Scrisoarea I

Când cu gene ostenite sara suflu-n l

Doar ceasornicul urmează lung-a tim
Căci perdelele-ntr-o parte când le da
Luna varsă peste toate voluptoasa e
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntre
De dureri, pe care însă le simţim ca-

Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii b

Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele î
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta
Şi câţi codri-ascund în umbră străluc
Peste câte mii de valuri stăpânirea t
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilo
Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi ce
Străbătute de-al tău farmec ţie singu
Şi în câte mii de case lin pătruns-ai p
Câte frunţi pline de gânduri, gândito
Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu
Când la ziua cea de mâine abia cuge
Deşi trepte osebite le-au ieşit din ur
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi ge
La acelaşi şir de patimi deopotrivă fi
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori ne
Unul caută-n oglindă de-şi buclează
Altul caută în lume şi în vreme adev
De pe galbenele file el adună mii de
A lor nume trecătoare le însamnă pe
Iară altu-mparte lumea de pe scând
Socotind cât aur marea poartă-n ne
Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui hain
Într-un calcul fără capăt tot socoate
Şi de frig la piept şi-ncheie tremurân
Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul
Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de
Universul fără margini e în degetul l
Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul
Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiru
Precum Atlas în vechime sprijinea ce
Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un

Pe când luna străluceşte peste-a tom

Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt c
La-nceput, pe când fiinţă nu era, nic
Pe când totul era lipsă de viaţă şi vo
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot
Când pătruns de sine însuşi odihnea
Fu prăpastie? genune? Fu noian înti
N-a fost lume pricepută şi nici minte
Căci era un întuneric ca o mare făr-o
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a
Şi în sine împăcată stăpânea eterna
Dar deodat-un punct se mişcă... cel
Cum din chaos face mumă, iară el d
Punctu-acela de mişcare, mult mai s
E stăpânul fără margini peste margin
De-atunci negura eternă se desface
De atunci răsare lumea, lună, soare
De atunci şi până astăzi colonii de lu
Vin din sure văi de chaos pe cărări n
Şi în roiuri luminoase izvorând din in
Sunt atrase în viaţă de un dor nemă
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lu
Facem pe pământul nostru muşuno
Microscopice popoare, regi, oşteni ş
Ne succedem generaţii şi ne credem
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se m
În acea nemărginire ne-nvârtim uitâ
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă
Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se
Precum pulberea se joacă în imperiu
Mii de fire viorie ce cu raza înceteaz
Astfel, într-a veciniciei noapte purur
Avem clipa, avem raza, care tot mai
Cum s-o stinge, totul piere, ca o um
Căci e vis al nefiinţei universul cel hi

În prezent cugetătorul nu-şi opreşte

Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de ve
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede t
Cum se-nchide ca o rană printre nor
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvâr
Ei, din frânele luminii şi ai soarelui s
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au
Ca şi frunzele de toamnă toate stele
Timpul mort şi-ntinde trupul şi devin
Căci nimic nu se întâmplă în întinder
Şi în noaptea nefiinţii totul cade, tot
Căci în sine împăcată reîncep-eterna

.......................

Începând la talpa însăşi a mulţimii o

Şi suind în susul scării pân' la frunţile
De a vieţii lor enigmă îi vedem pe to
Făr-a şti să spunem care ar fi mai ne
Unul e în toţi, tot astfel precum una
De asupra tuturora se ridică cine po
Pe când alţii stând în umbră şi cu ini
Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma
Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor e
Ca şi vântu-n valuri trece peste traiu

Fericească-l scriitorii, toată lumea re

Ce-o să aibă din acestea pentru el, b
Nemurire, se va zice. Este drept că v
Ca şi iedera de-un arbor, de-o idee i
"De-oi muri - îşi zice-n sine - al meu
Secolii din gură-n gură şi l-or duce m
De a pururi, pretutindeni, în ungher
Şi-or găsi, cu al meu nume, adăpost
O, sărmane! ţii tu minte câte-n lume
Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur a
Prea puţin. De ici, de colo de imagin
Vre o umbră de gândire, ori un pete
Şi când propria ta viaţă singur n-o şti
O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză c
Poate vrun pedant cu ochii cei verzu
Printre tomuri brăcuite aşezat şi el,
Aticismul limbii tale o să-l pună la câ
Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla di
Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezân
În vro notă prizărită sub o pagină ne
Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfa
Peste toate o lopată de ţărână se de
Mâna care-au dorit sceptrul univers
Ce-au cuprins tot universul încap bin
Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsă
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun
Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce
Ba să vezi... posteritatea este încă şi

Neputând să te ajungă, crezi c-or vre

Ei vor aplauda desigur biografia sub
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost v
C-ai fost om cum sunt şi dânşii... Mă
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi pr
Şi le umflă orişicine în savante adun
Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles
C-o ironică grimasă să te laude-n cu
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te
Rele-or zice că sunt toate câte nu vo
Dar afară de acestea, vor căta vieţii
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi m
Astea toate te apropie de dânşii... N
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele
Oboseala, slăbiciunea, toate relele c
Într-un mod fatal legate de o mână
Toate micile mizerii unui suflet chinu
Mult mai mult îi vor atrage decât to

...........................

Între ziduri, printre arbori ce se scut

Cum revarsă luna plină liniştita ei sp
Şi din noaptea amintirii mii de dorur
Amorţită li-i durerea, le simţim ca-n
Căci în propria-ne lume ea deschide
Şi ridică mii de umbre după stinsul lu
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta
Şi câţi codri-ascund în umbră străluc
Peste câte mii de valuri stăpânirea t
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilo
Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi ge
ene ostenite sara suflu-n lumânare,
ornicul urmează lung-a timpului cărare,
elele-ntr-o parte când le dai, şi în odaie
ă peste toate voluptoasa ei văpaie,
aptea amintirii o vecie-ntreagă scoate
pe care însă le simţim ca-n vis pe toate.

tăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci

or dând viaţă, suferinţele întuneci;
ri scânteiază sub lumina ta fecioară,
ri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
e mii de valuri stăpânirea ta străbate,
eşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!
uri înflorite, ce palate şi cetăţi,
e de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi!
mii de case lin pătruns-ai prin fereşti,
ţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti!
n rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac,
ua cea de mâine abia cuget-un sărac...
e osebite le-au ieşit din urna sorţii,
ă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii;
şir de patimi deopotrivă fiind robi,
fie puternici, fie genii ori neghiobi!
ă-n oglindă de-şi buclează al său păr,
ă în lume şi în vreme adevăr,
benele file el adună mii de coji,
e trecătoare le însamnă pe răboj;
mparte lumea de pe scândura tărăbii,
cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii.
ătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
lcul fără capăt tot socoate şi socoate
a piept şi-ncheie tremurând halatul vechi,
ă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;
a cum este, gârbovit şi de nimic,
fără margini e în degetul lui mic,
runtea-i viitorul şi trecutul se încheagă,
adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;
tlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
ijină lumea şi vecia într-un număr.

una străluceşte peste-a tomurilor bracuri,

ă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,
, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
otul era lipsă de viaţă şi voinţă,
 -ascundea nimica, deşi tot era ascuns...
uns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
tie? genune? Fu noian întins de apă?
ume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
n întuneric ca o mare făr-o rază,
e văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
lor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
mpăcată stăpânea eterna pace!...
at-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l
haos face mumă, iară el devine Tatăl!...
ela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
l fără margini peste marginile lumii...
negura eternă se desface în făşii,
răsare lumea, lună, soare şi stihii...
şi până astăzi colonii de lumi pierdute
re văi de chaos pe cărări necunoscute
i luminoase izvorând din infinit,
se în viaţă de un dor nemărginit.
ea asta mare, noi copii ai lumii mici,
pământul nostru muşunoaie de furnici;
pice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
dem generaţii şi ne credem minunaţi;
o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
emărginire ne-nvârtim uitând cu totul
mea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
u-i şi-nainte-i întuneric se arată.
ulberea se joacă în imperiul unei raze,
e viorie ce cu raza încetează,
r-a veciniciei noapte pururea adâncă,
a, avem raza, care tot mai ţine încă...
tinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
al nefiinţei universul cel himeric...

t cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,

ipă gându-l duce mii de veacuri înainte;
e azi e mândru, el îl vede trist şi roş
chide ca o rană printre nori întunecoşi,
eţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ'
nele luminii şi ai soarelui scăpaţi;
teasma lumii în adânc s-au înnegrit,
zele de toamnă toate stelele-au pierit;
ort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,
c nu se întâmplă în întinderea pustie,
tea nefiinţii totul cade, totul tace,
e împăcată reîncep-eterna pace...

..............

la talpa însăşi a mulţimii omeneşti

susul scării pân' la frunţile crăieşti,
 lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi,
ă spunem care ar fi mai nenorociţi...
toţi, tot astfel precum una e în toate,
tuturora se ridică cine poate,
lţii stând în umbră şi cu inima smerită
e pierd în taină ca şi spuma nezărită -
pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?...
u-n valuri trece peste traiul omenesc.

ă-l scriitorii, toată lumea recunoască-l...

bă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?
, se va zice. Este drept că viaţa-ntreagă,
ra de-un arbor, de-o idee i se leagă.
uri - îşi zice-n sine - al meu nume o să-l poarte
n gură-n gură şi l-or duce mai departe,
ri, pretutindeni, în ungherul unori crieri
cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!"
ne! ţii tu minte câte-n lume-ai auzit,
u pe dinainte, câte singur ai vorbit?
n. De ici, de colo de imagine-o făşie,
bră de gândire, ori un petec de hârtie;
opria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,
tă alţii capul s-o pătrunză cum a fost?
n pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
muri brăcuite aşezat şi el, un brac,
limbii tale o să-l pună la cântari,
icat din carte-ţi l-o sufla din ochelari
ânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă,
ă prizărită sub o pagină neroadă.
lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi... orice-ai spune,
te o lopată de ţărână se depune.
e-au dorit sceptrul universului şi gânduri
rins tot universul încap bine-n patru scânduri...
pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
ca o ironie cu priviri nepăsătoare...
pra tuturora va vorbi vrun mititel,
du-te pe tine... lustruindu-se pe el
melui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
... posteritatea este încă şi mai dreaptă.

să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?

auda desigur biografia subţire
ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
m cum sunt şi dânşii... Măgulit e fiecare
st mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
ă orişicine în savante adunări
tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
ă grimasă să te laude-n cuvinte.
ăput pe mâna a oricărui, te va drege,
ce că sunt toate câte nu vor înţelege...
 de acestea, vor căta vieţii tale
scă pete multe, răutăţi şi mici scandale -
te te apropie de dânşii... Nu lumina
e-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
slăbiciunea, toate relele ce sunt
od fatal legate de o mână de pământ;
ile mizerii unui suflet chinuit
mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

..................

ri, printre arbori ce se scutură de floare,

rsă luna plină liniştita ei splendoare!
ptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
i-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate,
opria-ne lume ea deschide poarta-ntrării
mii de umbre după stinsul lumânării...
ri scânteiază sub lumina ta fecioară,
ri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
e mii de valuri stăpânirea ta străbate,
eşti pe mişcătoarea mărilor singurătate,
ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii
ă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!