Note de curs II.

II.Profesorul – manager al clasei de elevi

Profesorul în secolul XXI- abordări şi perspective; Competențele manageriale ale profesorului;

Rolurile manageriale ale cadrului didactic; Stiluri educativ-manageriale al cadrului didactic.

1. Introducere

A fi profesor înseamnă să-ţi asumi un rol care implică multă responsabilitate, o solidă
pregătire ştiinţifică, o cultură generală vastă, şi, nu în ultimul rând, dorinţa şi capacitatea de a studia
permanent. Profesorul este cel care stimulează curiozitatea elevilor pentru a învăţa lucruri noi, îi
ajută să capete încredere în forţele proprii şi săşi descopere identitatea. Arta de a-i învăţa pe alţii
(căci este o artă) este specifică acelor profesori înnăscuţi, dăruiţi cu talent, acel har care sigur nu se
poate învăţa.

Asta nu exclude preocuparea permanentă a fiecărui cadru didactic de a se informa, de a se

adapta noilor solicitări şi de a fi conectaţi la cerinţele şi nevoile elevilor.

O societate supusă permanent la schimbări, adaptări, modernizare, ne determină pe fiecare

dintre noi să devenim manageri. Diversitatea de probleme la care trebuie să găsim rezolvare zi de zi,
ne obligă să ne punem în valoare abilitățile manageriale, în viața de familie, în colectivul profesional
în care activăm, în clasa în care predăm.

Rolul lui nu se mai limitează doar la ”a preda”. E necesar a dubla competențele de predare-
învățare-evaluare cu abilități manageriale ale clasei de elevi. El trebuie să creeze un climat atractiv
pentru elevii săi, un mediu educațional care să favorizeze învățarea eficace, un mediu relațional care
să conducă la dezvoltarea armonioasă a personalității elevilor.

Rolul lui nu se mai limitează doar la ”a preda”. E necesar a dubla competențele de predare-
învățare-evaluare cu abilități manageriale ale clasei de elevi. El trebuie să creeze un climat atractiv
pentru elevii săi, un mediu educațional care să favorizeze învățarea eficace, un mediu relațional care
să conducă la dezvoltarea armonioasă a personalității elevilor.

În acest context, profesorul deține un nou rol, acela de a gestiona această varietate de relații
interpersonale. Cunoașterea tipurilor de relații și interacțiuni interpersonale reprezintă un prim pas
în succesul gestionării și armonizării lor.

Relaţiile interpersonale de influenţare nu se manifestă doar ca rezultante ale unor afinităţi

personale, ci sunt determinate şi de poziţia pe care o ocupă fiecare în ierarhiile subiective şi obiective
ale grupului. În funcție de influența educațională dintre membrii grupului, pot apărea la nivelul clasei
de elevi următoarele tipuri de relații:

- relaţii de cooperare - bazate pe coordonare eforturilor în vederea realizării unui obiectiv comun;

- relaţii de competiţie - bazate pe rivalitatea partenerilor, în atingerea unei ţinte;

- relaţii de conflict - bazate pe opoziţia mutuală a partenerilor, raportată la un scop indivizibil.

În structura personalităţii unui “bun cadru didactic se inserează, cu necesitate, calitatea de a

fi empatic” (Marcus, 1987, p.31), de a empatiza cu elevii săi.
 Profesorul trebuie să aibă profesionalism, dar şi inspiraţie, chiar talent. Un profesor foarte
bine instruit în tehnica predării va fi mai valoros dacă dispune de înclinaţie, vocaţie, har.

Astfel, s-a constatat că profesorii pot fi încadraţi în trei tipuri diferite şi anume:

a). Tipul adaptat (deschidere către lume dar şi o închidere în sine destul de mare, receptivitate,
selecţie relativ redusă, greutatea sistematizării datelor datorită cantităţii foarte mari de stimuli
înregistraţi) este specific profesorului care se acomodează uşor condiţiilor existente însă este
superficial, nu-şi propune şi nici nu poate să schimbe aceste condiţii, este vorbăreţ, zgomotos, se
entuziasmează uşor, nu-şi inhibă gesturile. În timpul lecţiei şi nu numai doreşte să se afle în centrul
atenţiei, improvizează, nu gândeşte lecţiile înainte de a le preda iar elevii simt asta.Acest tip de
profesor se caracterizează prin superficialitate, narcisism şi apetit scăzut pentru muncă.

b). Tipul diferenţiat este puternic subiectiv, introvertit şi cu un sentiment exagerat al propriului eu.
Adaptarea are loc în special faţă de propria persoană decât faţă de ceilalţi sau de contextul social;
este agresiv (mai mult verbal), încăpăţânat şi dornic de a „străluci” mereu. Aceşti profesori sunt
inhibaţi, deseori rigizi, apatici, tăcuţi. Fiind călăuzit de clişee, îngrijorat că nu va fi acceptat de elevi,
un astfel de cadru didactic comunică mai greu cu elevii săi. Este foarte suspicios, adoptă norme rigide
şi cere respectarea lor cu stricteţe.

c). Tipul integrat creator este acel profesor care are iniţiativă şi simţul realităţii. Încearcă să satisfacă
interesele celorlalţi, lăsând la o parte interesele personale.Este echilibrat din punct de vedere
emoţional, manifestă independenţă în gândire, respinge stereotipurile, manifestă o capacitate
crescută pentru efort. Poate fi caracterizată ca fiind o persoană responsabilă şi care manifestă
respect faţă de ceilalţi.

2. Stilul managerial

Profesorul este cel care, în procesul educaţional, planifică, organizează, controlează

activitatea elevilor şi, astfel, apare în ipostaza de lider. În această poziţie, profesorul utilizează
anumite practici educaţionale sau stiluri de conducere.

Stilul managerial al cadrului didactic este un proces prin care o persoană sau un grup de
persoane identifică, organizează, activează, influenţează resursele umane şi tehnice ale clasei de elevi
în scopul realizării de obiective propuse. În compoziţia stilului intră componente personalitare dar
neoperaţionale, neexecutive, ci numai câteva psihosociale şi manageriale, formate în contact cu
situaţiile externe.

Pentru o schimbare a stilului nu este nevoie de o schimbare a trăsăturilor de personalitate, ci

de o reconstrucţie şi de o reechilibrare între cele existente deja.

Likert departajează sistemele de guvernare şi conducere astfel:

1. autoritar expoatator – deţine puterea, controlul, monopolizează decizia;

2. autoritar binevoitor – dezvoltă oportunităţi de consultatre, comunicare bună;

3. consultativ – încurajează delegările şi consultarea; interacţiuni profunde, motivare cu

recompensare, atitudini favorabile;

4. participativ – conducerea se raportează cu recpect şi interes la membrii grupului; se încurajează

comunicarea în cadrul grupului.
 Nu există un stil ideal, cel mult unul mai eficient decât celălalt. Stilul capătă valoare atunci
când este interpretat situaţional. Stilul managerial eficient trebuie să îmbine armonios tendința
moderată spre controlul comportamentului și a activităților didactice cu orientarea spre interacțiune
și dezvoltarea relațiilor sociale, prin abordarea flexibila a situațiilor problematice și a
comportamentelor perturbatoare ale elevilor.

3.Elemente definitorii ale discursului didactic

Dicţionarul de Psihologie defineşte discursul astfel: „spre deosebire de textul abstract,

discursul este concret, produs într-o situaţie dată şi într-o reţea complexă de determinări sociale,
ideologice, psihologice.

Discursul didactic are scopul de a incita curiozitatea şi plăcerea elevilor de a descoperi

aspecte noi ale realităţii. Platon aduce retoricii „acea dimensiune morală, acea responsabilitate pe
care o incumbă actul vorbirii şi va cere – în opoziţie cu sofiştii – ca discursul să aibă finalitate, să
urmărească demonstrarea adevărului” (Şoitu, 1994, p.87).

C. Kerbrat-Orecchioni (Săucan, p.123) vorbeşte despre un discurs prepedagogic.

„Destinatarul acestui discurs este profesorul care se dedublează, ocupând în raport cu el însuşi, în
poziţie de enunţiator al propriului discurs, locul elevului. Acest discurs este de fapt o simulare în
laborator a discursului real ce urmează a fi actualizat în timpul orei de clasă.” Autoarea inventarează
mai multe forme ale discursului didactic: argumentarea, explicaţia, descrierea, naraţiunea.

În context şcolar apar două niveluri specifice comunicării şi care folosesc coduri relativ
distincte : codul interpersonal (caracterizat de semnificaţii general umane) şi codul disciplinei de
învăţământ. Participanţii la actul comunicării se implică din punct de vedere psihologic în acest
proces, fapt care provoacă dificultăţi în realizarea unui acord total.

Pornind de aici, lingviştii identifică două tipuri majore de înţelesuri :

a). înţelesul denotativ ce vizeză înţelesul termenilor aşa cum apare în dicţionar.

b). înţelesul conotativ care implică dimensiunea emoţională a înţelesului termenilor.

Cei doi actori (profesorul şi elevul) se raportează diferit la mesaj ; pentru profesor mesajul
este o competenţă iar pentru elev el este o performanţă . În context şcolar „competenţa lingvistică se
defineşte prin stăpânirea de către subiect a structurilor de transformare ”, iar „performanţa
lingvistică prin modul în care subiectul foloseşte aceste reguli de transformare ” (Ezechil, 2002, p. 25).

In demersul nostru ne interesează strategiile de instruire în care discursivitatea deţine locul

principal. Strategia discursivă este o opţiune a celui care construieşte discursul, ea determinând
gradul de libertate a celui care prezintă discursul în faţa auditoriului. Dar profesor, are o libertate
relativă, el alcătuindu-şi discursul în funcţie de conţinuturile din programa şcolară.

4.Reguli de optimizare a comunicării prin intermediul discursului didactic

a) Adaptarea mesajului didactic astfel încât receptarea lui de către elev să se apropie cât mai mult de
mesajul pe care l-a intenţionat profesorul prin comunicarea produsă. În discursul didactic, „exigenţa
menţinerii identităţii mesajului în trecerea informaţiei de la emiţător la receptor înseamnă:”

- un grad înalt de receptabilitate a secvenţelor discursive, utilizând termeni ce sunt familiari elevilor,
sprijinindu-ne pe argumente convingătoare în vehicularea unor idei şi asumarea unor explicaţii ce vor
avea ca rezultat înţelegerea unor procese, situaţii, relaţii;
- realizarea unei coroborări şi echilibrări între mijloacele logico-discursive utilizate: tehnici de
argumentare adecvate scopului urmărit (inductive, deductive, analogice), proceduri argumentative
care să producă modificări cognitive şi atitudinale dezirabile în raport cu idealul educaţional (D.
Sălăvăstru, 2004, p.218);

b) Arta profesorului de a susţine discursul didactic într-o modalitate atractivă pentru elevi. În acest
sens profesorul va utiliza în mod adecvat:

-trategii persuasive;

-„dramatizarea” mesajului;

-educarea vocii (volumul, intensitatea, timbrul, accentul, tăcerea);

-gesturile elocvente;

- capacitatea de a asculta.

Expresivitatea comunicării didactice înseamnă a şti să-ţi alegi cele mai potrivite cuvinte, să
foloseşti tonul adecvat, să ai un ritm al vorbirii adaptat discursului şi să te foloseşti de mijloacele
nonverbale pentru a comunica eficient cu elevii.

c) Educarea receptorului (elevului) în vederea însuşirii corecte a mesajului prin:

- formarea unei culturi a dialogului;

- implicarea elevilor în arta dezbaterilor;

- cultivarea interesului pentru cunoaştere în general.

Profesorul va trezi în elev plăcerea de a comunica, de a descoperi lucruri noi, de a pune

întrbări şi de a argumenta ideile sale.

d) Importanţa feed-back-ului în construirea discursului didactic. Profesorul trebuie să fie interesat de

reacţia elevilor săi la ceea ce el a transmis prin intermediul discursului didactic. Prin intermediul feed-
back-ului, el îşi poate adapta mesajul didactic atunci când acesta a fost distorsionat sau când au
apărut blocaje în comunicare. De asemenea, şi elevii au nevoie să primească feed-back din partea
profesorului, fie prin aprecieri verbale, fie prin note.

e) Promovarea unei relaţii deschise, de comunicare între profesori şi elevii săi. Jean-Claude Abric
(2002) identifică mai multe reguli ale comunicării eficiente:

- să asculţi (să ai în vedere punctul de vedere al celuilalt);

- să observi (să fii atent la tot ce se întâmplă în situaţia de comunicare);

-să analizezi (să distingi elementele câmpului psihologic şi social care îi determină pe indivizi);

- să te exprimi (să-ţi spui punctul de vedere);

- să controlezi (să ai în vedere calitatea şi pertinenţa mesajului, dar şi procesele care pot perturba sau
bloca transmisia).

5. Rolurile manageriale ale cadrului didactic

 În clasa de elevi, pe parcursul activităţii instructiveducative, cadrul didactic desfăşoară mai
multe comportamente fundamentale. Rolurile de bază ale cadrului didactic, în ceea ce
priveşte.

Managementul clasei de elevi, sunt: planificare, organizare, comunicare, conducere,

coordonare, îndrumare, motivare, consiliere, control, evaluare (Stan, 2003; Iucu, 2006).

a) Rolul de planificare presupune

- analiza detaliată a resurselor

- stabilirea obiectivelor şi a sarcinilor

- stabilirea şi eşalonarea în timp a activităţilor cu caracter instructiv-educativ

- structurarea conţinuturilor esenţiale

- precizarea responsabilităţilor (pentru cadrul didactic şi pentru elevi)

b) Rolul de organizare presupune

- analiza structurilor şi a formelor de organizare a clasei, specifice activitatii;

- să stabilească echilibrul de autoritate, putere, responsabilitate;

- constituirea şi determinarea climatului şi mediului activităţilor de învăţare;

- stabilirea reguli delegarea sarcinilor şi a responsabilităţilor.

c) Rolul de comunicare presupune

- stabilirea regulilor privind comunicarea în spaţiul educativ

- stabilirea canalelor de comunicare şi a semnalelor specifice

- formularea întrebărilor orientate spre un dialog continuu

- îndrumarea şi acordarea de libertate elevilor pentru structurarea răspunsurilor

- construirea unui climat educaţional deschis, constructiv şi stabil

d) Rolul de conducere presupune

- dirijarea procesului instructiv-educativ al clasei de elevi;

- aplicarea în practică a noţiunilor didactice care facilitează construcţia ideilor comune;

- desfăşurarea scenariului didactic prin gestionarea eficientă a planificării;

e) Rolul de coordonare presupune

- integrarea activităţilor elevilor în acţiunea globală a clasei;

- gestionarea corespunzătoare a activităţilor clasei de elevi în;

vederea sincronizării obiectivelor individuale ale elevilor cu cele comune întregului colectiv;

- evitarea risipei în activitatea desfăşurată cu clasa de elevi;

- întărirea solidarităţii grupului ;

f) Rolul de îndrumare presupune

- dirijarea activităţii elevilor spre cunoaştere, folosindintervenţii punctuale adaptate situaţiilor

didactice;

- asigurarea conexiunii inverse pentru funcţionarea optimă a procesului didactic;

- gestionarea corespunzătoare a sfaturilor şi a recomandărilor care să susţină comportamentele

dezirabile şi reacţiile optime ale elevilor;

g) Rolul de motivare presupune

- susţinerea şi direcţionarea activităţii elevilor prin întăriri pozitive şi negative;

- folosirea limbajului nonverbal pentru consolidarea comportamentelor pozitive;

- identificarea şi orientarea tendinţelor negative din comportamentul elevilor spre valori pozitive;

- gestionarea corespunzătoare a momentelor sufleteşti ale clasei de elevi .

h) Rolul de consiliere presupune

- identificarea şi clasificare situaţiilor de criză;

- formularea unei judecăţi de valoare cu privire la situaţia problematică;

- orientarea elevilor în domeniul diferitelor activităţi;

- orientarea şcolară şi profesională a elevilor atunci când este cazul

i) Rolul de control presupune

- supravegherea modului de funcţionare a procesului instructiv-educativ;

- prevenirea situaţiilor de criză educaţională;

- cunoaşterea gradului de realizarea a obiectivelor şi a nivelelor de performanţă ale acestora;

- reglarea şi ajustarea activităţii şi atitudinii elevilor;

j) Rolul de evaluare presupune

- reprezintă verificarea măsurii în care scopurile şi obiectivele dintr-o anumită etapă au fost atinse;

- obţinerea informaţiilor cu privire la atingerea scopurilor propuse;

- elaborarea aprecierilor în vederea îmbunătăţirii ulterioare a activităţii.

In loc de concluzii: Cum trebuie sa fie profesorul sec XXI? /Un profesor in epoca digitala ?

Sa te pregătesti pentru viitor inseamna sa fii un profesor pentru secolul XXI. Cu alte cuvinte
sa fii conștient de faptul că trebuie să pregătească elevii pentru viitor și nu pentru prezent. Acest
lucru presupune viziune, iar în plan acțional o preocupare sistematică pentru a dezvolta elevilor
„abilitățile secolului 21”: comunicare, cooperare, gândire critică, creativitate. Se apreciază că
aceste aceste abilități vor face diferența între cei care sunt și cei care nu sunt pregătiți pentru a
face față provocărilor secolului XXI. Provocările pentru profesori constau in a crea situații de
invățare pentru ca elevii să exerseze aceste abilități în contextul disciplinelor din curriculum.
 Educația în secolul XXI nu se mai poate face doar cu tabla și cu creta. Tehnologia a avansat și
pune la dispoziția spațiului educațional instrumentele sale. Tinerii și copiii sunt atrași de cultura
digitală și de suporturile tehnice care o promovează. Pentru a intra in conexiune cu acești tineri și
copii, profesorii trebuie să vorbească limba lor, să valorifice abilitățile lor pentru oferirea de noi
experiențe de învățare (Cucoș, 2008). Noile tehnologii de informare și comunicare pot ușura
intruirea, pot să îi confere acesteia noi dimensiuni în spațiul virtual (jocuri virtuale, grupuri de
discutii, clase mobile, resurse on line, proiecte de grup on line, portofolii digitate etc.). Integrarea
tehnologiei în practicile de instruire aduce experiențele de învățare la un alt nivel și mult mai
apropiat de limbajul generației nativilor digitali.

Centrarea pe elevi presupune ca activitatea de predare să fie adaptată la nevoile şi

experienţa de cunoaştere a elevilor, să genereze învăţare activă şi să valorifice stilurile diferite de
învăţare ale acestora. Pentru ca învățarea activă să se producă, profesorii trebuie să angajeze elevii
într-un efort intelectual, să trezească resorturile afective şi volitive ale acestuia, apelând la metode și
mijloace de învățământ adecvate.

Un profesor eficient trebuie să fie capabil să colaboreze cu colegii de la locul de muncă sau
din alte părți ale țării/lumii, cu managerii sau inspectorii, cu părinții copiilor, cu reprezentanți
ai comunității. Împărtășirea de idei și experiențe, comunicarea și învățarea de la ceilalți, derularea de
proiecte educaționale reclamă abilități de cooperare din partea profesorilor. Profesorii pentru copiii
secolului XXI trebuie să își asume învățarea continuă.

Făra ingredientul emoțional educatia este seacă, rece. Profesorii care nu provoacă
emoția copiilor doar informează. Un profesor eficient se preocupă să susțină o dezvoltare
personală armonioasă a elevilor săi. Predarea materiei într-un mod care stimulează emoția
îmbunătățește concentrarea și produce înregistrarea privilegiată. Bucuria, lauda, reușita,
încurajarea, surpriza sunt doar câteva elemente din paletarul emoțional care pot fi conectate cu
activitatea de învățare. Încrederea în sine și respectul față de propria persoană și față de cei din
jur se dezvoltă ca urmare a experiențelor trăite de elevi în gradiniță și în școală.

Ei trebuie sa formeze o echipa cu elevii, sa devina facilitatori, indrumatori ai acestora, fara a

se limita la transmiterea de informatii si evaluarea cantitativa a elevilor. Invatarea centrata pe elev
porneste de la ideea ca elevul nu trebuie sa reproduca, ci sa fie responsabil de propria dezvoltare,
atat din punct de vedere social cat si profesional. Rolul profesorului implica analiza fiecarei situatii de
invatare, organizarea actului educational si adaptarea lui la specificul elevului, evaluarea personala si
colectiva a intregului proces.

BIBLIOGRAFIE:

Crişan. Alexandru - coordonator, Cinci exerciţii de politică educaţională în România, ED. Vanemonde,
Bucureşti, 2008;

Cucoş, Constantin (coordonator) – Psihopedagogia pentru examenele de definitivare şi grade

didactice, Ed. Polirom, Iaşi, 1998;
Cury, A. (2005). Părinţi străluciți, profesori fascinanti. București: For You;

Cucoș, C. (2008). Educația: iubire, edificare, desăvârșire, Iași: Polirom;

Iucu, Romiţă – Managementul şi gestiunea clasei de elevi, Ed. Polirom, Iaşi, 2000;

Iosifescu Şerban, Management educaţional pentru instituţiile de învăţământ, Institutul de Ştiinţe ale
Educaţiei, Bucureşti, 2001;

Păun, Emil – Şcoala, abordare sociopedagogică, Polirom, Iaşi, 1999;

Scott, Bill – Arta negocierii, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1996;

Stan, Emil – Managementul clasei, Ed. Aramis Print s.r.l., Bucureşti, 2003;

Ulrich, Cătălina – Managementul clasei. Învăţarea prin cooperare, Ed. Polirom, Iaşi;