Ruvinianțu Maria

ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI

Camil Petrescu (1894-1957) a fost un poet, prozator și dramaturg român.

Adept al romanului modern, scriitorul mizează pe așa-numita literatură a
autenticității. Creațiile sale interbelice –„Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război” și „Patul lui Procust”– ilustrează principii ale modernismului
european. Camil Petrescu a abordat și teatrul –„Jocul ielelor”, sau discursul
filozofic –„Doctrina substanței”.
”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman
modern, psihologic, de tip subiectiv, deoarece are drept caracteristici:
unicitatea perspectivei narative, timpul prezent și subiectiv, timpul psihologic
care se subtituie timpului cronologic, fluxul conștiinței, memoria afectivă,
narațiunea la persoana I și autenticitatea trăirilor. Romanul este scris la
persoana întâi, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ștefan
Gheorghidiu, care trăiește două experiențe fundamentale: iubirea și războiul.
Formula care sintetizează problematica romanului este estetica autenticității.
Titlul romanului indică temele acestuia, dar poate fi considerat şi metaforă a
timpului psihologic. Cuvântul „noapte", repetat în titlu simbolizează
incertitudinea, îndoiala lui Ştefan privind fidelitatea soției, respectiv absurdul,
necunoscutul, tragismul războiului. Cele două nopți prezintă cele două etape
de evoluție a personajului, dar care nu sunt singurele, pentru că el este dispus
sufleteşte de a trăi alte experiențe, reprezentate sugestiv prin cuvintele,
„ultima" şi „întâia".
Textul narativ este structurat în două părți precizate în titlu, care indică
temele romanului și în același timp, cele două experiențe fundamentale de
cunoaștere trăite de protagonist: dragostea și războiul. Dacă prima parte
reprezintă rememorarea iubirii matrimoniale eșuate dintre Ștefan Ghiorghidiu
și Ela, partea a doua, construită sub forma jurnalului de companie al lui
Ghiorghidiu, urmărește experiența de pe front, în timpul Primului Război
Mondial. Prima parte este în întregime ficțională, în timp ce a doua valorifică
jurnalul de companie al autorului, ceea ce conferă autenticitate textului.
 Ruvinianțu Maria

Romanul este scris la persoana întâi, sub forma unei confesiuni a

personajului principal, Ștefan Gheorghidiu care trăiește două experiențe
fundamentale: iubirea și războiul. Narațiunea la persoana întâi presupune
existența unui narator implicat. Punctul de vedere unic si subiectiv, al
personajului narator care mediază între cititor și celelalte personaje, face ca
cititorul să cunoască despre ele atât cât știe și personajul principal.
Naratorul subiectiv îşi analizează cu luciditate trăirile, stările şi sentimentele.
Este de remarcat utilizarea tehnicilor moderne ale analizei psihologice precum:
introspecția, autoanaliza lucidă („Evident, mă întreb uneori dacă nu-mi fac sigur
această suferință”), monologul interior, cu notarea stărilor fiziologice şi a
senzațiilor organice („Mi-era pielea uscată, capul dur şi gol să poți lovi cu
ciocanul în el, parcă tot gâtul plin de câlți.”).
În incipit, este prezentat cadrul spațio-temporal în care se desfășoară
acțiunea primului capitol („primăvara anului 1916”, valea Prahovei, „între
Bușteni și Predeal”). Ştefan Gheorghidiu se află concentrat pe front şi asistă la o
discuţie despre dragoste și fidelitate, pornind de la un fapt divers aflat din
presă. Această discuție îi declanşează rememorarea celor doi ani și jumătate de
căsnicie cu Ela. 
Cel de-al doilea capitol, „Diagonalele unui testament”, dar şi retrospectiva
iubirii dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela debutează abrupt, prin fraza „Eram
însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă
înşală”. Tânărul, pe atunci student la Filosofie, se căsătoreşte din dragoste cu
Ela, studentă la Litere, orfană crescută de o mătuşă. Iubirea bărbatului se naște
din admirație, din duioşie, dar mai ales din orgoliu, fiindcă Ela era cea mai
frumoasă şi cea mai populară studentă de la Universitate, iar faptul că era
îndrăgostită de Ştefan trezea admirația şi invidia colegilor lui.
După căsătorie, cei doi soți trăiesc modest, dar sunt fericiti. Echilibrul tinerei
familii este tulburat de o moştenire pe care Gheorghidiu o primeşte la moartea
unchiului său, Tache. Ela se implică în discuțiile despre bani, lucru care lui
Gheorghidiu îi displace profund: „Aş fi vrut-o mereu feminină, deasupra acestor
discuți vulgare”. Mai mult, spre deosebire de soțul său, sub influența unei
verișoare a lui Ștefan, Ela este atrasă de viața mondenă, la care are acces
datorită noului statut social al familiei. Cuplul evoluează spre o inevitabilă criză
matrimonială, declanșată cu ocazia excursiei de la Odobeşti, când Ela pare să-i
acorde o atenție exagerată unui anume domn G., „vag avocat” şi dansator
 Ruvinianțu Maria

monden.Acesta din urmă, crede personajul-narator, îi va deveni mai târziu

amant.
După excursia de la Odobeşti, iubirea ce părea până atunci indestructibilă
începe să fie serios pusă la îndoială, mai ales de către Ştefan. Relația lor devine
o succesiune de separări şi împăcări.
Concentrat pe Valea Prahovei, unde aşteaptă intrarea României în război
Gheorghidiu primeşte o scrisoare de la Ela prin care aceasta îl cheamă urgent la
Câmpulung, unde se mutase pentru a fi mai aproape de el. Soția vrea sa-l
convingă să treacă o sumă de bani pe numele ei pentru a fi asigurată din punct
de vedere financiar în cazul morții lui pe front. Aflând ce-şi doreste Ela
Gheorghidiu e convins că ea plănuieşte divorțul pentru a rămâne cu domnul G.,
pe care îl şi întâlneşte la Câmpulung.Din cauza izbucnirii războiului, Ștefan nu
mai are ocazia să verifice dacă soția îl înșală sau nu.
Cartea a doua cuprinde experienţa cunoaşterii morţii; imaginea războiului
este demitizată, frontul apare haotic, absurd, pretutindeni se întinde moartea.
Capitolul „Ne-a acoperit pamântul lui Dumnezeu” înfătişează o imagine
apocaliptică. Viața combatanților ține de hazard, iar eroismul este înlocuit cu
spaima de moarte; omul mai păstrează doar instinctul de supraviețuire şi
automatismul, după cum remarcă însuşi Gheorghidiu: „Nu mai e nimic omenesc
în noi.”. Individul se pierde, se simte anulat în goana colectivă.
Pe front Stefan Gheorghidiu este rănit. Se întoarce în București, în
convalescență. Acum Ela îi pare o străină. Își dă seama, cu luciditate, că oricând
ar fi putut găsi alta la fel. Astfel, Gheorghidiu, obosit să mai caute certitudini și
să se mai îndoiască, se simte detaşat de tot ceea ce îl legase de Ela și hotărăște
să o părăsească și să-i lase „tot trcutul”. Finalul deschis lasă loc interpretărilor
multiple, aşa cum se întâmplă în general in proza de analiză psihologică.
Personajul principal Ștefan Ghiorghidiu reprezintă tipul intelectualului lucid,
inadaptatul superior. Filosof, el are impresia că s-a izolat de lumea exterioară,
însă, în realitate, evenimentele exterioare, filtrate prin conștiința sa, îi
influențează destinul. Gândurile și sentimentele celorlalte personaje nu pot fi
cunoscute de cititor decât în măsura în care se reflectă în această conștiință.
O iportantă trăsătură de caracter a protagonistului este orgoliul. Ilustrativă în
acest sens este mărturisirea lui referitoare la felul în care ia naștere iubirea lui
pentru Ela: „Începusem să fiu măgulit de admirația pe care o avea mai toată
lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaș iubit de una dintre cele mai
 Ruvinianțu Maria

frumoase studente, și cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele

iubiri.”
În romanul lui Camil Petrescu apare conflictul interior, care se desfășoară în
coștiința personajului narator, Ștefan. Conflictul interior este generat de
diferența dintre aspirațiile lui Gheorghediu și realitatea lumii înconjurătoare.
Conflictul exterior scoate în evidență relația personajului cu societatea;
protagonistul este plasat în categoria inadaptaților social.
Caracterizarea directă de către alte personaje este realizată rar, prin
intermediul replicilor scurte, precum aceea a lui Nae Gheorghidiu, „N-ai spirit
practic...”, ori aceea pe care i-o adresează Ela lui Ștefan: „Ești de o sensibilitate
imposibilă”.
Caracterizarea indirectă a personajului este relizată prin fapte, gânduri,
limbaj, gesturi și din relațiile cu celelalte personaje. Ilustrative pentru idelismul
său, pentru credința sa absurdă și unicitatea iubirii, sunt replicile ocazionale din
dicuția de la popotă, din primul capitol: „Orice iubire e ca un monoideism,
voluntar la început, patalogic pe urmă.”, „acei care se iubesc au drept de viață
și de moarte unul asupra celuilalt”. În raport cu celelalte personaje Ștefan își
dovedește superioritatea morală; el respinge orgolios „valorile” unei societăți
meschine.
În plus, în roman se conturează și alte trăsături ale eroului, precum: natura
analitică și reflexivă, luciditatea, sensibilitatea exagerată, inteligența și
conștiința propriei valori. Fraza emblematică pentru erou este „Atenția și
luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, așa cum, dealtfel, atenția
sporește și durerea de dinți”.
Prin Ștefan Gheorghediu, scriitorul impune în iteratura română o nouă
tipologie: intelectualul inadaptat, care trăiește cu nostalgia absolutului și a
perfecțiunii. Ela, femeia frumoasă, populară, cochetă, dar cu aspirații comune,
nu-l poate înțelege. Ștefan și Ela reprezintă două destine incompatibile, pe care
iubirea le unește pentru un timp, dar pe care existența le separă, potrivit
esenței lor.
Modul de expunere este specific genului epic, narațiunea este la timpul
prezent, ceea ce aduce un plus de autenticitate faptelor relatate.
”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman
psihologic modern, reprezentativ pentru estetica autenticității și pentru o nouă
viziune, demitizată, asupra războiului.