Carte Total

I.PĂTRAȘCU – L.T. CIOCAN – F.
MICULESCU
Biomateriale şi
Tehnologii Protetice
în Implantologia
Orală
Editura Printech 2008

I. Pătrașcu, L.T. Ciocan, F. Miculescu
2
Biomateriale şi Tehnologii Protetice în Implantologia Orală
I.Pătrașcu L.T. Ciocan F. Miculescu
Biomateriale şi Tehnologii Protetice

în Implantologia Orală
Editura Printech 2008
3
DESCRIEREA CIP A BIBLIOTECII NAŢIONALE
Biomateriale şi Tehnologii Protetice în Implantologia Orală/

I. Pătrașcu, L.T. Ciocan, F. Miculescu – Bucureşti;
Editura PRINTECH 2008, Editură acreditată de CNCSIS
Copyright ©
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate de către editură,
autorilor.
Contribuția autorilor la realizarea lucrării a fost egală.
Referenţi ştiinţifici:
Prof.Univ.Dr. Mihaela Păuna
Prof.Univ.Dr. Theodor Trăistaru
Tehnoredactare computerizată şi coperta: Marian Miculescu

Bun de tipar: 15.09.2008; Coli de tipar: 14,75
ISBN
Imprimat în România
4
Cuprins
Partea I
Biomateriale și noțiuni de implantologie ................................................................... 11
Capitolul 1 Clasificarea şi biocompatibilitatea biomaterialelor dentare ................... 11

1.1. Introducere ...................................................................................................... 11
1.2. Clasificarea biomaterialelor ............................................................................ 13
1.2.1. Biomateriale metalice .............................................................................. 17
1.2.1.1. Oțeluri inoxidabile ............................................................................ 20
1.2.1.2. Aliaje cobalt-crom............................................................................. 21
1.2.1.3. Titan comercial pur și aliaje de titan ................................................. 23
1.2.1.4. Aliaje nobile ...................................................................................... 27
1.2.2. Biomateriale polimerice sintetice, naturale, resorbabile și neresorbabile 28
1.2.3. Biomateriale ceramice .............................................................................. 32
1.2.4. Biomateriale compozite ........................................................................... 33
Capitolul 2 Anatomia, fiziologia şi biofizica ţesuturilor dure ale aparatului dento-

maxilar........................................................................................................................ 35
2.1. Structura anatomică a oaselor maxilar şi mandibular ..................................... 35
2.1.1. Structura anatomică a osului maxilar ....................................................... 35
2.1.1.1. Corpul maxilarului (corpus maxillae) ............................................... 35
2.1.1.2. Marginile osului maxilar ................................................................... 39
2.1.1.3. Procesele osului maxilar ................................................................... 40
2.1.1.4. Alveolele dentare (alveoli dentales).................................................. 42
2.1.1.5. Sinusul maxilar (sinus maxillaris) .................................................... 48
2.1.2. Structura anatomică a osului mandibular ................................................. 50
2.1.2.1. Corpul mandibulei (corpus mandibulae) .......................................... 50
2.1.2.2. Ramul mandibulei (ramus mandibulae)............................................ 53
2.1.2.3. Alveolele dentare (alveoli dentales).................................................. 55
2.1.2.4. Canalul mandibular (canalis mandibulae) ........................................ 57
2.2. Fiziologia oaselor maxilar şi mandibular ........................................................ 58
2.3. Noţiuni de biofizică a oaselor maxilar şi mandibular ..................................... 64
2.3.1. Densitatea osoasă ..................................................................................... 64
2.3.2. Modulul de elasticitate ............................................................................. 70
2.3.3. Coeficientul Poisson (de contracţie transversală) .................................... 71
Capitolul 3 Implante dentare Definiţie, indicaţii, clasificare, caracteristici, timpi

chirurgicali de inserție ................................................................................................ 74
3.1. Introducere ...................................................................................................... 74
5
3.2. Nomenclatură - indicaţii .................................................................................. 75

3.3. Clasificare........................................................................................................ 75
3.3.1. Materiale pentru implante ........................................................................ 76
3.3.2. Clasificarea implantelor din punct de vedere al formei ........................... 77
3.3.2.1. Implantele ac ..................................................................................... 77
3.3.2.2. Implantele lamă ................................................................................. 78
3.3.2.3. Implantele cilindrice şi conice ........................................................... 81
3.3.3. Tipul de prelucrare a suprafeţei implantului ............................................ 87
3.3.4. Ţesutul de contact şi indicaţiile de utilizare ............................................. 89
3.3.4.1. Implante endoosoase ......................................................................... 89
3.3.4.2. Implante transosoase ......................................................................... 90
3.4. Fixarea implantelor dentare ............................................................................. 92
3.4.1. Probleme posibile la nivelul interfeţei os-implant în medicina dentară ... 94
3.4.2. Cimentarea implantelor ............................................................................ 95
3.4.3. Fixarea prin proliferarea osului periimplantar ......................................... 96
3.4.4. Folosirea cimentării adezive între os și implant ....................................... 98
3.4.5. Fixarea pasivă a implantelor .................................................................... 98
3.5. Introducerea în funcţie a implantului .............................................................. 99
Partea a II-a
Noțiuni de tehnologia protezelor agregate pe implante............................................ 102
Capitolul 4 ................................................................................................................ 102

Tipuri de proteze dentare pe implante şi tehnologii de obţinere a acestora ............ 102
4.1. Proteza fixă pe implante ................................................................................ 102
4.1.1. Etapele tehnologice de obţinere a protezelor fixe pe implante .............. 104
4.1.1.1. Amprentarea .................................................................................... 104
4.1.1.2. Obţinerea modelului ........................................................................ 108
4.1.1.3. Alegerea şi pregătirea bonturilor protetice ...................................... 110
4.1.1.4. Obţinerea machetei componentei metalice...................................... 111
4.1.1.5. Proiectarea machetelor canalelor de turnare ................................... 114
4.1.1.6. Ambalarea machetei şi preîncălzirea-încălzirea conformatorului de
turnare........................................................................................................... 116
4.1.1.7. Topirea şi turnarea componentei metalice....................................... 117
4.1.1.8. Dezambalarea şi prelucrarea piesei turnate ..................................... 117
4.1.1.9. Placarea protezei mixte ................................................................... 118
4.1.2. Proteza cimentată pe implante................................................................ 132
4.1.3. Proteza înşurubată pe implante............................................................... 135
4.2. Protezarea mobilizabilă pe implante – supraprotezarea pe implante ............ 137
4.2.1. Supraprotezele ataşate prin sistemul bară cu călăreţi ............................. 139
4.2.2. Supraprotezele ataşate prin sistemul mixt bară cu bile .......................... 140
4.2.3. Supraprotezele ataşate prin sistemul biactiv „Locator” ......................... 141
Capitolul 5 ................................................................................................................ 143

Standarde în domeniul biomaterialelor .................................................................... 143
5.1. Scurt istoric ................................................................................................... 143
6
5.2. Sistemul de standardizare privind calitatea ................................................... 147

5.3. Sistem european privind standardizarea dispozitivelor medicale ................. 148
5.3.1. Glosar de termeni ................................................................................... 150
5.3.2. Reguli adiţionale privind dispozitivele active ........................................ 154
5.3.3. Reguli speciale ....................................................................................... 154
5.4. Standardele tehnice ....................................................................................... 155
5.4.1. Standarde ISO cu aplicabilitate în medicină .......................................... 156
5.4.2. Standarde europene privind articulaţiile ................................................ 158
5.4.3. Standarde în Franţa ................................................................................ 159
5.4.4. Standarde în Italia .................................................................................. 159
5.4.5. Standarde în Marea Britanie .................................................................. 160
5.4.6. Standarde în SUA ................................................................................... 161
5.5. Protocoale standardizate destinate analizei implantelor și a dispozitivelor
medicale după explantare ..................................................................................... 165
5.5.1. Documente de referinţă privind analiza implantelor extrase ................. 167
5.5.2. Terminologie și metode de analiză ........................................................ 171
5.5.3. Riscuri și metodologii de colectare a informațiilor clinice .................... 173
5.5.4. Analiza interfețelor implant-ţesut și histopatologia țesuturilor .............. 174
5.5.5. Analiza ţesuturilor și a fluidelor pentru determinarea concentrației de
particule ............................................................................................................ 178
5.5.6. Analiza componentelor implantelor extrase........................................... 181
Bibliografie..........................................................................................................185
7
8
Motto:
"Trebuie să înveți zi de zi, an de an, pentru a-ți lărgi orizonturile.

Cu cât iubești mai multe lucruri, cu atât te implici mai mult, îți plac mai multe și ești
mai indignat, dar cu atât ai mai multe de făcut atunci când se întâmplă ceva."
Ethel Barrymore
Cuvânt înainte
Cursul de Biomateriale și Tehnologii Protetice în Implantologia Orală se

adresează deopotrivă studenților Facultății de Știința și Ingineria Materilelor din
Universitatea Politehnica din București, dar și celor ai Facultății de Medicină
Dentară - Colegiul de Tehnică Dentară din Universitatea de Medicină și Farmacie
“Carol Davila” din București. Ce importanță are acest curs pentru viitorii
bioingineri? Pentru un viitor bioinginer care va fi implicat în elaborarea protezelor
chirurgicale, a dispozitivelor medicale, este necesar să cunoască care este cel mai
biocompatibil material indicat, ce propietăți prezintă, rata de osteointegrare,
prețurile de cost. Din acest punct de vedere cursul conține noțiunile esențiale privind
biomaterialele utilizate în implantologie, clasificarea biomaterialelor după
biocompatibilitate (inerte, biotolerate, bioactive), evaluări ale interfeței biomaterial
- țesut viu, noțiuni de anatomie, tipurile de implante.
Având în vedere profilul studenților, dar și al specialiștilor ce vor utiliza
biomaterialele noi sau cele clasice, am prezentat principalele clase de biomateriale,
am delimitat cele mai biocompatibile materiale metalice și nemetalice. Astfel, cei
interesați vor afla că titanul comercial pur prezintă rata de osteointegrare cea mai
mare și rapidă, datorită propietăților excelente ale acestui biometal. Evaluările
noastre microscopice (ESEM), comparative pe clase de biomateriale metalice, sunt
documente științifice incontestabile. Cursul este ilustrat cu imagini de microscopie
electronică, atât pentru biomaterialele metalice, cât și pentru cele nemetalice.
Prezentăm date succinte de anatomie a principalelor oase maxilare, a alveolelor și
arcadelor dentare pe grupe dentare, a formațiunilor de vecinătate (sinus maxilar,
canal mandibular) absolut necesare pentru vizualizarea zonelor potențiale pentru
inserarea implantelor dentare.
9
Succesul în implantologia dentară este dependent de următorii factori:

proprietățile biomaterialului (mecanice - în primul rând, biologice și chimice),
forma implantului, condiționarea de suprafață, tehnica operatorie și momentul
încărcării implantului. Acest moment va apărea după vindecarea osoasă primară la
trei luni mandibular și la șase luni maxilar; această diferențiere se datorează ratei
de osteointegrare mult mai accentuată la mandibulă față de maxilar.
Lucrarea conține un capitol special dedicat clasificării implantelor, fiind
prezentate principalele tipuri de implante, fiind cunoscut faptul că implantele
metalice din titan și aliaje ale acestuia sunt cele mai indicate și utilizate în
implontologia dentară. În partea a doua a cărții prezentăm într-o formă accesibilă
tehnologii protetice moderne pentru obținerea protezelor agregate pe implante. Sunt
ilustrate principalele etape clinico-tehnice din cadrul metodelor protetice curent
utilizate în tehnologia implanto-protetică. Acest capitol are importanță deosebită
pentru viitorii bioingineri și tehnicieni dentari, deoarece vor fi inițiați în detaliile
privind tehnicile de modelaj a infrastructurilor metalice, precum și a celor mai
biocompatibile materiale pentru placarea componentelor metalice. În partea finală,
cursul conține specificațiile standardelor pentru testarea biocompatibilității și a
propietăților biomaterialelor utilizate în implantologia orală.
Nădăjduim ca această primă ediție a cursului, deși cu inerente extensii
informaționale, să fie deosebit de utilă celor interesați și sperăm ca publicațiile
ulterioare să completeze și să actualizeze necesarul științific.
Autorii
10
Partea I
Biomateriale și noțiuni de implantologie
Capitolul 1
Clasificarea şi biocompatibilitatea biomaterialelor dentare
1.1. Introducere
Un biomaterial poate fi definit ca fiind orice material utilizat pentru a realiza

dispozitive destinate înlocuirii unei părți sau funcții a corpului într-un mod sigur,
eficient, economic şi acceptabil fiziologic. Unii autori considerau lemnul şi osul ca
fiind biomateriale, termenul fiind utilizat incorect, deoarece acestea sunt de fapt
materiale biologice. Una dintre definițiile biomaterialelor poate fi exprimată astfel:
un material sintetic utilizat pentru a înlocui o parte a unui sistem viu sau care ia
contact intim cu un ţesut viu. Consiliul Universităţii Clemson pentru Biomateriale a
definit formal un biomaterial ca fiind „o substanţă inertă sistemic şi farmacologic
concepută pentru implantare de-a lungul, sau încorporată într-un organism viu”. Spre
deosebire de biomateriale, un material biologic este un material așa cum sunt ţesutul
osos, epiderma sau arterele, produse de un sistem biologic. Materialele artificiale
care sunt doar în contact simplu cu pielea, cum este cazul amplificatoarelor
auriculare, nu sunt incluse în definiţia biomaterialelor, deoarece pielea acţionează ca
o barieră faţă de lumea exterioară.
În momentul de față sunt utilizate pentru tratarea unor afecţiuni sau
traumatisme o mare varietate de dispozitive şi materiale. Printre exemplele uzuale se
regăsesc materialele pentru suturare, obturatoarele, șuruburile, cateterele și plăcile
pentru producerea reconstrucțiilor osoase.
11
În cazul stomatologiei, principalul scop al utilizării biomaterialelor este acela

de a îmbunătăţi sănătatea orală, prin restaurarea funcţiilor ţesuturilor vii naturale,
fiind esenţială înţelegerea relaţiilor dintre proprietăţile, funcţiile şi structurile
materialelor biologice.
Din punctul de vedere al studiului biomaterialelor se întrevăd trei punte de
interes: analiza materialelor biologice, testarea materialelor destinate confecționării
implantelor şi caracterizarea interacţiunilor dintre acestea şi organismul uman.
Succesul unui biomaterial sau al unui implant este în mare măsură dependent de trei
factori majori: de proprietăţile şi de biocompatibilitatea implantului, de starea de
sănătate a receptorului şi de competenţa chirurgului care introduce implantul în
organism şi îl monitorizează.
Conform standardelor în vigoare privind principalele teste necesare pentru a
aprecia biocompatibilitatea unui material, trebuie efectuate experimentări privind:
1. toxicitateea sistemică acută;
2. citotoxicitatea;
3. hemoliza;
4.toxicitatea intravenoasă;
5.mutagenitatea;
6.toxicitatea orală;
7.pirogenicitatea;
8.sensibilizarea.
Majoritatea specialităţilor chirurgicale au fost revoluţionate de domeniul nou
al introducerii implantelor în organism. Acest domeniu este interdisciplinar,
implicând ştiinţa biomaterialelor şi ingineria medicală. Unul dintre factorii
determinanți privind performanța dispozitivelor medicale rezultă din compatibilitatea
acestora cu structura şi funcţiile țesutului sau organului viu în care acestea sunt
implantate. Mai mult decât atât, răspunsul ţesutului nu ar trebui să interfereze cu
funcţia implantului.
Problema reală a biocompatibilității nu este dacă există reacții adverse la
material, ci dacă materialul se comportă satisfăcător în aplicația respectivă și dacă
poate fi considerat un biomaterial de succes. Aceasta conduce direct la procesul
tradițional de proiectare care ia în considerare avantajele și dezavantajele selecției
unui material pentru o aplicație specifică. Printre factorii luați în considerare trebuie
să se regăsească și interacțiunea materialului cu procesele biologice de la locul
intervenției chirurgicale.
12
Implantarea dispozitivelor medicale presupune producerea unei plăgi

chirurgicale şi, din această perspectivă, răspunsul tisular la interfața cu implantul
poate fi tratat din punct de vedere al modificării răspunsului de vindecare al rănii. În
ţesuturile vascularizate, crearea unei plăgi chirurgicale presupune apariţia unei reacţii
inflamatorii, proces care poate fi considerat ca fiind parte integrantă a vindecării.
Rezultatul procesului de vindecare este transformarea într-un țesut similar celui care
a existat anterior în zona respectivă (procesul de regenerare) sau într-o cicatrice, care
în cazul mai multor ţesuturi şi organe conţine și țesut fibros. Microorganismele de
natură infecţioasă (virusuri, bacterii) prezente în zona incizată au rol de agenți
patologici care prelungesc şi stimulează procesul inflamator, punând în pericol nu
numai succesul implantului, dar chiar şi viaţa pacientului. Principiile
biocompatibilității, inclusiv mecanismele legate de inflamaţie şi procesele infecţioase
se aplică indiferent de tipul de material sau de modul de fabricaţie al implantului.
Totuşi, anumite caracteristici ale biomaterialelor pot afecta anumite aspecte ale
acestor procese. În acest sens ar fi indicată tratarea aspectelor legate de
biocompatibilitate ținând cont de clasele diferite de biomateriale: metalice, ceramice
polimerice și compozite.
1.2. Clasificarea biomaterialelor
Termenul de biomaterial face referire în general la materialele sintetice sau

materialele naturale prelucrate care sunt utilizate pentru producerea dispozitivelor
implantare și vor înlocui sau susține țesuturile sau organele. În general,
biomaterialele pot fi considerate ca fiind inerte sau reactive față de materialul
biologic. În al doilea caz, reactivitatea poate fi asociată cu eliberarea unor compuși
sau cu absorbția unor molecule biologice. Chiar și materialele inerte pot elibera mici
cantități de ioni și molecule în țesutul înconjurător. Aspectul care face diferența între
biomaterialele inerte și cele reactive este modul în care interacțiunea între
dispozitivul de implantare și țesutul respectiv afectează răspunsul organismului și
performanțele urmărite. Acele materiale create pentru a acționa specific asupra
răspunsului tisular prin reactivitate pot fi numite bioactive. Dacă studiem dezvoltarea
biomaterialelor din punct de vedere istoric, se pot identifica patru clase principale,
bazate pe conceptul de modificare a răspunsului gazdei:
1. Biomateriale inerte: materiale implantabile care produc în mică măsură sau
nu produc un răspuns al gazdei;
13
2. Biomateriale reactive: materiale implantabile destinate producerii unor

răspunsuri benefice specifice, cum sunt creșterea, aderarea, etc.;
3. Biomateriale viabile: materiale implantabile care încorporează sau atrag
celule vii în zona unde s-a efectuat implantarea care sunt considerate de țesutul gazdă
ca fiind matrici de țesut normale și sunt resorbite activ sau sunt remodelate;
4. Biomateriale replantate: materiale implantabile formate din țesuturi native,
cultivate in vitro din celule prelevate din organul specific al pacientului.
În practica medicală de astăzi sunt folosite un număr mare de dispozitive
artificiale și de implante. Pentru orice aplicație, există o gamă mare de modele
similare având grade diferite de eficacitate. În contrast cu numărul de modele, există
încă un număr mic de materiale care se pretează a fi biomateriale. Probabil că nu mai
mult de câteva zeci din milioanele de aliaje metalice, polimeri și compuși ceramici
s-au dovedit a fi utili pentru confecționarea dispozitivelor medicale și a implantelor.
Discuţiile în ceea ce priveşte răspunsul biomaterialului sunt complexe, prin
urmare este important să studiem biomaterialele în funcţie de clase şi de conexiunea
dintre acestea şi legăturile chimice predominante. Comportarea biomaterialului
depinde de compoziţia (inclusiv impurităţile) acestuia, de metodele prin care este
fabricat şi finisat, de aplicaţia în care este folosit şi de modelul clinic după care este
evaluat.
Specificaţiile materialelor, indiferent de sursa de provenienţă, prezintă în
general o gamă largă de compoziţii şi de condiţii de procesare. În plus, alegerea
materialelor de pornire poate afecta proprietăţile finale, în special ale polimerilor,
fibrelor şi materialelor compozite.
Rolul biomaterialelor este acela de a intra în contact cu un sistem biologic.
Atunci când un biomaterial este plasat în corpul uman, ţesuturile reacţionează la
implantarea acestuia în diferite moduri, în funcţie de tipul de biomaterial. De altfel,
mecanismul ataşării ţesuturilor depinde de răspunsul ţesutului faţă de suprafaţa
implantului. De aceea, o clasificare generală a biomaterialelor se poate formula şi în
funcţie de comportamentul biomaterialelor la interacţiunea cu mediul biologic cu
care vor intra în contact: biotolerate, bioinerte, bioactive, bioresorbabile.
Pentru utilizarea cu o rată mare de succes a biomaterialelor, este foarte
important să fie urmărite şi proprietăţi cum sunt densitatea, duritatea şi acei parametri
mecanici care pot fi obţinuţi din curba convenţională tensiune - deformație.
Standardele, cum sunt cele realizate de ASTM (Organizaţia Americană de Testare şi
Materiale), BSI (Institutul Britanic de Standardizare) şi ISO (Organizaţia
Internaţională de Standardizare) sunt cele mai relevante materiale pentru informarea
14
în ceea ce priveşte proprietăţile necesare pentru ca un biomaterial să fie utilizat în

aplicaţiile de implantologie şi protetică. Totuşi, standardele chiar dacă sunt în
consens, cel mai adesea descriu un minimum de cerinţe, proprietăţile materialelor
actuale depăşind adesea aceste valori. Alte valori cum ar fi limita maximă de
anduranţă şi coeficienţii de frecare pot avea o importanţă mai mare în selecţia
materialelor decât parametrii prevăzuţi în standarde.
Tabelul 1.1. Clasificarea biomaterialelor pe considerente structurale.
Clasa de material Categorii
Aur
Titan
Metale pure
Tantal
Platină
Metalice Feroase Oţeluri inoxidabile austenitice
Aliaje de titan
Aliaje Aliaje de cobalt
Neferoase
Aliaje cu memoria formei
Aliaje de tantal şi niobiu
Alumină
Carbon (LTI, ULTI, C vitros)
Ceramice Porţelan
Silicaţi de calciu
Hidroxiapatită
Sticle ceramice: Bioglass, Ceravital
PMMA (Polimetilmetacrilat)
HEMA (Hidroxilmetacrilat)
PE (Polietilenă)
PP (Polipropilenă)
Homopolimeri PTFE (Politetrafluoretilenă)
Polimerice PVC (Policlorură de vinil)
PDMS (Polidimetilsiloxan)
Naylon
PGL (Poliglicolactic)
Copolimeri
Poliuretan
Hidrogeli PHEMA, Poliacrilamide
Ceramice depuse pe metale
Compozite
Polimeri ranforsaţi cu fibre
Naturale Colagen, os, lemn
Trebuie să ne amintim că aplicaţiile ce necesită materiale cu performanţe

înalte, cum sunt dispozitivele medicale şi chirurgicale sau implantele, necesită un
grad înalt de încredere în proiectare. Aşadar, este adesea necesară o formă de
15
verificare a proprietăţilor intrinseci, 100% nedestructivă pentru a asigura un răspuns

corespunzător al materialului în aplicaţiile medicale. În fine, cercetătorii şi
proiectanţii de biomateriale trebuie să ia în considerare faptul că atunci când un
biomaterial este folosit într-o aplicaţie nouă, trebuie să redevină un material candidat.
Aşadar, succesul într-un anumit set de condiţii al unui material, deşi oferă cunoştinţe
folositoare, nu garantează succesul acestuia într-o altă aplicaţie.
Tabelul 1.2. Clase de biomateriale, forme de utilizare şi tipuri de implante ale sistemelor umane.
Clasa de biomateriale Forma de utilizare a biomaterialelor Tipul de implant
Metalice Plăci osoase, şuruburi, tije, sârme,
Oţeluri inoxidabile discuri intervertebrale, dispozitive Ortopedic
austenitice intramedulare, proteze articulare
Titan şi aliaje de titan Implante şi proteze dentare Dentar
Aliaje CoCrMo Plăcuţe în cutia craniană Neural
Aliaje dentare
Aliaje cu memoria
formei Valve de inimă, filtre cardiovasculare Cardiovascular
Aliaje neferoase
Polimerice Proteze faciale; nas, ureche, sân şi alte
Plastic
Polietilenă ţesuturi moi artificiale
Nylon Implante şi proteze dentare Dentar
Silicon Componente ale protezelor articulare,
Teflon Ortopedic
agent de cimentare
Polipropilenă
Inimi artificiale, vase de sânge Cardiovascular
Acid lactic
Acid poliglicolic Lentile intraoculare Oftalmologic
Polimetilmetacrilat Suturi biodegradabile, segmente
Reconstructiv
Poliuretan gastrointestinale
Ceramice
Componente ale protezelor articulare Ortopedic
Alumină
Sticle ceramice
Porţelan
Implante dentare Dentar
Carbon (grafit)
Hidroxiapatită
Compozite Proteze pentru articulaţii Ortopedic
Carbon pirolitic -
fibre de C Implante dentare Dentar
Compozite dentare
Fosfat de calciu-acid Valve ale inimii Cardiovascular
polilactic
În trecut, succesul folosirii materialelor în aplicaţiile biomedicale nu ţinea în

mod neapărat de alegerea biomaterialelor pe baza criteriilor de biocompatibilitate, ci
16
mai degrabă de posibilităţile de îmbunătăţire a procesului de fabricaţie şi a

tratamentelor superficiale.
Acum, selecţia materialelor biocompatibile se face pe baza mai multor criterii.
Dintre acestea amintim: proprietăţile fizico-mecanice, fiabilitatea, funcţia protezei,
natura mediului în care se introduce proteza, efectele adverse în caz de distrugere a
materialului, preţul de cost, etc. Biocompatibilitatea este un criteriu de bază pe care
trebuie să îl îndeplinească fiecare material.
De asemenea, mai trebuie avută în vedere şi latura rezistenţei mecanice a
materialului atunci când vine vorba de alegerea materialului. Rezistenţa la rupere, la
tracţiune, duritatea, rezistenţa la oboseală, rezistenţa la uzură, stabilitatea
dimensională sunt tot atâtea criterii pe care trebuie să le luăm în considerare. De
exemplu un material rezistent, dar mai dur, este de preferat să fie utilizat pentru
confecționarea protezelor supuse la încărcări mecanice (proteze de şold) în timp ce
un material cu o rezistenţă mai scăzută, dar mai flexibil, se poate utiliza pentru
grefări de vene.
Mai mult, materialele trebuie alese şi pe baza rezistenţei lor la încercări
mecanice şi de rezistenţă la oboseală, ştiut fiind faptul că în corpul uman acestea sunt
supuse la o serie de eforturi mecanice. De exemplu, o valvă de inimă artificială este
supusă la peste 3,5 milioane de cicluri pe an, iar în condiţii normale de viaţă o
proteză de genunchi este supusă la peste un milion de paşi pe an. Alte proprietăţi
fizice (conductivitatea electrică şi termică, transparenţa la unde radio, etc.) sunt
criterii de selecţie foarte importante atunci când vorbim de peacemakere sau de
lentile intraoculare.
1.2.1. Biomateriale metalice
La începutul utilizării lor, implantele au fost fabricate din câteva tipuri de

aliaje metalice, incluzând oţelul inoxidabil, aliajele CoCrMo dar şi metale din familia
titanului. În prezent, peste de 900 de aliaje sunt folosite în domeniul implantologiei.
În continuare ne vom concentra pe cele mai importante grupe de biomateriale
metalice. La prima vedere, se poate crea o confuzie la următoarea clasificare a
biomaterialelor metalice în:
 metale nobile, aliaje ale acestora şi amalgamuri;
 aliaje ale elementelor din grupele a VI-a şi a VIII-a secundare din sistemul
periodic;
17
 titanul şi aliajele sale;

dar această clasificare se dovedeşte semnificativă din punct de vedere electrochimic
şi termodinamic, luând în considerare şi proprietăţile straturilor pasive (inerte,
protectoare).
Stabilitatea în ceea ce privește degradarea metalelor nobile şi ale unor aliaje
ale acestora derivă în principal din proprietăţile termodinamice (potenţiale standard
pozitive ridicate). Stabilitatea următoarelor două grupe derivă din prezenţa straturilor
subţiri şi dense de oxid care le protejează împotriva coroziunii. Cu toate acestea,
proprietăţile straturilor pasive ale materialelor ce conţin elemente din grupele a VI-a
şi a VIII-a secundare, diferă semnificativ de cele ale titanului şi ale aliajelor sale.
Acest fapt prezintă o mare importanţă, deoarece numai suprafaţa biomaterialelor
interacţionează cu mediul biologic.
Bazându-ne pe proprietăţile electronice ale straturilor sale de oxid, titanul
aparţine grupei metalelor “pasive” (ca şi Al, Nb, Zr, Ta). Straturile de oxid ale acestor
metale sunt semiconductoare de tip n sau izolatoare. În polarizaţia anodică cel puţin,
ca şi în cazul mediului biologic, din cauza potenţialului redox tipic în biosisteme,
astfel de straturi oxidice prezintă doar conducţie ionică, nici un transfer de sarcină
electronică nu este posibil şi, de aceea, sistemul redox poate fi reducător, dar nu poate
fi oxidant. Acest fapt este de o mare importanţă în ceea ce priveşte comportamentul
acestor tipuri de biomateriale într-un mediu biologic.
În general, metalele au fost folosite cu precădere pentru confecţionarea
implantelor solicitate la efort mecanic, precum protezele de şold şi de genunchi,
sârmele de fixare a fracturilor, acele, broşele, şuruburile, implantele dentare etc. De
asemenea, metelele au fost folosite ca parte integrantă în cazul valvelor de inimă şi a
peacemaker-urilor. Deşi uneori se folosesc metale pure, este preferată utilizarea
aliajelor, datorită proprietăţilor fizice superioare (rezistenţa la rupere şi la coroziune).
Proprietăţile materialelor sunt date de structura lor. La nivel atomic, metalele
sunt alcătuite din ioni pozitivi înconjuraţi de un nor electronic. Această structură
atomică este responsabilă de proprietăţile metalelor. Legătura metalică determină o
organizare a atomilor într-o reţea ordonată, cu structură repetitivă în trei dimensiuni.
Această organizare poate fi vizualizată ca un model tridimensional în care în colţurile
cubului sau hexagonului se află sfere. Această delocalizare a electronilor determină
proprietăţile electrice şi termice ale metalelor. Din cauză că legăturile interatomice
nu sunt identice pe orice direcţie, metalele prezintă proprietatea de curgere (planele
atomice alunecă unele pe altele).
18
De asemenea, proprietăţile chimice sunt influenţate de natura legăturilor

atomice. Cu cât legătura dintre atomi este mai puternică, cu atât metalul va fi mai
rezistent din punct de vedere chimic. În metale, din cauză că electronii prezintă o
delocalizare mai puternică pe anumite direcţii, anumiţi atomi pot fi desprinși mai
uşor decât alţii. Deşi, privind prin prisma proprietăţilor mecanice favorabile,
materialele metalice sunt considerate a fi cea mai bună alegere, trebuie avute totuşi în
vedere şi caracteristicile de rezistenţă la coroziune.
Din cauză că fenomenele de interacţie dintre celule, ţesut şi suprafaţa
implantului sunt un fenomen exclusiv de suprafaţă, proprietăţile fizico-chimice ale
suprafeţei sunt deosebit de importante. Suprafaţa este reprezentată de zona de
extremitate a aranjamentului tridimensional al atomilor. Faptul că atomii de la
suprafaţa metalului nu au aceiaşi structură electronică ca şi a celor din interiorul
metalului determină un comportament diferit în ceea ce priveşte interacţiile cu alţi
atomi. Astfel, legăturile chimice se extind peste suprafaţa metalului şi determină
atomii de la suprafaţă să aibe o energie mai mare. Aceşti atomi tind să-şi micşoreze
energia liberă prin rearanjare sau prin combinarea cu alte elemente sau molecule,
pentru a atinge un nivel energetic favorabil.
Mediul fiziologic este obținut în soluţie apoasă de 37°C, cu pH de 7,3, cu
gaze dizolvate (precum oxigenul), electroliţi, celule, proteine. Cufundarea metalelor
în acest mediu duce la apariţia fenomenului de coroziune prin înlocuirea metalului
datorită reacţiilor chimice. În timpul proceselor de electrocoroziune, biomaterialele
metalice pot elibera ioni care reduc biocompatibilitatea materialelor şi pun în pericol
însăşi soarta implantului. De exemplu, tipul şi mărimea concentraţiei ionilor sau a
produşilor de coroziune pot modifica funcţionarea atât a celulelor aflate în apropierea
implantului cât şi a celor aflate la distanță mai mare, prin fenomenul de transport.
Chiar şi înaintea implantării materialului metalic, din cauza apariţei
fenomenelor de oxidare superficială (în aer sau în acizi), pe suprafaţă se formează
pelicule de oxizi. Datorită faptului că oxizii sunt materiale ceramice care sunt
izolatoare din punct de vedere termic şi electric, fenomenele de coroziune au o
dinamică mai scăzută sau sunt chiar stopate. Cu alte cuvinte, oxizii metalici
superficiali pasivează metalul. Practic, stabilitatea chimică a acestor oxizi determină
caracteristica de rezistenţă la coroziune a metalului în ansamblu. De exemplu,
oţelurile inoxidabile austenitice de tipul 316L au o evoluţie satisfăcătoare pe termen
scurt (ex. fixarea fracturilor) dar pe termen lung prezintă fenoneme de coroziune în
crevasă sau “pitting”. Atât titanul şi aliajele sale cât şi aliajele de tip CoCrMo au o
19
rezistenţă chimică mult mai bună pe termen lung şi se pretează la folosirea lor pentru
implante de şold, genunchi şi în stomatologie.
1.2.1.1. Oțeluri inoxidabile
Aliajele chirurgicale din oţel inoxidabil au un istoric îndelungat în folosirea

pentru confecţionarea dispozitivelor ortopedice şi a implantelor dentare. Aceste aliaje,
ca şi aliajele de titan, sunt utilizate cel mai frecvent în stare forjată şi tratate termic,
ceea ce le conferă duritate şi ductilitate ridicate. Aliajele de fier din grupa celor
inoxidabile, cu utilizare limitată în aplicaţii biomedicale, sunt prezentate în
tabelul 1.3.
Oțelul inoxidabil, ca toate oțelurile de altfel, sunt aliaje cu baza din fier.
Cromul este adăugat pentru a îmbunătăți rezistența la coroziune, prin formarea unui
strat de oxid de crom la suprafață; este nevoie de cel puțin 17% crom în compoziția
chimică a oțelului inoxidabil. Carbonul și nichelul sunt folosite în aliaj ca elemente
care măresc rezistența. Cel mai frecvent utilizat tip de oțel inoxidabil folosit pentru
implante este cel tip 316L (ASTM F 138), care conține 17-19% Cr, 13-15,5% Ni, și
mai puțin de 0,03%C.
Alierea cu cromul generează un oxid protector auto-regenerant care rezistă la
perforare și are un grad înalt de rezistivitate electrică, asigurând astfel o protecție
foarte bună împotriva coroziunii; formarea stratului pasiv de oxid de crom este
facilitată de imersia aliajului într-o soluție concentrată de acid nitric. Nichelul crește
rezistenta la coroziune și ușurează procesul de fabricație. Adăugarea de molibden
îmbunătățește rezistența la coroziunea de tip „pitting”.
Figura 1.2. Evidențierea

Figura 1.1. Microstructura unui oțel
microstructurii și a stării incluzionare
inoxidabil austenitic tip 316L,
a unui oțel inoxidabil austenitic
la mărire 500x.
deformat prin laminare.
20
Specificaţiile ASTM F 4 pentru pasivarea suprafeţei sunt aplicabile aliajelor

pe bază de oţel inoxidabil. Dintre aliajele folosite la confecționarea implantelor, acest
aliaj este cel mai susceptibil la producerea coroziunii în crevasă şi “pitting” şi trebuie
avută în vedere obţinerea şi folosirea pasivării suprafeţei. Datorită faptului că acest
aliaj conţine nichel ca element principal de aliere, trebuie evitată folosirea la pacienţii
alergici sau hipersensibili la nichel. De asemenea, dacă un implant din oţel inoxidabil
este folosit într-o operaţie chirurgicală, procedeele premergătoare prevăd repasivarea
în vederea obţinerii unei suprafeţe oxidate pentru a micşora biodegradarea in vivo.
Aliajele pe bază de Fe au potenţiale galvanice şi caracteristici de coroziune
care pot duce la formarea de cupluri galvanice şi la biocoroziune, dacă sunt
interconectate cu implante de Ti, Co, Zr sau C. De exemplu, dacă un suport dintr-un
aliaj nobil sau dintr-un metal de bază al aliajului atinge capetele de legătură ale unui
implant din oţel inoxidabil, simultan cu cele ale unui implant de titan, prin ţesut se va
forma un curent electric.
Tabelul 1.3. Oţeluri inoxidabile.
Material F 138 F 745 F 1314 F 1586
Densitate
7,9 - 7,98 -
(gr/cm3)
E (GPa) 200 - 200 200
Duritate
350 - 205 365
(HV)
σ0.2%
690 207 380 975
(MPa)
σUTS (MPa) 860 483 690 1090
Alungire
12 30 35 14,5
(%)
Dacă ar fi folosite independent, iar aliajele nu ar fi în contact electric, cuplul

galvanic nu ar exista şi fiecare dispozitiv ar putea să funcţioneze independent.
Explantarea dispozitivelor folosite pe termen lung a demonstrat că, atunci când este
folosit corect, aliajul funcţionează bine in vivo. În mod clar, proprietăţile mecanice şi
caracteristicile de cost ale acestui aliaj oferă avantaje în aplicaţiile clinice.
1.2.1.2. Aliaje cobalt-crom
Aliajele pe bază de cobalt sunt cele mai frecvent utilizate în stare turnată sau
turnată şi călită. Acestea permit fabricarea de implante cu modele specifice şi
complicate. Aliajele chirurgicale tip cobalt-crom au la bază un sistem de cobalt și
crom cunoscute pentru excelenta rezistență la coroziune. În compoziție intră cromul
21
27-30% și molibdenul 5-7%. Wolframul este adăugat pentru a crește ductilitatea. Ca

și în cazul oțelului inoxidabil, cromul generează un strat cu un grad de pasivitate
mare, care contribuie la creșterea rezistenței la coroziune. Aliajul Co-Cr-Mo (ASTM
F 75) are o rezistență la coroziune superioară oțelului inoxidabil austenitic ASTM
F 138, mai ales la coroziunea tip crevasă. Dispozitivele medicale confecționate din
aliaje tip Co-Cr-Mo sunt produse în prezent prin utilizarea procesului de presare
izostatică la cald care ajută la obținerea unor dispozitive cu rezistențe și caracteristici
mecanice mai bune decât ale celor obținute prin deformare în matriță.
Tabelul 1.4. Aliaje uzuale pe bază de cobalt.

CoCrMo CoCrMo CoNiCrMo CoNiCr CoNiCrMo CoNiCr
Material
Turnat Forjat Turnat Turnat Forjat Forjat
Densitate
7,8 9,15 - - - -
(gr/cm3)
E (GPa) 200 230 - - - -
Duritate
300 240 - - - -
(HV)
σ0.2% 825-
455 390 240-450 275 1585
(MPa) 1310
σUTS 1000-
655 880 795-1000 600 1795
(MPa) 1585
Alungirea
10 30 50 50 8 18
(%)
Figura 1.4. Imagine de microscopie

Figura 1.3. Microstructura unui aliaj tip
electronică de baleiaj preluată de pe
CoCrMo în stare turnată – imagine de
suprafața aliajului tip CoCrMo în stare
microscopie optică.
turnată (mărire 200x).
Cobaltul contribuie la apariţia fazei continue care asigură proprietăţile de bază;
fazele secundare bazate pe Co, Cr, Mo, Ni şi C asigură rezistenţa, de patru ori mai
mare decât a osului compact, şi rezistenţa la uzură a suprafeţei; cromul asigură
rezistenţa la coroziune prin oxidul format la suprafaţă, în timp ce molibdenul asigură
22
duritatea şi rezistenţa la coroziune în volum. Toate aceste elemente sunt importante,

deoarece concentraţia acestora este cea care are cea mai mare importanţă în controlul
topirii şi al tehnologiilor de fabricaţie. De asemenea, în aceste aliaje sunt prezente, în
concentraţii mai mici, Ni, Mn şi C. Nichelul a fost identificat în produşii de
biocoroziune, iar carbonul trebuie strict controlat pentru a menţine proprietăţile
mecanice, cum este ductilitatea.
În general, aliajele de cobalt turnate sunt aliajele cel mai puţin ductile din
sistemele de metale folosite pentru implante chirurgicale dentare, deoarece trebuie
evitată încovoierea. Datorită faptului că multe dintre dispozitivele confecţionate din
aceste aliaje au fost fabricate în laboratoare dentare, toate aspectele privind controlul
calităţii şi analizele pentru implantele chirurgicale trebuie urmărite în timpul alegerii
aliajului, turnării şi finisării acestuia. Aspectele importante includ analizele chimice,
proprietăţile mecanice şi finisarea suprafeţei, aşa cum sunt specificate în ASTM F 4
pentru implante chirurgicale. Atunci când au fost fabricate corect, implantele din
acest grup de aliaje au prezentat o biocompatibilitate excelentă.
1.2.1.3. Titan comercial pur și aliaje de titan
În ultimii ani, titanul şi aliajele sale au început să fie folosite pe scară foarte
largă ca biomateriale metalice. În afară de aliajul Ti6Al4V cu duritate ridicată, care
nu a fost dezvoltat în mod specific pentru utilizarea în domeniul medical, în prezent
există o tendinţă de înlocuire a vanadiului ca stabilizator al fazei β cu fier sau niobiu,
din cauza proprietăţilor potenţial toxice ale vanadiului.
Figura 1.5. Microstructura unei probe Figura 1.6. Microstructura unui aliaj tip
din titan pur, la mărire 500x. Ti6Al4V, la mărire 1000x.
23
Principalele motive pentru utilizarea acestor materiale sunt comportamentul

excelent la coroziune şi biocompatibilitatea. Este binecunoscut faptul că, în condiţii
atmosferice normale, suprafaţa titanului este acoperită cu un strat de oxid de tipul
TiO2 . Acest strat de oxid, cu o grosime de câţiva nanometri este amorf, iar îngroşarea
lui datorită polarizaţiei electrochimice anodice dependentă de potenţial duce la
apariţia unor faze cristaline.
Până acum, nu se cunoaşte nici un caz al titanului şi aliajelor sale în care
biodegradarea fără distrugeri mecanice sau coroziune prin frecare să fi cauzat eşecul
implantului. Cu toate acestea, din cauza folosirii improprii a aliajului tip Ti6Al4V
pentru cementarea artificială a implantelor de şold, s-au înregistrat o serie de eşecuri
cauzate de coroziunea prin frecare şi coroziunea în crevasă. Principalul motiv al
acestor eşecuri îl constituie duritatea şi compactitatea mai ridicată a
polimetilmetacrilatului în comparaţie cu aliajele de titan. Pornind de la o grupare de
microfisuri, urmată de o coroziune prin frecare a aliajului de titan cauzată de
polimetilmetacrilat, în regiunile învecinate este iniţiată în final o coroziune în crevasă
de mare adâncime. Consecinţa acestui fapt este revizia implantului în mai puţin de un
an de la implantare.
Cercetările privind coroziunea in vitro a aliajului tip Ti6Al4V imersat în
soluţie Hank, cu pH 6,4, au arătat că emisia de ioni de vanadiu din aliaj este mai mică,
comparabil cu cantitatea de vanadiu din faza metalică. Unii autori au studiat
comportamentul in vivo al capetelor femurale monobloc confecţionate din aliaj tip
Ti6Al4V pentru implante de şold, rezultatele fiind prezentate într-un studiu de
recuperare (implante recuperate după perioade de 78 – 131 de luni). Nu s-a găsit nici
o corelaţie între parametrii suprafeţelor rugoase clasice şi parametrii clinici studiaţi
(sexul pacientului, greutatea şi înălţimea, diagnosticul primar, timpul de implantare,
etc.). S-a concluzionat că mecanismele de uzare in vivo sunt foarte complexe şi că
uzura capetelor femurale studiate poate fi atribuită unei imperfecţiuni a suprafeţei
înainte de implantare, îndepărtării stratului de oxid care a cauzat uzarea aliajului,
deformării ulterioare a suprafeţei şi, într-o foarte mică măsură, parametrilor clinici ai
pacientului.
În contact cu fluidele din ţesut, titanul oxidează la temperatura camerei.
Această reactivitate este favorabilă pentru implantele dentare. În absenţa mişcărilor
de suprafaţă sau în condiţiile unui mediu defavorabil, această suprafaţă pasivată
micşorează tendinţa de apariţie a fenomenului de biocoroziune. În situaţia în care
implantul ar fi plasat lângă un receptor propriu al osului, zonele zgâriate în timpul
montării implantului se vor repasiva in vivo. Această caracteristică este foarte
24
importantă în ceea ce priveşte utilizarea titanului pentru obţinerea implantelor

dentare. Cercetările au demonstrat că stratul de oxid are tendinţa să se îngroaşe la
testele de coroziune, acest proces fiind de dorit în soluţiile aerate.
Titanul prezintă un modul de elasticitate relativ scăzut şi o rezistență la
întindere comparativă cu a celorlalte aliaje biocompatibile. În timpul procesului de
proiectare a implantelor şi protezelor, trebuie să se ţină cont de colţurile ascuţite sau
secţiunile subţiri care trebuie evitate acolo unde există porţiuni încărcate cu tensiuni,
sau dacă există posibilitatea de apariţie a condiţiilor de forfecare. Modulul de
elasticitate al titanului este de cinci ori mai mare decât al osului compact, această
proprietate punând accentul pe importanţa formei geometrice în distribuirea
corespunzătoare a presiunii mecanice de transfer. Sunt cunoscute patru tipuri de titan
nealiat şi câteva tipuri de aliaje de titan.
Aliajul de titan cel mai des utilizat este de tip titan-aluminiu-vanadiu. După
aplicarea forjării aliajului se obţin caracteristici cel puţin de şase ori mai bune decât
cele ale osului. Modulul de elasticitate al aliajului este puţin mai mare decât al
titanului, fiind de aproape cinci, şase ori mai mare decât al osului compact. Aliajul şi
elementul principal (titanul) au suprafeţe acoperite cu oxid de titan (pasivate). În
general, titanul şi aliajele de titan au demonstrat, pentru implantele şi protezele
introduse în organism, prezenţa unor interfeţe descrise ca fiind “osteointegrate” .
Tabelul 1.5. Titanul şi aliajele pe bază de titan.

Material Ti Grad 1 Ti Grad 4 Ti6Al4V Ti6Al7Nb Ti5Al2,5Fe
Densitate (gr/cm3) 4,5 4,5 4,4 4,52 4,45
E (GPa) 127 127 127 105 -
Duritate (HV) - 240-280 310-350 400 -
σ0.2% (MPa) 170 483 0-795 800-900 815
σUTS (MPa) 240 550 825-860 900-1000 965
Alungire (%) 24 15 8 10-12 16
După implantarea pe perioade lungi de timp, creşterea concentraţiei de titan a

fost regăsită atât în ţesuturile periimplantare cât şi în organele parenchimale, în
special în plămâni şi o concentraţie mult mai mică în ficat, rinichi şi splină.
Titanul și aliajul tip Ti6A14V sunt utilizate pentru excelenta lor rezistență la
coroziune și pentru modulele lor de elasticitate care sunt aproximativ jumătate din
cele ale oțelului inoxidabil austenitic și aliajului tip crom-cobalt. Aceste module mai
scăzute duc la obținerea unor dispozitive cu o rigiditate mai mică care pot fi
avantajoase pentru anumite aplicații, cum sunt cele de implantare, datorită exercitării
unei influențe mai reduse asupra osului. Aliajul tip Ti-Al-V are proprietăți mult mai
25
bune decât titanul pur. Problemele legate de titan sunt sensibilitatea mare la
fracturare și rezistența slabă la uzură care pot conduce la eliberarea unor resturi de
materiale, dacă acesta nu este testat atent în vederea fabricării implantelor. În timp ce
materialul brut este biocompatibil, pot apărea răspunsuri celulare și tisulare adverse
dacă se eliberează particule de titan în țesutul adiacent.
Așa cum am prezentat, cele patru mari categorii de materiale care se folosesc
curent în implantologie sunt oţelurile inoxidabile austenitice tip 316L, aliajele tip
cobalt-crom-molibden, titanul comercial pur, precum şi aliajele pe bază de titan care
sunt prezentate şi clasificate în funcţie de compoziţia chimică în tabelul 1.6.
Tabelul 1.6. Compoziţia chimică a celor mai utilizate biomateriale metalice.

Oţel inoxidabil 316L CoCrMo Ti6Al4V Titan
Element
(ASTM F138) (ASTM F75) (ASTM F136) (ASTM F67)
Al - - 6,50 -
C 0,03 max 0,35 max 0,08 max 0,010 max
Co - restul - -
Cr 17,0 26,0-30,0 - -
Fe restul 0,75 max 0,25 max 0,30-0,50
H - - 0,0125 max 0,0125-0,015
Mo 2,0 5,0-7,0 - -
Mn 2,0 max 1,0 max - -
N - 0,25 max 0,05 max 0,03-0,05
Ni 10,0 1,0 max - -
O - - 0,13 max 0,18-0,40
P 0,03 max - - -
S 0,03 max - - -
Si 0,75 max 1,0 max - -
Ti - - restul restul
V - - 3,5-4,5 -
În practica chirurgicală, principalul criteriu de selecţie al acestor materiale

este acela al biocompatibilităţii, al proprietăţilor mecanice, al rezistenţei la coroziune
şi al costului.
Proprietăţile mecanice ale materialelor sunt de o importanţă deosebită atunci
când este luată în calcul proiectarea implantelor. Câteva dintre proprietăţile mecanice
ale materialelor metalice sunt prezentate succint în tabelul 1.7. Cu câteva excepţii,
rezistenţa mare la rupere şi la oboseală comparativ cu materialele ceramice şi
polimerice duc la concluzia că sunt cea mai bună alegere atunci când implantele
trebuie să facă faţă la încărcări mecanice.
Trebuie notat faptul că natura compozită a osului contrastează cu natura
omogenă a metalelor. Modulul de elasticitate al metalelor este de câteva ori mai mare
26
decât cel al osului. Această diferenţă între proprietăţile mecanice ale osului şi cele ale
implantului metalic determină apariţia unui fenomen de resorbţie a osului în
vecinătatea interfeţei.
Proprietăţile mecanice ale unui implant nu depind numai de tipul de metal
utilizat, ci şi de tipul procedeului tehnologic folosit pentru producerea implantului.
Condiţiile mecanice şi termice de elaborare a implantului pot modifica
microstructura materialului. De exemplu, la deformarea la rece a materialului,
deformările produse determină o îmbunătăţire a caracteristicilor mecanice: materialul
devine mai dur şi mai rezistent. Din nefericire, pe măsură ce cresc aceste două
proprietăţi, materialul îşi pierde din ductilitate şi din rezistenţa la coroziune.
Tabelul 1.7. Proprietăţile mecanice ale biomaterialelor metalice.
Modulul lui Limita de Rezistenţa la Rezistenţa la
Material Young curgere rupere (σUTS) oboseală
(E) (GPa) (σy) (MPa) (MPa) (σend) (MPa)
316L 190 221-1213 586-1351 241-820
CoCrMo 210-253 448-1606 655-1896 207-950
Titan 110 485 760 300
Ti6Al4V 116 896-1034 965-1103 620
Os 15-30 30-70 70-150 -
Comparativ cu modulul de elasticitate al oţelurilor inoxidabile sau al aliajelor

tip CoCrMo, titanul şi aliajlele sale au un modul de elasticitate aproape de două ori
mai mic, dar mai mare decât cel al osului. Alt avantaj al aliajelor pe bază de titan este
acela că prezintă un raport rezistenţă/greutate favorabil. Oţelurile inoxidabile şi
aliajele tip CoCrMo au o densitate de aproximativ 8,8g/cm3 şi respectiv 7,8g/cm3.
Datorită faptului că aliajele de titan au o densitate de 4,5g/cm 3, raportul
rezistenţă/greutate este mai mare. Dintre dezavantajele folosirii titanului amintim:
rezistenţa mică la forfecare, rezistenţa mică la oboseală şi dificultăţile din cursul
procesului de obţinere. Oxidul de titan (TiO2) este aderent la suprafaţă, stabil şi
conferă acestui tip de biomaterial metalic excelente proprietăţi de rezistenţă la
coroziune, comparativ cu oţelurile inoxidabile austenitice şi aliajele tip CoCrMo. Se
crede că această suprafaţă oxidată a aliajelor de titan este responsabilă şi de apariţia
fenomenului de osteointegrare, un proces prin care celulele osoase aderă la material
fără a dezvolta reacţii inflamatorii sau capsule fibroase.
1.2.1.4. Aliaje nobile
Aliajele din această grupă au fost elaborate special pentru tehnologia de

obţinere a implantelor stomatologice.
27
Proprietăţile fizice ale acestor materiale sunt prezenate în tabelul 1.8. Prin
utilizarea acestor aliaje se obţin lucrări cu o rezistenţă excepţională la coroziune în
organismul uman, fiind aliaje cu o excelentă biocompatibilitate.
Tabelul 1.8. Metale şi aliaje biocompatibile nobile.
Material Ta Pt Pt10Rh W
Densitate (gr/cm3) 16,6 21,5 20 19,3
E (GPa) 186 147 - 345
Duritate (HV) - 38-40 90 225
σ0.2% (MPa) 140 - - -
σUTS (MPa) 205 135-165 310 125-140
Alungire (%) 20-30 35-40 35 0
1.2.2. Biomateriale polimerice sintetice, naturale, resorbabile și

neresorbabile
În cazul acestor clase de materiale sunt trei probleme care interferează cu

interpretarea datelor.
 Toţi polimerii sunt vâscoelastici, prin urmare măsurarea proprietăţilor mecanice
depinde de tensiunile folosite pentru evaluarea lor. Din cauză că materialele
vâscoelestice devin mai puţin ductile odată cu creşterea tensiunii la care sunt
supuse, condiţiile lor de testare trebuie să fie la fel sau să le depăşească pe cele
întâlnite în mediul de lucru.
 Proprietăţile polimerilor sunt strâns legate de masa moleculară şi de distribuţia
acesteia, precum şi de condiţiile şi timpul de conservare şi de temperaturile de
fabricaţie şi post fabricaţie.
 Sterilizarea, în special cea prin iradiere, poate deteriora proprietăţile finale ale
acestor materiale.
Tabelul 1.9. Răşini termostatate.
Material EP PMMA PEU PSU SR
Densitate (g/cm3) 1,11-1,40 1,088 1,1 1,2 1,12-1,23
E (GPa) 2,4 2,4-3,1 5,9 3,7 1,4
Duritate (Sh.A) - - 75 88 25-75
σy(C) (MPa) - 15,8 - - -
σUCS (MPa) 100-170 69-125 - - -
σUTS (MPa) 28-90 9,7-32 45 40 5,9-8,3
Alungire (%) 3-6 2,4-5,4 750 540 350-600
28
Datele privind răşinile termostatate şi polimerii termoplastici sunt prezentate

în două tabele. Ambele tipuri de polimeri joacă un rol important în clasa
biomaterialelor, deşi cei termoplastici sunt preferaţi datorită uşurinţei de obţinere. În
fine, comportamentul la oboseală al polimerilor biomedicali, în special al tipului de
ciment polimetilmetacrilat (PMMA), este încă un subiect controversat despre care
există puţine date în literatura de specialitate.
Polimerii sunt alcătuiți din lanțuri lungi de legături moleculare covalente
caracterizate prin secvențe repetitive de molecule. Ei pot fi obținuți prin
polimerizarea monomerilor sintetici sau prin tratarea polimerilor naturali din țesuturi.
Majoritatea polimerilor sintetici și naturali au la bază o structură de carbon.
Conexiunea între lanțurile de polimeri se realizează prin legături slabe: van der
Waals și punți de hidrogen. Legăturile fizice din cadrul lanțului, gradul de
cristalinitate și legăturile mecanice joacă un rol important în stabilirea proprietăților
polimerilor. Legăturile moleculare din cadrul scheletului polimerului sunt astfel
realizate încât să poată fi hidrolizate sau scindate enzimatic, permițând sintetizarea
atât a polimerilor resorbabili cât și neresorbabili.
Tabelul 1.10. Răşini termoplastice.
PE PLA
Material PMMA PSF PEEK
(UHMV) (STCP)
Densitate (g/cm3) 0,93-0,944 - 1,186 1,23-1,25 1,38
E (GPa) - 4-5 2,6-3,2 2,3-2,48 8,3
Duritate (Sh.A) 60 - - - -
σy(C) (MPa) 19-21 - - 65-96 -
σUCS (MPa) - - 80.125 - -
σUTS (MPa) 27-35 50-60 50-75 106 152
Alungire (%) 300 2-3 2-10 20-75 4-9
Materialele polimerice sunt în general folosite pentru obținerea implantelor

pentru țesuturi moi. S-a demonstrat rolul important pentru obținerea implantelor
osoase cu module de elasticitate mici și abilitatea unor anumite tipuri de a fi
polimerizate in vivo, pentru a se putea adapta formelor necesare în zona respectivă.
Pentru unele scopuri specifice, radiotransparența materialelor polimerice poate
constitui un avantaj major. Din cauza rezistenței mecanice scăzute și a uzurii ridicate
a polimerilor, este nevoie să se acorde o atenție sporită modului de încărcare a
implantelor, în funcție de aplicație.
Polimetilmetacrilatul (PMMA) este folosit sub forma autopolimerizabilă, ca
material de obturație a defectelor osoase și ca agent de fixare a protezelor articulare.
Poate fi modelat in vivo sub formă de pastă înaintea definitivării polimerizării,
29
realizându-se astfel un implant individualizat. Este denumit frecvent „ciment osos”

atunci când PMMA este folosit pentru realizarea plastiilor articulare și acționează ca
un suport pentru proteză, mai mult decât ca adeziv; are proprietăți adezive minime.
Imediat după amestecare, vâscozitatea scăzută permite întrepătrunderea cu structura
lacunară osoasă. Vâscozitatea crește rapid odată cu debutul reacției chimice, fiind
astfel necesară poziționarea cât mai corectă și rapidă și menținerea în această poziție
a protezei, pentru a obține un maximum de fixare.
Trebuie avute în vedere toxicitatea chimică a monomerului de MMA și
reacția exotermă de polimerizare pentru obținerea PMMA. În timp ce toxicitatea
monomerului nu a limitat folosirea sa pentru o gamă variată de aplicații, se fac
eforturi de reducere a conținutului de monomer și substituirea acestuia cu agenți
alternativi de activare care să fie mai puțin toxici.
Elasticitatea scăzută după polimerizare și rezistența scăzută la stresul mecanic
fac PMMA-ul vulnerabil la fracturare sub presiune mecanică mare și la producerea
de particule prin frecarea cu materiale mai dure. Paticulele de PMMA pot induce
răspuns inflamator celular care poate duce la apariția osteolizei. Acest proces a fost
denumit „boala cimentului”.
Siliconii sunt polimeri cu scheletul format prin alternarea siliciului și a
oxigenului în legăturile covalente cu atomii de carbon. Una dintre formele des
utilizate pentru fabricarea implantelor este polidimetilsiloxanul (PDMS). În PDMS
grupările metil laterale sunt legate covalent de atomul de siliciu și poate fi folosit sub
trei forme: fluid alcătuit din polimeri lineari de diferite greutăți moleculare; rețea de
legături covalente 3D sub formă de gel; elastomer solid alcătuit din combinarea unui
gel cu o dispunere 3D a legăturilor covalente cu particule de siliciu. În analiza
performanțelor implantelor siliconice trebuie discutat rolul fiecărei forme de PDMS.
Atribuirea unor răspunsuri biologice specifice fiecărei componente siliconice în parte
este îngreunată de varietatea de forme siliconice pe care le conține dispozitivul
implantat.
Elastomerii PDMS conțin particule de siliciu necristalizate, de 7-22 nm
diametru care au fost tratate la suprafață pentru a facilita legătura chimică de
particulele de PDMS gel. Adiția particuleleor de siliciu la structura spațială a PDMS
gel este efectuată în scopul modificării proprietăților mecanice ale elastomerului.
Una dintre provocările privind investigarea răspunsurilor celulare care ar fi putut fi
declanșate de eliberarea particulelor de siliciu este dimensiunea mică a acestora, fiind
astfel necesară pentru studiu utilizarea microscopiei electonice.
30
Polietilena cu greutate moleculară foarte mare are un coeficient foarte scăzut

de fricțiune cu metalul și ceramica, fiind astfel utilizat ca suprafață suport pentru
protezele articulare. În plus, rezistența la uzură a acestui polimer este mai mare
comparativ cu a altor polimeri.
Termenul de polietilenă face referire la materialele plastice obținute prin
polimerizarea etilenei. Posibilitățile de variere a structurilor moleculare formate
pentru diferite greutăți moleculare, cristalinități, tipuri de catene și așa mai departe
sunt atât de numeroase și importante din punct de vedere al proprietăților, încât
termenul de polietilenă face referire la o subclasă de materiale. Primul tip de
polietilenă a fost obținut prin reacția etilenei la presiune înaltă și temperaturi de
200-400oC, având drept catalizator oxigenul. Acest material este cunoscut drept
etilena convențională sau cu densitate scăzută. Catenele liniare de poletilenă pot fi
utilizate pentru obținerea polietilenei cu densitate mare prin mijloace de creștere a
gradului de cristalinitate, comparativ cu moleculele standard.
Materialul este folosit în aplicații foarte pretențioase și este de departe cel mai
de succes polimer utilizat pentru confecționarea protezelor articulare totale.
Depășește cu mult acrilatele, fluorocarbonul, poliacetații, poliamidele și poliesterii
care au fost încercați pentru producerea implantelor, protezelor și a dispozitivelor
medicale. Principalul aspect al biocompatibilității polietilenei este legat de răspunsul
inflamator provocat de particulele de polimer generate de uzura protezelor articulare
totale.
Polimerii absorbabili au fost utilizați pentru obținerea implantelor
chirurgicale de foarte mult timp, sub forma firelor de sutură resorbabile. Recent,
această clasă de materiale s-a utilizat pentru obținerea dispozitivelor resorbabile,
inclusiv a implantelor pentru imobilizarea fracturilor și a suporturilor pentru
inginerie tisulară. Principalele aspecte legate de folosirea polimerilor absorbabili ca
implante sunt: proprietățile mecanice, rata de degradare și răspunsul biologic la
produșii de degradare.
Una dintre clasele de polimeri frecvent utilizate pentru obținerea implantelor
absorbabile este cea a alfa-hidroxi acizilor și anume L-acid lactic, acidul glicolic și
dioxazona. Aceste molecule sunt utilizate în mod normal sub formă de polimeri:
poli-L-acid lactic, acid poliglicolic și polidioxazonă. Copolimerii acizilor lactic și
glicolic sunt de asemenea utilizați frecvent.
Foarte multe dispozitive sunt confecționate din polimeri naturali
resorbabili, așa cum este colagenul, principala structură proteică a organismului.
Moleculele de colagen sunt alcătuite din trei lanțuri polipeptidice elicoidale foarte
31
compacte. In vivo, moleculele de colagen, tropocolegen, sunt asamblate pentru a

forma fibre care vor adopta diferite configurații și orientări spațiale pentru a forma
structura arhitecturală a țesuturilor. Paleta bogată de proprietăți ale colegenului din
alcătuirea țesuturilor, de la derm la musculoschelet, inclusiv cartilajele articulare,
meniscurile și ligamentele, este datorată diferențelor din structura chimică, densității
și orientării spațiale a fibrelor de colagen.
Colagenul este solubil în diferite soluții în care lanțurile se pot despirala
pentru a forma un gel. Poate fi extras din țesuturi și purificat folosind diferiți agenți:
acizi, baze, enzime și sare. Tratarea în mediu acid duce la eliminarea proteinelor
acide și a glicozaminoglicanilor care duce la disocierea fibrelor de colagen. Un efect
similar poate fi obținut folosind extragerea proteinelor bazice în mediu alcalin.
Enzimele proteolitice care clivează telopeptidele care servesc drept agenți naturali de
legătură în cadrul fibrelor de colagen permit disoluția moleculelor de colagen și a
agregatelor în soluții apoase.
Solubilitatea colegenului în mediu acid este folosită în vederea extragerii sale
din țesuturi și pentru procesarea sa, obținându-se astfel biomateriale. Anumiți factori
se constituie în factori critic determinanți privind proprietățile acestor biomateriale.
Gradul de denaturare sau degradare a structurilor colagenice izolate din țesuturi
afectează proprietățile mecanice. Aceste proprietăți vor fi afectate și de gradul de
dispoziție spațială și de modul de comprimare a structurilor din cadrul fibrelor.
1.2.3. Biomateriale ceramice
Ceramica este alcătuită din matrici 3D de ioni metalici pozitivi și ioni

nemetalici negativi și frecvent oxigen. Legătura ionică organizează toți electronii
disponibili pentru formarea unei legături. Organizarea structurală variază de la
structuri 3D foarte bine organizate, cristaline, până la structuri amorfe, cu
aranjamente aleatorii.
Ceramica poate fi cel mai inert material pentru implante aflat în folosință în
momentul de față. Totuși, rezistența lor scăzută la compresiune și friabilitatea
limitează numărul aplicațiilor. Tehnicile actuale permit obținerea placărilor pe
substraturi metalice, crescând interesul pentru utilizarea ceramicilor la construcția
dispozitivelor medicale pentru țesuturi dure.
Oxidul de aluminiu s-a dovedit a fi util pentru fabricarea componentelor
articulare pentru protezele totale articulare, din cauza rezistenței mari la uzură și a
32
coeficientului mic de frecare în timpul prelucrării în forme geometrice

corespunzătoare necesităților. Caracterul friabil al aluminei rămâne încă un
impediment.
Tabelul 1.11. Caracteristicile biomaterialelor ceramice.
Material Al2O3 C ZrO2
Densitate (g/cm3) 3,98 1,7-2,2 6,1
Dimensiune grăunte (µm) 1,8-4 30-40 0,5
E (GPa) 400-580 18-28 200
Duritate (HV) 2300 150-250 1300
σUFS(MPa) 550 280-560 1200
σUCS(MPa) 4500 - -
Ceramicile pe bază de calciu, foarte apropiate de hidroxiapatita naturală

prezentă în oase, a devenit subiect de cercetare și utilizare în ultimii ani. Abilitatea de
a se lega direct de os, dar și capacitatea osteoinductivă, promit o relansare în
utilizarea pentru fixarea implantelor de structura osoasă. Hidroxiapaptita este doar
parțial resorbabilă și este folosită atât în forma densă, cât și în cea poroasă, ca
implant permanent. Fosfatul tricalcic este bioabsorbabil în diferite grade, în funcție
de structura sa. În prezent există o paletă largă de materiale pe bază de fosfat tricalcic
aflate în analiză pentru utilizarea drept grefe osoase.
La temperatura camerei sau a corpului, materialele ceramice corespunzătoare
aplicaţiilor biomedicale au o ductilitate neglijabilă. Pot fi prezentate date numai
despre cele mai uzuale materiale ceramice; date despre ceramicele resorbabile sau
aşa numitele ceramice bioactive sunt foarte greu de găsit, din pricina varietăţii şi a
complexităţii acestora.
1.2.4. Biomateriale compozite
Termenul de materiale compozite defineşte o gamă largă de materiale folosite

în inginerie şi în proiectare. Proprietăţile macanice ale acestora depind atât de
proprietăţile fazelor (matrice şi material de ranforsare) cât şi de natura interfeţelor,
volumul fracţiilor şi de aranjamentul local şi global al elementelor de ranforsare.
Această complexitate face necesară prezentarea succintă, altfel s-ar putea
scrie o lucrare numai despre acest subiect. Tabelul 1.13. reprezintă un ghid sumar al
acestor proprietăţi ale materialului de ranforsare folosit în proiectarea biomaterialelor
compozite.
33
Tabelul 1.13. prezintă proprietăţile unor materiale compozite reprezentative

care au fost într-o oarecare măsură catalogate ca fiind biomateriale.
Materialele compozite sunt combinații de două sau mai multe materiale și, în
general, de mai multe clase de materiale (metale, polimeri, ceramice). Sunt utilizate
pentru a obține o combinație de proprietăți mecanice pentru diferite aplicații.
Tehnologia compozitelor, în mare parte descoperite datorită industriei aeronautice,
începe să-și facă loc în industria biomaterialelor.
Tabelul 1.12. Materiale de ranforsare.

Material Sticlă E Sticlă S Sticlă C C (E mic) C (E mare) PA
Densitate
2,62 2,50 2,56 1,76 1,9 1,44
(g/cm3)
Diametru
3-20 3-20 3-20 7-8 7 12
(µm)
E (GPa) 72-81 85-89 69 230 390 83
σUTS (MPa) 3000- 2800-
3450 4580 3300 2400
5300 3600
Alungire% 4,9 5,7 4,8 1,4 0,6 4
Material Al2O3 Al2O348SiO2 SiO2 βSiC αSiC B4C

Densitate
3,95 2,73 2,2 2,55 3,2 2,52
(g/cm3)
Diametru (µm) 20 2-3 9 10-15 0,6 -
E (GPa) 379 100 69 180-200 690 483
σUTS (MPa) 1380 1900 3450 2500-3200 6900 13800
Tabelul 1.13. Biomateriale compozite.

PMMA- EP CFPSU PE
Material C60SiC CFRC
2C 7% pori 12,5C (UHMV)
Densitate
- 2,6 1,78 - - 0,98
(g/cm3)
E (GPa) 5,52 100 40-58 14 110 1,94
σUTS (MPa) 38 220 350-600 200 1600 22
Alungire% 0,7 1 - - 1,3 150
Polimerii cu structura din fibre de carbon sunt cercetați pentru utilizarea ca

înlocuitori ai metalelor. Avantajul este că aceste dispozitive cu rezistențe
asemănătoare, dar cu nivele semnificativ scăzute de rigiditate pot fi produse foarte
ușor. În plus, aceste tipuri de compozite sunt radiotransparente.
34
Capitolul 2
Anatomia, fiziologia şi biofizica ţesuturilor dure ale

aparatului dento-maxilar
2.1. Structura anatomică a oaselor maxilar şi mandibular
2.1.1. Structura anatomică a osului maxilar
Cele două oase maxilare formează cea mai mare parte a scheletului facial.
Fiecare os maxilar este situat superior de cavitatea bucală, inferior de orbită şi lateral
de fosa nazală. Prin articularea cu celelalte oase ale craniului, contribuie la formarea
plafonului cavităţii bucale, planşeului şi peretelui lateral al fosei nazale, planşeului
fosei orbitale, fosei infratemporale, fosei pterigopalatine, fisurii orbitale inferioare şi
fisurii pterigomaxilare.
Maxilarul este voluminos, dar uşor datorită unei cavităţi – sinusul maxilar –
care însumează două treimi din corpul acestui os. Are o formă neregulată şi de aceea
se poate considera ca fiind format din corp şi patru procese (zigomatic, palatin,
alveolar, frontal).
2.1.1.1. Corpul maxilarului (corpus maxillae)
Are o formă piramidală căreia i se pot descrie patru feţe: anterioară,

infratemporală, orbitală şi nazală.
Faţa anterioară (facies anterior), este neregulată, orientată antero-lateral şi
uşor concavă în ansamblul său; jumătatea sa medială este înclinată infero-medial.
 În apropierea marginii sale inferioare se observă o serie de proeminenţe
determinate de rădăcinile dinţilor maxilari; cea mai evidentă din toate este fosa
sau eminenţa canină; ea divizează această faţă anterioară a corpului maxilar în
două regiuni:
o o regiune situată medial de eminenţa canină ce corespunde
proeminenţelor determinate de incisivii superiori; pe ea se observă o
depresiune verticală, puţin marcată, numită fosa incisivă sau
35
mirtiformă, care dă inserţie muşchiului depresor septal; pe marginea

alveolară, sub fosa incisivă, se inseră un fascicul al muşchiului
orbicular al buzelor; superior şi lateral de fosă, se inseră partea
transversă (mușchiul compressor naris) a muşchiului nazal (mușchiul
nasalis);
o cea de a doua regiune situată lateral de eminenţa canină corespunde
proeminenţelor determinate de premolari; la acest nivel se observă o
depresiune, mult mai evidentă, numită fosa canină (fossa canina), unde se
inseră muşchiului ridicător al unghiului gurii (mușchiul levator anguli
oris);
 Jumătatea superioară a acestei feţe este neregulată; în apropierea marginilor
superioară şi anterioară se observă orificiul infraorbital (foramen infraorbitale),
prin care reiese mănunchiul vasculo-nervos infraorbital. Acest orificiu este situat
aproximativ la 5-6mm sub marginea infraorbitală a maxilarului şi la aproximativ
2cm de linia median. El are o formă ovalară cu marele sau ax vertical oblic
înainte şi în sus și uneori are forma unei fante vertical. Excepţional de rar poate fi
dublu. Canalul alveolar anterior, colateral al canalului infraorbital, are un traiect
oblic, inferior, anterior şi medial în grosimea peretelui anterior al sinusului
maxilar şi se termină singular sau bifurcat la vârful alveolelor dinţilor incisivi.
Prin el trec ramurile alveolare superioare anterioare ale nervului infraorbital şi
arterele alveolare superioare anterioare.
 limitele feţei anterioare sunt:
o Superior: marginea infraorbitală (margo infraorbitalis) ce contribuie la
formarea unui segment mic din marginea orbitală şi dă inserţie
muşchiului ridicător al buzei superioare (levator labii superioris);
o Anterior: incizura nazală (incisura nasalis), concavă, a cărei extremitate
inferioară se termină printr-o apofiză ascuţită, care împreună cu apofiza
corespunzătoare de pe osul opus formează spina nazală anterioară (spina
nasalis anterior); pe marginea incizurii, se inseră muşchiul dilatator al
narinei (pars alaris al m. nazal);
o Posterior: faţa anterioară este despărţită de faţa infratemporală prin
creasta zigomato-alveolară şi procesul zigomatic al maxilarului; eminenţa
zigomato-alveolară este o proeminenţă osoasă alungită şi rotunjită, întinsă
între procesul zigomatic şi alveola primului molar. Creasta zigomatico-
alveolară reprezintă stâlpul de susţinere cel mai important (stâlpul
zigomatic) pentru distribuţia forţelor masticatorii ale dinţilor maxilari.
36
o Inferior, această faţă se continuă cu faţa externă a procesului alveolar.
Figura 2.1. Schema osului maxilar.
Faţa infratemporală (facies infratemporalis) sau faţa posterioară a corpului

maxilar, este orientată postero-lateral şi formează peretele anterior al fosei
pterigopalatine şi al fosei infratemporale; este despărţită de faţa anterioară a corpului
prin creasta zigomatico-alveolară şi procesul zigomatic al maxilarului; prezintă două
arii:
 o arie medială care corespunde celor două treimi mediale ale acestei feţe;
formează tuberozitatea maxilară (tuber maxillae); peretele anterior al fosei
pterigopalatine şi cea mai mare parte a peretelui anterior al fosei infratemporale
este constituit de această tuberozitate;
 o arie laterală a acestei feţe care se continuă cu faţa medială a osului zigomatic şi
formează împreună o parte din peretele anterior al fosei infratemporale;
 limitele feţei posterioare sunt:
o lateral: creasta zigomatico-alveolară şi procesul zigomatic al maxilarului;
o medial: marginea posterioară a maxilarului, rotunjită, verticală, desparte
faţa nazală de tuberozitatea maxilară; la cele două extremităţi prezintă
37
câte o arie rugoasă; aria superioară se articulează cu procesul orbital al

osului palatin iar aria inferioară cu procesul piramidal al osului palatin;
o superior: marginea postero-superioară a maxilarului care desparte această
faţă de faţa orbitală; formează limita antero-medială a fisurii orbitale
inferioare; ea prezintă incizura nervului maxilar care pe planşeul orbitei
se continuă cu şanţul infraorbital;
o inferior: corpul osului maxilar se continuă cu procesul alveolar; astfel
această faţă se prelungeşte în jos cu faţa laterală a acestui proces.
Figura 2.2. Descrierea schematică a oaselor scheletului facial.
Faţa orbitală (facies orbitalis) a corpului maxilar formează cea mai mare
parte a planşeului orbitei; are o formă triunghiulară înclinată inferior, anterior şi
lateral și se curbează către superior la nivelul marginii infraorbitale:
 în partea posterioară se observă şanţul infraorbital (sulcus infraorbitalis) prin
care trec vasele şi nervul infraorbital;
 în partea antero-medială a acestei feţe, lateral de şanţul lacrimal, se inseră
muşchiul oblic inferior al ochiului;
 limitele feţei orbitale sunt:
38
o medial: marginea superioară a corpului maxilar;

o lateral: marginea postero-superioară a maxilarului care desparte faţa
infraorbitală de faţa orbitală şi care reprezintă limita antero-medială a
fisurii orbitale inferioare;
o anterior: marginea infraorbitală ce formează o parte din circumferinţa
orbitei şi desparte această faţă de faţa anterioară a corpului maxilar.
Faţa nazală (facies nasalis), cu o formă aproximativ patrulateră, formează

cea mai mare parte a peretelui lateral al fosei nazale; limitele feţei nazale sunt
marginile anterioară, posterioară şi superioară ale corpului maxilar; inferior, această
faţă se prelungeşte cu procesul alveolar.
2.1.1.2. Marginile osului maxilar
Maxilarul prezintă cinci margini: anterioară, posterioară, superioară,

infraorbitală si postero-superioară.
 Marginea anterioară (margo anterior) se prelungeşte superior cu marginea
anterioară a procesului frontal al maxilarului; extremitatea inferioară formează
prin sutura cu osul opus, spina nazală anterioară (spina nasalis anterior); între
aceste două elemente, marginea anterioară este concavă şi numită incizură nazală
(incisura nasalis); ambele incizuri nazale, dreaptă şi stângă, delimitează orificiul
piriform.
 Marginea posterioară (margo posterior), este rotunjită, verticală, desparte faţa
nazală de tuberozitatea maxilară, la cele două extremităţi prezentând câte o arie
rugoasă; aria superioară se articulează cu procesul orbital al palatinului iar aria
inferioară cu procesul piramidal al palatinului.
 Marginea superioară (margo-superior) prezintă trei segmente articulare şi unul
nearticular. În sens antero-posterior distingem incizura lacrimală (incisura
lacrimalis), nearticulară, care formează limita laterală a orificiului superior al
canalului lacrimonazal, o arie scurtă, rugoasă care se articulează cu hamulusul
lacrimal (hamulus lacrimalis), o margine rugoasă mai lungă, prin care se
articulează cu marginea inferioară a lamei orbitale a labirintului etmoidal,
formând sutura etmoido-maxilară (sutura ethmoidomaxillaris), ultimul segment
rugos articulându-se cu procesul orbital al osului palatin; această margine
desparte faţa orbitală de cea nazală.
39
 Marginea infraorbitală (margo infraorbitalis) desparte faţa orbitală de cea

anterioară; supero-medial se continuă cu creasta lacrimală anterioară (crista
lacrimalis anterior) a procesului frontal al maxilarului; lateral se termină cu
sutura zigomaticomaxilară (sutura zygomaticomaxillaris) și corespunde
segmentului inferior al circumferinţei orbitale; la nivelul ei se inseră porţiunea
orbitală a muşchiului orbicular al ochiului.
 Marginea postero-superioară (margo postero-superioris), care desparte faţa
infratemporală de cea orbital, formează limita antero-medială a fisurii orbitale
inferioare și prezintă incizura nervului maxilar care pe planşeul orbitei se
continuă cu şanţul intraorbital.
2.1.1.3. Procesele osului maxilar
Procesul zigomatic (processus zygomaticus)

Proeminenţă cu aspect de piramidă triunghiulară, procesul zigomatic este
poziționat la întâlnirea feţelor anterioară, infratemporală şi orbitală; vârful trunchiat,
foarte rugos, se articulează cu osul zigomatic. Cele trei feţe ale acestui proces sunt:
superioară, anterioară şi posterioară:
 faţa superioară, concavă şi netedă, ia parte la constituirea planşeului orbitei și se
continuă cu faţa orbitală a corpului maxilar;
 faţa anterioară este orientată anterior, inferior şi lateral și continuă faţa
anterioară a corpului maxilar;
 faţa posterioară, concavă, corespunde fosei infratemporale şi continuă faţa
infratemporală a corpului maxilar.
Limita dintre feţele procesului zigomatic este formată de cele trei margini:
anterioară, posterioară şi inferioară:
 marginea anterioară este reprezentată de o parte a marginii infraorbitale a
corpului maxilar;
 marginea posterioară corespunde segmentului anterior al limitei orbitale a
corpului maxilar;
 marginea inferioară, concavă inferior, desparte faţa anterioară de cea posterioară.
Procesul frontal (processus frontalis)

Se desprinde de la unghiul antero-superior al corpului maxilar şi se interpune
între osul lacrimal, osul nazal şi marginea nazală a frontalului. Axul mare este oblic,
fiind orientat superior, posterior şi medial, fiindu-i descrise două feţe şi trei margini:
40
 faţa laterală;
 faţa medială - contribuie la formarea peretelui lateral al fosei nazale;
 marginea anterioară a procesului frontal, subţire, rugoasă, se articulează cu osul
nazal corespunzător;
 marginea posterioară - se articulează cu marginea anterioară a osului lacrimal;
inferior ea se continuă cu buza anterioară a şanţului lacrimo-nazal;
 marginea superioară este subţire şi se articulează cu marginea nazală a
frontalului.
Procesul palatin (processus palatinus)

Împreună cu procesul de pe partea opusă, procesul palatin formează trei
pătrimi anterioare ale palatului dur şi al planşeului celor două fose nazale. Are forma
unei lame osoase orizontale, mai groasă anterior şi mai subţire posterior care se
orientează medial de la marginea inferioară a feţei nazale a corpului maxilar. Fosa sa
este aproximativ trapezoidală cu axul mare orientat antero-posterior şi baza mică
anterior, fiindu-i descrise două feţe (superioară, inferioară) şi trei margini (medială,
posterioară şi laterală):
 faţa superioară formează planşeul fosei nazale corespunzătoare; la extremitatea
antero-medială iese în evidenţă orificiul superior al canalului incisiv;
 faţa inferioară prezintă numeroase orificii pentru vasele nutritive şi foveole
pentru glandele palatine; în pătrimea anterioară este orientată oblic antero-
inferior, pe când restul procesului este orientat postero-superior; frecvent în
lungul suturii mediane există o proeminenţă longitudinală, antero-posterioară,
numită torus palatin (torus palatinus);
 marginea medială este mai groasă în partea anterioară decât în cea posterioară și
se articulează cu cea din partea opusă la nivelul suturii palatine mediane (sutura
palatina mediana). Marginea medială a celor două procese palatine se curbează
superior şi formează creasta nazală (crista nasalis). În partea anterioară această
creastă prezintă aspectul unei lame sagitale şi a fost numită creasta incisivă
(crista incisiva), care se prelungeşte anterior cu o apofiză ascuţită care, împreună
cu cea de pe osul opus, formează spina nazală anterioară (spina nasalis anterior).
La extremitatea anterioară a acestei margini, înapoia incisivilor centrali, sutura
palatină mediană se termină la nivelul unei fosete variabile ca formă şi
dimensiune de la individ la individ, numită fosa incisivă (fossa incisiva). În
profunzimea acestei fosete pot fi observate unul, două sau chiar patru orificii
inferioare ale canalelor incisive;
41
 marginea posterioară a procesului palatin, subţire şi rugoasă, este transversală și

se articulează cu marginea anterioară a lamei orizontale a osului palatin, formând
sutura palatină transversă (sutura palatina transversa).
Procesul alveolar (processus alveolaris)

Este gros, arcuit, mai lat posterior şi excavat pentru a forma alveole în care se
situează rădăcinile dinţilor și formează cu cel din partea opusă, arcul alveolar (arcus
alveolaris). Fiecare proces alveolar este alcătuit din două lame compacte externe,
vestibulară şi orală, între care se găseşte o masă osoasă spongioasă care conţine
alveolele dentare.
2.1.1.4. Alveolele dentare (alveoli dentales)
Despărţite între ele prin septul interalveolar (septa interalveolaria), alveolele

dentare sunt opt la număr şi variază ca formă şi dimensiune după dinţii cărora le sunt
destinate; cavitatea pentru canin este cea mai adâncă; cele pentru molari sunt cele
mai largi şi divizate în trei alveole prin septuri interradiculare (septa
interradicularia), cele pentru incisivi, canin şi premolarul doi fiind simple. Cea a
primului premolar este uneori despărţită în două alveole secundare, iar vârful fiecărei
alveole este perforat de un orificiu mic sau canal, prin care pătrund vasele şi nervii
dentari corespunzători. Pereţii alveolari externi, care formează juga alveolaria, sunt
mai subţiri decât cei interni.
Figura 2.3. Reprezentarea schematică a palatului dur

și a arcadei dentare maxilare.
42
La maxilar, incisivii sunt situaţi sub planşeul fosei nazale, premolarii şi

molarii sub planşeul sinusului maxilar, iar caninul ocupă o poziţie neutră, între cele
două cavităţi.
1. Incisivii
Alveolele incisivilor sunt plasate excentric în procesul alveolar, spre

vestibular, la acest nivel axul alveolar şi radicular fiind mai verticalizat decât axul
întregului proces alveolar.
Osul alveolar al incisivilor este fuzionat în partea vestibulară cu lama
compactă externă a procesului alveolar, iar oral, o suprafaţă de os spongios în formă
de pană se interpune între alveole şi compacta internă a procesului alveolar.
Figura 2.4. Arcadele dentare maxilară şi mandibulară.
43
a) b) c) d)
Figura 2.5. Reprezentarea schematică a dinţilor:
a) incisiv,b) canin, c) premolar, d) molar.
Incisivul central
 La persoane cu proces alveolar cu înălţime mică şi rădăcină dentară lungă, apexul

acestui dinte poate atinge lama osoasă compactă şi subţire care formează planşeul
fosei nazale.
 În cealaltă extremă, un strat osos gros se interpune între cele două structuri, strat
care poate avea până la 10mm grosime sau chiar mai mult.
Figura 2.6. Reprezentarea schematică a sistemului vasculo-nervos dentar.
 Poziţia de implantare poate să fie evaluată diferenţiat - la arcadele cu tip de

ocluzie psalidodontă în zona frontală şi la arcadele cu tip de ocluzie
labiodontă:
o la arcadele cu tipul de ocluzie psalidodontă există o înclinare a

incisivilor centrali în sens vestibulo-palatinal, marginea incizală fiind
situată pe un plan mai avansat decât cel pe care se află zona coletului.
44
Coroana privită dinspre mezial are o poziţie înclinată faţă de verticală,

înclinarea axelor fiind în jur de 5°– 6°;
o la arcadele cu tipul de ocluzie labiodont faţa vestibulară este orientată
încât linia coletului şi marginea incizală sunt situate în acelaşi plan
vertical. În prodenţie înclinarea dintelui poate să ajungă până la 45°
iar în retrodenţie să fie înclinat invers spre oral într-un unghi de 3°–
6°.
 În plan frontal axul dintelui este uşor înclinat cu coletul şi apexul spre distal
formând cu linia verticală un unghi de 2°– 3°.
Figura 2.7. Reprezentarea unei secţiuni tridimensionale printr-un molar.
Incisivul lateral
Prezintă apexul mai depărtat de planşeul nazal. Datorită înclinaţiei distale şi

orale a treimii apicale radiculare şi datorită faptului că planşeul nazal devine
ascendent lateral, apexul său vine rar în contact cu planşeul nazal. Poziţia de
implantare poate să fie mult mai diferită decât a incisivului central. În mod frecvent,
are o poziţie mai înclinată în sens vestibulo-oral şi meziodistal decât incisivul central.
În plan sagital are o înclinare de 10°–12° spre palatinal (faţă de un plan
frontal), aceeaşi înclinare are şi în plan frontal faţă de linia mediană. În plan vertical,
marginea incizală este situată cu 0,5mm mai înaltă decât nivelul la care se află cea a
incisivului central.
45
2. Caninii
Rădăcina caninului este situată în stâlpul canin al viscerocraniului, cea mai

stabilă structură osoasă de la baza procesului alveolar al maxilarului, fiind plasată la
distanţă de fosa nazală şi sinusul maxilar, în majoritatea cazurilor. Raportul caninului
cu procesul alveolar este asemănător incisivului central, rădăcina fiind încastrată
excentric, spre vestibular.
Mărimea acestei rădăcini formează cea mai pronunţată proeminenţă a
procesului alveolar, eminenţa canină. Poziţia de implantare a caninului superior faţă
de cele două planuri, frontal şi sagital, este aproape identică cu cea a incisivului
central:
 faţă de linia verticală în plan sagital, coletul dintelui se află mai spre palatinal faţă
de marginea incizală cu 2°– 3°, dar comparativ cu feţele vestibulare ale celor doi
incisivi, poziţia feţei vestibulare a coroanei în totalitate se află pe un plan mai
avansat spre vestibular, datorită reliefului mai convex pe care îl are;
 în plan frontal faţă de linia verticală are de asemeni o înclinare a coletului de
2°– 3° spre distal.
3. Premolarul I
Asemănător zonei incisivo-canine, lama compactă externă a procesului

alveolar este subţire. Pentru premolarul I sunt luate în discuţie două situaţii în funcţie
de numărul de rădăcini:
 dacă prezintă două rădăcini (în majoritatea cazurilor), cea vestibulară este intim
aplicată pe lama externă a procesului alveolar, iar rădăcina palatinală este plasată
aproape în centrul porţiunii spongioase alveolare sau mai aproape de lama
compactă orală a procesului alveolar;
 dacă prezintă o rădăcină (rar), alveola sa este în strânsă relaţie cu lama externă
compactă a procesului alveolar şi este separată de lama internă prin os spongios.
Poziţia de implantare a primului premolar superior este uşor oblică în dublu
sens. Datorită înclinării spre palatinal a rădăcinii, vârfurile celor doi cuspizi sunt
situate pe acelaşi plan:
 privit proximal este înclinat vestibulo-oral, apexul este orientat spre palatinal;
 privit dinspre faţa vestibulară, coletul are o uşoară înclinare spre distal.
46
4. Premolarul II
La acest nivel, spongioasa retroalveolară este redusă, iar rădăcina acestui

dinte are o poziţie neutră în procesul alveolar, sau mai apropiată de lama vestibulară
compactă. Premolarul doi ocupă o poziţie aproape verticală în şirul dinţilor arcadei.
Prezintă o foarte uşoară înclinare a apexului radicular spre palatinal şi spre distal.
5. Molarii
La nivelul molarilor, poziţia verticală a lamei compacte interne a procesului

alveolar reduce spongioasa retroalveolară doar la nivelul rădăcinilor mezio-
vestibulare la mici suprafeţe orale, pentru că rădăcina palatinală este situată alături de
rădăcina disto-vestibulară (în acelaşi plan transversal).
Rădăcinile palatinale sunt fuzionate cu lama compactă internă a procesului
alveolar sau sunt foarte aproape de ea, în special la primii doi molari şi mai rar la
nivelul molarului al treilea datorită marii variabilităţi de număr şi poziţie a
rădăcinilor lui.
Înapoia molarului al treilea, extremitatea posterioară a procesului alveolar
formează o proeminenţă osoasă cu lăţime variabilă, tuberculul alveolar, frecvent
penetrat de o expansiune a sinusului maxilar. Poziţia de implantare a primului molar
superior este uşor înclinată în dublu sens:
 privit proximal este înclinat vestibulo-oral, marginea ocluzală a feţei vestibulare

este mai avansată spre vestinular decât zona coletului;
 privit vestibular axul coronar este orientat uşor spre mezial.
Rădăcinile vestibulare sunt implantate în osul alveolar aproape vertical, însă

rădăcina palatinală este înclinată accentuat spre oral. Atât al doilea molar superior,
cât şi al treilea molar superior prezintă acelaşi tip de înclinare dublă (mezio-distal şi
vestibulo-palatinal), dar cu un grad din ce în ce mai accentuat în funcţie de situarea
mai distală a dinţilor.
Informaţiile privind implantarea dinţilor în cadrul procesului alveolar au o
importanţă practică deosebită atunci când se alege ca metodă de tratament inserarea
imediată postextracţională a implantelor endoosoase.
47
2.1.1.5. Sinusul maxilar (sinus maxillaris)
Sinusul maxilar este o cavitate piramidală, situată în profunzimea corpului

osului maxilar, dimensiunile sale variind, în medie volumul său fiind de 10-15cm3.
Logan Turner dă următoarele dimensiuni pentru un sinus adult de mărime mijlocie:
înălţimea în dreptul primului molar 3,5cm, lăţimea 2,5cm şi adâncimea (antero-
posterioară) 3,2cm. Frecvent, pe acelaşi subiect, sinusurile maxilare sunt aşezate
asimetric şi au forme şi dimensiuni diferite. Sinusului maxilar i se pot descrie patru
pereţi, o bază, un vârf şi prelungiri în număr variabil:
 peretele anterior, corespunde peretelui anterior al corpului maxilarului şi este
subţire; în grosimea sa, coboară canalul Parinaud, iar în partea superioară a sa
proemină extremitatea anterioară a canalului infraorbital;
 peretele posterior, corespunde tuberozităţii masilare; desparte sinusul de fosele
pterigo-palatină şi infratemporală și este perforat de orificiile alveolare care
conduc în canalele alveolare ramurile alveolare superioare posterioare ale
nervului infraorbital şi ale arterei alveolare superioară posterioară din artera
maxilară; uneori aceste canale proiectează creste în sinusul maxilar;
 peretele superior desparte sinusul maxilar de fosa orbitală, este foarte subţire, iar
pe faţa sa maxilară se identifică relieful şanţului şi canalului infraorbital;
 peretele inferior are aspectul unui şanţ larg, care se formează între extremităţile
inferioare ale feţelor anterioară, infratemporală şi nazală ale corpului maxilar și
corespunde procesului alveolar; o lamă fină de os, ce aparţine alveolelor
molarilor şi celui de al doilea premolar desparte aceşti dinţi de cavitatea sinusală.
Această dispoziţie topografică şi structurală explică frecvenţa sinuzitelor de
origine dentară (sinuzită maxilară odontogenă):
 baza sinusului maxilar este constituită de faţa nazală a corpului maxilar şi
prelungirile oaselor vecine care obturează hiatusul maxilar;
 vârful sinusului maxilar, orientat lateral, ajunge în procesul zigomatic al
maxilarului;
 prelungirile sinusului maxilar sunt multe şi variabile ca formă, de la un subiect la
altul:
o prelungirea zigomatică continuă cavitatea sinusală în procesul zigomatic
şi uneori în corpul osului zigomatic;
o prelungirea palatină inferioară se află între lamele procesului palatin;
existenţa sa este condiţionată de cea a prelungirii alveolare;
48
o prelungirea alveolară se află în partea cea mai declivă a cavităţii sinusale,

în jurul reliefului determinat de alveolele dinţilor sinusali; această
prelungire conferă posibilitatea drenării sinusului maxilar, pe cale
alveolară.
Figura 2.8. Imaginea vestibulară a Figura 2.9. Imaginea radiografică a

arcadei alveolo-dentare maxilare în arcadei alveolo-dentare maxilare în
zona premolar-molară. zona premolar-molară.
Osul alveolar rămas post-extracţional în regiunea laterală a maxilarului se

atrofiază cu o rată procentuală mult mai mare faţă de osul alveolar din celelalte
regiuni, creasta alveolară fiind supusă unor procese de resorbţie continuă, atât în sens
vertical, cât şi vestibulo-oral. Acest lucru se datorează:
 densităţii osoase scăzute la acest nivel – os spongios cu trabecule foarte mari;
 presiunilor masticatorii mari la care este supusă această regiune, fie restaurată cu
proteze parţiale sau totale, fie prin masticaţie neprotezată, mucoasa de la acest
nivel fiind frecvent supusă unor procese de fibrozare;
 presiunii induse asupra podelei sinusale de către aerul din sinusurile maxilare
(pneumatizare).
Prezenţa sinusului maxilar combinată cu reducerea înălţimii osului disponibil

în zona laterală maxilară determină dificultăţi importante în inserarea unui implant.
De aceea au fost puse la punct diferite tehnici de înălţare a podelei sinusului maxilar
(sinus lift), prin interpunerea între os şi membrana sinusală de materiale de
augmentare osoasă. Un implant inserat în această regiune, va veni în contact atât cu
suportul osos cât şi cu materialul de augmentare osoasă, fapt ce va modifica modul
de distribuţie al forţelor pe care le preia în timpul masticaţiei.
49
2.1.2. Structura anatomică a osului mandibular
Mandibula este un os impar (nepereche) situat la partea antero-inferioară a

viscerocraniului, este cel mai mare şi mai rezistent din toate oasele capului.
Articulaţia temporomandibulară, prin care este legat de baza craniului, conferă
acestui os o mobilitate mare, el putându-se deplasa mai mult sau mai puţin în toate
direcţiile.
Mandibula este formată dintr-un corp şi două ramuri, limita dintre corp şi
ramul mandibular fiind reprezentată de o linie care continuă marginea anterioară a
ramului, până la baza mandibulei.
Figura 2.10. Osul mandibular dentat, Figura 2.11. Osul mandibular edentat,
vedere laterală. vedere laterală.
2.1.2.1. Corpul mandibulei (corpus mandibulae)
Corpul mandibulei are forma unei potcoave, a cărei concavitate este orientată
posterior, fiindu-i descrise o faţă externă, o faţă internă, o parte inferioară bazală şi o
parte superioară alveolară.
Faţa externă (facies externa) - în partea sa anterioară este înclinată inferio-
anterior şi lateral, încât formează cu planul orizontal care trece prin baza mandibulei,
unghiul simfizar; acesta este mai închis, în funcţie de rasa sau vârsta individului. Pe
faţa externă se disting repere osoase, determinate de inserţiile musculare şi
ligamentare, precum şi orificii ale unor canale pentru vase de sânge şi nervi sau
restante din timpul dezvoltării embrionare, acestea sunt:
 creasta simfizară (crista symphysialis), uneori puţin evidentă, este situată la
nivelul liniei mediane, aproape de partea alveolară; pe ea se inseră ligamentul
mental şi reprezintă o urmă a suturii celor două jumătăţi, care formează
mandibula;
50
 protuberanţa mentală (protuberantia mentalis);

 foseta mentală (fovea mentalis), câte una de fiecare parte a crestei simfizare, are
o formă ovalară şi acordă inserţie muşchiului mental; inserţia acestui muşchi se
întinde până la foseta dintr proeminenţele alveolare ale incisivului lateral şi
caninului;
 linia oblică (linea obliqua) este o creastă osoasă rotunjită, puţin evidentă în
segmentul său anterior şi mai pronunţată catre extremitatea posterioară; ea
începe de la tuberculul mental şi se continuă posterior cu marginea anterioară a
ramului mandibulei; pe treimea anterioară a liniei oblice se inseră muşchiul
coborâtor al buzei inferioare (muşchiul depresor labii inferioris); sub treimea
anterioară a liniei oblice, se inseră muşchiul coborâtor al unghiului gurii; de-a
lungul limitei inferioare a feţei externe a corpului mandibular se inseră muşchiul
platysma;
 orificiul mental (foramen mentale) este situat superior de linia oblică şi sub
intervalul dintre cei doi premolari sau sub cel de al doilea premolar; are un
diametru de aproximativ 2mm şi o orientare postero-superioară; poziţia sa faţă
de partea alveolară sau bazilară este în funcţie de vârsta subiectului şi de
existenţa sau absenţa dinţilor mandibulari:
o la nou născut, este mai aproape de partea bazilară;
o la adult, pe o mandibulă dentată, se găseşte la jumătatea distanţei
dintre cele două părţi, alveolară şi bazilară, la circa 25mm de creasta
simfizară; destul de frecvent, poziţia celor două orificii mentale este
asimetrică;
o pe o mandibulă edentată, orificiul mental este mult mai aproape de
partea alveolară; lipsa dinţilor determină modificări de formă şi
structură ale mandibulei, datorită resorbţiilor osoase care au lor; astfel,
după un timp îndelungat de la edentaţie, se formează o faţă alveolară a
corpului mandibular şi orificiul mental ajunge pe această faţă.
 canalul mental (canalis mentalis), în care se pătrunde prin orificiul mental și
reprezintă unul din cele două ramuri de bifurcaţie a canalului mandibular; pentru
a pătrunde în canalul mental în timpul anesteziei, acul trebuie orientat antero-
inferior şi medial; prin orificiul mental iese mănunchiul vasculo-nervos mental;
 orificiul mental accesor, există numai pe unele mandibule şi este situat înaintea
orificiului mental;
 faţa externă a corpului mandibulei estse marcată de proeminenţele alveolelor
dentare (juga alveolaria) situate în partea alveolară a osului;
51
 muşchiul buccinator, se inseră de-a lungul unei linii care începe superior de
orificiul mental, la 10mm înapoia acestuia şi se continuă posterior cu creasta
buccinatorie (crista buccinatoria).
Faţa internă (facies interna) a corpului mandibular este marcată în plan
median de linia simfizară un vestigiu al unirii celor două jumătăţi mandibulare din
stadiul embrionar; la nivelul ei distingem:
 spina mentală (spina mentalis) situată pe linia simfizară, mai aproape de partea
bazilară decât de cea alveolară, poate fi unică sau divizată în două-patru apofize
numite apofizele genii; pe apofizele genii superioare se inseră muşchii
geniogloşi iar pe cele inferioare, muşchii geniohioidieni;
 orificii vasculare cu frecvenţă mare, determinată de ramuri nutritive din artera
linguală şi anume: orificiul canaliculului supragenian, situat deasupra spinei
mentale şi orificiul canaliculului interincisiv, situat sub intervalul dintre cei doi
incisivi, ultimul cu destinaţie pentru mugurii dentari ai incisivilor şi caninului
permanent;
 linia milohioidiană (linea mylohyoidea), este o creastă osoasă puţin pronunţată,
care începe în apropierea linei simfizare sub spina mentală; are o direcţie
postero-superioară şi laterală, trece pe sub marginea medială a ultimei alveole şi
se termină puţin înapoia ultimului molar; această linie împarte faţa internă în
două arii:
o o arie superioară, mai înaltă la extremitatea sa anterioară, unde
distingem fosa sublinguală (fovea sublingualis) pentru glanda
sublinguală; această arie este inclusă în cavitatea bucală;
o una inferioară, mai înaltă la extremitatea sa posterioară, unde se
distinge o canocavitate numită fosa submandibulară (fovea
submandibularis), pentru glanda salivară cu acelaşi nume; această arie
face parte din regiunea cervicală.
 pe linia milohioidiană se inseră muşchiul milohioidian şi lama profundă a
prelungirii submandibulare a lamei superficiale a fasciei cervicale. La
extremitatea posterioară a acestei linii se inseră fasciculul milofaringian al
muşchiul constrictor superior al faringelui;
 şanţul milohioidian (sulcus mylohyoideus) situat sub linia milohioidiană şi
aproximativ paralel cu aceasta; începe la orificiul mandibular de pe faţa internă a
ramului mandibulei, trece pe sub extremitatea posterioară a liniei milohioidiene
şi se îndreaptă anterior până aproape de mijlocul acestei linii; el este determinat
de traiectul mănunchiului vasculo-nervos milohioidian format din nervul
52
milohioidian, ram din nervul alveolar inferior şi ramul milohioidian al arterei

alveolare inferioare.
Baza mandibulei (basis mandibulae) are o structură compactă, fapt care îi
asigură o rezistenţă crescută; rotunjită pe secţiunea transversală, ea poate prezenta
către extremitatea posterioară o incizură sau un şanţ pentru artera facială, care trece
din regiunea cervicală la faţă; la extremitatea anterioară se distinge o depresiune care
se extinde puţin şi pe faţa internă, numită fosa digastrică (fossa digastrica); în
această fosă se inseră pântecele anterior al muşchiului digastric; pe baza mandibulei
se prinde lamela superficială a prelungirii submandibulare a fasciei cervicale.
Partea alveolară (pars alveolaris) a mandibulei nu este situată în acelaşi
plan cu baza mandibulei și descrie o curbură cu o rază mai mică decât baza, fiind
groasă şi neregulată datorită alveolelor dentare.
2.1.2.2. Ramul mandibulei (ramus mandibulae)
Este o lamă osoasă dreptunghiulară, dispusă în plan sagital-oblic la

extremităţile corpului mandibular, continuându-se cu acesta fără o limită aparentă.
Prin dispoziţia sagital-oblică ea formează cu planul sagital un unghi deschis distal de
2°–24°; la adult, a cărui dentiţie este intactă, axul mare al ramului formează cu corpul
un unghi de circa 110°–120°, fiindu-i descrise o faţă externă, o faţă internă şi patru
margini: anterioară, posterioară, inferioară şi superioară; marginea superioară se
continuă ascendent cu două proeminenţe voluminoase (coronoid şi condilar) care
circumscriu între ele incizura mandibulei.
Faţa externă (facies externa), în cele două treimi inferioare este rugoasă. În
partea postero-inferioară, neregularităţile au aspectul unor creste osoase care converg
către unghiul mandibulei. Această parte a feţei externe poartă numele de tuberozitate
maseterină, pe care se inseră muşchiul maseter.
Faţa internă (facies interna); pe această faţă se disting multe elemente
osoase şi anume:
 orificiul mandibular (foramen mandibulae), este situat la 2cm inferior de incizura
mandibulei şi la jumătatea distanţei dintre marginea anterioară şi cea posterioară;
are o formă rotundă, ovalară, fantă sau infundiliformă şi este precedat de un şanţ
scurt cu direcţie infero-anterioară; prin orificiul mandibular, ajung în canalul
mandibular, nervul alveolar inferior şi artera alveolară inferioară;
53
 lingula mandibulei (lingula mandibulae) sau spina Spix, este o proeminenţă

osoasă triunghiulară care limitează antero-medial orificiul mandibular; pe ea se
inseră fasciculul anterior al ligamentului sfeno-mandibular.
Marginea anterioară (margo anterior) a ramului este convex-concavă de
sus în jos; extremitatea superioară se continuă cu marginea anterioară a procesului
coronoid. Extremitatea inferioară se continuă cu linia oblică a mandibulei.
Marginea posterioară (margo posterior) - în partea superioară este concavă
posterior; puţin deasupra unghiului mandibulei, pe această margine, se inseră
ligamentul stilo-mandibular.
Marginea inferioară (margo inferior), se continuă anterior cu baza
mandibulei, iar posterior, se întâlneşte cu marginea posterioară a ramului mandibulei,
formând unghiul mandibulei. Unghiul mandibulei (angulus mandibulae) este rotunjit
şi neregulat; poate fi mai mult sau mai puţin proeminent, în funcţie de curbura
marginii inferioare a ramului şi bazei mandibulei.
Procesul coronoid (processus coronoydeus) al mandibulei continuă
ascendent şi anterior ramul mandibulei și are o formă triunghiulară, căreia i se
descriu două feţe (internă şi externă) şi două margini (anterioară şi posterioară).
Faţa internă prezintă o creastă osoasă care începe la vârful procesului
coronoid şi are un traiect descendent, paralel cu marginea anterioară a procesului şi
ramului mandibulei, numită creasta temporală (crista temporalis); extremitatea
inferioară a crestei temporale se împarte în două ramuri:
 creasta buccinatorie (crus lateralis), care se continuă cu marginea laterală a
alveolei ultimului molar; la acest nivel se inseră fibrele posterioare ale
muşchiului buccinator;
 creasta medială (crus medialis) ajunge până la marginea medială a alveolei
ultimului molar; pe ea se inseră extremitatea anterioară a aponevrozei
interpterigoidiene;
 creasta medială, creasta laterală şi marginea posterioară a alveolei ultimului
molar delimitează o suprafaţă triunghiulară, uşor excavată şi rugoasă, numită
trigon retromolar sau trigon supra-retroalveolar; pe creasta medială a acestui
trigon se inseră ligamentul pterigomandibular;
 între creasta temporală, creasta laterală şi marginea anterioară a ramului
mandibular se delimitează o altă suprafaţă excavată numită fosa retromolară.
Procesul condilar (processus condylaris); marginea superioară a ramului
mandibulei se continuă postero-superior cu procesul condilar; el formează limita
54
posterioară a incizurii mandibulei; este alcătuit din: capitulum (caput) mandibulae şi

collum mandibulae;
2.1.2.3. Alveolele dentare (alveoli dentales)
Alveolelor dentare sunt despărţite între ele prin septurile interalveolare (septa
interalveolaria); alveolele dentare pot fi simple ca la incisivi şi canini sau
compartimentate prin septuri interradiculare (septa interradicularia), cum sunt cele
ale premolarilor şi molarilor; pereţii alveolelor sunt constituiţi din lamele osoase
compacte a căror grosime variază în funcţie de peretele alveolelor la care ne referim,
precum şi de alveola examinată.
Zona incisivo-canină
La acest nivel, procesul alveolar este îngust în direcţie labio-linguală, iar osul
alveolar este fuzionat pe o mare întindere a rădăcinilor dentare, cu lamele compacte
externă şi internă a procesului alveolar.
Figura 2.12. Arcada alveolo-dentară

mandibulară în zona frontală.
Incisivul central
Poziţia de implantare a incisivilor centrali inferiori este aproape de verticală,
dar prezintă o dublă înclinare de 1°– 2°:
 în plan sagital muchia incizală este situată spre vestibular, iar coletul spre lingual;
 în plan frontal apexul rădăcinii este orientat spre distal.
Incisivul lateral
Păstrează dubla înclinare a incisivului central cu o accentuare spre vestibular:
55
 în plan sagital, marginea incizală este situată mai avansat spre vestibular decât
zona coletului cu 2°– 3°;
 în plan frontal rădăcina este orientată cu 3°– 4°.
Caninul
 faţă de linia verticală în plan sagital marginea incizală este mai vestibularizată
decât coletul cu 2°– 3°;
 în plan frontal, faţă de linia verticală, coletul este distalizat cu 2°.
Zona premolari-molar I
Aceşti dinţi, în mod frecvent, prezintă rădăcinile în relaţie apropiată cu lama
vestibulară a procesului alveolar, dar pot avea şi o poziţie neutră, având în vedere
faptul că la acest nivel procesul alveolar se lărgeşte.
Premolarul I
Poziţia de implantare a rădăcinii primului premolar inferior este aproape
verticală. Coroana apare uşor înclinată spre lingual, zona coletului feţei vestibulare
fiind situată pe un plan mai avansat decât marginea ocluzală a aceleiaşi feţe.
Înclinarea coroanei cu implantarea verticală a rădăcinii este posibilă datorită
angulaţiei care există între axul coronar şi cel radicula.
Figura 2.13. Arcada alveolo-dentară

mandibulară în zona laterală.
Premolarul II
Poziţia de implantare a rădăcinii premolarului doi inferior este caracterizată
de o înclinare mai pronunţată spre lingual decât a primului premolar inferior.
Molarul I
Prezintă o înclinare în dublu sens:
56
 privit dinspre proximal, este înclinat spre lingual, marginea ocluzală a feţei
vestibulare fiind situată pe un alt plan decât zona coletului care este
vestibularizată;
 privit dinspre vestibular, este înclinat spre mezial, astfel încât jumătatea mezială a
feţei ocluzale este situată puţin mai jos decât partea distală. Înclinarea mezială
este un element ce participă la conturarea curbei de ocluzie în sens sagital.
Figura 2.14. Reprezentarea schematică tridimensională

a molarului mandibular.
Zona ultimilor molari
La acest nivel se constată o relaţie inversată, orală, în procesul alveolar,

situaţie care este o regulă pentru ultimul molar. Prezenţa liniei oblice, proeminentă,
favorizează interpunerea unui strat osos gros între alveolele ultimilor doi molari şi
lama compactă externă a procesului alveolar. Uneori alveola molarului trei este
proiectată pe suprafaţa internă a mandibulei, iar uneori poziţia este atât de internă
încât este situată aproape în totalitate în interiorul arcului alveolar mandibular.
Lama compactă internă a procesului alveolar este cea mai subţire la nivelul
molarului III. Implantarea ultimilor molari respectă înclinarea în dublu sens prezentă
la primul molar dar este mai accentuată.
2.1.2.4. Canalul mandibular (canalis mandibulae)
Canalul mandibular este poziționat în profunzimea mandibulei şi are un

diametru de circa 3-4mm. Traiectul său se desfăşoară în ţesut spongios, dar pereţii
sunt formaţi din ţesut osos compact și descrie o curbă concavă superior şi are
tendinţa de a se apropia din ce în ce mai mult de faţa laterală a mandibulei. În
parcursul său trece de obicei la 1-3mm sub molarul III, la 3-5mm sub molarul II şi la
57
5-6mm sub molarul I, iar distanţa dintre canal şi apexurile dentare creşte progresiv
spre linia mediană. Prezintă în peretele său superior orificii care se continuă cu
canale care se deschid la nivelul vârfului alveolelor dentare şi prin care trec
mănunchiurile vasculo-nervoase apicale.
Figura 2.15. Imaginea morfologică a Figura 2.16. Imaginea radiografică a

corpului mandibular în zona laterală. corpului mandibular în zona laterală.
Inferior de primul premolar, canalul mandibular se bifurcă în:

 canalul mental (canalis mentalis), care se deschide pe faţa externă a corpului
mandibular prin orificiul mental; prin el trece mănunchiul vasculo-nervos mental;
 canalul incisiv continuă traiectul canalului mandibular şi conţine mănunchiului
vasculo-nervos incisiv.
Canalul mandibular poate fi un obstacol în inserarea implantelor atunci când
porţiunea de os dintre canal şi creasta alveolară este prea mică. În astfel de cazuri se
recurge la:
 folosirea implantelor subperiostale;
 repoziţionarea nervului alveolar inferior.
2.2. Fiziologia oaselor maxilar şi mandibular
Secţionând diferite oase şi examinându-le pe secţiune observăm că substanţa

osoasă propriu-zisă (albicioasă, de consistenţă dură-lemnoasă) se prezintă sub două
aspecte: compactă şi spongioasă.
Substanţa compactă (substantia compacta), numită incorect şi ţesut osos
compact, este omogenă, dură, formată din lame osoase alăturate, alipite, fără a
delimita cavităţi intermediare.
58
Substanţa spongioasă (substantia spongiosa), incorect denumită ţesut osos

spongios, are aspectul unui burete. Este formată tot din lame sau trabecule osoase,
însă aceste sunt orientate în sensuri diferite, întretăindu-se în anumite puncte şi
delimitând prin aceasta o serie de cavităţi, areole, unde se află măduva osoasă
hematogenă (vezi figura 2.24.). Aceste cavităţi pot avea dimensiuni varibile: de la un
bob de fasole la o gămălie de ac. Când acestea sunt de mărimea unui bob, substanţa
osoasă se mai umeşte areolară. Formatul cavităţilor poate fi tubular-cilindric, ovalar,
sferic. Diametrele areolelor variază, de asemenea: cele apropiate de suprafaţa osoasă
sunt mai mici, iar cele profunde devin din ce in ce mai mari, pe masura apropierii lor
de cavitatea medulară a osului.
Atât în cazul substanţei osoase compacte cât şi a celei spongioase, structura
lor histologică e aceeaşi. Ele se deosebesc doar prin dispoziţia diversă a lamelor
oasoase ce le compun. În structura celor trei categorii de oase cunoscute (lungi, late,
scurte), repartiţia celor două feluri de subtanţă osoasă se face într-un mod
caracteristic pentru fiecare categorie.
Conformaţia interioară a unui os lung ne apare clar pe o secţiune

longitudinal astfel:
 Corpul osului este format dintr-un cilindru de ţesut osos compact, străbătut în tot
lungul său de un canal central, larg numit cavitate medulară (cavum medulare).
Tubul osos este mai gros în partea mijlocie a diafizei. Cavitatea medulară
pătrunde în epifize, unde se îngustează, datorită unor sisteme lamelare ogivale. În
cavitatea medulară se află măduva osoasă.
 Extremităţile sau epifizele osului lung sunt formate dintr-o pătură subţire de
substanţă osoasă compact, la periferie, care îmbracă o masă de substanţă
spongioasă. Cavităţile acesteia comunică printr-un grup de areole cu cavitatea
medulară. La bătrâni, substanţa spongioasă a extremităţilor se resoarbe parţial, iar
cavitatea medulară a diafizei se extinde la acest nivel.
Conformaţia interioară a oaselor plane (maxilar şi mandibular) - aceste

oase sunt formate din două lame de subtanţă osoasă compactă, care cuprind între ele
un strat mai gros sau mai subţire de substanţă osoasă spongioasă. La nivelul
marginilor osoase, lamele de substanţă osoasă compactă fuzionează astfel încât
învelesc din toate părţile substanţa spongioasă. În cazul oaselor plane ale bolţii
craniene, lamele de ţesut compact se numesc table (una externă sau exocraniană,
cealaltă internă sau endocraniană), iar substanţa osoasă spongioasă se numeşte diploe.
59
Figura 2.17. Secțiune prin os lung Figura 2.18. Implant metalic inserat în
(tibie) la iepure. canalul medular la iepure.
Conformaţia interioară a oaselor scurte se aseamănă cu cea a

epifizelor oaselor lungi: la exterior se află o lamă, o coajă, de substanţă compactă,
care înveleşte la interior o masă de subtanţă spongioasă. În cavităţile acesteia se află
măduvă osoasă.
Arhitectura internă a oaselor
Dispoziţia substanţei osoase, atât a celei compacte, cât şi a celei spongioase,

nu este întâmplătoare. Între modul de aşezare a ţesutului osos şi funcţiile pe care osul
le îndeplineşte există o strânsă interdependenţă. De exemplu, la diafiza oaselor lungi,
canalul medular le face mai uşoare şi mai rezistente. Un tub gol, cu pereţi rigizi, este
mai rezistent decât un cilindru plin confecţionat din aceeaşi cantitate de material. Cu
alte cuvinte, dacă din aceeaşi cantitate de material construim coloane de lungime
egală, una goală, dar cu diametru mai mare, alta plină, deci cu diametrul mai mic,
prima va fi mai rezistentă (şi mai elastică) decât a doua. În felul acesta diafiza (vezi
figura 2.17.) rezistă uşor forţelor ce acţionează asupra ei (tracţiune, presiune).
Și în cazul substanţei osoase spongioase (vezi figurile 2.19. și 2.20.)
arhitectura internă respectă aceleași principii. Astfel de substanţă osoasă găsim în
locurile unde, pe lângă rezistenţă la presiune, elementele osoase trebuie să aibă şi un
volum mai mare: oasele scurte şi mai ales epifizele oaselor lungi care prin aceasta
dobândesc suprafeţe articulare mai întinse. Despărţiturile oasoase (lame şi travee) din
substanţa spongioasă sunt dispuse, în general, în planul forţelor de presiune sau de
tracţiune ce se exercită asupra osului; ele urmează, în general, aceeaşi direcţie ca şi
forţele pe care le suportă. În felul acesta ele oferă cu un minim de material maximum
de rezistenţă.
60
Figura 2.19. Os spongios normal- Figura 2.20. Os osteoporotic-trabecule

trabecule dese şi groase. rare, subţiate, pe alocuri rupte.
Trabeculele şi lamele osoase ale spongioasei se materializează, se identifică

cu liniile izostatice după care se transmit forţele în interiorul oaselor. Lamele osoase
din ahitectura internă a oaselor nu sunt formaţiuni neschimbate. Ele se remaniază
continuu, în raport cu condiţiile permanent noi în care se găseşte osul.
Modelarea biologică a osului
Din punct de vedere biologic, osul este un organ plastic, care se află într-o
continuă mişcare interioară, rezultat al continuei sale adaptări la condiţiile diferite în
care se găseşte. Piesele scheletului au, în general, o anumită formă dobândită prin
ereditate. Aceasta este însă supusă unor modificări atât ale reliefului exterior cât şi
ale arhitecturii interioare, în raport cu condiţiile generale de activitate ale
organismului din care fac parte. Ele sunt elemente plastice, influenţate de
formaţiunile înconjurătoare, în special de muşchi. Acţiunile musculare determină
diferite prominenţe la suprafaţa oaselor care ating dezvoltări variate în raport cu
intensitatea acşiunilor musculare. Un muşchi mai puternic se va insera pe o eminenţă
mai masivă decât unul mai slab.
O altă proprietate importantă de adaptare a osului este capacitatea de
vindecare a fracturilor. La locul fracturii apare o formaţiune osoasă nouă, numită
calus (os desmal), prin intermediul căreia se face sudarea segmentelor osoase. În
acest proces contribuie şi periostul (membrana care acopera osul) care poate, în
anumite condiţii, mai ales la tineri, să regenereze țesut osos.
61
Figura 2.21. Evidențierea prin microscopie electronică de baleiaj a zonelor de

resorbție osoasă (×7000). Săgețile indică zonele de resorbție formate de
osteoclaste în structura osului.
Structura microscopică a osului
Ţesutul osos este un ţesut de natură conjunctivă. El se compune dintr-o

substanţă interstiţială protidică, impregnată cu săruri de calciu şi din celule osoase.
Dispoziţia microscopică a celulelor, a fibrelor şi a substanţei fundamentale în
interiorul osului ne permite să descriem două feluri de ţesut osos:
 Osul fibros plexiform - celulele şi fibrilele sunt aşezate fără nici o ordine,
îndreptându-se în diferite direcţii;
 Osul lamelar – in care substanţa fundamentală e dispusă în lamele, iar fibrilele
au o direcţie anumită în interiorul acestora. Scheletul adultului este format din
oase din această catogorie.
Substanţa interstiţială cuprinde: substanţă fundamentală sau oseina,
impregnată cu săsuri minerale, şi substanţă colagenă, formată din sisteme fibrilare. În
osul compact subtanţa fundamentală calcifiată formează sisteme de tuburi
concentrice, telescopate, axate pe un canal central, numit canal Havers (vezi figura
2.22). Lamelele au grosimea de 5-10m, iar canalele Havers, un diametru de 10-
300m. În interiorul canalului Havers se găsesc vase, nervi şi uneori şi o mică
cantitate de măduvă osoasă. Sistemul acestor canale se anasomozează între ele,
formând o reţea ce se deschide, pe de o parte, în cavităţile spongioasei şi în cavitatea
medulară, iar pe de altă parte la suprafaţa osului, sub periost, prin orificiile de ordinul
III. În interiorul lamelor osoase concentrice, fibrilele colagene urmează un traiect
spiroid. Orientarea, direcţia lor, este inversă în două lamele vecine, încrucişându-se
62
în unghi drept. Prin această microstructură în reţea osul dobândeşte o foarte mare
rezistenţă.
În interiorul lamelor osoase sau în spaţiile dintre ele se găsesc săpate o
mulţime de cavităţi de forma unor păianjeni. Ele au o formă lenticulară (20-30m
lungime, 10m lărgime şi 7m grosime) şi se numesc osteoplaste. De la ele pleacă
o serie de canalicule ce se raminifică bogat în substanţa fundamentală. În interiorul
osteoplastelor sunt adăpostite celulele osoase, osteocitele. Ele emit o serie de
prelungiri ce pătrund în canaliculele osoase şi se anstomozează între ele. Sistemul de
lamele osoase centrate în jurul unui canal Havers, împreună cu celulele osoase ce se
hrănesc din vasul respectiv, constituie o unitate numită sistem haversian, coloană
haversiană sau osteon.
Figura 2.22. Imagini de microscopie ESEM.

Structura osului lung, la mărire 50x și 100x.
În cazul oaselor spongioase cavităţile medulare sunt largi şi neregulate,

limitate fiind de travee osoase subţiri, constituite numai din câteva lamele osoase,
lamele fundamentale. În interiorul lor se găsesc osteocitele.
Osteogeneza
Osteogeneza este procesul prin care nasc şi se formează oasele, adică
dobândesc în mod progresiv forma şi dimensiunile ce le caracterizează. În
producerea ţesutului osos intervin două feluri de elemente:
 trabecule - susţinătoare şi conducătoare ale procesului de osteogeneză; ele
provin fie din ţesutul conjunctiv, fie din cel cartilaginos. De-a lungul lor se
aşează osteoblastele;
 elementele celulare - osteoblastele şi osteoclastele. Primele sunt agenţii
procesului de construcție osoasă iar osteoclastele sunt agențiiprocesului de
resorbție.
63
Osteogeneza este un proces de distrugere şi totodată de refacere. În însăşi

procesul de distrugere este cuprins procesul de creştere şi de formare de os nou. Faza
în care predomină procesele de transformare a membranelor conjunctive şi a pieselor
cartilaginoase în ţesut osos, faza în care ia naştere un os brut, incomplet diferenţiat,
se numeşte osteogeneză primară. Faza în care predomină fenomenele de distrugere şi
remaniere, faza în care osul este modelat până dobândeşte forma şi arhitectura de la
adult, se numeşte osteogeneză secundară. Paralel cu aceste fenomene, oasele cresc în
grosime şi lungime.
Figura 2.23. Fibre conjunctive şi

Figura 2.24. Aglomerare celulară locală
prezenţa unei activităţi
la nivelul unei areole osoase.
fibrocitare intense.
2.3. Noţiuni de biofizică a oaselor maxilar şi mandibular
Din punct de vedere fizic osul poate fi definit prin dimensiuni, formă,
densitate precum şi multe alte proprietăţi.
2.3.1. Densitatea osoasă
Densitatea, denumită şi masă specifică sau masă volumică, este o mărime

egală cu limita raportului dintre masa Δm a unui element de volum ΔV al unui corp şi
elementul de volum, când acesta din urmă tinde către zero:
m dm
  lim  .
V 0 V dV
Raportul dintre masa m şi volumul V al unui corp neomogen reprezintă
densitatea medie. În cazul unui corp omogen, densitatea este numeric egală cu masa
64
unităţii de volum. Este o constantă de material, depinde de natura corpurilor, şi

variază cu temperatura. Densitatea osului disponibil într-o zonă edentată are o
influenţă majoră asupra planului de tratament, aspectului implantului, abordării
chirurgicale, perioadei de vindecare şi solicitării iniţiale progresive a osului în timpul
reconstrucţiei protetice. Misch a definit cinci grupe de densitate osoasă care variază
după aspectul macroscopic atât al osului cortical, cât şi al celui trabecular.
Tabelul 2.1. Clasificarea tipurilor de densităţi osoase.
Os Densitate
D1 >1250 HU Os cortical dens
Os cortical gros cu densitate mergând de la dens până la
D2 850-1250 HU
poros la nivelul crestelor şi os cu trabecule mari subiacent
Os cortical subţire şi poros la nivelul crestelor şi os
D3 350-850 HU
trabecular fin subiacent
D4 150-350 HU Os trabecular fin
D5 <150 HU Os imatur, nemineralizat
În clasificarea realizată de Misch încadrarea în una din cele cinci tipuri de

densităţi osoase (vezi tabelul 2.1.) se realizează pe baza valorilor obţinute în urma
realizării examenului radiologic, densitatea exprimându-se în Unităţi Hounsfield
(HU). În programele de Analiză a Elementelor Finite se foloseşte densitatea aşa cum
este exprimată în sitemul internaţional de unităţi (S.I.):
m
 SI  SI  1 kg3
V SI m
sau în unităţi tolerate:
   1 g .
SI
cm3
Cum metoda radiologică este minim invazivă şi disponibilă pe scară largă a
apărut nevoia stabilirii unei corelaţii între Unităţile Hounsfield şi unitatea pentru
densitate folosită în S.I.. În funcţie de valoarea QCT# (număr tomografic calculat
cantitativ) exprimat în HU, există două formule de calcul:
a. pentru
QCT  816 HU
  1.9  10 3QCT  0.105
b. pentru
QCT  816 HU
  7.69  10 4 QCT  1.028 .
65
Tabelul 2.2. Echivalenţa unităţilor de măsurare a densităţii osoase.

Os QCT# (HU) ρ (g/cm3)
D1 > 1250 > 1,98925
1,68165 –
D2 850 – 1250
1,98925
D3 350 – 850 0,77 – 1,68165
D4 150 – 350 0,39 – 0,77
D5 < 150 < 0,39
Formulele folosite pentru a stabili valoarea densităţii în unităţi din SI pe baza

densităţii determinate radiologic au încă un caracter empiric. De aceea sunt necesare
cercetări ulterioare pentru determinarea unor formule cât mai exacte pentru ca datele
obţinute să fie cât mai concordante cu cele din realitate. Fiecare tip de os prezintă
avantaje şi dezavantaje din punct de vedere terapeutic.
a) b) c) d)
Figura 2.25. a) Os de tip I – cortical dens, puțin spongios; b) Os de tip II – cortical
dens, mai spongios; c) Os de tip III – cortical, cu structură spongioasă fină; d) Os de
tip IV – fără os cortical,
cu structură spongioasă fină.
Figura 2.26. Modificarea caracteristicilor osoase (cantitative şi calitative)

de la regiunea spinei mentoniere la cea a canalului mentonier.
66
Clasa de os D1
Avantaje:
 în mod normal necesită 3 – 4 luni pentru vindecare înaintea protezării
definitive;
 este cel mai rezistent tip de os la nivelul cavităţii orale ce poate suporta cele
mai mari forţe biomecanice;
 cel mai mare procent iniţial de contact între os şi implant asigurând fixarea
rigidă iniţială;
 încărcarea imediată a implantului poate fi posibilă, iar încărcarea progresivă a
implantului nu este neapărat necesară;
 permite folosirea implantelor de mici dimensiuni.
Dezavantaje:
 viteza de formare a osului este relativ mică (0,6µm/zi);
 frecvent os cu înălţime redusă ce impune valori mari ale raportului
coroană/rădăcină;
 vascularizaţie scăzută;
 osul care se încălzeşte cel mai uşor în timpul osteotomiei;
 rata de eşec a implantelor crescută;
 necesită cele mai mari viteze de rotaţie pentru frezele cu care se realizează
lăcaşurile pentru inserţia implantelor ( 2500 rotaţii/minut);
 necesită freze noi pentru prepararea iniţială datorită efectelor de
supraîncălzire ale osului dens;
 timp mare al procedurii de inserare a implantelor.
Localizare:
 sectorul anterior al mandibulei.
Clasa de os D2
Avantaje:
 necesită o perioadă de vindecare de 4 – 6 luni înainte de realizarea protezelor
definitive;
 rezistenţa osului bună;
 contactul iniţial între os şi implant bun;
 se pot folosi implante one-stage;
 vascularizaţie şi vindecare osoasă bune;
 se obţine uşor fixarea rigidă iniţială;
67
 rezistenţa osului cu trabecule mari adiacent implantului va creşte prin

solicitarea progresivă a osului;
 preparare uşoară a lăcaşului de inserare.
Dezavantaje:
 nu s-au semnalat.
Localizare:
 segmentul anterior al mandibulei;
 segmentul posterior al mandibulei;
 segmentul maxilar anterior.
Clasa de os D3
Avantaje:
 realizarea rapidă a lăcaşului de inserare;
 vascularizaţie excelentă;
 supraîncălzirea ce apare în timpul folosirii frezelor burghiu mult mai redusă
decât în cazul claselor D1 şi D2.
Dezavantaje:
 pentru creşterea calităţii osului este necesară o perioadă de solicitare
progresivă mai mare;
 versantul verstibular se poate perfora mai uşor;
 pentru a compensa rezistenţa scăzută a osului uneori se impune folosirea mai
multor implante;
 în mod obşnuit necesită o perioadă de vindecare de 6 – 8 luni înainte de
încărcarea definitivă;
 interfaţa implant – os este redusă.
Localizare:
 segmentul anterior al maxilarului;
 segmentul posterior la maxilarului;
 segmentul posterior al mandibulei;
 secundar osteoplastiei unui os din Clasa D2.
Clasa de os D4
Avantaje:
 este foarte rară.
Dezavantaje:
 iniţial o cantitate redusă de os în contact cu implantul;
 se obţine cu dificultate fixarea rigidă iniţială;
68
 locul de implantare este uşor deformat în timpul procedurii de preparare a

locului de implantare;
 osul trebuie comprimat (pe cât posibil) pentru a preveni deformările din
timpul inserării;
 pentru succes pe termen lung uneori datorită rezistenţei scăzute a osului se
impune folosirea de implante suplimentare;
 este necesar un timp îndelungat pentru solicitarea progresivă a osului;
 în mod obişnuit este necesară o perioadă de vindecare de 8 – 10 luni înainte
de încărcare.
Localizare:
 regiunea posterioară a maxilarului (la nivelul tuberozităţii maxilare);
 secundar osteoplastiei unui os din Clasa D3.
Pentru a putea înţelege modificările pe care osul le suportă la momentul
inserţiei unui implant, este necesar să avem câteva noţiuni legate de deformarea unui
corp sub acţiunea unei forţe. Din punct de vedere al revenirii la forma iniţială a unui
corp după îndepărtarea forţei care a produs deformarea se disting două tipuri de
deformaţii:
 deformaţie elastică – deformaţie a unui corp care se anulează (corpul asupra
căruia s-a acţionat revine la dimensiunile iniţiale) odată cu încetarea cauzei (forţă
sau presiune);
 deformaţie plastică (neelastică) – deformaţie a unui corp care se menţine parţial
(sau total) şi după înlăturarea cauzei care a produs-o. Se obţine în momentul în
care este depăşită limita de elasticitatre.
Deformaţia elastică poate fi:
 deformaţie de întindere întâlnită atunci când asupra unui corp se acţionează in
sensul alungirii lui (ex. deformaţia care apare prin elongarea unui resort,
deformaţia care apare într-un implant cilindric în momentul îndepărtării din os);
 deformaţie de compresiune - atunci când cauza (forţă sau presiune) acţionează în
sensul comprimării corpului (ex. deformaţia produsă prin comprimarea unui
resort, deformaţiile care apar într-un implant cilindric la inserarea în os şi
respectiv in timpul masticaţiei);
 deformaţie de încovoiere atunci când forţa ce produce deformaţia acţionează
perpendicular pe axul lung al corpului la una din extremităţi, corpul fiind fixat la
cealaltă extremitate (o grindă fixată la un capăt şi supusa unei forţe F la celălalt
capăt);
69
 deformaţie de răsucire sau torsiune apare atunci când o bară încastrată la un

capăt este supusă unui cuplu de forţe la celălalt capăt (ex. implantul şurub în
momentul inserării/dezinserării în/din os);
 deformaţie de forfecare constă în alunecarea straturilor unui corp, fixat în axul
lung, unele peste altele atunci când asupra corpului acţionează o forţă Ft tangentă
la suprafaţa liberă a corpului, perpendiculară pe axul scurt al corpului.
Deformaţiile care se produc asupra osului sunt în general elastice, de
întindere, comprimare, forfecare, deformaţiile plastice survin doar în momentul când
forţele, din cursul inserării/dezinserării implantelor sau cele din masticaţie, nu au o
orientare şi distribuţie echilibrată. În deformaţia de întindere se produce o alungire
relativă, denumită şi întindere relativă datorită modificarilor care apar pe o singură
direcţie.
l .

l
Se descrie efortul unitar de întindere:
F,

S
iar relaţia între cele două marimi, care descrie alungirea barei:
  k ; l  k F ; l  1 F ,
l S l ES
unde k este coeficientul de elasticitate ce depinde de natura materialului, iar E este
modulul de elasticitate.
2.3.2. Modulul de elasticitate
Dicţionarul de fizică îl defineşte ca fiind o constantă de material numeric

egală cu raportul dintre efortul unitar  , aplicat unui corp elastic de lungime l, şi
alungirea relativă  a acestuia.
F
 S Fl
E  0  0
 l S l
0
l
0
În sistemul internaţional, SI, se măsoară în newton pe metru pătrat:
F  l 
E SI  SI SI  1 N m2 .
S SI l SI
70
Majoritatea materialelor au modulul de elasticitate mai mare decât 1010N/m2.

Este o măsură a inflexibilităţii unui tip particular de legătură, de tracţiune sau de
compresiune. Când legea lui Hooke este respectată, modulul de elasticitate este
independent de forma corpului şi dependent doar de materialul din care este realizat
corpul. O valoare crescută a modulului de elasticitate pentru un corp se traduce
printr-o rigiditate crescută a corpului respectiv şi deci prin necesitatea aplicării unei
forţe mai mari pentru producerea unei deformări Δl.
Asupra unui corp cu modul de elasticitate redus în valoare, forţa necesară
producerii aceleiaşi deformări Δl este mai mică, corpul fiind mai elastic. Astfel, cu
cât valoarea modulului lui Young, E, pentru os este mai mare cu atât acesta rezistă
mai bine la aplicarea unei forţe F, deformările produse de această forţă fiind mult
mai mici decât în cazul aplicării aceleaşi forţe F asupra unui os cu un modul de
elasticitate mai mic.
2.3.3. Coeficientul Poisson (de contracţie transversală)
Experienţa arată că în timpul întinderii/comprimării unui corp, dimensiunile

sale transversale se micşorează; corpul se contractă/alungeşte şi această variaţie
transversală este proporţională cu alungirea/comprimarea (în domeniul elastic).
d d .

l l
Este o mărime adimensională, ale cărei valori variază între 0,13 şi 0,5.
Coeficientul de frecare (μ)

Frecarea este un fenomen care se produce la mişcarea (sau tendinţa de
mişcare) relativă a unui corp în raport cu altul, concretizat prin apariţia unei forţe de
frecare. Se manifestă la contactul între două corpuri solide, între un corp solid şi un
fluid, sau între două fluide (unde poartă numele de frecare internă sau vâscozitate).
Forţa de frecare este proporţională cu forţa de apăsare normală N (normala la
suprafaţă), care se exercită între corpuri la suprafaţa de contact:
F  N .
Coeficientul de frecare, μ, depinde de mai mulţi factori:
 natura corpurilor care vin în contact, fiind specific pentru fiecare două materiale
diferite;
71
 gradul de lustruire a suprafeţelor celor două corpuri. Coeficientul de frecare este

invers proporţional cu gradul de lustruire a suprafeţelor, astfel o suprafaţă mai
puţin prelucrată va avea o valoare crescută a coeficientului de frecare, pe când
pentru o suprafaţă foarte fin lustruită se obţine o valoare mică pentru μ;
 existenţa sau nu a mişcării între cele două corpuri, există un coeficient de frecare
static μs şi un coeficient de frecare la alunecare μc:
o μs caracterizează forţa de frecare care se opune iniţierii mişcării dintre
două corpuri atunci când forţa de tracţiune este mai mică decât forţa de
frecare;
o μc caracterizează forţa de frecare dintre două corpuri aflate în mişcare
relativă unul faţă de celălalt, când forţa de tracţiune este mai mare sau
egală cu forţa de frecare.
Forţa de frecare statică este mai mare decât forţa de frecare dinamică datorită
faptului că μs > μc. În generala μc ≈ 70% μs.
 Tipul de mişcare, coeficientul de frecare pentru mişcarea de translaţie are o
valoare mai mare decât cel pentru mişcarea de rotaţie:
o Mişcarea de translaţie, în care punctele materiale care alcătuiesc un corp
aflat în acest tip de mişcare descriu traiectorii paralele între ele şi au
aceeaşi viteză şi acceleraţie;
o Mişcarea de rotaţie, în care punctele materiale (cu excepţia celor aflate pe
axa de rotaţie, care sunt fixe) descriu traiectorii circulare.
 Lubrifianţii au rolul de uniformiza suprafeţele de contact ale celor două corpuri şi
astfel de a reduce valoarea coeficientului de frecare.
Factorii enumeraţi anterior modifică în plus sau în minus valoarea
coeficientului de frecare. Mărimea suprafeţei de contact dintre cele două corpuri nu
influenţează coeficientul de frecare, principiu exprimat şi în prima lege a frecării:
forţa maximă de frecare fs, fs=μsN, şi forţa de frecare la alunecare fc , fc=μcN, între
două corpuri nu depind de aria suprafeţei de contact dintre corpuri. În funcţie de
gradul de prelucrare a suprafeţei metalului coeficientul de frecare dintre os şi metal
are următoarele valori:
Tabelul 2.3. Coeficientul de frecare funcţie de pregătirea suprafeţei implantului.

Suprafaţa metalului Coeficient de frecare
Metal bead-coated 0,5
Metal fiber mesh-coated 0,6
Suprafaţă netedă 0,42
72
Coeficientul de frecare are un rol important în special în cazul împlanturilor

cilindrice, privind menţinerea primară în os, imediat după inserare. Sunt necesare
studii ulterioare pentru stabilirea valorilor μ în funcţie de tipul de prelucrare a
suprafeţei implantelor şi densitatea osului. Dacă asupra densităţii osoase este mai
greu de intervenit, fiind specifică fiecărui caz clinic, putem avea mai multe opţiuni în
ceea ce priveşte suprafaţa implantului pentru a alege varianta optimă de tratament.
73
Capitolul 3
Implante dentare
Definiţie, indicaţii, clasificare, caracteristici,
timpi chirurgicali de inserție
3.1. Introducere
Un implant dentar este un dispozitiv medical realizat dintr-un biomaterial de

natură biologică sau aloplastică, care este inserat chirurgical în ţesuturile moi sau
dure ale cavităţii orale în scop de reabilitare funcţională. Funcţiile aparatului dento-
maxilar sunt: masticaţia, fonaţia, fizionomia şi deglutiţia, dintre aceastea doar
primele trei fiind importante din punct de vedere al arcadelor dento-alveolare. În
continuare va fi utilizată noţiunea de os disponibil, definit prin cantitatea de os în
zona edentată, în care se va introduce implantul. Aceasta este măsurată în lăţime,
înălţime, înclinare, raportul coroană/corp al implantului, şi stă la baza alegerii
indicațiilor implantelor de către producători.
Figura 3.1. Gradele de atrofie ale crestei alveolare mandibulare.
74
De asemenea, se defineşte osul alveolar ca fiind osul mandibular sau maxilar

ce înconjoară şi sprijină dinţii. După ce are loc extracţia dintelui, osul care rămâne
este denumit creastă osoasă reziduală sau creastă alveolară.
3.2. Nomenclatură - indicaţii
Alegerea formei implantului este determinată în primul rând de soluţia aleasă

pentru restaurarea edentaţiei şi de osul disponibil existent. Misch a realizat un limbaj
generic pentru definirea componentelor implantelor endoosoase, prezentat în cele ce
urmează. Corpul implantului este partea din implant destinată a fi introdusă
chirurgical în os. Bontul este partea implantului care serveşte pentru sprijinul şi/sau
retenţia protezei sau suprastructurii implantului. O suprastructură este definită ca
fiind un schelet metalic care se potriveşte la bontul implantului şi asigură retenţia
pentru proteză, cum ar fi bara turnată care reţine o supraproteză. Există trei categorii
principale de bonturi, în funcţie de metoda de retenţie: bont pentru şurub, bont pentru
ciment şi bont pentru anexare. Fiecare dintre aceste categorii se poate clasifica în
continuare în bont drept sau angulat, descriind relaţia axială între corpul implantului
şi bont. Pentru a transfera poziţia exactă a corpului implantului sau bontului este
necesară o amprentă.
Un implant analog este folosit pentru a reproduce partea retentivă a corpului
implantului. După ce supraamprenta este întărită, analogul corespunzător este fixat la
copia de transfer şi ansamblul este turnat în ghips pentru a realiza modelul. Capa este
o acoperire subţire, realizată de obicei pentru a potrivi bontul implantului şi serveşte
ca o conexiune între bont şi suprastructură. O capă prefabricată este de obicei o
componentă metalică realizată precis pentru a adapta bontul. O capă pentru turnare
este de obicei un mulaj de plastic turnat în suprastructura metalică.
3.3. Clasificare
Clasificarea este realizată in funcție de:
 materialul din care este realizat implantul;

 forma implantului;
 tipul de prelucare al suprafeţei implantului;
 țesutul de contact şi indicaţiile de folosire.
75
3.3.1. Materiale pentru implante
Din punct de vedere biologic, principalele criterii de clasificare a materialelor

din care sunt realizate implantele sunt: imunologic, compatibilitatea şi tipul de
material.
Din punct de vedere imunologic materialele se împart în:
 Autologe (autogene) - Sunt materiale provenite şi folosite la acelaşi organism
realizând autoplastia. Se folosesc sub formă de transplant de dinţi, metodă cu
caracter istoric, şi replantări de dinţi, în cazul dinţilor avulsionaţi accidental sau
avulsionaţi în scop terapeutic pentru realizarea tratamentului endodontic
retrograd.
 Heterologe (heterogene) - Sunt materiale provenite şi folosite de la alt organism
realizând heteroplastia.
 Aloplastice - În această categorie sunt încadrate materialele sintetice, aliaje,
mase ceramice, din care se pot realiza implantele dentare.
În prezent sunt folosite pe scară largă materialele aloplastice şi, mai rar, cele
autologe, cele din urmă doar sub forma replantărilor dentare.
Materialele aloplastice prezintă o serie de avantaje:
 disponibilitate practic nelimitată;
 manipulare mai uşoară;
 posibilitatea de îmbunatăţire a proprietăţilor fizice şi chimice;
 prin standardizare se poate obţine un nivel calitativ mai ridicat şi constant.
Principalul dezavantaj al materialelor aloplastice este riscul declanşării unei
reacţii de corp străin, ce va duce inevitabil la pierderea implantului. Din punct de
vedere histopatologic, aceasta este o reacţie tisulară, care în prezanţa unui corp
neresorbabil duce la formarea de ţesut conjunctiv de iritaţie care tinde să expulzeze
corpul străin.
După criteriul compatibilitatii se împart în:
 biotolerate;
 bioinerte;
 bioactive.
Materialelor biotolerate (oţeluri inoxidabile, aliaje Cr-Co-Mo, PMMA) le
corespunde aşa zisa osteogeneză la distanţă (apariţia unui strat separator de ţesut
conjunctiv format prin interacţiunea osului cu ionii metalici toxici).
Materialelor bioinerte (titan, tantal, ceramică pe bază de aluminiu) le
corespunde osteogeneza de contact (contact între suprafaţa implantului şi os).
76
O categorie specială o formează biomaterialele inerte cu structură osteotropă.

Din această categorie putem cita titanul cu o suprafaţă rugoasă acoperit cu un strat de
TPFS (Titan Plasma Flame Spray).
Materialele bioactive sunt cele care interacţionează prin elementele lor
constitutive cu organismul la nivelul de implantare.
3.3.2. Clasificarea implantelor din punct de vedere al formei
Din punct de vedere practic, implantele dentare se clasifică după formă:

 implante ac;
 implante lamă;
 implante cilindrice şi conice;
 implante cu altă formă.
3.3.2.1. Implantele ac
Implantul ac a fost folosit cu precădere pentru fixarea lucrărilor protetice, iar

în momentul de faţă are doar valoare istorică. În prezent, sub formă de ac există
stabilizatoarele endodontice. Acestea sunt parţial încadrate în categoria implantelor
dentare (implantul dentar este prin definiţie un dispozitiv realizat dintr-un material
biocompatibil, plasat în interiorul sau deasupra osului maxilar sau mandibular
pentru a oferi sau pentru a îmbunătăţi suportul pentru protezele dentare). Implantele
ac sunt folosite pentru a mări lungimea funcţională a unui rest radicular indemn de
leziuni parodontale, pentru a îmbunătăţi prognosticul şi atunci când este necesar,
capacitatea de a susţine lucrări protetice. Se fixează atât în canalul radicular cât şi în
osul alveolar situat dincolo de apexul dintelui. Stabilizatoarele endodontice pot fi cu
sau fără filet.
Implantul stabilizator endodontic are rolul de a îmbunătăţi implantarea
deficitară a dinţilor, prin prelungirea pârghiei intraosoase, şi este indicat în
replantarea dentară, luxaţia dentară sau stabilizarea dinţilor.
Există mai multe tipuri de implante stabilizatoare endodontice:
 stabilizator cu suprafaţă netedă;
 stabilizator endodontic filetat;
 cu filet pe toată lungimea;
 cu filet în două zone (Tri-Lock);
77
 stabilizator pentru dinţii cu malpoziţii;

 Bioceram-Anchor.
3.3.2.2. Implantele lamă
Implantul lamă este un implant endoosos proiectat pentru creastă edentată

înaltă şi îngustă. Pentru acest tip de implant dimensiunea vestibulo-orală este redusă,
înălţimea moderată şi cea mai mare dimensiune este în sens mezio-distal. Fixarea
rigidă iniţială pentru un implant lamă este condiţionată de folosirea unui material
biocompatibil, o arhitectură adecvată a implantului, prepararea cu traumatizarea
minimă a părţilor moi şi dure, precum şi o perioadă de vindecare de 4-8 luni până la
introducerea în funcţie a implantului.
Implantul lamă este unul dintre primele tipuri de implante cu o formă diferită
de cea a rădăcinii.
În 1960, Roberts a prezentat un implant lamă turnat. Linkow a fost primul
care a primit licenţă pentru un implant lamă prefabricat împreună cu Edelmann în
1968. De atunci s-au dezvoltat numeroase forme de implant şi metode de inserare, o
contribuţie aparte în acest domeniu având Cranin, Weiss, Viscido, Hahn şi Misch.
Clasificarea implantelor lamă
După numărul de lame:
 Mono-lamă - este cel mai des folosit şi din acest motiv pentru denumirea lui
se foloseşte titulatur de implant lamă;
 Bi-lamă – sunt implante folosite în situaţia în care un implant lamă (mono-
lamă) nu s-a integrat tisular după intervenţie, sau dacă din diverse motive un
implant lamă trebuie înlocuit. În ambele situaţii defectul osos rezultat este
foarte mare în sens vestibulo-oral şi nu mai este posibilă inserarea unui
implant lamă. A fost conceput de Linkow şi este încadrat în categoria
implantelor lamă tridimensionale. A fost imaginat strict ca un implant de
înlocuire. Corpul implantului este constituit din două lame elastice, care
constituie un mijloc intrinsec de retenţie, adaptându-se atât corticalei
vestibulare cât şi celei orale, conferind în acelaşi timp o stabilitate primară
optimă.
78
După aspectul spaţial:
 Implante lamă bi-dimensionale - sunt acele implante ce prezintă cele trei

componente principale (bonturile, extensiile mucozale şi corpul implantului)
situate aparent în acelaşi plan;
 Implantele lamă tri-dimensionale - sunt acele implante ce prezintă o situare în
planuri diferite a bontului/bonturilor şi corpului implantului:
1. Implantul lamă oblic extern este folosit în regiunea laterală
mandibulară în situaţia în care cantitatea de os disponibil deasupra
canalului mandibular este foarte redusă sau în cazul în care concavitatea
fosei submandibulare este foarte accentuată. De asemenea, este folosit în
situaţia în care relaţia crestei edentate mandibulare faţă de cea antagonistă
nu este în relaţie de perpendicularitate. Linkow a imaginat şi realizat două
tipuri de astfel de implante în funcţie de grosimea osului situat deasupra
canalului mandibular:
 Tipul I. Atunci când există mai mult de 3mm de os deasupra canalului
mandibular partea excentrică a implantului va fi inserată în os într-un
lăcaş special;
 Tipul II. Atunci când există mai puţin de 3mm de os deasupra canalului
mandibular, situaţie în care partea excentrică a implantului va fi situată
pe corticala osoasă, fiind acoperită de mucoperiost.
2. Implantele bi-lamă.
După numărul de bonturi (existente sau care pot fi ulterior fixate):
 cu un bont;
 cu două bonturi;
 cu trei bonturi;
 cu patru bonturi.
Studii recente au demonstrat că este mult mai favorabilă prezenţa mai multor
bonturi la nivelul unui implant lamă, deoarece această situaţie contribuie la
distribuţia mai bună a solicitărilor ocluzale.
După topografia utilizării, implantele lamă pot fi:
 Universale - pot fi folosite atât la mandibulă cât şi la maxilar, având în
general unul sau două bonturi.
 Maxilare (implantele lamă presinusale) - folosite doar la maxilar, forma
acestora respectă forma sinusului maxilar. Întrucât în foarte puţine cazuri
grosimea tablei osoase a crestei edentate din zona podelei sinusale este foarte
79
redusă, acest tip de implant este din ce în ce mai rar utilizat în edentaţiile
terminale maxilare.
 Mandibulare - aceste implante au marginea inferioară convexă, spre
deosebire de cele maxilare a căror margine este concavă, pentru a respecta
conturul anatomic al canalului mandibular.
Implantul lamă este unul din primele tipuri de implante dentare care nu a
încercat să imite forma rădăcinii. Implantul în formă de lamă (denumit şi blade-vent
implant) foloseşte o dimensiune orizontală a osului care este plat şi îngust în sens
vestibulo-lingual. Elementele necesare pentru a obţine fixarea rigidă iniţială pentru
un implant lamă, alături de biomaterialul adecvat, sunt: un design acceptabil,
prepararea atraumatică a părţilor moi şi dure, o perioadă de vindecare de 4-8 luni fără
deplasări la interfaţa implantului.
Figura 3.2. Forme uzuale ale implantelor dentare de tip lamă.
După cum se observă din figura 3.2., corpul endoosos îngust al implantului
lamă prezintă găuri şi şanţuri, pentru ca osul să poată creşte prin implant în câteva
luni. Mărindu-se astfel suprafaţa de sprijin, va creşte şi capacitatea de a suporta
solicitări verticale mari. Cu cât sunt mai multe orificii în corpul implantului, cu atât
interfaţa os-implant are un potenţial mai mare de a distribui forţele verticale. Desenul
orizontal cu şanţuri introdus de Hahn creşte semnificativ suprafaţa os-implant pentru
distribuţia forţelor. În plus, şanţurile orizontale permit solicitarea la compresiune mai
80
degrabă decât la forfecare, ceea ce reprezintă un avantaj deoarece osul este mai
rezistent la compresie şi mai slab la forţe de forfecare.
Implantul lamă poate prezenta bonturi protetice fixe sau mobile. Cele mobile
conferă un avantaj major, pentru că vindecarea pe un profil tisular coborât scade
pericolul traumatizării de către forţele masticatorii sau limbă în timpul formării
interfeţei os-implant, iar această vindecare atraumatică este esenţială pentru procesul
de fixare rigidă osoasă. Se utilizează de obicei două bonturi, fixate împreună la
implant. Astfel, forţa ocluzală se aplică pe întreaga suprafaţă a implantului şi se
reduce astfel cantitatea de forţe transferată pe fiecare în parte.
Implantul lamă poate fi îndoit pentru a urma curbura arcadei, dar trebuie
realizat dintr-un biomaterial care să poate fi îndoit, păstrându-şi totuşi o rezistenţă
corespunzătoare. De aceea el este realizat din titan comercial pur sau din aliaje de
titan, care în plus sunt capabile să realizeze o interfaţă directă os-implant. Există şi
unele variante de acoperire a implantelor cu hidroxiapatită, dar la îndoirea corpului
implantului stratul de hidroxiapatită depus se fracturează.
3.3.2.3. Implantele cilindrice şi conice
Această categorie include o gamă foarte largă de implante. Sunt de departe

cele mai folosite tipuri de implante în practică şi datorită acestei utilizări intense în
timp au apărut variate modele, în tendinţa de a îmbunătăţi durata de viaţă a
implantului în cavitatea bucală precum şi eficienţa acestora.
Figura 3.3. Tipuri de implante cilindrice și conice.
Combinaţiile între lungime şi diametru sunt multiple şi în general alese de

către producător, iar practicianul optează pentru combinaţia perfectă între cele două
variabile în funcţie de oferta de os disponibil specifică fiecărui caz clinic. Este de
preferat folosirea implantelor cu lungime şi diametru mare, cel puţin 10mm lungime
81
şi 3,3 – 4mm diametru. Mărirea diametrului implantului cu 0,25mm sau creşterea

lungimii sale cu 3mm, va mări suprafaţa de contact dintre os şi implant cu
aproximativ 10%. În unele situaţii formaţiunile anatomice de la nivelul oaselor
maxilare, canalul mandibular, sinusul maxilar, impun folosirea implantelor cu
lungime redusă, 7 – 8mm. Distanţa de siguranţă care trebuie să existe între implant şi
os trebuie să fie de minim 2mm pentru a împiedica apariţia unor complicaţii care ar
putea impune ulterior îndepărtarea implantului.
Implantele cilindrice şi conice pot fi clasificate urmărind următoarele aspecte:
a. După lungime: b. După diametru:

 7mm;  3,25mm;
 8mm;  3,30mm;
 10;  3,75mm;
 11,5mm;  3,8mm;
 13mm;  4,20mm;
 15mm;  4,75mm;
 16mm;  4,80mm;
 20mm.  5mm;
 5,5mm;
 7mm.
c. După sistemul de fixare a bontului se poate face referire strictă la
implantele cu încărcare tardivă, implante la care fixarea bonturilor se realizează după
o perioadă de vindecare. Nefiind o parte componentă a implantului, bonturile
necesită o fixare atât verticală cât şi antirotaţională, pentru a nu permite mişcări în
lungul şi în jurul axului lung al implantului.
Din punct de vedere al fixării verticale există două variante:
 fixarea prin intermediul unui şurub;

 fixarea prin fricţiunea asigurată de conicitatea segmentului implantar al
bontului.
Fixarea antirotaţională se realizează diferit în funcţie de modalitatea de
fixare verticală:
1. prin forma segmentului implantar în cazul bonturilor ce se menţin prin
intermediul fricţiunii;
82
2. prin elemente speciale din arhitectura implantului şi a bontului, de tipul

matrice – patrice, cu forme diferite în funcţie de producător, având două
modalităţi caracteristice de plasare a acestora:
a. patricea este situată la nivelul implantului în timp ce matricea este
situată la nivelul bontului, variantă cunoscută şi drept hexagon extern
pentru situaţia în care forma dispozitivului este hexagonală;
b. patricea este situată la nivelul bontului iar matricea la nivelul
implantului, hexagon intern.
d. După modalitatea de fixare în os:
 Prin intermediul fricţiunii, în cazul implantelor cilindrice şi conice;
 Prin intermediul unui filet, implante şurub, cu formă cilindrică sau conică.
Similar sistemelor antirotaţionale existente între implant şi bont, există
sisteme antirotaţionale la suprafaţa implantului pentru a împiedica mişcarea
implantului în sensul opus mişcării de inserare. Nu există o formă specifică pentru
acestea, fiecare producător optând pentru un anumit design. Plasarea acestora este în
special în extremitatea apicală a implantului. Sunt folosite de asemenea şi lăcaşuri în
implant în care este permisă proliferarea osului, asigurând o integrare mai bună a
implantului în os.
Implantele tip şurub

Implantele şurub, care mai sunt denumite şi implante „rădăcină”, sunt
destinate inserării verticale în grosimea osului alveolar şi pot fi netede, filetate,
perforate, masive sau goale. Tipurile principale ale acestora, în funcţie de design,
sunt: cilindrice, şurub sau combinate. Cele cilindrice sunt împinse sau bătute uşor
într-un spaţiu osos preparat, iar cele şurub sunt filetate în spaţiul osos şi au elemente
retentive vizibile macroscopic pentru fixarea iniţială osoasă.
Figura 3.4. Reconstrucții tridimensionale: șurub chirurgical din titan inserat în

os trabecular (stânga); imagine în semitransparență a unui biomaterial sintetic
din poli 2-hydroximetacrilat cu porozități interconectate (centru); suprapunere
imagistică a porozităților din biomaterialul sintetic (dreapta).
83
Principalele implante şurub cilindric utilizate în practică sunt: Branemark,

I.M.Z., Bonefit ITI, Ledermann, Ha-Ti, Calcitek, Core-Vent, Steri-Oss, Tubingen,
Frialit, implantul stabilizator endodontic. O scurtă descriere a acestora este
prezentată în continuare.
Figura 3.5. Plan de tratament chirurgical pentru inserarea implantelor tip şurub.
Implantul Branemark
Unul din cele mai bine cunoscute sisteme de implante, utilizat în întreaga
lume de peste 20 de ani, este sistemul Branemark. Studiile ştiinţifice care au dus la
dezvoltarea sistemului au fost efectuate de anatomistul Branemark şi colaboratorii
acestuia, în anii 1952-1960, la universitatea din Gotteborg, în Suedia. În 1965 au fost
inserate pentru prima oară aceste implante la pacienţi.
Implantele Branemark sunt implante şurub de formă cilindrică, având
suprafaţa prelucrată mecanic şi prezintă, la vârf, patru muchii tăietoare. Au de obicei
un diametru de 3,75 mm şi o lungime de 7-20 mm pentru fixture –termen preferat de
mulţi utilizatori-, dar sunt şi implante cu diametre de 3,3 mm, 4 mm şi 5 mm, cu o
lungime cuprinsă între 10-15 mm). În figura 3.6. sunt prezentate aceste implante.
Componentele unui sistem Branemark sunt: corpul implantului, şurub, manşon
gingival, cilindru auriu, şurub auriu.
Implantele sunt autoforante şi au un filet extern, protejat de invazia ţesutului
conjunctiv printr-o capă de vindecare, iar marginea externă este hexagonală pentru a
împiedica rotaţia suprastructurii. În corpul implantului se înfiletează şurubul de
acoperire, ce rămâne în acest loc pe toată perioada de vindecare. După expunerea
84
implantului se înlocuieşte şurubul de vindecare cu unul central, necesar fixării

bontului protetic. Un cilindru auriu se înşurubează apoi în bont şi devine parte
integrantă a viitoarei proteze, ele fiind apoi fixate între ele printr-un şurub ocluzal
(„şurub auriu”), realizându-se o unitate mobilă între implant şi proteză. Astfel,
lucrarea protetică poate fi îndepărtată oricând de pe bontul implantului.
a) b)
Figura 3.6. Implante şurub Branemark -a) componente sistem Branemark -b).
Implantul I.M.Z.
Implantul I.M.Z. sau implantul cilindric intramobil se deosebeşte de celelalte
implante prin inserarea unei componente elastice compensatoare între implantul
osteointegrat şi suprastructura protetică.
Figura 3.7. Implant cilindric tip IMZ.
În figura 3.7. este prezentat implantul I.M.Z. Utilizat încă din 1974, implantul
se compune din două părţi: corpul implantului şi conectorul intramobil (I.M.C.) care
constă într-o inserţie din titan şi din elementul intramobil. Acesta din urmă are rolul
85
preluării şocurilor şi distribuţiei solicitărilor pentru a preveni suprasolicitarea

ţesuturilor. Unul din avantajele clinice ale elementului intramobil este că impreciziile
minore ale scheletului metalic al lucrării protetice pot fi compensate de componenta
elastică.
Componentele sistemului sunt: corpul implantului, elementul intramobil,
bontul protetic, şurub de fixare. Implantele IMZ sunt disponibile în mai multe
variante, putând avea diametre diferite (3, 4 şi 5 mm) şi lungimi diferite (8, 10, 13 şi
15 mm). Ele au o formă cilindrică. Corpul implantului este realizat din titan, dar sunt
şi variante în care implantul de titan este acoperit cu hidroxiapatită.
Implantele Bonefit ITI

Acest sistem a fost realizat de International Team for Implantology şi este
reprezentat de trei tipuri diferite de implante: cilindru perforat, şurub perforat şi
şurub plin. Sistemul complet constă în șapte tipuri de implante. Totuşi, în ciuda
diversităţii sistemului, în ultimul timp a fost utilizat cu precădere implantul Bonefit
ITI de tip şurub plin inserat în două etape.
Implantele sunt disponibile în două diametre diferite şi lungimi variate,
putând fi inserate într-o singură etapă chirurgicală sau în două etape. Ele sunt
realizate din titan nealiat, partea inferioară fiind acoperită cu ceramică. Spre
deosebire de celelalte sisteme de implant care se inserează în două etape, nu mai e
necesară o a doua intervenţie chirurgicală pentru expunerea implantului, deoarece
implantul este situat transgingival şi nu subgingival. Alte implante de acelaşi gen
sunt: Ledermann, HA-Ti, Calcitek, Steri-Oss.
Implante cu alte forme

Din această categorie fac parte implantele subperiostale, implantul cadru fixat
în ramurile mandibulei şi inserturile intramucozale.
Implantul subperiostal trebuie utilizat numai acolo unde osul alveolar este
aproape complet resorbit. Studii efectuate de membrii Academiei Americane de
Implantologie Dentară duc la concluzia că implantul subperiostal are succes pe o
perioadă mai lungă de timp atunci când este utilizat doar la mandibulă, nu şi la
maxilar.
Aceste implante prezintă două componente majore: o infrastructură (alcătuită
din bare principale, secundare şi periferice, şi bonturi de sprijin) şi o suprastructură
(care este în formă de potcoavă şi constă din patru bare atipic articulate împreună,
prin lăcaşuri interconectate).
86
Biomaterialele folosite pentru aceste tipuri de implante sunt biomateriale

metalice (oţeluri inoxidabile, aliaje Co-Cr şi aliaje de Ti), îndeosebi datorită uşurinţei
de obţinere în laboratoarele dentare şi a bunelor proprietăţi mecanice. Se recomandă
uneori acoperirea acestor materiale cu materiale inerte, cum ar fi carbonul şi
ceramicele, crescându-se astfel rezistenţa superficială a acestora. Marziani a utilizat
pentru prima dată un implant care utilizează tantalul (sub forma unei plase care se
modelează pe os) ca material de implant, spre deosebire de metoda americană de
concepţie care utiliza Vitallium, acesta fiind mai bine tolerat de către ţesuturi şi este
mai uşor de prelucrat la rece pentru a-l adapta peste osul expus.
Înainte de realizarea implantului, se impune confecţionarea unei linguri din
acrilat, pentru a realiza o amprentă a osului de mare acurateţe. Acrilatul rece va fi
mixat şi apoi aplicat pe osul expus, spălând cu apă rece tot timpul, pentru a preveni
încălzirea şi arderea ţesuturilor moi. Portamprenta chirurgicală este apoi tratată cu un
agent adeziv, pentru a permite o legătura mai bună cu materialul de amprentă
(cauciuc elastic sau Neoplex).
3.3.3. Tipul de prelucrare a suprafeţei implantului
Dacă la început nu se putea mare accent pe tratarea suprafeţei implantului,

ulterior s-a încercat cu succes tratarea acesteia cu diferite substanţe, îmbunătăţind
integrarea tisulară a implantelor. Avem astfel implante cu suprafeţe:
 Prelucrate mecanic, caracteristic primelor tipuri de implante.
 Gravate acid, pentru a creşte rugozitatea suprafeţei şi a asigura o
osteointegrare mai bună. Gravarea acidă poate fi precedată de sablarea cu
particule fine.
 Sablate cu particule abrazive. După prelucrarea mecanică implantul este
sablat cu un material ce poate fi îndepărtat cu ajutorul unui solvent. Se
formează astfel o suprafaţă neregulată, rugoasă, mult mai favorabilă
osteointegrării.
 Acoperite cu titan (TPS, Titanium Plasma Spray). Titanul adus în formă
lichidă prin intermediul plasmei este pulverizat pe suprafaţa implantului după
prelucrarea mecanică. Se obţine astfel la suprafaţa implantului un strat cu o
grosime tipică de 20-30μm şi cu o rugozitate de aproximativ 15μm.
 Acoperite cu hidroxiapatită. Hidroxiapatita este pulverizată pe suprafaţa
implantului, obţinându-se astfel o suprafaţă mai rugoasă. Rezultatele obţinute
87
prin folosirea acestor tipuri de implante sunt bune, dar tehnica de manipulare
a acestora este mai laborioasă pentru a preveni contaminarea hidroxiapatitei.
 Implante acoperite cu microsfere. Suprafaţa acestor implante induce o
proliferare osoasă în jurul lor mai rapidă şi o osteointegrare mai bună.
a) Suprafață prelucrată mecanic b) Suprafață prelucrată mecanic

prin așchiere. prin sablare.
c) Suprafață gravată acid. d) Acoperire cu hidroxiapatită.
e) Particule sinterizate pe f) Acoperire cu titan prin metoda

suprafața unui implant. plasma – spray.
Figura 3.8. Imagini de microscopie electronică de baleiaj ale unor tipuri de

suprafețe uzuale ale implantelor dentare.
88
3.3.4. Ţesutul de contact şi indicaţiile de utilizare

3.3.4.1. Implante endoosoase
În această categorie sunt încadrate acele implante pentru care o porţiune din
corpul lor se află în interiorul osului. Sunt cele mai folosite tipuri de implante şi
există doar sub formă prefabricată. Se folosesc pe arcade parţial sau total edentate
atunci când există suficient os disponibil pentru integrarea implantului.
a) Implante cu formă asemănătoare rădăcinii
Figura 3.9. Etapele chirurgicale de inserare a unui implant: inițial este utilizat un
burghiu chirurgical pentru practicarea geodei, după care este înșurubat implantul.
În final se construește o proteză peste bontul implantului.
Figura 3.10. Descrierea schematică a

etapelor de inserţie a implantelor
multicomponente.
Acest tip de implant poate fi plasat fie la mandibulă fie la maxilar, acolo unde
suportul osos este bine reprezentat ca lăţime şi înălţime. Oricum, datorită diametrului
acestor implante, cele mai importante modalităţi de tratament includ inserarea în
zona anterioară pentru refacerea unei edentaţii unidentare sau folosirea în combinaţie
89
cu o lucrare protetică mobilizabilă. Implantele din această categorie pot prezenta sau
nu filet.
b) Implante lamă
Implantele lamă pot fi folosite în orice porţiune a crestei edentate atât la
mandibulă cât şi la maxilar, în principal acolo unde creasta este înaltă şi îngustă.
Implantele lamă pot fi folosite la majoritatea pacienţilor ce se prezintă pentru tratarea
edentaţiior prin intermediul implantelor, şi în 100% din cazurile în care sunt folosite
implantele cu formă asemănătoare rădăcinii.
c) Stabilizatoare endodontice
Aria de utilizare a acestui tip de implant este limitată de existenţa a cel puţin
5mm de os dincolo de apexul dintelui care va fi tratat, de necesitatea de a evita
anumite structuri anatomice (sinusul maxilar, canalul mandibular) şi de absenţa
leziunilor parodontale pentru dintele pe care va fi aplicat. Cei 5mm de os disponibil
reprezintă suportul minim ce poate creşte raportul coroană – rădăcină într-o proporţie
suficientă pentru a modifica pozitiv prognosticul dintelui. La mandibulă, primul
premolar şi dinţii situaţi mezial de acesta se pretează foarte bine la aplicarea de
stabilizatoare endodontice. Premolarul doi şi molarii sunt situaţi deasupra canalului
mandibular şi de aceea frecvent nu astfel de dispozitive nu sunt folosite la nivelul
acestor dinţi. La maxilar dinţii trataţi cu astfel de implante sunt cel mai frecvent
incisivii central şi lateral, caninul şi rădăcina orală a primului premolar. Premolarul
doi şi molarii sunt situaţi sub sinusul maxilar şi de aceea frecvent nu pot fi supuşi
unui astfel de tratament.
d) Implantul cadru fixat în ramurile mandibulei (Ramus Frame Implants)
S-a demonstrat că acest tip de implant este sigur şi eficient. Sunt realizate
pentru a fi folosite în tratamentul edentaţiilor totale mandibulare cu resorbţie a crestei
alveolare accentuate. Sunt mai rar folosite datorită tehnicii mai complicate. Acest
implant prezintă distal de fiecare parte câte o extensie endoosoasă care este fixată în
osul disponibil de la nivelul ramurilor ascendente ale mandibulei şi o extensie sub
formă de lamă inserată în osul disponibil din zona frontală (simfizară). Cele trei
elemente endoosoase sunt unite prin intermediul unei bare externe situată la câţiva
milimetri deasupra vârfului crestei edentate de la un ram al mandibulei la celălalt.
3.3.4.2. Implante transosoase
Din cadrul implantelor endoosoase, implantele transosoase sunt cele mai

invazive din punct de vedere al intervenţiei chirurgicale, prezintă o tehnică foarte
90
complicată şi sunt de ultimă intenţie în cadrul soluţiilor de tratament. Ca şi în cazul

implantelor descrise anterior se pot folosi doar la mandibulă. Deşi s-au dovedit a fi
sigure şi eficiente, au o utilizare limitată datorită complexităţii şi solicitărilor pe care
le fac asupra medicului şi pacientului din punct de vedere al intervenţiei chirurgicale.
Sunt alcătuite dintr-o placă metalică plasată la bazilara mandibulei, cu o
extensie care porneşte de la aceasta placă, pătrund prin zona simfizară şi ajung prin
vârful crestei alveolare în cavitatea orală. Plasarea unui astfel de implant nu este o
manevră ce poate fi realizată în ambulator.
i. Implante subperiostale
Spre deosebire de implantele endoosoase, implantele subperiostale sunt
plasate deasupra osului şi nu în interiorul acestuia. Este folosit în cazul resorbţiilor
osoase accentuate, atunci când osul restant disponibil nu oferă un suport adecvat
pentru inserarea implantelor endoosoase. Acest tip de implant este fixat prin
integrare periostală, prin care stratul de periost ce este aplicat peste implant îl
acoperă şi îl ancorează la os prin intermediul fibrelor Sharpey. De asemenea fixarea
se realizează şi prin conturul retentiv al implantului. Implantele subperiostale nu
există sub formă prefabricată acestea fiind realizate în cadrul laboratorului de tehnică
dentară, pentru a fi intim adaptate la suportul osos. Există patru modalităţi de folosire
a implantelor subperiostale:
a. Implant subperiostal unilateral
Sunt de obicei folosite atât la maxilar cât şi la mandibulă în cazul resorbţiilor
accentuate ale crestei alveolare din zona premolar- molar unde există stâlpi
distali naturali (edentaţii terminale).
b. Implant subperiostal interdentar
Se pretează pentru o edentaţie cu resorbţie accentuată a zonei dintre dinţii
naturali restanţi pe arcadă. Aceste implante pot fi folosite atât în zona frontală
cât şi în cea laterală a ambelor arcade. Sunt rar indicate dar sunt foarte eficiente
pentru cazurile ce impun folosirea unor astfel de implante.
c. Implant subperiostal total
Sunt indicate pentru pacienţii ce prezintă edentaţie totală la nivelul unei arcade
dentare. Această variantă de tratament nu este considerată de elecţie. Este
recomandată folosirea acestor implante doar de medici cu experienţă căpătată
în urma inserării de implante unilaterale sau interdentare.
d. Implant subperiostal circumferenţial
Sunt o formă modificată a implantelor subperiostale totale, dar sunt folosite în
cazurile în care o parte din dinţii frontali sunt încă prezenţi pe arcadă.
91
Majoritatea cazurilor în care sunt aplicate astfel de implante sunt la nivelul

mandibulei. Traversele principale de suport, vestibulară şi linguală, sunt
proiectate de aşa manieră încât traversele de legătură să fie situate distal de
ultimii dinţi naturali în ambele părţi, permiţând întregului implant să realizeze
sprijinul pe os. Implantul subperiostal circumferenţial se aseamănă cu două
implante subperiostale unilaterale unite în zona anterioară de două traverse
principale de suport situate vestibular şi lingual.
În tratamentul cu implante subperiostale sunt necesare două intervenţii
chirurgicale. În prima etapă se va realiza amprentarea directă a osului pentru a obţine
un model pe care se va confecţiona implantul. În a doua etapă se va insera implantul.
Deşi modelarea osului pe calculator este o tehnică din ce în ce mai prefecţionată, este
încă departe de a fi considerată o tehnică principală în obţinerea unui model al osului
cu o acurateţe crescută.
ii. Inserturi intramucozale
Inserturile intramucozale diferă ca formă, concept şi funcţie de celelalte tipuri
de implante. Sunt proeminenţe cu forma de ciupercă, realizate din titan, ataşate la
suprafaţa mucozală a protezelor parţiale sau totale de maxilar şi conectate cu situsuri
receptoare la nivelul ţesuturilor moi din gingie pentru a oferi retenţie şi stabilitate
suplimentară. Aceste implante sunt folosite pentru tratamentul pacienţilor la care
implantele endoosoase şi subperiostale nu sunt considerate ca fiind practice sau
oportune. Inserturile intramucozale sunt folosite în special la maxilar. Datorită
biomecanicii complicate, a unghiurilor reduse (ascuţite) existente la nivelul crestei
edentate, a gamei mai mari de forţe aplicate şi a grosimii insuficiente a gingiei,
plasarea de inserturi intramucozale la nivelul mandibulei nu este recomandată.
3.4. Fixarea implantelor dentare
Eforturile de a fixa implantele în os pot fi clasificate după răspunsul osului

gazdă după patru mecanisme:
 fixarea prin intermediul ţesutului fibros înalt diferenţiat;
 fixarea prin intermediul ţesutului fibros slab diferenţiat;
 ancorarea prin intermediul folosirii fixatorilor artificiali;
 ancorarea directă în os vital (osteointegrare).
Din nefericire, menţinerea şi restaurarea unui ligament parodontal propriu în
jurul implantului dentar nu a fost încă descoperită. Cele mai încurajatoare cercetări
experimentale au fost raportate de Pillar şi colaboratorii, care au descris experienţele
92
efectuate pe implante ortopedice ancorate printr-un tip particular de ţesut fibros, înalt
diferenţiat, cu fibre aranjate într-un mod similar cu cele ale ligamentului parodontal.
Oricum, aceasta cercetare a fost de scurtă durată şi a rămas incert dacă este posibilă o
ancorare asemănătoare ligamentului parodontal înalt diferenţiat în jurul implantelor
ce funcţionează clinic.
O analiză a răspunsului osos, la majoritatea implantelor folosite curent de
stomatologi, demonstrează că se pot întampla două incidente. Primul ar fi
respingerea tisulară cu un răspuns inflamator acut sau cronic sau cu pierderea
timpurie a implantului, iar al doilea incident, considerat frecvent ca un ,,răspuns de
succes" este producerea unei încapsulări fibroase neaderente, de grosime diferită, în
jurul implantului.
Unii autori insistă cu privire la obligativitatea dezvoltării unor astfel de
răspunsuri tisulare fibroase, care sunt slab diferenţiate la implantele metalice,
indicând că astfel de implante sunt mai sigure imediat după inserţie şi că, progresiv,
ar deveni mai ,,relaxate". Aceste eşecuri sunt raportate la tipul de material folosit, la
localizarea implantului, la geometria lui, la stabilitatea fixării, la acestea
adăugându-se mulţi alţi factori. Cauze specifice care pot conduce la eşecul
osteogenezei interfaciale includ:
 tehnica chirurgicală traumatică ce conduce la modificări termice excesive ale
osului gazdă;
 implantul este supus imediat funcţionării;
 confecţionarea implantului dintr-un material care ar determina un
răspuns ,,sărac" din partea gazdei.
Majoritatea publicaţiilor de specialitate actuale demonstrează că implantele
endoosoase metalice sunt aproape invariabil înconjurate de ţesut fibros, care nu
aminteşte de ligamentul parodontal şi nu este similar cu acesta.
Ancorarea prin intermediul fixatorilor artificiali - incompatibilitatea
biomecanică aparentă între implantele endoosoase metalice şi ţesuturile gazdă,
sugerează utilizarea unui ciment osos, care să stimuleze distribuţia sarcinii şi rolul
fixării ligamentului parodontal. Dar eventuala pierdere a implantelor cimentate nu
este surprinzătoare, deoarece interfaţa dintre ciment şi os este compusă dintr-un strat
de ţesut fibros slab diferenţiat.
Ancorarea directă în os vital - Unii autori au speculat ideea că anumite
materiale din care se confecţionează implantele pot avea o suprafaţă chimică
dinamică, ce ar putea induce modificări histologice la interfaţa implantului, care în
mod normal s-ar manifesta dacă implantul nu ar fi prezent. Aceasta sugerează o
93
situaţie asemănătoare cu crearea unei fracturi chirurgicale parţiale (situsul gazdă al

implantului) cu un material biocompatibil (implantul sau rădăcina dintelui), introdus
în locul vindecat în prealabil, prin dezvoltarea ţesutului diferenţiat. Obiectul
cercetării clinice ar constitui, după aceea, introducerea unul sistem de implante care
ar putea reconcilia între ele:
 comportarea anterioară a unui asemenea material in vivo;
 tehnica preparării locului gazdă, care nu ar compromite acest obiectiv;
 designul pentru implantul care s-ar opune forţelor clinice funcţionale şi
nefuncţionale.
Dacă inducerea formării osului în jurul unui astfel de implant ar fi clinic
realizabilă, atunci s-ar putea prezice o metodă sigură de fixare sau ancorare şi ar avea
loc ,,osteogeneza interfacială" sau ,,osteointegrarea" pe suprafaţa implantelor
metalice, fără orice fel de ţesut fibros interpus, verificate experimental în cadrul unor
cercetări efectuate cu titan, oțel inoxidabil şi vitallium (aliaj de tip Co-Cr).
Branemark a descris termenul de "osteointegrare" pentru a evidenţia contactul
direct dintre os şi suprafaţa solicitată a implantului, pe care l-a observat în cazul
implantelor dentare. O caracteristică foarte interesantă a interfeţei osteointegrate este
aceea că, contrar interfeţelor tisulare fibroase slab diferenţiate, pare să se stabilească
o legătură mai putemică a implantului odată cu trecerea timpului.
3.4.1. Probleme posibile la nivelul interfeţei os-implant în medicina

dentară
Fixarea implantelor dentare şi ortopedice a fost cel mai complicat şi

controversat subiect de la apariţia acestora. Fixarea poate fi de mai multe tipuri:
 fixarea activă prin folosirea pinilor, șuruburilor de tipuri diferite, sârmelor şi
chiar a cimenturilor speciale;
 fixarea pasivă care se referă la uşoara presiune pe care o exercită ţesuturile
asupra implantului;
 fixarea biologică se referă la capacitatea osului alveolar de a prolifera în
porozităţile implantului şi de a creşte retenţia acestuia prin ţesuturi naturale;
 fixarea adezivă între implant şi ţesuturi adicente.
În această parte a lucrării vom prezenta avantajele şi dezavantajele diferitelor
metode de fixare a implantelor. De asemenea sunt prezentate şi tehnici modernecum
sunt utilizarea câmpului electric şi electromagnetic la proliferarea osului
94
periimplantar, stimularea proliferarii câmpului periimplantar cu substanţe chimice -

fosfaţi de Ca și cimentarea adezivă cu cimenturi cu particule resorbabile sau cu
cimenturi glass-ceramics fără spaţii între cristale.
Una dintre problemele cele mai spinoase în implantologie este aceea a tratării
şi dispensarizării în timp a interfeței os - implant. Fixarea în os este clasic de mai
multe tipuri:
 fixare directă prin alegerea unei dimensiuni a implantului potrivite orificiului
creat în os, implantul stă prin fricțiune şi prin forţele pasive de fixare realizate de
ţesuturile adiacente - mucoasa gingivală etc.;
 fixare mecanică folosind şuruburi, sârme, etc.;
 utilizarea cimenturilor speciale pentru os;
 fixare prin proliferarea osului alveolar în porozităţile şi retenţiile artificiale ale
implantului;
 cimentare adezivă directă folosind răşini adezive;
 o combinaţie între tehnicile 3 şi 4 prin încorporarea particulelor resorbabile în
ciment;
 proliferarea controlată a osului alveolar prin stimulare electrică şi
electromagnetică.
Cele mai multe eşecuri în implantologia modernă sunt reprezentate de ”jocul”
pe care îl capătă implantul în alveola artificială. Odată cu lărgirea interfeţei os-
implant apar o serie intreagă de probleme care pot să ducă în final la avulsia
implantului. Acest fenomen a fost pus pe seama problemelor de biocompatibilitate,
asupra tehnicii de fixare şi altele.
3.4.2. Cimentarea implantelor
Cimentarea implantelor duce la apariţia a două interfeţe, prima reprezentată

de implant-ciment şi cea de a doua de ciment-os. Un studiu retroactiv privind eşecul
în protezarea ortopedică cu proteze de şold şi genunchi a relevat că ambele interfeţe
puteau creea probleme în procente relativ egale (10% interfaţa os ciment şi respectiv
11% interfaţa ciment implant). Eşecurile legate de interfaţa ciment-implant pot fi
reduse dacă se îmbracă metalul cu un strat de ciment pentru os sau cu PMMA pe care
osul alveolar poate adera mult mai bine. Problemele ce apar la interfata os-ciment
sunt mult mai greu de tratat deoarece au la bază două tipuri de factori: intrinseci şi
extrinseci. Factorii intrinseci se referă la problemele legate de diferenţe de
95
compoziţie chimică între ciment şi os şi tolerarea substanţei folosite la cimentare de

organism. Factorii externi se referă mai mult la tehnica de cimentare. De asemenea,
pe lângă aceşti factori mai sunt şi probleme legate de toxicitatea monomerului folosit,
de inevitabila includere a unor pori de aer în ciment, toate aceste elemente ducând la
un posibil eşec clinic.
O soluţie pentru rezolvarea problemelor interfeţei os-ciment poate fi rezolvată
prin noul concept de proliferare osoasă. Acesta se realizează prin incorporarea de
particule resorbabile în ciment. Studiile pe câini şi iepuri relevă nişte rezultate foarte
bune. Într-unul dintre experimente s-au folosit două loturi de câini, unul experimental
iar celălalt de control. La ambele grupuri s-au inserat proteze de femur cu singura
diferenţă că la grupul experimental s-a folosit la fixare ciment cu particule
resorbabile, iar după o periodă predefinită s-au colectat secţiuni din aceste oase.
Rezultatele au fost în favoarea folosirii cimentului cu particule resorbabile dearece
s-a aratat clar că după o perioadă de șase luni interfaţa os-implant a fost mult mai
bine refăcută decât în cazul cimenturilor clasice în care interfaţa os-implant a arătat
chiar o scădere a rezistenţei care s-a stabilizat după acea perioadă. Studiile
histologice care au urmat au dezvăluit o proliferare mult mai bună a osului în spaţiile
care s-au creat după resorbţia particulelor cimentului. S-a determinat că o
concentraţie de 30% de particule resorbabile este suficientă în componenta
cimenturilor pentru a nu pune în pericol proprietăţile de fixare ale acestuia. Dacă se
foloseşte o concentraţie mai mare de particule, atunci se observă o creştere
importantă a densităţii cimentului pe perioada polimerizării şi rezultă un ciment cu
proprietăţi necorespunzătoare.
3.4.3. Fixarea prin proliferarea osului periimplantar
De la descoperirea cimentului cu particule alumino-silicate şi bază de rășină

epoxidică de către Smith în 1963 s-a studiat îndelung problema interfeţei implant-
ţesuturi adiacente. Deşi materialul a prezentat o aderenţă bună de ţesuturile adiacente,
mărimea medie a porilor (18μm) a fost totuşi prea mică pentru a permite osului să
prolifereze în aceste porozităţi. Mai târziu, ceramicile, diferite metale şi polimerii au
fost testați pentru a vedea dacă ei ar putea permite proliferarea necesară fixării
implantului. Teoretic, orice material inert va permite ţesutului osos să prolifereze
dacă spaţiile sunt suficient de mari pentru a permite formarea osteoanelor. Totuşi,
pentru ca dezvoltarea osului să fie viabilă, porozităţile din masa cimentului trebuie să
96
aibă o dimensiune minimă de 75μm; de asemenea trebuie să comunice cu implantul

şi la celălalt capăt să fie în contact cu osul. Legea lui Wolf enunţă că ţesuturile
responsabile de osteointegrare trebuie încărcate cu forţe fiziologice după ce acestea
au proliferat, pentru a preveni atrofia. De asemenea, pot apărea probleme legate de
proliferarea osului alveolar, care necesită timp variabil, uneori asociind şi
imobilizarea. Mai mult, dacă în perioada de vindecare, asupra interfeţei os-implant se
exercită o presiune prea puternică, nu se va mai putea obţine vindecarea scontată
iniţial. Cimentul în sine, prin faptul că este poros, are o rezistenţă scăzută faţă de cel
clasic şi poate pune în pericol întreaga intervenţie. Peste toate aceste neajunsuri se
mai relevă şi rezultate clinice foarte slabe la pacienţii care au beneficiat de o astfel de
intervenţie, astfel că la acest moment se folosește metoda cimentării protezei cu
materiale clasice.
Totuşi, pentru a se imbunătăţi toate problemele prezentate mai sus s-au făcut
o serie de încercări:
1) acoperirea metalului implantului cu diferite materiale cum ar fi ceramica sau
carbonul. Această metodă a avut din păcate un succes limitat deorece a fost
foarte dificil să se obţină o bună penetrare a materialului de exterior în porii
metalului de dimensiuni foarte mici, şi de asemenea, datorită modului de dilatare
diferit ale celor două materiale nu s-a putut obține o adeziune de calitate. Un alt
material folosit la îmbrăcarea implantelor a fost ceramica hidroxiapatitică care
este similară în compoziție cu mineralele din os. Alte studii au arătat ulterior că
deși în stagiile de început rolul hidoxiapatitei este benefic pentru o fixare mai
bună, ulterior rolul acesteia scade deoarece determină o concentrație crescută de
ioni de calciu și fosfați în interiorul porilor. Aceste rezultate au fost obținute
prin implantare într-un femur canin și ținerea sub observație atentă. Dupa 12
săptămâni, s-a observat prin comparație cu grupul de control o scădere a
rezistenței zonei de interfață os-implant. Rata de dizolvare și absorbție a
hidoxiapatitei ar trebui echilibrată pentru a se putea obține rezultate optime pe
țesutul osos.
2) Îmbrăcarea metalului cu materiale de tipul polimerilor porosi. Această metodă a
adus câteva avantaje:
 în primul rând materialul polimeric are capacitatea de a repartiza egal felul în
care forțele sunt transmise osului;
 polimerul poate avea chiar un rol de protecție mecanică asupra osului adiacent;
 metoda de îmbrăcare cu polimeri impiedică corodarea metalului.
97
Dezavantajul major al tehnicii este că nu se poate obține o adeziune foarte

bună între metal și stratul polimeric exterior, ceea ce duce la o scădere a
rezistenței acestei interfețe. Astfel, supusă forțelor in vivo interfața cedează în fața
forțelor.
3) Proliferarea osoasă cu ajutorul stimulării electrice și electromagnetice. Această
tehnică combină proliferarea poroasă descrisă mai sus cu stimularea electrică sau
electromagnetică. S-a demonstrat că aplicarea directă de curent electric duce la o
accelerare a vindecării și proliferării osoase. Efectul este maxim în primele etape
ale vindecării și apoi scade treptat. Stimularea electrică are un singur neajuns,
faptul că plasarea electrozilor inductori este invazivă. Astfel, o metodă total
neinvazivă este cea care implică folosirea unui câmp electromagnetic care poate
fi generat în afara corpului. Un studiu preliminar pe oase femurale canine a
arătat beneficii importante ale acestei tehnici. Totuși, sunt necesare mai multe
studii pentru ca efectele să se poată confirma.
4) Proliferarea osoasă folosind materiale adjuvante la interfața implant-țesuturi.
Această tehnică este importantă deoarece este foarte dificil să se prepare câmpul
periimplantar după forma exactă a protezei; astfel poate apărea un ușor „joc” al
protezei în preparație. Pentru acest motiv au apărut materialele care au rolul de a
fixa proteza strâns în preparație. Aceste materiale sunt de tipul cristalelor de
hidroxiapatită sau de tipul proteinelor din matricea osoasă. Totuși, această
metodă nu este încă suficient investigată pentru a se putea trage niște concluzii
clinice clare.
3.4.4. Folosirea cimentării adezive între os și implant
Unele tipri de adezivi pe bază de particule de sticlă au arătat o bună aderență

pe suprafețele osoase. Totuși aceștia nu pot fi încă folosiți, deoarece nu s-a reușit
până în acest moment aderența cu suprafețe metalice și, mai mult decât atât,
proprietățile mecanice nu le conferă suficientă rezistență la forțele fiziologice.
3.4.5. Fixarea pasivă a implantelor
Această tehnică a fost folosită într-un număr limitat de cazuri în special

pentru proteze de șold și proteze ale degetelor. Datorită direcției forțelor în mare
98
parte compresive poate fi folosit un efect de retenție a protezelor prin

„înfundare/retenție naturală” în preparația proprie. Trebuie avut în vedere faptul că
preparația pentru o astfel de proteză să fie suficient de întinsă pentru a avea suficient
spațiu pe care să se distribuie forțele. De cele mai multe ori, această metodă de fixare
va determina formarea unei membrane de colagen între proteză și os. Acest lucru
poate fi împiedicat prin imobilizarea cât mai bună între proteză și os. Trebuie avut de
asemenea în vedere ca implantul s-ar putea „înfunda” în preparație pe întreg
parcursul vieții pacientului.
Fixarea pasivă a implantelor de deget este conform lui Swanson bazata pe un
cu totul alt principiu. Aceasta fixare este dependentă de membrana de colagen care se
formează între os și proteză, ba chiar se bazează pe aceasta, proteza prezentând un
grad de libertate putând ieși și intra la loc în preparația sa. Această tehnică asigură un
grad scăzut de rigiditate articulară asigurând finețe în mișcări – astfel pacientul poate
susține greutatea unei cești de cafea, dar nu va putea niciodată să bată cuie. Pe scurt,
avem nevoie de o fixare cât mai bună a unui implant pentru a asigura siguranța și
longevitatea. Totuși, dacă implantul nu reușește, trebuie efectuată o manevră de
artroplastie îi indepărtare a implantului care este dificilă și cu multe riscuri pentru
pacient. O alta problemă este aceea legată de longevitatea implantelor. Datorită unui
ciclu lung de viață al pacienților protezați trebuie folosite tehnici care să asigure un
rezultat durabil. Trebuie căutate metode noi care să asigure o mai bună fixare a
implantelor decât tehnica proliferării osoase. De asemenea, pacienții trebuie
informați mereu despre limitările protezei și despre riscurile la care se supun prin
supraîncărcarea zonei protezate.
3.5. Introducerea în funcţie a implantului
Implantele dentare pot prezenta ca elemente pentru conexiunea cu lucrările

protetice fie bonturi dentare, fie sisteme speciale. Aceste elemente pot fi o parte
integrantă a implantului, sau se pot prezenta ca elemente separate ce pot fi ataşate
implantului. Astfel, după necesitatea sau nu a unei intervenţii ulterioare celei de
inserare a implantului, pentru fixarea unui bont sau sistem special, implantele se
clasifică în:
Implante cu încărcare imediată
Termenul de încărcare imediată este întâlnit în literatura anglo-saxonă drept
„one stage”, literatura de specialitate română folosind termenul de „stadiul I”. În
această categorie intră acele implante ce sunt prevăzute cu bonturi sau sisteme
99
speciale ca parte componentă a implantului, ce nu necesită intervenţii ulterioare de

ataşare. Sunt incluse alături de implantele prefabricate şi implantele subperiostale.
Figura 3.11. Implante indicate pentru

încărcare imediată.
Implante cu încărcare tardivă

În literatura de specialitate este folosit termenul de „two stage” sau „stadiul
II” pentru a descrie acele implante ce necesită o şedinţă suplimentară pentru ataşarea
bonturilor sau a sistemelor speciale.
a) b) c) d)
Figura 3.12. Etapele chirurgicale de inserţie, descoperire şi încărcare a
implantelor în doi timpi.
a) b)
Figura 3.13. Secţiune printr-o proteză unidentară: a) pe dinte; b) pe implant.
100
a) b)
Figura 3.14. Edentaţie tratată implanto-protetic: a) mandibulară; b) maxilară.
Unii producători folosesc termenul de „one stage” pentru acele implante care
sunt parţial acoperite de mucoasă. Acestea, necesitând doar o singură intervenţie
chirurgicală, cea pentru inserarea implantului, îndepărtarea şurubului de cicatrizare şi
ataşarea bontului nu necesită astfel o nouă intervenţie chirurgicală.
101
Partea a II-a
Noțiuni de tehnologie a protezelor agregate pe implante
Capitolul 4
Tipuri de proteze dentare pe implante şi

tehnologii de obţinere a acestora
Conform DEX-ului „proteza este un aparat sau o piesă medicală care

înlocuieşte un organ, un membru, o parte dintr-un membru amputat sau un conduct
natural al corpului omenesc”. Spre deosebire de aparat, proteza are un caracter de
durată participând şi la refacerea funcţiilor afectate de pierderea segmentului
respectiv din organism. Luând în consideraţie această definiţie, protezele dentare au
rolul de a reface morfologia şi funcţiile arcadelor dentare întrerupte.
Implantologia dentară a făcut posibilă refacerea morfologiei şi a funcţiilor
arcadelor dentare fără a afecta dinţii sau ţesuturile restante. La implantele inserate la
nivelul osului alveolar se pot ataşa proteze dentare sau chirurgicale care să substituie
părţi lipsă ale aparatului dento-maxilar.
În funcţie de modul de fixare, protezele pe implante sunt împărţite în două
clase:
 Proteze fixate pe implante:
 Proteze cimentate pe implante;
 Proteze înşurubate pe implante;
 Proteze mobilizabile pe implante – supraproteze pe implante.
4.1. Proteza fixă pe implante
Din consideraţii estetice protezele dentare fixe pe implante sunt mixte, fiind
alcătuite dintr-o infrastructură de obicei metalică (poate fi şi zirconică) care să
asigure rezistenţa mecanică a protezei şi un placaj cât mai fizionomic, obţinut din
material polimeric simplu, polimeric armat cu particule de ceramică sau ceramic.
102
Pentru substratul din ceramică zirconică (oxid de zirconiu) materialul de placat este
bine înţeles doar ceramic.
Proteza mixtă este o proteză fixă alcătuită din două componente:
 metalică - care acoperă în totalitate bontul protetic;
 fizionomică –care plachează parțial/total coroana metalică.
Proteza mixtă imbină avantajele protezelor dentare metalice (proprietăţi
mecanice) cu avantajele fizionomice ale coroanelor de inveliş polimerice şi cermice.
Protezele mixte se pot clasifica astfel:
După aspectul estetic:

 proteze parţial fizionomice - numai faţa vestibulară este placată cu componentă
fizionomică (metalo-acrilicele, metalo-diacrilicele - compozite);
 proteze mixte total fizionomice - componenta fizionomică acoperă în totalitate
feţele axiale ramânând numai o coleretă metalica 0,5mm vestibular; 2-3mm
proximo-oral. Prin retragerea gingiei colereta metalică devine vizibilă.
După componenta fizionomică (materialul de placat):

 proteze metalo-polimerice :
o metalo-acrilică (clasică);
o metalo-diacrilică (compozită);
 proteze metalo-ceramice.
După tehnologia de obţinere a componentei fizionomice:

 termopolimerizare clasică - răşini acrilice;
 termopolimerizare uscată - cu vapori de caldură (piroconvectoare);
 termopolimerizare sub vapori de presiune - baropolimerizare;
 fotopolimerizare - răşini compozite (R.D.C.);
 fotobaropolimerizare - răşini compozite;
 fototermobaropolimerizare în vid - cea mai indicată pentru componentele
fizionomice din răşini compozite;
 prin sinterizare (ardere) - mase ceramice în cuptoare speciale;
 din răşini compozite - în cuptoare cu microunde.
După tehnologia de obţinere a componentei metalice:

 turnare (procedeu devenit clasic);
 sinterizare;
103
 galvanizare;
 ambutisare;
 frezare.
Ultimele trei sunt procedee moderne de obţinere a componentei metalice (de
regulă pentru coroana metalo-ceramică). Prin ambutisare se obţin cape din aliaj nobil.
Pe această componentă se sinterizează masa ceramică. Dintre protezele mixte
enumerate, cea mai indicată este proteza mixtă metalo-ceramică, datorită stabilităţii
coloristice în timp, biocompatibilităţii şi a proprietăţilor mecanice.
4.1.1. Etapele tehnologice de obţinere a protezelor fixe pe implante

4.1.1.1. Amprentarea
Etapa de amprentare a câmpului protetic marchează debutul realizării

suprastructurii protetice. Ea se rezumă, în esenţă, la transferarea situaţiei clinice pe
modelul de lucru.
Aproape toate sistemele moderne de implante performante oferă dispozitive
de amprentare şi transfer specifice (vezi figura 4.1.). În funcţie de sistemul utilizat,
diferă şi tehnica de amprentare, respectiv posibilităţile de transfer a situaţiei clinice
pe modelul de lucru.
Figura 4.1. Componente accesorii în tehnologia protezelor fixe pe implante.
În protetica implantologică sunt uzuale urmâtoarele tehnici de amprentare:

 clasică – convenţională;
 indirectă – cu portamprentă închisă;
 directă – cu portamprentă deschisă.
Amprentarea convenţională a stâlpului protetic definitiv se pretează cu
precădere la implantele de stadiul I şi se foloseşte mai rar. Tehnicile nu se deosebesc
de cele din protetica tradiţională. Aproape constant, tehnica directă şi indirectă
104
reclamă o amprentare preliminară şi confecţionarea unui model preliminar, ulterior

luându-se amprenta finală, prin una dintre tehnicile amintite.
a) Tehnica indirectă necesită dispozitive de transfer indirecte, care se ataşează la
stâlpul implantului. Se recomandă la pacienţi care prezintă o amplitudine mai
redusă a cavităţii bucale. Tehnica indirectă permite transferarea pe model a
situaţiei din cavitatea bucală, printr-un sistem detaşabil. Astfel, pe implant,
respectiv pe stâlpul implantului, se ataşează dispozitivele de transfer, amprenta
fiind luată peste acestea. Pentru realizarea modelului, stâlpii de transfer se
înşurubează pe implantul analog şi se repoziţionează în amprentă (vezi figura
4.2.)
b) amprenta bontului de c) amprenta pregătită

a) ansamblu bont de
transfer în portamprentă pentru turnarea
transfer-analog implant.
standard. modelului de lucru.
Figura 4.2. Tehnica de amprentare pe implante cu portamprentă închisă.
b) Tehnica directă dispune de dispozitive de transfer ce rămân incluse în

materialul de amprentă, fără a putea fi detaşate din acesta. În cursul amprentării,
pentru a-i menţine poziţia corectă, bontul de transfer se înşurubează pe implant.
b) bontul de transfer c) amprenta pregătită

a) implantul descoperit. solidarizat la pentru turnarea
portamprenta individuală. modelului de lucru.
Figura 4.3. Tehnica de amprentare pe implante cu portamprentă închisă.
Demularea amprentei, după ce a avut loc priza materialului, se realizează

după ce se desface şurubul de fixare al dispozitivului de transfer. Astfel, stâlpii de
105
transfer vor fi îndepărtaţi din cavitatea bucală odată cu amprenta, rămânând fixaţi în
aceasta. Pentru realizarea modelului, implantul analog va fi înşurubat în bontul de
transfer din amprentă (vezi figura 4.3.).
După obţinerea unei linguri individuale, perforată la nivelul dispozitivelor de
transfer, se face verificarea portamprentei în cavitatea bucală. Pentru aceasta, este
necesar ca în prealabil să se monteze dispozitivele de transfer pe implant (vezi figura
4.4.).
a) b)
Figura 4.4. Portamprenta individuală descoperită la nivelul bontului de transfer:
a) imagine de ansamblu; b) secţiune.
Se recomandă ca, înainte de amprentare, să se adapteze peste orificiul din

portamprentă o placă de ceară (vezi figura 4.5.), cât timp ceara mai este încă plastică,
să se introducă din nou portamprenta în cavitatea bucală. Astfel, şuruburile de fixare
a dispozitivelor vor perfora ceara. Aceasta are rolul de a comprima materialul de
amprentă şi permite totodată, o centrare corectă a portamprentei. Metoda necesită un
material de amprentare siliconic (de preferat polieteric) care, după priză, să fie cât
mai stabil. Înainte de amestecarea materialului, este necesar să se verifice încă o dată
poziţia dispozitivelor de transfer. Portamprenta va fi pensulată cu un adeziv pentru
retenţionarea materialului de amprentă.
Se amestecă materialul şi se aplică cu ajutorul unei seringi în jurul
dispozitivelor (şi a bonturilor dentare, în cazul unor restaurări protetice multiple) şi
apoi se aplică portamprenta încărcată în cavitatea bucală. Portamprenta se centrează
106
astfel încât şuruburile de fixare să străpungă orificiile din ceara de pe portamprentă

(vezi figura 4.5.a)).
a)
b) c)
Figura 4.5. Tehnică specială de amprentare pe implante cu portamprentă deschisă:
a) imagine intraorală; b) faţa orală a amprentei după dezinserţie;
c) faţa mucozală a amprentei după dezinserţie.
Urmează dezinserţia amprentei, dispozitivele de transfer rămânând fixate în

amprentă. În sfârşit, se trece la evaluarea amprentei, urmărindu-se redarea cu
fidelitate a tuturor particularităţilor câmpului protetic, se verifică dacă dispozitivele
sunt fixate corect şi nu există material de amprentă pe suprafaţa de adaptare a
acestora cu implantul sau extensia transmucozală a implantului.
Când amprenta este corespunzătoare, aceasta se dezinfectează, după care
stâlpii analogi se vor ataşa la dispozitivele de transfer. În acest moment amprenta
este aptă pentru trimitere în laborator, în vederea realizării modelului de lucru.
Datorită folosirii portamprentei individuale, perforate la nivelul dispozitivelor
pentru aceastâ tehnică se utilizează şi termenul de „amprentare deschisă".
107
4.1.1.2. Obţinerea modelului
În amprenta finală, periimplantar se injectează silicon gingival, după priza

căruia se toarnă un gips dur (sau superdur) vacuum-malaxat, obţinându-se astfel,
modelul de lucru (vezi figura 4.6.). O serie de autori recomandă ca, în tehnologia de
elaborare a restaurărilor protetice pe implante, amprenta finală să nu fie vibrată pe
măsuţa vibratorie, datorită posibilelor deformări ce pot surveni. Deoarece toate
materialele de amprentă prezintă contracţii de priză, se recomandă utilizarea
preferenţială a gipsurilor de clasa a IV-a, a căror triplă expansiune compensează
parţial aceste contracţii de priză. ;
a) b)
Figura 4.6. Model de lucru în tehnolgia protezelor dentare fixe pe implante:
a) secţiune; b) imagine de ansamblu.
Mai mult, modificarea raportului dintre pulbere şi apa distilată necesară, în

favoarea pulberii, creşte expansiunea de priză. În trecut, modelele de lucru se
confecţionau numai cu bonturi fixe. Ulterior, s-au impus din ce în ce mai mult
modelele cu bonturi mobile, datorită multiplelor avantaje pe care le prezintă.
Modelul de lucru pentru restaurările protetice pe implante agregate prin cimentare
diferă de cel al restaurărilor agregate prin înşurubare. Astfel, în cazul restaurărilor
fîxe pe implante agregate prin cimentare este necesară menţinerea unui spaţiu de
minimum 40μm între stâlpul implantului şi elementul de agregare din componenţa
suprastructurii. Acest spaţiu va fi ocupat de ciment. În cazul punţilor pe implante
agregate prin înşurubare se impune utilizarea unui material de model foarte dur.
Inițial, modelele de lucru s-au realizat şi din răşini epoxidice, datorită durităţii
foarte mari ale acestor materiale. Inconvenientul major care a dus astăzi la renunţarea
la aceste materiale în cazul suprastructurilor pe implante este reprezentat de absenţa
108
expansiunii de priză. Mai mult, aceste materiale prezintă o contracţie de priză în jur
de 0,2%. Estetica finală a unei piese protetice depinde, în mare măsură, de relaţiile
armonioase ale acesteia cu ţesuturile moi adiacente şi subiacente (vezi figura 4.7. a)
şi b)).
a)
b)
Figura 4.7. Edentaţia premolarului 1 maxilar tratată implanto-protetic.
Pentru a avea o reprezentare fidelă a acestor formaţiuni pe câmpul protetic, se

recomandă (în cazul unor cerinţe estetice excepţionale) realizarea unui model
duplicat, pe care să fie redată limita cervicală. Acest lucru se poate obţine prin
injectarea unor materiale elastice de tipul polieterilor sau siliconilor (de preferinţă cu
reacţie de adiţie) în jurul stâlpilor analogi de pe modelul de lucru. În final, modelul
duplicat va avea o reprezentare fidelă a ţesuturilor moi adiacente şi subiacente
implantului.
După priza completă a gipsului, stâlpii sunt îndepărtaţi din dispozitivele de
transfer directe. Se demulează amprenta, obţinându-se modelul de lucru. Ulterior,
dispozitivele de transfer directe se pot steriliza şi reutiliza.
109
4.1.1.3. Alegerea şi pregătirea bonturilor protetice
a)
b)
Figura 4.8. Bonturi protetice pe implante utilizate în tehnologia
protezelor dentare fixe pe implante.
Pe modelul de lucru se alege un bont protetic, de preferinţă prefabircat livrat

de producător în funcţie de axul de implantare al implantului, de grosimea gingivală
şi de poziţia dinţilor restanţi şi antagonişti. Acest bont poate fi drept cu înălţime
variabilă a pragului sau angulat la diferite grade.
O deosebită atenţie trebuie acordată preparaţiei cervicale a bontului. Există
patru modalităţi de preparare a limitei cervicale:
 preparaţia tangenţială în muchie de cutit - Se contraindică în tehnologia
protezelor pe implante. Are efect iritativ local. Prezintă inchiderea dento-
protetică aproximativă, generează în timp iatrogenii, periimplantite etc.;
 cu prag inclinat: En Conge sau Chanfrein scurt (pentru proteza mixta metalo-
polimerica) sau Chanfrein lung (dup) - (proteza mixtă metalo-ceramică).
Prepararea Chanfrein, după școala japoneză, este favorabilă obţinerii unor
proteze metalo-ceramice fizionomice cu o închidere marginală (dento-protetică)
bună;
 prag în unghi drept cu unghi de întâlnire, pereti axiali rotunjiţi - vezi jacket-ul
ceramic;
 prag în unghi drept bizotat la 35º faţă de ax.
Prepararea cu prag este favorabilă obţinerii unui strat suficient de gros
ceramic - un rezultat estetic excelent. Închiderea marginală prin cimentare este
110
dificilă (riscantă - se poate fisura masa ceramică) dacă este în unghi drept. Din acest
motiv preparaţia trebuie să se realizeze cu prag bizotat – se observă colereta metalică
şi faţă de praparaţia En Conge preparaţia este mai biologică, mai dificil de realizat.
4.1.1.4. Obţinerea machetei componentei metalice
Sistemele de machetare pentru proteza mixta sunt în două variante.

1. Varianta clasică:
 tehnica răcirii gradate;
 tehnica picurării.
2. Varianta modernă:
 ceară calibrată şi elemente prefabricate. Capa din ceară calibrată şi capacul
din element turnat şi lipit.
 discuri termoplastice (prin ambutisare);
 răşini compozite foto;
 tehnica adiţiei de ceară.
În tehnologiile moderne metalo-compozită şi metalo-ceramică sunt necesari
pereţi cu grosimi uniforme, rigizi, nedeformabili, care oferă spaţiu necesar
componentei fizionomice. Grosimea uniformă a pereţilor pentru ca stratul ceramic să
se înscrie în standard este de minim 1,2mm, capa de 0,3-0,25mm, pentru un rezultat
estetic foarte bun (strat suficient de gros pentru a permite translucenţa luminii).
Macheta componentei metalice a protezei mixte metalo-polimerice:

 prezintă macroretenţii pe faţa vestibulară (perle, butoni sau anse ce pot să
transpară prin răşini);
 pereţii proximali din treimea medie să fie divergenţi spre vestibular.
Macroretenţiile, retenţiile şi pragul cervical au rol în menţinerea mecanică a
componentei fizionomice;
 componenta metalică după sablare prezintă şi microretenţii (microcavităţi);
 prezintă incizal/ocluzal o ramă de protecţie a materialului fizionomic (să nu se
desprindă datorită impactului ocluzal); nu se lasă componenta fizionomică
neprotejată.
Macheta componentei metalice a protezei metalo-compozite:

 Prezintă micro şi macroretenţii: perle micronice, perle macro de 0,2-0,4mm –
Ivoclar, Renefert, prag şi ramă de protecţie.
111
 Componenta metalică la metalo-compozite prin conditionare cu sablare, degresare,

gravaj electrochimic, silanizare este pregătită pentru a fuziona fizico-chimic cu
componenta diacrilică (legătură prin punţi ce este superioară faţă de metalo-
acrilică care se menţine strict mecanic).
Macheta componentei metalice a protezei mixte metalo-ceramice

Necesitând o tehnologie de laborator relativ complexă cât şi o aparatură
specială, piesele protetice metalo-ceramice aplicate în cavitatea bucală trebuie să
ofere o structură metalică precisă, nedeformabilă, care să permită atât aderenţa masei
ceramice, cât şi solidarizarea mai multor elemente între ele. (vezi Figurile 4.9., 4.10.).
Figura 4.9. Aspect al componentei metalice în tehnologia metalo-ceramică:

a) modelaj incorect; b) modelaj corect.
Figura 4.10. Posibilităţi de modelare a componentei metalice a

pieselor protetice mixte metalo-ceramice.
Proiectarea capei metalice a coroanelor de înveliş metalo-ceramice

Coroanele de înveliş metalo-ceramice sunt indicate atât pe dinţii frontali cât şi
pe cei din zona laterală. Modelarea machetei capei metalice se ghidează după
prepararea bontului, care este specifică în vederea acoperirii cu o coroană mixtă
metalo-ceramică (în acest capitol ne vom limita doar la descrierea etapelor tehnice de
obţinere a componentelor metalice a protezelor fixe metalo-ceramice). Modelarea se
realizează similar aliajelor nobile. Machetele se modelează din ceară de inlay, având
112
o grosime uniformă de aproximativ 0,35-0,40mm, pe modele cu bonturi dentare

mobilizabile, astfel încât după prelucrare grosimea se reduce la 0,20-0,25mm.
Aceste cape prezintă la nivel cervical un prag concav-rotunjit, ce corespunde
celui realizat pe bontul dentar. Acest prag poate fi localizat doar în regiunea
vestibulară (vezi Figura 4.9.) sau poate fi circular-circumferenţial. În cazul în care
preparaţia clinică a bontului nu s-a putut realiza cu prag, macheta capei se modelează
cu o treaptă ce delimitează nivelul de depunere a masei ceramice.
În concluzie o capă inserată peste o preparaţie cu prag poate asigura o
închidere marginală perfectă şi contribuie la mărirea retenţiei microprotezei de
bontul dentar, fiind o construcţie protetică rezistentă şi bioprofilactică, dar mai puţin
fizionomică.
În principiu, construcţiile capelor metalice pentru regiunea dentară laterală
(premolară, molară) sunt identice cu cele din regiunea frontală. Ocluzal stratul de
ceramică va fi de minim 2mm grosime, iar pe suprafaţa ocluzală a coroanei metalo-
ceramice se pot executa prelungiri metalice, ce vin în contact direct cu antagoniştii.
Proiectarea componentei metalice a punţilor metalo-ceramice

Metodologia de realizare a punţilor metalo-ceramice are mai multe variante:
 punte la care infrastructura metalică este obţinută prin turnare unică;
 punte la care infrastructura corpului de punte şi elementelor de agregare se
toarnă independent, urmând a fi solidarizate ulterior;
 punţi întinse formate din mai multe segmente ce vor fi solidarizate ulterior prin
lipire sau prin sisteme de culisare.
Construcţia metalică a elementelor intermediare trebuie concepută astfel încât
să obţinem un strat uniform de masă ceramică, care să corespundă exact conturului
exterior definitiv al pieselor protetice. Infrastructura metalică a dinţilor intermediari
nu trebuie modelată sub formă de bară, deoarece acest tip de modelaj determină o
grosime inconstantă a masei ceramice de placat, ducând la acumularea de tensiuni
interne în aceasta. Din acest motiv, intermediarii trebuie modelaţi într-o formă
asemănătoare dinţilor naturali, volumul infrastructurii metalice fiind cu cca. 2mm
mai redus pe toate feţele.
De asemenea, intermediarii trebuie distanţaţi la circa 1,5mm faţă de creasta
alveolară, iar faţă de papilă la o distanţă de aproximativ 2-3mm. Suprafaţa ocluzală
se modelează cu un relief uşor cuspidat, fără a accentua şanţurile dintre cuspizi,
pentru a permite insinuarea şi aderenţa ceramicii pe metal.
H. Weussman arată că modelajul structurii metalice corespunde lucrării finite,
113
însă micşorat corespunzător cu grosimea masei ceramice. În general intermediarii

metalici vor avea 2/3 până la 3/4 din înălţimea coronară a dinţilor stâlpi.
Separarea intermediarilor metalici trebuie să fie lină, într-un unghi larg şi
rotunjit, pentru a se evita tensiunile porţelanului. Prin această segmentare se
minimalizează contracţia de sinterizare a masei ceramice.
În general, principiile de construcţie a protezelor parţiale fixe metalo-
ceramice se suprapun peste principiile generale de obţinere a protezelor conjuncte.
Bineînţeles medicul stomatolog are răspunderea diagnosticării şi planificării din
punct de vedere gnatologic, în timp ce tehnicianul dentar ceramist poartă răspunderea
pentru statica construcţiei. Trebuie să considerăm, ca o regulă de bază, că o lucrare
metalo-ceramică depinde de stabilitatea structurii metalice.
4.1.1.5. Proiectarea machetelor canalelor de turnare
Pentru a se obţine o proteză metalo-ceramică din aliaje nenobile, structura

metalică trebuie să fie precisă și fără defecte de turnare care să influenţeze aderenţa
masei ceramice supraiacente după sinterizare.
Figura 4.11. Pregătirea machetei pentru ambalare (după Lunker).
La modelarea machetei unei cape sau coroane mixte pe un bont de gips

extradur se poate realiza mai uşor o adaptare intimă în regiunea de închidere
marginală. Cele mai bune rezultate se pot obţine cu tehnica de ceară dublă, unde
zona marginală este modelată cu ceară moale Softwax, care nu se contractă, în
regiunea pragurilor iar restul machetei cu ceară dură. Pragul trebuie modelat exact
114
până la graniţa preparaţiei. În nici un caz porţelanul de placaj nu va acoperi unele

regiuni cervicale fără a fi susţinut de metal. O lipsă a metalului în regiunea cervicală
se poate datora unei modelări incorecte, unei turnări eronate sau unei prelucrări
exagerate.
După modelare, pentru evitarea tensiunilor interne care pot să apară în
interiorul cerii, macheta se introduce, înainte de ambalare, în apă călduţă la
temperatura de 30oC timp de 10 minute. Pentru a evita porozităţile din structura
metalică canalele de turnare trebuie să fie de aproximativ 2,5mm grosime. Legăturile
la elementele de tunare vor fi făcute cu bare de ceară de 1,5cm lungime şi 2mm
grosime (vezi Figura 4.11.).
Pentru curgerea de la pâlnia conformatorului până la canalul de distribuţie
este nevoie să fie folosită o tijă de ceară de diametru 3mm. La lucrările cu 12-14
elemente, canalul de distribuţie trebuie să fie modelat sub forma unui inel închis.
Pentru realizarea unei piese metalice de omogene, este deosebit de important
modul de fixare a tijelor de curgere a aliajului în stare topită. Spre deosebire de
aliajele nobile care au proprietăţi reologice favorabile şi nu ridică probleme de
turnare deosebite, la aliajele nenobile trebuie să acordăm o atenţie deosebită alegerii
şi amplasării canalelor de curgere a aliajului în stare topită. Practica a arătat că nu
atât de importante sunt forma şi numărul canalelor de curgere, ci poziţia şi grosimea
locului de fixare a acestora la machetă.
Totodată trebuie să luăm în considerare poziţionarea corectă a machetei
ambalate în mufa de turnare şi direcţia de introducere a aliajului topit. Tiparul trebuie
umplut cât mai rapid cu aliajul topit, fără să existe faze de cristalizare în mufa
fierbinte.
Din practică, s-au dovedit foarte eficiente canalele de curgere care au un
rezervor de profil sferic cu diametru de 5mm. Locul de joncţiune a machetei
canalului de turnare (tija) cu macheta piesei protetice se realizează punctiform. S-a
dovedit incorectă poziţionarea acestei joncţiuni pe muchia incizală respectiv pe
suprafaţa ocluzală, poziţionarea corectă fiind pe faţa orală, spre cervical.
Alături de forma tijei de turnare, poziţia şi numărul locurilor de joncţiune
dintre machetele canalelor de turnare şi macheta componentei metalice pot avea o
importanţă deosebită pentru obţinerea piesei protetice finite. O poziţionare greşită
poate duce la porozităţi sau rupturi de tensiune în regiunile cu grosime variabilă a
viitoarei structuri metalice.
Unii autori recomandă fixarea unui canal supradimensionat ca rezervor pentru
aliajul topit. Totuşi joncţiunile cu macheta trebuie să fie mai fine, de 2-3mm lungime
115
şi aproximativ 2mm grosime. Mai trebuie să se ţină cont şi de o bună repartizare a

acestora pe machetă. Respectând o amplasare corectă a tijelor de turnare, se poate
obţine o structură metalică omogenă, favorabilă unui placaj ceramic.
Legătura cu pâlnia conformatorului de turnare se va face prin 3-4 canale, de
grosime 2-3mm. Dacă, în scopul turnării, va fi utilizat un aparat de catapultare (de tip
Polux), este obligatorie amplasarea unor machete a canalelor de evacuare a aerului
din tipar. La coroanele individuale se recomandă, pentru machetarea canalelor de
evacuare a aerului din tipar, tijele de ceară de diametru 0,8-1mm sau firele de nylon
de diametru 1mm.
4.1.1.6. Ambalarea machetei şi preîncălzirea-încălzirea

conformatorului de turnare
Pentru a realiza o suprafaţă netedă a turnăturii, macheta fixată pe conul de

turnare va fi condiţionată cu Aurofilm. După aceea, macheta trebuie să se usuce, iar
conformatorul trebuie căptuşit cu o manşetă autocolantă.
Masele de ambalat moderne, fiind foarte dense, necesită utilizarea canalelor
de evacuare a gazelor din tipar, pentru a defavoriza apariţia defectelor de turnare.
Cele mai bune rezultate se pot obţine cu mase de ambalat fosfatice (de tip Aurivest),
cu lichid de preparare specific, livrat împreună cu pulberea.
Figura 4.12. Cuptor de preîncălzire şi încălzire a tiparului.
Această masă de ambalat nu conţine sulfat de calciu semihidrat (gips), care s-

ar descompune la temperatura de 800oC în compuşi sulfuroşi, contaminând astfel
structura turnăturii metalice. După priza masei de ambalat (pentru Aurovest cca. 45
116
de minute) conformatorul este introdus în cuptorul de preîncălzire, până la o

temperatură finală de 270oC (cuptorul Infratherm sau Eltherm). După uscarea
completă (cca. 45 de minute) temperatura este ridicată la 950oC - în cuptorul de
încălzire - şi menţinută circa 20-30 de minute în raport cu mărimea conformatorului .
4.1.1.7. Topirea şi turnarea componentei metalice
Topirea şi turnarea ideală se realizează în aparate speciale de tip Castomat,

Bego-Fornay ce funcţionează cu curenţi de înaltă frecvenţă sub mediu de protecţie.
a) b)
Figura 4.13. Aparat automat de topit şi turnat aliaje dentare:
a) imagine de ansamblu; b) detaliu din camera de topire-turnare.
Atât Wiron S cât şi Wiron 77 nu trebuie supraîncălzit, deoarece apare

pericolul formării de porozităţi. De aceea trebuie respectate cu stricteţe timpii şi
temperaturile indicate de fabricant.
4.1.1.8. Dezambalarea şi prelucrarea piesei turnate
Mufa va fi lăsată să se răcească liber sau într-un aparat de tip special Frictor.
Este contraindicată introducerea ei în apă. Datorită schimbării bruşte de temperatură,
vor apărea tensiuni interne ce vor influenţa negativ atât structura metalică cât şi
aderenţa masei ceramice. După dezambalare, resturile de masă de ambalat sunt
îndepărtate prin sablare cu oxid de aluminiu. Prelucrarea piesei metalice se va face
doar cu instrumentar rotativ abraziv al cărui liant să fie ceramic.
117
Figura 4.14. Componentă metalică

turnată a unei proteze dentare
metalo-ceramice adaptată pe model.
4.1.1.9. Placarea protezei mixte
Placajul cu răşini acrilice simple:

 Componenta metalică se condiționează prin sablare, degresare, lustruire, curățare
în bai galvanice (electrochimic) rezultând suprafețe foarte curate;
 Modelare macheta pentru coroana fizionomică;
 Se picură ceara în caseta metalică, se umple ușor în exces şi după răcire se
modelează anatoform prin sculptare;
 Ambalare orizontala – ca și la coroana acrilică, cu fața metalică în jos şi macheta
orientată superior;
 După eliminarea machetei se obţine tiparul prin introducere, îndesare și
polimerizare acrilat. Acrilatul se prepară ca la jacket-ul acrilic;
 Polimerizare cu aceeași curbă termică (varianta clasică);
 După patru ore se aplică răcirea lentă, dezambalare, prelucrare cu instrumentar
rotativ/abraziv şi lustruire;
 Retenția componentei fizionomice este pur mecanică, prin microretenţii aplicate
pe componenta metalică;
 Nu se aplică pe coleretă răşina acrilică /compozit sau masa ceramică;
 Componenta metalică prezintă macroretenţii și microretenţii la coroana metalo-
compozită.
Placajul cu răşini diacrilice compozite
Placarea se realizează cu răşini diacrilice livrate sub formă de pastă vâscoasă.

Răşina compozită se livrează în culori diferite. Sunt combinate în godeuri/seringi cu
denumiri diferite:
118
 masa opac (opaquer);

 masa pentru dentină;
 masa pentru smalţ;
 masa pentru cervical;
 mase pentru corectat (opac-dentină, opac-smalţ);
 mase intensive;
 flacoane cu lichid (lichid pentru silanizat=Silan; lichid pentru activat straturi
depuse = Isosit N; lichid pentru compactizare răşină, pentru modelarea finală).
Etape:
 condiţionare componentă metalică;
 sablare, gravaj electrochinic (metodologia standard), silanizare;
 se adaugă condiţionări suplimentare: ceramizări, silicatizări, metalizări, oxidări;
 rolul acestor condiţionări este de a forma un strat oxihidric pe componenta
metalică pentru a se lega chimic (punţi de hidrogen) cu gruparile –COOH
disponibile ale silanilor, în final rezultând o legătură fizico-chimică superioară
celei pur mecanice de la coroana acrilică;
 silanizare;
 se aplică prin pensulare 1-2 straturi filiforme de organosilan pe suprafaţa anterior
condiţionată;
 aplicare de mase compozite strat cu strat de la opac până la masa de smalţ;
 aplicarea se realizează cu spatule sau cu pensule.
Răşini compozite de placare
 SR Isosit N – răşini fototermopolimerizabile (Ivoclar);

 Compatit R (Wilde Dental) şi Solidex (Shofu), ambele fotopolimerizabile;
 Symphony (Espe) - baro+vid (în faza finală);
 Chromasit (Ivoclar) –barotermopolimerizabile.
Placarea cu Isosit N (Ivoclar)

Trusa conţine pe lângă masele compozite enumerate un silan numit
Spectralink, un lichid pentru activarea straturilor depuse Spectra Activator şi un
lichid Isosit: compactare, modelare finală şi închiderea porilor răşinii. Spectra-
activatorul şi Isositul sunt soluții polimerice de monomeri de diluție. Silanul este un
119
derivat silicic rezultat din combinare şi tetravalente cu gruparile –OH, rezultând

organo-silani.
Tehnica de lucru include:

1. Aplicare silan, Spectralink pe componenta metalică condiționată.
2. Aplicarea opacului în grosime uniform de 0,3mm pentru:
o Opacizare, ecranare a metalului;
o Mărește adeziunea cu straturile ulterior depuse (dentină, smalț);
3. Fotopolimerizare: în cuptoare Spectramat timp de cinci minute. Rezultă masa de
opac aderentă de componenta metalică, strat uniform fără transparența metalului
(ideal). Atunci când apare transparența, se reia procedeul;
4. Activare masă de opac prin aplicare de Spectra Activator;
5. Aplicare masă de dentină pe toată suprafața = culoarea de bază se aplică de la
colet spre incizal;
6. Se aplică masa de smalț din treimea incizală (stratul cel mai gros) spre colet
(grosime atenuată)+masa colet în treimea cervicala (Yellow Dark);
7. Modelarea finală, prin pensulare de fluid Isosit, rezultând forma finală a
componentei fizionomice;
8. Polimerizare: în miniautoclave (termobaropolimerizare) la 120ºC, presiune 6
barri, timp de 7 minute. Rezultă o componentă fizionomică cu proprietăți
superioare față de cea acrilică (mecanice, estetice, coloristice) şi în ansamblu
biocompatibilitate.
Componenta compozită se poate aplica pe toata gama de aliaje (Au, Pt până
la Gaudent). Avantaj față de masele ceramice. Curent se aplica pe aliaje Ag-Pd/Ni-Cr
soft. Gaudentul şi Co-Cr se contraindică. Aliajele Ag/Pd sunt producătoare de oxizi
(oxizii de argint modifică culoarea).
La macheta protezei compozite se indică realizarea unei duble retenţii: perle
0,2-0,4 microretenţii (se aplică un adeziv) şi macroretenţii. Proteza mixtă metalo-
compozită prin componenta ei fizionomică este superioară celei acrilice, se obţine
printr-o tehnică superioară, mai laborioasă, necesitând tehnic dotări speciale:
cuptoare, materiale.
Placajul ceramic
Masele ceramice sinterizabile - formă de prezentare
În tehnica metalo-ceramică există mase ceramice care sinterizează în vid la
temperaturi care cresc treptat (Biodent, Vita V.M.K., IPS Classic) şi mase de
120
ceramică care sinterizează în condiţii normale de presiune la temperaturi constante

(Fluorodens).
În trusele de mase ceramice sinterizabile pe structuri metalice există trei
componente de bază: grundul, opacul, ceramica pentru dentină şi ceramica pentru
smalţ. Recent, au fost introduse şi masele ceramice cervicale „schulter masse”.
Acestea, după cum le sugerează şi numele sunt destinate regiunii cervicale, având o
rezistenţă relativ crescută faţă de solicitările mecanice care se exercită la acest nivel.
Alături de substanţele active trusa mai conţine cheia de culori specifică
(Chromascop) şi instrumentarul de lucru necesar aplicării masei ceramice (pensule,
spatule, separatoare, godeuri ceramice, etc.).
Condiţionarea componentei metalice în vederea placării cu mase ceramice
Componentele metalice turnate dintr-un aliaj nenobil trebuie să fie controlate

riguros înaintea sinterizării masei ceramice. Pot apărea erori, ca de exemplu cele
provenite din aplicarea greşită a tijelor de turnare. Întotdeauna, atunci când se
observă greşeli ce nu pot fi înlăturate, este bine să se repete toate etapele, începând
de la machetare. Pot apărea însă şi greşeli ce nu pot fi sesizate la simpla inspecţie a
piesei turnate:
● Pori acoperiţi sau rupturi datorate tensiunii, care în timpul prelucrării nu sunt
vizibile; astfel se dezvoltă gaze în timpul arderii ceramicii dentare, care
pătrunzând în masa ceramică formează pori ce compromit la rândul lor întreaga
lucrare;
● O altă deficienţă a aliajelor Ni-Cr, spre deosebire de cele nobile, este problema
adaptării pe bontul protetic. De obicei, piesele protetice mici nu pun probleme
deosebite. În schimb piesele de mare amploare impun o adaptabilitate crescută.
Adaptarea pieselor protetice turnate cere o manualitate bine antrenată şi sigură.
Prelucrarea ulterioară se face după regulile specifice placajului cu mase ceramice.
După Phillips, dacă metalul are un aspect circumspect este bine să se repete
etapele clinico-tehnice, acesta fiind considerat de autor drumul cel mai scurt spre un
succes clinic de durată. Se recomandă ca suprafaţa metalului să fie rugoasă pentru a
mări suprafaţa de contact şi respectiv suprafaţa de legare chimică a masei ceramice.
După cum am prezentat, scheletul mecanic al protezelor fixe pluridentare
trebuie să posede o formă redusă a formei dintelui spre care tindem. Diferenţele de
grosime care apar la modelarea lucrărilor ceramice sunt mai puţin tolerate de
infrastructura realizată din aliaje nenobile, spre deosebire de cele nobile, care au un
121
prag de tolerabilitate mai crescut.

După prelucrare, şi sablare cu alumină (oxid de aluminiu), piesa metalică este
curăţată cu ajutorul vaporilor fierbinţi de apă bidistilată sub presiune. În lipsa sablării,
piesa turnată este acoperită de un strat microscopic de masă de ambalat ce va
compromite adeziunea masei ceramice. Se poate face un control al piesei turnate prin
introducere în cuptorul de sinterizare pentru două minute, până la temperatura de
960oC în vid. Apoi se lasă să se răcească liber până la temperatura camerei.
Dacă se observă pe suprafaţa
metalului mici zone punctiforme de
coloraţie neagră, atunci piesa necesită o
nouă prelucrare şi o nouă sablare. În
final piesa se curăţă prin pulverizare de
vapori fierbinţi de apă bidistilată sau
prin imersie în apă bidistilată în băi
ultrasonice şi se degresează cu etil- Figura 4.15. Aspectul piesei metalice
acetat. după arderea de oxidare.
După curăţire şi degresare, urmează un tratament termic al scheletului metalic
în vederea oxidării. Acesta are loc în cuptorul de ardere al masei ceramice, la 950oC,
timp de 10 minute, în prezenţa aerului. Stratul oxidic se evidenţiază printr-o
coloraţie mată a piesei turnate (vezi Figura 4.15.). După oxidare, oxidul are o culoare
gri-deschis sau gri-deschis-gălbui, în funcţie de aliaj. După oxidare piesa metalică
poate fi placată cu masă ceramică, contraindicându-se cu stricteţe atingerea ei
manuală.
Condiţii de lucru în etapa tehnică de placare

Depunerea masei ceramice trebuie să se facă într-o încăpere curată,
luminoasă, cu mobilier de culoare deschisă şi izolată fonic. Instrumentarul de mână:
pense, spatule, pensule, creuzete, godeuri, plăcuţe de sticlă, trebuie să fie foarte fine
şi bine lustruite.
Înainte de depunerea masei ceramice se curăţă modelul, după care se izolează
cu o soluţie scherlac şi alcool sau cu o soluţie șaponată pentru a evita efectul tampon
al gipsului asupra umidităţii masei ceramice. Când se depun straturile de masă
ceramică, între componenta metalică şi modelul de gips, sau între componenta
metalică şi degetele tehnicianului se interpune hârtie de filtru sau sugativă cu rol în
absorbţia excesului de lichid diluant.
122
Etapele tehnice de placare a componentelor metalice cu mase ceramice

În vederea modelării componentelor ceramice este necesară obţinerea unei
paste, rezultată din amestecul pulberii ceramice cu un lichid. Mediul lichid este
indicat de producător. Poate fi comercializat odată cu pulberea ceramică, sau se
poate utiliza apa bidistilată sau alcoolul. Unele produse sunt livrate în seringi sub
formă de pastă predozată.
Instrumentarul şi aparatura necesară placării componentelor metalice cu mase

ceramice
Instrumentele indispensabile aplicării, modelării şi sinterizării pastei de
ceramică sunt:
 pensulă fină din păr de jder, mărimea 0-2, necesară aplicării primelor straturi de
ceramică;
 pensulă mai aspră şi de mărimea 12-14 pentru condensarea pastei din ceramică
prin metoda „biciuirii”;
 spatulă specială cu mâner zimţat, cu care se va efectua modelarea şi vibrarea în
vederea eliminării surplusului de apă la suprafaţă, care se îndepărtează ulterior
prin sugativare;
 câteva suporturi refractare;
 un micromotor de tehnică dentară, cu piesă de mână şi pietre diamantate, pentru
unele retuşuri, ce trebuie efectuate până la arderea finală;
 cuptorul de sinterizare a maselor ceramice dentare.
Aşa cum masele ceramice au înregistrat în decursul timpului o serie de
perfecţionări, şi cuptoarele pentru arderea maselor ceramice au suferit o serie de
modificări, în sensul creşterii randamentului şi simplificării procesului de sinterizare,
astfel încât s-a ajuns la cuptoare complet automatizate, cu posibilitate de programare
a timpului şi temperaturilor de ardere.
De la început, constructorii cuptoarelor pentru arderea-sinterizarea maselor
ceramice în laborator au ţinut cont de două criterii importante: în primul rând, de
procedeul de ardere şi, în al doilea rând, de nivelul punctului de topire al maselor
ceramice dentare.
După primul criteriu, putem împărţi cuptoarele în:
● cuptoare pentru procedeul de ardere în atmosferă;
● cuptoare pentru procedeul de ardere în vid.
După al doilea criteriu, cuptoarele se pot împărţi în:
● cuptoare în care se pot sinteriza mase ceramice cu temperatura de topire înaltă,
123
pană la 1350oC;
● cuptoare pentru mase ceramice cu temperatura de sinterizare medie de 1250oC;
● cuptoare pentru mase ceramice cu temperatura de sinterizare joasă (pot fi
planificate până la 1150oC).
Firmele producătoare de mase ceramice dentare, în general, au produs şi
cuptoare pentru sinterizarea acestor mase. Denumirile sunt variate, în funcţie de
firmele producătoare (cuptorul Wienand tip D, cuptorul Vita tip 37, cuptorul Huppert,
cuptorul Jelenko, cuptorul Ivoclar programat şi altele).
Cuptoarele cu vid pot fi:
● cuptoare vacuumatice automate cu o singură cameră de ardere Wenandwacum,
Bio-Mat, Vita-Vakumats, Vita-Austromat 2001, Ivoclar-Programat;
● cuptoare cu vacuum cu două camere de ardere: Biodent-Sistomat, Biodent-
Sistomat M;
● cuptoare cu programare electronică ca: N.Y.D., Transi-Vac, Biomat-Automatic,
1voclar Programat P 95;
● cuptoare automate cu încălzire prin radiaţii infraroşii cu lungime de undă mică:
Vita-Inframat-Dental;
● cuptoare vacuumatice automate cu cameră de ardere mărită: Vita-Vacuum 65 S.
Toate cuptoarele amintite sunt încălzite electric. Cuptoarele pentru
sinterizarea maselor ceramice dentare se compun din:
● camera de încălzire sau cuptorul propriu-zis;
● mecanism indicator de temperatură - termocuplu;
● mecanismul de control;
● pompa de vid pentru cuptoarele vacuum.
Camera de încălzire are dimensiuni diferite, în funcţie de scopul utilizării ei,
pentru piese protetice de mai mică sau de mai mare amploare. În jurul camerei de
încălzire este plasată o rezistenţă pentru încălzirea acesteia. Rezistenţa poate fi
confecţionată din aliaje diferite, în funcţie de temperatura de ardere a maselor
ceramice. Pentru arderea maselor cu temperatură joasă, poate fi utilizată o rezistenţă
dintr-un aliaj de nichel-crom, pentru mase ceramice cu temperatură medie de ardere
se utilizează Kanthal-ul (aliaj de fier, aluminiu şi crom), iar pentru arderea maselor
ceramice cu temperatură înaltă, se utilizează o rezistenţă de platină.
Mecanismul indicator de temperatură este alcătuit dintr-un pirometru şi
dintr-o unitate de termocuplu. Temperatura este indicată pe un milivoltmetru gradat
în grade F sau C. Drept termocuplu sunt folosite două metale diferite, de exemplu
platina şi radiul. În ultimul timp, au apărut cuptoare care folosesc drept pirometru o
124
celulă fotoelectrică, care întrerupe automat curentul atunci când cuptorul atinge o
anumită temperatură, iar după scăderea temperaturii în camera de încălzire sub o
anumită limită, cuptorul intră din nou în funcţiune.
Mecanismul de control. Temperatura maximă admisă, precum şi viteza
creşterii temperaturii sunt determinate de cantitatea de curent care trece prin
rezistenţa camerei cuptorului. Cea mai simplă metodă de control a curentului este
aceea de a plasa serial în circuitul cuptorului o rezistenţă variabilă. O altă metodă de
control este întrerupătorul proporţional în timp sau “Infitrol”. Un al treilea tip de
control este reprezentat de utilizarea unui transformator automat; acest tip este folosit
la cuptoarele mai mari şi este constituit dintr-un transformator infinit variabil. Recent,
datorită progreselor înregistrate în electronica stării solide, se folosesc conectori de
silicon pentru controlul termic al cuptoarelor de sinterizare a maselor ceramice.
Cuptoarele actuale sunt prevăzute cu sisteme electronice de reglare a
temperaturii, de măsurare a timpului şi de programare automată a timpului de uscare,
încălzire şi sinterizare. La acestea se reglează numai programele de sinterizare, fără a
mai fi necesară comandarea timpului, acesta depinzând de temperatura de sinterizare.
Cuptoarele cu vid au camera de încălzire cuplată la o pompă de vid, astfel
încât prin intrarea în funcţie a acesteia să se poată evacua aerul din incintă.
Pompa de vid trebuie să aibă capacitatea de a evacua rapid aerul din camera
cuptorului în timpul sinterizării. Cuptoarele de ardere-sinterizare în vid prezintă şi o
instalaţie de control a vidului, fie cu ajutorul unui manometru de presiune, fie al unui
vidometru cu mercur.
Metode de condensare a maselor ceramice sinterizabile
Atât la realizarea sistemelor integral ceramice din mase ceramice sinterizabile,

cât şi la placarea componentelor turnate cu mase ceramice sinterizabile, aplicarea
acestora se face sub forma unei paste. Pentru a reduce la maxim contracţia de
sinterizare, este necesară alături de alţi factori, o condensare cât mai eficientă. Prin
condensare se urmăreşte realizarea unui aranjament compact al particulelor înainte
de sinterizare şi eliminarea excesului de lichid din pasta de porţelan. Cele mai
utilizate metode de condensare au fost sintetizate de J. Skiner şi J.E. Johnston:
● metoda vibrării;
● metoda aplicării spatulei;
● metoda gravitaţiei;
● metoda presării-sugativării;
125
● metoda aplicării periei.

Aceste metode pot fi utilizate individual sau pot fi combinate. Înlăturarea
rapidă a apei este un factor important în condensare. Conform teoremei lui Bernoulli,
cu cât viteza unui fluid este mai mare, cu atât presiunea lui este mai mică. În timpul
condensării, apa îndepărtată din pastă are o anumită viteză, în funcţie de spaţiile
dintre particule. Acestea se pot mobiliza spre suprafaţă, unde apa are viteza cea mai
mare.
Un alt factor important este reprezentat de efectul tensiunii superficiale. În
timp ce apa se retrage, tensiunea superficială determină împachetarea strânsă a
particulelor de pudră. Nici una dintre metodele arătate mai sus nu poate fi
considerată perfectă pentru a putea fi luată ca etalon.
Densitatea maximă „de împachetare” este obţinută atunci când particulele de
masă ceramică au dimensiuni şi forme diferite (sunt particule hibride). Din studiile
elaborate de Gaykens rezultă că cea mai bună metodă de condensare a particulelor
ceramice este prin rizare cu o pensă cu mâner zimţat şi tamponare cu o sugativă. În
opinia autorului, prin această metodă de condensare se pot obţine cel mai mic număr
de pori şi cele mai puţine incluziuni de aer.
Fazele sinterizării maselor ceramice dentare

Modificările progresive care au loc în timpul arderii maselor ceramice
dentare au fost împărţite în faze sau stadii de sinterizare. Din acest punct de vedere
părerile sunt încă contradictorii. Cel mai frecvent însă, este întâlnită etapizarea
sinterizării în trei faze, denumite “arderi de biscuit joase, mijlocii şi înalte”.
a) b) c)
Figura 4.16. Imagini de microscopie optică ale fazelor de sinterizare după
J.Skinner: a) arderea de biscuit joasă; b) arderea de biscuit medie;
c) arderea de biscuit înaltă.
După J.Skinner, aceste faze se caracterizează prin următoarele:

● faza de biscuit joasă: fluxurile curg printre particule, ceramica sinterizată este
rigidă dar foarte poroasă, având o contracţie neglijabilă (vezi Figura 4.16.a.);
● în arderea de biscuit medie, fluxul a curs până când particulele de pudră au o
126
adeziune completă, ceramica sinterizată fiind încă poroasă, opacă, şi cu o

contracţie evidentă (vezi Figura 4.16.b.);
în arderea de biscuit înaltă, fluxul a curs complet, ceramica sinterizată
prezintă o suprafaţă mai netedă, porozitatea fiind abia vizibilă (vezi Figura 4.16.c.).
După această fază se poate realiza glazurarea.Alţi autori, ca J.F. Johnston, G.
Munford, R.W. Dykema au descris fazele de sinterizare după modificările fizice care
au loc în timpul acestui proces:
I. faza de biscuit;
II. faza de maturare sau de vitrificare, care se împarte în joasă, medie şi înaltă;
III. faza de smălţuire, împărţită şi ea în joasă, medie şi înaltă;
IV. faza de coalescenţă, fază care nu este dorită în practica stomatologică,
deoarece, în această fază, lucrările au o suprafaţă suprasmălţuită şi dispar
detaliile date prin modelare, în sensul rotunjirii exagerate a marginilor şi a
unghiurilor.
Figura 4.17. Imagine

Figura 4.18. Imaginea microscopică a
microscopică a unei fisuri
ceramicii sinterizate fără vacuum (A), cu
provocate de şoc termic, la
vacuum (B). (R.F. Vines, J.O.Semmelman).
mărire 10000x(J.W.Mc Lean).
R. Craig susţine faptul că tehnicienii experimentaţi realizează uneori

restaurări din ceramică doar în două arderi. Una pentru dentină şi alta pentru smalţ,
culoare şi glazură. Cu toate acestea recunoaşte că în general se folosesc trei arderi.
După oricare din aceste faze lucrarea poate fi îndepărtată din cuptor în vederea
adăugării de masă ceramică şi modelării ei, având însă grijă ca răcirea să se facă pe
cât posibil lent, pentru a evita fisurarea datorată şocurilor termice. Extrem de
importantă este faza de preîncălzire, fază în care se produce uscarea masei ceramice
în vederea sinterizărilor ulterioare. De asemenea, şi procesul de preîncălzire trebuie
efectuat treptat, pentru a se evita fisurarea.
Pentru eliminarea bulelor de aer, care sunt înglobate în masa sinterizată şi
127
care influenţează negativ, atât calităţile estetice, cât şi rezistenţa mecanică a maselor
ceramice, pe lângă utilizarea unui procedeu de condensare cât mai adecvat, au fost
încercate în ultimul timp şi alte proceduri tehnologice de sinterizare. Acestea au ca
scop densificarea masei ceramice şi sunt reprezentate de sinterizarea sub presiune,
sinterizarea într-o atmosferă de gaz rarefiat (heliu) şi sinterizarea în vid. Dintre aceste
trei metode, sinterizarea în vid este considerată cea mai eficientă în stomatologie.
Prin sinterizarea în vid numărul incluziunilor de aer este mai scăzut faţă de
sinterizarea în condiţii de presiune atmosferică normală (vezi Figura 4.18.). În acest
mod este posibilă obţinerea unui grad de translucenţă ridicat cât şi a unei rezistenţe
mecanice crescute. Diversele componente ale pudrei de ceramică, dozate şi
amestecate de producător se constituie în două faze principale:
● faza vitroasă;
● faza cristalină.
Faza vitroasă, ce se formează în timpul procesului de ardere, are proprietăţi
tipice sticlei, cum ar fi fragilitatea, modul de fractură nedirecţională, modul de
curgere sub presiune şi tensiunea superficială ridicată în stare fluidă. Faza cristalină
cuprinde leucitul şi oxizii metalici adăugaţi pentru culoare sau opacifiere. Faza
vitroasă este predominantă în ceramica dentară, şi, de aceea, contribuie la multe din
proprietăţile caracteristice acestor mase, având totodată şi un rol de liant al
particulelor cristaline.
În timpul arderii, ceramica suferă mai multe modificări:
● prima modificare include pierderea de apă care a fost adăugată pudrei în timpul
realizării pastei. Surplusul de apă este eliminat parţial în timpul preîncălzirii. Din
acest motiv, modalitatea de efectuare a preîncălzirii este importantă; atunci când
ea se realizează brusc se vor produce vapori care duc la deteriorarea fizică a
masei ceramice. După preîncălzire masa va fi introdusă în cuptor, unde atât apa
liberă cât şi cea combinată sunt eliminate în diferite stadii de încălzire până ce
temperatura ajunge la 480oC;
● cea de a doua schimbare are loc pe măsură ce temperatura este ridicată,
particulele de ceramică fuzionând unele cu altele prin fenomenul de sinterizare.
În decursul acestei densificări schimbarea de volum, ΔV, din primele stadii
este corelată cu tensiunea superficială notată cu γ, cu vâscozitatea, notată η, cu raza
particulei notată cu M şi cu timpul de sinterizare notat cu t, rezultând următoarea
formulă:
ΔV/ Δo= 9 γ t/4 ηρ.
128
Această ecuaţie indică faptul că vâscozitatea şi dimensiunea particulelor

variază invers proporţional cu gradul de densificare a masei ceramice sinterizate.
Astfel, pentru obţinerea unor construcţii protetice cu calităţi biomecanice superioare,
pe lângă modul de condensare, o importanţă deosebită o au şi procedeul tehnologic şi
programul de sinterizare a maselor ceramice.
Etapele tehnice de placare a componentelor metalice cu mase ceramice

sinterizabile
Masa ceramică se aplică pe infrastructura metalică, după prealabila

condiţionare a acesteia, sub forma unei paste, formată din amestecul pudrei cu un
lichid special sau cu un lichid obţinut extemporaneu din apă distilată (20ml), la care
se adaugă câteva picături de acid acetic (aproximativ 10 picături).
Figura 4.19. Depunerea masei ceramice pe infrastructura metalică.
Din trusă se aleg cele trei flacoane cu opac, dentină şi smalţ ce corespund
culorii alese. Stratificarea acestora se realizează, în general, conform schemei din
Figura 4.19.
129
Figura 4.20. Aplicarea masei de opac și modelarea masei de dentină.
Prima depusă este masa ceramică opacă (vezi Figura 4.20.), sub o vibrare
energică. Stratul de opac trebuie aplicat în strat subţire, fără a transpare culoarea
metalului. După aceasta, piesa protetică se introduce în camera cuptorului de
sinterizare, pe un suport refractar, în care temperatura este de 800oC. Apoi se
acţionează capacul de închidere şi se porneşte funcţionarea pompei de vacuum. Se
reglează temperatura de ardere la 960oC, iar vacuum-ul la 4,5mmHg. Astfel scheletul
metalic se acoperă uniform cu un strat de cca. 0,25mm de opaquer aderent. Dacă este
nevoie se repetă arderea de grund până la dispariţia completă a suprafeţelor de
transparenţă a componentei metalice.
Întotdeauna masa de opaquer este bine să depăşească cu cca. 0,5mm zona de
închidere marginală. Excesul va fi şlefuit înainte de arderea finală (de glazurare).
Prin această metodă sunt obţinute forme rotunjite, de contact larg cu masa ceramică.
Răcirea se face gradat până la temperatura camerei.
Peste stratul de opaquer se depune masa de dentină (Figura 4.20.) cu ajutorul
unei spatule sau pensule, în cantităţi mari, sub vibrare. Excesul de lichid se
îndepărtează cu ajutorul hârtiei de filtru. Modelarea se face în exces deoarece, în
timpul arderii, există o contracţie a masei ceramice de aproximativ 25% în toate
sensurile.
După aplicarea masei de dentină
şi modelarea corespunzătoare
morfologiei dentare supradimensionate,
se aplică masa de smalţ pentru a obţine
transparenţa incizală (vezi Figura 4.21.).
Masa de dentină, la nivelul muchiei
incizale, se taie în bizou cu ajutorul unui Figura 4.21. Aplicarea masei de smalţ
instrument bine ascuţit (lamă). (Ivoclar Aktiengesellschaft).
130
Apoi, pe versantul vestibular se aplică masa de smalţ, iar pe versantul

palatinal masa de transparent (de tip Vita-Glassklar, Ivoclar Transparent). Depunerea
masei de smalţ trebuie realizată cu o atenţie deosebită, pentru a nu apărea o linie netă
de demarcaţie între cele două mase (dentină-smalţ). Înălţimea marginii incizale
trebuie să fie cu 1-1,5mm mai înaltă decât cea a dintelui omolog, pentru a echilibra
construcţia din pudră ceramică. După aplicarea masei de smalţ, suprafaţa trebuie
netezită cu o pensulă uscată din păr moale (de cămilă).
După îndepărtarea lucrării de pe model se mai adaugă masă de dentină pe
feţele mezială şi distală ale dintelui, obţinând un exces de 0,5-1mm necesar punctelor
de contact. Cu o pensulă curată şi umedă se perie interiorul coroanelor, îndepărtându-
se eventualele granule de masă ceramică. De asemenea se corectează marginile prin
eventuale adaosuri de masă ceramică.
Piesa astfel pregătită se aşează pe suportul refractar şi se plasează în gura
cuptorului timp de 10minute pentru uscare. După acest timp, piesa, împreună cu
suportul refractar, se introduc în camera cuptorului. Sinterizarea se face în intervalul
de temperatură 750-960oC, cu vacuum, timp de 1-2minute. Apoi se lasă să se
răcească lent până la temperatura camerei.
După ardere, se pot constata o serie de defecte:
● o suprafaţă rugoasă a masei ceramice, mată cu mici defecte crateriforme care
apar datorită efectului de vacuum este dovada faptului că nu a existat o vibrare şi
o condensare eficientă a straturilor de masă ceramică;
● în cazul unei uscări insuficiente, pot să apară fisuri sau lame;
● un luciu mătăsos-mat trădează o sinterizare incompletă;
● un luciu sticlos trădează o sinterizare prelungită.
Figura 4.23. Imaginea piesei protetice pe

Figura 4.22. Aplicarea masei de glazură.
model, după finisare.
131
Dacă la proba clinică a piesei protetice se constată necesitatea unor machiaje

acestea pot fi obţinute cu ajutorul unor mase speciale (de tip Vita Chrom-Malfarben),
după care se impune o nouă sinterizare.
În final, pe întreaga suprafaţă de porţelan se aplică o masă de glazură (Vita
725, Ivoclar – Glaze Masse) dizolvată în lichid special (vezi Figura 4.22.), se
individualizează coletul dinţilor cu una din masele de culoare brună, iar marginea
incizală se pensulează cu o culoare gri. În cazul arderii masei ceramice pe
infrastructura corpului de punte se recomandă colorarea liniei de separaţie
interproximală cu o nuanţă închisă, pentru a obţine un efect estetic cât mai natural.
După arderea de glazurare, suprafeţele vizibile ale metalului se vor prelucra
cu pietre diamantate, vor fi lustruite cu gume, perii şi paste (de tip Wironit).
Curăţirea finală se va face în băi ultrasonice.
Protezele fixe cimentate pe implante se fixează de obicei cu ajutorul unui
ciment de duritate scăzută (ciment siliconic) sau medie (ciment fosfat de zinc) pentru
a facilita dezinserţia în cazul aparişiei unor complicaţii ale tratamentului.
4.1.2. Proteza cimentată pe implante
Etapele clinico-tehnice de obţinere a protezelor cimentate pe implante sunt:

Etapa clinică 1
1. îndepărtarea capelor de vindecare;
2. înşurubarea bonturilor de transfer indirecte;
3. amprentarea cu alginat;
4. îndepărtarea bonturilor de transfer;
5. reaplicarea capelor de vindecare.
Etapa tehnică 1
1. conectarea bonturilor de transfer la analogi;
2. repoziţionarea în amprentă;
3. turnarea modelului preliminar;
4. obţinerea portamprentei individuale.
Etapa clinică 2
2. aplicarea bonturilor de transfer directe sub control Rx;
3. amprentarea cu polieter sau polivinilsiloxan;
4. deşurubarea bonturilor de transfer;
132
5. îndepărtarea amprentei (împreună cu bonturile de transfer);

6. reaplicarea capelor de vindecare;
7. amprenta antagonistă, înregistrarea ocluziei şi a relaţiei centrice.
Etapa tehnică 2
1. conectarea analogului/analogilor la bonturile de transfer directe în amprentă;
2. turnarea modelului din gips extradur;
3. montarea în articulator a modelului antagonist;
4. alegerea şi pregătirea bonturilor protetice;
5. fabricarea componentei metalice;
6. fabricarea cheilor de poziţionare a bonturilor protetice;
7. realizarea coroanelor provizorii.
Figura 4.24. Reprezentare schematică a etapelor clinice în protezarea

fixă cimentată pe implante dentare.
Etapa clinică 3
2. aplicarea bonturilor protetice cu ajutorul cheii de poziţionare;
3. verificarea radiografică a inserării;
4. strângerea bonturilor la 30N/cm;
5. verificarea componentei metalice a protezei;
6. controlul radiografic pentru verificarea adaptării;
7. reînregistrarea ocluziei;
8. supra-amprentarea componentei metalice;
9. aplicarea coroanei/coroanelor provizorii.
Etapa tehnică 3
1. turnarea şi remontarea modelului maxilar;
133
2. finalizarea protezei.
Etapa clinică 4
1. îndepărtarea coroanei/coroanelor provizorii;
2. aplicarea coroanei/coroanelor definitive;
3. control radiografic pentru verificarea adaptării.
Figura 4.25. Imaginea radiologică a unui caz de edentaţie totală bimaxilară în care
au fost inserate implanturi dentare în vederea protezării fixe cimentate.
Figura 4.26. Imaginea clinică: Figura 4.27. Imaginea clinică:

bonturile protetice înşurubate pe bonturile protetice înşurubate pe
implantele maxilare. implantele mandibulare.
Figura 4.28. Proteza metalo-ceramică Figura 4.29. Proteza metalo-ceramică

cimentabilă maxilară. cimentabilă mandibulară.
134
Figura 4.30. Protezele metalo-ceramice

Figura 4.31. Proteza metalo-ceramică
maxilară şi mandibulară
maxilară – vedere ocluzală.
cimentate pe implante.
4.1.3. Proteza înşurubată pe implante
Designul de surub este utilizat pentru a fixa implantul în ţesutul osos şi pentru
a încărca osul după vindecarea tisulară.
Figura 4.32. Reprezentare schematică a etapelor clinice în

protezarea fixă înşurubată pe implante dentare.
135
În majoritatea cazurilor un şurub este utilizat pentru a conecta diversele

tipuri de bonturi de corpul implantului. Un şurub poate fi de asemenea utilizat pentru
a fixa proteza la bont sau durect la corpul implantului. Slăbirea şurubului de fixare a
unei coroane unitare este complicaţia cea mai frecventă a unor implante unidentare.
Tehnologia şi materialele de obşinere a acestor tipuri de proteze sunt similare
celor cimentare, respectiv metalo-ceramice, metalo-polimerice, s.a., conexiunea
efectuându-se prin înșurubare, umând ca orificiul de acces să fie obturat de un
material de obturatie coronară.
Figura 4.33. Coroană polimerică Figura 4.34. Coroană polimerică

înşurubată pe modelul de lucru, înşurubată pe modelul de lucru,
vedere laterală. vedere ocluzală.
Figura 4.35. Coroană polimerică

Figura 4.36. Coroană polimerică
înşurubată pregătită pentru
înşurubată clinic pe implant.
aplicare orală.
136
4.2. Protezarea mobilizabilă pe implante – supraprotezarea

pe implante
Supraprotezarea pe implante este opţiunea de tratament cea mai acceptată de

către pacienţii edentaţi total. Rolul implantelor în acest caz este acela de a asigura
menţinerea şi stabilizarea protezelor dentare, care de această dată sunt mobilizabile
de către pacient, adică pentru igiena personală ele vor fi îndepărtate de pe câmpul
protetic şi reaplicate de câteva ori pe zi.
Sprijinul acestor proteze va fi implantar, însă forţele masticatorii vor fi mult
amortizate şi dispersate de sistemul de prindere prefabricat de obicei din material
teflonic sau cauciucat. Astfel sistemele de prindere permit uşoara mişcare a protezei
în timpul funcţiilor cât şi îndepărtarea şi reaplicarea pe câmpul protetic. Sistemele de
prindere cele mai cunoscute sunt: bilele cu capse, barele cu calareţi, sistemul mixt
bară cu bile, sistemul biactiv „Locator”.
4.2.1. Supraprotezele ataşate prin sistemul bile cu capse
Sistemul bile cu capse este cel mai labil dintre sistemele de supraprotezare,
orice solicitare paraaxială fiind preluată de sistemul de prindere menajând astfel
implantul. Bilele au de obicei diametrul de 1,5mm iar gâtul bontului poate avea
înălţimi diferite pentru a putea fi alese în concordanţă cu înălţimea gingivală.
Figura 4.37. Bonturi protetice „bilă” utilizate în protezarea

mobilizabilă a implantelor dentare.
Capsele din material cauciucat sunt codate coloristic în funcţie de forţa de

menţinere. De obicei ele sunt livrate cu un manşon metalic care previne dezactivarea
lor prematură şi care permite repoziţionarea exactă atunci când este necesară
înlocuirea.
137
Figura 4.38. Capse utilizate în

protezarea mobilizabilă a
implantelor dentare.
Figura 4.39. Reprezentare schematică a etapelor clinice în supraprotezarea cu

sisteme de capse a implantelor dentare.
Figura 4.40. Model de lucru în

Figura 4.41. Supraproteză cu capse –
supraprotezarea cu sisteme de
vedere mucozală.
capse a implantelor dentare.
Figura 4.42. Bonturile bilă aplicate pe Figura 4.43. Supraproteza cu capse

implantele mandibulare. aplicată pe câmpul protetic mandibular.
138
4.2.1. Supraprotezele ataşate prin sistemul bară cu călăreţi
Sistemul bară cu călăreţi este un sistem de fixare mult mai rigid în comparaţie
cu cel bilă cu capsă, solicitarea masticatorie asupra protezei fiind transmisă mult mai
eficace asupra implantelor. Din punct de vedere funcţional acest sistem se
dezactivează mult mai greu. Cu toate acestea, datorită intensităţii de transmitere a
forţelor masticatorii, acest sistem nu este indicat în a fi utilizat singular, fără ruptori
de forţe, datorită rezistenţei scăzute la oboseală a supraprotezei.
Figura 4.44. Reprezentare schematică a etapelor clinice în supraprotezarea cu

sisteme de bare cu călăreţi a implantelor dentare.

Figura 4.46. Supraproteză cu călăreţi –
supraprotezarea cu sisteme de bare cu
vedere mucozală.
călăreţi a implantelor dentare.
139
Figura 4.47. Barele înfiletate la Figura 4.48. Supraproteza aplicată pe

nivelul implantelor. câmpul protetic.
4.2.2. Supraprotezele ataşate prin sistemul mixt bară cu bile
Acest sistem este cel mai indicat sistem de supraprotezare. El îmbină

avantajele oferite de rigiditatea sitemului de bară cu călăreţi cu rolul eficient de
ruptori de forţă al sitemului de bilă. În funcţie de tehnologia de obţinere, există bare
cu bile obţinute prin sistemul clasic de machetare-topire-turnare, bare şi bile
prefabricate sudate cu laser, bare cu bile frezate computerizat.

supraprotezarea cu sisteme mixte de Figura 4.50. Proteza mandibulară
retenţie: pe bară se frezează cu sisteme mixte de rentenţie:
elemente contrabasculante şi se călăreţi-capse: vedere mucozală.
sudează laser bile.
Figura 4.51. Bara cu bile înşurubată pe Figura 4.52. Supraproteza aplicată pe

implantele mandibulare. câmpul protetic.
140
4.2.3. Supraprotezele ataşate prin sistemul biactiv „Locator”
Acest sistem ese un sistem labil de tipul bilă cu capsă însă este biactiv, în
sensul că fiecare componentă: patricea şi matricea are dublu rol atât de bilă cât şi de
capsă.
Figura 4.54. Supraproteză cu capsă

Figura 4.53. Sistem dublu de retenţie tip
dublă pentru sistemul „Locator” –
„Locator”.
vedere mucozală.
Etapele clinico-tehnice de obţinere a supraprotezelor pe implante sunt:

Faza chirurgicală
1. inserţia implantelor;
2. descoperirea implantelor;
3. aplicarea capelor de vindecare.
Faza protetică
5. măsurarea grosimii gingivale, alegerea înălţimii pragurilor bonturilor
protetice;
6. inserarea bonturilor de transfer pentru tehnica portamprentă închisă;
7. amprentarea preliminară în alginat;
8. îndepărtarea bonturilor de transfer şi fixarea lor la analogii de implant;
9. aplicarea ansamblului bont de transfer-implant analog în amprenta de alginat;
10. turnarea modelului preliminar;
12. înşurubarea bonturilor de transfer pentru tehnica portamprentă închisă pe
modelul prliminar;
13. folierea acestora cu ceară;
14. obţinerea portamprentei individuale;
141
15. deşurubarea capelor de vindecare;

16. înşurubarea bonturilor de transfer;
17. verificarea adaptării bonturilor de transfer (posibil sub ecran Rx);
18. verificarea adaptării portamprentei individuale şi aplicarea adezivului pe
faţa ei mucozală;
19. amprentarea cu silicon de adiţie (rigid);
21. îndepărtarea amprentei de pe câmpul protetic (împreună cu bonturile de
transfer);
22. reînşurubarea capelor de vindecare;
23. înşurubarea analogilor implantelor în bonturile de transfer;
24. turnarea modelului de lucru;
25. realizarea şablonului de ocluzie;
26. determinarea şi înregistrarea relaţiei intermaxilare de ocluzie;
27. alegerea formei, mărimii şi culorii dinţilor;
28. transferul relaţiei intermaxilare de ocluzie prin montarea modelelor în
articulator;
29. montarea dinţilor;
30. proba machetei;
31. verificarea fonaţiei;
32. verificarea ocluziei;
33. realizarea cheii siliconice vestibulare după machetă;
34. fixarea cheii sliconice la model;
35. modelarea machetei infrastructurii metalice;
36. turnarea infrastructurii metalice;
37. finalizarea protezei;
38. verificarea adaptării infrastructurii;
39. aplicarea protezei;
40. evaluarea ocluziei după trei zile;
41. redarea indicaţiilor privind igiena;
42. realizarea radiografiilor de control;
43. evaluarea protezei la trei zile și strângerea șuruburilor de fixare cu 30N/cm;
44. verificarea ocluziei după trei luni.
142
Capitolul 5
Standarde în domeniul biomaterialelor
5.1. Scurt istoric
Din punct de vedere istoric, primele standarde au apărut pentru satisfacerea

solicitărilor militare privind armamentul. În prezent suntem conştienţi că
regulamentele trebuie să fie armonizate, pentru asigurarea unor servicii sigure
privind sănătatea publică.
Pentru a fabrica şi distribui dispozitive medicale este necesar să se respecte o
serie de standarde. Inginerii proiectanţi și medicii consultă aceste norme în mod
regulat, deoarece le furnizează direcţiile de dezvoltare a proiectelor lor. Unele
standarde sunt implementate prin lege şi reprezintă norme legale, dar şi cele care nu
se încadrează în această clasă reprezintă norme metodologice importante. Adoptând
aceste reglementări guvernamentale, ale organizaţiilor transnaţionale sau chiar cele
ale unor firme, se poate crea o arie de standardizare a produselor similare care sunt
fabricate în țări diferite.
Standardele sunt influenţate de o serie de factori care, din nefericire, sunt
legați de interesele companiilor naţionale sau transnaţionale şi chiar de interesele
guvernelor care impun aceste reguli pentru a proteja pieţele interne. În timp, s-au
format diverse grupuri pentru a proteja interesele beneficiarului final al produselor de
interes medical: Organizaţia Internaţională de Standarde (ISO) și organizaţiile
naţionale de standardizare cum ar fi BSI din Marea Britanie, ASTM din SUA şi DIN
din Germania (BSI - Institutul Britanic de standarde; ASTM Societatea americană
pentru testări şi materiale; DIN - Institutul francez pentru norme).
În Europa s-au purtat numeroase discuţii despre ridicarea barierelor
comerciale dintre state şi formarea pieţei unice. Deoarece naţiunile din Uniunea
Europeană simt nevoia formării unei uniuni economice, sociale şi politice, rezolvarea
problemelor este considerată ca fiind aproape automatizată. După ratificarea
tratatului de la Roma din 1970, Comitetul European realizează sistemul legislativ.
Problema legislativă apare în Europa datorită interpretărilor diferite ale Statelor
Membre privind producţia şi aplicaţiile produselor. Fiecare stat membru devine
143
conştient de beneficiile aduse de standardele privind armonizarea tehnică,

evitându-se astfel apariţia haosului în industrie.
S-a început un proces de armonizare a standardelor europene, însă interesele
naţionale asociate cu cele ale unor organizaţii fac acest demers să fie foarte lent.
Aceleaşi probleme apar şi în cazul comerţului cu alte state cum ar fi SUA, Australia,
India, sau China, numai că la o scală mai mare. Fără teama de a greşi, putem spune
că progresul în dezvoltarea unui standard unic va fi mult mai lent decât apariția
produselor pe piaţă.
Tabelul 5.1. Organizaţii internaţionale de standardizare.

Organizaţia emitentă
Schemele de certificare Standarde utilizate
de standarde
ISO: organizaţia IECQ:cerinţele de calitate ISO: standardul
Internaţională de ale IEC cu privire la internaţional realizat de o
Standardizare cuprinde comportamentele comisie tehnică a ISO
organizaţiile similare electronice; echivalentul IEC: standardul
din 88 de state şi internaţional pentru CECC internaţional realizat de o
promovează acceptarea IECEE: sistemul IEC comisie tehnică a IEC şi
internaţională a unui pentru conformitatea reprezintă consensul
standard particular testării cu standardele de internaţional al opiniilor
IEC: Comisia siguranţă ale şi cererilor formulate de
Internaţională pentru echipamentelor electrice. comitetele internaţionale.
Electrotehnică, ramura CB: corpul de certificare, Va fi indicată orice
pentru electrotehnică a sistemul de certificare al divergenţă apărută între
ISO şi cuprinde IECEE, dezvoltat iniţial recomandările IEC şi
organizaţiile similare pentru utilizarea în CEE. normele naţionale.
din 43 de ţări. Cuprind 29 de state alături
de alţi membri.
Structura standardelor europene ale materialelor este redată în figura 5.1.

Pentru a obţine beneficii finale de pe urma acestor normative, în Europa se impunea
o altă abordare. Aceasta a început în 1985 prin stabilirea în CEE a cerinţelor de ordin
tehnic şi de siguranţă. Acestea sunt considerate ca fiind cerinţe minimale, iar țările
membre trebuie să se străduiască să-şi alcătuiască legislaţia proprie în conformitate
cu aceste normative.
144
CEE – Schema organizatorică

Întemeiată ca nouă strategie a acordului tehnic
şi a standardizării. Hotărârea 85/136
Acordul Legislativ Acordul Standard

Determinant pentru direcţionarea Procedura informaţională, standardele
produselor de calitate pe piaţă tehnice europene, testarea recunoaşterii
reciproce
Sarcinile Statelor Membre Idei generale pentru elaborarea

standardelor
Garantarea securităţii, protecţia mediului
ambiant şi a sănătății consumatorilor
Elaborarea normelor tehnice de
conformitate pentru
Producători şi consumatori
Administrația publică pentru

structurile tehnice ale statului Structura standardelor
Regulile tehnice Standarde tehnice

obligatorii benevole
Acreditarea Creditarea laboratoarelor

structurilor de testare
de certificare
Structurile de certificare Laboratoarele de testare
Calitatea companiilor şi a produselor
Controlul pieţii
Figura 5.1. Structura standardelor europene.
145
Astfel, producătorii sunt liberi să-şi fabrice produsele şi să ocupe piaţa atât
timp cât se menţin în cadrul determinat de legislaţia în domeniu. În 1993 a fost
publicată directiva dispozitivelor medicale (MDD). Aceasta reprezenta dezvoltarea
abordării descrise mai sus şi a fost primită cu entuziasm atât de medici cât şi de
producători. S-a resimţit în conţinutul acestei directive experienţa inginerilor, a
medicilor şi a profesioniştilor din domeniu, spre deosebire de mentalitatea birocratică
aplicată până atunci, fără experienţa necesară.
Tabelul 5.2. Grupul european de standardizare.
Organizaţia emitentă
Schemele de certificare Standarde utilizate
de standarde
CEN: Comisia
EMC: comitetul de coordonare
Europeană pentru
EMC pentru certificare şi
Standardizare cuprinde HD: documentul
testare pentru normativele
standardele naţionale ale armonizat este un
CENELEC.
CE şi ale altor state. standard ratificat de
LOVAG: acordul pentru
CENELEC: ramura conducerea
tensiuni scăzute se referă la
pentru electrotehnică a CENELEC.
echipamentele industrial.
CEN cuprinde EN: norma
CCA: acordul de certificare
organizaţiile similare a europeană, standard
pentru echipamentele de joasă
mai multor state care revine în mod
tensiune, componente şi
ETSI: Institutul automat document
utilizări electrotehnice.
European pentru de lucru pentru
CECC: acordul dintre 15 state
Telecomunicaţii, organizaţiile
cu privire la certificare şi
oragnizaţia de member.
cerinţele de calitate ale
standardizare a politicii
echipamentelor.
de comunicaţii.
După ce un standard este aprobat, este publicat şi editat ca o secţiune de

susţinere pentru alte normative relevante în cazul dispozitivelor medicale. Dacă nu
apar obiecţii, standardul este apoi publicat în Jurnalul Uniunii Europene. Aprobarea
şi publicarea ratifică standardul ca fiind o normă europeană armonizată. În cazul în
care un furnizor sau un producător doreşte să introducă propriile metode de testare
sau de control diferite de metoda “recomandată”, acestea trebuie să demonstreze că
îndeplinesc sau chiar depăşesc normele directivei oficiale.
Lucrând într-un asemenea mediu, producătorul are la dispoziţie mai multă
libertate şi flexibilitate, însă şi responsabilităţile sunt pe măsură. Această prezentare
va aborda doar o mică parte din volumul directivelor şi cadrelor legale publicate de
organismele abilitate.
146
5.2. Sistemul de standardizare privind calitatea
În 1985 politica europeană, numită „Nouvelle Approche”, decide stabilirea

calităţii legată de securitatea muncii, securitatea utilajelor şi a produselor şi protecţia
mediului ambiant.
UE a adoptat o politică simplă pentru dezvoltarea legilor naţionale în statele
membre. Fiecare stat membru confirmă directivele şi autorizaţiile Uniunii Europene
şi le aplică în folosul întreprinderilor şi al cetăţenilor. Întreprinderile folosesc reguli
utile continuării calificării şi perfecţionării angajaţilor. Cetăţenii trebuie să trăiască
într-o ţară unde serviciile publice şi private sunt protejate de accidente şi
disfuncţionalităţi.
Calitatea este reglementată în seriile de standarde ISO 9000, fiind privită ca o
abilitate de a realiza satisfacţia consumatorului privind produsele şi serviciile.
Sistemul referitor la calitate, ISO 9000, cuprinde următoarele:
 Pregătirea obiectivelor, planificarea şi calificarea;

 Documentarea şi înregistrarea;
 Fixarea regulilor prin instrucţiuni, standarde şi specificaţii;
 Organizarea completă a datelor și verificarea acestora.
Aceste proceduri optimizează procesele pentru obţinerea beneficiilor în

concordanţă cu raţionalizarea proceselor întreprinse, cu organizarea clară ca legături
între roluri, autorităţi şi responsabilităţi, reducând costul corespunzător „relei calităţi”
necesare pentru creşterea şi dezvoltarea resurselor umane.
Obiectivele strategice ale ISO sunt:

 Păstrarea unui standard internaţional modern, complet și coerent cu normele şi
direcţiile generale ale cererilor internaţionale;
 Păstrarea la nivel european a standardului internaţional modern;
 Participarea activă pentru îmbunătăţirea standardelor din seriile 9000, conform cu
programul „VISION 2000”;
 Definirea şi actualizarea produsului pentru menţinerea în concordanţă cu
cerinţele pieţei;
 Verificarea planurilor de execuţie ale produsului;
 Conformitatea produsului cu planul de execuţie;
 Rezistenţa produsului în timp şi ca durabilitate ciclică.
147
5.3. Sistem european privind standardizarea dispozitivelor medicale
Directiva 93/42/CEE din 1993 în privinţa dezvoltării, producerii și

comercializării dispozitivelor medicale, nr. 169 din 12/07/93 a fost suferit mai multe
modificări după ce a fost adoptată:
 65/65/CEE privind compatibilitatea legislaţiei administrative referitor la
medicină;
 73/318/CEE privind compatibilitatea legislaţiei Statelor Membre, referitoare la
standarde şi la toxifarmacologia analitică şi protocoalele clinice în domeniul
experimentelor medicale;
 76/764/CEE privind includerea legislaţiei Statelor Membre din acest domeniu,
privitor la fabricarea termometrelor clinice din sticlă, cu mercur;
 80/181/CEE privind unităţile de măsură ale dispozitivelor medicale;
 80/836/EURATOM pentru modificarea directivelor și standardelor fundamentale
privitor la protecţia sanitară a populaţiei şi protecţia personalului, împotriva
riscurilor datorate radiaţiei ionogene;
 84/593/CEE privind compatibilitatea legislaţiei Statelor Membre referitoare la
dispozitivele electrice folosite în medicina umană și veterinară;
 89/366/CEE privind adaptarea legislaţiei Statelor Membre în domeniul radiațiilor
electromagnetice;
 89/39/CEE privind măsurătorile privind îmbunătățirea siguranţei şi sănătăţii
personalului în timpul lucrului;
 90/385/CEE privind alinierea legislaţiei Statelor Membre în domeniul
dispozitivelor medicale implantate sau transplantate.
Directiva 93/42/CEE este aplicabilă dispozitivelor și accesoriilor medicale.
Conform acestei directive, dispozitivele medicale şi accesoriile acestora vor fi
considerate părţi din „dispozitive”. Pentru o mai bună înțelegere a acestei dispoziții
sunt necesare câteva explicații suplimentare privind terminologia.
Dispozitivul medical este reprezentat de orice unealtă, instrument, implant,
substanţă, sau oricare alt produs, folosit exclusiv sau în combinaţie, incluzând
software-ul folosit pentru funcționarea corectă şi prestabilită și poate fi folosit asupra
omului în următoarea succesiune:
1. Efectuează o diagnoză, prevenire, control, terapie, sau atenuare de boală;

2. Face o diagnoză, control, terapie, atenuare, sau compensare a unei răni sau
handicap;
148
3. Investighează posibilitățile de înlocuire a funcțiilor, a părților anatomice sau a

proceselor fiziologice.
Accesoriul este acel produs, chiar dacă nu este dispozitiv, destinat pentru
producerea unui dispozitiv în scopul obținerii funcționării optime a dispozitivului
respectiv.
Standarde privind Termeni principali și alegerea

concepte aplicațiilor de QS
ISO 8402
Standarde fundamentale Standarde suport
Pentru Pentru Pentru

Pentru
obiective audit confirmări
obiective
financiare ISO metrologice
nefinanciare
ISO 9001, 10011/1, ISO
ISO 9004-1
9002, 9003 10011/2, 10012/1,
10011/3 10012/2
Ghiduri
Pentru Pentru Pentru Pentru

aplicarea Pentru manuale și planuri, sectorul
standardelor, aplicarea documentele proiecte, privat,
ISO standardelor, calității, configurări ISO
9001, 9002, ISO 9000-4 ISO 10013 economice, 46001,
E 9003 100016 ISO 10005 46002,
13485
Figura 5.2. Familia standardelor ISO 9000.
Dispozitivul pentru diagnosticările in vitro este oricare dispozitiv care

lucrează cu reactivi sau cu produse reactive; este un instrument, un aparat, sau un
sistem folosit în diferite combinaţii, destinat utilizării in vitro pentru studierea de
corpuri simple, oferind informaţii privind condiţiile fiziologice sau condiţiile sanitare,
tipul bolii sau anomaliilor congenitale.
149
Dispozitivele obținute după efectuarea unor măsurători sunt reprezentate de

orice dispozitiv supus construirii după directiva scrisă (designul) a medicilor, aceasta
fiind responsabilitatea lor, planificată și utilizată pentru un singur pacient. Această
directivă poate fi emisă de asemenea de o terță persoană care este calificată
profesional şi care poate efectua acțiunea respectivă. Dispozitivele care sunt
construite cu metodele de producere limitată sau în serii, şi pot fi adaptate ulterior
pentru satisfacerea oricărei nevoi specificate de medici sau personalul de specialitate,
nu sunt considerate dispozitive produse după măsurători.
Dispozitivele pentru investigaţiile clinice sunt cele utilizate de medicii
specialiști în scopul efectuării investigaţiilor clinice. Investigaţiile clinice pot fi
conduse de un medic suficient de calificat sau de personal medical specializat, fiind
asigurate condițiile de autorizare.
Directiva 93/42/CEE nu este aplicabilă în următoarele condiții:
1. Repartizarea dispozitivelor de diagnosticare in vitro;
2. Destinațiile dispozitivelor fabricate în serie din directiva 90/385/CEE;
3. Medicina supusă directivei 65/65/CEE;
4. Aspectul produselor este luat in considerare de directiva 76/768/CEE;
5. Sângele uman, produse derivate din sângele uman, plasma umană, celulele de
origine umană sau astfel de dispozitive, care odată cumpărate, pot conţine
produse derivate din sânge, plasmă, sau celule;
6. Organe, ţesuturi, sau celule de origine umană, sau produse certificate, care includ
sau derivă din ţesuturi sau celule de origine umană;
7. Organe, ţesuturi, sau celule de origine animală, dacă dispozitivul nu este produs
special pentru folosirea în contact cu ţesuturi de origine animală sau cu produse
derivate din acestea.
5.3.1. Glosar de termeni
 Temporar: dispozitive utilizate pentru efectuarea unei operațiuni medicale în

cursul ultimelor 60 de minute ale intervenției.
 Perioada scurtă: dispozitive medicale utilizate pe parcursul ultimelor 30 de zile
ale operațiunii medicale.
 Perioada lungă: dispozitive medicale folosite pentru operațiuni medicale cu
durată mai mare de 30 de zile.
150
Dispozitivul invaziv este cel care intră în contact cu una dintre penetraţiile
parţiale sau intră în întregime în corpul uman printr-un orificiu sau printr-o zonă a
corpului.
Orificiul în corp este orice deschizătură naturală din corp, suprafaţă exterioară
care permite o vizualizare generală, sau o deschizătură artificială şi permanentă cum
ar fi cea a stomacului.
Dispozitivul chirurgical invaziv este o sculă invazivă care penetrează corpul
prin suprafaţă, prin mijloace corelate printr-o intervenţie chirurgicală. Conform
aceastei directive, aceste dispozitive diferă prin modul de penetrare a corpului, dar
indiferent de orificiu.
Dispozitivul implantat este orice dispozitiv medical care: (1) este instalat în
întregime în corpul uman, sau (2) conferă o înlocuire epitelială sau un procedeu de
investigare chirurgicală a suprafeței oculare şi rămâne în poziţia stabilită după
terminarea intervenţiei. Se consideră implantarea dispozitivului numai atunci când
acesta a fost introdus parţial sau total în corpul uman în urma intervenţiei
chirurgicale şi rămâne plasat după intervenţie pentru o perioadă mai mare 30 de zile.
Instrumentele chirurgicale reutilizabile sunt instrumentele care nu
relaţionează cu un dispozitiv medical activ, în contextul efectuării unei incizii
chirurgicale, a unei perforări, a tăierii cu fierăstrăul, a curăţării, a înlăturării, a
vindecării, a prinderii, sau este folosit în proceduri similare şi pot fi reutilizate.
Dispozitivul medical activ este un dispozitiv care depinde de energia electrică
sau de alte tipuri de energie, diferit de cea oferită de corpul uman sau de greutatea
proprie şi de cele obținute din combinarea acestora. Dispozitivul medical utilizat
pentru transmisie, în afară de cele care transportă substanţe sau alte elemente între
dispozitivul medical şi pacient nu este considerat dispozitiv.
Dispozitivul terapeutic activ este un dispozitiv medical activ folosit singur
sau în combinaţie cu alte dispozitive medicale, care modifică, înlocuieşte, sau repară
funcţii sau structuri biologice, în contextul tratării sau ameliorării uşoare a bolii, rănii
sau handicapului.
Dispozitivul titular activ la diagnosticare este un dispozitiv medical activ
folosit singur sau în combinaţie cu alte dispozitive medicale, care oferă informaţii
utile diagnosticării, diagnosticării precoce, controlului sau tratamentului stării
psihologice, stării sănătăţii, bolii sau diformităților congenitale.
Sistemul circulator central cuprinde vasele „sistemului circulator central”,
arterele pulmonare, aorta ascendentă, artera coronară, artera carotidă comună, artera
carotidă externă, artera carotidă internă, artera cerebrală, trunchiul branhicefalic,
151
vena inimii, venele pulmonare, vena de extracţie superioară şi vena de extracţie

inferioară. Sistemul nervos central cuprinde creierul, măduva spinării şi oasele
măduvei.
Regulile aplicate mijloacelor de clasificare sunt atribuite fiecărui dispozitiv.
Dacă un dispozitiv este atribuit folosirii în combinaţie cu un alt dispozitiv,
clasificarea regulilor trebuie să fie aplicată fiecărui dispozitiv în parte. Accesoriile
sunt clasificate separat, începând cu dispozitivul cu care sunt utilizate. Întrebuinţarea
software-ului este conformă cu utilizarea fiecărui dispozitiv în parte.
Toate dispozitivele neinvazive sunt incluse în clasa I. Toate dispozitivele
neinvazive adresate canalizării sau întreţinerii sângelui, lichidelor sau gazelor
angajate în transfuzie, proviziilor de sânge, sunt incluse în clasa a II-a dacă:
1. pot fi conectate cu un dispozitiv medical activ inclus în clasa a II-a sau într-o
clasă superioară;
2. sunt destinate pentru a fi utilizate pentru întreţinerea sau canalizarea sângelui sau
a altui lichid sau întreţinerii organelor. În toate celelalte cazuri acestea sunt
incluse în clasa I.
Toate dispozitivele utilizate la modificarea biologică sau a compoziţiei
chimice a sângelui, sau a altor lichide ale corpului și lichidelor titulare pentru
transfuzia în corpul uman, sunt incluse în clasa a II-a, în afară de cele utilizate pentru
tratamentul care nu constă în filtrare sau centrifugare; în acest caz sunt incluse în
clasa a II-a. Toate dispozitivele neinvazive aflate în contact cu țesutul:
1. sunt incluse în clasa I dacă sunt destinate utilizării ca barieră mecanică pentru
comprimarea şi absorbţia exudaţilor;
2. sunt incluse în clasa a II-a, 2, dacă sunt destinate utilizării în contact cu rănile,
cu defectele de dermă care pot fi cicatrizate doar printr-o intervenție secundară;
3. toate celelalte cazuri sunt incluse în clasa a II-a, 1, incluzând în mare parte
dispozitivele destinate menținerii sub control a rănilor.
Toate dispozitivele invazive aflate în contact cu orificiile din corp, care sunt
diferite de dispozitivele chirurgicale invazive şi nu sunt conectate de un dispozitiv
medical activ:
1. Sunt incluse în clasa I dacă sunt destinate utilizării temporare;
2. Sunt incluse în clasa a II-a dacă sunt destinate utilizării pentru perioade scurte și
dacă nu sunt folosite în zona faringelui, în cavitatea bucală,
într-un canal al urechii spre timpan, sau în canalele nazale şi nu fac un contact
direct cu mucoasa.
152
Toate dispozitivele invazive în contact cu orificii din corp, care sunt diferite
de dispozitivele invazive chirurgicale şi sunt responsabile de conexiunea și de
includerea activităţii dispozitivului medical în clasa a II-a sau în o clasă superioară,
sunt incluse în clasa a II-a. Toate dispozitivele chirurgicale invazive folosite
temporar sunt incluse în clasa a II-a, 1, în afară de cazul când nu sunt:
1. Destinate special diagnosticării, sau corectării defectelor cardiace sau ale
sistemului circulator central prin contact direct cu părți din organism, caz în care
sunt incluse în clasa a III-a;
2. Reutilizate, caz în care sunt incluse în clasa I;
3. Cu titlu de punere în funcţiune a unui grup energetic sub formă de radiaţii
ionogene, caz în care sunt incluse în clasa a II-a, 2;
4. Cu scopul de a produce un efect biologic sau de a fi în întregime sau în mare
parte absorbite, caz în care sunt incluse în clasa a II-a, 2;
5. Administrarea substanțelor medicale - dacă subiectul este întâmplător considerat
într-un potenţial risc prin aplicarea metodei de administrare, sunt incluse in clasa
a II-a, 2.
Toate dispozitivele chirurgicale invazive care sunt folosite pentru termen
scurt sunt incluse în clasa a II-a, 1, în afară de cazul în care nu sunt:
1. Destinate diagnosticării, sau pentru corectarea defectelor cardiace sau ale
sistemului circulator central prin contact direct cu aceste părţi din corp, caz în
care sunt incluse în a clasa a III-a;
2. Destinate folosirii specifice în contact direct cu sistemul nervos central, caz în
care sunt incluse în clasa a III-a;
3. Pentru punerea în funcţiune a unui grup energetic sub formă de radiaţii ionogene,
caz în care sunt incluse în clasa a II-a, 2;
4. Cu scopul de a avea un efect biologic sau de a fi în întregime sau în mare parte
absorbite, caz în care sunt incluse în clasa a III-a;
5. Destinate producerii unei modificări chimice în corp, în afară de cazul în care nu
sunt fixate în dinți, caz în care sunt incluse în clasa a II-a, 2.
Toate dispozitivele implantabile şi toate dispozitivele chirurgicale invazive
sunt incluse în clasa a II-a, 2, în afară de cazul în care nu sunt:
1. Fixate în dinți, caz în care sunt incluse în clasa a II-a, 1;
2. Folosite în contact cu inima, sistemul circulator central, sau cu sistemul nervos
central, caz în care sunt incluse în clasa a III-a;
3. Cauza unui efect biologic, în întregime sau în mare parte absorbite, caz în care
sunt incluse în clasa a III-a ;
153
4. Destinate producerii unei modificări de natură chimică în organism, în afară de

cazul în care nu sunt fixate în dinți, caz în care sunt incluse în clasa a II-a, 2.
5.3.2. Reguli adiţionale privind dispozitivele active
Toate dispozitivele terapeutice destinate transferului sau modificărilor

aplicabile energiei sunt incluse în clasa a II-a, 1, în afară de cele care au
caracteristicile permise în aceste scopuri, în contact cu corpul uman sau la
schimbarea energiei cu corpul uman, printr-o cale potenţial periculoasă, având în
vedere densitatea naturală şi locul în care este aplicată energia, în acest caz fiind
incluse în clasa a II-a, 2.
Toate dispozitivele destinate verificărilor active sau păstrării performanţelor
reglând dispozitivele terapeutice active sunt incluse în clasa a II-a, 2; dacă sunt
destinate influenţării directe a performanţelor dispozitivelor sunt incluse în clasa
a II-a, 2.
Dispozitivele destinate diagnosticării sunt incluse în clasa a II-a, 1 dacă:
1. Au scopul descărcării energiei care trebuie absorbită de corpul uman, cu
excepţia dispozitivelor folosite la iluminarea corpului pacientului în spectrul
vizibil;
2. Sunt utilizate pentru vizualizarea uniformă a radiografiilor;
3. Sunt utilizate pentru diagnosticarea directă sau la controlul proceselor
psihologice vitale, în afară de cele care sunt specifice verificării parametrilor
psihologici vitali în care variaţiile au un grad de pericol imediat pentru pacient,
așa cum este cazul variaţiilor funcţiilor cardiace, de respiraţie, sau în activitatea
sistemului nervos central, caz în care acestea sunt incluse în clasa a II-a, 2.
Toate dispozitivele destinate administrării sau/şi extragerii fluidelor
terapeutice pentru corpul uman sau a altor substanţe din organism sunt incluse în
clasa a II-a, 1, în afară de cazul în care acțiunea este potenţial periculoasă, cu privire
la natura substanţelor implicate şi metoda aplicată, caz în care sunt incluse în clasa
a II-a, 2. Toate celelalte dispozitive sunt incluse în clasa I, 1.
5.3.3. Reguli speciale
Toate dispozitivele care sunt considerate parte integrantă a substanţei, atunci

când sunt folosite separat şi pot avea un efect pe corpul uman, împreună cu un
154
accesoriu de acționare al acestor dispozitive pot fi considerate ca fiind în concordanță

cu articolul 1 al directivei 65/65/CEE și sunt incluse în clasa a III-a.
Toate dispozitivele folosite pentru contracepţia sau pentru prevenirea bolilor
cu transmisie sexuală sunt incluse în clasa a II-a, 2, în afară de cazul în care acestea
sunt dispozitive implantabile sau dispozitive utilizabile pe termen lung, caz în care
sunt incluse în clasa a III-a. Dispozitivele utilizate pentru dezinfectare, curăţare,
clătire sau dacă este necesar la hidratarea lentilelor de contact sunt incluse în clasa a
II-a, 2. Dispozitivele destinate dezinfectării dispozitivelor medicale sunt incluse în
clasa a II-a, 1. Această regulă nu este aplicată la produsele destinate curăţării
dispozitivelor medicale cu acţiune psihică, așa cum sunt lentilele de contact.
Dispozitivele nonactive utilizate pentru înregistrarea imaginilor de radiații X
pentru diagnosticare sunt incluse în clasa a II-a, 1. Toate dispozitivele care conțin
ţesut animal sunt incluse în clasa a III-a. Ca o excepţie la celelalte reguli, pungile
pentru sânge sunt incluse în clasa a II-a, 2.
5.4. Standardele tehnice
În anul 1993 Comunitatea Europeană a avut o problemă privind numărul

standardelor privind produsele medicale de orice gen, în special cele pentru
produsele biomedicale. Grupurile de lucru sunt în prezent canalizate pe rezolvarea
problemelor urgente. Standardele care au avut cele mai multe probleme înainte de
avizare sunt:
 EN 10993-10, Evoluţia biologică de dispozitive medicale – Partea 10: Test de
iritaţie şi sensibilitate (ISO 10993-10/1995);
 EN 30993-3, Partea 3: Test de toxicitate, carcinogeneză şi multiplicarea
toxicității (ISO 10993-3/1992);
 EN 30993-4, Partea 4: Alegerea testelor privind interacţia cu sângele (ISO
10993-4/1992);
 EN 30993-5, Partea 5: Test de toxicitate – metodele in vitro (ISO 10993-5/1992);
 EN 30990-6, Partea 6: Teste privind efectele locale după implantare (ISO 10993-
6/1994);
 EN 46001: Calitatea sistemelor – instrucţiuni particulare pentru aplicaţiile
standardului EN ISO 29001;
 EN 46001: Calitatea sistemelor – dispozitive medicale – instrucţiuni particulare
privind aplicarea EN ISO 29002;
155
 EN 50103: Ghid privind aplicarea standardelor EN ISO 29001, EN ISO 29002 şi

EN 46002.
5.4.1. Standarde ISO cu aplicabilitate în medicină
1. ISO/TR 9966 - 1989, Implante chirurgicale – Biocompatibilitate - Selecţia

testelor şi metodelor biologice pentru materiale şi dispozitive;
2. ISO/TR 7405 - 1984, Evaluarea biologică a materialelor dentare;
3. ISO, 9000 - 1987, Managementul calităţii şi standarde pentru asigurarea
calităţii – Ghid pentru selecţie şi utilizare;
4. ISO 9001 - 1987, Sisteme de calitate - Modele pentru asigurarea calităţii în
proiectare / dezvoltare / producţie, instalare şi service;
5. ISO 9004 - 1987, Managementul calităţii şi elemente privind calitatea
sistemelor;
6. ISO 4957 - Standard pentru oţelurile de scule;
7. ISO 6508 - 1, Materiale metalice - Încercarea durităţii – Test Vickers - Partea
1 - HV 5 până la HV 100;
8. ISO 6508 - Materiale metalice - Încercarea durităţii –Test Rockwell – Scalele
A, B, C, E, F, G, H;
9. SR ISO 7741, Instrumentar chirurgical - Foarfeci şi forfecuţe – Cerinţe
generale şi metode de încercare - Standard românesc;
10. SR ISO 5832-3 - 1996 (E32), Implante chirurgicale - Produse metalice -
Partea 3 - Deformabilitatea aliajului Ti6Al4V – IDT ISO5832-3 - 1990;
11. ISO 5838-1 - 1995, Implante chirurgicale - Cuie scheletale şi fire - Partea 1-
Cerinţe privind proprietăţile mecanice ale materialelor;
12. SR ISO 9583 - 1995 (E32), Implante chirurgicale - Încercări nedistructive,
Verificarea cu lichide penetrante a implantelor chirurgicale metalice;
13. ISO 7153-1 - 1991, Instrumente chirurgicale - Materiale metalice - Partea 1 -
Oţeluri inoxidabile;
14. ISO 7206-1, Implante chirurgicale - Proteze articulare parţiale şi totale -
Partea 1 - Destinaţia şi clasificarea dimensională;
Partea 2 - Suprafeţe articulare confecţionate din metale, materiale ceramice şi
materiale plastice;
156
16. ISO 7206-3, Proteze articulare ortopedice - Metode de determinare a

proprietăţilor de rezistenţă a componentelor femurale din protezele articulare de
şold, fără aplicarea torsiunii;
17. ISO 7206-4 - 1989, Implante chirurgicale - Proteze de şold parţiale şi totale -
Partea 4 - Determinarea proprietăţilor de rezistenţă a componentelor corpului
femural la aplicarea torsiunii;
Partea 5 - Determinarea rezistenţei bilei protezei şi a zonei gâtului componentei
femurale la încercări statice;
Partea 6 - determinarea proprietăţilor de rezistenţă ale bilei protezei şi ale
componentei femurale;
Performanţele de anduranţă ale componentelor corpului femural, cu aplicarea
torsiunii;
Partea 9 - Determinarea rezistenţei la torsiune a fixării bilei protezei şi a
componentei femurale;
22. ISO 5832-7 - 1994 (E), Implante chirurgicale - Materiale metalice – Aliaje
Co-Cr-Ni-Mo-Fe, forjabile şi deformabile la rece;
23. ISO 5832-1 - 1997 (E), Implante chirurgicale - Materiale metalice -
Deformabilitatea oţelurilor inoxidabile;
24. ISO 5832-2 - 1993 (E), Implante chirurgicale - Materiale metalice -
Deformabilitatea titanului nealiat;
25. ISO 5832-3 - 1996 (E), Implante chirurgicale - Materiale metalice - Încercări
nedistructive;
26. ISO 5832-4 - 1996 (E), Implante chirurgicale - Materiale metalice - Turnarea
aliajelor Co-Cr-Mo;
27. ISO 5832-8 - 1997 (E), Implante chirurgicale - Materiale metalice - Partea 8 -
Deformabilitatea aliajului Co-Ni-Cr-Mo-W-Fe;
Deformabilitatea oţelurilor inoxidabile cu mult azot;
29. ISO 5832-10 - 1997 (E), Implante chirurgicale - Materiale metalice - Partea
10 - Deformabilitatea aliajului Ti5Al2,5Fe;
11- Deformabilitatea aliajului Ti6Al7Ni;
157
12 - Deformabilitatea aliajelor Co-Cr-Mo;
32. ISO 5834-2 - 1985 (E), Implante chirurgicale - Polietilena cu densitate
moleculară ultraridicată;
Cuie scheletale şi sârme Steinmann - dimensiuni;
Cuie scheletale şi sârme Kirschner - Sârme scheletale;
35. ISO 6474 - 1994, Implante chirurgicale - Materiale ceramice cu bază de
alumină de mare puritate;
36. ISO 8828, Implante chirurgicale - Ghid privind întreţinerea şi mânuirea
implantelor ortopedice;
37. ISO 9400 - 1990 (E), Aliaje pe bază de Ni - Determinarea rezistenţei la
coroziune intergranulară;
38. ISO 9583 - 1993, Implante chirurgicale - Testarea nedistructivă cu lichide
penetrante;
39. ISO 9584 - 1993, Implante chirurgicale - Testarea nedistructivă prin
examinarea radiografică a implantelor chirurgicale metalice turnate;
40. ISO 13402, Instrumente de mână pentru chirurgie şi stomatologie -
Determinarea rezistenţei în autoclavă, expunerea la temperatură şi rezistenţa la
coroziune;
41. ISO 13782 - 1996, Implante chirurgicale - Materiale metalice - Aplicaţiile
implantelor chirurgicale din tantal nealiat;
42. ISO 14630 - 1997, Implante chirurgicale - Cerinţe generale privind
materialele inerte.
43. ISO 10993 - Testarea biocompatibilității materialelor.
5.4.2. Standarde europene privind articulaţiile
44. EN 29001 - 1989, Sisteme de calitate - modele pentru asigurarea calităţii în

proiectare, dezvoltare, producţie, instalare şi service;
45. EN 46001 - 1990, Cerinţe specifice pentru aplicarea standardului EN 29001
pentru dispozitive medicale;
46. EN 540, Investigaţia clinică a dispozitivelor medicale pe subiecţi umani;
158
47. EN 550, Sterilizarea dispozitivelor medicale - Validare şi control de rutină

pentru sterilizarea cu oxid de etilenă;
pentru sterilizarea prin iradiere;
pentru sterilizare cu aburi;
50. EN 556, Sterilizarea dispozitivelor medicale - Nivel de asigurare a sterilizării
pentru dispozitivele medicale etichetate ”steril” - Cerinţe;
51. EN 868, Materiale şi sisteme de ambalare pentru dispozitive medicale care
trebuie sterilizate - Partea 1: Cerinţe generale şi metode de testare;
52. EN 980, Simboluri grafice pentru utilizarea în etichetarea dispozitivelor
medicale;
53. EN 1041 - 1998, Informaţii furnizate de producătorii de dispozitive medicale;
54. EN 1441, Analiza de risc a dispozitivelor medicale;
55. SR EN 12011, Instrumentar utilizat în asociere cu implante chirurgicale
neactive - Cerinţe generale.
5.4.3. Standarde în Franţa
56. AFNOR S 90-700, Echipamente medico-chirurgicale - Alegerea testelor

pentru asistarea bicompatibilităţii dispozitivelor şi materialelor medicale;
57. AFNOR NF 90-701, Echipamente medico-chirurgicale - Biocompatibilitatea
materialelor şi dispozitivelor medicale; Metode de extragere;
58. AFNOR NF 90-702, Echipamente medico-chirurgicale - Evaluarea in vitro a
cititoxicităţii materialelor şi dispozitivelor medicale.
5.4.4. Standarde în Italia
59. UNI 9582-1, Biocompatibilitatea materialelor şi dispozitivelor medicale -

Partea 1, Terminologie, exemple de pregătire şi alegere a testelor;
Partea 2, Citotoxicitatea;
Partea 3, Teste de implantologie în sisteme osoase;
159

Partea 4, Teste de pirogenitate;
Partea 5, Iritaţia membranelor mucoaselor orale;
Partea 6, Mutagenitatea;
Partea 7, Toxicitatea sistemică.
5.4.5. Standarde în Marea Britanie
66. BS 5736-1 - 1989, Evaluarea riscului biologic al dispozitivelor medicale

Partea 1: Ghid pentru selecţia metodelor biologice de testare;
67. BS 5736-2 - 1990, Evaluarea riscului biologic al dispozitivelor medicale
Partea 2: Metode de testare pentru implantarea ţesuturilor;
68. BS 5736-3 - 1981, Evaluarea riscului biologic al dispozitivelor medicale -
Partea 3: Metode de testare a toxicităţii sistemice; evaluarea toxicităţii acute a
extractelor din dispozitivelor medicale;
Partea 4: Metode de testare a reactivităţii intracutanate a extractelor din
dispozitive medicale;
Partea 5: Metode de testare a toxicităţii sistemice; evaluarea pirogenităţii
extractelor din dispozitive medicale implantate în iepuri;
71. BS 5736-6 - 1983, Metode de testare a sensibilităţii; evaluarea potenţialului
dispozitivelor medicale de a produce dermatite de contact întârziat;
Partea 7: Metode de testare a iritaţiei pielii de către extractele din dispozitive
medicale;
Partea 8: Metode de testare a iritării pielii de către dispozitivele medicale solide;
Partea 9: Metode de testare a iritării ochilor;
160

Partea 10: Metode de testare a toxicităţii în culturi celulare a extractelor din
dispozitive medicale;
Partea 11: Metode de testare pentru hemoliză;
77. BS 5828 - 1989, Metode pentru evaluarea biologică a materialelor pentru
stomatologie;
78. BS 7251-6 - 1990, Proteze articulare ortopedice - Metode de determinare a
proprietăţilor de rezistenţă a componentelor femurale din protezele articulare de
şold, fără aplicarea torsiunii;
79. BS 7254-4 - 1990, Implante ortopedice - Partea 4: Recomandări pentru
examinarea implantelor şi a ţesuturilor asociate acestora.
5.4.6. Standarde în SUA
80. ANSI/ADA 41 - 1979, Evaluarea biologică a materialelor pentru

stomatologie;
81. ASTM F748-87, Practică pentru selecţia generică a metodelor de testare
biologică a materialelor şi dispozitivelor;
82. ASTM F981-87, Practică pentru evaluarea compatibilităţii biomaterialelor
(neporoase) pentru implante chirurgicale, cu respecterea efectelor materialelor în
muşchi şi os;
83. ASTM F720-81 - 1986, Practică pentru testare pe porcii de Guinea a
alergenilor de contact;
84. ASTM F750-87, Practică pentru evaluarea extractelor materiale din injecţii
sistemice la şoareci;
85. ASTM F813-83 - 1988, Practică pentru evaluarea contactului direct dintre
culturile celulare şi dispozitivele medicale;
86. ASTM F895-84, Metode de testare a difuziei culturilor celulare aplicată
pentru citotoxicitate;
87. ASTM F763-87, Practică a prescurtărilor pentru aplicaţiile materialelor de
implant: Ghid de standarde pentru evaluarea performanţelor celulelor ovariene
ale hamsterului chinezesc;
88. ASTM E1280, Ghid de standarde pentru evaluarea evoluţiei atacului
limfomului la şoareci, pentru mutagenitatea celulelor mamare;
161
89. ASTM F619, Practică standard pentru extracţia materialelor plastice

medicale;
90. ASTM F719, Practică standard pentru testarea biomaterialelor în iepuri,
pentru iritarea primară a pielii;
91. ASTM F749, Practică standard pentru evaluarea extractelor materiale din
injecţii intracutanate la iepuri;
92. ASTM F756, Practică standard pentru evaluarea proprietăţilor hemolitice ale
materialelor;
93. ASTM F1027, Practică standard pentru evaluarea compatibilităţii celulelor şi
ţesuturilor cu materialele şi dispozitivele protetice orofaciale;
94. USP 1987, Teste pentru reactivitatea biologică in vitro;
95. USP 1988, Teste pentru reactivitatea biologică in vivo;
96. USP, XXII - 1990, Formulare naţionale pentru farmacologie în Statele Unite ale
Americii;
97. ASTM F787 - 1992, Specificaţie standard privind aplicaţiile cuielor şi plăcilor
metalice;
98. ASTM F1264 - 1996, Ghid standard privind consideraţiile asupra performanţelor
mecanice ale dispozitivelor de fixare intramedulare;
99. ASTM F366 - 1982 (R1993), Specificaţie standard privind acele şi firele pentru
cusut;
100. ASTM F1717 - 1996, Metode standard de testare a rezistenţei la oboseală şi
la solicitări statice ale implantelor spinale;
101. ASTM F1541 - 1994, Clasificare standard a fixatoarelor scheletale externe;
102. ASTM F1798, Metode standard de testare a proprietăţilor de rezistenţă la
solicitările statice şi la oboseală;
103. ASTM F1582 - 1995, Terminologie standard privind implantele spinale;
104. ASTM F648 - 1984, Specificaţie standard privind polietilena cu densitate
moleculară ultraridicată;
105. ASTM F604 - 1994, Specificaţie standard privind elestomerii siliconici
utilizaţi în medicină;
106. ASTM F138 - 1992, Specificaţie standard privind sârmele şi barele
chirurgicale din oţel inoxidabil;
107. ASTM F139 - 1996, Specificaţie standard privind deformabilitatea tablelor şi
benzilor din oţel inoxidabil 18Cr14Ni2,5Mo, pentru implante chirurgicale (UNS
S31673);
162
108. ASTM F621 - 1992, Specificaţie standard privind oţelurile inoxidabile forjate
destinate chirurgiei;
109. ASTM F745 - 1995, Specificaţie standard privind turnarea oţelurilor
inoxidabile 18Cr12,5Mo, destinate aplicaţiilor de implantare chirurgicală;
110. ASTM F1314 - 1995, Specificaţie standard privind deformabilitatea sârmelor
şi barelor din oţel inoxidabil 22Cr12,5Ni5Mn2,5Mo, destinate implantelor
chirurgicale;
111. ASTM F1350 - 1996, Specificaţie standard privind deformabilitatea sârmelor
de fixare din oţel inoxidabil 18Cr14Ni2,5Mo (UNS S31673);
112. ASTM F1586 - 1995, Specificaţie standard privind deformabilitatea barelor
pentru implante chirurgicale din oţel inoxidabil saturat cu azot
21Cr10Ni3Mn2,5Mo;
113. ASTM F75 - 1992, Specificaţie standard privind turnarea aliajelor Co-Cr-Mo,
cu aplicaţie la fabricarea implantelor chirurgicale;
114. ASTM F90 - 1996, Specificaţie standard privind deformabilitatea aliajelor
Co20Cr15W10Ni, destinate implantelor chirurgicale (UNS 30605);
115. ASTM F562 - 1995, Specificaţie standard privind deformabilitatea aliajului
Co35Ni20Cr10Mo, destinat implantelor chirurgicale;
116. ASTM F688 - 1995, Specificaţie standard privind deformabilitatea plăcilor,
tablelor şi foliilor din aliaj Co35Ni20Cr10Mo, destinate implantelor chirurgicale;
117. ASTM F799 - 1996, Specificaţie standard privind forjarea aliajului
Co28Cr6Mo, destinat implantelor chirurgicale;
118. ASTM F961 - 1996, Specificaţie standard privind forjarea aliajelor
Co-Ni-Cr-Mo, destinate implantelor chirurgicale;
119. ASTM F1091 - 1991 (R1996), Specificaţie standard privind deformabilitatea
sârmelor de fixare chirurgicale din aliaj Co20Cr15W20Ni;
Co28Cr6Mo destinat implantelor chirurgicale;
121. ASTM F67 - 1995, Specificaţie standard privind implantele din titan nealiat;
Ti6Al4V ELI (extra low interstitial) (R 56401), destinat implantelor chirurgicale;
123. ASTM F620 - 1996, Specificaţie standard privind forjarea aliajului Ti6Al4V
ELI destinat implantelor chirurgicale (UNS R 56401);
124. ASTM F1108 - 1997, Specificaţie standard privind turnarea aliajului
Ti6Al4V, destinat implantelor chirurgicale (UNS R56406);
163

Ti6Al4V, destinat implantelor chirurgicale;
126. ASTM F1341 - 1992, Specificaţie standard privind aplicaţiile sârmelor din
titan nealiat, destinat implantării;
Ti6Al4V pentru chirurgie;
Ti18Ni13Zr, destinat implantelor chirurgicale;
129. ASTM F560 - 1992, Specificaţie standard privind aplicaţiile implantelor
chirurgicale din tantal nealiat;
130. ASTM F1377 - 1992, Specificaţie standard privind pulberile de Co-Cr-Mo,
destinate acoperirii implantelor ortopedice;
131. ASTM F1580 - 1995, Specificaţie standard privind pulberile din titan şi aliaj
Ti6Al4V, destinate acoperirii implantelor chirurgicale;
132. ASTM F603 - 1983, Specificaţie standard privind oxidul de aluminiu
ultrapur, destinat implantelor chirurgicale;
133. ASTM F1088 - 1987 (R1992), Specificaţie standard privind fosfatul tricalcic
beta, destinat implantelor chirurgicale;
134. ASTM F1185 - 1988, Specificaţie standard privind compoziţia hidroxiapatitei
ceramice, destinată implantelor chirurgicale;
135. ASTM F1781 - 1997, Specificaţie standard privind implantele articulare
totale pentru degete din elastomeri flexibili;
136. ASTM F1609 - 1995, Specificaţie standard privind acoperirile cu fosfat de
calciu destinate implantelor medicale;
137. ASTM F1612 - 1995, Practică standard privind testele de rezistenţă la
oboseală ciclică pentru artroplastia componentei femurale din articulaţia şoldului;
138. ASTM F1800, Testarea la oboseală ciclică a componentelor intramedulare ale
tibiei, realizate din metal;
139. ASTM F1672 - 1995, Specificaţie standard privind protezele palatine;
140. ASTM F1089 - 1987, Metode standard de testare a rezistenţei la coroziune a
instrumentelor chirurgicale;
141. ASTM F899 - 1995, Specificaţie standard privind barele, bilele şi sârmele din
oţel inoxidabil destinat instrumentelor chirurgicale;
142. ASTM F601 - 1986 (R1992), Practică standard privind inspectarea cu lichide
penetrante fluorescente a implantelor chirurgicale;
164
143. ASTM F629 - 1986, Practică standard privind radiografierea implantelor

chirurgicale turnate;
144. ASTM F86 - 1991, Practică standard privind pregătirea suprafeţelor şi
marcarea implantelor chirurgicale;
145. ASTM F565 - 1985 (R1996), Practică standard privind întreţinerea şi
mânuirea instrumentelor şi implantelor ortopedice;
146. ASTM F983 - 1986, Practică standard privind marcarea componentelor
implantelor ortopedice;
147. ASTM F1801, Practică standard recomandată la testarea coroziunii la
oboseală a materialelor metalice de implant;
148. ASTM F561 - 1987, Practică standard privind analizarea implantelor
ortopedice metalice;
149. ASTM F746 - 1987, Metode standard de testare a coroziunii “pitting” şi în
crevasă a materialelor metalice de implant chirurgical;
150. ASTM F897 - 1984 (R 1993), Metode standard privind măsurarea coroziunii
prin frecare a cuielor şi plăcilor pentru osteosinteză;
151. ASTM F1044 - 1995, Metode standard de testare a acoperirilor metalice
poroase;
152. ASTM F1147 - 1995, Metode standard de testare a rezistenţei la întindere a
acoperirilor cu metale poroase;
153. ASTm F 1160 - 1991, Metode standard de testare a rezistenţei la oboseală
constantă;
154. ASTM F1501 - 1995, Metode standard de testare a rezistenţei la întindere a
acoperirilor cu fosfat de calciu;
155. ASTM F658 - 1995, Metode standard de testare la fisurare a acoperirilor cu
fosfat de calciu.
5.5. Protocoale standardizate destinate analizei implantelor și a

dispozitivelor medicale după explantare
În general, aceste protocoale de lucru recomandă folosirea modalităților de

acoperire cu elemente protectoare în vederea recuperării, manevrării şi analizei după
implantare a dispozitivelor medicale; se recomandă şi înregistrarea probelor după ce
sunt recuperate din pacienţi în timpul operațiilor chirurgicale de revizie, postmortem,
sau ca parte din studiile pe animale. Acest protocol poate fi folosit și pentru analiza
probelor şi fluidelor in vitro, la încercarea la uzură şi pentru simulatoarele articulare.
165
Obiectivul acestor protocoale este prevenirea degradării componentelor sau probelor

care pot altera rezultatele investigaţiilor şi pot conduce la invalidarea rezultatelor
datorită circumstanţelor în care s-au efectuat studiile.
Protocoalele prezentate oferă linii generale privind analizele implantelor
extrase după utilizarea în organism pentru a studia degradarea acestora şi pentru a
permite efectuarea unor comparaţii între rezultatele investigaţiilor unor studii diferite.
Protocoalele sunt divizate în trei faze, unde Faza I este analiza minim nedistructivă,
Faza II este analiza complet nedistructivă, şi Faza III este analiza distructivă.
Protocoalele standardizate privind examinarea şi culegerea datelor după efectuarea
analizelor sunt împărțite în funcție de forma specifică a implantelor, de materialele
utilizate și de aplicaţiile lor caracteristice.
Recomandările trebuie aplicate în concordanţă cu regulile naţionale sau cu
solicitările legale în privinţa prelucrării datelor şi analizelor obținute după extracţia
implantelor şi tăierea ţesuturilor.
Foarte des sunt preluate informații foarte importante privind dispozitivul
implantat de pe suprafaţa de separaţie dintre dispozitiv și ţesut sau din zona de
aderență a ţesuturilor cu implantul. Trebuie acordată o atenție deosebită modului în
care se efectuează prelucrările ţesuturilor adiacente implantelor, pentru a putea fi
detectate eventualele particule inserate în țesut, prin efectuarea unor analize chimice
pentru determinarea produșilor secundari, după ce s-a produs degradarea implantului
și pentru determinarea răspunsului celular de la interfață.
Aplicarea normelor din acest standard poate implica riscuri materiale,
operatorii sau legate de echipamentele utilizate. Ca o măsură de precauţie,
dispozitivele implantate trebuie să fie sterilizate sau minim dezinfectate prin
aplicarea unui procedeu care nu va produce efecte adverse după implantare
dispozitivului sau țesuturilor asociate, evitându-se în același timp afectarea
rezultatelor analizelor post extracție. Este obligatoriu să fie acordată o atenție
deosebită precauțiilor care trebuie luate atunci când se efectuează prelucrarea
ţesuturilor celulare umane, conform standardului ISO 12891-1. Acest standard nu
descrie toate măsurile de siguranţă, fiind responsabilitatea utilizatorilor să aprecieze
corelația dintre siguranţă şi procedurile de păstrare a stării de sănătate prin aplicarea
restricțiilor obligatorii.
166
5.5.1. Documente de referinţă privind analiza implantelor extrase
Standarde ASTM:
1. A 262, Metode privind efectuarea testelor de susceptibilitate la atac intergranular

în oţelrile inoxidabile austenitice;
2. A 751, Metode de cercetare, proceduri, şi terminologie privind analizele chimice
efectuate pe produsele din oţel;
3. C 20, Metode de cercetare privind porozitatea aparentă, absorbţia apei, greutatea
specifică aparentă şi densitatea, șamota pentru cărămizi refractare şi fierberea
apei;
4. C 158, Metode de cercetare privind încovoierea sticlei (determinarea
coeficientului de rupere);
5. C 169, Metode de cercetare privind analizele chimice ale sticlei borosilicate;
6. C 573 Metode de cercetare privind analizele chimice ale șamotei şi aluminei înalt
refractare;
7. C 623, Metode de cercetare pentru determinarea coeficientului lui Young, a
coeficientului de forfecare, şi a coeficientului Poisson pentru sticlă şi sticla
ceramică de rezonanţă;
8. C 633, Metoda de cercetare privind rezistența adeziunii sau coeziunii straturilor
pulverizate termic;
9. C 674, Metode de cercetare privind proprietăţile de încovoiere ale materialelor
ceramice;
10. C 730, Metoda de cercetare privind duritatea Knoop a sticlei;
11. C 1069, Metoda de cercetare privind suprafaţa specifică a aluminei sau a
cuarţului;
12. C 1161, Metoda de cercetare privind rezistența la încovoiere a ceramicelor
avansate la temperatura mediului ambiant;
13. C 1198, Metode de cercetare pentru determinarea coeficienţilor dinamici Young,
a coeficienţilor de forfecare şi a coeficienţilor Poisson pentru ceramicele avansate
cu rezonanţă sonică;
14. C 1322, Metode pentru efectuarea fractografiilor şi pentru caracterizarea
fracturilor originale în ceramicele avansate;
15. C 1326, Metode de cercetare pentru determinarea durităţii Knoop a ceramicelor
avansate;
167
16. C 1327, Metoda de cercetare pentru determinarea durităţii Vickers a ceramicelor

avansate;
17. D 256, Metode de cercetare pentru determinarea rezistenţei la impact a
materialelor plastice cu pendulul Izod;
18. D 412, Metode de cercetare privind vulcanizarea cauciucului şi determinarea
tensiunii termoplastice a elastomerilor;
19. D 570, Metoda de cercetare privind absorbţia apei în materialele plastice;
20. D 621, Metode de cercetare privind deformarea materialelor plastice sub acțiunea
sarcinilor;
21. D 624, Metode de cercetare privind ruperea convenţională după vulcanizarea
cauciucului şi a elastomerilor termoplastici;
22. D 638, Metode de cercetare pentru determinarea proprietăţilor de rezistență la
întindere a materialelor plastice;
23. D 671, Metode de cercetare privind încovoierea la oboseală a materialelor
plastice;
24. D 695, Metoda de cercetare pentru determinarea proprietăţilor de compresiune
ale materialelor plastice rigide;
25. D 732, Metoda de cercetare pentru determinarea rezistenței la forfecare a
materialelor plastice;
26. D 747, Metode de cercetare pentru determinarea coeficientului de încovoiere
aparentă al materialelor plastice prin aplicarea procedeului razei cantileverului;
27. D 785, Metode de cercetare pentru determinarea durităţilor Rockwell ale
materialelor plastice şi ale izolatorilor electrici;
încovoiere ale materialelor plastice ranforsate sau neranforsate şi ale izolatorilor
electrici;
29. D 792, Metode de cercetare pentru determinarea densității şi a greutății specifice
pentru materialele plastice;
30. D 1004, Metode de cercetare pentru determinarea rezistenţei la ruperea inițială a
peliculelor și acoperirilor cu materiale plastice;
31. D 1042, Metode de cercetare privind modificările dimensiunilor liniare ale
materialelor plastice în condițiile menținerii accelerației;
32. D 1238, Metode de cercetare pentru determinarea vitezei fluxului de extrudare a
materialelor termoplastice;
33. D 1239, Metode de cercetare pentru determinarea rezistenţei peliculelor din
materiale plastice la extragerea chimicalelor;
168
34. D 1242, Metode de cercetare pentru determinarea rezistenţei la abraziune a

materialelor plastice;
35. D 1505, Metode de cercetare pentru determinarea densității materialelor plastice
și a densităţii gradientului tehnic;
compresiune a materialelor plastice celulare rigide;
37. D 1622, Metode de cercetare pentru determinarea densității aparente a
materialelor plastice celulare rigide;
38. D 1623, Metode de cercetare pentru determinarea forțelor de adeziune ale
materialelor plastice celulare rigide;
39. D 1708, Metode de cercetare pentru determinarea tensiunilor materialelor
plastice folosind probe pentru microtensiune;
40. D 2240, Metode de cercetare pentru determinarea proprietăților de duritate a
cauciucului;
41. D 2842, Metode de cercetare pentru determinarea absorbţiei apei în materialele
plastice celulare rigide;
42. D 2857, Metode de cercetare pentru determinarea viscozității soluţiilor diluate ale
polimerilor;
43. D 2873, Metode de cercetare pentru determinarea porozității interne a policlorurii
de vinil (PVC) prin utilizarea metodelor de introducere a mercurului;
44. D 2990, Metode de cercetare pentru determinarea tensiunii, compresiunii şi
alunecării la încovoiere şi fluajul la rupere al materialelor plastice;
45. D 3016, Metode pentru utilizarea exclusivă a analizei cromatografice a lichidelor
pentru determinarea legăturilor;
46. D 3417, Metode de cercetare pentru determinarea entalpiilor de topire şi
cristalizare a polimerilor cu analiza calorimetrică diferenţială (DSC);
47. D 3418, Metode de cercetare pentru determinarea temperaturilor de transfer
pentru polimeri cu analiza calorimetrică diferenţială;
48. D 3919, Metode pentru măsurarea cantităților de microelemente în apă, prin
absorbţia spectrofotometrică a grafitului atomic din cuptorul de calcinare;
49. D5152, Metode privind extractul apos din solidele reziduale, pentru efectuarea
testelor de toxicitate;
50. D 5296, Metode de cercetare pentru determinarea distribuţiei greutăţii moleculare
a polistirenului prin analize cromatografice;
51. E 3, Metode pentru obținerea spectrelor metalografice;
52. E 7, Raport privind terminologia în metalografie;
169
53. E 8, Metode de cercetare pentru încercarea la tracţiune a materialelor matalice;

54. E 10, Metode de cercetare pentru determinarea durității Brinell (HB) a
materialelor metalice;
55. E 18, Metode de cercetare pentru determinarea durității Rockwell şi a durității
superficiale Rockwell a materialelor metalice;
56. E 45, Metode de cercetare pentru determinarea volumului incluziunilor din
oţeluri;
57. E 92 Metode de cercetare pentru determinarea durității Vickers a materialelor
metalice;
58. E 112, Metode de cercetare pentru determinarea dimensiunii medii de grăunte;
59. E 120, Metode de cercetare pentru analizele chimice ale titanului şi aliajelor de
titan;
60. E 135, Raport privind terminologia chimiei analitice pentru metale, minereuri şi
materiale înrudite;
61. E 168, Metode privind tehnicile generale pentru analizele cantitative în infraroşu;
62. E 204, Metode pentru identificarea materialelor prin spectroscopie de absorbţie în
infraroşu folosind codul de culori ASTM şi clasificarea indicelui chimic;
63. E 290, Metode de cercetare pentru testarea rezistenței la încovoiere a
materialelor ductile;
64. E 353, Metode de cercetare privind analiza chimică a oțelurilor inoxidabile,
refractare, Maraging şi a altor aliaje tip Cr-Ni-Fe similare;
65. E 386, Metode pentru redarea datelor analizelor de rezonanță magnetică nucleară
și de spectroscopie de înaltă rezoluție;
66. E 407, Metode pentru microgravarea metalelor şi aliajelor;
67. E 663, Metode privind spectroscopia de absorbţie atomică;
68. E 883, Sisteme ghid privind microfotografia în lumină reflectată;
69. E 986, Metode pentru microscopia electronică de baleiaj;
70. F 619, Metode pentru extragerea materialelor plastice medicale;
71. F 981, Metode pentru impunerea compatibilităţii biomaterialelor pentru
implantele chirurgicale în concordanță cu efectele produse asupra muşchilor şi
oaselor;
72. F 1147, Metodă de cercetare privind încercarea la tracţiune a straturilor din fosfat
de calciu şi a acoperirilor metalice;
73. F 1877, Metode pentru caracterizarea particulelor.
74. ISO 12891-1, Recuperarea şi analizarea dispozitivelor medicale implantabile,
Partea 1: Metode standardizate pentru recuperare şi prelucrare.
170
5.5.2. Terminologie și metode de analiză
Definiţii ale termenilor specifici după apariţia contaminării microbiene
Antisepticul este un bactericid este folosit pe o peliculă sau ţesut viu în scopul
de a inhiba sau distruge microorganisme.
Decontaminarea este un proces sau tratament în urma căruia se obține un
dispozitiv medical, instrument cu suprafaţa intactă.
Dezinfectantul este un bactericid folosit exclusiv pentru distrugerea
microorganismelor prezente pe suprafețele obiectelor.
Dezinfectarea - în general sterilizarea este mai riguroasă decât dezinfectarea.
Sterilizarea este o procedură fizică sau chimică de distrugere a tuturor
microbilor vii.
Metodele propuse, prevăzute pentru colectarea datelor clinice, a analizelor
ţesuturilor adiacente şi a rezultatelor obținute după caracterizarea materialelor sunt
absolut necesare atunci când un implant este extras după efectuarea unui studiu clinic
sau in vivo, pe animale. De asemenea, există aplicații și pentru produsele rezultate în
urma analizei mostrelor şi fluidelor de lubrefiere utilizate pentru efectuarea testelor
de rezistenţă la frecare in vitro.
Datele obținute după investigațiile clinice sunt reproduse inclusiv pentru
redarea istoricului controalelor, testelor pe culturi de celule și pe țesuturi şi sunt
completate de observațiile privind poziționarea implantului efectuate prin
radiografiere cu radiații X.
Protocoalele de lucru prevăd prelucrarea țesutului prelevat de pe suprafața
implantului şi a ţesuturilor adiacente şi a fluidelor, datele obținute fiind foarte
importante pentru corelarea cu rezultatele următoarelor analize. Aceste protocoale
sunt notate cu a, b și c și se pot exprima astfel: a) examinarea histologică şi
imunohistologică a ţesuturilor și celulelor; b) analize chimice ale ţesuturilor pentru
identificarea şi cuantificarea proceselor de corodare a implantului sau de degradare a
produselor auxiliare; c) recoltarea de probe din ţesuturile adiacente şi din fluidele
prezente în mediul respectiv, pentru a fi posibilă efectuarea unor măsurători
ulterioare privind concentrația particulelor desprinse din implant și migrate în zonele
adiacente.
Caracterizarea materialelor include observarea şi descrierea dispozitivelor
extrase şi a ţesuturilor celulare adiacente, determinarea compoziţiei chimice,
171
examinările macroscopice şi microscopice şi determinarea proprietăţilor mecanice.

Avizarea rezultatelor obținute se poate face urmând trei stadii principale:
 Stadiul I - este considerat a fi acela care cuprinde o analiză minimă, esenţială
pentru examinarea de rutină a tuturor tipurilor de materiale;
 Stadiul II - este nedistructiv, dar prevede observarea mai multor detalii;
nominalizează studiile speciale pentru anumite dispozitive cu sau fără funcţii
degradate, produse din toate tipurile de materiale;
 Stadiul III - include metodele distructive şi protocoalele specifice materialelor,
pentru caracterizarea fractografică, microstructurală şi pentru obținerea
compozițiilor chimice, dar și a proprietăţilor fizice şi mecanice.
Investigarea dispozitivelor medicale implantabile extrase din organism şi a
ţesutului adiacent poate fi foarte valoroasă pentru aprecierea complicaţiilor clinice
asociate folosirii unor modele caracteristice ale dispozitivelor protetice; poate
dezvolta cunoaşterea performanţelor şi a interacţiunilor clinice dintre implante şi
organism; există posibilitatea prevederii performanţelor şi siguranţei implantului;
astfel, pot fi dezvoltate materiale biocompatibile pentru confecționarea implantelor
şi a dispozitivelor medicale cu performanţă îmbunătățită. Comparând modelul
implantului extras din organism și morfologia particulelor desprinse din suprafața
acestuia cu rezultatele testelor efectuate in vitro, se poate asigura o înţelegere mai
bună a testelor care necesită efectuarea simulărilor in vitro.
Cea mai bună cale de obținere a informațiilor privind interacțiunea
implantelor cu țesuturile este aceea de a efectua studii detaliate asupra interfeței
dintre acestea. Metodele apropiate din punct de vedere al importanței sunt cele care
prevăd efectuarea unor studii privind particulele desprinse din implante și analizele
privind determinarea compoziției chimice pentru produsele descoperite în apropierea
implantelor, odată cu aprecierea degradării, evaluarea histologică și răspunsul
țesutului la implantare.
Pentru ca analiza să fie corectă, este esenţial ca dispozitivul şi ţesutul celular
asociat să fie îndepărtate astfel încât să nu le fie afectate forma și structura. Este de
asemenea esenţial ca aceste ţesuturi să fie prelucrate printr-o metodă care va evita
contaminarea cu microbi din mediul înconjurător.
Orice analiză distructivă a implantelor este recomandat să fie efectuată astfel
încât să fie evitată distrugerea aspectelor și a caracteristicilor importante pentru
caracterizarea corectă, așa cum prevăd recomandările din standardul E 860. Această
recomandare a standardului trebuie aplicată în acord cu regulile naţionale și cerinţele
legale privind prelucrarea şi analizarea implantelor extrase şi a ţesuturilor.
172
Pe parcursul procesului de extragere a implantului din organism pot fi

observate o serie limitată de aspecte, care cuprinde detalii privind suprafața de
separație și, doar intuitiv, sterilizarea sau dezinfectarea efectuată înaintea implantării.
Asemenea observaţii sunt posibile numai în condițiile în care sunt respectate
precauţiile aseptice corespunzătoare.
Parte din protocoalele de investigații distructive exclud orice alt tip de analize.
Aşadar, este esenţial ca prelucrarea dispozitivelor, implantelor şi a ţesuturilor să fie
în acord cu scopul pentru care sunt efectuate, incluzând analizele care pot fi făcute
ulterior. În timpul recoltării ţesuturilor pentru efectuarea analizelor privind
compoziția chimică este foarte importantă folosirea numai a acelor substanțe și
instrumente care nu conţin materiale sau elemente de interes pentru analiza
respectivă, pentru a fi evitate contaminările.
5.5.3. Riscuri și metodologii de colectare a informațiilor clinice
Prelucrarea implantelor extrase şi a ţesuturilor poate implica prelucrarea unor

părți contaminate cu substanțe infecţioase. Una dintre metodele de protejare a
personalului împotriva contaminărilor ar fi vaccinarea împotriva hepatitei B. Ca o
măsură de precauţie, implantele extrase trebuie să fie sterilizate printr-un procedeu
adecvat, care să nu determine apariția unor efecte adverse asupra implantelor.
Există și situaţii în care ţesuturile sau implantele nu pot fi sterilizate sau
dezinfectate anterior efectuării analizelor, spre exemplu datorită cerințelor speciale
ale protocoalelor specializate care precizează posibilitatea apariției unor efecte
adverse asupra ţesutului sau proprietăţilor materialelor. Detalii privind recomandările
corelate cu prelucrarea şi manipularea implantelor și a țesuturilor în cadrul
laboratoarelor pot fi găsite în standardul ISO 12891-1.
Informaţiile clinice trebuie obţinute în funcție de tipul implantului şi de
motivul pentru care se efectuează evaluarea. Cantitatea informațiilor obținute
depinde de poziționarea implantului și de circumstanţele care au condus la extragere.
Ca un minim, informaţia clinică privind dispozitivele și implantele extrase trebuie să
cuprindă:
 Date privind implantarea şi despre extragere; identificarea spitalelor sau secțiilor
medicale unde implantarea dispozitivului sau implantului, dar şi extragerea
acestora, poate fi perfecţionată;
173
 Date confidenţiale, unice, așa cum sunt codul de identificare al pacientului, tipul
implantului, poziționarea acestuia și datele preluate în timpul extragerii;
 Identificarea dispozitivului (numele produselor şi numărul de catalog al
dispozitivului);
 Lotul dispozitivului şi numărul de fabricaţie;
 Identificarea cauzelor care au condus la extragere (diagnostic clinic).
În ceea ce privește destinaţia studiilor efectuate asupra implantelor extrase,
următoarele informaţii sunt considerate esenţiale:
 Vârsta şi sexul pacientului sau animalului;
 Declaraţia pacientului privind interacțiunea și activitățile acestuia la nivelul
dispozitivului sau implantului;
 Aprecierea medicului privind inflamaţia, poziţionarea infecţiei în jurul
implantului sau degradarea ţesutului, așa cum este osteoliza;
 Orientarea relativă a implantului în corpul pacientului; este sugerată necesitatea
aproximării extremităţii dispozitivului sau implantului, prin identificarea și
marcarea pe scheme sau radiografii.
Corelat cu datele preluate conform procedurilor prezentate, este necesară și
preluarea unor imagini fotografice intraoperatorii. După analiza preliminară a
ansamblului, este recomandat ca dispozitivul sau implantul să fie îndepărtate față de
suprafaţa tisulară. Totuşi, păstrarea intactă a suprafeţei nu trebuie să pună în pericol
vindecarea rănii şi siguranţa pacientului.
În cazul studiilor efectuate pe animale, legate de răspunsul ţesutului la
contactul cu implantele, acestea trebuie îndepărtate cu cel puțin 4 mm de ţesut
adiacent, așa cum este specificat în standardul F 981.
5.5.4. Analiza interfețelor implant-ţesut și histopatologia țesuturilor
Examinarea macroscopică a țesuturilor trebuie efectuată în condițiile

prezentate în cele ce urmează. Descrierea patologiei țesutului adiacent implantului
trebuie certificată prin aprecierea modificării culorii, prin observarea cu ochiul liber
neprotejat cu mijloace care pot modifica paleta de culori, sau cu un obiectiv
manipulat manual. Se certifică orice diferenţă între suprafața țesutului din jurul
implantului şi ţesuturile care nu au un contact direct cu implantul.
174
Deoarece culoarea ţesutului este modificată de procedura de sterilizare şi de

metodele de fixare, este recomandată efectuarea observaţiilor care impun preluarea
imaginilor fotografice de pe secțiunile histologice înaintea sterilizării.
În cadrul metodelor de pregătire a probelor, tăierea ţesutului este procedura
standard de laborator premergătoare procedurilor de deshidratare histologică,
includere în parafină şi secţionare. Există posibilitatea utilizării unor proceduri
speciale, în funcție de tipul probei, care includ păstrarea pentru diferite perioade de
timp în soluții de hematoxylin şi eosin (H&E), sau toluidină de colorație albastră,
care este recomandată atunci când este necesară diferențierea coloristică la microscop
a țesuturilor moi și dure. Substanțele speciale pentru colorație, de exemplu, von
Kassa, Masson, Movat, pot fi utilizate ca indicatori care modifică foarte bine
contrastul și colorația probelor în funcție de compoziția și tipul acestora.
Standardul pentru pregătirea probelor extrase din organisme prevede
obligativitatea obținerii unei descrieri histopatologice a ţesutului, a suprafeței
implantului, precum și a mostrelor prelevate din ţesutul adiacent, cum este matricea
extracelulară, a modificărilor necrotice, a grosimii capsulei fibroase, a tipurilor de
celule, a impurităţilor, a hiperplaziei, a displaziei și a tipurilor de reacţii inflamatorii.
Dacă materialul implantului este poros, atunci analizele de ţesuturi trebuie să
includă evaluarea reacţiei observate între pori, dar și cea din ţesuturile adiacente.
Pentru efectuarea studiilor speciale privind reacţiile ţesutului este recomandată
folosirea unei scheme cantitative exacte, redată în standardul F 981.
Deoarece unele materiale polimerice, cum este cimentul polimeric pentru
fixarea ososasă, sunt alterate dacă intră în contact cu soluţiile folosite în histologia
uzuală, se pot utiliza tehnici speciale care să protejeze materialele înainte de
prelucrarea histologică.
Protocoalele speciale de lucru pentru imunohistochimie şi histopatologie pot
fi utilizate pentru identificarea tipurilor particulare de celule şi pentru identificarea
răspunsurilor matricei extracelulare a ţesutului aflat în contact cu materialele utilizate
pentru confecționarea implantelor şi a dispozitivelor protetice.
Semnele caracteristice urmărite sunt prezenţa de imunoglobuline pe limfocite
pentru a indica celulele B, sau de monocite / macrofage pentru a indica declanşarea
reacțiilor. Prezenţa semnelor de CD2 indică apariția unor celule imature de tip T, iar
prezenţa semnelor de CD3 indică celulele mature T şi prezența macrofagelor activate.
Protocoalele constau din descrierea unor serii de paşi sau metode care trebuie
urmărite pentru aprecierea corectă a indicilor de interes, care nu trebuie să fie
amplificați sau inhibați în urma efectuării operațiilor de prelevare sau pregătire a
175
preparatelor. Mai întâi este folosit un anticorp specific pentru semnul CD

(caracteristic pregătirii probelor prelevate de la şoareci, nerecomandate celor de la
oameni). Apoi este folosit un anticorp biotinilat (caracteristic pregătirii probelor
prelevate de la capre, nespecific celor de la şoareci); ulterior este favorabilă tratarea
cu biotină, în scopul amplificării reacţiilor. Strept-avidin-peroxidaza este adăugată
ulterior pentru a fixa biotina şi pentru a imobiliza peroxidaza. În cele din urmă, este
adăugat un substrat care va reacţiona cu peroxidaza, schimbând culoarea
precipitatului. Diaminobenzidina (DAB) este utilizată foarte des, deşi în momentul
de față sunt disponibile diferite tipuri de substrat pentru echipamentele automate.
Rezultatul final este oxidarea peroxidazei de către DAB, rezultând un precipitat
galben-maroniu corespunzător poziţiei din reacţie. Se pot aplica substanțe pentru
colorare, cu hematoxilină, pentru a spori vizibilitatea celulelor.
Reactivii folosiţi sunt produși de mai multe companii, printre care și Dako,
Becton Dickinson, Kirkegaard & Perry şi Oncogene:
 anticorpi pentru detectarea semnelor specifice (CD2, CD3);
 biotinilat de capră, neutilizabil pentru probele prelevate de la şoarece sau iepure;
 strept avidin peroxidaza;
 diaminobenzidina (DAB), sau alte substraturi corespunzătoare.
Metodele pentru fixarea și analizarea țesuturilor implică derularea unor etape
foarte exacte.
 Probele sunt deparafinate în xilen pentru cinci minute de câte două ori, şi după
aceea sunt rehidratate cu etanol absolut pentru trei minute, urmat de etanol 95%
pentru trei minute şi etanol 70% pentru trei minute.
 Ulterior, probele sunt introduse într-o soluţie de peroxid de hidrogen în metanol
pentru 30 de minute, pentru a diminua nivelul semnalului de fundal al
peroxidazei în ţesut. Urmează clătirea în apă ultrapură deionizată, poziționarea
în sare tampon şi așezarea cu partea uscată în sus.
 Indicatorul este mutat după aceea într-o cameră de umiditate, izolat cu tampon şi
este adăugat primul anticorp. Ulterior, proba este incubată peste noapte, clătită
cu tampon, drenată şi înclinată pentru uscarea ţesutului.
 Urmează adăugarea celui de al doilea anticorp, biotinolatul. Acesta este de
obicei cel de capră, nespecific şoarecelui sau iepurelui. Acesta este incubat
pentru 30 de minute, clătit, după care este adăugată strept avidin peroxidaza.
 Strept avidin peroxidaza este incubată pentru 30 de minute, clătită, după care
este adăugat un substrat, care poate fi DAB. Modificarea culorii este urmărită
176
sub microscop, oprind acţiunea agentului de colorare cu apă; imediat după aceea,
planul de alunecare este înmuiat în tetraoxid de osmiu pentru fixarea finală.
Metoda utilizată pentru detectarea producerii de citokine în ţesuturi trebuie
folosită cu precauție, deoarece interpretarea rezultatelor este influențată de
substanțele mediatoare solubile care părăsesc rapid locul de origine.
Analiza compoziției chimice a ţesuturilor se poate efectua prin diferite
metode fizico - chimice: spectrometrie de absorbție atomică (AAS), spectrometrie de
absorbție atomică în cuptor de grafit (GFAAS), spectrometrie de emisie optică în
câmp de plasmă inductivă (ICP - OES) sau prin spectroscopie de masă (ICPMS).
Standardul pentru AAS recomandă utilizarea unor soluţii cu concentrații
exacte (reactivi MCB, Fisher, sau VWR) care ajută la determinarea curbelor de
calibrare. Soluţiile de calibrare ar trebui să fie pregătite conform standardului D 3919,
folosindu-se aceeaşi soluţie de bază la toate mostrele de testat. Soluţiile cu
concentraţii mici ar trebui preparate zilnic, pentru a fi proaspete. Sensibilitatea
măsurătorilor şi tipul intervenției asupra probelor depind de elementul chimic căutat
în determinarea respectivă. Toți agenții de fixare, chimicalele şi solvenţii trebuie să
fie de puritate analitică.
Prelucrarea ţesuturilor pentru efectuarea analizelor chimice necesită unele
precauţii speciale care să asigure certitudinea că mostrele nu sunt contaminate cu
diferite elemente chimice în timpul pregătirii. Cuţitele chirurgicale sau instrumentele
folosite pentru practicarea inciziilor în ţesuturi trebuie să fie alese astfel încât să fie
evitată contaminarea în timpul efectuării operațiilor de detașare. Este recomandată
folosirea unor cuţite din ceramică sau sticlă pentru pregătirea probelor asociate cu
implantele metalice. Cuţitele din sticlă nu sunt însă recomandate pentru analizele
efectuate pe materiale care pot conține siliciu.
După prelevare, țesuturile trebuie transferate în containere din plastic sau
sticlă de înaltă calitate, care pot fi curăţate sau neutralizate cu substanțe care nu pot
produce contaminarea. Nu este recomandată curăţarea cu acizi a suprafețelor din
sticlă, deoarece se pot produce diferite forme de atac asupra suprafețelor, din care se
pot elibera ulterior compuși ai siliciului. Transferul ţesuturilor trebuie efectuat într-un
mediu ambiant purificat și filtrat.
Concentraţia speciei metalice în ţesutul celular poate să varieze conform
amplasării probei în zona implantului. De aceea este foarte importantă înregistrarea
atentă a zonei din care s-a prelevat proba.
Metodele destinate determinării compoziției chimice a țesuturilor utilizează
uneori soluții din țesuturile pentru analiză, care sunt dizolvate în diferite substanțe
177
care pot avea stabilitate redusă. Din acest motiv este uneori imposibil să se asigure
reproductibilitatea rezultatelor. Capacitatea de dizolvare a ţesuturilor este influenţată
de metoda de fixare.
Materialele utilizate pentru analizarea mostrelor de sânge de la animale sau
oameni trebuie să fie de tipul polipropilenei. Sângele poate fi închegat la temperatura
camerei şi centrifugat 30 de minute pentru a despărţi serul şi părţile închegate.
Celulele sau globulele roșii din sânge pot să primească tratamente speciale
care pot conduce la separarea conţinuturilor celulelor de membranele celulare.
Celulele sunt spălate şi centrifugate de trei ori în soluție fiziologică salină pentru a
elimina serul rămas după prima parte a procesului. Particulele celulare rezultate sunt
tratate ulterior cu Triton, pentru a elibera conţinuturile intracelulare. Acestă soluţie
este pipetată ulterior și diluată de două ori cu l% acid nitric. Ulterior, membranele
sunt dizolvate în 50% acid nitric și pregătite pentru analiză. Ţesutul prelevat din zona
implantelor sau din capsulele din articulaţie trebuie cântărit şi plasat în ambalaje de
plastic.
Probele de os pot fi supuse la două tipuri de operații principale: mineralizarea
şi demineralizarea. Oasele sunt introduse în soluție de NHCl 0,5% pentru 48 h la
temperatură de 4oC, ceea ce va conduce la producerea demineralizării. Probele
demineralizate sunt introduse ulterior în acid nitric 50% pentru a asimila partea
organică dintr-o substanță de tipul cauciucului.
Analizele chimice prin ardere în spectrometre cu flacără de tip AAS trebuie
analizate conform procedurilor specificate de producător și în conformitate cu
standardele E 663 şi E 135.
Analizele efectuate prin metoda GFAAS trebuie să respecte standardul
D 3919, în concordanță cu specificaţiile fabricantului privind lungimea de undă
analitică şi lăţimea fantei aparatului. Analizele privind compoziția chimică efectuate
prin metoda ICP trebuie să respecte standardul E 1479.
5.5.5. Analiza ţesuturilor și a fluidelor pentru determinarea

concentrației de particule
Analizele efectuate pentru determinarea concentrației de impurităţi pot fi

făcute histopatologic, conform procedurilor prezentate anterior, prin separarea
particulelor din fluidul asimilat în țesut.
178
Pregătirea ţesutului se face inițial prin uscare, în funcție de tipul țesutului de

analizat. Dacă ţesutul este încapsulat în parafină, trebuie ulterior deparafinat cu xilen,
brusc, la temperatura camerei, după care trebuie spălate cu etanol 100%. Dacă ţesutul
a fost păstrat în formol, trebuie deshidratat în mai multe etape prin spălare în alcooli,
folosind protocolul histologic şi infiltrat ulterior cu etanol 100%. Dacă ţesutul este
proaspăt, trebuie îngheţat şi separat de incluziunile din suport.
După cântărirea țesutului va fi determinat volumul fluidului, prin diferență.
Pentru determinarea greutății nete de ţesut uscat acesta trebuie să fie uscat îngheţat,
tăiat felii şi porționat cu un cuţit ceramic, după care este cântărit cu o microbalanţă.
După cântărire țesutul trebuie introdus în fiole de polistiren spălate de acid.
Alegerea protocolului de lucru pentru determinarea cantității de particule din
țesut depinde parţial de tipul particulei de interes, spre exemplu metal contra polimer,
şi de tipul de ţesut în care acestea au fost inserate.
Pentru acest tip de determinări sunt utilizați următorii reactivi:
 Apă ultrapură - distilarea H2O și filtrarea de particule mai mari de 0,2 μm;
 Fosfat tamponat - 3,55 g Na2HPO4, 3,45 g NaH2PO4, 3,26 g EDTA, diluate în
100 ml apă ultrapură;
 Soluţie de papaină - l ml fosfat tamponat: 100 μL papaină pură, 3,26 mg N -
acetil-cisteină, 9 ml apă ultrapură;
 Baze puternice - țesuturile sunt asimilate în soluţie de hidroxid de sodiu cu
concentrații cuprinse între 1 și 10 N NaOH (5-50 ml/g de ţesut), sau în hidroxid
de potasiu 2NKOH (10 ml/g de ţesut), sau 4M KOH (2 ml/gram de ţesut);
 Propan - 2000 U/ml, 50 mM tris, 75 mM NaCl.
Procedura pentru asimilarea în papaină are următoarele etape:
 Se introduce un gram de probă din ţesut într-un tub conic curat, de 50 ml;
 După adăugarea a 5 ml de soluţie de papaină, se centrifughează;
 Proba este incubată la 65oC pentru 24 h. Dacă nu s-a produs dizolvarea, se
adiţionează 100 μl papaină şi se centrifughează;
 Particulele obținute după centrifugare se spală în 10 cm3 de apă fierbinte și se
filtrează.
Procedura pentru asimilarea particulelor în baze tari şi pronază este
următoarea:
 Probele de ţesut sunt clătite în fosfat tamponat salin și introduse într-un tub de
sticlă de15 ml.
 Se adaugă 2 ml de 4M KOH.
 Se incubează la 56oC pentru 48 h și se agită din când în când.
179
 Se centrifughează pentru o oră. Pentru a uşura sedimentarea materialelor solide

se adaugă 6 ml de 95% etanol la 2 ml alicote.
 Materialele solide se spală în apă distilată, amestecând, şi se introduc la 37oC
pentru 8 h; se amestecă împreună cu etanolul în exces şi se repetă centrifugarea
pentru o oră. Se repetă procedura de spălare de trei ori.
 Se asimilează materialele organice cu materialele solide în pronază la 37oC
pentru 24 h. Pe parcursul primelor 5 minute în pronază impurităţile solide sunt
ultrasonate, ceea ce conduce la dezagregarea particulelor.
 Impurităţile solide sunt spălate de trei în apă distilată.
 Impurităţile solide sunt reintroduse în sistem (0,5 ml impurităţi solide / 3 ml de
etanol) şi după adăugarea unui volum egal de hexan se centrifughează.
 Transferând particule de cremă colorată conţinând particule polimerice, care
stabilizează la suprafaţa hexan - etanol într-un tub steril, impurităţile de metal şi
particulele de os vor sedimenta.
 Frecvent se adaugă hexan sau etanol în tubul care se rotește. Se recoltează
mostrele de particule de polietilenă.
 Se adaugă 2 ml de etanol şi se evaporă resturile de hexan.
 Se adaugă etanol în exces în tub şi se centrifughează 30 de minute.
 După înlăturarea supernatantului se resuspendă impurităţile metalice în KOH la
56oC pentru 8 h.
 Se adaugă etanol în exces în tub şi se centrifughează pentru 30 minute;
 După înlăturarea supernatantului și a particulelor în suspensie într-un mililitru de
apă distilată, se incubează pentru 8 h și se centrifughează în etanol. Se repetă
procedura de spălare de trei ori.
 După ultrasonare pentru 5 minute se transferă particulele prin curăţare pe suporți
de probe pentru SEM şi se efectuează analiza de particule.
Impurităţile obţinute prin procedura prezentată anterior pot conține particule
dintr-un domeniu larg de dimensiuni şi cu morfologii diferite, fiind posibilă și
aglomerarea particulelor. Pentru a evita apariția acestui fenomen sunt necesare câteva
operații suplimentare de filtrare care pot produce o izolare eficace a particulelor de
interes.
Efectuând operațiile corespunzătoare etapelor prezentate, pot fi obținute
particule cu dimensiuni submicronice. Acestea sunt analizate prin microscopie optică
sau microscopie electronică de baleiaj, fiind posibilă și numărarea particulelor cu
ajutorul programelor specializate. În acest mod, particulele pot fi caracterizate și din
punct de vedere al morfologiei.
180
Caracterizarea morfologică a particulelor recuperate din 10-200 μm de soluţie

de particule care sunt filtrate folosind filtru de polibicarbonat cu orificii de 0,2 μm şi
filtre cu orificii de 0,4 μm (nitroceluloză, Millipore, Nucleopore) se poate efectua
numai prin microscopie electronică de baleiaj. Filtrele cu pori mari pot fi tăiate în
jumătate, anhidrid, la 50oC şi acoperite pentru observarea prin microscopie optică cu
lumină transmisă și polarizată.
Particulele cu dimensiuni nanometrice pot fi obținute prin filtrări succesive.
Impurităţile mai mari sunt îndepărtate cu filtre secvenţiale de la 10 la 0,1 μm, cu
membrane de tip ciclopore (Whatman), sau cu filtre din polibicarbonat cu găuri de la
0,03 la 0,01 micrometri (Millipore, Nucleopore & Osmonics/Poretics). Aceste filtre
pot capta particulele datorită mişcării browniene. Se poate efectua și o filtrare mai
bună cu filtre ceramice sinterizate, pentru separarea viruşilor şi a bacteriilor. Aceste
filtre pot avea dimensiunile porilor de ordinul a 25 nm. Pentru analizele de
microscopie electronică de baleiaj (SEM), filtrul ar trebui să fie lipit pe un suport de
probe SEM cu bandă de carbon dublu-adeziv și acoperite cu un strat de 100-200 Ǻ de
aur sau platină. SEM-ul este folosit de obicei pentru a caracteriza particule cu
dimensiuni de la 50 nm la l cm. Pentru microscopia electronică de transmisie (TEM),
particulele de pe filtru pot fi resuspendate în izopropanol şi apoi pipetate pe grile
subţiri de carbon sau celuloză. TEM-ul este de obicei folosit pentru a caracteriza
particule cu dimensiuni de la 5 nm la 500 μm.
Caracterizarea particulelor din punct de vedere al morfologiei se poate
efectua conform standardului F 1877.
5.5.6. Analiza componentelor implantelor extrase
Primul pas în ceea ce privește analiza implantelor extrase este studierea

documentației de execuție a reperelor respective. Trebuie efectuată o analiză separată
pentru fiecare componentă a implantului sau dispozitivului medical explantat, fiind
necesară o notare a dimensiunilor și formelor principale. Standardul E 1188 descrie
foarte bine ordinea operațiilor și procedurile de analiză pentru explante:
 Descrierea dispozitivului;
 Identificarea tipului dispozitivului şi descrierea tuturor componentelor
recuperate;
 Înregistrarea fabricantului şi a catalogului cu numerele de serie;
 Înregistrarea altor informaţii utile care descriu dispozitivul.
181
Examinarea macroscopică este deosebit de importantă și se efectuează cu

ochiul liber sau cu ajutorul unui stereo-microscop, în scopul examinării tuturor
suprafețelor componente ale explantelor, pentru evidențierea apariției unor eventuale
defecte. Înregistrarea datelor se face tabelat, conform unor formulare speciale.
Examinarea vizuală pentru evidenţierea rupturilor și a fisurilor mecanice
trebuie efectuată imediat după parcurgerea pasului anterior, pentru că este foarte
important ca această analiză să fie de tip nedistructiv. După identificarea defectelor
de acest tip se poate efectua o înregistrare fotografică a zonelor afectate ale
explantelor.
A doua etapă este reprezentată de analiza efectivă a explantelor, prin care se
pun în evidență caracteristici suplimentare, așa cum sunt modul în care s-a produs
eșecul implantului sau dispozitivului medical. Înregistrarea datelor se face pe
formulare speciale, care cuprind rubrici pentru aprecierea unor detalii importante
pentru evaluare. Executarea analizei componentelor deteriorate se poate efectua prin
fractografie optică, care poate fi suficientă pentru a determina mecanismele implicate
în eşecul mecanic al dispozitivului explantat. Rezultatele obținute trebuie preluate
fără deteriorarea probei investigate, după următoarele etape:
 Fotografierea;
 Documentarea privind constatările efectuate în fotografie;
 Examinarea fractografiei optice;
 Dacă implantul este fracturat, se efectuează analiza suprafeţei de fractură prin
tehnici corespunzătoare, pentru a stabili modalitatea în care aceasta s-a produs;
în cadrul acestei etape este exclusă evaluarea distructivă, deoarece este
cunoscută importanța probei ca dovadă în justiție.
Următoarea etapă în ceea ce privește testarea suplimentară a implantelor și

dispozitivelor medicale extrase este aceea a testării din punct de vedere mecanic,
având în atenție istoricul componentelor explantate. Examinările din acest stagiu al
investigării implică aplicarea unor metode distructive pentru a fi posibilă evaluarea
prin metode de microscopie şi de determinare a compoziției chimice. Pentru
atingerea acestor deziderate este utilă caracterizarea conform protocoalelor de lucru
prezentate în standardul E 860, care recomandă examinarea prin metode de
microscopie astfel:
 Pregătirea corespunzătoare a probelor metalografice în acord cu standardele
E 3 şi E 7;
182
 Inscripționarea probelor prelevate prin ștanțare conform standardului E 407 şi

examinate prin microscopie și microscopie de înaltă rezoluție conform ghidului
E 883;
 Determinarea punctajului structurii conform standardului E 45;
 Determinarea dimensiunii grăunților conform metodelor din E 112 şi
compararea rezultatelor obținute cu cele ale materialelor standardizate;
 Caracterizarea limitelor de grăunte și a proporțiilor de incluziuni;
 Caracterizarea prin microscopie a efectului coroziunii asupra componentei
protetice explantate. Dovada sensibilizării oţelurilor inoxidabile poate fi
demonstrată conform standardului A 262;
 Stabilirea proporției de microporozități poate fi determinată conform metodelor
prezentate în standardul E 45;
 Microscopia electronică de baleiaj se poate utiliza pentru efectuarea analizelor
de fractografie conform standardului E 986.
Caracterizarea materialelor poate fi destul de complexă și cuprinde câteva
teste foarte importante:
 Determinarea compoziţiei fizice şi chimice şi identificarea tipului de aliaj din
care sunt confecționate explantele, conform standardelor A 751, E 353, E 354 şi
E 120. Dacă nici unul dintre standarde nu include și compoziția chimică
determinată prin analiză, se poate utiliza o procedură arbitrară de recunoaștere a
concentrațiilor;
 Analizele chimice pot fi obținute și cu ajutorul spectrometrelor montate pe
microscoape electronice (EDS și WDS);
 Determinarea durităţii se poate efectua conform procedurilor din standardele E
10, E 18, sau E 92;
 Determinarea tensiunilor, încovoierii, compresiunii şi a proprietăţilor se
efectuează pe probe special pregătite, cu dimensiuni prestabilite, fiind posibilă
uneori și obținerea unor probe cu forme și dimensiuni atipice, în funcție de
forma și dimensiunile explantului. Deviaţia posibilă de la dimensiunile etalon
este standardizată, pentru a fi posibilă corelarea și interpretarea rezultatelor.
Investigarea probelor care au straturi depuse prin diverse metode se poate
efectua conform unor proceduri speciale care cuprind:
 Determinarea porozității straturilor - se obține prin aprecierea fracţiei estimative
de material lipsă;
 Grosimea stratului şi dimensiunea spațiilor în care nu există contact cu substratul
- se apreciază conform standardului F 1854;
183
 Acolo unde există posibilitatea, se poate determina rezistenţa la rupere și

aderența stratului, conform standardelor F 1044 și F 1147.
A treia etapă în ceea ce privește analiza explantelor constă în aprecierea
istoricului și analizarea compozitelor polimerice prin metode distructive,
microscopice și de apreciere a compoziției chimice, conform metodologiei din
standardul E 860. Clasificarea materialelor investigate din punct de vedere al
compoziției chimice se efectuează conform procedurilor de clasificare din standardul
D 4000.
Examinarea prin metode microscopice a explantelor are în vedere
evidenţierea deteriorării sau degradării suprafeţei analizate. Pentru evidențierea
imagistică a componentelor cu dimensiuni de 5-10 μm se poate utiliza microscopia
optică în lumină reflectată sau transmisă, cu polarizarea sau nonpolarizarea luminii,
care poate fi utlilă pentru identificarea incluziunilor sau porozităţilor şi pentru
aprecierea modificărilor de faze sau de densitate. Dacă este necesară determinarea
modului în care s-a produs eșecul mecanic, se recomandă utilizarea microscopiei
electronicce de baleiaj.
Dacă se utilizează metode distructive pentru determinarea greutăţii
moleculare, este posibilă evaluarea conform metodelor ASTM, specifice
cromatografiei în geluri permeabile (GPC), prin metoda D 3016 sau D 5296;
osmometria se efectuează conform metodei de testare D 4001, viscometria conform
metodei de testare D 3835 sau D 2857, iar indicele de topire prin metoda de testare
D 1238. Determinarea densităţii se poate efectua prin utilizarea unor metode
specifice, în funcție de tipul materialului, conform standardelor D 792 și D 1622.
Prin metode de scanare prin calorimetrie diferențială se pot determina
proprietățile termice ale materialelor, temperaturile de tranziție vitroasă și de topire,
conform standardului D 3417.
Determinarea compoziţiei chimice în cazul materialelor cu potențial mare de
oxidare, sau care se pot degrada în timpul analizei, se poate efectua utilizând
spectrometria în infraroșu cu transformată Fourier, conform standardelor E 168 şi
E 204. Dacă pentru atingerea acestui obiectiv se folosește spectroscopia prin
rezonanţă magnetică nucleară (RMN), se utilizează indicațiile standardului E 386.
184
Bibliografie
1. *** Biomechanical Conference Proceeding, Editor Akitake Makinouchi,

RIKEN, Tokyo, Japan, 1999;
2. *** IPS Classic – Instruction for use, Ivoclar Aktiengessellschaft;
3. ***Catalog Alpha-Bio, Alpha-Bio Romania, Bucureşti 2006;
4. Anusavice K. J., DeHoff P. H., Hojatie B., Gray A. – Influence of
Tempering and Contraction Mismatch on Crack Development in Ceramic
Surfaces, J. Dent Res, 68:1182, 1989;
5. Asgar R., Arforei A. M. - Castability of Crown and Bridge Alloys; The
Journal of Prosthetic Dentistry, nr. 1, 1985;
6. ASTM E 45, Standard Practice for Determinating the Inclusion Content
of Steel;
7. ASTM F 136, Standard Specification for Wrought Ti6Al4V ELI (Extra
Low Interstitial) Alloy for Surgical Implant Aplications;
8. ASTM F 138, Standard Specifications for Wrought 18Cr14Ni2,5Mo
Stainless Steel Bar and Wire for Surgical Implants;
9. ASTM F 4, Standard Practice for Assessement of Compatibility of
Biomaterials for Surgical Implants with Respect to Effect of Materials on
Muscle and Bone;
10. ASTM F 561 – 05a / 2005, Standard Practice for Retrieval Analysis of
Medical Devices and Associated Tissues and Fluids;
11. ASTM F 564 – 02 / 2006, Standard Specification and Test Methods for
Metallic Bone Staples;
12. ASTM F 67, Standard Specification for Unalloyd Titanium for Surgical
Implant Applications;
13. ASTM F 75, Standard Specification for Co28Cr6Mo Alloy Castings and
Casting Alloy for Surgical Implants;
14. ASTM Standards, Annual Book of ASTM Standards (Philadelphia, PA:
American Society for Testing and Materials);
15. Babbush C.A. - Dental Implants: The Art and Science, W.B. Saunders,
Feb. 2001;
16. Black, J., Biological Performance of Materials: Fundamentals of
Biocompatibility, 2nd ed., Marcel Dekker, 1992, ISBN 0-82-478439-1;
17. Bojin D., Bunea D., Miculescu F., Miculescu M., Microscopie
Electronică de Baleiaj şi Alicaţii, 2005, Agir, ISBN 973-720-019-5;
18. Branemark P-I, Zarb GA, Albrektsson T., Tissue Integrated Prostheses -
Osseointegration in Clinical Dentistry, 1985, Quintessence;
19. Bratu D., Leretter M., Românu M., Negruţiu M., Fabricky M. - Coroana
Mixtă; Editura Signata, Timişoara, 1992;
20. Bratu D., Nussbaum R., Bazele clinice şi tehnice ale protezării fixe, Ed.
Signata, Timişoara, 2001;
21. Bratu şi colab., Materiale Dentare, ed. Helicon, Timişoara, 2001;
22. Bronzino, J. D., The Biomedical Engineering Handbook, Boca Raton,
FL: CRC Press/IEEE Press, 1995, ISBN 0-84-938346-3;
23. Bruck, S. D., Properties of Biomaterials in the Physiological
185
Environment, 1980, Boca Raton, FL: CRC Press, ISBN 0-84-935685-7;

24. Bunea D., Nocivin A., Materiale Biocompatibile, 1998, Bren 3, ISBN
973-98447-2-3;
25. Cambell S., Sirakian A., Pelletier , Hordano, R., Effects of Firing Cycle
and Surface Finishing on Distortion of Metal Ceramic Castings, The
Journal of Prosthetic Dentistry, vol. 74, 1995;
26. Ciocan L.T., Lucrare de Diplomă: Studii privind legătura metalo-
ceramică la aliajele nenobile moderne, U.M.F. “Carol Davila”, Bucureşti,
2003;
27. Ciucă S., Antoniac I., Molagic C., Trante O., Biomateriaux, Editura
Printech, 2001, ISBN 973-652-358-X;
28. Craig R. G., Restorative dental Materials, Mosby Inc., 1997;
29. Davies, J.E., The Bone-Biomaterial Interface, University of Toronto
Press, 1991, ISBN 0-80-205941-4;
30. Dee C.K., Puleo D.A., Bizios R., An Introduction to Tissue-Biomaterial
Interactions, 2002, ISBN 0471-25394-4;
31. Dima, I. şi colab., Dicţionar de fizică, Ed. Enciclopedică română,
Bucureşti 1972;
32. Fairhurst C. S., Anusavice K. J., Hashiger D. T., et al, Thermal Expansion
of Dental Alloys and Porcelain, J Biomed Mater Res, 14:435, 1980;
33. Farrar D.F., Brain A.A., Chenery D.H., Heath D.J., Downes S., New
Techniques for the Investigation of Interfacial Reactions at Biomaterial
Surfaces, European Cells and Materials, Vol.1, 2001, ISSN 1473-2262;
34. Flinn R., Trojan P., Engineering Materials and Their Applications, 3rd
edition, Boston, MA, Houghton Mifflin Co., 1986;
35. Gănuţă, N. şi colab., Tratat de implantologie orală, Ed. Naţional,
Bucureşti;
36. Gray's Anatomy, The Anatomical Basis of Medicine and Surgery, 39th
edition, Churchill-Livingstone, 2004;
37. Horst Cz., Tetsuya S., Leslie Smith (Eds.), Handbook of Materials
Measurement Methods, 2006, Springer Science+Business Media, Inc.,
ISBN 10-3-540-20785-6;
38. Hristev A., Mecanică şi acustică, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti 1984;
39. Hung S., Hung K. S., Eick D., Chiper R., Marginal Fit of Porcelain-
Fused-to-Metal and Two Types of Ceramic Crown, The Journal of
Prosthetic Dentistry, vol. 63, January, 1990;
40. Ikuhara, Y., Pirauz, P., High Resolution Transmission Electron
Microscopy Studies of Metal/Ceramics Interface, Microsc. Res. Tech.,
Feb. 1, 1998;
41. ISO 10993, Set of Harmonized Standards for Biological Evaluation of
Medical Devices;
42. John G. Webster, Encyclopedia of Medical Devices and Instrumentation,
Second Edition, 2006, John Wiley & Sons, Inc., ISBN 978-0-471-26358-
6;
43. Johnson W., Mellor, P.B. - Engineering Plasticity, John Wiley & Sons,
ISBN 0 - 470 - 20012 - X, 1983.
186
44. Joon Park, R.S. Lakes, Biomaterials - An Introduction, Third Edition,

2007, Springer Science+Business Media, ISBN 978-0-387-37879-4;
45. Keller JC, Stanford CM, Wightman JP, Draughn RA, Zaharias R.,
Characterization of Titanium Implant Surface, Journal of Biomed Mater
Res, pp. 939-946, Vol.28, 1994;
46. Kelly R., Nishimura I., Campell S. - Ceramics in Denstistry: Historical
Roots and Current Perspectives, The Journal of Prosthetic Dentistry, vol.
75, January, 1996;
47. Kerschbaum Th., Seth M., Teewen U. - Verweildauer von kunststaff -und
metall-keramisch verblendeten Kronen und Brücken, Deutsch. Zahnärzti
52,6,404-406, 1997;
48. Kirkpatrick CJ, Bittinger F, Wagner M, Köhler H, van Kooten TG, Klein
CL, Otto M., Current Trends in Biocompatibility Testing, Proc Instn
Mech Engrs, pp. 75-84, Vol.212, 1997;
49. Mark J. Jackson, Surface Engineered Surgical Tools and Medical
Devices, 2007, Springer Science+Business Media, LLC, ISBN 978-0-
387-27026-5;
50. Mc Lean J. W., Hughes T. H., The reinforcement of dental porcelain with
Ceramic Oxides, Br Dent J, 119:251, 1965;
51. McLean J. W., Sced I. R., The Base Metal Alloy-Porcelain Bond, Trans.
Brit. Ceram. Soc., 1973;
52. McLean, John, The Science and Art of Dental Ceramics, Quintessence
Publ. Co., Chicago, vol I, 1979;
53. McLean, John, The Science and Art of Dental Ceramics, Quintessence
Publ. Co., Chicago, vol II, 1980;
54. Miculescu F., Metode Experimentale de Analiză a Biomaterialelor, 2007,
Printech, ISBN 978-973-718-658-4;
55. Misch C.E., Contemporary Implant Dentistry, ed 2, St. Louis, 1999,
Mosby Inc.;
56. Mocanu D. R. şi colab., Încercarea Materialelor, vol. 1, Ed. Tehnică,
Bucureşti, 1982;
57. Morena R., Lockwood P. E., Evans A. L., Fairhurst C. W., Tughening of
Dental Porcelain by Tetragonal ZrO2 Additions, J Am Ceram Soc, 69-75,
1986;
58. Nimigean V., Anatomice clinică a capului şi gâtului, Editura Cerma,
Bucureşti 2000;
59. Netter F.H., Atlas of human anatomy, W.B. Saunders Co., 2006;
60. O’Brien W. J., Dental Materials, Properties and their Selection,
Quintessence Publ., Chicago, 1989;
61. Older, J., Implant Bone Interface, 1990, Springer-Verlag, ISBN 038-
7196382;
62. Pasat I., Anatomia capului şi gâtului, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti 1995;
63. Pătraşcu I., Tehnologia Aliajelor Dentare, Editia II, Ed. Libripress,
Bucuresti, 2002;
64. Pătraşcu I. et colab., Materiale Dentare – Lucrari Practice, Ed. Horanda
187
Press, Bucuresti 2002;

65. Pătraşcu I., Ciocan L. T., Frussigniotti S., Evaluation of Metal-Ceramics
Interface for Modern Ni-Cr Alloys, “BASS2000” Congress of Balkan
Stomatological Society, Thessaloniki, Greece, April 15, 2000;
66. Pătraşcu I., Ciocan L. T., Ghiorghieş C., Research Regarding the Testing
of Metal-Ceramics Bond of Non-Noble Alloys, “The Annals „Dunarea de
Jos” University of Galati”, Fascicula V, pp. 43-49, 1999;
67. Pătraşcu I., Pătraşcu D., Ciocan L. T., Compatibility of Metal-Ceramics
Bond, Romanian Biotechnological Letters, Vol.5, No.4, p.285-290,
2000;
68. Perieanu V., Lucrare de Diplomă: Analiza analitică a implanturilor
dentare, U.M.F. “Carol Davila”, Bucureşti, 2005;
69. Phillips R. W., Scince of Dental Materials, 9th edition, W. B. Saunders
Co., 1991;
70. Poggioli J., Montagnon J., Lambart J., Emaillage d'un alliage non
precieux avec la porcelaine dentaire, Rev. Franc. Odontostomat. 15:
1215-20, Nov. 68 (Fre). Ref. cited in Index to Dental Literature, 1969;
71. Preston J. D., Berger A., Some laboratory variables affecting ceramo-
metal alloys, Dent Clin North Am, 21:717, 1977;
72. Purghel F., Badea R., Antoniac I., Noţiuni de Medicină Pentru Ingineri,
2001, Printech, ISBN 973-652-358-6;
73. Rho JY, Hobatho MC, Ashman RB., Relations of mechanical properties
to density and CT numbers in human bone, Med Eng Phys 1995;
74. Rice JC, Cowin SC, Bowman JA., On the dependence of elasticity and
strength of cancellous bone on apparent density. Journal of
Biomechanical Engineering, Trans ASME, 1998;
75. Rîndaşu I., Proteze dentare, Vol 2, Editura Medicală, Bucureşti, 1993;
76. Ringle R. D., Mackert J. R., Fairhurst C. W., An X-Ray Spectometric
Technique for Measuring Porcelain-Metal Adherence, J Dent Res, 1983;
77. Rolando Barbucci, Integrated Biomaterials Science, 2002, Kluwer
Academic Publishers, ISBN 0-306-46678-3;
78. Rosenstiel S., Land. M., Fujimoto, J., Contemporary Fixed
Prosthodontics, The C.V.Mosby Company, 1988;
79. Rusu V., Dicţionar Medical, Editura Medicală, Bucureşti 2000;
80. Sced I. R., McLean J. W., The strength of metal-ceramic bonds with base
metals containing chromium, Brit. Dent. J. 132:232., 1972;
81. Sced I. R., McLean J. W., Hotz P., The strengthening of aluminous
porcelain with bonded platinum foils, J. Dent. Res., 1977;
82. Shigley J.E., Mischke C.R., Mechanical Engineering Design, McGraw-
Hill, Singapore 1989 citat de Sinan Müftü;
83. Sinan M, Dinçer B., Efficiency Considerations for the Purely Tapered
Interference Fit (TIF) Abutments Used in Dental Implants, Journal of
Biomechanical Engineering, Trans ASME, Vol. 126, pp. 393-401, 2004;
84. Sinan M, Dinçer B., Mechanics of tapered interference fit in dental
implants, Journal of Biomechanics Vol. 36, Nr. 11, pp 1649-1658,
Noiembrie 2003;
85. Sîrbu I., Curs practic de implantologie orală, Bucureşti 2004;
188
86. Sun W., Starly B., Nam J., Darling A., Bio-CAD modeling and its
applications in computer-aided tissue engineering, Computer-Aided
Design, 2005, Elsevier;
87. Tutorial Corel;
88. Tutorial Mathcad;
89. Van Vlack L. H., Elements of Materials Science and Engineering, 5th
edition Reading, MA, Addison-Wesley, 1985;
90. Vasantha Pattabhi, N. Gautham, Biophysics, 2002, Kluwer Academic
Publishers, ISBN 1-4020-0218-1;
91. Weiss C., Weiss A., Principles and Practice of Implant Dentistry,
Hardbound, Mosby 2001;
92. Wen S., Liu Q., High Resolution Electron Microscopy Investigation of
Interface and Other Structure Defects in Some Ceramics, Microsc. Res.
Tech., Feb. 1, 1998;
93. Williams, D.F., Fundamental Aspects of Biocompatibility, Boca Raton,
FL: CRC Press, 1981, Vol.1, ISBN 0-84-936611-9;
94. Williams, D.F., Techniques of Biocompatibility Testing, Boca Raton, FL:
CRC Press, Vol.1, 1986, ISBN 0-84-936615-1;
95. www.appliedalloys.com.au ;
96. www.astm.org;
97. www.azom.com;
www.dentalmaster.net
98. www.engineering.uiwoa.edu;
99. www.fwmetals.com/res;
100. www.lib.umich.edu/dentlib/Dental_tables/intro.html
101. www.matweb.com;
102. www.rti-intl.com/tag/props/Ti6Al7Nb.htm;
103. www.titanex.com.
189

Carte Total

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte Total

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

I.PĂTRAȘCU – L.T. CIOCAN – F.

Editura Printech 2008

I.Pătrașcu L.T. Ciocan F. Miculescu

Biomateriale şi Tehnologii Protetice

Editura Printech 2008

DESCRIEREA CIP A BIBLIOTECII NAŢIONALE

Biomateriale şi Tehnologii Protetice în Implantologia Orală/

Tehnoredactare computerizată şi coperta: Marian Miculescu

Biomateriale și noțiuni de implantologie ................................................................... 11

Capitolul 1 Clasificarea şi biocompatibilitatea biomaterialelor dentare ................... 11

Capitolul 2 Anatomia, fiziologia şi biofizica ţesuturilor dure ale aparatului dento-

Capitolul 3 Implante dentare Definiţie, indicaţii, clasificare, caracteristici, timpi

3.2. Nomenclatură - indicaţii .................................................................................. 75

Noțiuni de tehnologia protezelor agregate pe implante............................................ 102

Capitolul 4 ................................................................................................................ 102

Capitolul 5 ................................................................................................................ 143

5.2. Sistemul de standardizare privind calitatea ................................................... 147

"Trebuie să înveți zi de zi, an de an, pentru a-ți lărgi orizonturile.

Cursul de Biomateriale și Tehnologii Protetice în Implantologia Orală se

Succesul în implantologia dentară este dependent de următorii factori:

Biomateriale și noțiuni de implantologie

Clasificarea şi biocompatibilitatea biomaterialelor dentare

Un biomaterial poate fi definit ca fiind orice material utilizat pentru a realiza

În cazul stomatologiei, principalul scop al utilizării biomaterialelor este acela

Implantarea dispozitivelor medicale presupune producerea unei plăgi

1.2. Clasificarea biomaterialelor

Termenul de biomaterial face referire în general la materialele sintetice sau

2. Biomateriale reactive: materiale implantabile destinate producerii unor

în ceea ce priveşte proprietăţile necesare pentru ca un biomaterial să fie utilizat în

Trebuie să ne amintim că aplicaţiile ce necesită materiale cu performanţe

verificare a proprietăţilor intrinseci, 100% nedestructivă pentru a asigura un răspuns

În trecut, succesul folosirii materialelor în aplicaţiile biomedicale nu ţinea în

mai degrabă de posibilităţile de îmbunătăţire a procesului de fabricaţie şi a

1.2.1. Biomateriale metalice

La începutul utilizării lor, implantele au fost fabricate din câteva tipuri de

 titanul şi aliajele sale;

De asemenea, proprietăţile chimice sunt influenţate de natura legăturilor

1.2.1.1. Oțeluri inoxidabile

Aliajele chirurgicale din oţel inoxidabil au un istoric îndelungat în folosirea

Figura 1.2. Evidențierea

Specificaţiile ASTM F 4 pentru pasivarea suprafeţei sunt aplicabile aliajelor

Dacă ar fi folosite independent, iar aliajele nu ar fi în contact electric, cuplul

1.2.1.2. Aliaje cobalt-crom

27-30% și molibdenul 5-7%. Wolframul este adăugat pentru a crește ductilitatea. Ca

Tabelul 1.4. Aliaje uzuale pe bază de cobalt.

Figura 1.4. Imagine de microscopie

duritatea şi rezistenţa la coroziune în volum. Toate aceste elemente sunt importante,

1.2.1.3. Titan comercial pur și aliaje de titan

Principalele motive pentru utilizarea acestor materiale sunt comportamentul

importantă în ceea ce priveşte utilizarea titanului pentru obţinerea implantelor

Tabelul 1.5. Titanul şi aliajele pe bază de titan.

După implantarea pe perioade lungi de timp, creşterea concentraţiei de titan a

Tabelul 1.6. Compoziţia chimică a celor mai utilizate biomateriale metalice.

În practica chirurgicală, principalul criteriu de selecţie al acestor materiale

Comparativ cu modulul de elasticitate al oţelurilor inoxidabile sau al aliajelor

1.2.1.4. Aliaje nobile

Aliajele din această grupă au fost elaborate special pentru tehnologia de

1.2.2. Biomateriale polimerice sintetice, naturale, resorbabile și

În cazul acestor clase de materiale sunt trei probleme care interferează cu

Datele privind răşinile termostatate şi polimerii termoplastici sunt prezentate

Materialele polimerice sunt în general folosite pentru obținerea implantelor

realizându-se astfel un implant individualizat. Este denumit frecvent „ciment osos”

Polietilena cu greutate moleculară foarte mare are un coeficient foarte scăzut

compacte. In vivo, moleculele de colagen, tropocolegen, sunt asamblate pentru a