Anatomia aparatului cardiovascular

Inima
Organul central al aparatului cardiovascular, este situata in mediastin – intre cei doi
plamani. Are forma unei piramide triunghiulare, cu axul indreptat oblic in jos,la
stanga si inainte. Astfel, 1/3 din inima este situata la dreapta si 2/3 la stanga
planului mediosagital al corpului. Greutatea inimii este de 250 – 300g.
Prezinta o fata convexa, sternocostala, si o fata plana, diafragmatica.Cele doua
fete se unesc printr-o margine mai ascutita, marginea dreapta.Marginea
stanga, rotunjita, vine in raport cu plamanul stang. Baza inimii este
situata posterior si la dreapta, aici gasindu-se vasele mari ale inimii. La baza inimii
se afla atriile, iar spre varf, ventriculele.
Cavitatiile inimii
Atriile au forma cubica, o capacitate mai mica decat a ventriculelor, peretii
mai subtiri si prezinta cate o prelungire, numite urechiuse. La nivelul atriului drept
se gasesc orificiul venei cave superioare, orificiul venei cave inferioare,
orificiul sinusului coronar, orificiul urechiusei drepte si orificiul
atrioventricular drept,prevazut cu valva tricuspida.

La nivelul atriului stang sunt patru orificii de deschidere a venelor

pulmonare,orificiul de deschidere al urechiusei stangi si orificiul
atrioventricular prevazut cu valva bicuspida (mitrala). Cele doua atrii sunt
separate prin septul interatrial.

1
Ventriculele au o forma piramidala triunghiulara, cu baza spre
orificiul atrioventricular. Peretii lor nu sunt netezi, si prezinta, pe fata interna,
trabecule. La baza ventriculilor se afla orificiile atrioventriculare – drept
si stang -, fiecare prevazut cu valva atrio-ventriculara si orificiile arteriale
prin care ventriculul stang comunica cu aorta, iar cel drept cu trunchiul
pulmonar. Fiecare orificiu arterial este prevazut cu trei valvule semilunare
sau sigmoide. Cele doua ventricule sunt separate prin septul interventricular.
Structura inimii
Din punct de vedere structural, inima este alcatuita din trei tunici care, de la
exterior spre interior, sunt: epicardul, miocardul si endocardul.
Pericardul este tunica externă a inimii - o seroasă care cuprinde, ca şi pleura, două
foi: una viscerală, care acoperă miocardul, şi alta parietală, care vine în contact cu
organele din vecinătate, între cele două foi se află cavitatea pericardiacă.
Miocardul, stratul cel mai gros din structura inimii, cuprinde miocardul
contractil, si miocardul embrionar, de comanda – tesut nodal. Fibrele miocardului
contractil sunt dispuse circular in atrii si oblic in ventricule.Musculatura atriilor
este complet separata de musculatura ventriculelor,legatura anatomica si
functionala fiind realizata de tesutul nodal, alcatuit dintr-o musculatura
specifica, ce pastreaza caracterele embrionare.
Tesutul nodal cuprinde:
● nodulul sinoatrial, in atriul drept, in vecinatatea varsarii venei cave
superioare;
● nodulul atrioventricular, situat deasupra orificiului atrioventricular drept;
● fasciculul atrioventricular (His), care pleaca din nodulul atrioventricular si se
imparte in doua ramuri, una stanga si alta dreapta, care coboara in ventricule.Cele
doua ramuri se divid, formand in peretii ventriculari reteaua subendocardica
Purkinje.
  Endocardul captuseste incaperile inimii, trecand fara intrerupere de la atrii spre
ventricule. Endocardul de la nivelul atriilor se continua cu intima venelor, iar la
nivelul ventriculelor, cu intima arterelor. Endocardul inimii drepte este
independentde endocardul inimii stangi.

Vascularizatia si inervatia inimii

Inima este irigata de cele doua artere coronare (stanga si dreapta), cu
originea in aorta ascendenta. Sangele venos al inimii este colectat de sinusul
coronar, situat in santul atrioventricular stang si care se deschide in atriul
drept.Inervatia extrinseca a inimii este asigurata de nervii cardiaci, proveniti
din vag si de simpaticul cervical.

2
 NOŢIUNI DE FIZIOLOGIE CARDIACA

Revoluţia cardiacă: Trecerea sângelui din atrii în ventriculi şi apoi în arborele

vascular împreună cu fenomenele care determină şi însoţesc această deplasare de
sânge, poartă numele de revoluţie cardiacă Revoluţia cardiacă durează 0,8 secunde
şi cuprinde
-contracţia atriilor sau sislola atrială, care dureaează 0,1 secunde;
-contracţia ventriculilor sau sistola ventriculară, care durează 0,3 secunde,
- relaxarea (repausul) întregii inimi, sau diastola generală, care durează circa
0,4 secunde
Inima este o pompă aspiratoare-respingătoare, circulaţia sângelui fiind posibilă
datorită contracţiilor ei ritmice.Revoluţia cardiacă începe cu umplerea atriilor în
timpul diastolei atriale, sângele venos din venele cave pătrunzând în atriul drept,
iar sângele din venele pulmonare, în cel stâng.
Pătrunderea sângelui destinde pereţii relaxaţi ai atriilor, până la o anumită limită,
când începe contracţia atrială, deci sistola atrială, care evacuează tot sângele atrial
în ventriculi.
Acumularea sângelui în ventriculi duce la creşterea presiunii intraventriculare şi
începerea sistolei ventriculare(contracţia ventriculilor). In timpul sistolei
ventriculare, datorită presiunii ridicate din ventriculi, care depăşeşte presiunea din
artera pulmonară şi aortă, se închid valvulele atrioventriculare şi se deschid
valvulele sigmoide.
După expulzarea sângelui din ventriculi, pereţii acestora se relaxează şi începe
diastola ventriculară, când,datorită presiunii scăzute din ventriculi, se închid
valvulele sigmoide şi se deschid cele atrio-ventriculare.
La începutul diastolei ventriculare, sângele este aspirat din atrii de către
ventriculi. La sfârşitul diastolei ventriculare, contracţia atrială (sistola atrială)
contribuie la vărsarea în ventriculi a restului de sânge din atrii.

Rezultă că, în timpul revoluţiei cardiace, atriile şi ventriculii prezintă sistole

(contracţii) şi diastole (relaxări)succesive, care se efectuează în acelaşi timp în
cavităţile drepte şi cele stângi.

Diastola generală, adică relaxarea întregii inimi, se suprapune pe diastola

ventriculară, dar durează mai puţin decât aceasta, din cauza sistolei atriale care
începe în ultima perioadă a diastolei ventriculare.

3
 La individul normal au loc 60 - 80 de revoluţii cardiace/min, care reprezintă de
fapt bătăile inimii.
Contracţiile cardiace sunt sub dependenţa a două mecanisme reglatoare
- intracardiac,
- extracardiac.
Mecanismul intracardiac este datorat ţesutului specific, situat la nivelul
miocardului.Ca urmare, miocardul are urmatoarele PROPRIETATI:
- automatismul, adică posibilitatea de a-şi crea singur stimuli excitatori;
- excitabilitatea, care este dealtfel o proprietate generală a materiei vii;
- conductibilitatea, proprietatea de a conduce stimulul;
- contractilitatea, proprietatea de a răspunde la excitaţie prin contracţie.
Automatismul şi conductibilitatea se datoresc ţesutului specific şi explică
activitatea ritmică, regulată, a inimii.
Frecvenţa bătăilor cardiace (60 - 80/min) este realizată de nodul sino-
atrial,denumit şi nodul sinuzal, care emite stimuli cu această frecvenţă. De aceea,
ritmul cardiac normal se mai cheamă şi ritm sinusal.
Mecanismul extracardiac este datorat sistemului nervos simpatic şi parasimpatic.
Simpaticul (adrenalina,efedrina şi toate substanţele simpatomimetice) accelerează
ritmul cardiac, iar parasimpaticul îl răreşte.

Arborele vascular este format din artere, vase prin care sangele
circula dinspre inima spre tesuturi si organe, capilare, vase cu calibru foarte mic,
la nivelul carora se fac schimburile intre sange si diferitele tesuturi, si vene, prin
care sangele este readus la inima.Arterele si venele au in structura peretilor lor trei
tunici suprapuse, care, de la exterior spre interior, sunt: adventicea, media si
intima. Calibrul arterelor scade de l a i n i m a s p r e p e r i f e r i e , c e l e m a i
m i c i f i i n d a r t e r i o l e l e ( i n u n e l e c a z u r i , metarteriolele), care se
continua cu capilarele.
Structura arterelor si venelor
Tunica externa adventicea este fomata din tesut conjunctiv, cu fibre de colagen
si elastice. In structura adventicei arterelor, ca si la vene, exista vase mici d e
sange care hranesc peretele vascular si care patrund in tunica
medie.
Tunica medie– are structura diferita, in functie de calibrul arterelor. La
arterele mari, numite artere de tip elastic, media este formata din lame elastice cu
dispozitie concentrica, rare fibre musculare netede si tesut conjunctiv. In arterele
mijlocii si mici, numite artere de tip muscular, media este groasa

4
s i c o n t i n e numeroase fibre musculare netede, printre care sunt dispersate
fibre colagene si elastice.
Tunica interna –intima, s e c o n t i n u a c u e n d o c a r d u l ventriculilor.
Peretele venelor , al caror calibru creste de la periferie spre intima, are in
structura sa aceleasi trei tunici ca si la artere, cu cateva deosebiri. In venele situate
sub nivelul cordului, unde sangele circula in sens opus gravitatiei,
endoteliul acopera din loc in loc valvule in forma de cuib de
randunica, ce au rolul de a fragmenta si directiona coloana de sange.

Marea si mica circulatie

 In alcatuirea arborelui vascular se disting doua teritorii de
circulatie:circulatia mare – sistemica, si circulatia mica – pulmonara
Circulatia mica= Circulatia pulmonara incepe in ventriculul drept, prin
trunchiul arterei pulmonare, care duc sangele cu CO2 spre reteaua capilara din
jurul alveolelor, unde il cedeaza alveolelor care-l elimina prin expiratie.
Sangele cu O2 este colectat de venele pulmonare, cate doua pentru fiecare
plaman. Cele patru vene pulmonare sfarsesc in atriul stang.
Circulatia mare=Circulatia sistemica incepe in ventriculul stang, prin
artera aorta care transporta sangele cu O2 si substante nutritive spre tesuturi si
organe. De la nivelula acestora, sangele incarcat cu CO2 este preluat de cele doua
vene cave care il aduc in atriul drept.

5
6
7
 
Sistemul aortic
Este format din artera aorta si din ramurile ei, care iriga toate tesuturile si
organele corpului omenesc. Sistemul aortic incepe din ventriculul stang cu
aorta ascendenta, din care se desprind cele doua artere coronare. Dupa ce urca 5 –
6 cm,se curbeaza si formeaza arcul aortic, care se continua cu aorta
descendenta, subimpartita in toracala si abdominala. Terminal, aorta
abdominala se bifurca in arterele iliace comune, stanga si dreapta.
Ramurile arcului aortic
Dinspre dreapta spre stanga, din arc se desprind trunchiul
brahiocefalic,a r t e r a c a r o t i d a c o m u n a s t a n g a s i a r t e r a s u b c l a v i c u l a r a
stanga. Trunchiul brahiocefalic se imparte apoi in artera carotida
c o m u n a dr e a p t a s i a r t er a subclaviculara dreapta. Ambele artere carotide
comune, stanga si dreapta, urca la nivelul gatului pana in dreptul marginii
superioare a cartilajului tiroid, unde se bifurca in artera carotida externa si
interna. La acest nivel exista o mica dilatatie,sinusul carotic (carotidian), bogata in
receptori.
Artera carotida externa iriga gatul, regiunile occipitala si temporala
siviscerele fetei.
Artera carotida interna patrunde in craniu, irigand creierul si ochiul.
Arterele subclaviculare ajung de la originea lor pana in axila, unde iau
numele de artere axilare. Din arterele subclaviculare se desprind: artera vertebrala,
care intra i n c r a n i u p r i n g a u r a o c c i p i t a l a , u n d e s e u n e s t e c u
o p u s a , p a r t i c i p a n d l a vascularizatia encefalului, si artera toracica
interna, din care iau nastere arterele intercostale anterioare.
Artera axilara vascularizeaza atat peretii axilei, cat si peretele anterolateral al
toracelui si se continua cu artera branhiala care vascularizeaza bratul. La
plica cotului, artera branhiala da nastere la arterele radiala si ulnara, care
vascularizeaza antebratul. La mana se formeaza arcadele palmare, din care se
desprind arterele digitale.
 
Ramurile aortei descendente
A o r t a d e s c e n d e n t a t o r a c i c a d a r a m u r i p ar i e t a l e s i v i s c e r a l e .
R a m u r i l e viscerale sunt: trunchiul celiac, artera mezenterica superioara, arterele
suprarenale– stanga si dreapta - , arterele renale – stanga si dreapta - , si
artera mezentericainferioara. Trunchiul celiac se imparte in trei ramuri –
splenica, gastrica stanga sihepatica – si vascularizeaza stomacul, duodenul,
pancreasul, ficatul si splina. Artera mezenterica superioara vascularizeaza
jejunoileonul, cecul, colonul ascendent sipartea dreapta a colonului transvers.

8
Artera mezenterica inferioara vascularizeaza partea stanga a colonului
transvers, colonul descendent, sigmoidul si partea superioara a rectului.
Ramurile terminale ale aortei
Arterele iliace comune – stanga si dreapta – ajunse la articulatia sacro-iliaca,se
impart fiecare in artere iliace externa si interna.Artera iliaca externa iese din
bazin si ajunge pe fata anterioara a coapsei,devenind artera femurala , care
iriga coapsa. Se continua cu artera poplitee, care se afla in fosa poplitee (fata
posterioara a genunchiului). Ea se imparte in doua artere tibiale: 1. Artera tibiala
anterioara iriga fata anterioara a gambei si laba piciorului si se termina prin artera
dorsala a piciorului, din care se desprind arterele digitale dorsale; 2. Artera
tibiala posterioara iriga fata posterioara a gambei si, ajunsa in regiunea
plantara, se imparte in cele doua artere plantare, interna si externa, din care se
desprind arterele digitale plantare.Artera iliaca interna are ramuri parietale
pentru peretii bazinului si ramuri viscerale pentru organele din bazin (vezica
urinara, ultima portiune a rectului) si organele genitale – uter, vagin, vulva,
prostata, penis.

Sistemul venos al marii circulatii este reprezentat de doua vene mari: vena cava
superioara si vena cava inferioara.
Vena cava superioara. Strange sangele venos de la creier, cap, gat, prin
venele jugulare interne, de la membrele superioare, prin venele subclaviculare, si
de la torace (spatiile intercostale, esofag, bronhii, pericard si
diafragm), prin sistemul azygos.De fiecare parte prin unirea venei jugulare
interne cu vena subclaviculara, iau nastere venele branhiocefalice stanga si
dreapta, iar prin fuzionarea acestora se formeaza vena cava superioara.
Vena subclaviculara continua vena axilara care strange sangele venos de la nivelul
membrelor superioare. Sangele venos al membrelor superioare este colectat de doua
sisteme venoase, unul profund si unul superficial.
  Venele profunde poarta aceeasi denumire cu arterele care le insotesc.Venele
superficiale, subcutanate, se gasesc imediat sub piele si se pot vedea cu ochiul liber
prin transparenta, datorita coloratiei albastre. Ele nu insotesc arterele si se varsa in
venele profunde. La nivelul lor se fac injectii venoase.
Vena cava inferioara. Aduna sangele venos de la membrele inferioare, de la peretii
si viscerele din bazin, de la rinichi, suprarenale, testicule, respectiv ovare, de la
peretele posterior al abdomenului (venele lombare), cat si de la ficat (venele
hepatice). Vena cava inferioara se formeaza prin unirea venei iliace comune stangi
cu cea dreapta. La randul ei, fiecare vena iliaca comuna este formata prin
unirea venei iliace externe cu vena iliaca interna. Vena iliaca interna colecteaza
sangele dela peretii si viscerele din bazin.Vena iliaca externa continua vena
femurala care strange sangele venos de la nivelul membrului inferior. Ca si la
9
membrul superior, se disting vene superficiale si vene profunde (cu aceleasi
caracteristici).Vena cava inferioara urca la dreapta coloanei vertebrale, strabate
diafragma si se termina in atriul drept.
O vena aparte marii circulatii este vena porta, care transporta spre
ficat sange incarcat cu substante nutritive rezultate in urma absorbtiei intestinale.
Ea se formeaza din unirea a trei vene: mezenterica superioara, mezenterica
inferioara si splenica

Sistemul limfatic
Prin sistemul limfatic circula limfa, care face parte din mediul intern
al organismului si care, in final, ajunge in circulatia venoasa.
Sistemul limfatic incepe cu capilarele limfatice. Prin confluenta capilarelor
limfatice se formeaza vase limfatice, care sunt prevazute la interior cu valve
semilunare ce inlesnesc circulatia limfei.Peretii vaselor limfatice au o structura
asemanatoare venelor.
Pe traseul vaselor limfatice se gasesc o serie de formatiuni
caracteristice,numite ganglioni limfatici, prin care limfa trece in mod obligatoriu.
Ganglionii limfatici realizeaza mai multe functii: produc limfocite si
monocite,formeaza anticorpi, au rol in circulatia limfei, opresc patrunderea
unor substante straine, au rol de bariera in raspandirea infectiilor Limfa colectata
din diferitele tesuturi si organe, dupa ce a strabatut ganglionii regionali, circula
spre trunchiurile limfatice mari.Aceste trunchiuri ajung, in final, in cele
doua colectoare limfatice mari:canalul toracic si vena limfatica dreapta.
Canalul toracic- Este cel mai mare colector limfatic si incepe printr-o dilatatie
n u m i t a c i s t e r n a c h y l i , s i t u a t a i n f a t a v e r t e br e i L 2 . U r c a a n t e r i or
d e c o l o a n a vertebrala, inapoia aortei, strabate diafragma si patrunde in torace,
deschizandu-se in unghiul venos format prin unirea venei jugulare
interne din stanga cu vena subclaviculara stanga. El strange limfa din
jumatatea inferioara si din patrimea superioara stanga ale corpului.
Vena limfatica dreapta-Are o lungime de 1-2 cm si colecteaza limfa din
patrimea superioara dreapta a corpului. Se deschide la confluenta
dintre vena jugulara interna din dreapta si vena subclaviculara dreapta. La
inceput, limfa are o compozitie asemanatoare cu a lichidului interstitial si cu a
plasmei, de care se deosebeste prin continutul mai sarac in proteine. Dupa
trecerea prin ganglionii limfatici, limfa se imbogateste cu elemente celulare
si cu proteine.Compozitia limfei variaza in functie de teritoriul drenat: limfa
provenita din intestinul subtire este mai bogata in lipide, ceea ce ii confera un
aspect laptos; limfa provenita din ficat este mai bogata in proteine si
enzime, iar cea din glandele endocrine contine hormoni.

10
 

11
 NOŢIUNI DE SEMIOLOGIE CARDIACĂ

La un bolnav care prezintă o afecţiune cardiovasculară, anamneză trebuie să

precizeze îndeosebi:
- în antecedentele personale - existenţa unor crize de reumatism articular acut, a
unor infecţii de focar, în special angine, în copilărie sau adolescenţă, a unei
bronşite cronice, a unui astm emfizem sau a unei pneumoconioze -cauze frecvente
de cord pulmonar cronic;
- în antecedentele heredocolaterale - existenţa eventuală a unor boli cu răsunet
cardiovascular la descendenţi:hipertensiune arterială, ateroscleroză (accidente
coronariene, vasculare, cerebrale, arterite), diabet;

SIMPTOME FUNCŢIONALE .
  Dispneea este dificultatea de a respira şi se caracterizează prin sete de aer şi
senzaţie de sufocare. Apare de obicei în insuficienţă cardiacă stângă, în care scade
rezerva cardiacă, în incapacitatea inimii stângi de a evacua întreaga cantitate de
sânge primită de la inima dreaptă. Drept consecinţă apare staza în circulaţia
pulmonară,creşterea rigidităţii pulmonare şi scădere a elasticităţii sale, fenomene
care măresc efortul respirator şi duc la apariţia dispneei.
Dispneea cardiacă se caracterizează prin respiraţii frecvente (polipnee) şi
superficiale.
In functie de stadiul insuficienţei cardiace stângi se manifestă sub mai multe
forme progresive, ca si gravitate :
-dispnee de efort , apare dificultate in respiratie doar la efort. O varietate de
dispnee de efort este dispneea vesperală, care se accentuează, după cum arată şi
denumirea, spre seară.
-Cu timpul, dispneea, apare şi în repaus, mai exact în decubit, adică în poziţia
culcat, purtând denumirea ortopnee sau dispnee de decubit.
-Dispneea paroxistică sau astmul cardiac este o formă de dispnee care apare în
accese şi survine de obicei noaptea, la câteva ore după culcare, brusc, cu senzaţia
de sufocare, tuse şi nelinişte.
-In formele severe, astmul cardiac îmbracă aspectul edemului pulmonar acut, iar
criza de sufocare nocturnă nu dispare, ci din contră se agravează, apărând o
expectoraţie spumoasă, rozată, foarte abundentă. Dacă nu se intervine prompt şi
energic, sfârşitul este fatal.
12
 O formă specială de dispnee este respiraţia periodică Cheyne-Stokes,
caracterizată prin alternanţe de apnee (10 - 12") şi polipnee.

Durerea precordială este un simptom important. Dată fiind multitudinea

cauzelor care provoacă dureri precordiale, pentru fiecare durere trebuie precizată
natura sa - cardiacă sau extracardaică .
Durerea extracardiaca poaet fi determinata de :
- afectiuni pulmonare ca :embolii pulmonare, pneumotorax, pleurezie,
- nevralgii intercostale,
-herpes zoster,
- hernie diafragmatică,
- litiază biliară,
-leziuni ale coloanei vertebrale sau ale articulaţiilor vecine,
-leziuni ale peretelui toracic etc.
Toate aceste cauze pot fi eliminate relativ uşor. Deobicei, aceste dureri au
caracter de arsura sau intepatura, iradiaza fie in fata(“in centura”) sau nu iradiaza ,
fiind indicate de bolnav cu degetul si nu au legatura cu efortul.
Durerile precordiale de origine cardiaca sunt dureri organice, şi se întâlnesc în:

- pericardite,
- anevrismul aortic,
- aritmii cu ritm rapid,
-cardiopatiile ischemice coronariene cel mai frecvent.
Dat fiind frecvenţa şi gravitatea durerii coronariene, în faţa unei dureri
precordiale, primul gest diagnostic îl constituie confirmarea sau infirmarea cauzei
coronariene.
După aspectul clinic şi anatomopatologic, în cadrul cardiopatiilor ischemice
coronariene se deosebesc: angina pectorală, infarctul miocardic şi sindroamele
intermediare.
In angina pectorală, durerea este localizată de bolnav retrosternal , iradiază în
umărul şi faţa internă a membrului toracic stâng,apare la efort, în special la mers,
are caracter constrictiv, se însoţeşte de anxietate.
Durerea din infarctul miocardic este mai intensă, atroce, are aceleaşi sediu şi
iradiere, dar apare de obicei în repaus, adeseori noaptea.Durează ore sau chiar zile
şi nu cedează la nitroglicerină.

13
 Palpitaţiile sunt bătăi ale inimii resimţite la bolnav ca senzaţii neplăcute,
supărătoare, sub forma unor lovituri repetate în regiunea precordială. In mod
normal, activitatea inimii nu este percepută.
Există numeroase cauze extracardiace care pot provoca palpitaţii: stările de
excitaţie psihică, eforturile mari, febra, abuzul de excitante(tutun, cafea, ceai,
alcool), unele medicamente (Atropină, Efedrina, extracte tiroidiene etc.), unele
tulburări digestive (aerofagii, constipaţie etc.), anemia, hipertiroidismul
menopauza).
O semnificaţie deosebită o au însă palpitaţiile de cauza cardiaca :
- tulburările de ritm (aritmia extrasistolică, tahicardia paroxistică, fibrilaţia atrială
- stenoza mitrală,
-hipertensiunea sau hipotensiunea arterială.
Când un bolnav acuză palpitaţii, trebuie precizată natura lor: dacă apar izolat sau
în accese, dacă durează puţin sau un timp mai îndelungat, dacă sunt regulate sau
neregulate.
Palpitaţiile neregulate apar în aritmia extrasistolică, cauza cea mai frecventă a
palpitaţiilor, şi în fibrilaţia atrială.
Cianoza este o coloraţie violacee a tegumentelor şi a mucoaselor, datorită
creşterii hemoglobinei reduse în sângele capilar. După cum dispneea este
simptomul dominant în insuficienţa cardiacă stângă, cianoza este cel mai important
simptom al insuficienţei cardiace drepte. Este evidentă la nivelul obrajilor, nasului,
buzelor şi al degetelor. Intensitatea sa este proporţională cu bogăţia în
hemoglobina, fapt pentru care la anemici poate lipsi, iar în poliglobulie apare şi în
condiţii normale.
Este prezentă în bolile congenitale ale inimii, datorită trecerii sângelui venos în
cel arterial;
In insuficienţa cardiacă globală datorită încetinirii circulaţiei capilare periferice,
care permite cedarea unei cantităţi mai mari de O2, ţesuturilor, cu creşterea
concomitentă a hemoglobinei reduse în sângele capilar,
In cordul pulmonar cronic, datorită leziunilor pulmonare care împiedică hematoza.

Simptome din partea altor aparate

-Simptome respiratorii: tusea cardiacă şi hemoptizia.

14
-Simptome digestive (dureri) în epigastru şi hipocondrul drept, greţuri, vărsături,
balonare epigastrică etc.),datorate insuficienţei cardiace.
-Simptome nervoase: cefalee, ameţeli, tulburări vizuale şi auditive apar în
hipertensiunea sau hipotensiunea arterială, insuficienţa aortică, ateroscleroza
cerebrală; accidentele motorii trecătoare sau definitive (afazii, paralizii, hemiplegii,
paraze etc.) se datoresc fie hemoragiei cerebrale (hipertensiuneaarterială), fie
trombozei (ateroscleroza), fie emboliei (stenoză mitrală, fibrilaţie atrială etc.).

SEMNE FIZICE
Examenul obiectiv al unui cardiac utilizează cele patru metode clasice: inspecţia,
palparea, percuţia,auscultaţia.
Inspecţia implică inspecţia generală şi inspecţia regiunii precordiale. Inspecţia
generală permite să se evidenţieze:
- poziţia bolnavului: ortopneea indică o insuficienţă cardiacă stângă, iar poziţia
genu-pectorală, o pericardită cu lichid abundent;
- culoarea tegumentelor şi a mucoaselor: paloarea apare în endocardita lentă,
cardita reumatică, insuficienţa cardiacă, iar cianoza, în insuficienţa cardiacă
globală, în unele boli cardiace congenitale;
- "dansul" arterial (artere hiperpulsatile) indică o insuficienţă aortică sau un
hipertiroidism;
- turgescenţa venelor jugulare la nivelul regiunii cervicale este un semn de
insuficienţă cardiacă dreaptă;
- bombarea abdomenului prin ascită sau hepatomegalie de stază este un alt semn de
insuficienţă cardiacă dreaptă;
- inspecţia generală mai permite remarcarea edemelor în regiunile declive (membre
inferioare, regiunea sacrată etc.), a degetelor hipocratice (endocardita lentă).
Inspecţia regiunii precordiale poate decela: bombarea regiunii precordiale (prin
mărirea accentuată a inimii la copii sau adolescenţi) sau retracţia sa (în simfiza
pericardică); sediul şocului apexian (al vârfului etc.).
Palparea permite să se aprecieze şocul apexian care, normal, predomină în spaţiul
al V-lea intercostal stâng, puţin înăuntrul liniei medico-claviculare. Este limitat şi
punctiform. Uneori, şocul sistolic apexian nu se percepe decât în decubit lateral
stâng sau chiar nu este palpabil.

15
 In stare patologică, prin mărirea inimii, şocul apexian se deplasează în jos şi spre
stânga (în hipertrofia ventriculară stângă) sau numai spre stânga (în hipertrofia
ventriculară dreaptă);
-freamătele (vibraţii provocate de unele sufluri valvulare mai intense şi mai aspre
şi care dau o senzaţie tactilă asemănătoare cu aceea percepută aplicând palma pe
spatele unei pisici care toarce) şi frecăturile pericardice;
- palparea arterelor periferice (temporală, radială, humerală, carotidă, pedioasă,
tibi-ală posterioară, femurală) permite aprecierea elasticităţii şi permeabilităţii
arteriale.
Percuţia face posibilă aprecierea măririi şi formei inimii.
Auscultaţia se face cu urechea liberă sau cu stetoscopul, bolnavul fiind aşezat
pe rând în decubit dorsal, apoi lateral stâng, în sfârşit în picioare.
La inima normală se percep două zgomote:
=zgomotul I sau sistolic, surd şi prelungit, datorat închiderii valvulelor atrio-
vţntriculare şi contracţiei miocardului. Se aude mai bine la vârf;
=zgomotul al II-lea sau diastolic, mai scurt şi mai înalt, datorat închiderii
valvulelor sigmoide aortice şi pulmonare; se aude mai bine la bază.
Primul zgomot este separat de al doilea prin pauza mică (sistolă), iar al doilea
este separat de primul zgomot al revoluţiei cardiace următoare prin pauza mare
sau diastolă.
In stare patologică pot apărea modificări de zgomote, zgomote supraadăugate
(sufluri), tulburări de ritm. Zgomotele supraadăugate sunt suflurile şi zgomotele
pericardice.

EXPLORĂRI FUNCŢIONALE

Pulsul este o expansiune ritmică sincronă cu bătăile inimii şi se percepe când se

comprimă o arteră pe un plan rezistent. Obişnuit, fiecărui bolnav i se cercetează
pulsul radial, care se palpează de obicei la ambele mâini, cu trei degete(index,
mediu şi inelar), bolnavul fiind în repaus, şi se numără de preferinţă timp de un
minut. Se studiază succesiv:
= Frecvenţa şi ritmul. Normal, frecvenţa este de 60-80 de pulsaţii/min, iar ritmul
regulat. Sub influenţa unor boli, pulsul se accelerează (tahisfigmie), se răreşte
(bradisfigmie) sau devine neregulat (ritmul şi intensitatea pulsaţiilor sunt inegale.

16
In fibrilaţia atrială se numără pulsaţiile şi apoi bătăile cardiace, auscultate direct la
inimă. Dacă primele sunt mai puţin numeroase, se spune că pulsul este deficitar.
= Amplitudinea sau intensitatea măsoară gradul expansiunii arteriale. Din acest
punct de vedere se deosebesc:
- pulsul mic şi rapid, uneori aproape imperceptibil, care apare în colapsul
vascular;
- pulsul săltăreţ şi depresibil, care loveşte degetul cu forţă şi apoi scade
brusc; se întâlneşte în insuficienţa aortică şi poartă denumirea de pulsul Corrigan.
= Egalitatea bătăilor: pulsul poate fi alternant când o pulsaţie slabă alternează cu
una puternică, ritmul fiind regulat.
= Duritatea sau presiunea în artere se apreciază prin presiunea care trebuie
exercitată asupra arterei pentru a face să dispară unda pulsatilă. Pulsul este dur în
hipertensiunea arterială, datorită presiunii diastolice joase.
In mod normal, pulsul este cu atât mai rapid, cu cât T° este mai ridicată. Face
excepţie febra tifoidă, când pulsul nucreşte corespunzător cu T°.

Tensiunea arterială este forţa cu care sângele circulant apasă asupra pereţilor
arteriali. Mai corect este termenul de presiune arterială, deoarece valorile
tensionale înregistrate reflectă presiunea sângelui în artere, şi nu tensiunea
peretelui arterial. În practică se foloseşte termenul de tensiune arterială. Se
deosebesc o tensiune arterială maximă sau sistolică care corespunde sistolei
ventriculare, şi o tensiune minimă sau diastolică, care corespunde sfârşitului
diastolei.
Diferenţa dintre aceste două valori se numeşte = tensiunea diferenţială =.
Valorile normale sunt considerate astăzi pentru maximă intre 120 - 145 mm Hg,
iar pentru minimă 60/85 mm Hg. Se pot deosebi:
- tensiunea arterială bazală, înregistrată când subiectul investigat se găseşte în
repaus psihic, fizic şi metabolic.Pentru acelaşi individ, aceasta este o constantă;
- tensiunea ocazională, reprezentată de valorile înregistrate în condiţii obişnuite
de examinare. Aceasta este o valoare variabilă, care scade în repaus.
In general există variaţii ale T.A. în funcţie de vârstă, sex, poziţie, efort muscular,
excitaţii psihice, mese,greutatea corporală, sarcini, apnee, tuse.
Pentru evitarea factorilor care influenţează T.A., aceasta se ia când bolnavul este
în repaus fizic şi psihic (culcat timp de 10 - 30 de minute), efectuând mai multe

17
înregistrări şi notându-se cea mai mică valoare, respectând întotdeauna aceeaşi oră
de înregistrare şi utilizând acelaşi tip de aparat.
Corect, T.A. trebuie măsurată la nivelul arterei humerale, bilateral (pentru a
surprinde o eventuală asimetrie tensională), în clinostatism sau în poziţie şezândă,
în ortostatism, iar uneori şi la membrele pelviene (indispensabil în unele forme de
hipertensiune).
La membrele pelviene, T.A. este mai mare decât la cele toracice cu 20 - 40 mm
Hg, pentru cea sistolică, şi cu 10-20 mm Hg, pentru cea diastolică.
  Se utilizează fie metoda palpatorie, fie cea oscilatorie sau auscultatorie, ultima
fiind folosită în practica curentă.Aparatele se numesc sfigmomanometre;
= în metoda ausculatatorie este preferabil ca pacientul să stea culcat, cu braţul
relaxat, dezvelit până la umăr şi aşezat orizontal la înălţimea cordului. Manşeta se
aplică pe partea internă a braţului, la două laturi de deget de plica corului, având
grijă să nu fie nici prea strânsă, nici prea largă. Stetoscopul se aplică pe artera
humerală, la câţiva centimetri sub marginea inferioară a manşetei. Aceasta nu va fi
menţinută umflată prea mult timp, deoarece provoacă hipertensiune venoasă, care
ridică tensiunea diastolică.
T.A. se înregistrează pompând aer în manşetă şi decomprimând progresiv în timp
ce se ascultă artera cu stetoscopul. Valoarea arătată de manometru la apariţia
primului zgomot indică tensiunea maximă (sistolică). Tensiunea diastolică se
notează în momentul când zgomotele devin mai asurzite. Unii autori notează şi
momentul când zgomotele dispar complet.
Creşterea tensiunii sistolice se întâlneşte în hipertensiunea arterială, insuficienţa
aortică,hipertiroidism, etc.
Presiunea diastolică este mai importantă, deoarece reflectă presiunea permanentă
care acţionează asupra arterelor. De aceea, hipertensiunea diastolică are un
prognostic mai grav,apărând în formele maligne de hipertensiune, în insuficienţa
aortică, tensiunea diastolică scade uneori la zero.
In colaps scad ambele tensiuni

18