul (C.E., n.a.) nu are drept
scop să creeze obligaţii reciproce diferitelor subiecte destinatare ale normelor comunitare, ci stabileşte o ordine
juridică nouă; din economia tratatului, cu excepţia cazurilor expres prevăzute, rezultă interdicţia pentru statele
membre de a-şi face singure dreptate”.
Prin excepţie, Curtea a apelat la principii de drept internaţional public, care interzic, de pildă, statelor să
refuze propriilor cetăţeni dreptul de a intra şi a se stabili pe teritoriul lor.
Principiile generale comune sistemelor de drept ale statelor membre. Prin intermediul acestor principii, Curtea se
inspiră din sistemele naţionale de drept ale statelor membre precizând, de altfel, chiar înainte de semnarea tratatelor
de la Roma, că ea are obligaţia să se orienteze potrivit regulilor recunoscute de către legislaţiile, doctrina şi
jurisprudenţa statelor membre.
Astăzi, în mod regulat, Curtea invocă ,,principiile generale, care îndeobşte, sunt admise în sistemele
naţionale de drept ale statelor membre” de exemplu, principiul egalităţii în faţa legii, al recursului în faţa unei
instanţe naţionale, etc.
Descoperirea acestor principii comune nu presupune identificarea lor sub forma unei suprapuneri aproape
mecanice a sistemului naţional de drept, al fiecărui stat membru. Curtea desprinde, în spiritul, în orientarea şi
evoluţia sistemelor naţionale de drept, acele principii care ,,îşi au originea în apropierea sistemelor lor juridice,
produsă de-a lungul anilor şi în nivelul lor de dezvoltare economică, socială şi culturală sensibil egal”.
Curtea introduce, însă, în dreptul comunitar şi principii care provin dintr-un singur stat membru, de
exemplu, principiile proporţionalităţii şi al încrederii legitime, care nu erau consacrate decât în dreptul german.
În concluzie, Curtea îşi rezervă:
- dreptul de a alege dintre diferitele soluţii oferite de sistemele naţionale de drept pe acelea cu valoare
intrinsecă pentru nevoile sistemului comunitar;
- dreptul de respinge acele principii comune care sunt incompatibile cu exisgenţele comunitare;
- dreptul de a adapta acele principii comune pe care înţelege să le transpună potrivit autonomiei dreptului
comunitar.
→ Principiile proprii sistemului comunitar rezultă din dispoziţiile tratatelor, de exemplu: supremaţia, efectul direct
aplicabil, şi aplicabiliatatea directă a dreptului comuniatar, cooperarea loială, echilibrul instituţional, libera
circulaţie, nediscriminarea bazată pe naţionalitate, etc.

Acordurile (convenţiile) încheiate de Uniune

Tratatul C.E. nu conţine nici o dispoziţie de fond prin care atribuie Comunităţii competenţa de a încheia
acorduri internaţionale nici măcar în vederea realizării obiectivelor pe care le fixează, ci conţine în art. 300 C.E.
doar o dispoziţie de procedură în acest sens. Cu toate acestea, Curtea de Justiţie a considerat că o asemenea
competenţă decurge din ,,sistemul tratatului”, ceea ce i-a dat Comunităţii posibilitatea să intervină pe scena
internaţională fără a se limita la atribuţiile exprese de competenţă externă.
Acordurile încheiate de Uniune cu state terţe sau organizaţii internaţionale.

53
 Acordurile încheiate de către Uniune în cadrul competenţelor ei externe, nu numai că o obligă pe plan
internaţional, dar se integrează în ordinea juridică a Uniunii şi devin izvor de drept. În privinţa încheierii acestor
acorduri, Uniunea nu are competenţă absolută, ci o împarte cu statele membre. Prin urmare aceste acorduri creează
obligaţii în egală măsură în sarcina Uniunii şi a statelor membre.
Înterpretînd dispoziţiile art. 300 CE (în temeiul căruia încheie acorduri), şi ale art. 310 (în temeiul căruia
încheie acorduri mixte, la care sunt părţi, pe lângă Uniune, şi statele membre) Curtea de Justiţie a precizat că astfel
de acorduri ,,leagă instituţiile comunitare şi statele membre”, iar în continuare, referindu-se la Acordul de asociere
a Greciei cu CEE, a arătat că ,,dispoziţiile acordului fac parte integrantă, începând cu intrarea în vigoare a
acestuia, din ordinea juridică a Uniunii (comuniatară)”. Pentru încheierea acestor acorduri Consiliul utilizează în
practică ,,decizii „ sau ,,regulamente”, în anexa cărora acestea sunt reproduse. Actele astfel utilizate nu intră în
categoria actelor reglementate de art. 249 CE, prin urmare nu trebuie analizate din perspectiva ,,receptării”,
,,transpunerii” sau ,, implementării” acordului. Tratatele nu conţin nici o prevedere referitoare la publicarea
acordurilor externe, motiv pentru care vor avea următorul regim juridic:
- dacă autorizaţia de încheiere este dată prin intermediul regulamentului (în anexa căruia sunt reproduse
acordurile), publicarea acordului se realizează întotdeauna înaintea încheiereii acordului;
- dacă autorizaţia de încheiere se acordă pe calea deciziei, încheierea acordului nu are loc înainte ca
Instituţia Consiliului să fi decis publicarea.
Regulamentul intern al Consiliului prevede publicarea ,, acordurilor internaţionale încheiate de
Comunitate”
În orice caz, acordul nu-şi produce efectele, nefiind, deci, opozabil decât din momentul publicării.
Acordul – fiind un act al unei instituţii comunitare – Consiliu -în măsura în care priveşte Comunitatea,
devine parte integrantă a ordinii juridice comunitare de la data intrării sale în vigoare, regulamentul sau decizia de
încheiere a Consiliului conţinând şi o menţiune în acest sens, respectiv ,,la data intrării în vigoare a acordului
acesta va fi publicat în Jurnalul Oficial (este vorba despre JOCE).
Actele unilaterale adoptate de organele instituite de către anumite acorduri externe ale Uniunii
Uniunea a încheiat numeroase acorduri sau convenţii externe cu state terţe care instituie organe (de
exemplu de gestiune) şi cărora le-a fost conferită puterea de a adopta acte obligatorii unilaterale, fără să se fi
prevăzut posibilitatea ratificării sau aprobării pentru a fi obligatorii pentru părţi. Dintre acestea amintim: consiliul
acordurilor de asociere sau cooperare cu ţări mediteraneene, consiliul de miniştri ai Convenţiei de la Lomé,
consiliul internaţional cu privire la cacao: art. 12 din Acordul internaţional cu privire la cacao din 1975, consiliul
internaţional referitor la cafea: art. 15 din Acorda ul al cafelei din 1976 etc.
Actele adoptate de organele instituite prin aceste acorduri au fost reproduse în anexele regulamentelor
comunitare, urmând să fie publicate în JOCE.
Curtea de Justiţie n-a avut nici o obiecţie în a considera, în principiu, că astfel de acte normative fac parte
integrantă din ordinea juridică comunitară, fiind prin urmare considerate izvoare de drept comunitar. Prin urmare,
ea şi-a extins competenţa şi la măsurile adoptate de către organele instituite prin aceste convenţii, fie că au fie că nu
au caracter obligatoriu.
De exemplu, unele din măsurile cu caracter obligatoriu adoptate de către organele instituite prin aceste
acorduri sunt deciziile luate de către Consiliul de asociere, instituit prin acordul de asociere între CE şi Turcia.
Celelalte măsuri l -a care s-a făcut referire nu au caracter obligatoriu, au valoarea unor recomandări şi sunt
numite aranjamente; ele provin, de exemplu, de la o Comisie mixtă instituită prin Convenţia între CE şi ţările
AELSreferitoare la un tranzit comun.
Astfel de organe – comisie mixtă, consiliu de asociere etc – nu constituie cu siguranţă instituţii ale
Comunităţilor, dar Curtea a arătat, referindu-se la deciziile consiliului de asociere CEE - Turcia că, ţinând cont de
legătura directă pe care actele acestuia le prezintă cu un acord (respectiv, convenţie) care face parte din ordinea
juridică comunitară, şi ele fac parte integrantă din această ordine, din momentul intrării lor în vigoare.
De asemenea, deciziile organelor instituite prin acordurile externe sau prin organizaţiile internaţionale la
care Comunităţile Europene au aderat fac parte din ordinea juridică comuniatară, constituind prin urmare, izvoare
de drept.
Acordurile încheiate de către statele membre cu state terţe.

54
 Curtea de Justiţie n-a exclus posibilitatea ca structurile comunitare (Comunităţile) şi ulterior Uniunea să fie
legate prin acordurile la care ele nu sunt părţi, dar care au fost încheiate de statele lor membre.
→ În legătură cu acordurile internaţionale încheiate de statele membre înainte de 1 ianuarie 1958, art. 307
alin.1 T.CE prevede că drepturile şi obligaţiile izvorîte din asemenea acorduri încheiate între unul sau mai multe
state membre, pe de o parte, şi unul sau mai multe state terţe, pe de altă parte, nu vor fi afectate de dispoziţiile
Tratatului.
Prin urmare, aplicarea Tratatului nu afectează de angajamentul statelor membre, respective, de a respecta
drepturile ţărilor terţe şi de a îndeplini obligaţiile ce rezultă dintr-un acord anterior.
Pentru anumite acorduri Comunităţile/Uniunea s-a substituit statelor membre în privinţa angajamentelor
născute. Argumentul determinant fiind transferul de la statele membre către Uniune a competenţelor precedent
exercitate de către ele în domenii acoperite prin tratat.
Este cazul GATT-ului. La data încheierii Tratatului CEE, statele membre erau efectiv legate prin
angajamente ce decurgeau din acest acord. Acordul respectiv nu intră în ordinea juridică comunitară, nu este
considerat izvor de drept al Uniunii, dar poate afecta acest drept. De aceea în măsura în care aceste acorduri sunt
incompatibile cu Tratatul statele membre, respective, (atât ale Uniunii, cât şi părţi ale Acordului ) vor trebui să ia
măsuri corespunzătoare pentru a înlătura incompatibilităţile stabilite.
Cu toate acestea, Curtea de Justiţie a acceptat să interpreteze angajementele care decurg din acordurile
multilaterale încheiate între statele membre la care Comunitatea nu este parte, dar care o leagă prin efect de
succesiune (ca în ipoteza GATT-ului). Curtea şi-a întemeiat această poziţie – cu scopul de a conchide asupra
caracterului obligatoriu al acestui acord – pe art. 307CE (234) şi pe transferul gradual al competenţelor intervenit în
domeniul politicii comerciale, ca şi pe exercitarea efectivă a acestor competenţe de către instituţiile Comunităţii în
cadrul GATT.
Cu toate acestea, Curtea, în grija de a proteja ordinea juridică a Uniunii, n-a generalizat raţionamentul
referitor la GATT, bazat pe succesiunea Comunităţilor europene la obligaţiile statelor membre. Ea a analizat
articolul 307 CE într-o maieră restrictivă, arătând că dispoziţiile lui ,,au drept obiect, conform principiilor de drept
intrernaţional, să precizezecă aplicarea tartatului nu afectează angajamentul statului membru avut în vedere, de
arespecta drepturile statelor terţe decurgând dintr-un acord anterior şi de a respecta obligaţiile corespunzătoare.
Astfel, Comunitatea nu este legată de o convenţie internaţională încheiată de statele membre anterior intrării în
vigoare a Tratatului CE decât dacă sunt reunite patru criterii: atribuirea de competenţă, exercitarea efectivă a
acesteia şi participarea instituţiilor, acceptarea de către statele terţe a substituirii Comunităţii statelor terţe.
→ Iar în privinţa GATT-ului, după 1 ianuarie 1958, Uniunea în calitate de succesoare a statelor membre
părţi la acest acord, a fost considerat partener la acesta, în privinţa drepturilor şi obligaţiilor născute anterior, care
au fost transferate către Uniune.
Din jurisprudenţa ulterioară a Curţii se desprinde ideea că soluţia consacrată în hotărârea GATT nu se
aplică şi altor acorduri (convenţii) internaţioanle
Prin urmare, Curtea a evitat să se pronunţe că Uniunea este legată printr-un Acord, chiar ratifictat de către
toate statele membre, de exemplu, în cazul Convenţiei Europeane de apărare a drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale. A fortiori, rămâne deschisă problema de a şti dacă Uniunea va fi legată prin acordurile încheiate de
către statele sale membre, posterior intrării în vigoare a Tratatului CEE, în domenii care relevă competenţa lor
internaţională (reziduală sau tranzitorie), de exmplu, acordurile încheiate în cadrul Consiliului Europei.
CAPITOLUL IV INSTITUŢIILE COMUNITĂŢILOR EUROPENE/UNIUNII EUROPENE

Instituţiile comunitare sunt: Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European,
Curtea de Justiţie şi Curtea de Conturi.

2. COMISIA EUROPEANĂ (CE)

Este un organism independent de guvernele naţionale, reprezintă şi susţine interesele UE și elaborează
propuneri de acte normative, pe care le prezintă Parlamentului şi Consiliului Uniunii
Este responsabilă de implementarea deciziilor Parlamentului şi Consiliului European
Istoric

55
 Comisia Europeană a fost constituită prin Tratatul CECO din 1952 şi este una dintre instituţiile cheie ale
Uniunii Europene, alături de Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul European.
Comisia Europeană reprezintă interesele Uniunii Europene, fiind considerată „forţa directoare” a Uniunii. Începând
cu 1995, mandatul fiecărei comisii este de cinci ani şi coincide cu acela al Parlamentului European.
Componenţă
Până în 2004, Comisia Europeană era alcătuită din 20 de membri, numiţi comisari europeni. Dintre aceştia,
statele membre mari erau reprezentate de câte doi membri (Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie şi Spania), în
timp ce statele mici erau reprezentate de câte un singur membru. Din 22 noiembrie 2004, data la care a fost aleasă
noua Comisie Europeană sub preşedinţia lui José Manuel Barroso (Portugalia), Comisia Europeană este alcătuită
din 28 de comisari europeni, fiecare stat membru al Uniunii având dreptul la 1 comisar, conform Tratatului de la
Nisa.
Din punct de vedere al efectivului său, Comisia este instituţia cu cel mai numeros personal- aproximativ
25.000 de angajaţi. Dintre aceştia, 20% lucrează în domeniul traducerilor şi interpretărilor, iar 80% lucrează în
cadrul celor 33 de Direcţii Generale şi al celor 11 servicii descentralizate, care sunt la rândul lor împărţite în
directorate, iar directoratele în servicii.
Direcţiile Generale şi Serviciile din cadrul Comisiei Europene sunt:
Afaceri economice şi financiare
Afaceri Interne
Afaceri maritime şi pescuit
Agricultură şi dezvoltare rurală
Ajutorul umanitar şi protecţia civilă
Buget
Centrul Comun de Cercetare
Cercetare şi inovare
Combaterea schimbărilor climatice
Comerţ
Comunicare
Concurenţă
Dezvoltare și Cooperare
Educaţie şi cultură
Energie
Eurostat
Extindere
Impozitare şi uniune vamală
Informatică
Interpretare
Întreprinderi şi industrie
Justiție
Mediu
Mobilitate şi Transporturi
Ocuparea forței de muncă, afaceri sociale şi incluziune socială
Piaţa internă şi servicii
Politica regională
Resurse umane şi securitate
Reţele de Comunicare, Conţinut şi Tehnologie
Sănătate şi consumatori
Secretariatul-General
Serviciul Instrumente de Politică Externă
Traduceri

Servicii

56
Arhive istorice 
Biblioteca centrală
Biroul Consilierilor de Politică Europeană
Infrastructură şi logistică - Bruxelles
Infrastructură şi logistică - Luxemburg
Oficiul de Administraţie şi Plată a Drepturilor Individuale
Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) 
Oficiul pentru Publicaţii
Responsabilul cu protecţia datelor din cadrul Comisiei Europene 
Serviciul de audit intern
Serviciul juridic

Eligibilitate
După alegerile pentru Parlamentul European și după consultări, Consiliul European propune cu majoritate
calificată un candidat pentru preşedinţia Comisiei Europene, pe care îl prezintă Parlamentului European, care
trebuie să-l aleagă (nu să-l aprobe) cu votul majorităţii membrilor săi. În cazul în care candidatul propus nu obţine
majoritatea voturilor Parlamentului, Consiliul European trebuie să propună, în decurs de o lună, un alt candidat.
Preşedintele desemnat al Comisiei Europene trebuie să aleagă comisarii europeni dintr-o listă de câte trei
comisari propuşi de către fiecare stat membru. Lista este stabilită de președinte împreună cu Consiliul. După aceea,
comisarii europeni sunt supuşi votului de investitură al Parlamentului European.
Ulterior, Comisia (Colegiul Comisarilor) este numită de Consiliul European, cu majoritate calificată.
Pe lângă președinte, comisia mai are 8 vicepreședinți, numiți de către președinte. Unul dinte vicepreședinți este
în mod automat Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Politica Externă și de Securitate Comună.
Mandatul comisarilor încetează prin expirarea duratei, deces, moțiune de cenzură, demisie voluntară sau
demisie din oficiu.
În cazul demisiei, a destituirii sau a decesului, comisarul este nlocuit pentru perioada de mandat rămasă de
persoană de aceeași cetățenie. Acesta este numit de către Consiliu, de comun acord cu președintele Comisiei,
ulterior consultării Parlamentului.
Înaltul Reprezentant al UE pentru PESC poate fi înlocuit de către Consiliul European, cu majotitate calificată.

Rolul Comisiei Europene

1) Gardianul tratatelor
Comisia Europeană veghează la aplicarea dispoziţiilor Tratatelor şi a deciziilor stipulate în cadrul
acestora. De asemenea, Comisia verifică dacă statele membre pun în aplicare şi respectă legislaţia Uniunii adoptată
de către Consiliul Uniunii şi Parlamentul European. În cazul în care statele membre nu adoptă şi nu respectă
legislaţia Uniunii Europene, Comisia are dreptul să emită un aviz motivat, iar în cazul în care statul respectiv nu ia
măsuri pentru a remedia situaţia, Comisia poate sesiza Curtea Europeană de Justiţie, pentru a obliga statul respectiv
să aplice/respecte legislaţia Uniunii. Rolul de gardian al tratatelor este aplicat în practică prin puterile de infirmare
și prevenție, puterile dee control și urmărire, precum și prin puterea de a gestiona clauzele de salvgardare.
2) Drept de iniţiativă legislativă
Comisia deţine dreptul de iniţiativă legislativă în elaborarea actelor normative din cadrul politicilor
europene. Există şi cazuri speciale în care statele membre pot avea drept de iniţiativă legislativă. În cadrul Politicii
Europene de Securitate Comună, Consiliul Uniunii Europene poate cere formularea unei propuneri legislative din
partea Comisiei. Prin exercitarea atribuției legislative, Comisia determină conceperea, pregătirea și aplicarea
măsurilor adoptate de Consiliu și Parlament, prezentându – le ca propuneri proprii.
3) Recomandări şi avize
Comisia Europeană poate formula recomandări şi avize în cadrul politicilor comunitare şi al cooperării în
domeniul justiţiei şi afacerilor interne.
De exemplu, aceste recomandări pot fi exercitate în ceea ce privește exercitarea atribuțiilor Mediatorului
European, a clauzelor de salvgardare, libralizării serviciilor sau taxelor de transport.
4) Organism executiv al Uniunii Europene

57
 Comisia este responsabilă pentru punerea în aplicare a legislaţiei Uniunii Europene şi pentru coordonarea
politicilor comunitare. Printre atribuţiile sale executive se numără gestionarea bugetului anual al Uniunii,
gestionarea Fondurilor Structurale, aplicarea politicilor comunitare şi administrarea bugetului acestor politici.
Comisia prezintă proiectul de buget Consiliului și Parlamentului și îl pune în aplicarea dup adoptarea sa.
Comisia asigură execuția bugetului împreună cu statele membre.
În același timp, poate decide transferarea de fonduri dintr – un capitol în altul.
5) Negocierea acordurilor internaţionale
Comisia este autorizată de către Consiliu să deschidă şi să conducă negocieri cu ţările candidate, statele
terţe sau cu organizaţii internaţionale, negocierile fiind derulate în conformitate cu liniile directoare trasate de către
Consiliul Uniunii Europene.
Înaltul Reprezentant pentru PESC, vicepreședinte al Comisiei, coordonează PESC și acțiunea externă a
Uniunii Europene.
Mod de lucru
Preşedintele Comisiei decide care este responsabilitatea fiecărui comisar pe perioada mandatului comisiei.
Fiecare Direcţie Generală se ocupă cu gestionarea unei politici comunitare. Direcţiile Generale sunt conduse de
Directori generali, direct responsabili în faţa comisarilor respectivi.
Coordonarea generală a activităţii Comisiei este realizată de către Secretariatul general, condus de un
Secretar general, direct responsabil în faţa Preşedintelui Comisiei.
Comisia se întruneşte o dată pe săptămână, de obicei miercurea, la Bruxelles. Fiecare punct al agendei este
prezentat de comisarul responsabil, după care întreaga comisie decide asupra sa.
Serviciile care trebuie consultate în mod obligatoriu sunt Serviciul Juridic și Secretariatul General.
Procedura de control asupra Comisiei Europene
Comisia Europeană este responsabilă în faţa Parlamentului European, care poate adopta o moţiune de
cenzură cu o majoritate de 2/3, caz în care membrii Comisiei sunt obligaţi să demisioneze în bloc. De asemenea,
fiecare membru în parte al Comisiei are obligaţia să demisioneze în situaţia în care acest lucru este solicitat de către
Preşedintele Comisiei Europene, cu aprobarea celorlalţi comisari europeni.

2. PARLAMENTUL EUROPEAN (PE)

Istoric
Parlamentul European, constituit prin Tratatul CECO din 1952 (Adunarea Parlamentară), este forumul
democratic prin excelenţă al Uniunii. Parlamentul European este cel mai mare parlament multinaţional. Acesta
reprezintă cetăţenii Uniunii Europene, fiind alcătuit din 736 de membri, aleşi prin vot direct universal, din cinci în
cinci ani, din cele 2 de state membre ale Uniunii Europene (aproximativ 457 milioane de cetăţeni).
Eligibilitate
Orice cetăţean al Uniunii Europene poate vota sau candida la alegerile europene în ţara în care locuieşte,
indiferent de naţionalitatea sa. Primele alegeri pentru Parlamentul European au avut loc în anul 1979.
Componenţă
Membrii Parlamentului European sunt grupaţi în funcţie de partidele politice din care fac parte şi nu în
funcţie de naţionalitate. Cele trei mari grupări politice ale Parlamentului European sunt: Partidul Popular European,
care este şi cel mai mare grup politic la nivelul Uniunii Europene, din componenţa sa făcând parte creştin
democraţii şi democraţii europeni; a doua grupare politică este reprezentată de Partidul Socialiştilor Europeni,
alcătuit din social democraţi şi socialişti şi Alianţa Liberalilor şi Democraţilor din Europa. Pe lângă acestea, există
partide şi grupări mai mici ca importanţă şi număr de locuri ocupate, cum ar fi Partidul Verzilor Europeni/Alianţa
Liberă Europeană, Uniunea Europenilor de Stânga şi Stânga Verde Nordică, Partidul Independenţilor şi
Democraţilor, Uniunea pentru o Europă a Naţiunilor, alte partide.
Pe lângă aceștia, există și deputați neafiliați sau independenși.
Parlamentul European ester condus de președinte, vicepreședinși, chestori, conferința președinților și
conferința președinților de comisie.

58
 Președintele, cei 14 vicepreședinți și 5 chestori sunt aleși pentru un mandat de 2 ani și jumătate, mandat
care poate fi reînnoit. Ei alcătuiesc Biroul, chestorii având numai un rol consultativ.
Conferința președinților este alcătuită din președinții grupurilor politice, iar conferința președinților de
comisie din președinții comisiilor permanente.
Pe lângă comisiile permenente, mai există comisii temporare și comisii de anchetă.
Mod de lucru
Membrii Parlamentului European se reunesc în sesiuni plenare o săptămână pe lună, la Strasbourg.
Parlamentul European este organizat în 20 de comitete, care îşi desfăşoară şedinţele de lucru de pregătire a
sesiunilor plenare la Bruxelles, unde se află şi birourile permanente, birourile deputaţilor şi grupurile politice.
Secretariatul General al Parlamentului European are sediul la Luxembourg.
Ca şi în cadrul Parlamentelor naţionale, rolul comisiilor este de a gestiona probleme particulare: afaceri
externe, buget, mediu, agricultură, etc. Prin intermediul Comitetului pentru Petiţii, cetăţenii europeni pot adresa
petiţii direct către Parlamentul European.
Principalele funcţii ale Parlamentului European
1) Funcţia legislativă
Parlamentul European deţine această funcţie împreună cu Consiliul Uniunii Europene. Funcţia legislativă
constă în 4 proceduri de decizie diferite, în funcţie de propunerea legislativă în cauză, astfel:
 Consultarea simplă (Parlamentul îşi dă avizul consultativ): este cea mai veche procedură de decizie
-reglementată prin Tratatul Comunităţii Europene (1957)-, prin care Parlamentul European este consultat în
privinţa propunerilor legislative. În cadrul acestei proceduri, este la latitudinea Consiliului a lua sau nu în
considerare avizul Parlamentului.
 Cooperarea: această procedură de decizie -reglementată prin Actul Unic European (1987)-, sporeşte
considerabil puterea legislativă a Parlamentului. În cadrul acestei proceduri, Parlamentul poate transmite
propunerea legislativă în cauză la o a doua lectură, pe care Consiliul nu o poate respinge decât în
unanimitate.
 Co-decizie: această procedură de decizie -introdusă prin Tratatul de la Maastricht-, stabileşte un mecanism
comun de luare a deciziilor, prin intermediul căruia Parlamentul şi Consiliul Uniunii Europene adoptă
împreună legile. Introducerea acestei proceduri a avut ca scop întărirea capacităţii de decizie a
Parlamentului şi consolidarea legăturii dintre Parlament, Consiliu şi Comisia Europeană. Acest procedeu
de decizie presupune una, două sau trei lecturi, iar în cazul în care Consiliul nu a ţinut seamă de poziţia
Parlamentului şi respinge prin majoritate absolută adoptarea poziţiei comune după cea de-a doua citire,
atunci respectiva propunere legislativă nu va mai fi adoptată. În Constituţia Europeană, care se află în
proces de ratificare de către statele membre ale Uniunii, procedura de co-decizie va fi extinsă, astfel încât
să devină procedura legislativă obişnuită a Uniunii.
 Avizul: această procedură de decizie -reglementată prin Actul Unic European- reprezintă procedura care
conferă Parlamentului cele mai ample puteri legislative. Conform acestei proceduri, măsurile pot fi
adoptate numai dacă Parlamentul European îşi dă avizul (acordul). Domeniile în care se aplică sunt de o
importanţă deosebită, şi anume avizarea Acordurilor de Asociere cu ţările terţe, aderarea unui nou stat la
Uniunea Europeană şi sancţiunile împotriva statelor membre în cazul încălcării drepturilor fundamentale
ale omului.
2) Funcţia bugetară
În fiecare an, Comisia pregăteşte un proiect de buget care este supus aprobării Consiliului. Parlamentul poate
propune sau chiar modifica repartizarea sau sumele alocate din anumite secţiuni ale bugetului. Bugetul în forma
finală este adoptat de către Parlamentul European, de regulă în luna decembrie. El poate adopta bugetul sau îl poate
respinge, aşa cum a procedat în mai multe situaţii. În acest caz, întreaga procedură se reia.
3) Controlul politic asupra instituţiilor europene
Parlamentul European are dreptul de a interpela Comisia şi Consiliul Uniunii Europene, în scris şi oral, în
cadrul sesiunilor plenare. Poate demite Comisia Europeană prin votul unei moţiuni de cenzură (cu o majoritate de
2/3). Comisia Jacques Santer a fost singura care a trebuit să demisioneze în bloc (pentru prima dată în istoria
Uniunii Europene) la 16 martie 1999.
4) Monitorizarea implementării politicilor comunitare
59
 Parlamentul monitorizează implementarea politicilor comunitare, pe baza informaţiilor furnizate de rapoartele
Curţii de Conturi. Controlul democratic exercitat de Parlament, consolidat prin Tratatele de la Maastricht şi
Amsterdam, se manifestă prin dreptul acestuia de a solicita Comisiei să înainteze propuneri menite să lanseze ori
să modifice acţiuni politice, precum şi prin dreptul de a înfiinţa comisii temporare de anchetă. De asemenea, după
fiecare şedinţă a Consiliului European, Preşedintele acestuia prezintă concluziile în faţa Parlamentului.
5) Atribuții în domeniul relațiilor externe
Actul Unic European stabileşte necesitatea aprobării de către Parlament a unor acorduri internaţionale de
cooperare sau de asociere, precum şi a noilor acorduri de aderare. La Maastricht s-a hotărât ca aprobarea
Parlamentului să fie obligatorie şi pentru procedura electorală uniformă, cetăţenia europeană şi pentru fondurile
structurale. Înaltul Reprezentant pentru PESC trebuie să informeze Parlamentul asupra activităților sale și să se
consulte cu acesta. Parlamentul îi poate adresa întrebări sau îi poate da recomandări.
6. Controlul democratic asupra instituţiilor europene
Parlamentul European este responsabil cu alegerea numirii Preşedintelui Comisiei Europene (pe care
trebuie sa-l aprobe cu majoritatea voturilor membrilor săi) şi acordarea votului de investitură noii Comisii
Europene, care nu se poate constitui decât după audierea de către Parlament a fiecărui membru propus (pentru
prima dată în 1995). De asemenea, Parlamentul dezbate şi votează programul anual al Comisiei.
O altă responsabilitate a Parlamentului este de a alege Ombudsmanul European, care investighează
situaţiile de administrare defectuoasă sesizate de cetăţenii europeni.
7. Numirea unor oficiali europeni
Parlamentul European numește Mediatorul (Ombudsmanul) European, membrii Curții de Conturi și ai
Comitetului Director al Băncii Centrale Europene.

 Tribunalul
Tribunalul de primă instanţă (TPI) reprezintă primul pas spre diversificarea structurii jurisdicţiei comunitare/a Uniunii, prin
redistribuirea unor competenţe precedent deţinute de către Curtea de Justiţie în profitul altor jurisdicţii comunitare, cu condiţia,
bine înţeles, al protejării controlului suprem al Curţii. TPI a fost creat
prin decizia Consiliului din 24 octombrie 1988 în condiţiile în care volumul de activitate al Curţii devenise incompatibil cu
exigenţele unei bune administrări a justiţiei. Cu toate acestea, înfiinţarea TPI nu a pus capăt aglomerării de cauze cu care Curtea
era confruntată.
Aglomerarea de cauze, caracteristică nu numai Curţii ci şi Tribunalului, a determinat autorii Tratatului de la Nisa să prevadă
posibilitatea creării de camere jurisdicţionale pentru analiza în primă instanţă a litigiilor speciale (art. 225 bis TCE).
Prin Tratatul de la Lisabona Tribunalul de primă instanţă va fi denumit în continuare Tribunal.

 Componenţa, organizarea şi funcţionarea Tribunalului

Tribunalul cuprinde 54 de judecători, câte doi judecători din fiecare stat membru.
Membrii Tribunalului, judecătorii şi avocaţii generali,sunt aleşi dintre persoanele care prezintă toate garanţiile de
independenţă şi care au capacitatea cerută pentru exercitarea unor înalte funcţii jurisdicţionale (condiţii prevăzute la art. 254
TFUE).
De asemenea, membrii Tribunalului sunt aleşi dintre personalităţile care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea, în
ţările lor, a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale, sau care sunt jurisconsulţi ale căror competenţe sunt recunoscute (art. 253 par.
2 TFUE).
Ca şi membrii CJUE, membrii Tribunalului sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre, pentru o
perioadă de şase ani, după consultarea comitetului (prevăzut de art. 255 TFUE). La fiecare trei ani are loc o înlocuire parţială.
Membrii care şi-au încheiat mandatul pot fi numiţi din nou.
Numărul de judecători ai Tribunalului se stabileşte prin Statutul CJUE. Statutul poate să prevadă ca Tribunalul să fie asistat
de avocaţi generali (art. 254 TFUE).
Membrii Tribunalului pot fi chemaţi să exercite funcţia de avocat general.
Avocatul general are rol de a prezenta în şedinţă publică, cu deplină imparţialitate şi în deplină independenţă, concluziile
motivate cu privire la anumite cauze înaintate Tribunalului, pentru a-l asista în îndeplinirea misiunii sale.
 Judecătorii desemnează dintre ei pe preşedintele Tribunalului, pentru o perioadă de trei ani. Mandatul acestuia poate fi
reînnoit.
Judecătorii, avocaţii generali şi grefierul au reşedinţa la sediul Curţii de Justiţie.
60
 Independenţa sa funcţională - a Tribunalului - este garantată de existenţa unei grefe distincte, la conducerea căreia
Tribunalul numeşte grefierul, căruia îi fixează statutul.
Preşedintele Curţii şi preşedintele Tribunalului fixează de comun acord modalităţile după care funcţionarii şi alţi agenţi
ataşaţi Curţii îşi oferă serviciile lor Tribunalului pentru a-i asigura funcţionarea (bibliotecă, cercetare, traducere, interpretare).
 Tribunalul se întruneşte în camere compuse din trei sau din cinci judecători. Judecătorii aleg dintre ei pe preşedinţii
camerelor.
Preşedinţii camerelor de cinci judecători sunt aleşi pe trei ani. Mandatul lor poate fi reînnoit o dată.
Regulamentul de procedură stabileşte compunerea camerelor şi repartizarea cauzelor către acestea.
Atunci când regulamentul de procedură stabileşte, Tribunalul se poate întruni în şedinţă plenară sau cu judecător unic.
Tribunalul se poate întruni şi în Marea Cameră, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de regulament.
Tratatul de la Nisa apropie organizarea Tribunalului de cea a Curţii, îndeosebi prin noul art. 224 TCE care admite ca statutul
să prevadă asistarea TPI de către avocaţi generali şi prin condiţiile de numire a judecătorilor, numire care face referire la
calificarea cerută pentru exerciţiul înaltelor funcţii jurisdicţionale. Aceste aspecte sunt menţinute şi de Tratatul de la Lisabona (în
art. 19 par. 2 TUE şi 254 TFUE).
Potrivit art. 19 par. 2 TFUE, care prevăd că „Tribunalul cuprinde cel puţin un judecător din fiecare stat membru”.
Rezultă că numărul judecătorilor TPI din partea fiecărui stat membru poate fi mai mare decât acela al judecătorilor Curţii de
Justiţie.
Cu excepţia cazului în care Statutul CJUE dispune altfel, dispoziţiile TFUE referitoare la Curtea de Justiţie sunt aplicabile şi
Tribunalului.

 Competenţa Tribunalului
Potrivit Tratatului de la Lisabona se menţin competenţele extinse ale Tribunalului, aşa cum au fost reglementate prin
Tratatul de la Nisa, cu modificările corespunzătoare intervenite în structura jurisdicţională a Uniunii.
Tribunalul are competenţa să judece în primă instanţă acţiunile în anulare (art. 263 TFUE), în carenţă (art. 265 TFUE),
în repararea prejudiciilor (art. 268 şi 340 TFUE) cele născute în temeiul unei clauze compromisorii (art. 272 TFUE) şi
litigiile între Uniune şi agenţii săi (art. 270 TFUE), cu excepţia celor care sunt atribuite unui tribunal specializat, instituit în
conformitate cu articolul 257 TFUE şi a celor rezervate prin Statutul Curţii de Justiţie.
 Articolul 1, Anexa 1, din Statutul CJUE, atribuie unui tribunal specializat, respectiv Tribunalului Funcţiei Publice
spre soluţionare în primă instanţă:
- litigiile dintre Uniune şi funcţionarii acesteia (potrivit art. 270 TFUE);
- litigiile dintre orice organe, oficii sau agenţii şi funcţionarii acestora.
 Potrivit art. 51 alin. 1 din Statutul CJUE, sunt rezervate, Curţii de Justiţie a UE acţiunile în anulare (art. 263 TFUE)
şi în carenţă (art. 265 TFUE) atunci când acestea sunt introduse de un stat membru împotriva:
a) unui act sau a unei abţineri de a hotărî a PE sau a Consiliului, sau a celor două instituţii împreună, cu excepţia:
- deciziilor adoptate de Consiliu conform art. 108 alin. 2 par. 3 TFUE;
- actelor Consiliului adoptate în temeiul unui regulament al Consiliului privind măsuri de apărare comercială în
sensul art. 207 TFUE;
- actelor Consiliului prin care acesta îşi exercită competenţele de executare în conformitate cu art. 291 alin. 2 TFUE.
b) unui act sau a unei abţineri de a hotărî a Comisiei în temeiul art. 331 alin. 1 TFUE.
De asemenea, sunt rezervate CJUE, aceleaşi acţiuni menţionate anterior, atunci când sunt introduse de o instituţie a
Uniunii împotriva unui act sau a unei abţineri de a hotărî a PE sau a Consiliului, a celor două instituţii împreună sau a Comisiei
sau sunt introduse de o instituţie a Uniunii împotriva unui act sau a unei abţineri de a hotărî a Băncii Centrale Europene (art. 51
alin. 2 din Statutul CJUE).
Prin urmare, Tribunalul este competent să judece în primă instanţă, din categoria acţiunilor în anulare şi în carenţă, acelea
introduse de persoanele fizice şi juridice (categoria reclamanţilor privilegiaţi).
 Tribunalele specializate.
Tribunalele specializate sunt înfiinţate de către Parlamentul European şi Consiliul, care hotărăsc în conformitate cu
procedura legislativă ordinară.Parlamentul European şi Consiliul hotărăsc prin regulamente, fie la propunerea Comisiei şi după
consultarea Curţii de Justiţie, fie la solicitarea Curţii de Justiţie şi după consultarea Comisiei. Tribunalele specializate
funcţionează pe lângă Tribunal.
 Componenţa şi competenţa tribunalelor specializate
 Normele referitoare la compunerea acestui tribunal şi la întinderea competenţelor care îi sunt atribuite sunt stabilite de
regulamentul de înfiinţare al tribunalului specializat.

61
 Membrii tribunalului specializat sunt aleşi dintre persoane care oferă depline garanţii de independenţă şi care au capacitatea
cerută pentru exercitarea unor funcţii jurisdicţionale. Aceştia sunt numiţi de Consiliu, care hotărăşte în unanimitate.
 Tribunalele specializate sunt competente să judece în primă instanţă anumite categorii de acţiuni în materii speciale (art.
257 TFUE).
Deciziile tribunalelor specializate pot face obiectul unui recurs la Tribunal, limitat la chestiuni de drept sau, în cazul în care
regulamentul privind înfiinţarea tribunalului specializat prevede aceasta, şi la chestiuni de fapt.
 Tribunalele specializate îşi stabilesc regulamentul de procedură în acord cu Curtea de Justiţie. Acest regulament este
aprobat de Consiliu. Dispoziţiile tratatelor referitoare la Curtea de Justiţie a UE şi dispoziţiile Statutului CJUE se aplică şi
tribunalelor specializate, cu excepţia cazului în care regulamentul de înfiinţare a acestuia dispune altfel.
De asemenea, dispoziţiile tratatelor referitoare Curtea de Justiţie a UE şi la Tribunal, cu privire la statutul judecătorilor şi
avocaţilor generali, inclusiv regimul lingvistic al CJUE, se aplică în mod corespunzător şi tribunalelor specializate (Titlul I şi art.
66 din Statutul CJUE).Un tribunal specializat este Tribunalul Funcţiei Publice a Uniunii Europene.  Tribunalul
Funcţiei Publice a Uniunii Europene (TFPUE)
Ca urmare a Declaraţiei - anexă la Tratatul de la Nisa a referitoare la articolul ce avea în vedere camerele jurisdicţionale
(225 A din TCE), a fost adoptată Decizia Consiliului nr. 2004 din 2 nov. 2004 care reglementează instituirea Tribunalului
Funcţiei Publice, renunţându-se la denumirea de cameră jurisdicţională. Acesta a fost conceput a fi organizat pe lângă Tribunalul
de Primă Instanţă, în prezent pe lângă Tribunal.
 Tribunalul funcţiei publice este reglementat de Anexa la Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

 Compunerea Tribunalului Funcţiei Publice a UE

 Tribunalul este alcătuit din şapte judecători, numărul acestora putând fi mărit de Consiliu (care hotărăşte cu majoritate
calificată) la cererea Curţii de Justiţie. Mandatul judecătorilor este de şase ani cu posibilitatea de a fi reînnoit.
Membrii TFPUE sunt aleşi dintre persoanele care oferă depline garanţii de independenţă şi care au capacitatea cerută pentru
exercitarea unor funcţii jurisdicţionale, după consultarea unui comitet constituit în baza art. 3 par. 3 din Anexa la Statutul CJUE,
potrivit art. 257 par. 4 TFUE.
După ce sunt îndeplinite condiţiile de mai sus, judecătorii sunt numiţi de către Consiliu.
La numirea judecătorilor, Consiliul asigură o componenţă cât mai echilibrată a TFPUE pe criteriul geografic cât mai extins
posibil dintre resortisanţii statelor membre şi în ceea ce priveşte sistemele juridice naţionale reprezentate (art. 3 par. 1 din
Statutul CJUE).
Îşi poate prezenta candidatura pentru a fi judecător la TFPUE orice persoană care este cetăţean al Uniunii Europene care
îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 257 par. 4 TFUE. Consiliul, hotărând la recomandarea CJUE determină condiţiile şi
modalităţile de depunere şi de prelucrare a acestor candidaturi (art. 3 par. 2 din Anexa la Statutul CJUE).
Comitetul consultat de Consiliu în vederea numirii judecătorilor TFPUE este alcătuit din şapte persoane selectate dintre
foşti membrii ai Curţii de Justiţie şi ai Tribunalului şi dintre jurişti recunoscuţi pentru competenţele lor. Desemnarea membrilor
comitetului şi normele de funcţionare sunt determinate de Consiliu, hotărând la recomandarea preşedintelui CJUE (art. 3 par. 3
din Anexa la Statutul CJUE).
Comitetul îşi dă avizul asupra caracterului corespunzător al candidaţilor de a exercita funcţia de judecător al TFPUE.
 Judecătorii aleg dintre ei preşedintele Tribunalului Funcţiei Publice pentru un mandat de trei ani. Preşedintele poate fi
reales.
 Funcţionara TFPUE. TFPUE judecă în camere formate din trei judecători. Regulamentul său de procedură prevede în
anumite situaţii judecarea cauzelor în şedinţă plenară, în cameră alcătuită din cinci judecători sau de un judecător unic.
Tribunalul Funcţiei Publice este sprijinit de serviciile din cadrul Curţii de Justiţie şi Tribunalului.
Judecătorii, avocaţii generali şi grefierul TFPUE au reşedinţa la sediul Curţii de Justiţie.
 Competenţa TFPUE
 Tribunalul Funcţiei Publice a UE exercită în primă instanţă:
- litigiile dintre Uniune şi funcţionarii acesteia în temeiul art. 270 TFUE şi 152 TEuratom, inclusiv în
- litigiile dintre orice organe, oficii sau agenţii şi funcţionarii acestora, cu privire la care era competentă Curtea de
Justiţie până la înfiinţarea Tribunalului Funcţiei Publice.
 Deciziile pronunţate de Tribunalul Funcţiei Publice în exerciţiul competenţelor sale jurisdicţionale pot fi atacate cu
recurs în faţa Tribunalului, acesta fiind limitat la chestiuni de drept.
Potrivit art. 11 alin. 1 din Statutul CJUE - Anexă, recursul poate fi fondat pe următoarele motive:
- lipsa de competenţă a Tribunalului Funcţiei Publice;
- încălcarea procedurii în faţa Tribunalului care aduce atingere intereselor părţii în cauză;
- încălcarea dreptului Uniunii de către Tribunalul Funcţiei Publice.
Atunci când recursul este întemeiat, Tribunalul anulează decizia TFPUE şi se pronunţă el însuşi asupra litigiului. Acesta
trimite cauza TFPUE spre rejudecare în cazul în care litigiul nu este în stare de judecată.
62
 Atunci când cauza este trimisă TFPUE spre rejudecare, acesta este ţinut de dezlegarea dată chestiunilor de drept prin decizia
Tribunalului (art. 13 par. 2 din Anexa la Statutul CJUE).

. CURTEA DE CONTURI A UNIUNII EUROPENE

Prin tratatul bugetar din 1975, intrat în vigoare în 1977, la propunerea Parlamentului, se înfiinţează Curtea de Conturi,
pentru ca prin TMs, în anul 1993, Curtea de Conturi să dobândească statutul de instituţie a Comunităţilor Europene.
Tratatul CE menţionează acest lucru în art. 7 par. 1, în prezentarea mecanismului instituţional al Uniunii cu scopul de a realiza
înfăptuirea sarcinilor încredinţate Comunităţii.
Instituţia Curţii de Conturi este reglementată de art. 285-287 TFUE şi regulamentul de procedură al acesteia.

 Componenţa şi organizarea Curţii de Conturi

Curtea de Conturi este organizată şi funcţionează ca un organ colegial, cuprinzând: membrii şi preşedintele acesteia.
Membrii formează, corespunzător structurii organizatorice a Curţii, camere şi comitete, iar Curtea numeşte dintre membrii săi,
în urma unei alegeri prin vot secret un secretar general, în conformitate cu procedura stabilită în normele de aplicare.
 Curtea de Conturi este compusă din câte un resortisant din fiecare stat membru, al cărui mandat este de şase ani cu
posibilitatea de a fi reînnoit.
Potrivit art. 286 TFUE, „membrii Curţii de Conturi sunt aleşi dintre persoanele care fac parte sau au făcut parte din
instituţiile de control extern din ţările lor, ori care au o calificare specială pentru această funcţie. Ei trebuie să ofere toate
garanţiile de independenţă”.
Fiecare stat membru propune o listă de membri, care este adoptată de Consiliu, după consultarea PE (art. 286 alin. 2
TFUE). Membrii Curţii de Conturi sunt numiţi pentru o perioadă de şase ani. Mandatul lor poate fi reînnoit.
 Ca şi comisarii europeni, membrii Curţii de Conturi:
- îşi exercită funcţiile în deplină independenţă, în interesul general al Uniunii (art. 285 TFUE);
- nu solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni de la vreun guvern sau de la un alt organism, în realizarea îndatoririlor
lor (art. 286 par. 3 TFUE).
Ei se abţin de la orice act incompatibil cu îndatoririle lor.
 Ca şi membrii Curţii de Justiţie, membrii Curţii de Conturi:
- pe durata mandatului lor, nu pot exercita nici o altă activitate profesională, fie ea remunerată sau nu,
- la instalarea în funcţie, se angajează solemn să respecte, pe durata mandatului şi după încetarea acestuia, obligaţiile
care rezultă din mandat, şi în special, obligaţia de a manifesta onestitate şi prudenţă în acceptarea anumitor funcţii sau
avantaje după încetarea funcţiei lor.
De asemenea, dispoziţiile Protocolului (nr. 7) asupra privilegiilor şi imunităţilor Uniunii Europene aplicabile judecătorilor
de la Curtea de Justiţie sunt aplicabile şi membrilor Curţii de Conturi.
Modurile de încetare ale funcţiei sunt similare cu cele ale membrilor Comisiei cu excepţia încetării funcţiei prin votul de
neîncredere al Parlamentului specific doar Comisiei.
Cu excepţia destituirii, membrii Curţii de Conturi rămân în funcţie până la înlocuirea lor.
 Membrii Curţii de Conturi desemnează dintre ei preşedintele pe o perioadă de trei ani. Mandatul acestuia poate fi
reînnoit.
Preşedintele poate delega o parte din atribuţiile sale unuia sau mai multor membri.
 În vederea exercitării competenţei de a adopta anumite categorii de rapoarte şi avize, în conformitate cu art. 287
alin. 4 par. 4 TFUE, Curtea de Conturi înfiinţează camere interne.
Camerele adoptă rapoarte şi avize, cu excepţia raportului anual privind bugetul general al Uniunii şi a raportului anual
privind fondurile europene de dezvoltare. Camerele au responsabilitatea de a executa sarcinile de pregătire aferente
documentelor care fac obiectul adoptării de către Curte, inclusiv proiectele de observaţii şi de avize, propunerile de programe de
activitate şi alte documente din domeniul auditului.
Curtea numeşte un secretar general responsabil de secretariatul Curţii. Secretarul general este responsabil cu gestionarea
personalului şi de administrarea Curţii, precum şi de orice alte sarcini care îi sunt atribuite de către Curte.
 Funcţionarea Curţii de Conturi a UE
Curtea stabileşte calendarul provizoriu al şedinţelor sale o dată pe an, înainte de sfârşitul anului precedent.
La iniţiativa preşedintelui sau la cererea a cel puţin un sfert dintre membrii săi, Curtea poate organiza şedinţe
suplimentare.
Preşedintele întocmeşte ordinea de zi a fiecărei şedinţe.
63
 Deciziile Curţii se adoptă în şedinţă şi prin procedura scrisă. Curtea stabileşte, în funcţie de caz, deciziile care se adoptă
prin procedură scrisă.
Şedinţele Curţii sunt prezidate de către preşedinte. Şedinţele Curţii nu sunt publice, ele au caracter închis, cu excepţia
cazurilor în care Curtea prevede altfel.
Curtea îşi adoptă deciziile în colegiu, după examinarea prealabilă a acestora în cadrul unei camere sau al unui comitet.
Deciziile se adoptă de către Curte astfel:
 cu majoritatea voturilor membrilor care o compun, în cazul adoptării rapoartelor anuale, a rapoartelor speciale sau
avizelor (art. 287 alin. 4 par. 3, TFUE) şi a declaraţiei de asigurare referitoare la veridicitatea conturilor (art. 287 alin. 1 par. 2
TFUE);
 cu majoritatea voturilor membrilor prezenţi la şedinţa Curţii, în cazul altor acte.
Camerele adoptă decizii cu majoritatea voturilor membrilor care le compun. În caz de egalitate a voturilor este decisiv
votul decanului sau al membrului care asigură interimatul acestuia. Deciziile camerelor privesc adoptarea rapoartelor şi avizelor,
cu excepţia raportului anual privind bugetul general al UE şi a raportului anual privind fondurile europene de dezvoltare.
Rapoartele, avizele, observaţiile, declaraţiile de asigurare şi alte documente care fac obiectul publicării se elaborează
în toate limbile oficiale ale UE. Regulile cu privire la transmiterea şi publicarea acestora sunt stabilite de normele de aplicare
fixate de Curte.

 Atribuţiile Curţii de Conturi a Uniunii Europene

„Curtea de conturi asigură controlul (auditul) conturilor Uniunii (art. 285 TFUE)” este dispoziţia care exprimă în
esenţă competenţa instituţiei, pentru ca, în articolele următoare să detalieze în ce constă controlul pe care-l efectuează.
Potrivit art. 287 TFUE, competenţa de control a Curţii de conturi constă în următoarele:
1. Curtea verifică totalitatea conturilor de venituri şi cheltuieli ale Uniunii, inclusiv, ale oricărui organ, oficiu sau agenţie
înfiinţată de aceasta, în măsura în care actul constitutiv nu exclude acest control. În acest sens Curtea de Conturi prezintă
Parlamentului European şi Consiliului o declaraţie de asigurare referitoare la veridicitatea conturilor, precum şi legalitatea
operaţiunilor şi înregistrarea acestora în conturi, declaraţie care se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (art. 287 alin.
1 TFUE şi art. 319 alin. 1 TFUE).
2. Curtea examinează legalitatea şi corectitudinea veniturilor şi cheltuielilor şi asigură buna gestiune financiară.
Legat de acest aspect, Curtea de conturi semnalează orice neregularitate. Controlul veniturilor se efectuează atât pe baza
veniturilor de realizat cât şi pe baza celor realizate efectiv de Uniune. Controlul cheltuielilor se efectuează pe baza
angajamentelor asumate, precum şi pe baza plăţilor efectuate.
În astfel de cazuri controlul se realizează pe baza documentelor şi informaţiilor care îi sunt puse la dispoziţie, iar atunci
când este necesar, se pot efectua controale şi la faţa locului, prin verificări la sediul oricărei persoane fizice şi juridice beneficiare
de vărsăminte de la buget.
Controlul se efectuează asupra actelor justificative şi, dacă este cazul, la faţa locului, la celelalte instituţii ale Uniunii, în
sediile oricărui organ, oficiu sa agenţie care administrează venituri sau cheltuieli făcute în numele Uniunii şi în statele membre,
inclusiv în imobilele oricărei persoane fizice sau juridice care beneficiază de vărsăminte provenite de la buget (art. 287 alin. 3
par. 1 TFUE).
În statele membre, controlul se realizează în colaborare cu instituţiile naţionale de control sau în cazul în care acestea nu
dispun de competenţele necesare, cu serviciile naţionale competente (art. 287 alin. 3 par. 1 TFUE).
Pentru îndeplinirea misiunii sale, Curtea de Conturi şi instituţiile naţionale de control ale statelor membre practică o
cooperare bazată pe încrederea şi pe respectarea independenţei acestora. În cazul în care aceste instituţii sau servicii
intenţionează să participe la control informează Curtea de Conturi.
 Cu privire la competenţa Curţii de Conturi referitoare la asigurarea unei bune gestiuni financiare, având în
vederea că activitatea de gestionare a veniturilor şi cheltuielilor Uniunii este exercitată de Banca Europeană de Investiţii, Curtea
de Conturi are dreptul de acces la informaţiile deţinute de această bancă. Dreptul de acces este reglementat printr-un
acord încheiat între Curte, bancă şi Comisie. Chiar şi în lipsa acestui acord, Curtea are acces la informaţiile necesare pentru a
efectua controlul veniturilor şi cheltuielilor Uniunii administrate de bancă (art. 287 alin. 3 par. 3 TFUE).
3. Curtea stabileşte normele detaliate privind desfăşurarea auditurilor pe care trebuie să le efectueze în temeiul
dispoziţiilor tratatelor.
Curtea efectuează auditurile în conformitate cu obiectivele stabilite în programul său de activitate. Pentru fiecare sarcină de
audit care trebuie să fie îndeplinită, camera desemnează un membru raportor. Iar pentru fiecare sarcină care depăşeşte cadrul
specific al unei camere, membrul este desemnat, de la caz la caz, de către Curte.
4. Curtea de Conturi are competenţa de a întocmi un raport anual după încheierea fiecărui exerciţiu financiar. Acest
raport se transmite celorlalte instituţii ale Uniunii şi se publică în JOUE, împreună cu răspunsurile formulate de aceste instituţii
la observaţiile Curţii (art. 287 par. 4 alin. 1 TFUE).
64
 5. Curtea de Conturi îşi poate prezenta în orice moment observaţiile, mai ales sub forma rapoartelor speciale,
referitoare la chestiuni specifice şi poate emite avize la cererea uneia dintre celelalte instituţii ale Uniunii (art. 287 alin. 4
TFUE).
6. Curtea de Conturi adoptă rapoarte anuale, rapoarte speciale sau avize cu majoritatea membrilor care o compun (art.
287 alin. 4 par. 3 TFUE).
 După cum am arătat, în vederea adoptării unor categorii de rapoarte sau avize, Curtea îşi poate înfiinţa camere
interne, în condiţiile regulamentului de procedură.
7. Curtea de Conturi sprijină Parlamentul European şi Consiliul în exercitarea funcţiei lor de control al execuţiei
bugetare, emiţând la cererea acestora avize consultative şi opinii de specialitate, în probleme legate de încasarea veniturilor şi
efectuarea cheltuielilor (art. 287 alin. 4 apr. 5 TFUE).
Prin urmare, Curtea are competenţă consultativă potrivit art. 287 alin. 4 par. 3, 322 şi 325 TFUE, în baza cărora i se
adresează o cerere de aviz.
8. Prin TA se lărgeşte rolul Curţii de Conturi prin competenţa de a sesiza Curtea de Justiţie a UE cu o acţiune în
anularea actelor adoptate cu încălcarea prerogativelor sale, potrivit art. 263 alin. 3 TFUE. Această competenţă se menţine şi
prin Tratatul de la Lisabona.
9. Curtea are şi competenţa a-şi stabili regulamentul de procedură, potrivit art. 287 par. 4 alin. 5 TFUE.
 În conformitate cu principiile transparenţei, orice cetăţean al Uniunii şi orice persoană fizică şi juridică având
reşedinţa sau sediul social într-un stat membru are drept de acces la documentele Curţii în condiţiile stabilite prin
decizia care instituie normele interne cu privire la tratarea cererilor de acces la documentele pe care le deţine Curtea de
Conturi a UE.
 Exercitarea atribuţiilor Curţii de Conturi a UE
 Cu condiţia respectării principiului răspunderii colective, Curtea poate împuternici pe unul sau mai mulţi membri:
 cu luarea unor măsuri de gestionare sau de administrare clar definite, în numele şi sub controlul Curţii;
 cu efectuarea activităţilor în vederea elaborării unei decizii ce urmează a fi adoptată la o dată ulterioară de către
colegiul Curţii.
Membrii respectivi raportează colegiului cu privire la măsurile pe care le-au luat.
 În conformitate cu normele interne de execuţie a bugetului, membrii Curţii de Conturi exercită competenţele de
ordonator de credite, iar secretarul general exercită competenţele cu titlu de ordonator de credite delegat.

BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ

Banca Centrală Europeană – denumită prescurtat BCE - a fost înfiinţată la 1 iunie 1998, după modelul Băncii Federale
Germane - Deutsche Bundesbank. Are sediul la Frankfurt (Germania).
BCE a înlocuit Institutul Monetar European creat în anul 1994. Reglementarea juridică a BCE şi a Sistemului European al
Băncilor Centrale – denumit prescurtat SEBC – este cuprinsă în: art. 13 TUE, art. 127-133 TFUE (în cadrul politicii monetare),
art. 282-284 TFUE, Protocolul (nr. 4) privind Statutul SEBC şi al BCE anexat la TFUE, Regulamentul de procedură al BCE,
adoptat prin Decizia BCE din 19 februarie 2004 (BCE/2004/2, decizie modificată prin Decizia BCE/2009/5 din 19.03.2009).
Înfiinţarea Băncii Centrale Europene a fost determinată de crearea unei monede unice şi de instituirea uniunii economice şi
monetare, având rol hotărâtor pentru punerea în aplicare a politicii monetare europene (art. 127-133 TFUE).
Banca Centrală Europeană nu poate fi analizată decât în contextul legăturilor cu băncile centrale naţionale ale statelor
membre, împreună formând un sistem.
Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale constituie Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC).
Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale ale statelor membre a căror monedă este euro, care constituie
Eurosistemul, conduc politica monetară a Uniunii (art. 282 par. 1 TFUE)

 Obiectivele şi misiunile Sistemului European al Băncilor Centrale - SEBC

Obiectivul principal al SEBC este menţinerea stabilităţii preţurilor (art. 127 alin. 1, art. 282 alin. 2 TFUE).
În concordanţă cu acest obiectiv SEBC sprijină politicile economice generale din Uniune cu scopul de a contribui la
realizarea obiectivelor Uniunii.
Misiunile fundamentale ale SEBC sunt prevăzute în art. 127 par. 2 TFUE, după cum urmează:
 defineşte şi pune în aplicare politica monetară a Uniunii;
 efectuează operaţiuni de schimb valutar (potrivit art. 219 TFUE);
 deţine şi administrează rezervele valutare oficiale ale statelor membre;
 promovează buna funcţionare a sistemelor de plăţi.
De asemenea, SEBC contribuie la buna desfăşurare a politicilor promovate de autorităţile competente în ceea ce priveşte
supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit şi stabilitatea sistemului financiar.
65
 SEBC este condus de organele de decizie ale BCE. Acestea sunt: Consiliul guvernatorilor şi Comitetul executiv (art. 129
par. 1 TFUE).
Preşedintele BCE este invitat să participe la reuniunile Consiliului în cazul în care acesta deliberează asupra problemelor
referitoare la obiectivele şi misiunile SEBC
(art. 284 par. 2 TFUE).

 Componenţa, organizarea şi competenţele Băncii Centrale Europene

BCE are personalitate juridică (art. 282 par. 3 TFUE). În această calitate se bucură în fiecare din statele membre de
capacitatea juridică cea mai largă, recunoscută persoanelor juridice prin legislaţia internă; BCE poate în special să dobândească
bunuri mobile şi imobile şi să stea în justiţie.
BCE se asigură că misiunile conferite SEBC să fie îndeplinite prin propriile sale activităţi, sau prin intermediul băncilor
centrale naţionale.
Organele de decizie ale BCE, care conduc şi SEBC, sunt: Consiliul guvernatorilor şi Comitetul executiv.
Consiliul guvernatorilor BCE, potrivit art. 283 par. 1 TFUE, este constituit din membrii Comitetului executiv al BCE şi
din guvernatorii băncilor centrale naţionale ale statelor membre a căror monedă este euro.
Preşedintele Consiliului şi un membru al Comisiei pot să participe fără drept de vot la reuniunile Consiliului guvernatorilor
BCE. De asemenea, Preşedintele Consiliului poate propune o moţiune spre deliberare Consiliului guvernatorilor BCE.
Comitetul executiv este constituit din preşedinte, un vicepreşedinte şi alţi patru membri (art. 283 par. 3 TFUE).
Preşedintele, vicepreşedintele şi cei patru membri ai Comitetului executiv sunt numiţi de Consiliul European, hotărând cu
majoritate calificată, la recomandarea Consiliului şi după consultarea Parlamentului European şi a Consiliului guvernatorilor
BCE, dintre persoanele a căror autoritate şi experienţă profesională în domeniul monetar sau bancar sunt recunoscute (art. 283
par. 2 TFUE).
Mandatul acestora este pe termen de opt ani şi nu poate fi reînnoit. Pot fi membri ai Comitetului executiv doar cetăţenii
statelor membre.
 Competenţele BCE
Banca Centrală Europeană are următoarele atribuţii:
1. Este singura abilitată, prin Consiliul guvernatorilor, să autorizeze emisiunea de bancnote euro în Uniune. BCE şi
băncile centrale naţionale pot emite astfel de bancnote. Bancnotele emise de BCE şi de băncile centrale naţionale sunt singurele
care au statutul de mijloc legal de plată în cadrul Uniunii (art. 128 par. 1 TFUE şi art. 16 din Statutul SEBC şi al BCE). BCE
respectă, pe cât posibil, practicile existente în ceea ce priveşte emisiunea şi grafica bancnotelor.
Măsurile necesare pentru utilizarea monedei euro ca monedă unică sunt stabilite, fără a aduce atingere atribuţiilor
BCE, de către Parlamentul European şi de Consiliu, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară (art. 133 TFUE).
Aceste măsuri sunt adoptate după consultarea BCE.
2. Pentru îndeplinirea misiunilor încredinţate SEBC, în conformitate cu tratatele şi în condiţiile stabilite de Statutul SEBC şi
al BCE, potrivit art. 132 par. 1 TFUE, BCE are următoarele competenţe decizionale:
 adoptă regulamente, în măsura necesară îndeplinirii misiunilor definite în Statutul SEBC şi al BCE, la care face
trimitere art. 132 TFUE;
 adoptă decizii necesare îndeplinirii misiunilor încredinţate SEBC, în conformitate cu tratatele şi cu Statutul SEBC şi
al BCE;
 adoptă recomandări şi avize. BCE poate decide publicarea deciziilor, recomandărilor şi avizelor.
3. Pe aceeaşi linie a preocupărilor de realizare a misiunilor SEBC, BCE sprijinită de băncile centrale naţionale, culege
informaţiile statistice necesare, fie de la autorităţile naţionale competente, fie direct de la agenţii economici (art. 5 din Statutul
SEBC şi al BCE).
4. Îndeplineşte funcţii consultative, care sunt exercitate prin intermediul Consiliului guvernatorilor, potrivit art. 127 par. 4
TFUE. În acest sens:
a) BCE este consultată:
 cu privire la orice act al Uniunii propus în domeniile care sunt de competenţa sa;
 de autorităţile naţionale cu privire la orice proiect de reglementare în domeniile care sunt de competenţa sa, dar în
limitele şi în condiţiile stabilite de Consiliu.
b) BCE poate prezenta avize, în domeniile care sunt de competenţa sa, instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor
Uniunii sau autorităţilor naţionale.
5. În domeniul cooperării internaţionale privind misiunile încredinţate SEBC, BCE decide, prin Consiliul guvernatorilor,
cu privire la modul de reprezentare a SEBC (art. 6 din Statutul SEBC şi al BCE). BCE şi, sub rezerva acordului acesteia,
băncile centrale naţionale pot participa la instituţiile monetare internaţionale.
6. BCE are misiuni specifice privind politicile în domeniul supravegherii prudenţiale a instituţiilor de credit şi al
altor instituţii financiare, cu excepţia întreprinderilor de asigurări. Aceste misiuni pot fi încredinţate BCE, de către Consiliu,
66
hotărând în unanimitate prin regulamente, în conformitate cu o procedură legislativă specială, după consultarea Parlamentului
European şi a BCE (art. 127 par. 6 TFUE).
7. Este abilitată să impună amenzi şi penalităţi cu titlu cominatoriu în cazul neîndeplinirii obligaţiilor care rezultă din
regulamentele şi deciziile sale, în limitele stabilite de Consiliu (în conformitate cu art. 229 par. 4 TFUE).
Banca Centrală Europeană are obligaţii de raportare.
Astfel, BCE întocmeşte şi publică rapoarte asupra activităţii SEBC cel puţin o dată pe semestru. În fiecare săptămână se
publică o situaţie financiară consolidată a SEBC.
În acest sens, BCE prezintă Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei, precum şi Consiliului European un raport
anual privind activitatea SEBC şi politica monetară din anul precedent şi din anul în curs. Banca Centrală Europeană
este independentă în exercitarea competenţelor şi în administrarea finanţelor sale. Instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile
Uniunii, precum şi guvernele statelor membre, respectă această independenţă (art. 282 par. 3 TFUE).
 Băncile centrale naţionale ale statelor membre
Fiecare stat membru asigură compatibilitatea legislaţiei sale interne, inclusiv a statutului băncii sale centrale naţionale, cu
tratatele şi cu Statutul SEBC şi al BCE.
Statutele băncilor centrale naţionale prevăd durata mandatului guvernatorului băncii centrale naţionale, care nu poate fi mai
mică de 5 ani. Un guvernator poate fi eliberat din funcţie numai în cazul în care nu mai îndeplineşte condiţiile necesare
exercitării îndatoririlor sale sau în care a comis o abatere gravă.
Băncile centrale naţionale, acţionează în conformitate cu orientările şi instrucţiunile BCE.
Băncile centrale naţionale pot îndeplini şi alte funcţii în afara celor menţionate în Statutul SEBC şi al BCE, acestea sunt
exercitate pe propria răspundere şi pe propriul risc.

*
 Banca Centrală Europeană, băncile centrale naţionale sau membrii organelor lor de decizie îşi exercită competenţele şi îşi
îndeplinesc misiunile, respectiv, îndatoririle care le-au fost conferite prin tratate şi prin Statutul SEBC, cu deplină independenţă.
Independenţa menţionată presupune că acestea nu pot solicita sau accepta instrucţiuni de la instituţiile, organele, oficiile şi
agenţiile Uniunii, de la guvernele statelor membre sau de la orice alt organism.
De asemenea, instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii, precum şi guvernele statelor membre se angajează să
respecte acest principiu şi să nu încerce să influenţeze membrii organelor de decizie ale BCE sau ale băncilor centrale naţionale
în îndeplinirea misiunilor acestora (art. 130 TFUE, şi art. 7 din Statutul SEBC şi al BCE). Statele membre pot emite moneda
metalică euro, sub rezerva aprobării de către BCE a volumului emisiunii. Consiliul, la propunerea Comisiei şi după consultarea
Parlamentului European şi a BCE, poate adopta măsuri de armonizare a valorilor unitare şi a specificaţiilor tehnice ale tuturor
monedelor metalice destinate punerii în circulaţie, în măsura în care acest lucru este necesar pentru asigurarea bunei lor circulaţii
în Uniune (art. 128 par. 2 TFUE).
Referitor la statele membre a căror monedă nu este euro, precum şi la băncile lor centrale, acestea îşi păstrează
competenţele în domeniul monetar, potrivit dispoziţiilor din TFUE, şi din Statutul SEBC şi al BCE.

ORGANISMELE CONSULTATIVE ALE UNIUNII EUROPENE

COMITETUL ECONOMIC ȘI SOCIAL (SOCIAL (CES) ŞI COMITETUL ȘTIINȚIFIC ȘI TEHNIC EURATOM

 Comitetul Economic şi Social
Comitetul Economic şi Social (C.E.S.) a fost instituit prin Tratatul de la Roma (TCEE) din 1957 (art. 193-198 TCEE şi art.
165-170 TEuratom). C.E.S. reprezentând „vocea societăţii civile organizate” reunind pe lângă reprezentanţii diferitelor
segmente ale vieţii economico-sociale, organizaţii patronale, sindicale, dar şi organizaţii neguvernamentale.
C.E.S. asigură legătura dintre Uniune şi diferitele categorii socio-profesionale ale vieţii economico-sociale, în vederea
implicării acestora în actul de decizie al Uniunii sub forma consultării, în situaţia în care se urmăreşte adoptarea unor decizii
cu implicaţii economice şi sociale, legate în special de condiţiile de viaţă.
Comitetul Economic şi Social este reglementat de: art. 13 par. 4 TUE - nou, art. 300 par. 1 TFUE, art. 301-304 TFUE (și
art. 165-170 TEuratom) și de Regulamentul său de procedură din 2002, modificat în 2010 şi de Statutul membrilor Comitetului
Economic şi Social adoptat la 11 decembrie 2003. Sediul CES se află la Bruxelles.
C.E.S. este format din organele următoare: Adunarea, Biroul, preşedintele şi secţiunile specializate.
Adunarea este compusă din toţi membrii Comitetului Economic şi Social.
Biroul este format din: preşedinte şi doi vicepreşedinţi, trei preşedinţi de grup, preşedinţii de secţiune specializată, un
număr variabil de membri, care nu îl depăşeşte pe cel al statelor membre.
67
 Comitetul constituie secţiuni specializate pe parcursul şedinţei constitutive, după fiecare reînnoire din cinci în cinci ani,
pentru principalele domenii reglementate de TFUE.
În prezent sunt organizate şase secţiuni: Piaţă unică, producţie şi consumatori - INT; Transport, energie, infrastructură şi
societatea informaţională - TEN; Agricultură, dezvoltare rurală şi protecţia mediului - NAT; Uniune economică şi monetară,
coeziune economică şi socială - ECO; Ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi cetăţenie - SOC; relaţii externe - REX.
Secţiunile specializate au sarcina de a adopta avize sau rapoarte de informare privind chestiunile cu care sunt sesizate.
Secţiunile specializate pot constitui în cadrul lor un grup de lucru sau de redactare sau pot desemna un raportor unic.
Biroul stabileşte ordinea de prioritate pentru examinarea avizelor, repartizându-le pe categorii.
 C.E.S. este un organ instituţional consultativ, format din reprezentanţi ai organizaţiilor patronale, salariale şi ai altor
reprezentanţi ai societăţii civile, în special din domeniile socio-economic, civic, profesional şi cultural (art. 300 par. 2
TFUE).
Prin urmare, este compus din reprezentanţi ai diferitelor categorii ale vieţii economice şi sociale, mai ales ai producătorilor,
agricultorilor, transportatorilor, lucrătorilor, comercianţilor şi meşteşugarilor, ai profesiunilor liberale şi ai reprezentanţilor
interesului general.
 Consiliul are rol determinant în ceea ce priveşte procedura prin care sunt numiţi membrii CES (art. 301-303 TFUE).
Astfel, componenţa Comitetului se adoptă de către Consiliu, prin decizie, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei.
Consiliul adoptă lista membrilor stabilită potrivit propunerilor fiecărui stat membru. Cu privire la această listă, Consiliul
hotărăşte la propunerea Comisiei. Consiliul poate obţine opinia organizaţiilor europene reprezentative pentru diferitele
sectoare economice şi sociale şi ale societăţii civile, pe care activitatea Uniunii le priveşte.
Consiliul stabileşte şi îndemnizaţiile membrilor Comitetului.
Membrii Comitetului sunt numiţi pentru un mandat de cinci ani (anterior Tratatului de la Lisabona, mandatul acestora era
de 4 ani). Mandatul acestora poate fi reînnoit. Membrii Comitetului îşi exercită funcţiile în deplină independenţă, reprezentând
interesul Uniunii (ca şi membrii Comisiei, şi ai Curţii de Conturi).
Membrii CES au titlul de consilier. Membrii CES beneficiază, pe perioada exercitării funcţiilor lor, de privilegiile,
imunităţile sau facilităţile obişnuite.
Comitetul îşi desemnează dintre membrii săi, preşedintele şi biroul, pentru un mandat de doi ani şi jumătate.
Comitetul îşi adoptă regulamentul de procedură.
Potrivit art. 300 par. 1 TFUE, Comitetul Economic şi Social are caracter consultativ. Misiunea sa este de a asista
Parlamentul European, Consiliul şi Comisia.
1. Comitetul este consultat de Parlamentul European, de Consiliu sau de Comisie în cazurile prevăzute de tratate,
sau poate fi consultat de aceste instituţii în toate cazurile în care acestea consideră oportun (art. 304 TFUE).
Comitetul este consultat de instituţii în numeroase cazuri prevăzute de TFUE, corespunzătoare următoarelor
domenii:
- art. 46, realizare liberei circulaţii a lucrătorilor;
- art. 50, realizarea libertăţii de stabilire;
- art. 59, liberalizarea unui anumit serviciu;
- art. 100, transporturile maritime şi aeriene;
- art. 113, armonizarea legislaţiilor privind impozitul pe cifra de afaceri, accizele şi alte impozite indirecte;
- art. 114 par. 1 şi art. 115, apropierea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre care au ca
obiect funcţionarea pieţei interne;
- art. 148 par. 2, ocuparea forţei de muncă;
- art. 157, domeniul politicii sociale;
- art. 166 par. 4, educaţie, formare profesională, tineret şi sport;
- art. 168 par. 4, sănătate publică;
- art. 173 par. 3, industrie;
- art. 175, aliniat ultim, art. 177 şi 178, coeziune economică, socială şi teritorială;
- art. 182 par. 4 şi art. 188, cercetare, dezvoltare tehnologică şi spaţiu;
- art. 192, mediu;
- art. 194, energie.
2. Comitetul are un drept de iniţiativă în a emite avize în toate cazurile în care consideră oportun. În cazul în care
consideră necesar, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia acordă Comitetului un termen pentru ca acesta să-şi prezinte
avizul, care nu poate fi mai mic de o lună. Acest termen începe să curgă de la data la care preşedintele primeşte comunicarea ce
îi este adresată în acest scop. După expirarea termenului acordat, lipsa avizului nu împiedică desfăşurarea procedurilor. Avizul
Comitetului precum şi procesul-verbal al dezbaterilor sale se transmit Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei.
Avizele Comitetului se publică în JOUE în conformitate cu procedura stabilită de către Consiliu şi Comisie după
consultarea Biroului Comitetului.
68
 Prin urmare, CES este un intermediar privilegiat între societatea civilă organizată şi instituţiile Uniunii.
3. CES poate discuta rapoarte de informare pentru examinarea unei probleme ce ţine de politicile UE şi de evoluţiile
posibile ale acesteia, spre exemplu:
- la fiecare trei ani, Comisia, prezintă Parlamentului European, Comitetului Economic şi Social şi Comitetului Regiunilor
un raport privind progresele înregistrate în realizarea coeziunii economice, sociale şi teritoriale şi modul în care au contribuit la
acest progres. Acest raport este însoţit, dacă este cazul de propuneri corespunzătoare (art. 175 alin. 2 TFUE);
- Comisia elaborează anual un raport cu privire la evoluţia realizării obiectivelor, în domeniul politicii sociale, inclusiv cu
privire la situaţia demografică în Uniune. Aceasta transmite raportul Parlamentului European, Consiliului şi Comitetului
Economic şi Social (art. 159 TFUE).
De asemenea, şi secţiunile specializate ale CES au sarcina de a adopta avize şi rapoarte de informare privind chestiunile
cu care sunt sesizate în baza art. 32 din regulamentul de procedură.
4. CES, poate adopta, la propunerea unei secţiuni specializate, a unuia din grupurile sale sau a unei treimi din membrii săi,
rezoluţii cu privire la teme de actualitate pentru Uniune.
5. Comitetul îşi stabileşte Regulamentul intern, care la rândul lui, stabileşte modul de compunere şi regulile de
competenţă ale secţiilor specializate şi subcomitetelor.
 Tratatul de la Lisabona precizează că dispoziţiile TFUE referitoare la natura compunerii CES vor fi revizuite periodic de
Consiliu, pentru a ţine seama de evoluţia economică, socială şi demografică a Uniunii. În acest scop, Consiliul adoptă decizii, la
propunerea Comisiei (art. 300 par. 5 TFUE).

Comitetul Ştiinţific şi Tehnic Euratom (art. 134 TEuratom) îşi desfăşoară activitatea în domeniul specific al energiei
atomice. Comitetul Ştiinţific şi Tehnic se instituie pe lângă Comisie şi are caracter consultativ.
Ca şi CES, Comitetul Ştiinţific şi Tehnic este obligatoriu consultat în cazurile prevăzute de Tratat (TEuratom). Acesta poate
fi consultat în toate cazurile considerate oportune de către Comisie.
Comitetul este alcătuit din douăzeci de membri, numiţi de Consiliu după consultarea Comisiei.
Membrii Comitetului sunt numiţi cu titlu personal pentru o perioadă de cinci ani, cu posibilitatea de a le fi reînnoit
mandatul. Aceştia nu pot fi obligaţi la niciun mandat imperativ.
Comitetul îşi desemnează anual preşedintele şi prezidiul dintre membrii săi.
 Comitetul Ştiinţific şi Tehnic Euratom are următoarele sarcini:
- să promoveze cercetarea şi să asigure propagarea informaţiei tehnice. În acest scop, Comisia cere statelor membre să-i
comunice despre programele ce ţin de cercetarea nucleară. Comisia publică, la intervale regulate, lista de sectoare nucleare de
cercetare ce nu au fost suficient exploatate;
- să stabilească standarde de siguranţă universale pentru a proteja sănătatea populaţiei - fiecare stat membru îşi defineşte
dispoziţiile adecvate - acte legislative sau administrative. Legislaţia a fost adoptată şi pentru sectorul medical, cercetare, protejarea
sănătăţii în condiţii de urgenţe radiologice, nivelurile minime de contaminare radioactivă din alimente etc.
- să faciliteze investiţii şi să asigure înfiinţarea instalaţiilor de bază necesare dezvoltării energiei nucleare în Uniunea
Europeană. În acest scop, Comisia publică regulat programe nucleare ilustrative indicând, mai ales, obiectivele de producere a
energiei nucleare şi a investiţiilor necesare pentru realizarea lor;
- să se asigure că toţi utilizatorii din Uniune primesc o aprovizionare constantă şi echitabilă cu minereuri şi combustibili
nucleari, care să aibă la bază principiul de acces egal la sursele de aprovizionare comună;
- să se asigure că materialele nucleare civile nu sunt redirecţionate către alte scopuri (în special militare). TEuratom
introduce un sistem extrem de cuprinzător şi strict de garanţii care asigură că materialele civile nucleare nu sunt deturnate de
către statele membre. Uniunea are competenţe exclusive în acest domeniu, pe care le exercită cu ajutorul unei echipe de 300 de
inspectori, care au impus regulile Euratom în întreaga Uniune Europeană.
În scopurile menţionate mai sus, Comisia a creat, după consultarea Comitetului Ştiinţific şi Tehnic, un centru Comun
de cercetări nucleare. Centrul asigură derularea programelor de cercetare şi a celorlalte sarcini încredinţate de către Comisie.

COMITETUL REGIUNILOR (CR)

Necesitatea de a ţine legătura cu persoanele fizice ale statelor membre, ca cetăţeni europeni, prin intermediul
reprezentanţilor locali sau regionali, în condiţiile în care aproximativ trei sferturi din legislaţia Uniunii Europene este pusă în
aplicare la nivel local sau regional, a impus crearea unui Comitet al regiunilor. Reglementarea acestui organism este asigurată de
dispoziţiile art. 305-307 TFUE şi de Regulamentul de procedură al Comitetului Regiunilor din 6 decembrie 2006, intrat în
vigoare din 1 februarie 2007, modificat în anul 2010.
Parlamentul European, Consiliul şi Comisia sunt asistate de un Comitet al Regiunilor, care exercită funcţii consultative (art.
300 par. 1 TFUE).
69
 Membrii Comitetului Regiunilor, precum şi membrii supleanţi reprezintă colectivităţile regionale şi locale. Aceştia sunt fie
titularii unui mandat electoral în cadrul unei autorităţi regionale sau locale, fie răspund din punct de vedere politic în faţa unei
adunări alese. În exercitarea funcţiei pe care o deţin, ei nu pot fi legaţi prin niciun fel de mandat imperativ. Ca şi membrii CES,
membrii Comitetului Regiunilor, îşi exercită funcţiile, ca şi membrii CES, în deplină independenţă, în interesul general al
Uniunii.
Sediul Comitetului Regiunilor este la Bruxelles.
Organele Comitetului sunt Adunarea Plenară, preşedintele, Biroul şi comisiile.
Adunarea plenară este compusă din toţi membrii Comitetului, aceasta se întruneşte în şedinţe trimestriale.
Comitetul regiunilor îşi desemnează dintre membrii săi preşedintele şi Biroul, pentru o durată de doi ani şi jumătate
(anterior Tratatului de la Lisabona mandatul lor era de doi ani).
Preşedintele, biroul, adunarea plenară şi comisiile, asigură conducerea Comitetului Regiunilor.
Comitetul este convocat de preşedinte, la cererea Parlamentului European, a Consiliului sau a Comisiei (art. 306 TFUE).
Acesta se poate întruni şi din proprie iniţiativă. Preşedintele conduce lucrările Comitetului. Comitetul este reprezentat de
preşedinte. El poate delega această atribuţie.
Comisiile Comitetului se constituie la începutul fiecărui mandat de Adunarea Plenară, care îi stabileşte componenţa şi
atribuţiile. Comisiile sunt conduse de un preşedinte, un vicepreşedinte şi cel mult doi vicepreşedinţi. Comisiile au ca principale
atribuţii, analiza proiectelor de acte normative, elaborarea de proiecte de avize, întocmirea de rapoarte şi rezoluţii, care sunt
supuse în vederea aprobării în sesiunile plenare.
 La nivelul Comitetului funcţionează trei structuri de lucru: delegaţiile naţionale, grupurile politice şi grupurile
interregionale.
Delegaţiile naţionale şi grupurile politice contribuie în mod echilibrat la organizarea lucrărilor Comitetului.
O delegaţie naţională se constituie din membrii şi membrii supleanţi dintr-un stat membru. Fiecare delegaţie naţională îşi
stabileşte propria organizare internă şi îşi alege un preşedinte, al cărui nume se comunică în mod oficial preşedintelui
Comitetului.
Grupurile politice se pot constitui din membrii şi membrii supleanţi care să reflecte afinităţile politice ale acestora. Pentru
a se constitui, un grup politic trebuie să aibă minim 18 membri sau membri supleanţi.
Grupurile interregionale se constituie din membri sau membri supleanţi, cu condiţia declarării constituirii grupului
interregional la preşedintele Comitetului.
Comitetul Regiunilor este compus dintr-un număr de membri şi tot atâţia supleanţi. Numărul membrilor Comitetului nu
poate depăşi 350 de persoane, în prezent acesta fiind de 344.
Fiecare stat membru are un anumit număr de locuri, repartizarea lor fiind asemănătoare cu aceea din cadrul CES.
Ca şi în cadrul CES, Consiliul are rol hotărâtor pentru numirea membrilor în Comitetul Regiunilor (art. 305 TFUE).
Astfel, Consiliul, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei, adoptă o decizie care stabileşte componenţa
Comitetului.
Membrii Comitetului, ca membrii supleanţi, sunt numiţi pe o perioadă cinci de ani. Mandatul lor poate fi reînnoit.
Consiliul adoptă lista membrilor şi a supleanţilor stabilită în conformitate cu propunerile fiecărui stat membru.
Mandatul unui membru sau al unui membru supleant începe la data intrării în vigoare a numirii sale de către Consiliu.
Mandatul unui membru sau al unui membru supleant se încheie prin demisie, la încetarea mandatului în temeiul căruia a
fost numit sau prin deces.
La încheierea mandatului prevăzut la art. 300 par. 3 TFUE, care se referă la mandatul electoral al membrilor Comitetului
Regiunilor în cadrul unei autorităţi regionale sau locale, în temeiul căruia au fost propuşi, mandatul membrilor Comitetului
încetează din oficiu şi aceştia sunt înlocuiţi pentru restul mandatului respectiv în conformitate cu aceeaşi procedură de numire
(art. 305 TFUE).
Mandatul lor poate fi reînnoit. Cu privire la membrii CR TFUE instituie o interdicţie, ei nu pot fi în acelaşi timp şi membri
ai Parlamentului European.
Membrii şi membrii supleanţi cu mandate corespunzătoare beneficiază de privilegiile şi imunităţile prevăzute de Protocolul
(nr. 7) privind privilegiile şi imunităţile Uniunii Europene.
1. Potrivit art. 307 TFUE, Comitetul adoptă avize:
a) atunci când este consultat de către Parlamentul European, Consiliu sau Comisie în cazurile prevăzute de tratate şi în
toate celelalte cazuri în care aceste instituţii consideră consultarea oportună, în special atunci când este vorba despre cooperarea
transfrontalieră.
În cazul în care consideră necesar, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia acordă Comitetului un termen pentru ca
acesta să îşi prezinte avizul, termen care nu poate fi mai mic de o lună de la data la care comunicarea este adresată preşedintelui
în acest scop. După expirarea termenului acordat, lipsa avizului nu împiedică desfăşurarea procedurilor.
b) din proprie iniţiativă, în cazul în care consideră că este util;

70
 c) atunci când, în caz de consultare a CES în conformitate cu art. 304 TFUE, Comitetul Regiunilor este informat de
Parlamentul European, Consiliu sau de Comisie cu privire la cererea de aviz. În cazul în care consideră că sunt în joc interese
regionale specifice, Comitetul Regiunilor poate emite un aviz în acest sens.
În toate cazurile, avizul Comitetului, precum şi procesul verbal al dezbaterilor sale se transmit Parlamentului European,
Consiliului şi Comisiei (art. 307 alin. ultim. TFUE).
Comitetul Regiunilor este consultat de instituţii, în vederea adoptării unui aviz, în numeroase cazuri prevăzute de TFUE,
corespunzătoare următoarelor domenii:
- art. 100, transporturile maritime şi aeriene;
- art. 148 par. 2, ocuparea forţei de muncă;
- art. 166 par. 4, educaţie, formare profesională, tineret şi sport;
- art. 167, în domeniul culturii;
- art. 168 par. 4, sănătate publică;
- art. 175, aliniat ultim, art. 177 şi 178, coeziune economică, socială şi teritorială;
- art. 192, mediu;
- art. 194, energie.
2. Comitetul adoptă avize, rapoarte şi rezoluţii care urmează a fi promovate de Birou, după cum urmează:
a) atunci când Comitetul primeşte solicitări de avize din partea Comisiei sau a Parlamentului European cu privire la
anumite documente, preşedintele le distribuie comisiilor competente;
b) cererile de elaborare a unor avize sau rapoarte din proprie iniţiativă se pot înainta Biroului de către trei membri ai
acestuia, de către o comisie, prin intermediul preşedintelui său, sau de către treizeci şi doi de membri ai Comitetului. Biroul este
în măsură să hotărască cu privire la cererile de elaborare a unui aviz sau a unui raport din proprie iniţiativă;
c) rezoluţiile se înscriu pe ordinea de zi numai atunci când se referă la teme legate de domeniile de activitate ale
Uniunii Europene, la preocupări importante ale comunităţilor regionale şi locale şi dacă sunt de actualitate.
Propunerile de rezoluţii sau cererile de elaborare a unei rezoluţii se pot înainta Comitetului de către cel puţin treizeci şi doi
de membri sau de către un grup politic.
3. În cadrul competenţelor Comitetului, Biroul poate încheia, la propunerea secretarului general (care asistă Comitetul)
acorduri cu alte instituţii sau organisme.
4. Comitetul îşi stabileşte regulamentul intern (art. 306 TFUE).

BANCA EUROPEANĂ DE INVESTIŢII

Banca europeană de investiţii – denumită prescurtat BEI, a fost constituită la 1 ianuarie 1959 la Luxemburg; este
reglementată de art. 308-309 TFUE.
Banca europeană de investiţii este organism financiar care se autofinanţează, fiind independentă de bugetul Uniunii
Europene. Banca este finanţată prin împrumuturi de pe pieţele de capital, le reorientează apoi, fără scop lucrativ, în direcţia
investiţiilor prioritare ale Uniunii. Finanţările sale sunt în majoritate orientate în regiunile cele mai sărace (ale Uniunii), BEI
acordând, de asemenea, credite şi ţărilor mediteraneene, din Africa, Caraibe, Pacific şi Statelor din Est. Astfel, în anul 2004
suma totală a împrumuturilor aprobate de BEI s-a ridicat la peste 45,8 miliarde de euro, destinate mai ales investiţiilor prioritare
în regiunile defavorizate ale Uniunii. Investiţiile sunt plasate în ţările respective, mai ales în industrie, servicii, educaţie, sănătate,
mediu şi infrastructură.
BEI are personalitate juridică, acţionează în limitele ce-i sunt conferite prin TFUE şi prin statutul prevăzut în Protocolul
(nr. 5) anexă la tratate (art. 308 TFUEE).
Membrii Băncii sunt statele membre. Acţionarii băncii – statele membre ale Uniunii Europene – subscriu colectiv la
capitalul băncii, iar contribuţia fiecărei ţări reflectă puterea economică a acesteia în Uniune.
BEI este organizată după cum urmează:
a. Consiliul guvernatorilor, asigură conducerea BEI; este compus din miniştri de finanţe ai statelor membre, stabileşte
orientările generale în politica de credit, aprobă bilanţul şi raportul anual, decide mărirea capitalului, şi numeşte membrii
Consiliului de administraţie ai Comitetului de direcţie şi ai Comitetului de verificare;
b. Consiliul de administraţie numără 24 membri propuşi de statele membre şi unul propus de Comisia Europeană.
Membrii sunt numiţi pe cinci ani. Consiliul de administraţie decide în legătură cu acordarea creditelor, cu privire la garanţii etc.,
cu majoritatea voturilor;
c. Comitetul de direcţie este compus din preşedintele şi vicepreşedinţii Băncii numiţi pe o perioadă de şase ani, pe baza
propunerilor Consiliului de administraţie şi de către Consiliul Guvernatorilor. Comitetul de direcţie are sarcina conducerii
afacerilor curente, iar preşedintele său este preşedintele Consiliului de administraţie;
d. Comitetul de verificare, numit de Consiliul guvernatorilor este însărcinat cu controlul regularităţii operaţiunilor
bancare.

71
 BEI cooperează cu instituţiile UE, reprezentanţii săi participă în comitetele Parlamentului European, iar Preşedintele BEI
participă la reuniunile Consiliului, atunci când se întâlnesc miniştrii economiei şi finanţelor din statele membre.
Apelând la pieţele de capital şi la resursele sale proprii, BEI are misiunea să contribuie la dezvoltarea echilibrată şi
neîntreruptă a pieţei comune în interesul Comunităţii (art. 309 TFUE). În acest scop, Banca facilitează, prin acordarea de
împrumuturi şi garanţii şi fără a urmări un scop lucrativ, finanţarea, în toate sectoarelor de activitate a următoarelor
proiecte:
a. proiecte care vizează dezvoltarea regiunilor mai puţin dezvoltate;
b. proiecte care vizează modernizarea sau conversiunea întreprinderilor sau crearea de noi activităţi ca urmare a instituirii
progresive a pieţei comune, care, prin amploarea sau prin natura lor, nu pot fi finanţate în întregime prin diferitele mijloace
existente în fiecare dintre statele membre;
c. proiectele de interes comun pentru mai multe state membre care, prin amploarea sau prin natura lor, nu pot fi finanţate în
întregime prin diferitele mijloace existente în fiecare dintre statele membre (art. 309 TFUE).
De asemenea, BEI facilitează finanţarea programelor de investiţii, conjugată cu asistenţa acordată de fondurile
structurale şi de alte instrumente financiare ale Comunităţii.
CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE

Curtea de Justiţie creată prin TCECO, în 1951, a fost învestită cu controlul legalităţii actelor emise de Înalta Autoritate şi de
Consiliul Special de Miniştri, care să asigure un echilibru între acestea şi statele membre, şi să garanteze neamestecul
autorităţilor TCECO în aşa numitul „domeniu rezervat statelor”. Câţiva ani mai târziu, TCEE şi TEuratom, ca şi cele două
protocoale care le completează prevăd şi ele crearea unei Curţi de Justiţie care să corespundă aceleiaşi cerinţe ca şi CJCE
instituită de TCECO.
„Convenţia referitoare la unele instituţii comune Comunităţilor Europene” semnată la 25 martie 1957 prevede ca atribuţiile
conferite Curţii de Justiţie – de fiecare dintre tratate să fie exercitată de o Curte de Justiţie unică.
 Redistribuirea unor competenţe deţinute de Curtea de Justiţie a condus la înființarea Tribunalul de Primă Instanţă (TPI)
cu condiţia de a se proteja controlul suprem al Curţii în noul context de structură jurisdicţională.
Înfiinţarea TPI nu a stopat însă volumul mare de cauze cu care cele două jurisdicţii comunitare se confruntă. Acest motiv a
determinat autorii Tratatului de la Nisa ca în anul 2001 să prevadă posibilitatea creării de camere jurisdicţionale pentru a
analiza în primă instanţă a litigiilor speciale (art. 225 bis TCE).
În conformitate cu dispoziţiile Tratatului de la Nisa, Consiliul a adoptat, în 2004, decizia prin care se înfiinţează, alături de
TPI, luând locul camerelor jurisdicţionale, Tribunalul Funcţiei Publice. S-a înlăturat astfel din competenţa TPI atât a litigiilor
dintre Comunităţi şi funcţionarii săi (potrivit art. 236 TCE şi 152 TEuratom) care au revenit Tribunalului Funcţiei Publice, cât
şi a litigiilor dintre organisme sau agenţii şi funcţionarii acestora pentru a căror soluţionare este competentă Curtea de
Justiţie a UE.
Tratatul de la Lisabona reglementează organizarea, competenţa şi funcţionarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în art.
19 TUE şi art. 251-281 TFUE. Instanţa de la Luxemburg cuprinde, potrivit art. 19 par. 1, Curtea de Justiţie, Tribunalul (fostul
TPI) şi tribunalele specializate, dintre care distingem Tribunalul Funcţiei Publice.
 Curtea de Justiţie „are misiunea de a asigura respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor” (art. 19 par.
1 TUE) având un rol proeminent în sistemul de protecţie jurisdicţională stabilit de TCE/TFUE.
Curtea de Justiţie este o instanţă jurisdicţională complet originală faţă de orice altă instanţă constituită în cadrul vreunei alte
organizaţii interstatale, definindu-se concomitent, ca o jurisdicţie internaţională interstatală, ca o jurisdicţie
constituţională, ca o instanţă administrativă, ca o instanţă supremă a unei federaţii de state, chiar şi ca o instanţă de
arbitraj.
 Componenţa şi organizarea Curţii de Justiţie . Curtea de justiţie – instanţă reprezentativă
Curtea de Justiţie este compusă din câte un judecător pentru fiecare stat membru, prin urmare din 28 de judecători (art. 10
par. 2 TUE) şi este asistată de 8 avocaţi generali. La cererea Curţii de Justiţie, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate mări
numărul de avocaţi generali (art. 252 TFUE).
Judecătorii şi avocaţii generali sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre” (art. 253 TFUE). Numirea
intervine la fiecare trei ani, fiind înlocuiţi parţial prin grup de 6 sau 7 judecători, de maniera a nu perturba funcţionarea
instituţiei.
Tratatul de la Nisa instituie o practică şi prevede explicit ca fiecare stat membru să aibă desemnat un resortisant al său ca
judecător, care să intre în compunerea Curţii, ceea ce impune concluzia că un resortisant necomunitar nu poate fi ales
judecător.

72
 După exemplul care este prevăzut pentru Curtea Internaţională de Justiţie - magistraţii trebuie să fie aleşi dintre persoane
cu înalte calităţi morale, care îndeplinesc condiţiile cerute în ţările lor, pentru a fi numiţi în funcţiile judiciare cele mai înalte
sau, sunt jurişti cu înaltă competenţă recunoscută în dreptul internaţional - şi judecătorii şi avocaţii generali ai CJUE sunt
aleşi dintre personalităţile care oferă toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru
exercitarea, în ţările lor, a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale, sau care sunt jurisconsulţi ale căror competenţe sunt
recunoscute (art. 253 alin. 1 TFUE), sau „jurisconsulţii posedând competenţe notorii” pot fi chemaţi să funcţioneze la
Luxemburg.
 De asemenea, vederea de ansamblu a organizării Curţii, respectiv, a Tribunalului, nu ar fi completă fără menţionarea unui
element care contribuie la definirea originalităţii instituţiei - prezenţa avocatului general – funcţie nouă şi necunoscută în
numeroasele sisteme juridice naţionale.
Au rolul „de a prezenta public, cu deplină imparţialitate şi deplină independenţă concluzii motivate cu privire la cauzele
care, în conformitate cu Statutul CJUE, necesită intervenţia sa (art. 252 TFUE) instituţia avocatului general constituie o
transpunere evidentă a funcţiei comisarilor guvernului din Consiliul de stat francez.
Statutul membrilor Curţii de Justiţie şi ai Tribunalului
Statutul judecătorilor şi ai avocaţilor generali le permite acestora să-şi îndeplinească misiunea cu continuitate şi deplină
independenţă. Durata fixată pentru funcţiile lor este de 6 ani, cu posibilitatea de a fi reînnoită. Practica arată că în medie ei
rămân în funcţie la Curte timp de două mandate.
În scopul asigurării unei anumite permanenţe în compunerea Curţii, reînnoirea se face pentru jumătate din aceştia la 3 ani.
Atât judecătorii cât şi avocaţii generali sunt numiţi de comun acord de guvernele statelor membre, pentru o perioadă de
şase ani, după consultarea unui comitet”, potrivit art. 255 TFUE, instituit prin Tratatul de la Lisabona.
Comitetul are sarcina de a emite un aviz cu privire la capacitatea candidaţilor de a exercita funcţiile de judecător şi avocat
general în cadrul Curţii de Justiţie şi al Tribunalului, înainte ca guvernele statelor membre să facă nominalizările.
 Judecătorii desemnează dintre ei pe preşedintele Curţii de Justiţie pentru o perioadă de trei ani. Mandatul acestora
poate fi reînnoit. Judecătorii şi avocaţii generali care îşi încheie mandatul pot fi numiţi din nou (art. 253 TFUE).
Preşedintele conduce lucrările Curţii, prezidează şedinţele şi deliberările în camera de consiliu. Competenţele jurisdicţionale
proprii, pe care le exercită pe calea ordonanţelor, sunt limitate.
Preşedintele este cel care repartizează cauza unei camere şi desemnează în cadrul camerei pe judecătorul raportor; el acordă, în
împrejurări speciale, priorităţi pentru anumite cauze.
Curtea desemnează preşedinţii camerelor pentru o perioadă de un an, iar dacă preşedintele Curţii este absent, funcţia este
îndeplinită de unul din preşedinţii camerelor potrivit ordinii stabilită de regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie
prevăzută de art. 6, regulamentul de procedură.
Curtea îl numeşte dintre avocaţii generali pe prim avocatul general, pe o perioadă de un an, astfel încât pe durata mandatelor de
şase ani aproape toţi avocaţii generali vor putea îndeplini această funcţie. El va prezida întrunirile acestora şi va încredinţa fiecare
cauză avocaţilor generali, de îndată ce a fost desemnat judecătorul raportor (de către preşedinte).
Înainte de a-şi începe exercitarea atribuţiilor, judecătorii şi avocaţii generali vor depune un jurământ cu privire la executarea
obligaţiilor lor şi la păstrarea secretului deliberărilor Curţii. Pe timpul exercitării mandatului, judecătorii şi avocaţii generali se
bucură de privilegii şi imunităţi, cu scopul de a asigura independenţa lor, mai ales faţă de statele membre.
Curtea îşi stabileşte regulamentul de procedură.
Pe lângă Curte funcţionează grefa deservită de un grefier şi de unul sau mai mulţi grefieri adjuncţi, însărcinaţi să îl asiste pe
grefier şi să îl înlocuiască în limitele stabilite de instrucţiunile pentru grefier.
Instrucţiunile pentru grefier sunt stabilite de Curte la propunerea preşedintelui.
Atât Curtea de Justiţie cât şi Tribunalul, îşi numeşte grefierul şi îi stabileşte statutul (art. 253 TFUE).
Grefierul este numit pentru 6 ani de către Curte. Acesta poate fi numit din nou.

Preşedinţia Curţii şi constituirea camerelor

La origine, Curtea funcţiona în principiu în plen. Datorită numărului mare de cauze şi pentru celeritate, tratatele au
autorizat însă, instituirea în interiorul Curţii de camere.
Curtea de Justiţie se întruneşte în camere sau în Marea Cameră, în conformitate cu statutul Curţii de Justiţie a UE (art. 251
TFUE).
Curtea de Justiţie se poate întruni şi în şedinţă plenară atunci când Statutul prevede aceasta (art. 251 TFUE).
Curtea înfiinţează în cadrul ei camere formate din 3 şi din 5 judecători, şi decide la repartizarea judecătorilor în camere.
Curtea desemnează camera sau camerele de 5 judecători care pentru o perioadă de un an, au sarcina să judece cauzele
care privesc trimiterile preliminare de către instanţele statelor membre (art. 267 TFUE).
73
Repartizarea judecătorilor pe camere şi desemnarea camerei sau camerelor care au sarcina să judece trimiterile preliminare
se publică în JOUE.
Imediat după depunerea cererii într-o cauză, preşedintele Curţii desemnează judecătorul raportor.
După alegerea preşedintelui curţii, judecătorii procedează la alegerea, pentru o perioadă de trei ani, a preşedinţilor
camerelor de cinci judecători, iar pentru o perioadă de un an preşedinţii camerelor de trei judecători.
Curtea desemnează, în continuare, pentru o perioadă de un an pe prim avocatul general. Acesta repartizează cauzele
avocaţilor generali.
Repartiţia cauzelor între diferitele structuri urmează criteriile fixate de către Curte.
 Camerele sunt în mod normal însărcinate numai cu cercetarea cauzelor, însă tratatele le-au încredinţat şi judecata unor
cauze în afară de cele cu care au fost sesizate de către un stat membru sau o instituţie, în condiţiile prevăzute prin
regulamentul său interior. Curtea a decis ca, încă de la început, acţiunea funcţionarilor sau agenţilor să fie, de plin drept, de
competenţa unei camere.
Ca urmare a modificării regulamentului său, Curtea va putea pe viitor să trimită camerelor toate cauzele preliminare, ca şi
toate cauzele cu care este sesizată de către un particular, în măsura în care se consideră că dificultatea sau importanţa
cauzei nu cere să statueze în plen, cu atât mai mult cu cât un stat membru sau o instituţie nu s-a opus.
Curtea a creat în practică, pe lângă formaţia în plen sau mare plen, micul plen format de obicei din 7 sau 9 judecători în
funcţie de importanţa şi dificultatea cazului. Din reunirea a două camere de 3 şi 5 judecători, plus preşedintele Curţii, se
formează micul plen.
 Tratatul de la Lisabona propune o nouă organizare adaptată perspectivelor de lărgire a Uniunii. Principiul este, evident,
cel al judecăţii în „cameră sau în Marea Cameră” (art. 251 TFUE).
Referitor la completele de judecată Curtea de Justiţie se poate întruni astfel:
 şedinţă plenară, compusă din toţi judecătorii. Plenul va judeca cazuri limitate prevăzute de art. 16 din Statut, respectiv
în situaţia în care judecătorii ajung la concluzia că o anumită cauză are o importanţă deosebită.
 Marea Cameră, compusă din 13 judecători, fiind prezidată de preşedintele Curţii; Marea Cameră va judeca toate cauzele
în care sunt implicate state membre sau instituţiile Uniunii, la cererea acestora.
 camerele compuse din cinci sau din trei judecători
Camerele se ocupă cu cercetarea prealabilă a tuturor cauzelor aflate pe rolul Curţii şi decid asupra cererilor privind sprijin
pentru asistenţă juridică în cazul când o parte nu are mijloace necesare spre a face faţă costurilor procedurii, precum şi
atunci când apar divergenţe în legătură cu recuperarea cheltuielilor de judecată stabilite.
Funcţionarea Curţii de Justiţie
Datele şi orele şedinţelor Marii Camere şi ale şedinţelor plenare sunt stabilite de către preşedinte
Datele şi orele şedinţelor camerelor de 5 şi de 3 judecători sunt stabilite de către preşedintele fiecărei camere.
Potrivit Tratatului de la Nisa, cvorumul este de 3 judecători în camere, 9 judecători în Marea Cameră şi de 11 judecători
pentru şedinţa în plen.
Curtea nu poate delibera valabil decât în număr impar (art. 15 din statut), iar preşedintele nu are vot preferenţial.
Deliberarea Curţii sau camerelor are loc în camera de consiliu. La deliberări iau parte numai judecătorii care au participat la
faza orală a procedurii şi, eventual, raportorul adjunct însărcinat cu studierea cauzei; avocatul general nu este prezent.

Funcţiile Curţii de Justiţie

Competenţa Instanţei de la Luxemburg prevăzută de art. 19 alin. 3 TUE este realizată printr-un număr de acţiuni ce se
circumscriu celor patru funcţii ale acesteia: administrativă, constituţională, internaţională, preliminară.
Prin urmare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene hotărăşte în conformitate cu tratatele:
a) cu privire la acţiunile introduse de un stat membru, de o instituţie ori de persoane fizice sau juridice;
b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau
validitatea actelor adoptate de instituţii;
c) în celelalte cazuri prevăzute de tratate (art. 19 par. 3 TUE). Curtea de Justiție este prin urmare:
instanță administrativă, instanță constituțională și instanță internațională.
Instanță administrativă. Anterior adoptării Tratatului de la Nisa, s-a considerat că pot fi incluse în categoria acţiunilor care
dau calitatea de curte administrativă Curţii de Justiţie, acţiunile sau procedurile care privesc:
- legalitatea actelor adoptate de Parlamentul European şi Consiliu împreună, a actelor Consiliului, ale Comisiei şi ale BCE
(Banca Centrală Europeană), precum şi ale actelor Parlamentului destinate să producă efecte faţă de terţi, Curtea fiind

74
competentă să se pronunţe în cauzele de domeniul art. 263 alin. 2 şi 3 TFUE şi art. 146 alin. 2 şi 3 TEuratom (acţiunea în
anulare);
- procedura privind trimiterea preliminară pentru examinarea de validitate şi interpretarea actelor instituţiilor Uniunii în
vederea obţinerea unei hotărâri preliminare, potrivit art. 267 TFUE, art. 150, TEuratom sau procedura în legătură cu cererile
Consiliului, Comisiei sau ale unui stat membru pentru pronunţarea unei hotărâri asupra unei probleme de interpretare a
Titlului IV TCE - vize, azil, imigraţie şi alte politici privind libera circulaţie a persoanelor (această dispoziţie fiind abrogată prin
TFUE).
- inacţiunea Parlamentului, Consiliului, Comisiei sau BCE în încălcarea tratatelor în cazurile şi potrivit procedurilor stabilite la
art. 265 TFUE alin. 1, 2 şi 4, şi art. 148 alin 1 şi 2 TEuratom (acţiunea în carenţă).
 Potrivit Tratatului de la Nisa, şi în prezent Tratatului de la Lisabona (art. 225 par. 1 TCE, în prezent 256 TFUE şi art. 140 A
par. 1 TEuratom) au fost încredinţate spre soluţionare în primă instanţă Tribunalului (fostul Tribunal de Primă Instanţă)
acţiunile menţionate la articolele 263 (acţiunea în anulare), 265 (acţiunea în carenţă), 268 (acţiunea în acordare de
despăgubiri), 270 (acţiunea formulată de funcţionarii comunitari), 272 (clauza de arbitraj) TFUE şi acţiunile de domeniul
articolelor corespunzătoare din TEuratom 146, 148, 151, 152 şi 153, cu excepţia celor care sunt atribuite unui tribunal
specializat (instituit potrivit art. 257 TFUE) şi a celor rezervate prin statut Curţii de Justiţie.
Astfel că, prin derogare de la art. 256 par. 1 TFUE (fost 225 par. 1 TCE) şi de la art. 140 A par. 1 TEuratom, statutul Curţii
prevede în art. 51 că Instanţa comunitară are competenţă cu privire la acţiunile introduse de statele membre, de
instituţiile comunitare şi de BCE, de domeniul articolelor menţionate, păstrând competenţa referitoare la aceste acţiuni în
cazurile art. 263 alin. 2 şi 3, art. 265 alin 1, 2 şi 4 TFUE,
art. 146 alin 2 şi 3 şi art. 148 alin 1 şi 2 TEuratom.  Instanţă constituţională. Dacă
Instanţa de la Luxemburg este instanţă administrativă în privinţa controlului actelor individuale, în special ale Comisiei, ea se
prezintă şi ca o instanţă constituţională, urmând să asigure conformitatea actelor juridice ale Uniunii cu tratatele.

Curtea de Justiţie are sarcina să controleze conformitatea actelor instituţiilor cu Tratatul (în prezent tratatele), pe care ea
însăşi îl defineşte ca o „Cartă constituţională” a Comunităţii. Ea se prezintă ca arbitru în conflictele ce pun în discuţie actele
instituţiilor, ca şi în litigiile referitoare la repartiţia de competenţe între Comunitate/Uniune şi statele membre . Articolul 263
TFUE prevede, în acest context, că o acţiune în anulare poate fi introdusă împotriva actelor, „altele decât recomandări şi
avize”, adică împotriva tuturor dispoziţiilor care produc un efecte juridice faţă de terţi, adoptate de către instituţiile
europene. Versiunea iniţială a 263 TFUE (fostul art. 230 TCE) nu a prevăzut explicit care anume acte adoptate de Consiliu
sau Comisie au fost avute în vedere.
Curtea poate astfel să anuleze (în temeiul acţiunii în anulare) actele unei instituţii sau să sancţioneze refuzul sau
abstenţiunea Comisiei sau Consiliului de a decide în materii în care aceste instituţii au prin tratate obligaţia de a lua o
anumită măsură, nu numai la cererea unui stat membru, dar şi la cererea unei instituţii. Acest refuz (sau abstenţiune) poate
fi atacat în faţa Curţii, prin introducerea unei acţiuni numită în dreptul Uniunii acţiune în carenţă.
Curtea de la Luxemburg poate acţiona ca o curte constituţională şi atunci când formulează un aviz la cererea Consiliului, a
PE, a Comisiei sau a unui stat membru, cu privire la compatibilitatea unui acord preconizat între Uniune şi ţări terţe sau
organizaţii internaţionale cu dispoziţiile tratatelor (art. 218 par. 11 TFUE). Aceste instituţii sau state nu sunt obligate să
solicite un aviz, deoarece textul TFUE utilizează formularea, „poate să obţină în prealabil avizul”.
Funcţia constituţională este prezentă şi atunci când Curtea soluţionează conflictele între Comisie (gardian al tratatelor) şi
statul membru acţionat pentru încălcarea oricăreia dintre obligaţiile care îi revin în temeiul din tratatelor (262 TFUE, 141
TEuratom).  Instanţă internaţională. Impunând obligaţii statelor
membre, tratatele au îndatorirea de a le furniza mijloacele de a le face să fie respectate. Fiecare stat dispune de plin drept
de o acţiune în faţa Curţii pentru rezolvarea diferendelor care le opun partenerilor şi în privinţa aplicării sau interpretării
dreptului Uniunii (259 TFUE, 142 TEuratom).
Curtea este, de asemenea, competentă pentru a se pronunţa asupra oricărui diferend dintre statele membre în legătură cu
obiectul tratatelor, în cazul în care este sesizată cu privire la acest diferend în temeiul unui compromis (art. 273 TFUE şi
154 TEuratom).
Funcția de interpretare a curții de Justiție - Trimiterea preliminară Tratatele completează cele trei funcţii originare ale
Curţii de Justiţie cu o funcţie specială de interpretare, al cărei obiect este acela de a asigura unitatea de interpretare şi de
aplicare a dreptului uniunii pe ansamblul statelor membre.
Pe plan tehnic, această funcţie este realizată prin intermediul trimiterii preliminare în interpretare şi examinare de
validitate (267 TFUE şi 150 TEuratom), care centralizează în profitul unei jurisdicţii unice – Curtea de Justiţie – misiunea de a
oferi singura interpretare autentică a dreptului Uniunii.
75
 Curtea, prin trimiterile preliminare, asigură unitatea de interpretare a dreptului Uniunii - şi în acelaşi timp - şi o cooperare
cu instanţele naţionale interne, Tribunalul având competenţa să judece trimiterile preliminare numai în domenii specifice
stabilite de statut (art. 256 par. 3 şi art. 267 ambele TFUE).
 Acţiunile în faţa Curţii de Justiţie potrivit competenţei acesteia
Competenţa ratione materiae. Curtea de justiţie a fost de la început o instituţie unică pentru cele trei Comunităţi,
exercitându-şi competenţele prevăzute de tratatele institutive.
Astfel, aplicarea dreptului comunitar revine instanţelor naţionale, în timp ce CJUE i se atribuie numai anumite
competenţe, care sunt definite la art. 19 par. 3 TUE.
În sprijinul competenţei de atribuire vin dispoziţiile art. 274 TFUE, care prevăd următoarele: „calitatea de parte a Uniunii nu
înlătură competenţa instanţelor naţionale cu privire la litigiile respective, cu excepţia cazurilor în care prin tratate
competenţa este atribuită CJUE”.
 Principala competenţă atribuită Curţii este controlul legalităţii al actelor juridice ale Uniunii, atribuţie realizată
îndeosebi pe calea acţiunii în anulare (art. 263 TFUE şi 14 TEuratom), a excepţiei de ilegalitate (277 TFUE şi 156 TEuratom)
şi pe calea acţiunii în carenţă (art. 265 TFUE).
 Curtea este abilitată, la cererea instanţelor naţionale, să interpreteze dreptul Uniunii (actele juridice ale Uniunii şi
dispoziţiile tratatelor) sau să examineze validitatea actelor juridice ale Uniunii (art. 267 TFUE), art. 150 TEuratom) pe calea
trimiterii prejudiciere.
 Curtea este competentă, de asemenea, să soluţioneze acţiunile cu privire la repararea prejudiciilor cauzate de
instituţiile Uniunii sau agenţii săi în exerciţiul funcţiilor lor (art. 268 şi 340 TFUE, art. 151 TEuratom).
 Curtea este competentă să se pronunţe asupra oricărui litigiu dintre Uniune şi agenţii acesteia (art. 270 TFUE ).
 Ea poate deveni instanţă arbitrală (potrivit art. 272 TFUE, art. 153 TEuratom), fiind competentă să se pronunţe în temeiul
unei clauze compromisorii cuprinsă într-un contract de drept public sau de drept privat, încheiat de Uniune sau în numele
acesteia.
 Ca instanţă de ultim grad, Curtea are competenţa de a reexamina, în mod excepţional deciziile Tribunalului, în condiţiile
şi limitele prevăzute de statut, în cazul în care există un risc serios pentru unitatea sau coerenţa dreptului Uniunii (art. 225
TFUE par. 2 şi art. 56 din Statutul Curţii.
De asemenea, Curtea are competenţa de a reexamina, în mod excepţional deciziile pronunţate de Tribunal în trimiterile
preliminare adresate acestuia, în baza art. 267 TFUE, în domenii specifice stabilite de statut, în cazul în care există un risc
serios pentru unitatea sau coerenţa dreptului Uniunii (art. 256 par. 3 alin. 2 TFUE).
 De asemenea, reglementează litigiile dintre Comisie şi statele membre (art. 258 TTFU, art. 141 TEuratom), ori dintre
statele membre (art. 259 TFUE şi art. 143 TEuratom). În aceste ipoteze, Curtea se prezintă ca o instanţă internaţională.
 Curtea de Justiţie are şi o competenţă consultativă, care-i permite să emită un aviz asupra cu privire la compatibilitatea
unui acord preconizat dintre Uniune şi ţări terţe sau organizaţii internaţionale cu dispoziţiile tratatelor potrivit art. 218 par.
11. TFUE.
 Acţiunea în anulare (art. 263, 264 TFUE)
Acţiunea în anulare este o acţiune directă îndreptată împotriva unui act legislativ adoptat de o instituţie a Uniunii. Pe
această cale se contestă validitatea actului şi se urmăreşte anularea lui.
 Acte atacabile:
Art. 263 alin. 1 TFUE precizează „Curtea de Justiţie a UE controlează legalitatea actelor legislative, a actelor Consiliului, ale
Comisiei şi ale Băncii Centrale Europene, altele decât recomandările şi avizele, a actelor Parlamentului European şi ale
Consiliului European menite să producă efecte juridice faţă de terţi.
De asemenea, CJUE controlează legalitatea actelor organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii destinate să producă efecte
juridice faţă de terţi”.
Prin urmare, considerăm că art. 263 alin. 1 TFUE, are în vedere toate actele legislative şi anumite acte nelegislative care
produc efecte juridice.
 Actele legislative sunt actele enumerate la art. 288 TFUE, respectiv, regulamente, directive, decizii, adoptate atât prin
procedură legislativă ordinară (adoptate de către PE şi Consiliu împreună) cât şi prin procedură legislativă specială
(adoptate de către PE cu participarea Consiliului, sau de către Consiliu cu participarea PE). Sunt avute în vedere
regulamente, directive, decizii, deoarece prin procedură legislativă (ordinară, specială) aceste acte pot fi adoptate.
 Actele nelegislative (denumite astfel pentru că nu sunt adoptate prin procedura legislativă) prevăzute de art. 263 TFUE
sunt:
- actele Consiliului, ale Comisiei şi ale BCE, altele decât recomandările şi avizele, care produc efecte juridice faţă de terţi;
- actele Parlamentului European şi ale Consiliului European menite să producă efecte juridice;
76
- actele organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii, destinate să producă efecte juridice faţă de terţi.
De asemenea TFUE, sub aspectul noutăţii, prevede în mod expres în două articole actele care pot fi controlate în baza art.
263 TFUE (acţiunii în anulare):
- art. 271, CJUE este competentă să judece litigiile prin care controlează legalitatea următoarelor acte:
a) hotărârile Consiliului guvernatorilor Băncii Europene de Investiţii;
b) hotărârile Consiliului de administraţie ale Băncii Europene de Investiţii.
- potrivit art. 275 TFUE, CJUE controlează legalitatea deciziilor care prevăd măsuri restrictive împotriva persoanelor fizice
sau juridice adoptate de Consiliu în temeiul Titlului V capitolul 2 din TUE.
Tratatul de la Lisabona adaugă listei actelor nelegislative care fac obiectul controlului de legalitate de către CJUE prin
acţiunea în anulare, şi actele: Consiliului European, ale organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii, care sunt menite să
producă efecte faţă de terţi.
Ca principiu, din economia TFUE rezultă două criterii care trebuie îndeplinite de actele juridice pentru a fi susceptibile să le
fie controlată legalitatea pe calea acţiunii în anulare: să provină de la o instituţie sau organism al UE (fie ca acte legislative,
fie ca acte nelegislative) şi să producă efecte juridice faţă de terţi.
Dacă actul este lipsit de efecte juridice, acţiunea în anulare este declarată inadmisibilă.
De asemenea, de menţionat că, din analiza art. 263 TFUE, cu referire la actele a căror legalitate poate fi controlată, rezultă
că nu intră în această categorie actele Curţii de Conturi.
 Reclamanţii (posesori ai legitimării procesuale active). Există două tipuri de reclamanţi: instituţionali (privilegiaţi) şi
individuali (neprivilegiaţi).
Reclamanţii instituţionali sunt consideraţi privilegiaţi în măsura în care ei nu trebuie să justifice vreun interes pentru a
acţiona. Pentru aceştia interesul este prezumat.
Potrivit art. 263 alin. 3 TFUE reclamanţii privilegiaţi sunt:
- statele membre, Parlamentul European, Consiliul şi Comisia, putând formula acţiune pentru motive de necompetenţă,
de încălcare a unor norme fundamentale de procedură, de încălcare a tratatelor sau a oricărei norme de drept privind
aplicarea acestuia ori de abuz de putere;
- Curtea de Conturi, Banca Centrală Europeană şi Comitetul Regiunilor, care urmăresc salvgardarea prerogativelor
acestora. În cadrul TEuratom, BCE nu este îndreptăţită să formuleze acţiune în anulare;
- fiecare stat membru, Comisia şi Consiliul de administraţie al BEI. Aceştia pot formula acţiune împotriva hotărârilor
Consiliului guvernatorilor BEI (art. 271 lit. b TFUE);
- statele membre sau Comisia, numai pentru nerespectarea procedurilor prevăzute de art. 19 alin. 2 şi 5-7 din statutul
Băncii (BCE).
Reclamanţii individuali, consideraţi neprivilegiaţi, sunt reprezentaţi de orice persoană fizice sau juridică. Aceasta poate
formula o acţiune împotriva:
- actelor al căror destinatar este sau care o privesc direct şi individual. Spre exemplu, deşi actul îmbracă forma unui
regulament (fără să aibă caracteristicile unui regulament) sau a unei decizii adresate altei persoane, îl priveşte direct şi
individual pe reclamant;
- actelor normative care o privesc direct şi care nu presupun măsuri de executare.
Condiţiile de admisibilitate formulate de art. 263 TFUE sunt stricte şi au fost interpretate pentru două raţiuni: în primul rând
particularii nu sunt gardienii legalităţii (în principiu ei nu pot ataca un regulament sau o directivă) şi în al doilea rând ei
dispun de alte mijloace pentru a pune în discuţie validitatea unui act comunitar (excepţia de ilegalitate, trimiterea
preliminară în examinarea validităţii).
Prin urmare, au calitatea să acţioneze: persoane destinatare ale unui act individual sau persoane nedestinatare, care
trebuie să probeze că actul le vizează direct şi individual.
Un caz special de acţiune în anulare este reglementat de Protocolul nr. 2 privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi
proporţionalităţii, în art. 8.
Astfel, CJUE este competentă să se pronunţe cu privire la acţiunile referitoare la încălcarea principiului subsidiarităţii de
către un act legislativ, în conformitate cu normele prevăzute la art. 263 TFUE, de un stat membru sau transmise de acesta în
conformitate cu dreptul său intern în numele parlamentului său naţional sau al unei camere a acesteia.
În conformitate cu normele prevăzute la articolul menţionat, astfel de acţiuni pot fi formulate şi de Comitetul Regiunilor
împotriva actelor legislative în vederea adoptării cărora TFUE prevede consultarea respectivului comitet.
 Excepţia de ilegalitate (art. 277 TFUE, 156 TEuratom)
Particularii (persoane fizice şi persoane juridice) nu pot ataca actele juridice ale Uniunii cu caracter normativ– decizii sau
regulamente – prin intermediul acţiunii în anulare. Dar, cu ocazia punerii în discuţie a unei decizii individuale nerespectate,
77
ei pot invoca ilegalitatea actelor sus menţionate, indirect, prin intermediul excepţiei de ilegalitate a actului general pe
baza căruia a fost emisă decizia individuală.
Astfel, particularii pot solicita nu anularea actului general de bază, ci numai pronunţarea de către Curte a neaplicării
acestuia cu privire la reclamant. Drept urmare, Curtea nu poate anula actul a cărui legalitate este contestată, ci doar îl
declară inaplicabil cu privire la reclamant.
Excepţia de ilegalitate este prevăzută de articolele 277 TFUE şi 156 TEuratom în termeni foarte generali: sub rezerva
expirării termenului prevăzut pentru acţiunea în anulare, în cazul unui litigiu privind un act cu caracter general adoptat de o
instituţie, un organ, un oficiu sau o agenţie a Uniunii, orice parte se poate prevala de motivele de drept prevăzute de art.
263 alin. 2 TFUE (necompetenţa, încălcarea unor norme fundamentale de procedură, încălcarea tratatului sau a oricărei
norme de drept privind aplicarea acestuia şi abuzul de putere) pentru a invoca în faţa Curţii de Justiţie a UE inaplicabilitatea
acestui act.
Poate fi invocată şi de statele membre, deşi au la dispoziţie acţiunea în anulare a actelor juridice ale Uniunii.
De asemenea, poate fi contestat numai regulamentul care are legătură firească cu cauza în care se pretinde
inaplicabilitatea.
Excepţia de ilegalitate nu este decât o procedură incidentă, care se grevează pe o altă acţiune - în anulare, care va putea fi
invocată doar înaintea Curţii de Justiţie, având în vedere că excepţia nu operează independent faţă de cauza aflată pe rol.
 Acţiunea în carenţă (art. 265 TFUE, 148 TEuratom)
Acţiunea în carenţă permite sancţionarea unei abţineri ilegale a Parlamentului European, Consiliului European, Consiliului,
Comisiei, Băncii Centrale Europene.
Potrivit art. 265 TFUE, în cazul în care, prin încălcarea prevederilor tratatelor, Parlamentul European, Consiliul European,
Consiliul, Comisia sau Banca Centrală Europeană se abţin să hotărască, statele membre şi celelalte instituţii ale Uniunii
pot sesiza Curtea de Justiţie a UE pentru a constata această încălcare. Dispoziţiile articolului menţionat se aplică, în
aceleaşi condiţii, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii care se abţin să hotărască.
Reclamanţii instituţionali privilegiaţi (posesori ai legitimitării procesuale active) sunt: statele membre, celelalte instituţii,
fără nici o distincţie (Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia, Curtea de Conturi, BCE şi CJUE).
Acţiunea este în principiu posibilă nu numai împotriva carenţei formulării actelor de decizie şi obligatorii, ci şi împotriva
carenţei formulării recomandărilor, avizelor (chiar prezentării unui aviz).
Reclamanţii privilegiaţi, cărora nici o cerinţă de interes nu le este necesară în vederea sesizării CJUE, pot pune în discuţie
lipsa adoptării oricărui tip de act – regulament, directivă, decizie, recomandare, aviz, propunere, proiect de buget – din
moment ce dreptul Uniunii impune adoptarea sa.
Reclamanţii individuali neprivilegiaţi pot fi orice persoană fizică sau juridică. Aceştia pot sesiza Curtea, în condiţiile
stabilite pentru reclamanţii privilegiaţi, în legătură cu omisiunea unei instituţii, organ, oficiu sau agenţie a Uniunii de a-i
adresa un act, altul decât o recomandare sau un aviz (art. 265 alin. ultim TFUE).
Aceasta înseamnă că acţiunea este exclusă împotriva omisiunii de adoptare a unui regulament sau aviz şi, în general, a unui
act care nu produce efecte juridice faţă de reclamant. Acest drept este mai restrâns decât în cazul acţiunii în anulare (art.
263 alin. 4 TCE), deoarece acesta face posibil contestarea unei decizii care nu i-a fost adresată reclamantului, dar care îl
priveşte direct şi individual. Curtea, prin jurisprudenţa sa, a aliniat admisibilitatea acţiunii în carenţă cu aceea a acţiunii în
anulare; este suficient ca actul a cărui omisiune este reproşată să privească direct şi individual reclamantul, chiar dacă
acesta nu este destinatar.
Legitimarea procesuală pasivă o au Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia, Banca Centrală
Europeană, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii, care se abţin să hotărască cu privire la a adresa un act, în condiţiile în care
erau obligate să facă acest lucru. Nu pot avea calitatea de pârât, Curtea de Justiţie a UE şi Curtea de Conturi.
Această acţiune este admisibilă numai în cazul în care instituţia, organul, oficiul sau agenţia respectivă a fost solicitată în
prealabil să acţioneze (art. 265 alin. 2 TFUE). În cazul în care, la expirarea unui termen de două luni de la data acestei
solicitări, instituţia, organul, oficiul sau agenţia nu şi-a precizat poziţia, acţiunea poate fi formulată.
Prin urmare, acţiunea poate fi introdusă numai dacă există o obligaţie legală a instituţiei respective de a acţiona.
Dacă se va constata existenţa legalităţii obligaţiei de a acţiona, Curtea va declara inacţiunea instituţiilor ca fiind ilegală şi le
va impune să acţioneze, adică să adopte actul comunitar cerut expres de textele legale sau în spiritul acestora. Hotărârea în
carenţă are caracter obligatoriu,instituţia trebuie să ia deci măsurile prevăzute în hotărârea Curţii.
 Acţiunea în constatarea încălcării de către un stat membru a obligaţiilor care îi revin în temeiul tratatelor (art. 258 -260
TFUE, art. 141-143 TEuratom)
Curtea de Justiţie are competenţa exclusivă, de a judeca statele membre pentru neîndeplinirea obligaţiilor impuse de
tratate şi de dreptul Uniunii în general.
78
 Reclamanţii (posesori ai legitimării procesuale active) care pot sesiza CJUE cu acţiune în constatarea încălcării de către un
stat a obligaţiilor care îi revin în temeiul tratatelor sunt:
 Comisia, potrivit art. 258 TFUE, sau
 statele membre, în baza art. 259 TFUE.
 Comisia are sarcina de a supraveghea comportamentul statelor, astfel încât, potrivit art. 17 TFUE, ea garantează
aplicarea dreptului Uniunii sub controlul CJUE.
Supravegherea exercitată de Comisie se materializează prin strângere de informaţii şi verificări în vederea realizării
sarcinilor încredinţate.
În cazul în care Comisia consideră, în urma verificărilor efectuate şi a informaţiilor culese, că un stat membru a încălcat
oricare dintre obligaţiile care îi revin în temeiul tratatelor, aceasta emite un aviz motivat cu privire la acest aspect, după ce
a oferit statului în cauză posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile (art. 258 alin. 1 TFUE).
În cazul în care statul membru în cauză nu se conformează acestui aviz în termenul stabilit de Comisie, aceasta poate sesiza
CJUE.
Oricare dintre statele membre poate sesiza Curtea de Justiţie a UE în care consideră că un alt stat membru a încălcat
oricare dintre obligaţiile care îi revin în temeiul tratatelor (art. 259 alin. 1 TFUE).
Cu toate acestea înainte ca un stat membru să introducă împotriva unui alt stat membru o acţiune întemeiată pe o pretinsă
încălcare a obligaţiilor care îi revin în temeiul tratatelor, acesta trebuie să sesizeze Comisia (art. 259 alin. 2 TFUE).
Şi în acest caz Comisia emite un aviz motivat, după ce a oferit posibilitatea statelor în cauză să îşi prezinte în contradictoriu
observaţiile scrise şi orale.
În situaţia în care Comisia nu a emis avizul în termen de trei luni de la introducerea cererii, absenţa avizului nu împiedică
sesizarea Curţii.
De asemenea, trebuie precizat faptul că, posibilitatea sesizării Curţii de către oricare stat membru care consideră că un alt
stat membru a încălcat obligaţiile ce rezultă din tratate pune în lumină mai mult competenţa internaţională a Curţii de
Justiţie a UE.
Legitimarea procesuală pasivă (pârâtul) o are statul membru care a încălcat o obligaţie care rezultă din tratate sau dintr -un
act al Uniunii (art. 259 alin. 1 TFUE).
Deoarece textele tratatelor, ale statutului Curţii şi ale regulamentului de procedură nu fixează un termen pentru
introducerea acţiunii în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor unui stat membru la Curtea de Justiţie, acesta este lăsat la
aprecierea reclamantului - Comisie sau stat membru.
După ce Curtea a fost sesizată - fie de Comisie (art. 258 TFUE, fie de statul membru (259 TFUE) - şi constată că un stat
membru a încălcat oricare dintre obligaţiile care revin în temeiul tratatelor, acest stat este obligat să ia măsurile pe care le
impune executarea hotărârii Curţii (art. 260 par. 1 TFUE).
Dacă statul membru în cauză nu a luat măsurile pe care le impune executarea hotărârii Curţii, Comisia poate sesiza Curtea,
după ce a dat statului în cauză de a-şi prezenta observaţiile.
În procedura de constatare a neîndeplinirii de către un stat a obligaţiilor ce îi revin în temeiul tratatelor rol determinant în
aplicarea sancţiunii pecuniare împotriva statului membru în cauză au, atât Comisia cât şi Curtea de Justiţie, astfel:
 Comisia indică cuantumul sumei forfetare sau al penalităţii cu titlu cominatoriu pe care statul membru în cauză trebuie
să le plătească şi pe care îl consideră adecvat situaţiei (art. 260 par. 2 TFUE);
 Curtea, în urma constatării că statul membru în cauză nu a respectat hotărârea sa, îi poate impune plata unei sume
forfetare sau a unor penalităţii cu titlu cominatoriu (art. 260 par. 2 TFUE), fără ca tratatul să prevadă obligaţia Curţii de a
ţine seama de indicaţiile Comisiei.
De asemenea TFUE (art. 260 par. 3) prevede expres un caz de neîndeplinire a obligaţiilor unui stat membru, spre exemplu,
statul respectiv nu şi-a îndeplinit obligaţia de a comunica măsurile de transpunere a unei directive adoptate în
conformitate cu procedura legislativă. Dacă, într-un astfel de caz, Comisia sesizează CJUE (în temeiul art. 258 TFUE):
 Comisia poate indica, în cazul în care consideră necesar, cuantumul sumei forfetare sau al penalităţii cu titlu cominatoriu
care urmează a fi plătită de statul respectiv şi pe care îl consideră adecvat situaţiei;
 Curtea, în urma constatării neîndeplinirii obligaţiei, poate impune statului membru respectiv plata unei sume forfetare
sau a unei penalităţi cu titlu cominatoriu, în limita valorii indicate de Comisie.
Obligaţia de plată intră în vigoare la data stabilită de Curte prin hotărârea sa.
 Neîndeplinirile de către state sunt acţiuni sau abstenţiuni contrare dreptului Uniunii (primar/originar, derivat, principii
generale) şi anume:
 actele juridice sau comportamentele contrare dreptului Uniunii sunt reprezentate prin legi, decrete, decizii
administrative; exemplul clasic este: transpunerea inexactă a unei directive, sau
79
 abstenţiunile sau inacţiunile sunt determinate de întârzieri sau neglijenţe în adoptarea măsurilor necesare aplicării
dreptului comunitar sau refuzul de a abroga o măsură internă contrară; exemplul clasic este: netranspunerea sau
transpunerea tardivă a unei directive.
Hotărârea de constatare a neîndeplinirii are caracter declarativ; revine statului să suporte consecinţele; în caz de
neexecutare, o nouă procedură poate conduce la o a doua hotărâre asupra aceleiaşi neîndepliniri.
Hotărârea se impune instanţelor statelor membre care nu şi-au îndeplinit îndatoririle prevăzute prin tratate şi implică
pentru acestea:
 obligaţia de a nu aplica o regulă recunoscută ca incompatibilă;
 obligaţia de recunoaştere a răspunderii (statului) ca urmare a încălcării dreptului Uniunii.
 O caz special de acţiune în constatare a neîndeplinirii obligaţiilor de către un stat membru a obligaţiilor prevăzute de
tratate, este prevăzut de art. 114 par. 9 TFUE, în sens de exercitare abuzivă de către statul în cauză a competenţelor
prevăzute de TFUE în domeniul apropierii legislaţiilor.
Este o situaţie derogatorie de la procedura prevăzută la articolele 258 şi 259 TFUE, deoarece Comisia şi orice stat membru
pot sesiza direct Curtea de Justiţie a UE în cazul în care consideră că un alt stat membru se face vinovat de exercitarea
abuzivă menţionată mai sus.
Este derogatorie pentru că:
- Comisia sesizează direct Curtea sărind peste procedura prin care emite un aviz motivat cu privire la încălcarea pretinsă,
după ce a oferit statului în cauză posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile, potrivit art. 258 TFUE;
- Statul membru care consideră că alt stat membru şi-a încălcat obligaţiile prevăzute de tratate, sesizează direct Curtea,
sărind peste procedura care prevede mai întâi sesizarea Comisiei cu pretinsa încălcare, urmată de avizul motivat al
Comisiei, după ce aceasta a oferit statului în cauză posibilitatea de a-şi prezenta în contradictoriu observaţiile scrise şi
orale, potrivit art. 259 TFUE.
Alte cazuri speciale de acţiuni formulate ca urmare constatării neîndeplinirii obligaţiilor de către statele membre a
obligaţiilor ce le revin, cu privire la care Curtea de Justiţie a UE este competentă, sunt, potrivit art. 271 pct. a şi e:
- litigiile privind îndeplinirea obligaţiilor statelor membre care rezultă din Statutul Băncii Europene de Investiţii. Consiliul de
administraţie al Băncii dispune în această privinţă de atribuţiile recunoscute Comisiei prin art. 258;
- litigiile privind îndeplinirea de către băncile centrale naţionale a obligaţiilor care rezultă din tratate şi din Statutul SEBC
(Sistemul European al Băncilor Centrale) şi ale BCE. În această privinţă, Consiliul guvernatorilor Băncii Centrale Europene
dispune, faţă de băncile centrale naţionale, de competenţe recunoscute Comisiei prin articolul 258 în raport cu statele
membre. În cazul în care Curtea constată că o bancă centrală naţională nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul
tratatelor, această bancă este obligată să adopte măsurile impuse de executarea hotărârii Curţii.
 Acţiunea împotriva sancţiunilor pecuniare
Comisia, în calitate de „gardian al tratatelor” are autoritatea „de a asigura aplicarea tratatelor precum şi a măsurilor
adoptate de instituţii în temeiul acestora. Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii, de către statele membre, sub
controlul Curţii de Justiţie a UE (art. 17 TFUE).
Astfel, o consecinţă a constatării neîndeplinirii obligaţiilor de către statele membre este faptul că instituţia Comisiei în cadrul
procedurii de constatare (..) instituită de art. 260 TFUE indică sancţiuni pecuniare pentru statul membru în cauză.
Dreptul de a impune sancţiuni pecuniare este acordat Comisiei de către Consiliu în baza TCE, anterior Tratatului de la
Lisabona, prin regulamentele adoptate în diverse materii (în special în materie de concurenţă).
Comisia este îndreptăţită să impună sancţiuni pecuniare pentru încălcarea dreptului Uniunii, adoptând decizii în acest scop,
care pot fi contestate la CJUE.
Deciziile luate de Comisie în materie de sancţiuni pecuniare pot fi contestate potrivit art. 256 TFUE şi dispoziţiilor
legislaţiei subsidiare. În practică ea este tratată ca o acţiune în anularea unei decizii, deşi este o acţiune independentă.
Punctul ei de pornire este decizia Comisiei, şi nu încălcarea pretinsă.
Curtea de Justiţie poate anula, mări sau micşora sancţiunile aplicate; se poate vorbi de o competenţă nelimitată a acesteia
în privinţa acţiunilor referitoare la sancţiunile aplicate.
 Acţiuni introduse de agenţii Uniunii
Acţiunea este prevăzută în art. 270 TCE şi 152 TEuratom.
Curtea de justiţie a UE este competentă să se pronunţe asupra oricărui litigiu dintre Uniune şi agenţii acesteia, în limitele şi
condiţiile stabilite prin Statutul funcţionarilor Uniunii şi regimul aplicabil celorlalţi agenţi ai Uniunii (art. 270 TFUE).
Categoria agenţilor Uniunii cuprinde funcţionarii Uniunii şi ceilalţi agenţi.
Primii sunt persoane numite în funcţii stabilite prin decizia scrisă a autorităţii competente să numească (potrivit
Regulamentului de personal în vigoare).
80
Ceilalţi agenţi sunt încadraţi în categoria personalului temporar, auxiliar, local etc. Funcţionarii sau agenţii Uniunii pot
formula anumite acţiuni în limitele Statutului funcţionarilor Uniunii, în faţa Tribunalului de Primă Instanţă. Ei pot face
sesizarea organelor jurisdicţionale competente, cu avizarea autorităţii de numire, prin intermediul superiorilor, în scopul
reglementării amiabile a litigiilor.
Acţiunea formulată de funcţionarul în cauză are caracterul unui contencios alternativ, care presupune:
 o acţiune în anulare atunci când un funcţionar sau un agent al Uniunii contestă legalitatea unui act individual, formulând
plângere în acest sens. Funcţionarul în cauză poate acţiona şi împotriva oricărui alt act care, chiar dacă acesta a fost adresat
altei persoane, îl afectează (de exemplu, persoanele care au fost numite sau promovate);
Trebuie ca funcţionarul în cauză să acţioneze pentru propriul interes, concret.
 o acţiune împotriva sancţiunilor pecuniare, atunci când funcţionarul sau agentul în cauză solicită o compensare
pecuniară.
 Acţiunea în responsabilitate
Uniunea Europeană, având în temeiul tratatelor personalitate juridică, poate produce prin activitatea pe care o desfăşoară,
în această calitate, pagube, care trebuie reparate, antrenându-se astfel răspunderea sa civilă.
Dispoziţiile TFUE reglementează atât răspunderea delictuală (extracontractuală) a Uniunii, directă sau indirectă, cât şi
răspunderea contractuală antrenată ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor care rezultă dintr-un contract.
În condiţiile prevăzute de TFUE persoanele interesate pot obţine repararea pagubelor astfel cauzate pe calea acţiunii în
răspundere, delictuală sau contractuală, după caz, în faţa Curţii de Justiţie a UE.
• Acţiunea în responsabilitate extracontractuală a Uniunii Europene. Potrivit art. 340 TFUE, ca regulă „în materie de
răspundere extracontractuală, Uniunea este obligată să repare, în conformitate cu principiile generale comune ordinilor
juridice ale statelor membre, prejudiciile cauzate de instituţiile sale sau de agenţii săi în exerciţiul funcţiunilor lor”.
În această materie, Uniunea nu reprezintă instituţia Băncii Centrale
Europene, deoarece, prin derogare de la regula enunţată mai sus, BCE trebuie să repare, în conformitate cu principiile
generale comune ale statelor membre, prejudiciile cauzate de aceasta sau de agenţii săi în exercitarea funcţiilor lor.
Soluţionarea litigiilor care au ca obiect repararea acestor prejudicii intră în competenţa Curţii de Justiţie a UE (art. 268
TFUE).
 Recursul Curţii de Justiţie împotriva deciziilor Tribunalului
Curtea de Justiţie este instanţa de recurs potrivit art. 256 par. 1 TFUE.
Deciziile pronunţate de Tribunal în primă instanţă, în cauzele avute în vedere de articolele 263 (acţiune în anulare), 265
(acţiune în carenţă), 268 şi 340 (acţiune în răspunde extracontractuală), 270 (litigii între Uniune şi agenţii săi) şi art. 272
(acţiune formulată în baza unei clauze compromisorii), toate TFUE, precum şi în cazul altor categorii de acţiuni care sunt
prevăzute în statutul Curţii de Justiţie, pot face obiectul unui recurs la Curtea de Justiţie limitat la chestiuni de drept, în
condiţiile şi limitele prevăzute de statutul CJUE. Motivul de recurs este limitat la chestiunile de drept, deci Curtea nu se
poate pronunţa asupra problemelor de fapt. În anumite cazuri însă este dificil să se facă distincţie între chestiunile de drept
şi cele de fapt, astfel încât anumite evenimente produse (şi considerate chestiuni de fapt) nu mai pot fi discutate sau puse la
îndoială încă o dată în faţa Curţii de Justiţie.
 Trimiterea preliminară în faţa Curţii de Justiţie
Originalitatea sistemului juridic al Uniunii Europene este dat de mecanismul trimiterii preliminare, expresie a cooperării
dintre judecătorul naţional şi Curtea de Justiţie a UE.
În acest sens, potrivit art. 19 TUE, „Curtea de Justiţie a UE hotărăşte în conformitate cu tratatele, cu titlu preliminar”, la
solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate
de instituţii.
Are competenţă de a judeca trimiteri preliminare, în baza art. 267 TFUE, şi Tribunalul, în domenii specifice stabilite de
Statut.
În cazul în care consideră că respectiva cauză necesită o decizie de principiu susceptibilă de a aduce atingere unităţii sau
coerenţei dreptului Uniunii, Tribunalul poate trimite cauza spre soluţionare Curţii de Justiţie. După cum am menţionat
deciziile pronunţate de Tribunal în trimiteri preliminare pot face, în mod excepţional, obiectul unei reexaminări de către
Curtea de Justiţie, în condiţiile şi în limitele prevăzute de statut, în cazul în care există un risc serios pentru unitatea sau
coerenţa dreptului Uniunii.
Obiectul trimiterii preliminare este, interpretarea dreptului Uniunii (în principiu dreptul primar şi dreptul derivat) sau
examinarea validităţii actelor adoptate de instituţii.

81
 Curtea de Justiţie are competenţa de a interpreta tratatele, respectiv, dreptul primar (anterior Tratatului de la Lisabona,
tratatele institutive ale Comunităţilor, tratatele de revizuire a acestora, ca şi anexele şi protocoalele adoptate cu acest
prilej).
 Curtea are competenţa să interpreteze şi să examineze validitatea „actelor adoptate de instituţiile Uniunii”, respectiv,
dreptul derivat. În acest sens Curtea are în vedere interpretarea şi examinarea de validitate pentru toate categoriile de acte
prevăzute la art. 288 TFE, inclusiv pentru cele care nu au denumirea prevăzută de articolul menţionat, şi anume „o
rezoluţie” a Consiliului..
Numai instanţa naţională - denumită jurisdicţie naţională prin tratatele anterioare Tratatului de la Lisabona - este
autoarea trimiterii preliminare.
Noţiunea de jurisdicţie naţională/instanţă naţională a fost definită de Curtea de Justiţie după criterii comunitare: originea
legală şi permanenţă organului de jurisdicţie, jurisdicţia sa obligatorie şi caracterul contradictoriu al procedurii pentru
litigiile pe care le are de soluţionat, modul de desemnare a membrilor săi şi misiunea sa de aplicare a regulilor de drept. De
asemenea, jurisdicţia abilitată să sesizeze Curtea de Justiţie a UE trebuie să fie cea care este chemată să soluţioneze litigiul
pe fond. În acest sens jurisdicţie naţională poate fi administrativă, civilă, penală.
Numai judecătorul naţional are competenţa de a invoca şi de a sesiza Curtea de Justiţie cu o chestiune preliminară, în
măsura în care el apreciază că trimiterea este necesară pentru a-şi pronunţa hotărârea. Părţile în litigiu (de fond) pot numai
să ridice chestiunea preliminară în faţa Curţii, eventual să o propună judecătorului naţional. Formularea chestiunii
preliminare şi trimiterea acesteia intră în competenţa instanţei naţionale, care judecă fondul cauzei.
Articolul 267 TFUE face distinge între instanţele care efectuează trimiterea chestiunii preliminare la Curte, după cum
hotărăsc, în primă sau în ultimă instanţă.
Primele, instanţele ale căror hotărâri sunt susceptibile de recurs, au facultatea de a sesiza Curtea, „dacă apreciază că o
decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre” (art. 267 alin. 2 TFUE).
A doua categorie de instanţe sunt cele ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac de drept intern. Acestea sunt
obligate să sesizeze Curtea de Justiţie
Caracterul incidental al procedurii de trimitere prejudiciară. Procedura preliminară este un incident la procedura care se
derulează în faţa instanţei naţionale.
Iniţiativa sesizării Curţii aparţine instanţei naţionale. Procedura debutează printr-o suspendare a procedurii naţionale,
urmată de o trimitere a unei chestiuni preliminare la Curte, ce are ca obiect fie interpretarea (...) fie examinarea de
validitate (...).
Raportul juridic de drept al afacerilor

Din punct de vedere terminologic, elementele de drept comercial care fac obiectul disciplinei dreptul
afacerilor sunt revendicate de ramura dreptului comercial. Denumirea drept comercial atribuită tuturor afacerilor
poate fi criticată, mai cu seamă pentru că termenii comerţ şi comercial desemnează, de fapt, operaţiunile legate de
marfă – distribuţia şi, uneori, activitatea de producţie. Dreptul afacerilor are un domeniu de reglementare mult mai
vast, acoperind şi faza de producţie. S-a exprimat în literatura juridică opţiunea pentru „denumirea drept al
afacerilor, ca alternativă a dreptului comercial, care cuprinde toate normele juridice ce reglementează afacerile,
indiferent de ce natură sunt, de drept privat sau de drept public.”
Denumirea drept al afacerilor sugerează ideea că acest drept reprezintă un ansamblu de norme juridice care
reglementează afacerile.
Noţiunea de afacere este sinonimă cu cea de comerţ – luată în sensul ei larg, ca activitate aducătoare de
profit, indiferent că ea constă exclusiv în schimbul şi circulaţia mărfurilor sau într-o altă variantă economică
(financiară, industrială etc.). Din câte se constată şi limbajul economic se adaptează mai uşor la noţiunea de
afacere. Au devenit deja uzuale expresii precum mediu de afaceri, om de afaceri, plan de afaceri etc.
Cu acelaşi înţeles, noţiunea de afacere este întâlnită şi în limbile de circulaţie internaţională, business în engleză,
affaire în franceză, geschaft în germană.

Norma juridică

Norma juridică se defineşte ca fiind o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie, care poate fi
îndeplinită, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
82
 Din această definiţie se desprind trăsăturile esenţiale ale normei juridice:
norma juridică are caracter general; ea prevede o conduită tipică ce se adresează tuturor persoanelor care
îndeplinesc condiţiile din ipoteza normei; de exemplu, Legea privind statutul personalului didactic, Legea
salarizării, Legea privind statutul studenţilor etc;
norma juridică are caracter impersonal, în sensul că ea nu se adresează direct unei persoane; chiar şi atunci când
vizează un organism unipersonal, norma juridică nu are în vedere persoana care, vremelnic, ocupă funcţia
respectivă, ci instituţia în sine; spre exemplu, atribuţiile Preşedintelui României;
norma juridică are un caracter obligatoriu, ea putând fi impusă subiectului de drept prin constrângere.
Structura logico-internă a normei juridice cuprinde următoarele elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza reprezintă acea parte a normei juridice care desemnează împrejurările concrete în care urmează să
se aplice norma, categoria de persoane cărora li se aplică, precum şi condiţiile care trebuie îndeplinite pentru
aplicarea normei.
Dispoziţia reprezintă cel mai importanat element al normei. Ea cuprinde conduita impusă subiectelor de
drept: ce trebuie să facă, ce nu trebuie să facă, ce anume pot să facă acestea.
Sancţiunea cuprinde consecinţele nerespectării prescripţiei din dispoziţie.
.
Clasificări ale normelor de drept:
După criteriul ramurii de drept din care fac parte, se disting norme de drept civil, de drept penal, de drept
administrativ, de drept comercial etc.
După felul conduitei pe care o prescriu, normele juridice pot fi imperative şi dispozitive.
Normele imperative sunt, la rândul lor de două feluri: norme onerative (care impun o anumită acţiune) şi
norme prohibitive (care interzic o anumită acţiune).
Normele dispozitive pot fi: permisive (fără a impune, ele permit săvârşirea unei acţiuni) şi supletive (ele
regelementează o anumită conduită, dar numai în mod subsidiar, dacă părţile nu şi-au determinat-o ele însele).
O categorie aparte o formează normele de recomandare, prin care o anumită reglementare legală se
recomandă să fie preluată cu adaptări şi de alte sectoare care se caracterizează printr-o relativă autonomie faţă de
autoritatea statală.
După gradul lor de precizie, sunt norme determinate (care cuprind în structura lor toate elementele) şi
norme nedeterminate (care nu au în cuprinsul lor întreaga structură). În acest caz actul normativ face trimitere la
alte norme (norme de trimitere) sau precizează că se va completa norma în cauză prin acte normative ulterioare
(norme în alb).
După sfera aplicării lor, normele pot fi generale, speciale şi de excepţie. Dacă par susceptibile de aplicare
două norme, se aplică întotdeauna cea specială. Normele de excepţie se regăsesc expres în lege şi sunt de strictă
interpretare şi aplicare.
După ierarhia existentă între diferite izvoare de drept, putem avea norme cuprinse în: Constituţie, legi,
decrete, hotărîrri sau ordonanţe de guvern, ordine ministeriale, decizii ale organelor judeţene sau locale.

Izvoarele dreptului

Noţiunea de izvor de drept are două înţelesuri:

în sens material, ea desemnează condiţiile materiale de existenţă care generează normele juridice;
în sens formal, ea reprezintă forma de exprimare a normelor juridice, cu alte cuvinte unde anume se găsesc normele
juridice
într-un sistem de drept dat.
În analiza de mai jos vom folosi sensul formal al noţiunii de izvor de
drept. Sensul material al noţiunii de izvor de drept este folosit mai mult în teoria generală a statului şi dreptului.
Principalul izvor de drept în sistemul nostru de drept, ca dealtfel în toate sistemele de drept care aparţin familiei
dreptului romanic (continental), este legea.

83
Conceptul de lege are două accepţiuni:
în sens larg, prin lege înţelegem orice act normativ,
în sens restrâns, prin lege se înţelege numai acel act normativ care este adoptat de Parlament, după o procedură
specifică. Potrivit legii, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
Legile constituţionale cuprind Constituţia şi legile de modificare a acesteia.
Legile organice reglementează domeniile stabilite prin Constituţie, de mare importanţă pentru societate şi
ele se adoptă numai prin votul a două treimi din numărul membrilor Parlamentului.
Legile ordinare se adoptă în toate celelalte domenii, cu majoritatea voturilor parlamentarilor prezenţi.
Alături de legi în sens restrâns, decretele-lege, decretele, ordonanţele şi hotărârile Guvernului, ordinele,
instrucţiunile şi regulamentele miniştrilor ori deciziile administraţiei publice locale au, de asemenea, valoare
normativă, cuprinzând norme juridice şi constituind izvoare de drept.
Sistemul de drept are o structură piramidală, este supus principiului ierarhiei actelor normative, potrivit
căruia actele normative inferioare trebuie să fie conforme cu cele superioare şi toate cu prevederile Constituţiei.
Un alt izvor de drept întâlnit în subsidiar este obiceiul sau cutuma.
Acesta cuprinde o regulă de conduită cristalizată în timp şi cu caracter de obligativitate.
Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept; importanţa lui variază de la un sistem de drept la altul.
În dreptul nostru, obiceiul este izvor de drept în măsura în care dreptul scris trimite la el. De exemplu, art.
970 alin. 2 C. Civ. prevede: convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar şi la toate urmările ce
echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.
Jurisprudenţa sau practica judiciară formată din hotărârile judecătoreşti date de instanţele de toate gradele nu este
admisă în sistemul nostru ca fiind izvor de drept. Dar ea constituie izvor de drept în sistemul anglo-saxon, unde
judecătorul este obligat să se conformeze precedentelor judiciare în materie.
Doctrina sau literatura juridică, rod al preocupărilor teoreticienilor dreptului nu constituie izvor de drept. Dar ea
pote influenţa soluţiile judecătorilor sau, prin propunerile formulate, poate conduce la adoptarea de noi norme
juridice sau modificarea ori abrogarea celor existente. Propunerile de lege ferenda (despre legea care urmează să
fie elaborată) apărute în doctrină au o importanţă deosebită. Ele apar prin contrast cu reglementarea de lege lata
(despre legea în vigoare).

Raportul juridic

Orice raport juridic reprezintă o relaţie socială reglementată de o normă juridică.

Raportul juridic civil reprezintă relaţia socială cu caracter patrimonial sau nepatrimonial ce se încheie între
persoane fizice şi juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică, relaţie reglementată de o normă de drept civil.
Raportul juridic civil are următoarele caractere juridice:
caracter social, deoarece el nu se poate ăncheia decât între persoane şi nu între oameni şi bunuri. Chiar şi
raporturile juridice născute din exerciţiul dreptului de proprietate se nasc tot între oameni, şi anume între proprietar
şi toţi ceilalţi membri ai societăţii cărora le revine obligaţia generală negativă de a nu face nimic de natură să aducă
atingere dreptului proprietarului.
caracter patrimonial, în măsura în care raportul juridic civil are un conţinut economic, ce poate fi evaluat în bani;
caracter personal nepatrimonial, în cazul raporturilor juridice civile ce nu pot fi evaluate în bani;
poziţia de egalitate juridică a părţilor este caracteristica fundamentală ce deosebeşte un raport specific dreptului
privat de un raport de drept public, raport de autoritate;
caracter dublu voliţional, el presupune conjugarea a două voinţe:
voinţa legiuitorului, care reglementează o anume relaţie între indivizi prin norme de drept,
voinţa părţilor implicate, a subiectelor de drept între care se naşte raportul juridic respectiv. Această a doua latură a
caracterului voliţional se întâlneşte numai în cazul raporturilor juridice născute din acte juridice civile, ştiut fiind că
actul juridic civil este manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice.

84
În structura oricărui raport juridic civil se regăsesc trei elemente: subiecte, obiect şi conţinut.

4.1 Subiectele sau părţile raportului juridic

Sunt subiecte ale raportului juridic civil persoanele fizice şi juridice, titulare de drepturi şi obligaţii.
Părţile raportului juridic pot avea:
calitatea de subiect activ, dacă sunt titulare de drepturi,
calitatea de subiect pasiv, dacă sunt titulare de obligaţii.
De asemenea, în cadrul unor raporturi obligaţionale ce îşi găsesc
izvorul în contracte civile specifice, părţile contractante, la rândul lor, poartă denumiri specifice:
în cadrul contractului de locaţiune, locator şi locatar,
în cadrul contractului de donaţie, donator şi donatar,
in cadrul contractului de mandat, mandant şi mandatar etc.
Este posibil ca aceeaşi persoană să întrunească atât calitatea de subiect
activ, cât şi pe cea de subiect pasiv. Astfel, în contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul are calitatea de subiect
activ, fiind titularul dreptului de a pretinde de la cumpărător preţul bunului vândut, cât şi calitatea de subiect pasiv,
fiind titular al obligaţiei de predare a bunului către cumpărător.
La rândul său, cumpărătorul este subiect activ, deoarece este titular al dreptului de a pretinde bunul cumpărat, dar,
în acelaşi timp, este şi subiect pasiv, fiind titularul obligaţiei de plată a preţului.
În anumite raporturi juridice apare o pluralitate de subiecte. Pluralitatea de subiecte poate fi:
activă, atunci când într-un raport juridic există mai mulţi creditori şi un singur debitor,
pasivă, atunci când într-un raport juridic există mai mulţi debitori şi un singur creditor,
mixtă, atunci când într-un raport juridic există mai mulţi debitori şi mai mulţi creditori.

Persoana fizică

Persoana fizică reprezintă omul, privit în individualitatea sa, ca titular de drepturi şi obligaţii, care se
identifică prin trei elemente: nume, domiciliu şi stare civilă.
Participarea sa la raporturile juridice este pusă în lumină de instituţia capacităţii civile. Capacitatea civilă
cuprinde două elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă se defineşte ca fiind aptitudinea generală şi abstractă a persoanei fizice de a avea
drepturi şi obligaţii civile.
Din punct de vedere juridic, capacitatea de folosinţă se caracterizează prin următoarele:
legalitate, ea fiind reglementată doar prin lege,
generalitate, ceea ce presupune că fiecare persoană are aptitudinea de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile,
inalienabilitate, ce presupune imposibilitatea de a fi înstrăinată,
intangibilitate, deoarece nu i se pot aduce îngrădiri decât prin texte exprese de lege,
egalitate, potrivit căreia toate persoanle au în mod egal capacitate de folosinţă, fără discriminări,
universalitate, potrivit căreia capacitatea de folosinţă este recunoscută tuturor indivizilor.
În ceea ce priveşte începutul capacităţii de folosinţă, Decretul nr.31/1954 privind persoana fizică şi persoana
juridică stabileşte următoarea regulă: persoana fizică dobândeşte capacitate de folosinţă la naştere. Din acel
moment ea va putea lua parte la raporturile juridice civile.
Prin excepţie, în materie succesorală, Codul civil recunoaşte posibilitatea dobândirii anticipate a capacităţii
de folosinţă pentru copilul conceput, dar încă nenăscut, cu condiţia să se nască viu. Proba docimaziei (prin care se
atestă prezenţa aerului în plămâni) este cea prin care se dovedeşte că un copil s-a născut viu. Copilul născut mort se
consideră că nu există şi că nu a existat niciodată, astfel încât, în mod retroactiv, capacitatea lui de folosinţă
anticipată dobândită va fi anulată.

În privinţa sfârşitului capacităţii de folosinţă, regula este că aceasta se pierde la moarte. Dacă moartea este
fizic constatată, existând un cadavru, capacitatea de folosinţă ia sfârşit la data trecută în certificatul de deces.

85
 Dacă nu există corpul neînsufleţit al persoanei, ci persoana a dispărut, legea prevede procedura declarării
judecătoreşti a morţii.
Este necesar ca de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut cel puţin 2 ani. Data
încetării capacităţii de folosinţă este data stabilită ca fiind data morţii în hotărârea declarativă de moarte.
Capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea omului de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi
asuma şi executa obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile.
Capacitatea de exerciţiu depinde de existenţa capacităţii de folosinţă (care este recunoscută tuturor
oamenilor), precum şi de existenţa calitatea discernământului.
Din punct de vedere juridic, discernământul este posibilitatea persoanei de a înţelege şi de a-şi reprezenta
efectele actelor pe care le încheie. Dobândirea discernământului este rezultatul unui proces treptat de maturizare.
În funcţie de gradul de dezvoltare a discernământului, există trei ipostaze ale capacităţii de exerciţiu:
Lipsa capacităţii de exerciţiu – specifică minorilor sub 14 ani şi interzişilor judecătoreşti (persoane care, din cauza
unei boli psihice, în baza unei hotărâri judecătoreşti nu au aptitudinea de a încheia acte juridice). Aceste persoane
nu pot încheia acte juridice civile. Pentru încheierea lor ei sunt reprezentaţi de părinte sau tutore. Prin excepţie,
minorul sub 14 ani va putea încheia singur actele juridice zilnice, mărunte (cum ar fi cumpărarea de alimente) şi
acte de conservare. Actele de conservare sunt cele prin care se preîntâmpină o pierdere; ele nu pot fi niciodată
prejudiciabile pentru cel care le încheie.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă – specifică minorilor între 14 şi 18 ani. Pentru aceste persoane există mai multe
categorii de acte juridice:
acte juridice pe care minorul între 14 şi 18 ani le poate încheia valabil, personal şi singur: actele pe care le putea
încheia singur şi înainte de a fi împlinit vârsta de 14 ani, contul în bancă, actele juridice de administrare prin care
se pune în valoare un bun sau un patrimoniu;
după împlinirea vârstei de 16 ani minorul poate încheia singur testament, în limita a jumătate din ceea ce ar fi putut
dispune dacă ar fi fost major;
acte juridice pe care minorul între 14 şi 18 ani le poate încheia valabil numai cu încuviinţarea prealabilă a
ocrotitorului său legal: unele acte de administrare, cum ar fi închirierea unui bun, repararea unui bun, precum şi
actele de dispoziţie, cum ar fi vânzarea, ipotecarea, renunţarea la un drept – în cazul acestora din urmă minorul
între 14 şi 18 ani va avea nevoie în plus şi de încuviinţarea autorităţii tutelare;
acte juridice pe care minorul între 14 şi 18 ani nu le poate încheia deloc: donaţiile şi garantarea obligaţiei altuia.
Această interdicţie se explică prin necesitatea ocrotirii minorului.
Capacitatea de exerciţiu deplină – specifică persoanelor majore, de peste 18 ani, dacă nu au fost puse sub
interdicţie. Ca principiu, majorii au posibilitatea de a încheia în concret toate actele juridice, cu excepţia celor în
privinţa cărora există îngrădiri ale capacităţii de folosinţă.
4.1.2 Persoana juridică
Persoana juridică reprezintă un colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de
drepturi şi obligaţii civile.
Prin excepţie, există şi persoane juridice care nu reprezintă colectivităţi de oameni. De exemplu, societatea
cu răspundere limitată cu asociat unic, în spatele căreia stă o singură persoană fizică.
Persoana juridică se identifică prin denumire, sediu, firmă, emblemă, elemente de identificre fiscală etc.
Elementele constitutive ale oricărei persoane juridice sunt:
o organizare de sine stătătoare (structuri specifice de conducere, de administrare etc.),
un patrimoniu propriu, diferit atât de patrimoniul altor persoane, cât şi de patrimoniile persoanelor care compun
persoana juridică respectivă,
un scop propriu, bine determinat, în acord cu interesul obştesc.
Ca şi în cazul persoanei fizice, persoana juridică este definită prin capacitate civilă – de folosinţă şi de exerciţiu,
capacitate care, de regulă, se dobândeşte din momentul înfiinţării sale legale.
Persoana juridică îşi desfăşoară întrega activitate cu respectarea principiului specialităţii capacităţii de
folosinţă. Conform acestui principiu, o persoană juridică nu poate avea decât acele drepturi şi obligaţii care
corespund scopului pentru care a fost constituită. Nerespectarea acestui principiu atrage nulitatea absolută a actelor
încheiate de persoana juridică.
86
Cronologia construcţiei europene

Instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului – C.E.C.O.

Propunerea a fost acceptată iniţial de 6 state – Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
Marea Britanie, la 27 mai 1950 s-a declarat neinteresată prin refuzul de a participa la negocieri, pe motiv că nu
putea lua în considerare o limitare, chiar parţială, sub aspectul suveranităţii. Următoarele evenimente, au marcat
instituirea Tratatului C.E.C.O., astfel :
- pe data de 10 iunie 1950 declaraţia lui Schuman a fost urmată de negocieri deschise la Paris;
- la 20 iunie 1950 a avut loc tot la Paris o Conferinţă care a avut ca scop elaborarea Tratatului
instituind C.E.C.O.;
- la 18 aprilie 1951 a fost semnat la Paris Tratatul C.E.C.O. ;
- la 25 iulie 1952 Tratatul C.E.C.O. a intrat în vigoare, după ratificarea acestuia de cele 6 state:
Franţa, Italia, R.F.Germania, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
Tratatul a fost încheiat pentru o perioadă de 50 ani. La 10 februarie 1953 se deschide Piaţa comună, pentru
cărbune, iar la 10 mai 1953, pentru produse siderurgice.
Tratatul de la Paris transferă de la statele membre un anumit număr de competenţe - cu puteri de decizie –
către instituţiile comunitare, create de acesta. Ca şi Tratatele europene ulterioare (C.E.E. şi C.E.E.A.), Tratatul
C.E.C.O. reprezintă mai mult decât un acord internaţional clasic, deoarece a creat instituţii independente de
autorităţile publice naţionale şi le-a înzestrat cu drepturi suverane în domeniile legislativ, administrativ şi judiciar,
drepturi care le-au fost transferate –după cum am arătat – de la statele membre. Cele 4 instituţii create de Tratatul
C.E.C.O. sunt următoarele:
- Înalta Autoritate - organism cu pronunţat caracter supranaţional (în prezent Comisia Europeană). Are
responsabilitatea de a administra piaţa comună a cărbunelui şi oţelului ,,în care să domnească libera circulaţie şi
libera concurenţă – obiectiv al Tratatului – scop în care are puteri decizionale – obligatorii - pe care le exercită nu
numai asupra statelor membre ci şi direct asupra întreprinderilor de sector.
- Adunarea parlamentară - îi este încredinţată controlul politic al Înaltei Autorităţi.
- Consiliul Special de Miniştri - garantează că Înalta Autoritate acţionează în strânsă legătură cu guvernele
naţionale.
- Curtea de Justiţie – asigură autoritatea dreptului în limitele teritoriale ale celor 6 state semnatare ale
Tratatului. Tratatul de la Paris reprezintă un prim pas pe calea integrării europene, un model de integrare juridică,
instituţiile C.E.C.O. pregătind istituţiile celor două comunităţi create ulterior – C.E.E. şi C.E.E.A. Integrarea
realizată prin crearea C.E.C.O. n-a putut fi extinsă şi pe plan politic dat fiind nereuşita – din anii 1953, 1954 - a
două noi propuneri de cooperare mai strânsă a celor 6 state sub forma Comunităţii europene de apărare şi a
Comunităţii politice europene

Instituirea Comunităţii Economice Europene (C.E.E.) şi a Comunităţii Europene a Energiei

Atomice (C.E.E.A. sau E.U.R.A.T.O.M.)
La 25.03.1957, la Roma au fost semnate două tratate:
- Tratatul ce instituie o Comunitate Europeană a Energiei Atomice –T.C.E.E.A., vizând promovarea
utilizării energiei nucleare în scopuri paşnice şi dezvoltarea unei puternice industrii nucleare;
- Tratatul ce instituie o Comunitate Economică Europeană – Piaţa comună. Scopurile politice sunt
precizate în Preambulul Tratatului, potrivit căruia cele 6 state se declară ,,angajate în stabilirea fundamentelor unei
Uniuni fără încetare mai strînsă între popoarele Europei,,. → Odată cu semnarea Tratatelor
de la Roma (25.03.1957), a fost adoptată (la Roma) ,,o Convenţie relativă la unele instituţii comune Comunităţilor
Europene,, şi anume - Adunarea parlamentară şi Curtea de Justiţie.
La 01.01.1958 cele două tratate intră în vigoare, ca urmare a ratificării lor de către părţile contractante (cele
6 state membre ale C.E.C.O.) conform propriilor proceduri constituţionale. Ambele tratate au fost încheiate pe o
durată nelimitată.
La 17 .04.1957 au fost semnate la Bruxelles protocoalele cu privire la privilegii şi imunităţi şi la Curtea de
Justiţie a C.E.E. şi C.E.E.A.

87
 Angajamentele imediate prevăzute în conţinutul Tratatului C.E.E. preluate din raportul Spaak, vizează
realizarea unei zone de politică comună, cu o puternică unitate a producţiei care să pemită o expansiune continuă, o
stabilitate crescută, o creştere accelerată a nivelului de viaţă. În acest scop, tratatul prevede mai întâi crearea unei
pieţe comune la nivelul celor 6 state, care să aibă caracteristicile unei pieţe naţionale, şi care să determine
realizarea unei uniuni vamale care să presupună libera circulaţie internă a mărfurilor şi protecţia externă printr - un
tarif vamal comun, libera circulaţie a factorilor de producţie (a persoanelor, a întreprinderilor, a serviciilor, a
capitalurilor) și protecţia liberei concurenţe.
Tratatul C.E.E. prevede de asemenea atât armonizarea politicilor economice generale cât şi
dezvoltarea politicilor sectoriale comune în special în: agricultură, transporturi, relaţii comerciale cu statele
terţe.
În plan instituţional cele două tratate de la Roma preiau modelul T.C.E.C.O. însă într-o structură
mai puţin deschisă caracterului supranaţional. Din această perspectivă, în doctrina de specialitate s-a
precizat că ,,prin mecanismul instituţional şi decizional pe care-l prevăd elementele supranaţionale să fie
măcar în aparenţă contracarate.
Cele două Comunităţi, prin actele lor institutive, ca şi prin actele lor adiţionale, au două instituţii
comune cu C.E.C.O. : Adunarea Parlementară şi Curtea de Justiţie. Tratatatele C.E.E. şi C.E.E.A. prevăd
pentru cele două Comunităţi următoarele instituţii: Consiliul de Miniştri - ca organ de conducere generală,
Comisia executivă- ca organ executiv, respectiv Consiliul Ministerial - ca organ suprem, Comisia - ca
organ executiv.
În privinţa Marii Britanii, aceasta a decis în favoarea integrării sub forma unei asocieri, care în
condiţiile date, aceasta să aibă loc între statele membre O.E.E.C rămase, şi cele 6 state comunitare, care să
constituie o unitate economică de sine stătătoare, în cadrul unei zone de comerţ liber.
La 8 aprilie 1965, la Bruxelles se produce o simplificare în plan instituţional, prin semnarea aşa
numitului Tratat de Fuziune a executivelor, intrat în vigoare la 1 iulie 1967, dată de la care Comunităţile
Europene au comune, pe lângă cele două instituţii Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie (comune din
1967), şi Consiliu şi Comisia.
▪ Cu prilejul fuziunii executivelor, cele 6 state semnatare ale Tratatelor comunitare au adăugat
mecanismului comunitar, un Comitet de reprezentanţi permanenţi – C.O.R.E.P.E.R. – compus paritar din
miniştri reprezentanţi ai statelor membre. C.O.R.E.P.E.R. are atribuţia de a pregăti şedinţele Consiliului de
miniştri, de a cenzura, modifica şi aproba în unanimitate orice propunere sau iniţiativă, luată cu majoritate
în Comisia Executivă, ce urmează să devină act comunitar.
▪ La 29. 01. 1966 are loc celebrul acord asupra dezacordului semnat la Luxemburg, prin care Franţa – ce
aplicase aşa numita politică a scaunului gol prin refuzarea de a participa, aproape 7 luni, la lucrările
instituţiilor comunitare, stagnând astfel activitatea acestora – îşi impune voinţa ca ,,în Consiliul Ministerial
să se adopte orice decizie cu unanimitate sau deloc,,. Prin urmare regula majorităţii în adoptarea deciziilor
care trebuia realizată la sfîrşitul anului 1965, a fost amânată reprezentând o ameninţare pentru suveranitatea
statelor membre.
Între 1-2 decembrie 1963, la Haga a avut loc reuniunea şefilor de stat şi de guvern prin care s-a luat
hotărârea de a deschide negocierile între Comunităţi şi statele care au înaintat cereri de aderare.
De la 1 iulie 1968 a devenit complet operaţională Uniunea Vamală, cu 18 luni înaintea calendarului
stabilit de Tratat. Din acel moment tarifele şi restricţiile cantitative dintre statele membre (cele 6 state) erau
complet abolite, barierele vamale interne complet suprimate şi un tarif extern comun, finalizat.

Extinderea Uniunii Europeane

La 22 decembrie 1972, la Bruxelles, are loc semnarea Tratatului de aderare a Marii Britanii,
Irlandei, Norvegiei şi Danemarcei la Comunităţile Europene. Tratatul intră în vigoare la 1 ianuarie 1973.

88
Norvegia n-a aderat la Comunităţi deoarece n-a ratificat Tratatul, ca urmare a referendumului negativ din
24 septembrie 1972.
A doua lărgire a Comunităţilor Europene a fost iniţiată de Grecia care a cerut aderarea la 12 iunie
1975, ea a fost admisă la 1 ianuarie 1981.
Cu Spania şi Portugalia, care au formulat cereri de aderare la 28 martie, respectiv, 28 iulie 1977, şi
care au fost admise de 1 ianuarie 1986, Comunităţile Europene numărau în 1986, 12 state membre.
▪ În zilele de 9 şi 10 decembrie 1974, la Paris, şefii de stat şi de guvern din ţările membre ale
Comunităţilor Europene hotărăsc să se întâlnească de cel puţin de trei ori pe an în cadrul unei Reuniuni
politice numită Consiliu European
▪ La 20 septembrie 1976, reprezentanţii în Cosiliu ai statelor membre au semnat Actul privind alegerea
reprezentanţilor Adunării prin sufragiu universal direct. Primele alegeri au avut loc în iunie 1979.
▪ La 5 aprilie 1977 Parlamentul European, Consiliu şi Comisia au elaborat o Declaraţie Comună asupra
Drepturilor Fundamentale document la care s-au asociat şi şefii de stat şi de guvern prin propria Declaraţie
asupra Democraţiei.
▪ La 19 iunie 1983, cei zece şefi de stat şi de guvern au semnat în cadrul Consiliului European de la
Stuttgart o ,,Declaraţie solemnă asupra Uniunii europene,, exprimându-şi voinţa de a transforma întregul
complex de relaţii dintre statele membre într-o Uniune Europeană
▪ La 14 iunie 1985 Comisia C.E. prezintă Consiliului European ,, Cartea Albă privind finalizarea Pieţei
Interne ,, al cărui obiectiv urma să fie realizat în termen de 7 ani (până la 31.12.1992) pe baza unui program
şi un calendar complex. Pentru a face posibilă implementarea acestui program, statele membre au hotărât
amendarea tratatelor existente prin Actul Unic European.

Actul Unic European

Actul unic a fost semnat la Luxemburg la 17 februarie şi la Haga la 28 februarie 1986 şi a intrat în
vigoare la 1 iulie 1987. Actul a fost numit ,,unic,, deoarece combină două instrumente diferite: primul care
prevede modificarea celor trei tratate europene, iar cel de-al doilea care constituie un acord între statele
membre pentru formularea şi implementarea în comun a unei politici externe comune.
A.U.E are drept obiectiv finalizarea ,,pieţei interne,,. Trecerea de la ,,piaţa comună,, la ,,piaţa
internă,, nu este o simplă modificare terminologică, ci este considerat un obiectiv ambiţios care implica
adoptarea a 310 directive de apropiere a legislaţiilor în vederea stabilirii progresive a pieţei interne până la
31 decembrie 1992.
În Actul Unic European se regăsesc, în mare parte, cele trei categorii de măsuri - eliminarea
frontierelor fizice, tehnice şi fiscale - precizate în Carta Albă. În acest context, piaţa internă, a fost
preconizată să asigure :
- o zonă fără frontiere interne în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciiilor şi
capitalului este asigurată în conformitate cu dispoziţiile Tratatului;
- politica socială (articolele 21 şi 22, prin care A.U.E. introduce în Tratatul C.E.E. art. 118 A şi art.
118 B);
- coeziunea economică şi socială (Titlul V, articolele 130 A la 130 E, titlu nou adăugat în Tratatul
C.E.E. în partea a treia referitoare la ,,Politica Comunităţii);
- cercetarea ştiinţifică şi tehnologică (tilu VI, articolele130F la 130 Q, titlu nou adăugat în Tratatul
C.E.E. în partea a treia referitoare la ,,Politica Comunităţii);
- mediul înconjurător (titlu VII, articolele 130 R la 130 T, titlu nou adăugat în Tratatul C.E.E. în
partea a treia referitoare la ,,Politica Comunităţii).
AUE cuprinde atât prevederi noi, cât şi prevederi modificatoare a tratatelor, referitoare la:
- structura instituţională - atribuţii ale Parlamentului European în domeniul legislativ (cu privire la
o mai mare implicare a acestei instituţii înprocedurile legislative), puterile acordate Comisiei pentru
aplicarea regulilor stabilite de Consiliu, crearea Tribunalului de Primă Insatnţă;

89
 - întărirea procesului decisional al Comunităţilor prin: extinderea votului cu majoritate calificată,
includerea în Tratat a capitolelor privind coeziunea economică şi socială (dezvoltare regională), cercetarea
şi dezvoltarea tehnologică şi mediul.
A.U.E. a creat condiţiile pentru punerea în aplicare a reformelor care să conducă la realizarea
Uniunii Economice şi monetare şi la cooperarea în domeniul politicii externe pentru edificarea unei Uniuni
politice. Aceste obiective au fost discutate la 27-28 iunie 1988, în cadrul Consiliului European de la
Hanovra, şi încredinţate la 15 decembrie 1990, celor două conferinţe interguvernamentale deschise la
Roma. Modificările Tratatelor comunitare potrivit obiectivelor amintite ar fi urmat să fie ratificate până la
sfârşitul anului 1992.
În anul 1995 intră în vigoare Tratatul Schengen
La 1 ianuarie 1990 se înfiinţează oficial Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare -
B.E.R.D., cu sediul la Londra.
La 1 iulie 1990 începe prima fază a Uniunii Economice şi Monetare (1990-1994).
La 22 octombrie 1990 România semnează un Tratat de cooperare cu Comunităţile europene.
În anul 1991 se desfiinţează C.A.E.R. (5. 01.1991) şi Pactul de la Varşovia (25.02.1991).
În anul 1992, Consiliul Ministerial votează Codul vamal comunitar.

Tratatul de la Mastricht - Tratatul asupra Uniunii Europene

La 7 februarie 1992 cei 12 membri ai Comunităţilor Europene au semnat la Mastricht Tratatul

privind instituirea Uniunii Europene, care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
În timp ce Tratatul de la Roma stabilea ,,fundamentele unei uniuni fără încetare mai strânsă între
popoarele europene, şi A.U.E. cuprindea în preambulul său, pentru prima dată, hotărârea statelor de a
realiza o Uniune europeană, tratatul de la Mastricht marcheză o nouă etapă în procesul de creare a unei
Uniuni fără încetare mai strânsă între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cât mai aproape
posibil de cetăţeni (art. A alin. 2).
Tratatul asupra Uniunii europene cuprinde şapte titluri precedate de preambul. Cele şapte titluri
cuprind:
- Dispoziţii comune (Titlul I, articolele A la F). Acestea se referă la o Uniune Europeană prin fixarea
obiectivelor acesteia: stabilirea unei uniuni economice şi monetare incluzând în cele din urmă o monedă
unică, o politică externă şi de securitate comună cuprinzând şi evenuala stabilire a unui cadru pentru o
politică de apărare comună, introducerea cetăţeniei uniunii, cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor
interne, păstrarea acquisu-lui comunitar şi respectarea principiului subsidiarităţii;
- Dispoziţii pentru modificarea Tratatelor ce instiuie Comunitatea economică europeană (în
vederea stabilirii Comunităţii europene, art.G), Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului ( art. H ),
Comunitatea europeană a energiei atomice (art.I), cuprinse în Titlurile, II, III, IV;
- Dispoziţii privind politica externă şi de securitate comună ( articolele J la J 11);
- Dispoziţii asupra cooperării în domeniile justiţiei şi afacerilor interne( articolele K la K 9);
- Dispoziţii finale ( articolele L la S);
→ Uniunea europeană, potrivit Tratatului de la Mastricht, este întemeiată pe următorii piloni sau
fundamente:
- Comunităţile – primul pilon;
- Politica externă şi de securitate comună – P.E.S.C. - al doilea pilon;
- Cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne - J.A.I. - al treilea pilon.
Uniunea europeană – potrivit TMs., nu are personalitate juridică, nu are capacitatea de a se angaja
ca atare pe plan extern faţă de state terţe, nu are competenţa de a încheia tratate, ea se poate angaja numai în
plan politic. Comunităţile îşi păstrează personalitatea lor juridică putând să se angajeze şi să angajeze
statele membre în acorduri internaţionale.
Uniunea europeană dispune de un cadru instituţional unic, constituit în principal dintr-o singură
instituţie care este cu adevărat instituţia Uniuii, respectiv, Consiliul european, care impulsionează
dezvoltarea Uniunii şi defineşte orientările politicii generale.

90
 Prin urmare sistemul instituţional unic al Uniunii Europene este format din instituţiile comunitare
(Consiliul Comunităţilor Europene, devenit prin Tratatul de la Mastricht Consiliul Uniunii Europene,
Parlamentul european, Comisia europeană, Curtea de justiţie) şi Consiliul european.
La 2 mai 1992 a fost semnat la Porto Acordul de constituire a unui Spaţiu Economic European
(S.E.E.) între ţările membre ale Acordului European de Liber Schimb (A.E.L.S.) şi Comunitatea
Europeană. Acordul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.
La 21 decembrie 1992, Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia semnează la Cracovia Tratatul de
înfiinţare a C.E.F.T.A.
La 21 - 22 iunie 1993 are loc Consiliul european de la Copenhaga ocazie cu care se precizează că
statele est-europene vor fi admise în Uniunea Europeană de îndată ce vor îndeplini condiţiile sau criteriile
economice şi politice fixate prin tratatele de asociere. Atfel, o ţară candidată trebuie să aibă instituţii stabile
care să garanteze democraţia, primatul dreptului, drepturile omului, respectarea minorităţilor şi protecţia lor
(criterii politice), existenţa unei economii de piaţă viabile, precum şi capacitatea de a face faţă presiunii
concurenţiale şi forţelor pieţei în interiorul uniunii (criterii economice) şi să respecte acquis-ul comunitar.
După adoptarea T.U.E. alte zece state au depus cereri de aderare: România, Cehia, Slovacia, Ungaria,
Polonia, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia şi Lituania.
Din anul 1994 funcţionează Institutul Monetar European –I.M.E., cu sediul la Frankfurt, şi începe a
doua etapă a Uniunii Economice şi Monetare - U.E.M.
De la 9 mai 1994 România devine membru asociat la Uniunea Europei Occidentale - U.E.O.
La reuniunea Consiliului European de la Edinburg din decembrie 1992, s-a hotărât ca de la
începutul anului 1993 pot începe negocierile de aderare cu Austria, Finlanda şi Suedia. În acelaşi an, în
noiembrie, Norvegia a înaintat cerere de aderare, dar a retras-o în urma unui referendum negativ. Aderarea
celor trei ţări la U.E. a devenit efectivă la 1 ianuarie 1995. Prin această a IV-a lărgire dată U.E. numără
15 state membre
La 22 iunie 1995, România depune la Paris în mod oficial crerea de aderare la U.E. În acelaşi an la
Consiliul European de la Cannes se elaborează o ,,Carte Albă,, ce conţine măsuri în vederea armonizării
legislative pentru statele europene asociate.
Cu privire la cererile de aderare ale celor 10 state menţionate, Comisia a adoptată 16 iulie 1997
,,Agenda 2000 Pentru o Europă mai puternică şi mai extinsă,, prin care se fac recomandări detaliate în cazul
fiecărei cereri şi asupra lansării procesului de negociere. Punctul de vedere al Comisiei a fost ca aceste
negocieri trebuie să fie deschise cu numai şase ţări: Polonia, Ungaria, Cehia, Estonia, Slovenia şi Cipru. La
10 noiembrie 1997 Consiliu şi-a exprimat acordul său asupra componentelor strategiei de preaderare
stabilită în ,,Agenda 2000,,.
În anul 1998 intră în vigoare Convenţia Europol de cooperare poliţienească, prin care s-a creat
Biroul European de Poliţie.

Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Amsterdam reprezintă, după A. U. E. şi Tratatul de la Mastricht, cea de-a treia

revizuire importantă a Tratatelor comunitare. Acesta a fost semnat la 2 octombrie 1997 la Amsterdam,
urmare a conferinţei interguvernamentale deschisă la Torino la 29 martie 1996. Tratatul a intrat în vigoare
la 1 mai 1999. Noul Tratat cuprinde trei părţi:
a. Modificări de fond aduse tratatelor,
b. Simplificare,
c. Prevederi generale şi finale.
a. Dispoziţiile Tratatului privesc, în principal: instituţiile comunitare, principiile funndamentale şi
politicile comunitare.
În privinţa instituţiilor remarcăm:
▪ a fost întărit considerabil rolul Parlamentului European prin stabilirea unui plafon pentru numărul
membrilor săi - avîndu-se în vedere lărgirea Uniunii - în sensul că acesta nu va putea depăşi şapte sute (art.

91
189 din Tratatul C.E.); acest lucru impune şi o modificare a legislaţiilor naţionale privind alegerea
Parlamentului European.
▪ s-au înlocuit unele proceduri de decizie cu procedura codeciziei, în principal în domeniul pieţei
interne (articolele: 12, 18. 42, 71, 80, 148, 150, 156, 162, 172, 175, 179);
▪ Curtea de Justiţie a primit noi competenţe:
- în cadrul reglementărilor din Titlul IV din Tratatul C.E. privind vizele, azilul, imigrarea şi alte
politici referitoare la libera circulaţie a persoanelor( articolele 61-69),
- în materia reglementată de dispoziţiile articolelor 29-42 din T.U.E. privind cooperarea în domeniul
poliţiei şi al justiţiei în materie penală, şi ale articolului 6 par. 2 T.U.E, referitor la controlul activităţii
instituţiilor în domeniul respectării drepturilor fundamentale, în măsura în care cele două Tratate prevăd
această competenţă.
▪ Curtea de conturi, potrivit art. 5 T.U.E. ca şi Parlamentul European, Consiliu, Comisia Europeană
şi Curtea de Justiţie, dobândeşte statutul de instituţie comunitară.
Tratatul de la Amsterdam reglementează ,,cooperarea întărită,, , la art. 43- 45. TMs..
În privinţa drepturilor fundamentale, precizăm că Uniunea nu a aderat la Convenţia europeană a
drepturilor omului, dar, art. F par. 2 din T.U.E. – potrivit căruia Uniunea respectă drepturile fundamentale
aşa cum sunt garantate prin prin Convenţia europeană de apărare a drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, semnată la Roma, la 4. 11. 1950, şi aşa cum rezultă din tradiţiile constituţionale
comunebstatelor membre, ca principii generale de drept comunitar - a fost inclus la paragraful 2 al
articolului 6 din T.U.E. modificat prin Tratatul de la Amsterdam. În acest context paragraful 1 al art. 6
precizează că Uniunea este întemeiată pe principiile libertăţii şi democraţiei, respectului drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi al statului de drept, principii care sunt comune statelor
membre.
În privinţa politicilor comunitare, menţionăm că acţiunile în domeniu privesc:
- politica socială. Articolul 140 din T.CE stabileşte că, pentru realizarea obiectivelor prevăzute la
art. 136 - promovarea ocupării forţei de muncă, ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă care să
permită un progres egal, o protecţie socială adecvată, dialogul social, dezvoltarea resurselor umane, care să
permită un nivel ridicat al ocupării locurilor de muncă etc – Comisia încurajează cooperarea între statele
membre şi facilitează coordonarea acţiunilor acestora în toate domeniile politicii sociale şi mai ales în
domeniul ocupării forţei de muncă, al dreptului la muncă şi al condiţiilor muncii, formării şi perfecţionării
profesionale, securităţii sociale, protecţiei împotriva accidentelor şi bolilor profesionale, securităţii sociale,
igiena muncii, dreptul sindical şi negocierile colective între patroni şi salariaţi (lucrători).
- politica comercială comună, politica comună în domeniul agriculturii şi pescuitului, şi în
domeniul transporturilor, şi celelealte politici: ale mediului, industriei, cercetării şi tehnologiei, energiei,
cooperării pentru dezvoltare, protecţiei consumatorilor. Aceste politici potrivit Tratatului de la Amsterdam
(art. 2), vor trebui să inspire noua misiune comunitară ,,înaltul grad de copetitivitate”. Este vorba despre
revizuire care urmăreşte să evidenţieze legătura dintre competitivtate şi ,, progresu economic şi social
echilibrat şi duarbil” care figurează printre noile obiective ale Uniunii (art. 2 alin. 2 T. UE).
b. Simplificarea tratatelor a rezultat din faptul că tratatele comunitare au fost supuse unor revizuiri
succesive, care au constat în adăugiri la textul iniţial, fără a fi abrogate dispoziţiile caduce. O declaraţie
referitoare la art. 10 din T.A. precizează că simplificarea nu aduce atingere acquis-ului comunitar. În
consecinţă, s-a procedat la o renumerotare completă a T.CE şi a T.U.E., deoarece, ca urmare a revizuirii
decisă la Amsterdam şi în special datorită simplificării, prezentarea T.CE devenea tot mai neclară. Astfel,
potrivit art. 12 par. 1 din T.A., articolele, titlurile şi secţiunile din T.U.E. şi din T.CE astfel cum au fost
modificate prin dispoziţiile T.A. sunt renumerotate conform tabelelor de echivalenţă ce figurează în anexa
la Tratat, care face parte integrantă din acesta.
Dispoziţiile finale se referă la durata tratatului (nelimitată), la ratificarea de către părţile contractante, la
intrarea în vigoare şi la redactarea lui în limbile oficiale ale U.E.
La 1 ianuarie 1999, s-a infiinţat Banca Centrală Europeană (deşi a fost prevăzută a se înfinţa pentru 1. 07.
1998), şi a fost introdusă moneda unic ,,euro,, în care 11 state europene care au îndeplinit criteriile de

92
convergenţă în decontările scriptice. Această dată marchează începutul fazei a III-a a Uniunii Economice şi
Monetare (U.E.M.), 1999-2002
Ca urmare a Consiliului European de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999, la 15 02. 2000 încep
negocierile de aderare între U.E. şi România, Letonia, Lituania, Slovacia, Malta, şi Bulgaria -potrivit unor
Conferinţe interguvernamentale cu fiecare din aceste ţări. Momentul efectiv de începere a negocierilor a
fost 28 martie 2000.
La 23. 06. 2000, C.E. semnează cu statele A.C.P. la Cotonou (Benin) o Convenţie care intră în vigoare în
locul Tratatului de la Lome.

Tratatul de la Nisa. Noi extinderi ale Uniunii Europene

Asupra textului Tratatului de la Nisa semnat la 26 februarie 2001 - urmare a Conferinţei

interguvernamentale compusă din reprezentanţii statelor membre deschisă la Bruxelles la 14 februarie
2000- s-a căzut de acord în cadrul reuniunii de vârf de la Nisa, din 7-11 decembrie 2000. Tratatul de la
Nisa, intrat în vigoare la 1. 02 2003, este primul tratat care face referire la 27 state membre ţinând cont de
cererile de aderare ale statelor din Europa de est. Tratatul a modificat T.U.E. şi Tratatele ce instituie
Comunităţile Europene şi unele acte asociate acestora, după cum urmează:
▪ modificările aduse T.U.E. au în vedere situaţiile în care există un ,,risc clar,, de încălcare gravă de
către un stat membru a principiilor libertăţii, ale democraţiei, ale respectului pentru drepturile omului şi
pentru libertăţile fundamentale, şi ale statului de drept( art. 6, 1 T.U.E.)
▪ alte modificări privesc structurarea treptată a unei politici de apărare comună în cadrul politicii
externe şi de securitate comună; rolul Uniunii Europei Occidentale practic dispare, în timp ce rolul
N.A.T.O. este consolidat (art. 17 T.U.E., modificat prin Tratatul de la Nisa).
▪ Comitetul Politic şi de securitate, sub responsabilitatea Consiliului, exercită acum control politic
asupra operaţiunilor şi direcţionează strategic operaţiunile de administrare a crizelor (art. 25 T.U.E.,
modificat de Tratatul de la Nisa).
▪ au fost introduse prevederi noi referitoare la cooperarea întărită în domeniul politicii externe şi de
securitate comună. (art. 27 de la ,,a,, la ,,o,, , 27,,e,, T.U.E., introduse de Tratatul de la Nisa).
▪ prevederi noi au fost aduse domeniului cooperării judiciare în materie penală. Astfel, alături de
Europol s-a înfiinţat Eurojust (Unitatea Europeană de Cooperare Judiciară), pentru o cooperare mai strânsă
între autorităţile judiciare şi alte autorităţi competente ale statelor membre (art. 29, al doilea par., noul
alineat secund T.U.E., modificat de Tratatul de la Nisa).
▪ Titlul VII intitulat ,,Prevederi asupra unei cooperări mai strânse,, şi-a schimbat numele în
,,Prevederi asupra cooperării întărite,,
▪ modificările tratatelor C.E., C.E.C.O. şi Euratom, privesc în special instituţiile, procedurile de vot
şi coopearea întărită. Comisia va cuprinde câte un reprezentant din fiecare stat membru; Parlamentul
European va avea cel mult 732 membri, votul majoritar în Consiliu va necesita majoritatea statelormembre
şi, la cererea unuia dintre statele membre, votul de 62% din populaţia Comunităţii; Tratatul defineşte şi
competenţele C.J.C.E. ( Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene), şi a T.P.I. (Tribunalului de Primă
Instanţă); votul majoritar a fost introdus pentru încă 27 de cazuri, iar procedura codeciziei a fost extinsă
▪ Tratatul de la Nisa stipulează un nou statut al Curţii de Justiţie, iar pentru rezolvarea unor
probleme specifice s-au înfiinţat camere jurisdicţionale.
În perioada 4-15 decembrie 2001, Cosiliul european de la Laeken (Belgia) decide, având în vedere
Declaraţia privind viitorul Uniunii, anexată la Tratatul de la Nisa, desfăşurarea lucrărilor unei Convenţii
privind viitorul Europei. La 1.03. 2002 Convenţia îşi deschide lucrările. Acestea au durat 16 luni.
Declaraţia de la Laeken a solicitatat ca problemele spre dezbatere (aproximativ 60) să se
concentreze asupra următoarelor aspecte:
- o mai bună repartizare a competenţei în cadrul Uniunii Europene ( în sensul delimitării stricte a
atribuţiilor, adaptarea sferelor de competenţă)
- simplificarea instrumentelor Uniunii (distincţia între funcţiile legislative şi măsurile de executare,
reducerea numărului instrumentelor legislative, recurgerea în măsură mai mare la legislaţia cadru).

93
 - mai multă democraţie, mai multă transparenţă şi eficienţă (în special, metoda de desemnare a
comisarilor, atribuţiile şi alegerea Parlamentului European, rolul Consiliului, echilibru instituţional şi rolul
parlamentelor naţionale, eficienţa procesului de luare a deciziilor şi funcşionarea instituţiilor);
- spre o constituţie europeană (simplificarea tratatelor existente, inclusiv o distincţieîntre Uniune şi
Comunităţi; diviziunea între un tratat de bază şi dispoziţiiale altor tratate; statutul Cartei drepturilor
fundamentale; posibila adoptarea unui text constituţional în cele din urmă).
Întrunirile Convenţiei s-au ţinut la Bruxelles, în urma căror dezbateri şi compromisuri s-a ajuns la
adoptarea, prin consens, a unui proiect al unei Constituţii Europene, la 13 iulie. Proiectul de Constituţie a
parcurs mai multe etape în vedera adoptării lui sub forma unui Tratat. În cele din urmă Tratatul de
instituire a unei Constituţii pentru Europa a fost semnat la 29 octombrie 2004 şi supus ratificării de către
statele membre potrivit procedurilor naţionale;
A fost respins însă în procedurile de referendum desfăşurate în Franţa (29 mai 2005) şi în Oland (1
iunie 2005). Procesul de ratificare a fost prelungit peste termenul stabilit (noiembrie 2006) până la
jumătatea anului 2007, convenit la consiliul European din iunie 2005.
La 1.01. 2002 se pune în circulaţie moneda EURO în 12 state membre, cu excepţia Angliei, Danemarcei şi
Suediei. La 28. 02. 2002 moneda unică devine singurul mijloc de plată şi în ministerele europene, dată la
care s-a încheiat a III-a etapă şi ultima etapă a UEM.
În decembrie 2002 – la Consiliul European de la Copenhaga au fost invitate să adere la U.E. 10 state est -
europene. În cadrul declaraţiei ,,One Europe,, România şi Bulgaria au primit atât asigurări că nu trebuie să
reia negocierile cu noile state membre, cât şi promisiuni de ajutoare de peste 1 miliard euro/ajutor pe an (s-a
stabilit ca negocierile să fie încheiate până în octombrie 2004).
La 15 aprilie 2003, la Atena, au fost semnate tratatele de aderare cu cele 10 state candidate care au încheiat
negocierile în vederea dobândirii statului de membre ale Uniunii Europene, şi anume: Cehia, Slovacia,
Ungaria, Polonia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituani, Cipru şi Malta. Prin aderarea celor 10 state la 1
mai 2004, se realizează a V-a lărgire a Uniunii Europene, care numără 25 de state membre.
La 25 aprilie 2005, la Luxemburg, a fost semnat Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea
Europeană (după obţinerea avizului pozitiv al Comisiei, din 13 aprilie 2005, şi a avizului conform al
Parlamentului European din 13 aprilie 2005). Aderarea acestor state s-a realizat la 1 ianuarie 2007. În
2013a aderat și Croația. Uniunea numără în prezent 28 de state.
La 3 octombrie 2005 s-a decis deschiderea negocierilor de aderare a Turciei şi Croaţiei la Uniunea
Europeană, iar la 15-17 decembrie 2005 s-a discutat să se acorde Macedoniei statutul de stat candidat.

10. Tratatul de la Lisabona

La fel ca şi Tratatul de la Amsterdam şi, respectiv Nisa, Tratatul de la Lisabona este un tratat de
amendare a Tratatelor existente – Tratatul asupra Uniunii Europene, care-şi va păstra denumirea (T.U.E-
nou) şi Tratatul asupra Comunităţii Europene (T.C.E.)- acesta urmând să fie redenumit Tratatul privind
funcţionarea U.E. (T. f. U.E.). Cele două tratate, modificate conform Tratatului de la Lisabona, reprezentă
tratatele de bază ale Uniunii, au aceeaşi valoare juridică, şi vor fi denumite în continuare ,,tratatele”(art. 1,
par. 3, T. U.E.- nou).
De asemenea, Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom), rămâne în
vigoare.
Tratatului de la Lisabona i-au fost anexate 13 Protocoale şi 65 de Declaraţii.
Elaborarea Tratatului – realizat în baza mandatului precis şi detaliat agreat la Consiliul European din
21-23 iunie 2007 de la Bruxelles– a reluat practic substanţa prevederilor fostului Tratat Constituţional.
Din perspectivă istorică, semnarea Tratatului finalizează procesul de reformă iniţiat în 2001 la Laeken şi
care urmărea să elaboreze un tratat cuprinzător pentru Europa. Tratatul de la Lisabona este primul Tratat al Uniunii
pe care România l-a semnat în calitate de stat membru
Celor două tratate menţionate –T.C.E. şi T.U.E. – le sunt aduse prin Tratatul de la Lisabona o serie de
modificări cu caracter de noutate.

94
 Conform noului Tratat Uniunea Europeană dobândeşte personaliate juridică (art. 48), va substitui
Comunitatea Europeană şi o va succeede (art. 1 par. 3, T.U.E.-nou).
T. U. E. – nou, cuprinde un Preambul şi şase Titluri, după cum urmează :
- Preambulul introduce un al doilea considerent care pune în lumină moştenirea culturală, religioasă şi
umanistă a Europei, ca izvor al dezvoltării valorilor universale ce constă în drepturile inviolabile şi inalienabile ale
persoanei, precum şi libertatea, democraţia, egalitatea şi statul de drept. T.U.E.- nou are 14 considerente.
Titlul I. intitulat ,,Dispoziţii generale”, care prevede că: - temeiul juridic al Uniunii este
T.U.E (nou) şi T. f.U.E., care cu aceeaşi valoare juridcă;
- Uniunea se întemeiază pe valorile care sunt comune statelor membre (…) potrivit unui nou art. 1a;
- obiectivele Uniunii (art. 2 cu un text nou), sunt: promovarea păcii, a valorilor sale şi bunăstarea
popoarelor sale, promovarea coeziunii economice, sociale, şi teritoriale, precum şi solidaritatea între statele
membre, promovarea valorilor pe care se întemeiază în relaţiile sale cu restul comunităţii internaţionale, ceea ce
contribuie la (…) respectarea şi dezvoltarea dreptului internaţional, precum şi la respecarea principiilor Cartei
O.N.U. Obiectivele Uniunii vor fi realizate în funcţie de competenţele care îi sunt atribuite prin tratate (T.U.E.- nou
şi T. f. U.E.),
- Uniunea instituie o piaţă internă, care acţionează pentru o dezvoltare durabilă a Europei (…), şi o uniune
economică şi monetară, a cărei monedă este euro (potrivit art. 2 alin. 3 şi 4);
- relaţia, Uniune şi state membre, este guvernată de principiul cooperării loiale (art. 3a)
- delimitarea competenţelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii, exercitarea acestor competenţe
fiind reglementată de principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii (art. 3b, care înlocuieşte art.5).
- Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale ale
Uniunii din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptataă la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care au aceeaşi
valoare juridică cu cea a tratatelor (art. 6 alin. 1);
- Uniunea, aderă la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamental,
aderarea respectivă nu afectează competenţele Uniunii (art. 6)
- Uniunea dezvoltă relaţii privilegiate cu ţările învecinate, în sensul posibilităţii de a încheia, cu ţările în
cauză, acorduri speciale, şi de a realiza acţiuni în comun (art. 7a nou). Se poate vorbi despre o veritabilă ,,politică
de vecinătate” pe care o dezvoltă Uniunea, deşi nu este specificată, ca atare, printre politicile acesteia.
Titlul II, denumit ,,Dispoziţii privind principiile democratice”, art. 8-8C (care înlocuieşte Titlul II şi art.8)
cuprinde prevederi referitoare la:
- cetăţenia Uniunii, ce aparţine oricărei persoane ce are cetăţenia unui stat membru, şi care se adaugă
cetăţeniei naţionale, fără să o înlocuiască; Potrivit principiului democraţiei reprezentative, pe care se întemeiază
funcţionarea Uniunii, cetăţenii Uniunii se bucură de anumite drepturi, în această calitate (art. 8A); T.U.E.-nou,
defineşte clar noţiunea de cetăţenie, iar drepturile şi obligaţiile cetăţenilor Uniunii sunt prevăzute în tratate (în art.
8A şi 8Bdin T.U.E.-nou, corobotate art. 17 alin. 2 T. f.U.E)
- rolul activ al parlamentelor naţionale în funcţionarea Uniunii (art. 8C);
Titlul III intitulat ,,Dispoziţii privind instituţiile” (art. 9 este înlocuit cu un text nou). Datorită faptului că, Uniunea
dobândeşte personalitate juridică, şi se substituie Comunităţii Europene, preia instituţiile Comunităţii: Parlamentul
European, Consiliul (anterior tratatului, Consiliul U.E.), Comisia Europeană (denumită în continuare ,,Comisie”)
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (anterior tratatului, C.J.C.E), Curtea de Conturi, la care adaugă, cu statut de
instituţii, Consiliul European (fosta instituţie politică a U.E.), Banca Centrală europeană. Cu privire la
reglementările detaliate ale instituţiilor, articolul 9 par. 3 T.U.E.- nou face trimitere, spre completare, la T. f.U.E.
Reforma instituţională constă în următoarele:
- Parlamentul European (art. 9A) este implicat într-o mai mare măsură: în procesul legislativ, în exercitarea
funcţiilor bugetare şi de control politic şi consultative, împreună cu Consiliu. Alege preşedintele Comisiei (art.
9A). Numărul membrilor Parlamentului European – reprezentanţi ai cetăţenilor Uniunii - nu poate depăşi şapte sute
cincizeci, plus preşedintele. Reprezentarea cetăţenilor este asigurată în mod proporţional descrescător, cu un prag
minim de Şase membri pentru fiecare stat membru. Nici unui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci şi
şase de locuri.
- Consiliul European (art. 9B) dobândeşte statutul de instituţie a Uniunii; îşi alege un preşedinte stabil cu
majoritate calificată,pentru o durată de doi ani şi jumătate (faţă de şase luni), cu posibilitatea de a fi reînnoit.

95
Aceasta conferă Uniunii continuitate în definirea orientărilor şi priorităţilor politice generale., ţinând seama de
complexitatea crescută a ,,problemelor europene” rezultată, atât din extinderea Uniunii Europene (de la 15 la 27 de
state, în numai trei ani) cât şi din creşterea numărului domeniilor de competenţă a U.E. Noua durată a mandatului
va permite statului membru aflat la preşedenţie să-şi coordoneze mai bine startegiile şi să urmărească efectele
acestora.
- Se extind domeniile în care deciziile se adoptă de către Consiliu (art. 9C ) cu majoritate calificată (în loc
de unanimitate):
- fie prin aplicarea majorităţii calificate în domenii care în prezent sunt supuse votului cu unanimitate (azilul,
migraţia, Europol, Eurojust, controlul la frontiere, iniţiativele înaltului reprezentant pentru P.E.S.C., politica
comună a transporturilor, obiectivul şi organizarea fondurilor structurale şi fondului de coeziune etc)
- fie prin exinderea votului cu majoritate calificată la noi domenii pentru care nu există bază juridică, în prezent, în
tratatele în vigoare (resursele proprii ale Uniunii, politica spaţială, energie, sport, turism, protecţie civilă,
cooperarea structurată permanentă în domeniul apărării, protecţia diplomatică şi consulară, retragerea voluntară a
unui stat membru din Uniune, dreptul de iniţiativă populară, serviciile de inters economic general, ajutorul
umanitar etc)
Excepţiile de la principiul majorităţii calificate în luarea deciziilor sunt prevăzute de tratate.
Tratatul de la Lisabona simplifică sistemul de vot - prin extinderea principiului majorităţii calificate –
astfel, pentru adoptarea unei decizii este nevoie de acordul favorabil a 55% din membrii Consiliului, cuprinzând
cel puţin cincisprezece dintre aceştia, şi reprezentând state membre care întrunesc cel puţin 65% din populaţia
Uniunii. Cel puţin patru membri ai Consiliului pot constitui minoritatea de blocare, în caz contrar se consideră
majoritate calificată. Majoritatea sistemului de vot va intra în vigoare la 1 noiembrie 2014
Sistemul de preşedinţie rotativă a Consiliului nu dispare, dar se schimbă. Preşedenţia formaţiunilor
Consiliului, cu excepţia celei Afaceri Externe, este asigurată de reprezentanţii statelor membre în cadrul
Consuliului după un sistem de rotaţie egal, potrivit art 201b din T. f.U.E. Statele membre au convenit pentru o
redistribuire a voturilor statelor membre în Consiliu, care va fi realizată în mai multe etape în perioada 2014-2017.-
Referitor la Comisie (art. 9D), se reduce numărul comisarilor europeni de la 27 în prezent la două treimi din
numărul statelor membre, urmând ca ţările să fie reprezentate printr-un sistem de rotaţie, începând cu 1 noiembrie
2014. Aceste ,,două treimi” sunt compuse dintr-un număr de membri, incluzând preşedintele şi Înaltul
Reperezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate. Reducerea numărului de comisari, ce a
avut ca punct de plecare dificultatea obţinerii unui acord între cei 27 de comisari, ar putea crea probleme de
ligitimitatea în privinţa deciziilor, deoarece în anumite momente unele state nu vor avea reprezentant în Comisie.
- Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul - denumit anterior Tribunal
de Primă Instanţă – şi tribunale specializate, înfiinţate pe lângă Tribunal, de către Parlamentul European şi Consiliu
care hotărăsc în coformitatate cu procedura legislativă ordinară.
- Banca Centrală Europeană dobândeşte statutul de instituţie a Uniunii. Aceasta are personalitate juridică
fiind singura abilitată să emită moneda euro.
Titlul IV este este integrat în T. Euratom, astfel cum este modificat.
Titlul IV, care preia denumirea titlului VII, este intitulat ,,Dispoziţii privind formele de cooperare
consolidată”.
Statele membre care doresc să stabilească între ele o formă de cooperare consolidată în cadrul
competenţelor neexclusive ale Uniunii pot recurge la instituţiile acesteia, potrivit prevederilor din T.U.E.-
nou, şi ale art. 280A -280 I din T. f.U.E.
Titlul V, este denumit ,,Dispoziţii generale privind acţiunea externă a Uniunii şi Dispoziţii speciale
privind politica externă şi de securitate comună”.
Capitolul I (este nou introdus ca şi art. 10A 10B, noi) cu privire la ,,Acţiunea externă”, cuprinde
reglemntări referitoare la:
- principiile ce stau la baza acţiunii externe a Uniunii; - obiectivele Uniunii în acest
sens: politici comune şi acţiuni, în vederea asigurării cooperării în toate domeniile relaţiilor internaţioanale;
- rolul Consiliului European şi al Consiliului în identificarea intereselor şi obiectivelor startegice ale
Uniunii în acţiunea externă.

96
 Pe baza principiilor enunţate Uniunea dezvoltă şi construieşte parteneriate cu ţările şi cu
organizaţiile internaţionale, regionale sau globale.
Capitolul al II-lea, secţiunea 1, este intitulat ,,Dispoziţii speciale referitoare la Politica externă şi
de securitate comună (P.E.S.C.). T. U.E.- nou introduce un art. 10C potrivit căruia ,,Competenţa Uniunii în
materie de politică externă şi de securitate comună include:
- toate domeniile politicii externe,
- toate chestiunile referitoare la securitatea Uniunii, şi la definirea treptată a unei politici de apărare
commune, care poate să conducă la o apărare comună.
Uniunea poate încheia acorduri cu sau mai multe state sau organizaţii internaţionale, în domeniile ce
fac obiectul polticii externe şi de securitate comună (art. 24 nou).
Tratatul de la Lisabona creează funcţia de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi
politica de securitate care pune în aplicare. Şi P.E.S.C., prin utilizarea mijloacelor naţionale şi ale Uniunii.
Înaltul Reprezentant este vicepreşdinte al Comisiei Europene, şi reprezintă Uniunea în chestiunile
referitoare la P.E.S.C., în relaţiile cu state terţe sau organizaţii interanţioanle. Postul de înalt reprezentant
,,nu va interfera cu responsabilităţile statelor membre în ceea ce priveşte formularea şi implementarea
politicilor sale externe”
Capitolul al II-lea, secţiunea 2, Dispoziţii privind politica de securitate şi de apărare comună
(P.S.A.C). Politica de securitate şi de apărare comună – P.S.A.C. - face parte integrantă din P.E.S.C.
Această politică include definirea treptată a unei politici de apărare comune a Uniunii. Pentru punerea în
aplicare a P.S.A.C. statele membre pun la dispoziţia Uniunii capacităţi civile şi militare pentru a contribui la
obiectivele definite de Consiliu.
T.U.E.- nou introduce, pentru statele membre care întrunesc cele mai înalte capacităţi militare şi
care au subscris la angajamente mai stricte în materie (…), posibilitatea de a stabili o cooperare structurată
permanentă în cadrul Uniunii (reglementată de art. 28E).
În cadrul P.S.A.C., Tratatul de la Lisabona include o clauză de solidaritate între statele membre ce
presupune ca, în situaţia în care un stat membru face obiectul unie agresiuni armate pe teritoriul său,
celelalte state membre sunt obligate să îi acorde ajutor şi asistenţă prin toate mijloacele de care dispun,
potrivit art. 51 din Carta O.N.U.. În acest scop, se infiinţează Agenţia Europeană de Apărare, sub
autoritatea Consiliului) în domeniul dezvoltării capacităţilor de apărare, cercetare, achiziţii şi armament
(art. 28A, alin. 3)
Titlul VI (fostul Titlul VIII), introduce art. 46A (nou), care defineşte statutul juridic al Uniunii
Europene, prevede că,,Uniunea Europeană are personalitate juridică”. Declaraţia politică ataşată Tratatului
precizează că personalitatea juridică a Uniunii, nu dă acesteia dreptul de a se substitui statelor membre în
chestiuni pentru care nu a primit mandate să o facă.
Articolul 48 se înlocuieşte cu un text nou, referitor la modificarea Tratatelor, în conformitate cu o
procedură de revizuire ordinară (alin. 2), şi o procedură nde revizuire simplificată (alin. 6).
Articolul 49, cu privire la procedura de aderare, se modifică, în privinţa informării despre această
cerere, a Parlamentul European şi parlamentele naţionale (…).
Articolul 49A, introduce posibilitatea pentru orice stat membru, potrivit normelor sale
constituţionale, să se retragă din Uniune. T.U.E.- nou, prevede pentru statul retras, posibilitatea, de a
depune o nouă cerere de aderare.

Tratatul de la Lisabona care modifică Tratatul de instituire a Comunităţii Europene sau

Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene.
Prin Tratatul de la Lisabona Uniunea Europeană (fosta Comunitate Europeană) dintr-o ,,forţă
regională” dobândeşte calitatea unui subiect de drept cu evidente capacităţi de acţiune pe scena
internaţională.
TFUE cuprinde 7 părţi.
* Partea I intitulată ,,Principiile” introduce un nou Titlu I ,,Categoriile şi domeniile de
competenţă ale Uniunii,, şi art. 2A-2E.
Potrivit acestui titlu Competenţele Uniunii se împart în trei categorii:

97
 1. competenţă exclusivă, în care Uniunea poate legifera şi adopta acte obligatorii din punct de
vedere juridic. Statele membre pot face acest lucru numai dacă sunt abilitatea de Uniune sau pentru
punerea în aplicare a actelor adoptate de Uniune (art. 2A alin. 1).
Uniunea dispune de o competenţă exclusivă în următoarele domenii:
- uniunea vamală;
- stbilirea normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei comune;
- politica monetară pentru statele care au adoptat moneda euro;
- conservarea resurselor biologoce ale mării în cadrul politicii comune a pescuitului;
- politica comercială comună;
- încheierea unui acord internaţional în cazul în care această încheiere este prevăzută de un act
legislative al Uniunii.
2. competenţă partajată cu statele membreîn domenii determinate, în care atât Uniunea cât şi statele
membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din punt de vedere juridic, fără ca aceste competenţe să se
suprapună (art. 2A alin. 2).
Competenţa Uniunii este partajată cu statele membre în următoarele domenii:
- piaţa internă;
- politica socială, pentru aspectele definite în prezentul tratat;
- coeziunea economică, socială şi teritorială;
- agricultura şi pescuitul, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării;
- mediul;
- protecţia consumatorului;
- transporturile;
- reţelele transeuropene;
- energia;
- spaţiu de libertate securitate şi justiţie;
- obiectivele com une de securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele definite în
prezentul tratat.
Uniunea are competenţa de a desfăşura acţiuni:
- în special, pentru a le defini şi pune în aplicare programele în domeniile cercetării, dezvoltării
tehnologice şi spaţiului
- şi pentru a duce o politică comună, în domeniile cooperării pentru dezvoltare şi ajutor umanitar.
În domeniile în care poate întreprinde acţiuni Uniunea nu lipseşte statele membre de posibilitatea de
a-şi exercita propria competenţă.
3. competenţă de sprijinire, coordonare sau completare a acţiunii statelor membre, fără a înlocui prin
aceasta competenţele statelor în domeniile respective (art. 2E ), se manifestă în următoarele domenii:
- protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane;
- industri;
- cultura;
- turismul;
- educaţia, formarea profesională;
- protecţia civilă;
- cooperarea administrativă
Coordonarea politicilor economice în cadrul Uniunii este de competenţa statelor membre, Consiliul
adoptând măsuri şi, în special, orientările generale ale acestor politici.
Coordonarea politicilor de ocupare a forţei de muncă ale statelor membre şi, în special, prin
definirea orientărilor acestor politici este asigurată prin măsuri luate de Uniune.
Pentru Statele a căror monedă este euro li se aplică dispoziţii speciale.

* Partea a III-a este intitulată ,,Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii”, - (…) sunt nou
introduse ,,acţiunile interne”.

98
 Se introduce un titlu nou, I, cu denumirea ,,Piaţa internă” cu privire la care Uniunea şi statele
membre împart competenţa, în timp ce Uniunea adoptă măsuri în privinţa instituirii şi asigurării funcţionării
acesteia.
,,Cooperarea vamală” – denumirea fostului titlu X, Partea a III-a este translatat devenind capitolul
1a din aceeaşi parte, fiind cuprinsă prin urmare în Piaţa internă a Uniunii (cu privire la care Uniunea şi
statele membre împart competenţa)
La titlu II, intitulat ,,Agricultura,, se adaugă şi ,, pescuitul”, domenii cu privire la care Uniunea
defineşte şi pune în aplicare o politică comună.
Titlul IV se denumeşte ,, Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie” şi înlocuieşte fostul Titlu IV
,,Vize, azil, imigraţie şi alte politici referitoare la libera circulaţie a persoanelor”.
,,Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie,, constituit de Uniune reprezintă baza legală necesară
pentru dezvoltarea unor politici de imigrare, acordare de vize, de azil mai eficiente, inclusiv pentru o
cooperare în domeniile, civil, penal şi al poliţiei, mai eficiente în acţiunile de combatere a terorismului şi a
crimei organizate. Astfel:
Cap. 1, Dispoziţii generale, cuprinde precizări referitoare la faptul că:
- absenţa controalelor asupra persoanelor la frontierele inerne, este asigurată de Uniune, care
dezvoltă o politică comună în domeniul dreptului de azil, al emigrării şi al controlului la frontierele
externe;
- lupta împotriva criminialităţii, a rasismului şi a xenofobiei;
- măsuri de coordonare şi cooperare între autorităţile poliţieneşti şi judiciare;
- recunoaşterea reciprocă a deciziilor judiciare în materie penală, şi apropierea legislaţiilor penale.
Cap. 2, Politicile privind controlul la frontiere, dreptul de azil şi imigrarea. Uniunea dezvoltă
politicile comune menţionate, iar punerea lor în aplicare este reglementată de principiul solidarităţii şi al
distribuirii echitabile a răspunderii între statele membre, inclusive pe plan financiar.
În Cap. 3, 4 şi 5, Uniunea dezvoltă o ,,cooperare judiciară în materie civilă (cu incidenţă
transfrontalieră), penală, respective în domeniul poliţiei”.
Coooperarea în materie civilă se întemeiază pe principiul recunoaşterii reciproce a deciziilor
judiciare şi extrajudiciare. Aceasta presupune adoptare unor măsuri de apropiere a actelor cu putere de lege
şi a normelor administraitive ale statelor membre.
În domeniul penal, pentru combaterea infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale
Uniunii, pornind de la Eurojust Consiliul, poate institui, un Parchet European, care, după caz, în colaborare
cu Europol, are competenţa de a cerceta, de a urmări şi de a trimite în judecată autorii şi coautorii
infracţiunilor.
În domeniile menţionate statele pot stabili o formă de cooperare consolidată (potrivit art. 69E alin.
1 par. 3 şi art. 280D alin. 1). Uniunea instituie şi o cooperare poliţienească care implică toate autorităţile
competente din statele membre, inclusiv serviciile de poliţie, serviciile vamale şi serviciile specializate de
aplicare a legii, în domeniul prevenirii sau al depistării şi al cercetării infracţiunilor. Europol susţine şi
consolidează acţiunea autorităţilor poliţieneşti (art. 69G).
Titlu VI, în cap. 3, se introduce un art. 97a, cu privire la ,,Proprietatea intelectuală”, instituie temeiul
legal al creării de ,,titluri europene de proprietate intelectuală pentru a asigura o protecţie uniformă a
drepturilor de proprietate intelectuală în Uniunea, şi a unor sisteme centraliazate de autorizare, coordonare
şi control la nivelul Uniunii.
Titlu VII, Politica economică şi monetară, aduce o serie de noutăţi prin reglementarea:
1. unor situaţii, eventuale, mai speciale din statele membre, de exemplu, ,,Dificultăţi în ceea ce
priveşte aprovizionarea cu anumite produse - energie”; ,,Procedura în caz de deficit excesiv”; (la Cap. 1,
Politica economică, art. 100 şi 104)
2. unor aspecte ale politicii monetare, de exemplu, ,,Măsurile privind utilizarea monedei Euro”(Cap.
2, art. 111), ,,Dispoziţii privind statele membre a căror monedă este Euro”(Cap. 3), ,,Dispoziţii tranzitorii
privind statele membre care fac obiectul unei derogări”.

99
 În această parte, a III-a, referitoare la ,,Politicile şi Acţiunile interne ale Uniunii sunt adăugate, la
cele prevăzute prin T.C.E., şi politici cu privire la : energie(Titlul XX), turism (Titlul XXI), protecţie civilă
(Titlul XXII), cooperare administrativă. (Titlul XXIII). În cazul turismului şi protecţiei civile Uniunea
completează acţiunea statelor membre, în sectorul turismului, respective, la nivel naţional, regional şi local.
* Denumirea părţii a patra, Asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări, rămâne neschimbată, în
privinţa titulaturii.
* Partea a cincea este nou introdusă, şi este intitulată ,,Acţiunea externă a Uniunii. Cuprinde şapte
titluri.
Titlul I, cu privire la ,,Dispoziţii generale privind acţiunea externă a Uniunii, face referire la
acţiunea acesteia pe scena internaţională, având ca temei, principiile şi obiectivele Uniunii, potrivit
dispoziţiilor generale prevăzute în Titlul V, cap. 1. din T.U.E.-nou.
Titlul II, nou introdus, intitulat ,,Politica comercială comună” este translatat –preluănd denumirea
titlului IX din partea a treia. În acest domeniu Uniunea negociază şi încheie acorduri cu una sau mai multe
ţări terţe sau organizaţii internaţionale, potrivit art. 188 N (fost art. 300 T.C.E, modificat).
Titlul III, intitulat ,,Cooperarea cu ţările terţe şi ajutorul umanitar” este nou introdus.
Cap. 1, ,,Cooperarea pentru dezvoltare” este translatat (fost titlul XX, partea a III-a). Obiectivul
principal al Uniunii în acest domeniu este reducerea, şi în cele din urmă, eradicarea sărăciei (art. 188 D,
alinl. 1, fost 177 T.C.E. modificat), Uniunea putând încheia, în acest scop, orice acord util cu ţările terţe şi
cu organizaţii internaţionale
Cap. 2, ,,Cooperarea economică, financiară şi tehnică cu ţările terţe”, este translatat (fostul titlul
XXI, partea a treia).
Cooperarea (…) desfăşurată de Uniune are loc în special în domeniul financiar, cu ţări terţe, altele
decât ţările în curs de dezvoltare.
Cap. 3 ,,Ajutorul umanitar”, nou introdus, ,,vizează populaţia din ţările terţe, victime ale unor
catastrofe naturale sau provocate de om, precum şi să le protejeze pentru a face faţă nevoilor umanitare care
apar în aceste situaţii diferite. Acţiunile Uniunii şi ale statelor membre se completează şi se susţin reciproc”
(art. 188 J, alin. 1) În acest scop se creează un Corp voluntar European de ajutor umkanitar (art. 188 J, alin.
5).
Titlu IV, nou introdus, este intitulat ,,Măsurile restrictive”, şi are în vedere cazul în care o decizie,
adoptată (de către Consiliu) potrivit ,,Dispoziţiilor generale privind acţiunea externă a Uniunii” (T.U.E. -
nou, titlul V, cap. 2), prevede întreruperea sau restrângerea, totală sau parţială, a relaţiilor economice şi
financiare cu una sau mai multe ţări terţe (art. 188 K, alin. 1). Măsuri restrictive pot fi adoptate şi împotriva
unor persoane fizice sau juridice, grupuri sau entităţi fără character statal (art. 188 K, alin. 2).
Titlu V, nou introdus, este intitulat ,Acordurile
internaţionale”. Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai multe ţări terţe sau organizaţii
internaţionale, în cazul în care se prevede astfel în tratate sau în cazul în care încheierea unui acord fie este
necesară pentru realizarea, în cadrul politicilor Uniunii, a unuia dintre obiectivele stabilite prin tratate, fie
este prevăzută printr-un act juridic obligatoriu al Uniunii, fie poate influenţa normele comune ori poate
modifica domeniul de aplicare a a cestora (art. 188 L, alin. 1, nou introdus).
Tratatul F.U.E., reglementează, în art. 188 N (fost art. 300 T.C. E., modificat), procedura de
negociere şi încheiere a acordurilor internaţionale. Aceste acorduri sunt obligatorii atât pentru instituţiile
Uniunii cât şi pentru statele membre(art. 188 L, alin. 2, nou introdus).
Titlul VI, nou introdus, este intitulat, Relaţiile Uniunii cu organizaţiile internaţionale şi ţările terţe şi
delegaţii ale Uniunii, potrivit căruia, Uniunea stabileşte orice formă de cooperare utilă cu:
- organele Organizaţiilor Naţiunilor Unite şi cu instituţiile sale specializate,
- Consiliul Europei,
- Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa,
- Organizaţia pentru Cooperare şi dezvoltare Economică (art. 188 P, nou introdus).
Titlul VII, nou introdus, intitulat ,,Clauza de solidaritate” prevede ca Uniunea şi statele membre să
acţioneze în comun, în spiritul solidarităţii, în cazul în care un stat membru face obiectul unui atac terorist
ori al unei catastrofe naturale sau provocate de om. Prin această prevedere Tratatul f.U.E. pune bazele

100
 creării unei forţe armate a U.E. şi a unor relaţii de ajutor militar între statele membre, similare acelora
existente în N.A.T.O.
* Partea a şasea, fostă a cincea în T.C.E (denumită Instituţiile Comunităţii), se intitulează
,,Dispoziţii instituţionale şi financiare”
Aceasta reglementează instituţii noi, în cadrul Titlului I, intitulat ,,Dispoziţii instituţionale”, cap.1, şi
anume Consiliul European (secţiunea 1a) şi Banca Centrală Europeană (secţiunea 4a).
Cap. 2 se redenumeşte astfel ,,Actele juridice ale Uniunii, proceduri adoptate şi alte dispoziţii,,
(fost ,,Dispoziţii comune mai multor instituţii”). În acest capitol se introduc secţiuni noi, care modifică
conţinutul secţiunilor corespunzătoate din T.C.E:
- ,,Actele juridice ale Uniunii” (secţiunea 1),
- ,,Proceduri de adoptare a actelor comunitare” (secţiunea 2),
Cap. 3, ,,Organele consultative ale Uniunii”, deşi este nou introdus are în vedere aceleaşi organe
(…) cu modificări ale dispoziţiilor lor în raport de T.C.E.
Titlul II îşi menţine denumirea, dar introduce capitole noi, cu dispoziţii al căror conţinut este
modificat, adăugat sau translatat, şi anume:
- Cap.1, ,,Resursele proprii ale Uniunii”;
- Cap. 2, ,,Cadrul financiar multianual”;
- Cap. 3, Bugetul annual al Uniunii”;
- Cap. 4, ,,Execuţia bugetului şi descărcarea”;
- Cap. 5, Dispoziţii commune”;
- Cap. 6, Combaterea fraudei”.
Titlul III, nou introdus, este intitulat ,,Formele de cooperare consolidată”cuprinde articole care sunt
înlocuite în totalitate prin raportare cu cele din T.C.E.
*Partea a şaptea, ,,Dispoziţii generale şi finale” reprezintă partea a şasea din T.C.E, cu mofificările
corespunzătoare,

CAPITOLUL II

Uniunea Europeană potrivit Tratatului de la Lisabona

Uniunea Europeană trebuie analizată din prisma celor două tratate pe care se întemeiază, T.U.E. -
nou şi TFUE.
Prin Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană depăşeşte cadrul conceptual - politic- dobândind prin succesiune
calitatea de personalitate juridică a Comunităţii Europene (art. 48 T.U.E.-nou), cu toate prerogativele ce decurg din
aceast - capacitatea de reprezentare sau de a deveni membru al unei organizaţii interanţionale.
Prin Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană nu se limitează numai la a fi succesoarea Comunităţii
Europene în privinţa a tot ceea ce a dobândit aceasta din momentul instituirii - prin tratatele care au modificat,
adaptat şi adăugat – referitor la competenţele existente, la relaţiile cu state terţe sau organizaţii internaţionale, la
politica externă şi de securitate comună sau la justiţie şi afaceri interne.
Prin tratatul de reformă, Uniunea:
- dobândeşte competenţe noi, sunt lărgite şi consolidate cele existente. Astfel, din perspectiva rglementării
lor, competenţele sunt: exclusive, comune sau partajate, de sprijinire, coordonare sau completare;
- dobândeşte un statut juridic nou, atât prin calitatea sa de subiect de drept pe scena internaţională – prin
acţiunea externă a Uniunii, (potrivit Titlului V din T.U.E.-nou şi Părţii a 5-a din T. f. U.E.), cât şi prin evoluţia
Consiliului European, de la aşa numitele ,,samituri” la caliatatea de instituţie a Uniunii.
Raportându-ne la cei trei piloni ai Uniunii Europene, prin Tratatul de la Lisabona, desprindem următoarele:
1) - Uniunea moşteneşte o Comunitate, Comunitatea Europeană - primul pilon al acesteia (fără Euratom),
pe care o adaptează însă, unei arhitecturi europene, compusă din 27 de state. De exemplu, spre deosebire de C.E.,
apar competenţe exclusive ale Uniunii în raport cu cele naţionale în cel puţin cinci domenii de importanţă majoră:
uniunea vamală, stabilirea regulilor de concurenţă necesare funcţionării pieţei interne – instituită expres de către

101
T.U.E. – nou în art. 2 alin. 3 – politica monetară pentru statele membre din zona euro, conservarea resurselor
biologice ale mării în cadrul politicii comune a pescuitului, politica comercială comună.
2) - în privinţa competenţei Uniunii în materie de P.E.S.C. (al doilea pilon al Uniunii anterior Tratatului de
la Lisabona), include toate domeniile politicii externe, şi anume, chestiunile referitoare la securitatea Uniunii şi la
definirea unei politici de apărare comună. (Titlul V, din T.U.E.-nou).
Astfel, Potrivit T.U.E. - nou, Politica Externă şi de Securitate Comună (P.E.S.C.) include şi Politica de
Securitate şi de Apărare Comună - P.S. A.C.
Este introdusă, prin urmare, posibilitatea unei cooperări mai strânse între statele membre interesate în
domeniul de securitate şi de apărare – cooperararea structurată permanentă (art. 28 A, alin. 6 şi art. 28 E, T.U.E. –
nou)
P.E.S.C. este pusă în aplicare de Înaltul Reprezentant şi de statele membre, utilizând mijloacele naţionale şi
ale Uniunii (art.13 alin. 3 T.U.E.-nou).
Curtea de Justiţie nu este competentă în domeniul P.E.S.C., cu excepţia competenţei de a controla
respectarea art. 25 B, T.U.E.-nou şi de a controla legalitatea anumitor decizii menţionate în art. 240a, par. 2,
T.f.U.E.).
În acţiunea externă a Uniunii intră şi: politica comercială comună, cooperarea cu ţările terţe şi ajutorul
umanitar (cooperarea pentru dezvoltare şi cooperarea economică, financiară şi tehnică cu ţările terţe şi ajutorul
umanitar), măsurile restrictive, acordurile internaţionale, relaţiile Uniunii cu organizaţii internaţionale, ţările terţe şi
delegaţii ale Uniunii, clauza de solidaritate (Partea a 5-a, T. f. U. E.).
3) - referitor la pilonul ,,cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală” (C.P.J., potrivit T.A., fost
J.A.I., prin T.Ms.), acesta intră, restructurat, de acum înainte, în cadrul ,,Politicilor şi acţiunilor interne ale
Uniunii”(partea a 3-a T. f.U.E.), în ,,Spaţiu de libertate, securitate şi justiţie”constituit de Uniune (titlul IV), după
cum urmează:
- Politici referitoare la controlul la frontiere, la dreptul de azil şi imigrare(cap. 2);
- Cooperarea judiciară în materie civilă (cap. 3);
- Cooperarea judiciară în materie penală (cap. 4);
- Cooperarea poliţienească (cap. 5).
Tratatul de la Lisabona constituie un plus, chiar dacă limitat, în transferul de suvernitate de la statele
membre la Uniunea Europeană, prin faptul că, Uniunea asigură absenţa controalelor asupra persoanelor la
frontierele interne şi dezvoltă o politică comună în domeniul dreptului de azil, al imigrării şi al controlului la
frontierele externe care este întemeită pe solidaritatea între statele membre şi care este echitabilă faţă de
resortisanţii statelor terţe. Apatrizii sunt asimilaţi resortisanţilor ţărilor terţe (art. 61 T. f.U.E., alin. 2).
→ Personalitatea juridică a Uniumii europene se manifestă în special prin acţiunea acesteia pe scena
internaţională, şi are la bază principiile care au inspirat crearea, dezvoltarea şi extinderea sa. Acţiunea
externă a Uniunii urmăreşte realizarea obiectivelor acesteia, şi anume:
- depune toate eforturile pentru a dezvolta relaţii şi a construi parteneriate cu ţările terţe şi cu organizaţii
internaţionale, regionale sau globale (potrivit art. 10 A, par. 1, alin. 2, T.U.E.-nou);
- desfăşoară politici comune şi acţiuni, şi acţionează pentru asigurarea unui înalt nivel de cooperare în
toate domeniile relaţiilor internaţionale (potrivit art. 10 A, par. 2, T.U.E.-nou).
În cadrul acţiunii externe Uniunea are competenţă în:
1. în domeniul P.E.S.C.,:
- prin definirea orientărilor generale;
- prin adoptarea deciziilor care definesc: acţiunile care trebuie întreprinse de Uniune, poziţiile care trebuie luate de
Uniune, modalităţile de punere în aplicare a acestor acţiuni şi decizii;
- prin consolidarea cooperării sistematice dintre statele membreprivind orientarea politicii acestora.
În domeniul P.E.S.C., Uniunea poate încheia acorduri cu unul sau mai multe state sau organizaţii
internaţionale (art. 24 T.U.E.- nou).
Parte integrantă din P.E.S.C. este P.S.A.C. Pentru punerea în aplicare a P.S.A.C., statele membre pun la
dispoziţia Uniunii capacităţi civile şi militare pentru a contribui la obiectivele definite de Consiliu. În acest scop se
înfiinţează Agenţia Europeană de Apărare, sub autoritatea Consiliului (art. 28 A, alin. 3, par. 2).

102
 2. în domeniul politicii comerciale comune. În această materie Uniunea negociază şi încheie acorduri cu
una sau mai multe ţări terţe ori organizaţii internaţionale, în condiţiile art. 188 N, T.f.U.E (fost 300 T.C.E.,
modificat), astfel:
- acorduri în domeniul comerţului cu servicii şi al aspectelor comerciale ale proprietăţii intelectuale, precum
şi în cel al investiţiilor directe (art. 188 C, alin. 4, par. 2);
- acorduri în domeniul comerţului cu service culturale şi audiovizuale, în cazul în care aceste acorduririscă
să aducă atingere diversităţii culturale şi lincvistice a Uniunii (art. 188 C, alin. 4, par.3, pct. a);
- în domeniul comerţului cu servicii sociale şi de sănătate, în situaţia în care aceste acorduri pot să perturbe
în mod grav organizarea acestor servicii la nivel naţional şi să aducă atingere răspunderii statelor membre pentru
prestarea acestor servicii (art. 188, alin. 4, par.3, pct. b).
3. în materia cooperării pentru dezvoltare. Obiectivul principal al Uniunii în acest domeniu îl reprezintă
reducerea şi, în cele din urmă, eradicarea sărăciei (art. 188 D, T. f. U. E.). Pentru realizarea acestui obiectiv
Uniunea poate încheia cu ţările terţe şi cu organizaţiile internaţionale competente orice acord util pentru
realizarea obiectivelor acesteia (prevăzute la art. 10 din T.U.E. şi la art. 188 D, T.f.U.E). În acest sens Uniunea:
- desfăşoară acţiuni de cooperare economică, finanaciară şi tehnică, inclusive de asistenţă, în special în domeniul
financiar, cu ţări terţe, altele decât ţările în curs de dezvoltare – fără a aduce atingere celorlalte dispoziţii ale
tratatelor, în special articolelor 188 D - 188G T.f.U.E. (188 H alin. 1, fost art. 181 A, modificat, T.C.E.).
- acordă asistenţă şi ajutor populaţiei din ţările terţe, victime ale unor catatstrofe naturale sau provocate de om,
precum şi să le protejeze pentru a face faţă nevoilor umanitare care apar în aceste situaţii diferite. În acest sens
acţiunile Uniunii şi ale statelor membre se completează şi se susţin reciproc (art. 188 J, T.f.U.E.).
4. în domeniul măsurilor restrictive adoptate de Consiliu; în cazul în care o decizie, adoptată în
conformitate cu titlul V cap. 2 din T.U.E.-nou (,,Dispoziţii speciale privind P.E.S.C.”), prevede întreruperea sau
restrângerea, totală sau parţială, a relaţiilor economice şi financiare cu una sau mai multe ţări terţe, Consiliul (…)
adoptă măsurile necesare, considerate ,,restrictive”; în aceleaşi condiţii, Consiliul poate adopta măsuri restrictive
împotriva unor persoane fizice sau juridice, grupuri sau entităţi fără caracter statal (art. 188 K, T.f.U.E.).
5. în domeniul acordurilor internaţionale; Uniunea poate încheia încheia acorduri cu una sau mai multe ţări
terţe sau organizaţii internaţionale, în cazul în care se prevede astfel în tratate sau în cazul în care încheierea unui
acord fie este necesară pentru realizarea, în cadrul politicilor Uniunii, a unuia dintre obiectivele stabilite prin
tratate, fie este prevăzută printr-un act juridic obligatoriu al Uniunii, fie poate influenţa normele comune ori poate
modifica domeniul de aplicare a acestora (art. 188 L, alin. 1). Acordurile încheiate de Uniune sunt obligatorii
pentru instituţiile Uniunii şi pentru statele membre (art. 188 L, alin. 2, T.f.U.E.).
6. în domeniul relaţiilor Uniunii cu organizaţiile internaţionale şi cu ţările terţe şi delegaţii ale Uniunii;
Uniunea stabileşte orice formă de cooperare utilă cu organele Organizaţiei Naţiunilor Unite şi cu instituţiile sale
specializate, cu Consiliul Europei, cu Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi cu Organizaţia
pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (art. 188 P, alin. 1, titlu VI, T.f.U.E.). Uniunea asigură, de asemenea,
legăturile oportune cu alte organizaţii internaţionale.
7. în domeniul punerii în aplicare a clauzei de solidaritate; Uniunea şi statele sale membre acţionează în
comun, în spiritul solidarităţii, în cazul în care un stat membru face obiectul unui atac terorist, ori al unei catastrofe
natuarle sau provocate de om (art. 188 R, titlu VII, T.f.U.E.).
Prin creearea funcţiei de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe şi politică de
securitate, ce va fi ocupată de una şi aceeaşi persoană –care îndeplineşte şi funcţia de vicepreşedinte al Comisiei
Europene, acţiunile externe vor fi mai bine coordonate, prin faptul unei reale reprezentări a Uniunii în relaţiile cu
state terţe sau cu organizaţii internaţionale - prerogativă a personalităţii juridice a Uniunii.
Politica dusă de Uniune în acest domeniu va trebui agreată în unanimitate de toate statele membre, în
condiţiile în care Înaltul reprezentant al acesteia va fi mai ,,proieminent” în acţiunea sa pe scena internaţională,
decât miniştri de externe ai statelor membre - considerate individual –deşi nu se substituie acestora.
Se pun bazele unei veritabile politici de vecinătate a Uniunii, potrivit căreia, ,,aceasta dezvoltă relaţii
privilegiate cu ţările învecinate, în vederea stabilirii unui spaţiu de prosperitate şi de bună vecinătate, întemeiat pe
valorile Uniunii (…). În acest sens, Uniunea poate încheia acorduri speciale cu ţările în cauză, inclusiv (…) cu
posibilitatea de a realiza acţiuni în comun (art. 7 a, T.U.E. –nou).
Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

103
Apartenenţa la Uniunea Europeană
În prezent, tratatele comunitare nu prevăd ca statele ce compun Comunităţile să-şi piardă calitatea
de membre ale acestora. Tratatele ,,tac” în privinţa dreptului unui stat membru de a se retrage sau a
posibilităţii de a fi exclus. Urmarea faptului că un stat membru nu poate denunţa unilateral tratatele,
coroborată cu durata nelimitată a acestor tratate (C.E. şi EURATOM) semnifică apartenenţa definitivă la
Comunităţi. Această concluzie se explică prin chiar obiectivul tratatelor, acela că, integrarea regională care
implica în mod necesar angajarea statelor în această acţiune se face într-o manieră ireversibilă şi intuitu
personae. Prin aceste particularităţi construcţia comunitară se apropie se propie din ce în ce mai mult de
caracteristicile specifice lae unui stat federal.
Interdicţia juridică pentru un stat membru de a nu se retrage în mod unilateral din Comunităţi nu
trebuie absolutizată. În primul rând pentru că, deşi nu se retrage în mod unilateral un stat poate împidica
funcţionarea Comunităţilor, practicând ceea ce se numeşte ,,politica scaunului gol” , adică de a refuza să
participe la lucrările instituţiilor comunitare, paralizând astfel activitatea acestora. O astfel de politică a fost
practicată de Franţa aproape 6 luni, în perioada iunie 1965 – februarie 1966, prin faptul că nu a fost de
accord cu abandonarea regulii unanimităţii în favoarea adoptării regulii majorităţii în adoptarea deciziilor în
cadrul Consiliului
În al doilea rand, s-a pornit de la considerentul că, dacă într-o federaţie separarea unui stat este de
neconceput, a fortiori este de neconceput şi în cazul Comunităţilor, iar sistemul comunitar este suficient de
suplu pentru a permite chiar ,,renegocierea” cu un stat, Este cazul acţiunii deliberate a partidului laburist din
Marea Britanie care în 1974 în Piaţa comună a determinat în mod deliberat această atitudine a
Comunităţilor.
O situaţie specială a existat în privinţa Groenlandei, care la 1 februarie 1985 a încetat să mai facă
parte din Comunităţi cărora le-a aparţinut de la 1 ianuarie 1973, ca parte a Regatului Danemarcei (ca
provincie daneză). Prin Actul său de Reglementare din 1979 (Home Rule Act) Groenlanda s-a
bucurat de un statut special în Regat, guvernul său având competenţe independente, în domeniul
pescuitului, agriculturii şi creşterii animalelor.
După dobândirea independenţei sale naţionale (1979) în 1982 locuitorii Groenlandei au hotărât prin
referendum ieşirea din Comunităţi. Această atitudine a fost determinată de localizarea geografică izolată, în
raport de celelalte state membre, de condiţiile climatice, de particularităţile culturale ale populaţiilor sale
neeuropene, care au condus la căutarea de noi relaţii şi aranjamente, de natură externă. Prevederile
Tratatului CEE aplicabile ţărilor şi teritoriilor de peste mări au constituit un cadru adecvat pentru aceste
relaţii, cu toate că au fost necesare o serie de prevederi adiţionale.
Prin Tratatul de la Lisabona orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu normele sale
constituţionale, să se retragă din Uniune. Retragerea presupune următoarea procedură:
- statul membru care hotărăşte să se retragă notifică intenţia sa Consiliului European;
- în baza orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază cu statul respective un acord care
stabileşte condiţiile de retragere, ţinând seama de cadrul viitoarelor sale relaţii cu Uniunea. Acordul se
negociază potrivit art. 188N alin. 3 din T.f.U.E.
- acordul se încheie de către Consiliu în numele Uniunii, care hotărăşte cu majoritate calficată, după
aprobarea Parlamentului European.
Tratatul încetează să-şi producă efectele (să se mai aplice) asupra statului în cauză de la data intrării
în vigoare a acordului de retragere sau, în absenţa unui astfel de accord, după doi ani de la notificarea
intenţiei de retragere făcută de statul respective Consiliului European, cu o execepţie. Consiliul European,
în accord cu statul membru , în cauză, hotărăşte în unanimitate să prorogue acest termen.
Membrul care reprezintă în cadrul Consiliului European şi al Consiliului statul membru care se
retrage nu participă nici la dezbaterile şi nici la adoptarea deciziilor Consiliului European şi ale Consiliului
care privesc satatul în cauză.
Retragerea statului membru din Uniune nu este definitivă, deoarece T.U.E.-nou, prevede
posibilitatea pentru acesta, în caul în care se hotărăşte, să depună o nouă cerere de aderare, în conformitate
cu procedura prevăzută de art. 49 (T.U.E.-nou).

104
Statutul de membru al Uniunii Europene.
În prezent, Tratatele comunitare consacră statutul de membru, pur şi simplu (n. a.), în principiu,
titular de drepturi şi obligaţii, contrar anumitor organizaţii internaţionale (UNESCO, OMS…), care admit
membrii cu drepturi depline şi membrii cu drepturi restrânse.
O situaţie aparte pentru aceste Comunităţi, şi care le consacră particularitatea este acordarea unui
“regim special de asociere,, unor state, potrivit art. 182 CE. Astfel, statele membre convin să asocieze la
Comunităţi ţările şi teritoriile neeuropene care întreţin relaţii speciale cu Danemarca, Franţa, Olanda şi
Marea Britanie. Aceste relaţii nu s-au stabilit în baza unei veritabile asocieri care să antreneze o participare
efectivă la instituţiile comunitare, ci este mai mult o modalitate specială de extindere teritorială a
tratatelor. Scopul asocierii este promovarea dezvoltării economice şi sociale a ţîrilor şi teritoriilor şi
stabilirea unor relaţii economice strânse între ele şi Comunităţi în ansamblul lor.
Acorduri de asociere sunt prevăzute în art. 310 CE (fost 238) şi art. 206 EURATOM. Potrivit
acestor texte Comunităţile pot încheia acorduri cu unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale,
creând o asociere caracterizată prin drepturi şi obligaţii reciproce, acţiuni în comun şi proceduri speciale.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a dat o definiţie largă acordului de asociere, ca find un acord creând
legături speciale şi privilegiate cu un stat terţ care trebuie, cel puţin parţial, să participle la regimul
comuniatar. Un asemenea accord poate comporta angajamente faţă de statele terţe în toate domeniile
acoperite de tratat.
S-au încheiat acorduri de asociere ce au avut în vedere şi instaurarea progresivă a unei uniuni
vamale cu Comunităţile, de exemplu, acordurile de asociere cu Cipru şi Malta
De asemenea, au fost încheiate acorduri de asociere, ca o etapă pregătitoare pentru aderare la
Comunităţi (de exemplu, acordul cu Grecia), sau, au fost încheiate ca acorduri de asociere de tip nou, ca
urmare a trecerii ţărilor din Europa centrală şi de est la economia de piaţă (este cazul acordurilor cu
Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, România şi Bulgaria).

105
106