Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Din cauza ca el acesta cravata nu si-a ales-o. Soția a ales-o. El o să vina la lucru si
toti vor atrage atentia la cravata sa. Fetele se vor uita la el si se vor gândi: “ia-te
uită, Igor Valerevici e un paun(pijon). Si pe barbat asta il irita la culme. Doarece nu
el alese cravata, a ales-o sotia. Si cum sa te certi cu sotia? Nicicum.
Si barbatul vrea sa desfaca cravata, dar nu se poate. Cum la lucru fara cravata? De
la gindul acesta el se enerveaza si mai tare si devine si mai obsedat. V-ati
imaginat?
Si acum el se gindeste la lucrul sau. Nu e lucrul la care a visat. Si bani platesc astfel
incit ți-ar părea rău să demisionezi dar sa faci abstractie de toate lucrurilea astea
stupide nu poti. Dar cel mai important e- lucrul acesta nu si l-a ales el. El pur si
simplu a terminat universitatea si s-a angajat la un lucru prestigios prin cunoscuti,
prin unchiul sau, si in general acolo lucreaza jumatate de universitate.
Iar universitatea nu el si-a ales-o, dar parintii, de exemplu… Si toti prietenii din
academie lucreza tot acolo.
Dar prietenii I-a gasit in universitate, universitatea nu si-a ales-o el, reiese ca nici
prietenii nu si I-a ales el.
Si masina a cumparat-o astfel, deoarece intre prieteni-colegi asa e bine primit. Si
plateste credit pentru ea. Si se duce in baruri in care se duc colegii si prietenii. Si
nici aceste baruri nu le-a ales el, el in general nu vrea sa se duca in aceste baruri,
el poate vrea in altele sa se duca sau in general nu in baruri vrea, dar la yoga de
exemplu, dar cum sa le spui asa ceva prietenilor? “ ia-te uită Igor Valerevici la noi e
yog”.
Si el o sa ajunga la lucrul pe care nu l-a ales, la prietenii nealesi, sa faca lucrul care
lui nu-i place, ca dupa aceea sa se duca in barurile pe care nu le-a ales.
V-ati imaginat? Da?
Nuu.
Ati scapat un mic detaliu.
El cu ce e tot timplu acesta?
Cu cravata.
Sau o sa se intoarca de la lucru la sotia sa.
Iar sotia ii va spune:”Cum ziua?”
Iar el:”Normal”
Iar ea:”De ce spui asa?:
Iar el:”cum?”
Iar ea:”asa”
Iar el:”cum asa?”
Iar ea:”asa de parca ceva nu e bine”
Iar el:”totul e bine”
Desi dupa voce se înțelege că de fapt totul nu e bine.
V-ati imaginat?
Iar ea:”tu nu ma iubesti”
Dar acum el abia se duce spre lucru. Si se gindeste: “De ce am o viata atit de
nealeasa?!” Se gindeste la sotie. Sotia parca e frumoasa si desteapta. Poate are
gusturi stranii. Referitor la cravate. Dar in general e ok. Dar oricum ceva… Si stiti la
ce concluzie a ajuns? Pe sotie el tot in universitate a intilnit-o. Si parintii au
insistat: “Mașa e o fetita asa de buna” Dar el de la inceput nici nu prea o dorea.
Dupa aceea, cumva… a incercat-o.
Si el se gindeste: “Chiar nimic al meu nu am avut in viata asta?”
Si el se gindeste: “Chiar eu nu sunt adevarat?”
Si el se gindeste: “Unde am gresit?”
Si cum se gindeste el asa rupe cravata de pe sine, expira si isi aminteste.
Isi aminteste un parc, iulie, vara intre anul intii si doi a acelei universitati. Si iata el
se desparte de fata la care mereu a visat. Prima lui dragoste si desigur unica. Asta
el a ales-o. Desi parintii ei erau contra. Desi parintii lui erau contra. Si toti din jur
erau contra. Desigur avea par deschis la culoare si ochii albastri. Si el se uita in ei
acum de aici, din masina nealeasa, din viata asta straina, cu cravata asta oribila, iar
in ochii aceștia…
Iar in ochii aceștia- libertatea. Iar in ochii aceștia- dragostea. Iar in ochii aceștia tot
ceea ce el nu a avut. Masina aleasa, lucrul, prietenii, copii, yoga, calatorii, o viata
interesanta si cravata care se asorteaza sau in general lipsa totala de cravata. Va
imaginati viata fara cravata? Mereu. In general. V-ati imaginat?
Doar ca el nu se va mai intoarce acolo. Prima lui dragoste are deja al doilea copil,
libertate demult nu mai e in ochii ei si el se face putin vinovat de asta. Deoarece el
nu numai viata sa si-a facut-o nealeasa, dar si pe ea. Ea atunci s-a ridicat de pe
bancheta din acel parc si dupa toate cuvintele lui a plecat. Si totul la ei s-a
terminat. In acel parc. Insă atât de mult dorea să se ridice, să o ajungă și să o
oprească.
Si cum se gindea la astea, el atent se parcheaza, inchide telefonul, scoate un pix si
o hirtie si scrie. Nu, nu testament. El scrie aceasta poezie dintr-o răsuflare.
Si de indata dupa ce a terminat de scris poezia, el isi indreapta cravata, porneste
masina si se duce la lucru. Si lucrul ii e in placere. Si colegii. Si prietenii. Si cravata.
Si nevasta acasa e frumosa. Cit despre copii, despre ei nici nu am ce spune.
Lingurițe de zahar.
Neasemanarea- fix asa a avut si prietena cu sotul ei. Si ei tot au vrut sa se despartă
dar dupa ea totul au inteles.
Si prietena I-a spus:” Ce importanta are cine si cite ligurițe de ceai pune in cafea
sau ceai? Nu e neaparat ca oamenii sa se asemene in tot si toate. Ei nu pentru asta
se iubesc. Trebuie sa ne iubim diferentele, asta posibil si este dragostea adevarata-
depasirea in sine a propriului egou si acceptarea celuilat asa cum este. Iar cei care
se aseamana in toate, ei, posibil nici macar nu se cunosc unul pe altul deoarece nu
au trecut peste sine insăși si niciodata nu s-au uitat unul la celalalt pe
adevaratelea. Ei au ales calea cea mai usoara, intelegi?! Iar voi ati ales dragostea
adevarata. Adevarata”
Si cind prietena cumpatata ia spus toate aceste cuvinte, femeia chiar a crezut-o.
Deoarece era total diferit de ceea ce ia spus sotul ei. Dupa continut, formal nu s-a
schimbat practic nimic, dar dupa forma continutului se diferentiau totalmente. Si
femeia cumpatata a spus: “ Eu atunci am scris o poezie, el pe mine foarte tare m-a
ajutat. Am sa ți-o citesc, e foarte scurtă.”
Si femeii poezia foarte tare I-a placut. Din clipa din care a auzit poezia parca totul
s-a limpezit. Totul s-a limpezit, auziti? Si atunci femeia cu acordul prietenei jenate
a transcris poezia pe o foaie, foaia a impaturit-o si a ascuns-o in geanta. Si cind
incepea sa aiba dubii sau remuscari, ea recitea poezia.
Acum ea avea speranta. Acum avea o scuza. Acum avea constientizare.
Singurul lucru pe care nu il stia femeia aceea este ca…
Ca prietena dupa o luna s-a despartit de sotul ei.
Inchipuind despartirea.
O femeie, o prietena cumpatata statea in pat si se gindea.
Iata sa presupunem, barbatul si femeia nu se aseamana. Barbatul si femeia sunt
diferiti. Barbatul si femeia sunt departe. Dar sunt impreuna. Dar sunt impreuna.
Dar sunt impreuna. Si aceasta neasemanare, nu acea in care are importanta cine si
cite lingurițe de zahăr pune in ceai sau cafea, nu acea in care se iubesc unul pe
altul pentru diferentele lor, nu acea in care se depaseste propriul egou si
acceptarea celuilalt asa cum este. Dar aceasta totala neasemanare.
Si sa presupunem ca aceasta femeie si barbat trăiesc împreuna si nu stiu cum voi
dar pe mine ma macina o intrebare – de ce?
Ea statea in pat si se gindea.
De ce ei traiesc impreuna? E o depridere? Atunci este o deprindere nociva, mai
nociva decit fumatul. Si pe cutiile de tigari trebuie de scris nu despre cancerul
pulmonar, nu despre dependenta, nu despre probleme cu inima, trebuie de scris
ca viata impreuna nefiind impreuna, ucide.
Sau ei se tem sa-si schimbe viata? Doar ei nu se tem de strazi intunecate, proiecte
mari, sa faca copii, sa mearga cu masina, sa voteze pentru bombardarea altor tari.
Ei sunt deja maturi, cu ipotecă si credite, dar sa-si schimbe viata se tem? De ce eu
sunt linga cineva de care imi este indiferent, sunt eu linga el sau nu?
Si se gindea ea la cutii de tigari, la lingurițe de zahar si la nodul strins al cravatei si
la faptul ca trebuie sa se desparta, sa se desparta, sa se desparta, dar cum sa se
desparta?
“Eu doar imi imaginez. Eu doar imi imaginez. Eu doar imi imaginez.”- si-a spus ea.
Si ea a inchis ochii si si-a imaginat si toate gindurile ei s-au scurs in rânduri.
Ea a terminat si a pus punct. Si lumea nu s-a prabusit. Si barbatului ei indepartat
dormea alaturi. Si ea a inteles, ca in tot acest timp ea nu plecase din cauza unui
singur motiv – ei ii este foarte dor de el. Ea uneori il vede pe dânsul adevarat. Si ea
nu vrea sa-l piarda. Si de ce sa pleci de la cineva pe care il iubesti?
Opriti caseta.
Imaginativa- o camera intr-un orasel mic, duminica, o raza de soare, rafturi, carti si
foarte multe casete. Audio-casete. In camera sunt foarte multe audio-casete.
Audio-casete vechi, ele sunt foarte multe, foarte. O colectie adevarata. Dar ele nu
sunt acoperite de praf, nu sunt aruncate la nimereala, casetele sunt ordonate
grijuliu dupa interpreti si ani, proprietarul casetelor isi ingrijeste foarte tare
coletia. E un tinar, dar sta in centrul camerei, fix in raza de lumina si in mina are o
caseta, rupta in doua. Doua bucati ale unei casete rupte. Tinarul se intinde spre
casetofon si apasa play.
Un tinar pe numele N niciodata nu a fost aici. El niciodata nu a fost acum. El de
fiecare data se uita la aici si acum dintr-o parte. Tinarului N ii era trist de la faptul
ca totul se intimpla.
Cel mai ametitor sarut, cea mai calduroasa intilnire cu prietenii, cea mai frumoasa
seara de vara- totul trece. Si nu se va mai repeta.
El de parca ar fi vrut sa inscrie tot ce se intimpla cu el. El tot timpul vroia sa apese
REC. El se uita la viată ca la o pelicula de caseta, auziti? El mereu reasculta ceea ce
a fost, dar niciodata nu asculta cintecul pina la urma, el vroia urmatoarea. El
niciodata nu a fost nici aici nici acum. In colectia lui de casete era muzica pentru a
fi trist deoarece totul trece si muzica pentru o noua zi, muzica de petreceri si
muzica pentru dansul principal cu ea. Demult a trecut timpul casetelor si a
compact discurilor, dar lui ii placea sunteul peliculei de caseta. Asta ii amintea de
soapta unei ploi, care se poate repeta. Auziti?
El voia sa lase totul asa cum este. Toti din jur s-au casatorit, au facut copii si nu
doreau sa-si aminteasca cu el de jocurile interminabile din copilarie, sa
rascoleasca in amintiri, sa reasculte casetele lui. El se simtea singur. Dar avea
casetele. Si el le derula la inceput si le asculta din nou. Derula si asculta. Derula si
asculta. Derula si… si intr-o zi pelicula sa rupt.
S-a rupt pelicula intr-o caseta, s-a ros din cauza derularilor nesfirsite. Si nici macar
cea mai interesanta. Si toate cintecele acestea sunt in internet, si toata muzica
poate sa o pună la calculator, iar daca lui ii place atât de tare sunetul peliculei si
cintece intrerupte, inregistrate de la radio, ele pot fi scanate cu toate detaliile.
Toate acestea vor ocupa un dulap si doua genti. Dar pelicula s-a rup si el si-a dat
seama ca nimic nu este vesnic. Totul se schimba, toti pleaca, pleaca in alte orase,
se casatoresc, arunca lucrurile vechi si sterg nr. de telefoane ale prietenilor si asta
nu se poate de oprit. Cit nu ai apasa STOP, caseta va fi derulata pina la capat, daca
caseta in general are sfirsit. Si lui nu-i apartine nimic. Si muzica nu-i apartine. Si el
a inteles ca este un continnu acum. Si singura sansa de al retine- sa fii in el. Nu
pauza, nu STOP, nu REC-PLAY.
Si nu, el nu si-a ars casetele, nu le-a aruncat. Dar si-a luat ramas bun de la ele. A
facut asta din doua miscari. In primul rind caseta cu pelicula rupta, a sfarmat-o in
doua. Si ca in copilarie a luat doua bobine si lea aruncat peste fereastra, in asa fel
încât stralucitoarea pelicula de caseta sa se incîlceasca in crengi, auziti?
Si in al doilea rând s-a asezat si a scris aceasta poezie.
Imaginati-vă despartirea partea a doua.
Iar el sta in pat si se gindeste. Sa presupunem ca barbatul si femeia sunt diferiti.
Dar sunt impreuna. Si aceasta neasemanara e in toate: si in aceea cite lingurite
pune in cana, si in aceea cind nu se iubesc unul pe altul din cauza diferentelor,
doar nimeni nu-l iubeste pe celalalt din cauza diferentelor, nimeni nu trece peste
propriul egou, nimeni nu accepta pe celalalt asa cum este.
Si sa presupunem ca trăiesc asa barbatul cu femeia si nu stiu cum pe voi dar pe
mine ma chinuie o intrebare – de ce?
El statea in pat si se gindea.
De ce ei traiesc impreuna? Doar asta este o deprindere foarte nociva, mai nociva
decit fumatul, si pe pachetele de tigari trebuie de scris ca viata impreuna, nefiind
impreuna, ucide.
Doar el e barbat matur si aproape ca nu se teme de locuri intunecate, de proiecte
mari, sa creasca copii, sa mearga cu masina, sa voteze pentru bombardarea altor
tari, e destul de mare deja, cu copii, credite, dar el se teme asa de tare sa-si
schimbe viata.
El statea in pat si se gindea: “trebuie sa ma despart, trebuie sa ma despart,
trebuie sa ma despart, dar cum sa ma despart???”
Si el nestiind cum sa se desparta a incercat sa-si imagineze, ce-ar fi daca as pleca?
Daca string toate hainele toate cablurile nesfirsite si gageturile, toate camasile de
pe umerase, toata incaltamintea din cutii, sa rup toate online-legaturile, ce va fi
atunci?
“Eu doar imi imaginez, eu doar imi imaginez, eu doar imi imaginez” – si-a spus el.
Si a inchis ochii si nu si-a putut imagina. N-a putut.
Iar daca el nu si-a putut imagina inseamna ce el o iubeste. Iubeste. Si de ce sa
pleci de la cineva pe care il iubesti?
Si el a adormit, iar cind s-a trezit a vazut ca ea plecase la lucru. Si el plin de
sentimente sa atins de rochia ei, pe care a ales-o ia dimineata, dar nu a imbracat-o
si a lasat-o pe canapea. El s-a atins de rochia nealeasa si ea a alunecat pe podea,
iar acolo era o scrisoare. El sa gindit ca este pentru el, mai degraba el a inteles din
prima secunda ca nu este pentru el, deoarece era scrisa ca o poezie si chiar era o
poezie, dar nu era pentru el, dar sa mintit pe sine ca sa citeasca poezia.
Si a citit, despre mare în timp de noapte, despre el, despre ea, despre
neasemanarea lor.
Si el statea cu scrisoarea in mina in fata rochiei cazute si îi era nespus de trist. Pina
si neasemanarea lor era atit de neasemanatoare. Si a intors foaia pe care era
scrisă poezia si a scris-o pe a lui.
Pagina 9-10 omis
Fata care fugea de sine
Sau asta a scris fata care toata viata fugea de sine, deoarece singura cu sine ea nu
se simtea confortabil, pe ea nimeni nu a invatat-o sa fie singura cu ea. Ei ii plac
companii galagioase si muzica asurzitoare si tot ce e la moda, pentru ca nici o
secunda sa nu ramâna singura cu ea. Avea un lucru interesant și complicat, ceva
legat de reclama, digital-marketing sau chiar urbanistica. Acesta era un lucru
important si interesant: ea planifica in care orase s-ar putea pune țigla sau
drumuri pentru ciclisti. Ea lucra de dimineata – iata ea se ridica cu paharul de
carton pentru cafea in oficiu – si pina seara tirziu, deoarece e mult de lucru si
drumuri pentru ciclisti sunt tot putine. Si acasa nici nu avea puteri pentru un
serial, iar vineri seara….
In weekend e foarte usor sa ramâi singur cu tine. Dar fata a gasit o solutie. Ea in
fiecare vineri bea. Nu pur si simplu bea dar petrecea timpul cultural trecind dintr-
un bar in altul, vizita simpoziumuri si performance-uri, gasea taxi, bea, inghitea
tablete, fuma, se ducea la cinema, bea si iata weekend-ul trecea si ea din nou ca
prin minune se salva de sine. Asa si traia – lucra pina tirziu iar in weekend fugea de
sine.
Si iata imaginati-vă.
Intr-o zi.
Mai exact intr-o noapte.
Mai exact intr-o dimineata. Ea mergea spre casa, aproape treaza si dint-o data a
dat peste sine. A dat de sine. Si asta – nu e de rau, nu e gretos, nu e bine, nu e
placut – asta e de necrezut.
Iar pentru toata aceasta fuga de sine s-a rasplatit prin faptul ca pe sine nu se stia,
prin faptul ca asa si va continua sa-si traiasca viata. Dar acum cind si-a vazut toata
viata sa, acum cind vede clar si amanuntit, ea intelege ca nimic nu intelege despre
sine si asta ii e pedeapsa. Si iata sta ea pierduta sub cerul de dimineata si vrea ca
toate astea sa se termine cit mai repede si vrea ca toate astea sa nu se mai
termine. Si sopteste: “ socoteala nu intirzie”
IA UMBRELA
Iar alta femeie era foarte frumoasa si toti o placeau. Mai cu seama pe ea o placea
un barbat modest si timid, un barbat mic, rusinos, cu ochii mari si albastri care
mereu ii ascundea de interlocutor. Dar ea era foarte frumoasa, o bruneta superba
cu sprincenele arcuite, cu incheieturi subtiri, picioare lungi si cu o minte ironica, cu
tatuaje stilate in locurile necesare, in fine- o femeie ca în vise. Femeie ca în vise.
Dupa ea mereu umblau barbatii, barbati mascati, cu o usoara vegetatie pe fata, cu
dintii imaculați si cu masini scumpe sau chiar cu motociclete si zgomotos rideau
aruncind capul pe spate de forma ideala si niciodata nu ascundeau privirea.
Dar femeia toata viata visa la ceva mai mult. Ea adora petrecerile, trecea din bar in
bar, vizita expozitii actuale, prindea taxi, inghitea tablete, fuma, beia, se ducea la
cinema, astfel petrecea weekendul si astfel se salva de sine. Dar cind ii era trist,
cind o supara din nou un barbat frumos pe motocicleta, ea pleca la prietenul ei cu
ochii albastri si mari si se odihnea.
Intre ei nu era nimic, maximum capul pe umar in timpul filmului. Maximum
sarutul aerului linga față cind se intilneau, maximum mina strinsa in taxi, pe care
ea deodata o lasa. Dar pentru el asta era o lume intreaga, si nu era doar lumea
bucuriei, dar si lumea durerii. Odihnindu-se ea iar pleca in lumea sa mare.
Dar intr-o seara, mai exact intr-o noapte, mai exact intr-o dimineata, pe ea cum a
cuprinso ea insai in drum spre casa si era asta nici bine, nici rau, nici placut, nici
gretos – e asa de neinteles, ca sa grabit spre barbatul timid prin tot orasul, la trezit
si a vrut sai povesteasca totul, si despre socoteala, despre fuga de sine si nu gasea
cuvinte si se uita in ochii lui mari care ii ascundea si s-au culcat.
S-au culcat.
Si ea s-a simtit la locul sau.
Ea s-a simtit aici.
Si ea s-a simtit acum.
Ea statea in pat cu el si era ea cu sine si se simtea normal. Ei ii era bine. Si au stat
ei asa toata ziua si inca o noapte. Si nu și-au spus unul altuia nici un cuvint. Nici un
cuvint.
Iar pe urma ea trebuia sa se intoarca la lucrul sau actual, unde ea planifica țigla si
banda de alergat, ca oamenilor din oras sa le fie mai usor sa fuga de ei insisi, iar
afara a inceput ploaia.
Si ea se stringea in tacere, si el își ascundea privirea si deja voia sa iasa din casa,
dar el I-a spus in soapta, incet, cu jumatate de voce, doua cuvinte: “Ia umbrela”. El
ia spus: “Ia umbrela” ia spus doua cuvinte: “ia umbrela”. Atit. Atit. Atit. Asta era
atit de rasunator si era cel mai mare din viata sa. Ceea ce a cauta in barbatii
nerasi, in baruri, in performance-uri actuale, in tatuaje in locuri necesare. Si in
drum spre lucru ea nu a verificat posta, nu a dat telefoane, nu a organizat intilniri.
Ea scria.
Pagina 16 absent.
“iarta-ma te rog”
Sau o fata si un baiat s-au certat si si-au spus cuvinte pe care numai personale
apropiate ar fi putut sa le spuna. Si el o suna si pe loc pune receptorul, deoarece
singur nu intelege de ce suna. Sau sa-si ceara scuze, sau sa-i spuna ca o iubeste
sau sa-i mai spuna inca ceva suparator, sa-i strige in receptor. De aceea ar fi mai
bine sa puna receptorul. Iar ea asteapta apelul lui, il lasa si sa strige, dar desigur
mai bine ar fi sa-si ceara scuze, dar fie si sa strige, ea doar tot este vinovata, orice
numai nu aceasta asteptare stupida, oare cat poate continua asta. Si iata ca ea,
uitind complet de mindrie și stereotipuri de gen, singura il telefoneaza. Iar el tot
formeaza numarul si pune receptorul, evitand sa priveasca ecranul. Si deoadata
suna ea. Dar el mecanic, dupa impulsul degetului, din intimplare inchide, nu
apelul sau ci al ei.
Si pauza.
Si liniste.
Ea asurzita se uita la bipurile lungi, cu buzele ei lungi, deja mici sopteste. A inchis.
El. Mi-a. Inchis.
La inceput s-a gindit: “cu siguranta ne despartim”
Nu mint.
La inceptu sa gindit: “canalia!” – si alte cuvinte care mai de care
Nu mint.
La inceput ea in general s-a gindit asa: “Oi...”
Dupa care toate aceste cuvinte.
Dupa care precis se vor desparti.
Dupa care deodata isi da seama, ca singura e vinovata in cearta asta, nu
totalmente, partial. “si el mereu suna primul si merge spre intimpinare si in
general incearca sa pastreze relatia noastra iar eu toti creierii I-am scos”- toate
aceste ginduri ii trec prin cap intr-o secunda iar in urmatoarea ea deja il suna si
incearca sa grabeasca undele telefonice, iata asa.
El intimplator I-a inchis, imaginindu-si al ei “Oi...”. Si toate acele cuvinte, care mai
de care si ca ne despartim, dar dupa in monologul sau interior el a inceput altfel sa
chibzuiasca pentru gindurile ei. Doar el e vinovat in aceasta cearta, el a scos-o din
minti si toți nervii care I-a mincat cu apucaturile lui si ea o sa-l paraseasca si bine
va face si in urmatoarea secunda el o suna si grabeste undele telefonice. Si iata
doua apeluri s-au ciocnit in aer. Si unul pe altul se inchid.
Si iar liniste.
Si iar ei o secunda se gindesc la ceea ce e mai strasnic si din nou suna. Apelul cuiva
se duce si in loc de alo sau buna sau cuvinte necenzurate spun impreuna amindoi
odata: “Iarta-ma te rog frumos”