Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
POLITICI EDUCAȚIONALE ȘI
SOCILAE
1. Prezentarea documentată a unei teme (individual sau pe grupe)
1. Delimitări conceptuale.
2. Politici educaționale. Evoluție istorică. Etape.
3. Politici socilae. Evoluție istorică. Etape.
4. Bibliografie
5. Aplicații
1. Delimitări conceptuale
Politica poate fi înțeleasă în mai multe accepțiuni. Două din cele mai cunoscute sunt
implicarea în conducerea statului sau a cetății (polis), și arta de a guverna oamenii ce trăiesc într-
o societate.
Politica, într-o accepțiune mai restrânsă, sectorială și tehnică, poate fi interpretată ca fiind
un ansamblu de intenții și decizii ce funcționează într-un cadru institutional delimitat prin
competențe profesionale specifice (politica educației, a sănătății, a relațiilor internaționale, etc.)
cea mai recentă tendință manifestată în literature pedagogică a politicii educației care conferă
termenului de politică sensul de ceea ce fac organizațiile /instituțiile și care sunt cauzele acelor
activități. (Reimers, 1997)
Politologia (gr. Polis ,,stat”, ,,cetate” și logos ,,știință”) desemnează știința politică. Primele
consemnări sunt în Germania unde termenul a fost propus de Eugen Fisher baling și preluat de
Gert von Eyneren într-o publicație din 1954, precum și în Franța, de către A. Therive. Dezvoltată
initial ca demers al filosofiei politice ,politologia s-a specializat ulterior pe diferite areale ale
investigației.
Politica educației poate fi imaginată în sens de acțiune a grupărilor sau a personalităților
politice. Un set de principii, proceduri și procese acționale stabilite în statul, cod administrativ şi
reglementări instituţionale care determină starea şi orientarea de educabilitate a populaţiei.
Educaţia reprezintă un scop strategic al tuturor naţiunilor, iar politica educaţiei reflectă
orientarea evoluţiei societăţii în ansamblu. În sens restrâns, cu referire la demersurile central-
guvernamentale, politica educaţională se întreprinde prin decizii obiectivate în documente oficiale
(legi, hotărâri de guvern, regulamente ministeriale, etc.).În sens larg,cu referire la transferarea și
multiplicarea deciziei prin descentralizare, până la nivelul instituțional, politica educațională poate
fi asimilată cu planurile sau programele educaționale (politicile), concepute și aplicate global sau
sectorial, inclusiv la nivelele de politici ale univerității, ale școlii, ale clasei.
,,De-a lungul timpului, înțelegerea și cunoașterea tuturor fenomenelor sociale a fost strnâns
legată de contribuțiile fără precedent care au permis înființarea unui domeniu comple, cel al
politicii educaționale.
Fiind un domeniu de studiu preponderent interdiciplinar, punctul său de pornire face
referire la ,,valorizările multidisciplinare ale cercetărilor, relative distincte, ale altor discipline”
cum ar fi filosofie, istorie, sociologie și politologie.
,,Un moment de reper pentru începuturile cercetărilor/ analizelor de politici educaționale
în plan internațional este anul 1957, când a apărut articolul lui D. Easton, ”The function of formal
education in a political system ” în School Review, vol.65. Influenţa gândirii lui Easton în ştiinţele
politice s-a manifestat larg în SUA, dar limitat şi sporadic în Europa.
Easton este considerat reprezentantul teoriei sistemelor cibernetice (systemism) în ştiinţele
politice. În opera sa, politica este descrisă ca un sistem de activităţi interrelaţionate ce au drept
numitor comun determinarea/influenţarea «alocării autorizate a resurselor», sau altfel spus,
repartizarea avantajelor către membrii unei comunităţi.
Deciziile se iau într-un câmp dinamic de schimburi de informaţii cu mediul. Intrările
(inputs) ce alimentează sistemul sunt diferenţiate în două mari categorii: cererile, exigenţele
(legitimate cultural, economic etc., ca de exemplu, securitatea persoanei, a bunurilor) şi susţinerile
(acţiuni deschise sau stări de spirit colective în favoarea unor decizii). Ieşirile din sistem (outputs)
reflectă productivitatea acestuia şi se concretizează în legi, reglementări, politici educaţionale
sectoriale. Aceste ieşiri exercită un feed-back asupra cererilor şi susţinerilor. ” (Crețu,Rogoz, 2020,
p. 4)
Un alt moment important în constituirea analizei ştiinţifice a politicilor educaţionale a fost
publicarea, în 1965, a cărţii lui J.S. Coleman, ―Education and political development‖ la Princeton
University Press.
Aşa cum afirmam la începutul capitolului, disciplina « politica educaţiei » îşi conturează
statutul epistemologic la inteferenţa mai multor discipline. Domeniu teoretic prin excelenţă
interdisciplinar, politica educaţiei este cercetată acum, cu metodologii interdisciplinare în special
de pedagogi, sociologi, istorici şi politologi, dar şi de alţi specialişti din sferele ştiinţelor
economice, ale noilor tehnologii de informaţie şi comunicare, din mass media etc.
Lucrarea Politica culturii în România contemporană, publicată de Şefan Bârsănescu în
1937 (republicată în 2003, la editura Polirom, Iași) reprezintă, prima abordare sistematică a
politicilor culturii și educaţiei, ca politici publice, în spaţiul 5 academic românesc. Cartea lui
Bârsănescu ne aduce în faţă primul tratat românesc de politică educaţională elaborat pe baza unor
demersuri teoretice şi metodologice specifice pedagogiei.
Izvoare teoretice ale politicilor educaționale
Spiritul politicilor educaţionale din antichitate şi până în epoca modernă a fost jalonat de
personalităţi ale filosofiei politice. În continuare, menționăm câteva repere istorice majore pentru
constituirea şi evoluţia acestui domeniu de cercetare :
John Amos Comenius (Czech: Jan Amos Komenský); (1592-1570) a fundamentat teoretic
principiul educaţiei universale, la care se raportează astăzi toate politicile educaţiei. «Pansophia»,
filosofie a educaţiei elaborată de Comenius, a pledat pentru o educaţie pentru toţi, indiferent de
gen, clasă socială sau rasă. Un alt sens al educaţiei universale comeniene vizează conţinuturile
educaţionale: cel mai influent pedagog al începutului erei moderne a teoretizat necesitatea
abordării tuturor domeniilor cunoaşterii pe perioada educaţiei generale care trebuie oferită tuturor
tinerilor unei societăţi. În opera sa capitală, «Didactica Magna», 1657, marele filosof al educaţiei
aserta un adevăr ce se confirmă şi astăzi: o anumită educaţie conduce mai direct şi mai uşor la
succesul pe termen lung al individului.
J.J. Rousseau (1712 -1778) a pledat avantajele politicii educaţionale de reîntoarcere la natură,
de izolare socială a copilului ca soluţie de apărare atunci când societatea este coruptă sau
periculoasă pentru o fiinţă umană inocentă. «Emil», 1762, nu ar putea evolua într-o lume tarată,
care nu a atins idealul social ilustrat de Rousseau în «Contractul social», 1762. În «Emil» autorul
îşi desfăşoară teoria sa politică despre educaţie, în timp ce în «Contractul social» îşi exprimă
filosofia politică asupra societăţii.
John Rawls (1921-2002) a pledat, în cartea „O teorie a dreptăţii‖, 1971, «justiţia» educaţiei
din perspectiva individualismului liberal şi în sprijinul dezavantajaţilor. El repune în discuţie două
principii ale dreptăţii sociale: fiecare trebuie să fie liber în mod egal; fiecare trebuie să se bucure
de egalitate de şanse. Egalitatea este definită în sens matematic, ca distribuţie egală de putere şi
resurse. Singura situaţie în care s-ar accepta o distribuţie inegală ar fi aceea în care persoanele
sărace ar primi mai mult decât restul populaţiei, pentru a-i stimula să muncească mai mult. Oamenii
merituoşi, talentaţi, de succes nu merită o recompensă mai mare decât ceilalţi.
Paul Ricoeur (1913-2005) recunoaşte în democraţie „o aventură etică‖, iar în politică o formă
de dominaţie prin violenţă: „statul cel mai raţional, statul de drept, poartă cicatricea violenţei
originare a tiranilor făuritori de istorie‖. Pe acest fundal realist de interpretare a realităţii, Ricoeur
acceptă totuşi virtuţile politicilor publice, deci şi a celor educaţionale, de a impune reguli pentru
„a trăi mai bine împreună‖, de a regla şi organiza existenţa comună. „Loc al întâlnirii dintre oameni,
acţiunea publică poate fi astfel percepută drept o ţesătură de relaţii umane în interiorul căreia
fiecare viaţă umană îşi desfăşoară scurta sa istorie‖ (apud E. Pisier, 2000).
Încă de la primele demersuri de abordare ştiinţifică a vieţii sociale tema educaţiei apare ca
o componentă constantă. Chiar dacă teoriile sociologice ale educaţiei nu se centrează întotdeauna
asupra legăturii dintre educaţie şi politic, putem afirma totuşi, că fiecare teorie ne furnizează
perspective, date şi explicaţii utile pentru construcţii teoretice specifice politicii educaţiei.
- Funcţionalismul sociologic, fondat în reperele sale generale de E. Durkheim, 1895, 1922,
teoretizează funcţia educaţiei de socializare a individului. Interacţionismul simbolic, reprezentat
de G.H. Mead oferă explicaţii asupra constituirii progresive, prin experienţă socială, a Sinelui sau
Spiritului conştient de sine (Self). Conştiinţa (Mind) este o construcţie selectivă a mediului, în
sensul că semnificaţiile mediului social sunt elaborate în procesul experienţei din grupurile sociale
în care trăieşte individul.
- Funcţionalismul sistemic susţine că orice sistem social determină comportamentul indivizilor
prin anumite modele de reprezentare, interpretare şi acţiune (pattern variables) pe care le propune.
Talcott Parsons preia teorie lui Durkheim asupra funcţiei de socializare a educaţiei şi o dezvoltă
pe linia rolului şcolii în internalizarea rolurilor sociale.
- Fenomenologia sociologică (A. Schutz, 1932) şi constructivismul fenomenologic, demonstrează
rolul educaţiei în construcţia realităţii (P. Berger şi Th. Luckmann, 1966). Educaţia reprezintă un
proces de transmitere sistematică sau metodică a semnificaţiilor instituţiilor sociale către actorii
potenţiali ai acestora.
- Constructivismul structuralist, ilustrat de prestigiosul sociolog francez P. Bourdieu, 1987,
1989 explică relaţiile dintre diferite statusuri sociale prin distribuţia resurselor. Resursele pot fi
mobilizate în calitate de capitaluri în lupta sau în competiţia dintre indivizi. Aceste capitaluri devin
surse ale puterii în spaţiul social. Cele mai importante capitaluri sunt: economic (bani, bunuri
mobiliare şi imobiliare), cultural (distincţii, funcţii, diplome, obiecte cu semnificaţie culturala –
cărţi, obiecte de artă – precum şi scheme de reprezentare, de gândire şi de acţiune) şi social
(totalitatea relaţiilor de prietenie, rudenie, apartenenţă la o comunitate profesională, ştiinţifică, de
vecinătate etc.).
a) politicile sociale drept concept filosofic – reprezintă un principiu după care se redistribuie
resursele unei colectivități umane pentru a-și rezolva astfel problemele sociale;
b) politicile sociale ca produs – măsurile luate de decidenți pentru a rezolva problemele
sociale ale comunității – pot fi o lege sau un act legislativ;
c) politicile sociale ca proces – se referă la demersul celor care creează politicile și poate
include mai multe etape până la definitivarea unei politici (apud Preoteasa, 2009, pp. 16-
17).
Una dintre cele mai cunoscute definiții ale politicilor sociale îi aparține lui Thomas
Humphrey Marshall (1975, p. 15), pentru care acestea reprezintă utilizarea puterii politice pentru
a înlocui, suplini, completa sau modifica operațiuni ale sistemului economic cu scopul de a obține
anumite rezultate pe care sistemul economic nu le-ar putea realiza de unul singur. Politicile sociale
sunt o intervenție necesară pentru a face o societate guvernabilă organizată în jurul principiilor de
solidaritate; ele constituie un ansamblu de acțiuni implementate treptat de către guvern pentru a
reuși transformarea condițiilor de viață în primul rând al angajaților și pentru a evita tulburările
sociale, dezintegrarea legăturilor sociale (Join-Lambert, 1994, p. 23).
Din punct de vedere istoric, este dificil (chiar imposibil) de stabilit momentul apariției
politicilor sociale. Preocupări evidente pentru rezolvarea problemelor sociale cu care s-a
confruntat societatea în evoluția sa au existat de-a lungul timpului: ,,Distribuirea de mâncare
săracilor în Roma antică constituie un caz explicit de politică socială, deoarece împăratul decidea
alocarea bunurilor către cetățenii nevoiași. În mod convențional , se folosește sintagma politică
socială pentru a indica acțiuni mai recente” (Borzaga, Fazzi, 2005, p. 53). Numărul scăzut al
studiilor științifice referitoare la politicile sociale premoderne se datorează, în mare parte, carenței
de date și surse informative despre acestea. De aceea cele mai multe studii se concentrează pe
politicile sociale moderne, apărute și dezvoltate în ultima sută de ani. În literatura de specialitate
dedicată politicilor sociale, statului îi revine un rol important, ,,ca marele protagonist al sistemelor
moderne de bunăstare” (Borzaga, Fazzi, 2005, p. 56). Perioada dinaintea Primului Război Mondial
este una a inovațiilor sociale și a starturilor timide în implementarea unor programe sociale, de
obicei pe grupuri restrânse, formate în special din angajați.” (Preda, 2007, p. 23 apud Neamțu,
2016, p. 696)
Modelul țărilor europene nordice, numit pe scurt modelul nordic (Danemarca, Finlanda,
Suedia, Olanda, care constituie un hibrid între țările scandinave și modelul continental) –
prezintă cel mai înalt nivel al cheltuielilor sociale. Protecția socială are caracter universal,
altfel spus se acordă tuturor cetățenilor. Modelul nordic acorda o mare atenție combaterii
evaziunii fiscale și promovează redistribuirea echitabilă a bogăției. Sindicatele au o putere
decizională importantă.
Modelul țărilor europene anglo-saxone, numit pe scurt modelul anglo-saxon (Marea
Britanie și Irlanda), promovează măsurile active pentru ocuparea forței de muncă și implicit
combaterea șomajului. Subvențiile sunt orientate în mare măsură către persoanele în vărstă
încadrate în muncă și în mai mică măsură către pensionari. Pe piața forței de muncă,
sindicatele au putere de decizie scăzută, situație ce se reflectă și în existența unor mari
dispariții salariale, precum și a unui număr ridicat de slujbe cu salarii mici.
Modelul țărilor europene continentale, numit pe scurt modelul continental (Austria,
Belgia, Franța, Germania și Luxemburg) seamănă cu modelul nordic, cu diferența că o
mare parte din cheltuielile sociale sunt dedicate pensiilor. Modelul continental se bazează
pe un sisem de subvenții menit să asigure protecția socială a cetățenilor, fără a fi condiționat
de încadrarea în muncă a beneficiarilor.
Modelul țărilor europene mediteraneene, numit pe scurt modelul mediteraneean (Grecia,
Italia, Spania și Portugalia) se concentrează mult pe aspectele privind pensiile. Are cea mai
mică cotă a cheltuielilor sociale și un nivel scăzut al asistenței sociale. Acordă puține
drepturi sociale, iar accesul la acestea este dificil. Măsurile sociale îi vizează în special pe
cei care nu au de lucru. Puterea de decizie a sindicatelor este mai mult formală (aparentă);
astfel, veniturile se mențin la cote și mai scăzute față de modelul anglo-saxon.
Asistența socială reprezintă un domeniu important al politicilor sociale, prin care se
instituie măsri de protecție socială a persoanelor, grupurilor, comunităților vulnerabile, ,,aflate
temporar în dificultate, care, din cauza unor motive de natură economică, socioculturală,
biologică sau psihologică, nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace și eforturi proprii un
mod normal, decent de viață” (Zamfir, 2012, p. 124). (Neamțu, pp. 694-699)
4. Bibliografie
Crețu, C., Rogoz, N. (2020), Politici educaționale și sociale. Curs electronic;
Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (coord), (1998), Dicționar de sociologie, București, Ed. Babel;
5.Aplicații
1. Potriviți ideologiile din prima coloană cu caracteristica potrivită din a doua coloană.
1. Liberalismul
2. Conservatorismul
3. Socialismul
4. Comunismul
5. Totalitarismul fascist
2. Completați arborele de derivare cu etapele istorice ale policilor sociale.
Menționați câteva aspecte caracteristice pentru fiecare etapă în parte.
Etapa experimentală
(1870-1920)
-este lansat primul program
social concret menționat în
literatura de specialitate.
-sunt introduse primele prevederi
de asigurări sociale.
2B)Realizarea unei liste care include 5 programe sau proiecte de politici sociale și educaționale
la nivelurile national și institutional (cu precizarea categoriilor țintă, nevoilor
identificate,strategiilor dezvoltate).
Proiectul urmăreşte:
Să optimizeze calificarea cadrelor didactice din mediul rural şi din mediul urban
defavorizat şi să le abiliteze în construirea unei oferțe educaţionale moderne şi
diversificate, centrată atât pe nevoile de dezvoltare ale elevilor, cât şi pe nevoile specifice
comunităţii locale, care să corespundă standardelor naţionale de calitate;
Să structureze un set de competenţe profesionale cadrelor didactice care să permită
formarea la elevi a unor capacităţi de învăţare de-a lungul întregii vieţi, precum şi de
integrare socială armonioasă, inclusiv sporirea şanselor de a urma parcursuri de învăţare
ulterioare care să le faciliteze găsirea unui loc de muncă într-o piaţă a muncii modernă,
flexibilă şi inclusivă;
Să ofere celor 29.000 de cadre didactice şi a celor 2.720 de şcoli incluse în proiect resurse
de predare şi de învăţare în vederea îmbunătăţirii etosului şi culturii instituţionale a şcolii
(promovarea unor valori comportamentale şi reducerea violenţei în şcoală, dezvoltarea
adecvată a unei oferte curriculare la decizia şcolii şi întărirea legăturii şcoală-comunitate,
aplicarea în practica imediată a principiilor educaţiei incluzive), în vederea diversificării
cunoştinţelor şi practicilor cu privire la managementul orelor de curs, la implementarea
strategiilor educaţionale moderne, a unor metode eficiente şi individualizate de predare şi
de evaluare continuă a cunoştinţelor şi deprinderilor elevilor; şi
Să stimuleze şi să sprijine cadrele didactice în construirea unei oferte educaţionale care să
ia în considerare elevii cu caracteristicile lor individuale (mediul social de provenienţă,
contextul etno-cultural, ritmul individual de dezvoltare şi de învăţare etc.)
2.Proiectul “eŞcoala“
Proiectul se implementează în plan naţional, cu componente centrale la nivelul Ministerului
Educaţiei, Cercetării, Tineretului și Sportului, dar și locale la nivelul a 1.410 unități școlare liceale
sau din învățământul profesional, pe o durată de 24 de luni.
Obiectivul general al proiectului este dezvoltarea şi modernizarea sistemului educaţional
preuniversitar prin crearea de competenţe digitale, de utilizare a tehnologiei informaţiei pentru
cunoaștere şi rezolvarea de probleme, inclusiv competenţe axiologice sau de valorizare, necesare
pentru participarea activă şi responsabilă la viaţa socială a grupului de beneficiari vizaţi.
Proiectul urmărește:
1. Sprijinirea, prin programul “Scoala de familie”, a elevilor aflați în situație de risc de
abandon școlar și a părinților acestora, mai exact a:
230 de elevi cu risc de părăsire a sistemului educational: sunt vizati în special
membrii grupurilor vulnerabile precum copiii de etnie romă, persoanele cu
dizabilități, persoanele din mediul rural, delicventii juvenili, copii din familiile
sărace
230 de părinții ai elevilor cu risc de abandon școlar: aceștia vor fi consiliați cu
privire la rolul lor esențial în evoluția școlară a propriului copil.
ROSE este un proiect care își propune să contribuie la reducerea abandonului în învățământul
secundar și terțiar și la creșterea ratei de promovare a examenului de bacalaureat.
Proiectul este structurat în trei componente, primele două fiind concepute pentru a aborda
aspecte de natură academică şi socială care conduc la performanţa scăzută a elevilor în
învăţământul secundar superior, precum şi în primii ani din învăţământul terţiar. A treia
componentă include atât managementul de proiect, monitorizarea şi evaluarea impactului acestuia,
cât și activitatea de evaluare a intervenţiilor existente, care abordează constrângerile financiare ale
elevilor din învăţământul secundar superior provenind din grupuri dezavantajate.
Strategii dezvoltate:
- intervenții la nivelul școlilor, prin acordarea de granturi liceelor mai puțin performante din
sistemul public de învățământ;
- activități remediale, de consiliere, îndrumare și orientare vocațională, de mediere în
comunitățile rome, și activități de dezvoltare personală;
- activități extracurriculare și de informare, cum ar fi vizite/excursii de documentare, stagii
de pregătire, participări la competiții și formarea de rețele interșcolare;
- lucrări civile minore de renovare, amenajare a interioarelor clădirilor școlare (de exemplu:
laboratoare), fără impact negativ asupra mediului, și achiziții de bunuri;
- revizuirea curriculumului din învățământul secundar superior;
- formarea profesorilor și a directorilor pentru implementarea noului curriculum și pentru a
asigura centrarea pe elev;
- revizuirea băncii de itemi de evaluare, formarea profesorilor în domeniul evaluării și
îmbunătățirea platformei on-line pentru evaluări și examene naționale;
- dezvoltarea de materiale digitale pentru ameliorarea procesului de predare – învățare –
evaluare;
Programul „Școala după școală” (ȘDȘ) este un program complementar programului școlar
obligatoriu, care oferă oportunități de învățare formală și nonformală, pentru consolidarea
competențelor, învățare remedială și accelerare a învățării prin activități educative, recreative și
de timp liber și se adresează atât elevilor din învățământul primar, cât și elevilor din
învățământul secundar.
Programul ȘDȘ se poate desfăşura înainte sau după programul şcolar obligatoriu (în funcţie
de orarul fiecărui nivel de studiu), la școlii, în situația în care deține resursele materiale și umane
necesare organizării acestui program.
În învăţământul primar, programul ȘDȘ cuprinde activităţi cu sprijin specializat
(supraveghere şi îndrumare în efectuarea temelor, recuperare pentru elevii cu dificultăţi cognitive,
emoţionale, tulburări de limbaj prin activităţi remediale, consiliere, logopedice, activităţi
de încurajare a lecturii independente etc.), ateliere/activităţi tematice şi alte activităţi de tip
recreativ.
Fiecare şcoală, în funcţie de grupul-ţintă, constituie module de pachete de activităţi, prin
combinarea activităţilor menţionate mai sus.
În învăţământul secundar, programul ȘDȘ cuprinde pachetul de activităţi pentru accelerarea
învăţării şi performanţă (pregătirea pentru participarea la competiţii şi olimpiade şcolare,
concursuri sportive, artistice, pe discipline, participarea/ organizarea de festivaluri, expoziţii,
realizarea de publicaţii şcolare, participarea la activităţi de cooperare europeană), pachetul
de activităţi de sprijin (asigurarea de asistenţă psihopedagogică pentru recuperarea decalajelor în
învăţare, activităţi de suport pentru efectuarea temelor, activităţi remediale, consiliere
psihologică) și pachetul de pregătire pentru viaţă (organizarea de activităţi de dezvoltare
personală, activităţi care vizează dezvoltarea atitudinii active şi implicarea elevului, stil de viaţă
sănătos, educaţie pentru carieră etc.
Programul se poate organiza modular, pe unităţi de timp stabilite la nivelul unităţii de
învăţământ în funcţie de grupul ţintă şi nevoile identificate, prin combinarea pachetelor de
activităţi orientate spre dezvoltarea competenţelor transferabile.
Programul se derulează pe grupe de elevi (maximum 12 elevi), constituite după opţiunile şi
nevoile identificate. Activităţile sunt proiectate, organizate şi susţinute de cadrele didactice din
învăţământul primar şi secundar, consilieri, profesori de sprijin, bibliotecari, logopezi, laboranţi,
pedagogi, antrenori, mediatori şcolari, voluntari din şcoală, din instituţii şi organizaţii partenere
abilitate.