Introducere – obiectul de studiu al macroeconomiei

Economia – activitate fundamentală a societăţii, desfăşurată pentru satisfacerea necesităţilor

umane de bunuri şi servicii.
Economia naţională – ansamblul activităţilor şi interdependenţelor economice la nivel macro
şi micro economic, coordonate pe plan naţional prin mecanisme proprii de funcţionare.
Economia mondială – totalitatea economiilor naţionale şi a interdependenţelor stabilite între
ele, ca o consecinţă a cadrului juridic, instituţional internaţional şi a mecanismelor economice.
Un înţeles al conceptului de economie este cel de ştiinţă a administrării resurselor şi
mijloacelor limitate, cu utilizări alternative pentru satisfacerea unor necesităţi nelimitate şi variate
ale oamenilor. Alfred Marshall spunea: „economia este un studiu al omenirii în ocupaţiile ei
obişnuite de viaţă”. Aceste ocupaţii pot fi privite la nivel:
- microeconomic – al unităţilor economice, firmelor, gospodăriilor;
- macroeconomic – al ramurilor, sectoarelor de activitate sau la nivelul întregii economii
naţionale.
Macroeconomia se concentrează spre analiza calitativă a mecanismelor de funcţionare a
economiei naţionale, a corelaţiilor dintre variabilele macroeconomice, cu accent pe aspectele de
măsurare a influenţelor directe şi indirecte dintre acestea, în vederea fundamentării ştiinţifice a
deciziilor de politică macroeconomică. Ea oferă posibilitatea cunoaşterii comportamentului
economic în perioadele de avânt şi recesiune, a consumului şi investiţiilor, a performanţelor
economiei, a dinamicii producţiei de bunuri şi servicii, a ratelor profitului şi dobânzii, a ratei
inflaţiei şi şomajului, a politicii fiscale şi monetare, a balanţei de plăţi, a stocului de bani, bugetului
de stat, datoriei publice, echilibrului, dezechilibrului macoreconomic.
De asemenea, macroeconomia abordează probleme de modelare economică a echilibrului şi
dezechilibrului static şi dinamic, pe termen scurt, mediu şi lung, o integrare a componentelor
economiei naţionale într-o analiză cantitativă cu ajutorul modelelor clasice şi neoclasice de creştere
economică.
Macroeconomia se ocupă deci cu studiul structurii, funcţionalităţii, comportamentului de
ansamblu al sistemului economiei naţionale, în conexiune cu sistemul economiei mondiale şi cu
mediul înconjurător, în scopul determinării volumului total de bunuri şi servicii şi a tuturor
variabilelor care-l influenţează.
Dezvoltarea ştiinţei macroeconomiei se datorează aportului unor personalităţi marcante
cum ar fi: John Maynard Keynes, Ludwig von Mises, Milton Friedman, Franco Modigliani, James
Tobin, Martin Feldstein, Robert Lucas, Thomas Sargent. Pe subdomenii, gândirea macroeconomică
s-a dezvoltat prin contribuţia următorilor economişti:
-teoria echilibrului general – Paul Samuelson, pentru contribuţii la dezvoltarea,
aprofundarea teoriei economice şi statistice, în analiza acţiunii legilor fundamentale ale economiei
de piaţă; John Hicks şi Kenneth Arrow, pentru contribuţii la dezvoltarea teoriei echilibrului general
şi teoriei transformărilor social-economice; Gerard Debreu, pentru introducerea noilor metode de
1
analiză în teoria economică, pentru formularea teoriei echilibrului general; Maurice Allais, pentru
lucrări în domeniul teoriei pieţelor şi utilizării eficiente a resurselor, etc.;
-teoria creşterii economice – Simon Kuznetz, pentru interpretarea sa asupra creşterii
economice; Theodore Shultz şi Arthur Lewis, pentru activitatea de pionerat în domeniul creşterii
economice, pentru analiza ţărilor în curs de dezvoltare; Robert Solow, pentru demonstrarea rolului
tehnologiei ca factor cheie ce determină dezvoltarea economică;
-în domeniul contabilităţii naţionale – Richard Stone, pentru contribuţii la elaborarea
sistemului contabilităţii naţionale;
-în domeniul analizei input-output – Wassily Leontieff, pentru realizarea modelului intrări-
ieşiri, de analiză economică şi aplicarea în economie;
-în domeniul teoriei, analizei şi practicii macroeconomice – Ragnar Frisch, Jan Tinbergen,
pentru elaborarea şi aplicarea sistemelor dinamice în analiza proceselor economice; Gunar Myrdal,
Friedrich von Hayek, pentru lucrări în domeniul teoriei fluctuaţiilor economice şi monetare
internaţionale; Milton Friedman, pentru contribuţii la studiul teoriei monetariste; Lawrence Klein,
pentru contribuţii la construcţia de modele econometrice şi aplicarea lor la analiza fluctuaţiilor şi
politicilor economice; James Tobin, pentru activitatea de studiere a pieţelor financiare pe baza
teoriilor anticipaţiilor raţionale; Franco Modigliani, pentru studiile privind teoria deciziilor asupra
investiţiilor; Gary Backer, pentru contribuţii la abordarea economică a comportamentului uman,
etc.;
-în domeniul finanţelor – James Buchman, Harry Markovitz, William Sharpe, Merton
Miller, etc.;
Principalele şcoli de gândire economică care şi-au adus contribuţia la dezvoltarea ştiinţei
sunt:
-şcoala liberalistă - susţine că pieţele funcţionează cel mai bine atunci când sunt lăsate
libere;
-şcoala intervenţionistă - susţine că intervenţia guvernului poate îmbunătăţi funcţionarea
economiei, în special cea care se reglează foarte greu, cu rigiditate;
-şcoala neoclasică - împărtăşeşte şi idei liberaliste şi idei intervenţioniste, pe baza unei
politici macroeconomice liberale dar cu o intervenţie statală necesară asigurării creşterii economice
echilibrate.

Cele cinci concepte fundamentale

La studiul microeconomiei am introdus cinci concepte fundamentale care ajută la a gândi
ca un economist. De asemenea, acestea oferă indicii utile în studierea principiilor
macroeconomiei.... Scurta istorie a macroeconomiei şi moştenirile Marii Crize (1929-1933) oferă
numeroase exemple ale importanţei acestor concepte pentru înţelegerea macroeconomiei:
 Compromisuri: dezbaterea asupra programului de relaxare fiscală al preşedintelui Kennedy
oferă un exemplu al modului în care decidenţii politicii economice percep noţiunea de compromis.
2
Un compromis foarte important este cel dintre inflaţie şi şomaj. Consilierii lui Kennedy au crezut
că pot obţine rate medii ale şomajului mai reduse, cu costul unei inflaţii mai mari. După cum s-a
dovedit ulterior, rata medie a inflaţiei a crescut, însă şomajul s-a redus numai temporar.
 Stimulentele: criza asociaţiilor de economii şi împrumuturi din anii 1980 poate fi pusă pe
seama stimulentelor pe care aceste instituţii le-au resimţit ca urmare a iniţiativei guvernului de
garantare a depozitelor.
 Schimbul: comerţul internaţional între ţări poate genera beneficii bazate pe avantajul
comparativ, însă echilibrul dintre importuri şi exporturi se află adesea pe lista dezbaterilor publice,
după cum o ilustrează discuţiile concentrate în jurul deficitului comercial imens al SUA.
 Informaţia: Legea ocupării din 1946 a consimţit orientarea către ocuparea deplină, însă
evaluarea succesului economiei în realizarea acestui obiectiv necesită informaţii. Datele pe care
guvernele le culeg despre şomaj, creşterea economică şi inflaţie oferă informaţia de care
economiştii au nevoie pentru a putea monitoriza economia.
 Distribuţia: dezbaterea concentrată asupra sistemului de asistenţă socială este, în parte,
una legată de problema distribuirii. Va fi nevoie ca viitorii salariaţi să plătească impozite mai mari
pentru a asigura beneficiile generaţiei ”baby-boom” pentru perioada de după retragerea acestora
din viaţa activă? Sau vor suporta aceste generaţii întregul coş, posibil prin prelungirea vieţii active
sau acceptarea unor beneficii mai mici?
Stiglitz J.E., Walsh C.,Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2005, pag.421

3
 CIRCUITUL ECONOMIC DE ANSAMBLU
1
1.1.Cererea şi oferta, fluxul general al venitului
Cererea agregată – totalitatea cheltuielilor efectuate de cumpărători în economia unei ţări
pentru achiziţionarea de bunuri materiale şi servicii. În analiza macroeconomică, cererea agregată se
referă la volumul total al achiziţiilor de bunuri finale, indiferent de destinaţia acestora: consum,
investiţii, export etc.
Structura cererii agregate cuprinde 4 componente de bază:
- cererea pentru consumul personal (C)
- achiziţiile guvernamentale (G)
- cererea pentru investiţii (I)
- cererea externă formată din exportul net (EN)
Cererea agregată (CA) = C + I + G + EN
Cererea pentru consumul personal (C) – totalitatea cheltuielilor de consum ale sectorului
privat (gospodăriilor) pentru achiziţionarea de bunuri materiale (inclusiv bunuri durabile) şi servicii
de consum. Este, principala componentă din cererea agregată. Mărimea ei depinde de: veniturile
consumatorilor şi nivelul preţurilor bunurilor.
Achiziţiile guvernamentale (ale administraţiilor publice locale şi centrale) (G) se referă la
cheltuielile pentru consumul public şi investiţiile publice. Nu se confundă cu cheltuielile totale
guvernamentale (ale bugetului de stat).
Cererea pentru investiţii (I) – cheltuielile firmelor pentru investiţii brute (formare brută de
capital fix şi creşterea stocurilor). Nu include achiziţii de hârtii de valoare şi nici investiţii în capital
uman.
Exporturile nete (EN) – diferenţa între exporturi şi importuri (EN) = E - I reflectând
influenţa comerţului exterior asupra cererii agregate.
Oferta agregată – producţia internă brută adusă şi oferită pe piaţă de către agenţii
economici producători. Cuprinde volumul total al producţiei interne de bunuri finale furnizate de
firmele rezidente în economia naţională şi include atât bunuri de consum cât şi bunuri de capital.
Pe termen scurt oferta agregată este relativ constantă adaptându-se la nivelul cererii agregate
prin variaţiile stocurilor de produse finite.
În condiţiile evoluţiei normale a economiei, oferta agregată tinde să se extindă ca rezultat al
creşterii: forţei de muncă, stocului de capital, randamentului folosirii factorilor de producţie.
Cererea agregată şi oferta agregată sunt analizate în legăturile lor complexe cu nivelul
preţurilor şi a altor variabile macroeconomice.

4
 P

OA
PE E
CA

YE Y
Fig.1. Modelul macroeconomic primar pentru studiul cererii şi ofertei agregate
în care, P – preţurile bunurilor; Y – volumul bunurilor; OA – oferta agregată; CA – cererea agregată; PE, YE, E – preţul
de echilibru, cantitatea de echilibru, punctul de echilibru al pieţei.

Fluxul general al venitului

Economia unei ţări – ansamblul complex al operaţiilor şi tranzacţiilor între numeroşi
participanţi sau agenţi economici care produc, finanţează, distribuie şi consumă bunuri şi servicii.
Aceşti participanţi numiţi unităţi rezidente pot avea sau nu naţionalitatea ţării respective, pot fi sau
nu prezenţi pe teritoriul ţării în momentul în care efectuează operaţii şi tranzacţii economice. În
funcţie de criteriul instituţional, în economia de piaţă sunt următoarele sectoare instituţionale:
firmele, gospodăriile sau menajele, instituţiile de credit şi asigurări, administraţiile publice,
administraţiile private şi străinătatea (exteriorul sau restul lumii). Agregarea agenţilor economici pe
sectoare instituţionale şi implicit a fluxurilor între aceste sectoare oferă imaginea unui tablou
ordonat şi integrator al activităţilor complexe din cadrul economiei sub forma circuitului economic
de ansamblu. În analizele de specialitate sunt prezentate diferite modele ale unui astfel de circuit în
scopul evidenţierii principalelor fluxuri şi agregate macroeconomice (fig.2).

Serviciile factorilor de Factori de

producţie Piaţa factorilor de producţie – producţie
munca, pământul, capitalul

Cheltuieli Venituri

Menaje (gospodării)
Firme

Venituri Cheltuieli
Piaţa bunurilor şi
Bunuri şi servicii serviciilor Bunuri şi servicii

___ flux real

----- flux monetar
Fig.2 – Fluxul circular al venitului

5
 Sintetic, conform fluxului circular al venitului:
-venitul apare la început sub forma preţurilor – salarii, rente, dobânzi, ale serviciilor factorilor de
producţie – muncă, natura, capitalul, achiziţionate de firme;
-gospodăriile cheltuiesc aceste venituri pentru a cumpăra bunuri de consum, plăţi care reprezintă
pentru firme încasări (venituri) pe care le vor folosi în achiziţionarea de noi servicii ale factorilor de
producţie;
-agenţii economici aparţinând celor două sectoare de bază din economie – firmele şi gospodăriile
alternează în rolurile de vânzători şi cumpărători pe pieţele produselor şi factorilor de producţie;
-în fluxul circular al veniturilor intervin celelalte sectoare instituţionale;
-parte din venit este retrasă din circuit sub diferite forme, retrageri care, de regulă, sunt însoţite de
intrări (injecţii) în fluxul circular al venitului;
-retragerile din fluxul circular al venitului se concretizează în:
 economii (venituri pe care gospodăriile nu le cheltuiesc pentru consum care, de
regulă, sunt depuse în bănci, societăţi de valori mobiliare, fonduri de pensii etc.);
 impozite şi taxe plătite de posesorii de venit administraţiei publice centrale şi
locale;
 importurile – cheltuielile gospodăriilor pe bunuri de consum din import şi plăţile
făcute de firme pentru importul de materii prime şi materiale.
-intrările sau injecţiile în fluxul circular al venitului cuprind:
 investiţiile făcute de firme pentru creşterea stocului de capital;
 cheltuielile publice – includ achiziţiile guvernamentale de bunuri şi servicii
precum şi transferurile către alte sectoare – pensii, alocaţii etc.;
 exporturile – veniturile realizate de firme din vânzarea de bunuri şi servicii în
exterior.
Retragerile şi injecţiile din şi în fluxul circular al venitului se însoţesc şi condiţionează
reciproc. Echilibrul fluxului circular al venitului se realizează în dinamică iar o politică economică
expansionistă implică, de regulă, un exces al injecţiilor faţă de retrageri. O astfel de situaţie poate fi
rezultatul unui climat favorabil al afacerilor şi investiţiilor, al unei politici de stimulare a
exporturilor.

1.2. Indicatorii macroeconomici

Pentru înţelegerea Sistemului Contabilităţii Naţionale (SCN), ca metodă de evidenţă şi
analiză macroeconomică este necesară prezentarea principalelor concepte:
Administraţia privată cuprinde unităţile instituţionale rezidente care produc, în special,
servicii pentru gospodării nedestinate pieţei şi ale căror resurse provin, în cea mai mare parte, din
contribuţiile voluntare efectuate de gospodării şi din veniturile de proprietate, în acest sector se
includ: organizaţii religioase (de cult), sindicate, partide politice, uniuni, fundaţii, asociaţii culturale
şi sportive, Crucea Roşie etc.
6
 Administraţia publică este un sector instituţional care cuprinde acele unităţi a căror funcţie
principală este de a produce servicii nedestinate pieţei, pentru colectivitate, şi de a redistribui
veniturile statului, ale căror resurse provin din prelevări sau vărsăminte obligatorii efectuate de
unităţi ce aparţin altor sectoare. Structurată pe trei subsectoare: administraţia centrală, locală şi
securitatea socială, administraţia publică include organele administraţiei centrale şi locale,
procuraturii şi judecătoreşti, unităţile de învăţământ, sănătate, cultură, artă, apărare etc.
Consumul intermediar reprezintă valoarea bunurilor, altele decât cele de capital fix, şi a
serviciilor destinate pieţei pentru a fi consumate, în perioada dată, în vederea producerii altor bunuri
economice.
Consumul final individual efectiv al gospodăriilor populaţiei cuprinde: cheltuielile
gospodăriilor populaţiei pentru cumpărarea de bunuri şi servicii în scopul satisfacerii nevoilor
membrilor lor, cheltuieli pentru consumul individual al administraţiilor publice şi cheltuieli de
consum individual al instituţiilor fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor.
Consumul final colectiv efectiv al administraţiilor publice cuprinde cheltuieli pentru consum
colectiv a administraţiilor publice (servicii publice generale, apărare naţională şi securitate
teritoriului, menţinerea ordinii şi securităţii publice, activităţi legislative şi de reglementare,
cercetare şi dezvoltare etc.).
Consumul final total efectiv se formează prin însumarea consumului final al gospodăriilor
populaţiei, al administraţiei publice şi al administraţiei private.
Economia brută reprezintă partea din venitul disponibil brut ce nu a fost folosită pentru
consumul final, fiind destinată acumulării de active fizice sau financiare.
Excedentul brut de exploatare reprezintă ceea ce rămâne din valoarea adăugată creată în
procesul de producţie după remunerarea salariaţilor şi plata impozitelor legate de activitatea de
producţie.
Formarea brută de capital fix reprezintă valoarea bunurilor durabile cumpărate de unităţile
producătoare rezidente, ce sunt utilizate cel puţin un an, inclusiv valoarea serviciilor încorporate în
bunurile de capital fix.
Gospodăriile populaţiei (Menajele private) cuprind unităţile rezidente a căror funcţie
principală o constituie consumul sau eventual producţia, dacă aceasta se realizează de către
întreprinzătorii individuali sau asociaţiile familiale. Resursele lor provin din remunerarea muncii,
venituri din proprietăţi, transferuri de la alte sectoare, venituri din vânzarea producţiei de bunuri şi
servicii.
Impozitele sunt vărsăminte obligatorii către administraţiile publice, centrale şi locale, acestea
pot fi impozite legate de producţie şi de import: impozite pe salarii, T.V.A., accize, taxe vamale,
taxe asupra mijloacelor de transport, impozite pe clădiri etc., ca şi impozite pe venit şi patrimoniu:
vărsăminte din profit, impozitul pe profit, impozitul pe veniturile liber profesioniştilor, taxe asupra
autoturismelor, impozitul pe dividende etc.

7
 Instituţiile financiare sunt un sector instituţional care grupează unităţile a căror funcţie
principală constă în a finanţa, respectiv a colecta, transforma şi repartiza disponibilităţi financiare.
Societăţile de asigurări sunt un sector instituţional ce include toate unităţile care au funcţia
de a transforma riscurile individuale în riscuri colective.
Prestaţiile sociale cuprind toate transferurile în natură sau în numerar ce se atribuie unor
persoane pentru acoperirea unor riscuri sau nevoi ca: boală, bătrâneţe, deces, invaliditate, şomaj,
accidente de muncă, boli profesionale.
Producţia este considerată orice activitate socialmente organizată pentru a obţine bunuri
materiale şi servicii într-o anumită perioadă de timp. Poate fi: producţie de bunuri materiale şi
servicii destinate pieţei şi o producţie de bunuri şi servicii nedestinate pieţei.
Activitatea reprezintă o grupare de unităţi cu producţie omogenă.
Restul lumii reflectă ansamblul operaţiunilor ce se desfăşoară între unităţile rezidente şi
unităţile nerezidente.
Salariile nete primite reprezintă sumele primite de angajaţi pentru munca depusă (inclusiv
prime, sporuri, avantaje în natură), din care se scad cotizaţiile sociale şi impozitul pe salariu.
Sectorul instituţional cuprinde ansamblul unităţilor instituţionale ce au un comportament
economic analog, în raport de funcţia economică principală şi sursa de provenienţă a veniturilor.
Subvenţiile reprezintă un sistem de transferuri curente fără contrapartidă ale administraţiei
publice sau instituţiilor U.E. către unităţile rezidente producătoare de bunuri materiale şi servicii, cu
scopul da influenţa nivelurile de producţie, preţurile acestora, remunerarea factorilor de producţie.
Sistemul Conturilor Naţionale (SCN) sau Contabilitatea Naţională (CN) reprezintă o
metodă de evidenţă şi analiză macroeconomică utilizată în statistica majorităţii ţărilor lumii, cu
deosebire a celor cu economie de piaţă, precum şi în calculele şi analizele efectuate de
organismele internaţionale (ONU, OCDE).
SCN oferă o reprezentare cantitativă, agregată, coerentă şi completă a realităţii economice,
în timpul unei perioade de timp, sau la un moment dat. SCN ordonează, sistematizează şi
sintetizează fluxurile în economie după criterii riguroase, în cadrul unor tabele ce formează un
sistem de conturi ale economiei naţionale. În cadrul SCN se evidenţiază şi se analizează activitatea
care produce bunuri economice (materiale şi servicii) ce fac obiectul tranzacţiilor pe piaţă, precum
şi cea prestatoare de servicii nemarfare, inclusiv acelea legate de asigurarea ordinii şi securităţii
sociale. SCN este reprezentat printr-un tablou de formă matriceală care evidenţiază multitudinea de
corelaţii şi interdependenţe din economia naţională fiind atât o metodologie de evidenţă şi calcul cât
şi un instrument de analiză, previziune, politică macroeconomică.
SCN se caracterizează prin existenţa a 3 componente de bază:
- agenţii economici
- operaţiunile
- conturile

8
 Operaţiunile cuprind toate actele economice efectuate de agenţii economici şi sunt grupate
în: operaţiuni cu bunuri şi servicii, operaţiuni de repartiţie, operaţiuni financiare.
Toate aceste operaţiuni sunt înscrise în conturi analitice şi sintetice în formă matriceală: pe
linii sunt înregistrate operaţiunile din creditul contului, pe coloane cele din debit.
Prin agregare, ansamblul economiei naţionale este reflectat într-o matrice generală cu 4
conturi naţionale:
- producţia;
- consumul;
- acumularea;
- restul lumii (străinătatea).
Contul „Producţia” cuprinde 2 subconturi:
- contul mărfuri, în care sunt evidenţiate bunurile şi serviciile prestate;
- contul activităţi, în care este evidenţiată producţia ramurilor, a cărei valoare globală se
defalcă pe producţie intermediară şi valoare adăugată;
Contul „Consum” cuprinde:
- contul de cheltuieli făcute pentru consumul privat şi public;
- contul de venituri în care se evidenţiază categoriile de venituri realizate de diferite
sectoare instituţionale;
Contul „Acumulare” evidenţiază:
- finanţarea investiţiilor brute şi cheltuielilor pentru creşterea stocurilor;
- capitalul financiar folosit pentru achiziţii de terenuri şi active nemateriale;
- transferurile de capital;
- consumul de capital fix.
Contul „Restul lumii” evidenţiază:
- importurile şi exporturile de bunuri şi servicii;
- transferurile curente;
- tranzacţiile de capital cu exteriorul.
Soldul acestui cont reflectă capacitatea (+) sau necesarul (-) de finanţare a naţiunii.
Rezultatele activităţii economice sunt înregistrate în conturile naţionale la preţurile de bază sau ale
producătorilor şi/sau la preţurile pieţei sau ale consumatorilor (care includ în plus, impozitele
indirecte nete). Diferenţa între preţurile pieţei şi impozitele indirecte nete poartă numele de cost al
factorilor de producţie (în literatura de specialitate se mai găsesc şi sub numele de preţ al factorilor
de producţie). SCN oferă informaţii cu privire la următorii indicatori macroeconomici de rezultate:
PIB, PNB, PIN, PNN, VN.
Reguli de determinare a agregatelor macroeconomice menţionate:
1. bunurile economice se includ în calcul numai dacă reflectă rezultatele activităţii economice
aferente perioadei pentru care se determină indicatorii respectivi;

9
2. rezultatele activităţii economice cuprind numai bunurile finale destinate consumului,
investiţiilor, exportului. Nu se includ bunuri intermediare destinate prelucrării sau revânzării;
3. se delimitează rezultatele activităţii economice în funcţie de teritoriul pe care îşi desfăşoară
activitatea agenţii economici şi de naţionalitatea acestora.

Produsul intern brut

P.I.B. exprimă valoarea totală a bunurilor finale produse de agenţii economici rezidenţi pe
teritoriul ţării, în decursul unei perioade de timp, de regulă, un an. Este principalul agregat
macroeconomic din Sistemul Conturilor Naţionale (SCN) şi se poate calcula prin 3 modalităţi:
- metoda de producţie;
- metoda veniturilor;
- metoda cheltuielilor.

Metoda de producţie constă în determinarea volumului producţiei finale produse în ţară în

perioada respectivă. Sunt 2 căi de determinare a producţiei finale:
1.însumarea valorii produselor finale ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic;
2.însumarea valorii pe care fiecare unitate rezidentă o adaugă succesiv până la vânzarea
produsului final;
Indiferent de calea folosită, rezultatul este acelaşi.
În general, PIB calculat prin metoda producţiei, exprimat în preţurile pieţei este:
PIBpp = VAB + Iind. – Sexpl în care, VAB – valoarea adăugată brută exprimată în preţuri de
bază (în costurile factorilor)
PIBcf = PIBpp – Iind. + Sexpl

Metoda veniturilor – constă în însumarea veniturilor ce exprimă remunerarea factorilor de

producţie (salarii, rente, dobânzi, profituri) cu alocaţiile pentru consumul de capital fix. Nu include
şi veniturile rezultate din transferurile de plăţi cum ar fi: pensiile, alocaţiile, ajutoarele etc.
PIBpp = Vf + A + AIind – ASexpl , în care Vf - venituri finale, A – amortizarea capitalului,
AIind - alte impozite indirecte, ASexpl - alte subvenţii de exploatare.

Metoda cheltuielilor se foloseşte în măsurarea producţiei naţionale şi presupune agregarea

cheltuielilor pentru achiziţionarea bunurilor care alcătuiesc producţia finală.
PIBpp = CF + FBCF + VS + EN în care:
CF – consumul final compus din: consum public şi consum privat
FBCF – formarea brută de capital fix
VS – variaţia stocurilor
EN – exportul net rezultat din Export – Import

10
 PIB nominal, PIB real, deflatorul PIB
PIB nominal măsoară valoarea bunurilor finale în preţurile curente ale perioadei de calcul.
PIB real evidenţiază modificarea producţiei fizice în economie prin exprimarea tuturor bunurilor
finale produse în diferite perioade de timp în preţurile unui an de referinţă, numite preţuri constante
sau comparabile. Prin compararea PIB real cu PIB nominal se obţine o măsură a evoluţiei preţurilor
numită deflatorul PIB. Deflatorul PIB reprezintă raportul dintre PIB nominal şi PIB real şi este o
măsură a inflaţiei în perioada care începe cu anul de bază şi se încheie cu anul de calcul (curent). De
exemplu,

PIB nominal 2019

Deflatorul PIB 2019 =  100
PIB real 2019

Deoarece se referă la toate bunurile finale produse în economie, deflatorul PIB reprezintă un
indice general de preţ, fiind unitatea de măsură cea mai cuprinzătoare pentru a evidenţia:
- modificările intervenite în nivelul general al preţurilor;
- modificările intervenite în puterea de cumpărare a monedei naţionale;
Se distinge de alţi indicatori sintetici cum ar fi indicele preţurilor de consum IPC care
cuprinde modificările intervenite în media preţurilor bunurilor achiziţionate de gospodăriile tipic
urbane. Sintetic, diferenţele dintre deflator şi IPC sunt:

Deflatorul IPC-ul
Costul cumpărării unui coş fix de bunuri şi
Măsură a evoluţiei preţurilor tuturor bunurilor
servicii considerat reprezentativ pentru
finale
achiziţiile consumatorilor urbani
Ia în calcul preţurile bunurilor produse în ţară Include şi preţuri ale unor bunuri de import
Se referă la evoluţia preţurilor în economie pe Este calculat şi publicat lunar de către
perioade relativ mari, cel puţin un an instituţiile de statistică

Produsul naţional brut (PNB)

PNB reflectă valoarea de piaţă a producţiei de bunuri finale realizate într-o anumită
perioadă, prin utilizarea factorilor de producţie aflaţi în proprietatea agenţilor economici naţionali.
Spre deosebire de PIB, PNB ia în considerare fluxurile de venituri în şi din exteriorul unei ţări;
acest agregat macroeconomic se referă şi la producţia şi veniturile generate de agenţii economici
naţionali în afara ţării şi exclude producţia şi veniturile agenţilor economici străini pe teritoriul
ţării analizate. PNB poate fi mai mare sau mai mic decât PIB, relaţia dintre aceste două agregate
macroeconomice depinzând de soldul contului de venituri în relaţiile cu străinătatea (diferenţa
dintre valoarea adăugată brută obţinută de agenţii autohtoni în exterior şi valoarea adăugată brută
obţinută de străini în interior).

11
 PNB = PIB + SVFS , în care:
PNB – produsul naţional brut
PIB – produsul intern brut
SVFS – soldul veniturilor factorilor de producţie în raport cu străinătatea
Situaţii:
- dacă PNB > PIB rezidenţii unei anumite ţări obţin venituri mai mari în afara graniţelor
decât obţin străinii în ţara respectivă. În general este specifică ţărilor dezvoltate
economic;
- dacă PNB < PIB situaţia este specifică, în general, ţărilor în dezvoltare dar în anumite
perioade şi celor dezvoltate.
Deşi aceşti indicatori reflectă cel mai bine performanţele economice ale unei ţări, există
activităţi care nu generează tranzacţii de piaţă şi care nu intră în sfera PIB (serviciile gratuite,
munca voluntară, activităţile specifice autoconsumului).
De asemenea, în cadrul PIB nu intră activităţile din zona economiei subterane. După unele
estimări, economia subterană reprezintă cca. 28% din PIB-ul României, peste 30% din PIB-ul
Bulgariei, 10% din PIB-ul SUA, sub 10% în țările dezvoltate din UE.

Produsul naţional net (PNN), Venitul naţional (VN)

PNN – valoarea producţiei finale nete obţinute în decurs de 1 an de către agenţii autohtoni
pe teritoriul economic al ţării şi în afara acestuia.
PNN = PNB – A
Se păstrează evaluarea în costurile factorilor / preţurile pieţei
PIN = PIB – A
Deşi PNN sau PIN oferă imagini mai reale ale venitului unei naţiuni se preferă folosirea
PNB sau PIB deoarece amortizarea capitalului fix este dificil de estimat cu acurateţe.
Produsul naţional net PNN măsurat în costurile factorilor se mai numeşte venit naţional.
VN = PNNcf

Venitul naţional exprimă mărimea agregată imputată factorilor de producţie care au

participat la realizarea producţiei naţionale într-o perioadă determinată de timp. Însumează toate
veniturile – salarii, rente, dobânzi, profituri, obţinute de agenţii naţionali din furnizarea de servicii
ale factorilor în interiorul ţării şi în străinătate.
Chiar dacă PIB sau PNB reprezintă venitul colectiv câştigat în interiorul graniţelor unei ţări,
acesta nu ajunge în totalitate în mâinile indivizilor. Ceea ce primesc gospodăriile pentru a cheltui
sau economisi se numeşte venit personal disponibil. Realitatea economică arată că aproximativ 30-
40% din PIB nu ajunge la gospodării, fie este orientat spre guvern – prin taxe şi impozite nete, fie
este economisit de firme. La venitul personal disponibil se ajunge astfel :
- din PNB se deduce deprecierea, prin uzură fizică și morală, rezultând PNN;
12
 - după plata impozitelor indirecte către guvern (variază de la ţară la ţară şi includ TVA-ul şi
accizele la petrol, tutun, alcool) la dispoziţia firmelor rămâne venitul naţional (cumulat);
- venitul naţional se distribuie astfel:
o din valoarea adăugată, firmele plătesc salariile şi alte compensări către salariaţi,
inclusiv contribuţia pentru asigurări sociale;
o firmele plătesc dobânda către bănci şi creditori;
o firmele plătesc impozitele pe venit;
o rămâne profitul proprietarilor sau acţionarilor care, fie este distribuit sub formă
de dividende, fie este oprit sub formă de beneficii nedistribuite (economii nete
ale firmelor).
La veniturile forţei de muncă şi la profiturile distribuite se adaugă transferurile guvernului
(alocaţii de şomaj, plăţi pentru incapacitate, îndemnizaţii de sănătate, alocaţii familiale) rezultând
venitul personal al gospodăriilor. După ce gospodăriile îşi achită sarcinile fiscale – impozit pe
venit etc., ceea ce rămâne se numeşte venit personal disponibil care, la rândul lui, poate fi
consumat şi economisit.

Balanţa de plăţi
Balanţa de plăţi înregistrează toate tranzacţiile dintre o ţară şi restul lumii. Balanţa de plăţi
trebuie să respecte regulile contabilităţii cu dublă înregistrare, fiecare tranzacţie fiind înregistrată de
două ori: o dată în contul în care se obţine şi a doua oară în contul din care se efectuează plata
pentru ea. Balanţa de plăţi cuprinde:
 Balanţa bunurilor şi serviciilor;
 Balanţa transferurilor unilaterale;
 Balanţa capitalurilor.
Balanţa bunurilor şi serviciilor este egală cu balanţa comerţului cu mărfuri însumată cu cea a
invizibilelor (serviciilor) care include venituri investite, redevenţe şi alte servicii.
La balanţa bunurilor şi serviciilor se adaugă balanţa transferurilor unilaterale, adică plăţi
care nu au legătură cu tranzacţiile financiare sau comerciale (de exemplu, în cazul României –
transferuri publice, ajutoare externe, plăţi către şi de la bugetul UE precum şi ceea ce repatriază
muncitorii emigranţi), rezultând balanţa contului curent.
Restul balanţei de plăţi descrie tranzacţiile financiare sau de capital. Acestea trebuie să fie
egale şi de semn opus cu contul curent. Acestea se compun din: balanţa mişcărilor de capital pe
termen lung (diferenţa dintre intrări şi ieşiri de investiţii directe şi de portofoliu brute) şi balanţa
mişcărilor de capital pe termen scurt (diferenţa dintre intrări şi ieşiri de fluxuri de capital).
Balanţele mişcărilor de capital pe termen lung şi scurt formează contul de capital.
Balanţa de plăţi = balanţa contului curent + balanţa contului de capital + intervenţii oficiale
(în economia reală se numesc erori şi omisiuni) = 0.

13
 Intervenţiile oficiale sunt realizate de Banca Centrală. Dacă aceasta refuză să intervină,
oferta de monedă internă pe pieţele din întreaga lume va fi mică şi moneda va tinde să îşi aprecieze
valoarea. Mai departe, se reduce surplusul de cont curent, deoarece bunurile interne devin mai
scumpe decât cele externe, şi, mai departe se creează un flux de capital spre exterior, rezidenţii
considerând mai profitabil să achiziţioneze mai ieftin din străinătate. Autorităţile monetare decid
dacă şi în ce cantitate dezechilibrul contului curent va fi transformat într-o modificare a ratei de
schimb. Intervenţia autorităţii monetare se concretizează prin cumpărare sau vânzare de valută în
cantitatea necesară. O altă variantă ar fi nonintervenţia autorităţii monetare, deci rata de schimb va
fi determinată numai de piaţă. Situaţia de erori şi omisiuni mari poate reflecta economii exportate în
mod ilegal; intrări pozitive mari pot indica exporturi nefacturate sau subevaluate sau importuri
supraevaluate.

Ce se include în determinarea PIB?

În Statele Unite ale Americii, activităţile ilegale nu sunt incluse în determinarea PIB. Dacă
încercăm să obţinem un indicator al activităţii economice pe piaţă, excluzând elemente precum tranzacţiile
cu droguri, înseamnă că PIB omite o anumită producţie obţinută în economie. Pentru SUA, această
omisiune nu va avea o influenţă semnificativă asupra utilităţii cu care sunt privite metodele statistice de
determinare a PIB. Să luăm însă exemplul unei ţări în care activităţile ilegale reprezintă o sursă importantă
de venituri. În acestă situaţie, a nu include aceste venituri în calculul PIB poate oferi o imagine eronată
asupra economiei respective.
Columbia reprezintă o asemenea excepţie, fiind un exportator important de droguri. Drogurile sunt
cultivate, prelucrate şi transportate. Fiecare dintre aceşti paşi reprezintă activităţi economice, însă
veniturile obţinute direct din tranzacţionarea drogurilor ilegale sunt excluse din calculul PIB.
Guvernul columbian a început să includă veniturile obţinute de pe urma recoltelor ilegale de
droguri în PIB. Estimările indică faptul că prin includerea în PIB a veniturilor obţinute din aceste activităţi,
acesta ar putea creşte cu 1%. Comerţul cu droguri include mult mai mult decât simpla cultivare –
prelucrarea şi tranportul drogurilor reprezintă afaceri din care se câştigă foarte mulţi bani. În prezent, însă
această parte a comerţului cu droguri nu este inclusă în PIB al Columbiei. Includerea lui ar avea un impact
şi mai semnificativ asupra valorii producţiei. Includerea chiar şi a unei părţi din veniturile obţinute din
aceste activităţi conexe culturii drogurilor va duce la creşterea PIB al Columbiei, dar aceasta nu însemnă că
venitul ţării va fi mai mare – nu înseamnă altceva decât faptul că o mai mare parte a acestui venit va fi
inclusă în statistica oficială. Aceasta subliniază un aspect important. Adeseori definiţia precisă se modifică
în timp sau metodele utilizate pentru culegerea datelor sunt revizuite. Este posibil ca variabile care poartă
aceeaşi denumire în ţări diferite să nu cuantifice aceleaşi elemente.
Această precizare este importantă mai ales atunci când ne propunem să efectuăm comparaţii
internaţionale care să aibă la bază, de exemplu, PIB, cu atât mai mult în situţia în care comparăm economii
fundamental diferite. Dacă o anumită activitate economică, cum ar fi, spre exemplu, obţinerea pâinii, are loc
într-o ţară prin intermediul mecanismelor de piaţă, iar în alta reprezintă o activitate domestică, atunci,
consumul de pâine va fi cuantificat într-o valoare mai mare în PIB în prima economie.

14
 Robert Summers şi Alan Heston sunt autorii uneia dintre cele mai reuşite încercări de a construi
statistici compatibile la nivel internaţional cu privire la PIB. Datele acestora, cunoscute drept ”tabelele
mondiale Penn”, sunt disponibile în reţea la adresa: http://pwt.econ.upenn.edu.
Stiglitz J.E., Walsh C., Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2005, pag.434

15